Educarea afectivităţii şi a inteligenţei emoţionale

de pedagogie50

Afectivitatea este o componentă importantă a ansamblului personalității umane, care nu se opune

rațiunii, ci îi este complementară. Așa cum inteligența poate fi înțeleasă ca o aptitudine generală
„responsabilă” de raportarea cognitivă/rațională la realitate, afectivitatea reflectă atitudinea individului
față de această realitate și este „regizată” de inteligența emoțională.

Se consideră că este bine ca educarea afectivității și a inteligenței emoționale să înceapă la o vârstă cât
mai fragedă, să se deruleze de-a lungul întregii școlarități și să îmbine eforturile cadrelor didactice cu
acelea ale părinților. Căci aici dobândește o importanță sporită cerința asigurării coerenței dintre
demersul formativ întreprins de instituția de învățământ și cel realizat de părinți, care ar trebui și ei să
cunoască ceea ce se predă la școală și să dobândească abilitatea de a gestiona în mod adecvat viața
afectivă a copiilor lor, în așa fel încât mesajul pe care aceștia îl primesc să fie unul unitar. Astfel, încă din
perioada claselor primare, copiii își însușesc o serie de aptitudini aferente inteligenței emoționale, cum
ar fi relaționarea cu persoane din afara familiei (contacte care pot facilita dezvoltarea în mai multe
direcții a personalității), legarea și menținerea unor prietenii, generozitatea, reacția adecvată în fața
refuzului etc.

În același sens, ar fi de dorit ca părinții să-i învețe pe copiii lor de orice vârstă:

 să își identifice propriile sentimente;

 să știe cum și unde se pot exterioriza aceste trăiri afective;

 să dea dovadă de empatie și să își pună propriile sentimente în acord cu acelea ale altora;

 să interpreteze corect indicatorii paraverbali și nonverbali, în scopul îmbunătățirii capacității de

comunicare;

 să asculte în mod activ;

 să se manifeste constructiv, afirmativ.

Dincolo de aceste considerații, se poate vorbi chiar de o strategie pe care părinții elevilor ar putea-o
utiliza pentru a aplica în familiile lor principiile educației bazate pe inteligența emoțională. Aceasta ar
cuprinde câțiva pași care ar putea fi urmați:

1. Sprijinirea copiilor în direcția conștientizării și numirii propriilor trăiri afective, a identificării și a

exprimării lor adecvate. Pentru aceasta ar fi bine ca, pe parcursul discuțiilor purtate în familie,
atât adulții, cât și copiii să vorbească nu numai despre faptele sau evenimentele concrete, ci și
despre sentimentele pe care ei le-au avut și le au în legătură cu aceste stări . În același sens, este
important ca părinții să-i determine pe copiii lor să devină conștienți și de reacțiile fiziologice
care însoțesc unele trăiri afective.

2. Instaurarea și menținerea autocontrolului, fapt posibil, între altele, prin formarea și cristalizarea
deprinderii tuturor membrilor familiei de a face o scurtă pauză în momentele dificile sau
tensionate, de a se calma și de a se gândi înainte de a acționa. Se poate spera astfel ca individul
să își regăsească echilibrul și stăpânirea de sine.
 3. Cultivarea empatiei în cadrul familiilor, în scopul formării/dezvoltării la copii/tineri a capacității
de a sesiza și înțelege trăirile afective ale altor persoane, de a anticipa în mod satisfăcător
reacțiile lor emoționale, de a rezista în fața încercărilor de manipulare prin provocarea unor
trăiri afective (șantaj emoțional), fapt posibil numai prin dezvoltarea independenței și a spiritului
critic.

4. Formarea, exersarea și dezvoltarea la copii/adolescenți a capacității de a comunica în mod

adecvat, asertiv. Cadrele didactice le pot vorbi părinților elevilor despre cele patru atitudini
susceptibile de a fi adoptate în situații critice (fuga, atacul, manipularea, asertivitatea) și despre
avantajele acesteia din urmă, pentru ca ei, la rândul lor, să exerseze în familiile lor comunicarea
asertivă, să se constituie în modele vii de asertivitate. De asemenea, ei pot chiar să discute cu
copiii lor despre cele patru tipuri de conduite și să încerce să repereze printre persoanele
cunoscute ilustrări ale fiecăruia din ele.

Se consideră că educarea afectivității și a inteligenței emoționale a copiilor/tinerilor poate avea și rolul

de a preveni manifestările de agresivitate și violență. O posibilitate în acest sens ar fi instruirea unor
elevi (începând din ultimele clase ale învățământului primar) pentru a deveni mediatori, plecându-se de
la constatarea că adolescenții și copiii par mai dispuși să discute unele probleme cu cei de vârsta lor și să
accepte soluții propuse de către aceștia.

O altă oportunitate oferită este aceea că, așa cum s-a mai spus, elevii învață să recunoască și să
numească anumite sentimente și să le sesizeze în mod empatic la alte persoane. În acest fel, elevii
(inclusiv cei cu înclinații spre agresivitate) își pot da mai bine seama de ceea ce simt atât ei, cât și cei din
jurul lor și, mai ales, pot deosebi situațiile în care o altă persoană le este cu adevărat ostilă de cele
la care această ostilitate este doar percepută de către ei. De asemenea, așa cum s-a mai spus, ei învață
să își țină sub control unele impulsuri primare cum ar fi furia și să reacționeze într-un mod mai adecvat
în fața eventualelor frustrări sau a altor situații care le produc neplăceri.

Atunci când elevii întâmpină probleme emoționale, este de dorit ca educatorul să le discute, să le
aprofundeze și să-i ajute pe copii/adolescenți să le depășească. Dar pot exista situații în care elevul
respectiv nu dorește să vorbească în public despre problemele cu care se confruntă, o soluție în acest
caz ar fi purtarea unor discuții în particular cu cel în cauză.

O astfel de abordare a problemelor emoționale poate avea consecințe benefice atât pe termen scurt (în
măsura în care rezolvă o situație dificilă), cât și pe termen lung (în măsura în care copiii sau adolescenții
conștientizează importanța dialogului în rezolvarea oricărei probleme si faptul că nu există numai o
singură soluție rezolutivă în acest sens).

Cu alte cuvinte, dacă acțiunea educativă ar fi suficient de echilibrată încât să acorde locul cuvenit
fiecăreia din aceste doua componente, numai atunci s-ar putea spera ca viitorii adulți să se
caracterizeze prin acea plenitudine și acel echilibru interior care să le permită integrarea deplină în
societate și trăirea plenară a vieții, cu tot ceea ce aceasta presupune.

Bibliografie:
1. Eugenia Enăchescu, „Repere psihologice în cunoașterea și descoperirea elevului”, Ed. Aramis,
București, 2008;

2. „Psihologie școlară”, volum coordonat de Andrei Cosmovici și Luminița Iacob, Collegium

Psihologie, Științele educației, Ed. Polirom, Iași, 1998;

3. Adriana Băban, Domnica Petrovai, Gabriela Lemeni, „Consiliere și orientare”, col. Educația
2000+, Ed. Humanitas Educațional, București, 2002.