Un poem în blue note

Blegosul Meloman, blegos fiind, nu are amintiri cu muzica anilor tinereții. O fi având
trăiri – cine n-a avut? – numai că prin trecerea timpului s-au topit. Ar putea bolborosi, prin
simțiri vagi, cum e cu alterarea cu un semiton a notelor din gama majoră europeană în blue
note. S-ar putea întreba, dar neștiutor cum este, are doar trăiri pe marginea întâmplărilor
acestora ale gamei pentatonice a afroamericanilor, pe când ascultă saxofon tenorul Ben
Webster în blegeala Over the rainbow din 1960. Cam ce anume, ne întrebăm, i-o fi rămas
Blegosului în blegoasa memorie a maturității târzii. Fragmente din tenor sax-ul lui Ben îl
îndeamnă să meargă pe ulița Zarandului din Șoimoș – gol și ceață de dimineață în noiembrie.
Sax tenorul Web și mirosul de motorină în șopronul lui Marghetics-bacsi, fierarul de la
intersecția străzii Economilor cu strada Zarandului, care i se arată Blegosului Meloman pe
muzica lui Sidney Bechet interpretând Petite fleur în vagonul de marfă din gara Radna, într-o
dimineață de noiembrie a anului 1960, pe când Blegosul mergea la propria mamă,
funcționară la Sfatul Popular, și Sidney părea să răsune undeva, draci să le mai știe, percepții
întortocheate pe care se trudește să le trezească din memorie. Petite Fleur și, mai apoi, beția
amarnică a Broaștei Ben care stă pleoștit prin crâșme din Normandie, cu ochii fixați în golul
dintre scaune și mese, este dimineața de noiembrie în crâșmă, și Broasca Ben Webster care
este, vorba unuia, ”el mejor Saxo Tenor de la historia del Jazz por su sonoridad y su
expresividad”, se holbează orb în golul dintre scaune din cauza rachiului de ienupăr, sau ce
anume o fi avut el acolo, în țoiul pe care i l-a pus pe masa lucioasă o domniță în anii 50, cu
Over the Rainbow, și cum stă acolo, pe la fereastra birtului îl scrutează retrospectiv Blegosul
Meloman din anii 60 pe când, prunc fiind, merge la mumă-sa, la Sfatul Popular, și prin
deceniul cinci careva aplaudă anemic în crâșma din Normandie, și tenor sax-ul se înșurubează
în aer, îi pare Blegosului că aude șuierul aerului trecând prin muștiucul instrumentului atâta
liniște-i la birt, în dimineața anilor cincizeci, și Danielle Darieux zice și ea cântarea cu Petite
Fleure, și-ți tot vine să bei rachiu de ienupăr ca domnul funcționar principal Vapina, care nu
știe de Ben, de Sidney, de Danielle Darieux, deși profilul ascuțit de tebecist al domniei sale în
drum spre birtul Pițko din Lipova este însoțit de muzica Broascăi, a Brutei Ben care a
ucenicit cu moș Fletcher Henderson prin vremea lui vodă Carol al II-lea și a curvei sale
Lupeasca, mai apoi l-a întovărășit pe Duke Ellington pe când țara asculta comenzile
mareșalului, mai apoi aplauze anemic-stinghere, uitarea vine, a venit, chit că la pian se agită
în ceața de noiembrie Art Tatum cu alergătura Yesterdays peste clape, și din nou aplauze
anemice, și Broasca Ben Webster alunecă umăr la umăr cu tovarășul său de la pian, ridică
saxofonul cu o prelungă rotire spre tavanul rococo pătat de căcăței de muște, și-i răspunde așa
de domnos pianului cu saxofonul, că aplauzele abia se aud din departe ca să nu strice
atmosfera, sclipește muzical rachiul din țoiul sticlos, și merge funcționarul principal la
restaurantul Pițko să bea coniacul Zarea în liniștea amiezii anului 1960, în luna noiembrie, nu
multă vreme după ce JFK ajunge president, și tare fain se vaietă Ben cu Tatum: My One And
Only Love în birtul din Normandie, așa de fain se vaietă, că ar trebui să le dăm pe toate la
dracu’, își spune Blegosul Meloman, convins de nimicnicia viețuirii.

Daniel Vighi