FLORIN GHERHEŞ

În barul cu două păcănele

 Seria START
este îngrijită de Ana Maria Pușcașu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHERHEŞ, FLORIN
În barul cu două păcănele / Florin Gherheş. - Timişoara :
Ariergarda, 2017
ISBN 978-606-94347-2-7

821.135.1

Coperta — Camil Mihăescu

Paginare — Dragoș Croitoru

Editura ARIERGARDA
Timișoara, str. Cozia nr. 35
ariergarda@gmail.com
 FLORIN GHERHEŞ

În barul cu două
păcănele

Timișoara, 2017
 I

O „stare de mulțumire sufletească, intensă și deplină“, cam

asta îți oferă un dicționar la căutarea cuvântului „fericire“.
Noi însă credem că e mult mai mult de atât. Poate fericirea să
înceapă într-o seară de noiembrie? Probabil că poate. De ce nu
ar putea? Chiar dacă vremea e urâtă și cerul încărcat de nori
greoi. Și chiar dacă peste tot e numai ceață și ziua ți-a fost nu
tocmai prielnică. Pentru fericire trebuie să ai tu propria definiție
de care să fii convins. Altfel, n-ai nicio șansă.
Ne aflăm în centrul orașului, la nici două ore de miezul nopții,
pe o vreme nu chiar plăcută și o temperatură ceva mai zgârcită
cu gradele. El e acolo, la volanul mașinii, privind încruntat prin
parbrizul murdar pe care dansează ștergătoarele în ritm de Reggae.
„Cine dracu’ a blocat și strada asta? Toți tâmpiții se găsesc să repare
străzile fix când am eu de umblat! Ieri de ce nu era asta aici? De ce?
Parcă se distrează cineva pe seama mea! Să mor dacă nu-i așa! De ce
trebe să vină toate una după alta?! S-o ia dracu’ de viață, că m-am
săturat! Mi s-a acrit de tot.“
Se întorce de la serviciu. Până aici, nimic deosebit. După
ce a fost oprit de poliție două străzi înainte și a fost ținut la
discuții fără sens, Denis se grăbește să ajungă acasă. Dintr-o
dată, un fluierat, deja familiar și probabil enervant, din partea
telefonului: „Să treci pe la mine înainte să mergi acasă. Am ceva
să îți spun. Știu că e târziu, dar vreau să-ți spun acum.“

5
 Așa arată mesajul pe care îl primeşte de la Cristina, iubita
lui de vreo doi ani. Ea crede că trece printr-o perioadă mai
„delicată“ de când ar fi aflat că suferă de diabet.
„Să mor io… Cine știe ce vrea? Iar îmi spune că se omoară
și că nu mai vrea să trăiască așa. M-am săturat, jur! Acuma
întoarce-te, frate, până în celălalt capăt al orașului, dai iar de
niște tâmpiți de polițai, cu acte și figuri și să îmi bag… Uite,
nici benzină nu mai am!“
Imediat ce iese de pe stradă, întoarce la prima și caută
o benzinărie. O găsește destul de repede, probabil pentru că
s-a familiarizat cu zona asta a orașului. Intră, își cumpără un
pachet de Marlboro roșu, o doză de Cola și merge spre pompă.
Afară nu-s mai mult de două grade. Firul albăstrui de fum
al țigării aprinse se amestecă ușor în norul de aburi pe care îl
scoate tânărul de la frig. Dinții îi tremură. Casierul dinăuntru
(acolo, la nici treizeci de ani, înalt, uscat și cu o barbă mare și
neîngrijită) îi face semn cu mâna să stingă țigara, dar Denis
se face că nu îl vede. Termină repede cu pompa, o așază la loc
și pleacă la mașină. Scoate de acolo o geantă sport și caută
nervos după portofel. Un portofel maro, foarte vechi și tocit.
Îl deschide grăbit și îi cad pe jos vreo trei monede de cincizeci
de bani și poza cu Cristina, pe care o poartă chiar în primul
buzunar al portofelului. Se uită la ea, zâmbește relaxat, o pune
la loc și merge să plătească. Înăuntru mai e o domnișoară, pe
care nici n-o observase mai devreme.
— N-ai mărunt? N-am să-ți dau rest, i se adresează plictisit
casierul.
„Căcat. Acuma și ăsta cu restu’ lui!“

6
 — N-am decât așa. Denis îi întinde o bancnotă de două
milioane.
— N-ai cumva card?
— Nu mai am niciun ban pe card. O spune parcă plictisit.
Asta îmi mai lipsea acuma… Stai numa’ un pic!
La raftul cu reviste se găsește această domnișoară: înaltă,
cu păr șaten și niște ochi negri în care se reflectă lumina gălbuie
a încăperii. Băiatul de la benzinărie o privește interesat de vreo
câteva minute, însă ea nu răspunde chemărilor lui sub nicio
formă.
— Ceau. Scuze, mă poți ajuta și pe mine cu ceva?
— Spune.
— Vreau să plătesc și am doar de două milioane. N-ai
putea să îmi schimbi tu?
— Stai să văd dacă am.
Scoate o poșetă neagră de piele. Cizmele pe care le poartă
sunt cam de aceeași nuanță, are un ruj nu foarte strident și un
machiaj destul de light. Nu pare să exagereze la partea asta.
Deschide poșeta cu o tandrețe aparte. Unghiile de o nuanță
roșie închisă se pierd printre pereții genții. Scoate de acolo un
portofel mic, dintr-un material ca de pluș și îi întinde lui Denis
câteva hârtii de cincizeci de lei și câteva de zece.
— Cam mult, spune el zâmbind.
— Scuze, am avut o zi superplină! Nu mai știu de mine.
— Eu nu mă supăr, stai liniștită. Fata se uită la el și îi
zâmbește.
— Te cred, spune ea ridicând ușor o sprânceană.

7
 — E ok. Denis îi zâmbește. Hai să îți dăm restul! Apropo,
Denis. Îmi pare bine!
— Andreea. Și mie, spune ea cu o voce firavă și încărcată
de nesiguranță.
Cei doi își despart privirile brusc, fără să mai zică altceva.
Se lasă o liniște ciudată în magazinul benzinăriei. Tot ce se mai
aude e mestecatul forțat al băiatului de la casă, completat de
câte-un foșnet al revistelor colorate pe care le studiază cu atenție
fata. Tipul stă la masă și rânjeşte spre ea, probabil în speranța
unei cuceriri. Pare să aibă o obsesie. Denis trebuie să îi întrerupă
această stare:
— Uite, dacă îți dau 90 de lei, ai să îmi dai rest?
— Da, cred că am, stai să văd. Mai iei ceva de doi lei?
— Bea și tu o cafea și gata.
— Mersi, mersi!
— Ceau, seară faină! zice Denis întorcându-se spre ușă și
dând să plece.
— Și ție, se aude dinspre casa de marcat.
Deschide ușa mașinii și intră grăbit. În toată benzinăria
se mai găsește parcat doar un Peugeot 306 albastru. Probabil e
al fetei. Denis încearcă pentru câteva clipe să rețină numărul:
„AR 11 ANT“. Iese din benzinărie și pornește în viteză spre
apartamentul Cristinei.
Pare să se facă din ce în ce mai rece afară. Abia mai poţi
vedea câte-un far aprins de la distanță. Ceața a acoperit totul.
Semafoarele sunt galbene și nicio mașină nu apare pe un drum
de zece minute deja. E trei fără un sfert și el mai are puțin până
să ajungă. Radioul cântă înjunghiat, oscilând între două posturi

8
diferite: unul de muzică, iar celălalt — ceva documentar în
maghiară: terci sonor, altfel spus.
Parchează unde apucă și se grăbește spre ușa blocului.
Apasă pe interfon, dar nu îi răspunde nimeni. Mai stă vreo cinci
minute până iese un oarecare afară, vorbind la telefon. E un
individ pe care Denis nu-l știe. Tipul, însă, îl cunoaște foarte
bine pe băiat. Poartă o glugă neagră și pare să aibă un accent
ciudat. Denis nu ezită. Ține de ușă și intră imediat. Urcă scările
până la trei și bate cu putere. Așteaptă vreo cinci minute și bate
din nou: nimic. Într-un final scoate telefonul din buzunar,
încearcă să îl deblocheze de vreo trei ori cu degetele amorțite de
frig. Sună. Telefonul se aude foarte încet de afară, dar nimeni
nu răspunde. Insistă încă vreo zece minute și bate din nou în
ușă. Se aud la un moment dat niște pași mărunți, aproape muți
și ei. Ușa se deschide: o fată scundă, cu o față albă și lipsită de
expresivitate, un păr roșu ca asfințitul și niște ochi mărunți și
albaștri, încărcați de lacrimi.
— Intră…
— Ceau, Cris!
El se apropie de ea să o sărute. O ia în brațe în tocul ușii, o
strânge puternic și își lipește buzele de ale ei. Ea nu îi răspunde.
Se uită în jos și insistă din nou:
— Intră, Denis…
— Care-i faza iar?
— Intră numa’. Hai să fumăm o țigară.
Ea trece înaintea lui, aprinde becul în bucătărie și caută în
frigider ceva. El se așază pe un taburet mic de lemn la masă și

9
o așteaptă. Cristina scoate o sticlă de doi litri de Cola, o pune
pe masă:
— Sau vrei un fresh?
— E bun și ăsta.
— Bine.
Se așază la masă în fața lui, își scoate o țigară slim, o aprinde
și se uită fix la el cu niște ochi epuizați.
— Ce e nou pe la lucru?
— Ca de obicei, îmi vine să-i iau gâtu’ lu’ Titi, nu știu cât
mai am până auzi de mine la știrile de la ora cinci…
— Mda, răspunde ea zâmbind politicos.
— Hai, mai bine spune-mi de ce m-ai chemat, că de lucru
sunt sătul oricum!
— Mda, păi uite care e problema, îmi e sincer greu să îți spun…
— Ce-i?!
— Cred că între noi nu prea mai merge. Vreau să ne
despărțim! Nu mai fac față psihic. Cred că meriți ceva mai bun.
Sunt obosită, mi se pare că nu mai există pasiune între noi și,
de când mi-au zis de diabet, nu mai vreau să am pe nimeni.
Trebuie să petrec o perioadă singură, să mă împac cu ideea. Ești
un băiat bun, arăți bine, meriți pe cineva mai bun de atât.
— Poftim?! Care-i motivul tău de fapt?
Lui Denis îi tremură mâinile. Fața îi e roșie și încearcă să
se stăpânească. Strânge pachetul de țigări în mână. Venele de pe
braț vor să iasă afară. Dinții îi scrâșnesc în gură.
— Nu cred că mă mai iubești, nu-mi mai scrii mesaje
romantice, nu mai ești atât de încântat de ideea de a fi cu mine.
Între timp mi-am dat seama și cred că e mai bine așa.

10
 Denis îi răspunde cu o voce pierdută. Pielea frunții îi este
încrețită, ochii bulbucați:
— Ce prostii sunt astea? De unde le scoți? Suntem
împreună de doi ani și o lună aproape și vii cu așa ceva? Serios?
Ești high?
— Nu. Cristina începe să plângă.
— Vreau și eu o explicație! Eu nu știu cum să fac să petrec
mai mult timp cu tine. Uite, acum am venit la ora asta, direct
după ce am terminat lucrul. Și nu e prima dată. Iar tu îmi zici
că nu îmi pasă? O spune cu disperare. Aproape izbucnește în
plâns.
— Nu mai am nimic de zis. E mai bine așa! Strigă puternic,
dar i se simte un tremur ușor în voce.
— Bă , da’… Cum pana mea?! Cristina?!
— Te rog, du-te! Lasa-mă în pace acum. Sunt epuizată.
— Mă dai afară?
— Nu te dau afară, mai rămâi dacă vrei… dar nu mai
reveni, atât îți cer.
— Să-mi bag… cum poți?
— E greu și pentru mine, dar e mai bine așa, spuse ea
ferindu-și privirea.
— Dar… de ce?! De ce mai exact?!
— Noapte bună, Denis!
Denis iese din apartamentul ei și cască niște ochi mari. E
foarte confuz, nu înțelege ce se întâmplă în jurul lui. Coboară
scările ținând strâns de balustradă. În fața mașinii uită de frig și
stă să fumeze vreo trei țigări, încercând să își dea seama de ceea

11
ce tocmai s-a întâmplat. Pare să nu poată înțelege. Dă de trei ori
cu piciorul în mașină:
„Morții mă-sii!!!“ strigă în mijlocul străzii.
Se sprijină cu capul de mașină și începe să plângă. Vreo
douăzeci de minute nu se poate opri. Strada e pustie. Un câine
vagabond se plimbă la câțiva metri de el, dar nu îndrăzneşte să
se apropie. E un câine destul de mare, cu picioarele subțiri și
burta lipită de spate. Oricum, greu de observat de la distanță.
La un moment dat îl vede și urlă cu putere:
— Marș și tu, în morții mă-tii!
Câinele se întoarce cu o oarecare indiferență și merge doi,
trei pași în direcția opusă. Se oprește, mai întoarce o dată capul
și se uită la el. Pe urmă, începe să meargă încet, întorcându-se
din când în când înspre băiat și privindu-l curios.
Denis urcă în mașină, dă drumul la climă și își mai aprinde
o țigară. Se uită pe geam. Zeci de neoane luminează pe de-o
parte și de alta strada. Liniștea e de-a dreptul mortală. Pornește
motorul și calcă ușor, înaintând cu greu spre casă pe șoseaua
lucioasă: „Asta le-a întrecut pe toate pe ziua de azi. Viață de
căcat! Asta am. Uite-o. Parcă știam că o va face și pe asta. În
ultima vreme numa’ invers le-a făcut pe toate“. Roșu de furie,
conduce foarte încet, uitându-se pe geam. Mâinile îi tremură
pe volan. După aproximativ jumătate de oră de mers, ajunge
acasă, parchează pe unde apucă și urcă scările. Din când în
când își privește telefonul, în speranța vreunui mesaj probabil:
nimic, ba chiar a mai căzut și rețeaua. Caută cheile, deschide:
aceeași dezordine de dimineață. Un miros de ochiuri de ouă în
bucătăria neaerisită.

12
 „Ai de capu’ meu ce am lăsat și aici…“ Merge la baie, se
spală pe față și se privește cu atenție în oglindă. Stă vreo cinci
minute și vede o dâră de lacrimi pe obraz: „Ce dracu’?!“
Se duce la frigider, se uită de vreo trei-patru ori pe rafturi:
„Nu mi-e foame“. Caută prin niște sertare și scoate o sticlă
de votcă, o desface cu repezeală și înghite câteva guri bune.
Din pachetul de pe masă mai scoate o țigară, o aprinde și mai
înghite niște băutură. Verifică dintr-o privire ceasul de deasupra
frigiderului: un ceas negru de perete, cu cifre romane argintii,
care arată patru jumătate. „E târziu, mâine ar trebui să merg
de dimineață la interviul ăla. Nu cred că mai iese nimic de
acolo“. Mai stă câteva minute privind în gol la sticlă, după care
se aruncă în pat fără să se mai descalțe sau să se schimbe. Vreo
jumătate de oră stă confuz, privind spre tavan. Lacrimile i se
scurg pe obrajii aspri, oprindu-i-se în firele de barbă, picătură
cu picătură. „De ce să facă una ca asta? Ce i-am făcut? Hai,
mă băiatule, fii tare! Lasă că nu s-a sfârșit lumea! Da’ mă, da’
totuși, are ea alte motive. Oi fi eu în multe feluri, da’ prost nu‑s.
Cu siguranță are ea ceva. Face ea faze de ceva timp.“ Ținând
telefonul în mână, adoarme ușor cu ochii umezi.

13
 II

Pe la ora șapte sună, de data asta, alarma. Astăzi, ceva

mai devreme ca de obicei. Se trezește panicat și obosit. Izbește
puternic telefonul de perete, dar acesta continuă să sune. Apasă
pe ecran la întâmplare, îl oprește într-un final și se pune înapoi la
somn. Abia pe la unu Denis se ridică în sfârșit din pat. Stomacul
îi chiorăie de parcă ar fi luat-o razna. Se aude câte un zgomot
mai ciudat din când în când. El se uită la ceas: „Hai, mă, poate
pot să mă reprogramez! Iar trebuie să îl suport pe imbecilul
ăla. Într-o zi cred că îl omor cu mâna mea! Doamne, Cristina!
Ce dracu’!“ Ia telefonul și îi caută numărul prin agendă. Sună.
Îi dă ocupat. El insistă de încă vreo două ori, tot ocupat. În
clipa următoare activează datele pe telefon și intră repede pe
Messenger unde îi scrie: „Bună Cristina:)!“ Apare seen, dar
niciun răspuns. Se uită trist spre laptopul așezat pe noptieră,
dar nu îl mai deschide. Programul prelungit de ieri a venit la
pachet și cu alte surprize. Din fericire, azi va lucra doar patru
ore: „Măcar nu îl văd pe ăla atâta timp!“
Acum își începe ritualul de dimineață. Merge la bucătărie,
deschide geamul larg să aerisească. Nu se poate abține să se uite
în jos, la mașinile parcate în spatele blocului. În clipa următoare,
scoate din congelator o cutie verde cu câteva bucăți de Cordon
Bleu, pe care le aruncă pe o farfurie, pe urmă în microunde și
merge la baie. Fața îi este palidă, iar părul îi stă în toate direcțiile.

14
Își periază dinții într-un ritm lent, se spală pe față, dă prin păr
cu puțină apă și se bagă la duș. După nici cinci minute îmbracă
niște blugi vechi și roși, o cămașă gri și încalță prima pereche de
teniși pe care o găsește. Se uită din nou curios pe pereți, de parcă
nu își mai cunoaște apartamentul.
Zărește dintr-odată colajul de poze cu el și Cristina, se
aruncă sălbatic și îl sparge cu pumnul fără să ezite o secundă.
Sângele îi curge pe braț, dar îi place senzația. Pe față i se observă
o oarecare satisfacție. Are un zâmbet aproape bolnav.
Își spală mâinile imediat și toarnă niște alcool peste răni.
„Ai de mă-sa, ce doare! Ce-i în neregulă cu mine? De ce mi se
întâmplă mie asta? Unde am greșit? Cum sunt eu? De ce nu-s
destul de bun pentru ea? Așa bine a fost. Doare, dar îmi place.
Îmi place mult“. După toată scena asta, mănâncă pe grăbite
bucățile alea de Cordon Bleu, își ia o geacă neagră de piele, încuie
și pleacă. Ajunge afară și își cumpără o cafea de la automatul
din scara blocului. Se oprește lângă mașină, se uită atent prin
împrejurimi, scuipă și intră. Își așază cafeaua pe unde apucă,
pornește mașina și pleacă. Radio-ul e pus pe un post de muzică,
de data asta fără interferențe. Se uită atent prin parbriz, se pierde
câteva secunde, gândindu-se la ce a pățit noaptea trecută. Vede
imaginea Cristinei pe șoseaua aproape înghețată și iar începe să
se gândească la tot felul de episoade între ei doi. Pare să fi intrat
într-o stare nostalgică. Capul și-l ține aplecat, iar pe obrazul
palid se văd curgând lacrimi mărunte care se opresc în barba
nerasă: „Nu scapi tu așa ușor de mine!“ Mai merge vreo zece
minute și ajunge într-un final la Kaufland. Parchează și pleacă
grăbit să își ocupe locul la casa de marcat. Titi îl întâmpină:

15
 — Hai salut! Se încruntă și îl privește ca pe un damnat.
Privirea lui Denis este, aproape ca de fiecare dată, una
foarte relaxată. Probabil nu vrea să își strice și mai tare starea. Îi
răspunde indiferent:
— Bună ziua! Denis îl privește zâmbind.
— Încearcă să ajungi și tu la două, când se vine!
— M-a blocat unu’ în trafic. Ridică umerii ușor, în semn
de indiferență.
— Spor la treabă! spune întorcându-și repede privirea în
altă direcție și ignorându-l.
Ramona îl privește pe Denis zâmbind. Ridică ușor mâna
în semn de salut.
Acest Titi, după cum îl poreclesc toți angajații, are o față
uscată și lipsită de orice fel de expresivitate. Îi place să aibă
întotdeauna ultimul cuvânt, în orice ceartă cu angajații lui și
niciodată nu vrea să iasă vinovat, indiferent de situație.
Denis își vede de treaba lui, încercând să închidă ochii la
orice ar putea să-l enerveze. Orele trec destul de repede. Pe la
cinci și jumătate apare o doamnă în vârstă:
— Mă, băiatule, pe raft scrie doi lei și cincizeci de bani. Pe
chitanța ta, trei lei și cincizeci!
— Doamnă, probabil e o confuzie, îmi cer scuze! „Mă-ta
de moartă, dacă nu am avut o zi proastă mi-o faci tu, ai?“ se
gândește el.
— Niște hoți! Puneți un preț și la casă e altceva! Dă-mi un
leu înapoi că altfel vă fac plângere. Nu e prima dată la voi!
— Îmi pare rău, nu se poate așa ceva, doamnă. Puteţi să
renunțați la produs.

16
 — Ba nu fac nimic! Eu vreau să îl iau cu atât, pentru că ăsta
e prețul de pe raft. Nu mă mai furați voi pe mine. Sunt femeie
în vârstă. Am fost profesoară și trăiesc dintr-o pensie de nimic.
Nesimțiților! Fata mea e avocat! O să vă fac probleme pentru așa
ceva! ANAF scrie pe voi!
— Doamnă, vă rog frumos să nu mai țipați. Vă dau de la
mine un leu și haideți să facem liniște, vă rog.
— Nu vreau bani de la tine! O sun pe fiica mea — nu
rămâne asta așa.
— Vă rog, doamnă…
— Ia hai tu cu mine la raft să vezi prețul!
— Vă cred, doamnă. „Pfuuu, băga-mi-aș să-mi bag ce îmi
face handicapata asta!“ gândi Denis.
— Ba, niciun „vă cred, doamnă“. Haide!
Denis cheamă un coleg la casă în locul lui și se duce cu
femeia să vadă ce se întâmplă. Într-adevăr produsele au fost
puse greșit pe alt raft.
— Ei?
— Ne cerem scuze.
— Lasă-mă cu scuzele! Acum vreau să iau pâinea asta cu
doi lei și cincizeci și punct!
— Nu putem, doamnă. Are cod de bare.
— Las’ că nu rămâne asta așa… spune bătrâna amenințător,
ridicând bărbia în sus și ignorându-l pe tânărul care încearcă să
îi explice situația.
Bătrâna pleacă, iar Denis revine pentru cele încă zece
minute pe care le mai avea din tură. Înainte să plece, o vede

17
iar pe babă venind foarte mândră de sine spre casă „Bă, dă-o
dracului!“
— Stai numa’, că facem noi dreptate. Imediat apare fata mea.
— Doamnă, v-am explicat, nu trebuie să facem caz din
asta, serios.
— Să îl chemi pe șeful tău!
— Doamnă…
— Cheamă-l! Nu plec de aici!
— Domnul Tudor, vă rog să veniți la casa numărul cinci.
După nici cinci minute, apare o domnișoară înaltă, șatenă,
cu ochii negri. Denis se uită atent la ea și are impresia că a
mai întâlnit-o. Un palton verde și niște cizme maro în picioare.
Aceasta întinde mâna:
— Andreea Teodorescu este numele meu. Lui Denis i-a
venit ca un fulger numele. Acum știa. Ea era domnișoara din
benzinărie.
— Denis Dimicescu, angajatul cu care a discutat mama
dumneavoastră. Domnișoara e toată un zâmbet. Pare să-l fi
recunoscut.
— Mamă, du-te și așteaptă-mă te rog în mașină, adaugă tânăra.
— La doi cincizeci iei pâinea aia. Cine știe cât m-au mai
furat nenorociții?!
— Da, da, la doi cincizeci va fi, mamă.
Bătrâna pleacă victorioasă cu un rânjet de satisfacție, iar
tânăra îi spune:
— Îmi cer scuze pentru mama mea, așa face tot timpul.
Aici lucrezi? Cred că, dacă ai avea clienți ca mama mea tot
timpul, te-ai pensiona la treizeci de ani.

18
 — Nu a fost chiar așa rău. Se poate și mai și, crede-mă!
— Mă gândesc… Și eu am de-a face cu tot felul de oameni.
Chiar îmi pare rău pentru tot deranjul. Sper că nu v-a făcut
probleme. Este al treilea magazin la care vin să îmi cer scuze
pentru ea. Se mai întâmplă și încurcături. Stai liniștit.
— Mersi. Scuze, dar trebuie să închid casa. În jumătate de
oră vine colegul.
— Acum ieși? Uite, fac cinste cu o cafea pentru faza cu
mama, spune tânăra zâmbind.
— Nu trebuie, sunt obișnuit cu de-astea.
— Insist, te rog. Uite, luăm o cafea de la aparat și stăm
puțin să mai vorbim afară, același zâmbet nevinovat.
— Bine, răspunde Denis încercând să forțeze și el un
zâmbet.
Cei doi ies afară cu cafelele, iar el își aprinde o țigară. Ea se
uită la el. El pare să se simtă ușor jenat.
— Fumezi de mult ?
— Eh, cam de cinci ani. Tu nu ești fumătoare?
— Fumez rar, doar când mă enervez foarte tare sau am chef
să mă mai prostesc, așa, la câte-un pahar de vorbă cu prietenii.
— Eu dacă aș fuma la nervi, aș fuma și mai mult de atât.
Azi, totuși, a fost zi lejeră, ieri am terminat munca la unșpe’ și
ceva și am mai și ținut locul unui coleg de dimineață.
— Se vedea pe tine că erai obosit.
— Și toate astea pentru ca după… să am de a face cu lucruri
și mai „frumoase“! indică energic ghilimelele cu degetele.
— Ai pățit ceva?

19
 — S-ar putea spune. Nu am avut cea mai bună zi. La tine
cum e la muncă?
— Cum să fie? Mă enervez toată ziua cu câte unul-altul,
asta când am ce munci. Sunt la început și nu prea am clienți.
Lucrez particular. Am stat ieri la discuții cu un client vreo cinci
ore.
— Mă gândesc. Aiurea. Măcar și câștigi ceva. Eu am făcut
o facultate și uite-mă.
— Mai încearcă, poate găsești ceva mai bine plătit. Ce
facultate ziceai că ai?
— Relații internaționale.
— Uite cum facem: lasă-mi numărul și poate îți găsesc eu
ceva. Ce zici?
— Super, mersi! 0725678192, tânărul dictează rar, cifră
cu cifră.
— Ok, eu o să plec, că mă așteaptă mama și începe și cu mine.
— Bine, bine. Ceau!
— Ceau!
Cu siguranță imaginea Andreei i-a lăsat o impresie bună
lui Denis. O privește cu o anume admirație. Chipul Cristinei
însă, pare să îl bântuie încontinuu. Faptul că au petrecut doi ani
împreună nu poate fi ceva de neglijat. Se hotărăște să afle mai
multe despre motivele ei, așa că își propune să insiste.
În drum spre casă vrea să treacă pe la Cristina, să încerce să
vorbească iar cu ea. Îl lasă un bătrân în bloc și bate insistent la
ușă. Nu răspunde nimeni. După insistențe, deduce că probabil
nu e acasă. Merge, deci, spre parcare, unde o vede urcând într-o
mașină neagră cu numere de Germania: „Ce dracu’, bă?! Unde

20
umblă asta? Cine-i ăla? Tre’ să am grijă să nu mă vadă pe aici, că
s-a dus tot. Ce-ar fi să văd și eu unde merg porumbeii ăștia doi?“
Mașina celor doi pornește în viteză. În spate e Denis, care
nu vrea să se lase observat sub nicio formă. Încearcă să păstreze
tot timpul ceva distanță și, din când în când, se mai oprește,
pentru a nu fi descoperit. Cei doi par să nu observe prezența
tânărului. Așa se face că acesta se ține după ei până ajung într-
un cartier foarte retras, undeva la ieșirea din oraș. De la distanță
vede că ea coboară din mașină, de mână cu un tip bine, fără păr
în cap, și intră într-un bloc: „Ai de capu’ meu! Curva dracului!!!“
Vreo câteva minute rămâne acolo în mașină, împietrit.
„Mașina asta. Știu mașina asta. Mașina asta, tipu’ ăla. Da’ de
unde îl știu oare?!“ Pornește mașina și pleacă spre casă. De data
asta, pedala e apăsată cât de mult posibil și lui pare să nu îi mai
pese de limita legală de viteză.
Pe drumul către centrul orașului observă un bar pe care
nu îl știa. Oprește și intră numaidecât. Peste tot numai fețe
stranii. Niciun cunoscut. Barmanul, un tip slab și proaspăt ras,
cu un lanț gros și aurit la gât, îl privește dubios. Tânărul se duce
hotărât la el:
— Salut. Îmi dai și mie două shot-uri?
— Sigur. Ce să fie?
— Votcă. Și dă-mi și-un Cola la sfert.
— Ia-ți de acolo, din frigider.
— Mersi.
În bar se pot vedea două păcănele în fața cărora stau
concentrați niște tineri cam de paisprezece-cincisprezece ani.
Unul dintre ei, dubios de înalt, îmbrăcat cu o bluză roșie cu

21
glugă, ceilalți doi, cu sticlele de bere așezate între butoanele
mari. Ei scuipă din când în când și înjură, aruncând pe jos
scrum de țigară. În surdină, se aude un radio care sună strident:
ceva muzică populară sau lăutărească. Nu se poate distinge clar.
Denis dă peste cap cele două păhărele și mai cere imediat
două. Barmanul se uită dubios la el:
— Să mi le plătești întâi pe primele două.
— Da. El își caută portofelul și își dă seama că l-a lăsat în
mașină. Revin imediat. L-am lăsat în mașină.
— Ok. Aștept.
Tânărul iese repede din bar. Barmanul îl privește pe geam
foarte sceptic, ștergând lent un pahar cu o bucată roz de material.
Denis se întoarce imediat și îi lasă pe masă o hârtie de zece lei.
Toate personajele din bar au acum privirea ațintită spre Denis.
Acesta își primește și celelalte două pahare, pe care le dă brusc
peste cap. Bea repede și stropul de suc rămas ca, imediat după,
să părăsească localul, salutându-l prietenos pe barman.
După ce iese, se urcă în mașină și pornește spre casă, puțin
amețit de la băutură. Din când în când, se uită la telefon și
își amintește silueta individului ce îi însoțea fosta prietenă.
Imaginea asta fuzionează cu fețele tinerilor din bar apăsând cu
poftă butoanele strălucitoare ale aparatelor.
În scurt timp ajunge în fața blocului său. Își pornește
alarma de la mașină. Urcă rapid în apartament. Încuie de două
ori ușa de la intrare. Se aruncă în pat, fără să se mai gândească
la altceva. Adoarme în câteva minute, având în cap aceeași
imagine vagă a bărbatului chel din mașina neagră.

22
 Dimineața se trezește ca speriat, crezând probabil că a dormit
prea mult. Vede că are cinci apeluri pierdute și un mesaj. „Bună,
sunt Andreea. Ne-am întâlnit la Kaufland și mi-ai lăsat numărul
în ideea că poate îți găsesc ceva mai bun de lucru. Ce-ai zice dacă
ne‑am întâlni undeva să îți spun mai multe? Am încercat să te sun,
dar nu ai răspuns. Scrie-mi când citești mesajul.“
„O, ia uite!“ o spune tânărul zâmbind. „Hopa, uite cine îmi
scrie!“. Stând pe gânduri pentru câteva clipe, apasă ușor pe ercanul
tactil și îi scrie: „Mulțumesc mult, Andreea. Ne putem vedea
diseară, la 9, în Lizard? E ok pentru tine?“ După câteva minute, fata
îi răspunde: „Sigur, așa rămâne!“
După lungile ore de muncă petrecute alături de „îndrăgitul“
Titi, Denis merge să discute cu fata, în speranța găsirii unui loc de
muncă mai bun. Cei doi se întâlnesc în localul stabilit și își aleg
o masă mai retrasă, chiar la subsol. Andreea e îmbrăcată foarte
elegant, cu o fustă neagră și un sacou de un roșu aprins, ca buzele
ei. Are o poșetă mică, de culoarea pantofilor, un bej foarte deschis,
confundabil cu albul de la distanță. El e în blugi și poartă un tricou
uzat, albastru, părul vâlvoi și un ceas sport pe mână.
— Bun, Denis, uite cum stă treaba…
— Spune.
— Am o cunoștință care deține o companie ce se ocupă cu
angajarea tinerilor în străinătate. Crezi că ți-ar plăcea să te ocupi
de interviuri?
— Sună bine, da’, sincer, nu știu cum m-aș descurca. N-am
mai lucrat în domeniu.
— E ok, suntem prieteni buni și i-am explicat că nu ai
experiență. Mi-a zis că se va ocupa personal de training-ul tău. Dar

23
salariul nu va fi atât de mare la început. Poți să stai să te gândești cât
vrei tu. Nu e grabă. Gândește-te bine dacă vrei să faci asta!
— Nu e o problemă. M-am obișnuit la Kaufland, în doi
ani de zile, cu un salariu de rahat.
— Aici va fi mai bun, dar la început știi cum e… Uite
cartea de vizită și te descurci tu mai departe. Îi spui că te-a
recomandat Andreea Teodorescu. Va ști el.
— Mersi pentru tot! spune Denis cu entuziasm.
— Nu face nimic. Apropo, bea ce vrei. Eu plătesc.
— Nici nu mă gândesc!
— Mă supăr altfel. Serios, mi-e încă jenă pentru faza cu mama.
— Deja ai făcut destule pentru mine, Andreea. Chiar nu
e nevoie.
— Lasă, spune ea zâmbind, plătești tu data viitoare. Denis
s-a uitat lung la ea și i-a zâmbit și el.
— Ooo, bine atunci!
Încântat de oportunitatea de care a dat, Denis părăsește
localul mulțumit. Fiind o întâlnire mai mult „oficială“, ca să
o numim așa, cei doi se despart la intrare, de unde fiecare se
urcă în mașina lui. Lui Denis pare să îi surâdă mult ideea că va
scăpa în final de Titi și că va fi și el plătit cu un salariu potrivit
nevoilor sale. Ajunge acasă, face un duș rapid și se bagă în pat,
fără să mai mănânce sau să mai facă ceva. Dimineața, când se
trezește, deschide laptopul și vede o postare de-a Cristinei: o
poză cu o ciocolată Milka cu descrierea „singura mea iubire
adevărată“. Reacția lui: „Nenorocita dracului cu diabetul și
cu toată dragostea ei!“. Pe telefon un SMS: „Bună dimineața,
Denis! Ce mai faci? Andreea“.

24
 III

E pe la mijlocul săptămânii. La muncă — același program:

nimic deosebit. Parcă printre norii încărcați mai are inițiativă
câte-o rază de soare prea palidă, care doar deranjează privirile și
nu încălzește nimic. Denis răspunde la mesajul Andreei: „Uite,
doar ce m-am trezit. Tu?“ Lasă telefonul în pat și își vede de
ale lui. Aruncă din coșul de rufe o tonă de haine în mașina de
spălat, dă cu aspiratorul în viteză și își face ceva de mâncare.
Tigaia sfârâie pe aragazul vechi și pătat al bucătăriei lui
Denis. Bineînțeles: cartofi prăjiți, cu puțin jambon și o salată de
roșii. Între timp dă drumul și la televizor, să mai omoare liniștea
din casă până i se prăjesc cartofii. Se pune să mai spele din vasele
lăsate probabil de câteva zile. Privirea îi e indiferentă. Rece și
fără expresivitate. Pare cumva satisfăcut — probabil pentru
că a putut să vadă adevărata față a Cristinei — și îl încântă
ideea că nu mai e cu ea. Termină și cu vasele într-un final și se
uită din nou la ceas. Mai este timp. E doar 11:34. Merge, mai
întoarce cartofii ăia puțin, aruncă niște sare peste ei și se duce în
dormitor să își ia telefonul. Nici nu ar putea trăi fără telefonul
ăla. Vede încă două mesaje: unul de la Orange, celălalt de la
Andreea. Bineînțeles că pe cel din partea rețelei nici nu îl citește,
dar se uită curios la ce i-a scris fata: „Sunt la birou. Am mult de
lucru azi. Iar o să scap la cine știe ce oră“. Citește mesajul cu o
oarecare detașare și scrie înapoi: „Mda, aiurea. Cum de mi-ai

25
scris?“. După nici două minute, ea îi răspunde: „Am vrut doar
să văd dacă ești bine“. „A, ok.“. Denis e puțin confuz în privința
Andreei.
Apartamentul adoarme de la atâta liniște. Mașina de
spălat întrerupe toată acestă stare, învârtind dintr-o dată parcă
turbată. Denis lasă din nou telefonul pe pat și merge să oprească
aragazul. Cartofii sunt deja puțin arși pe o parte. „Căcat“. Brusc,
apare din nou imaginea Cristinei în mintea lui. „Cum am putut
sta doi ani de zile?“ Încă se mai gândește la ea, dar are în minte
o altă imagine, una întunecată aproape. Tot ce încearcă acum e
să înțeleagă cum gândea ea de fapt: „Niciodată nu voi ști exact
ce e în mintea ei“.
Își mută cartofii arși cu o spatulă pe o farfurie, caută
niște pâine, scoate și o sticlă de Cola din frigider și se așază să
mânânce. Mestecă lipsit de chef și se holbează la pereți, de parcă
ar aștepta un răspuns din partea lor. Pereții vernil ai bucătăriei
nu au nimic de spus nici de data asta. Deși simpli și plictisitori,
pentru Denis sunt ecrane imense pe care se proiectează tot
felul de imagini combinate. Ceasul devine un metronom care
se ocupă de ritm. Vede imaginea Cristinei pe peretele din fața
lui. Apoi mașina cu numerele de Germania. În lateral, pe tipu’
agasant de la benzinărie și pe Andreea care zâmbește neînțeles.
Mașina de spălat se agită în baie, nelăsând să se instaleze o
stare de calm. Denis abandonează mâncarea abia începută și
își aprinde o țigară. Trage adânc din filtrul portocaliu și răsuflă
ușurat. Mașina e gata. E deja unu fără un sfert.
Ia telefonul din pat: niciun mesaj nou. Îl duce în bucătărie
și, de după microunde, scoate un cablu subțire ca să își bage

26
mobilul la încărcat: 54% baterie. Pe wallpaper are încă o
imagine cu el și Cristina sărutându-se. Apasă cu putere pe
ecranul telefonului și alege la întâplare o imagine cu un lan de
grâu, pe care o lasă ca fundal. Totuși, oricât ar încerca, nu poate
să își scoată încă imaginea ei din cap. Fata cu părul vopsit roșu
pare să îi bântuie încă gândurile și visele. „Ce bine ar fi dacă pur
și simplu aș uita complet că a fost vreodată cu mine. Să nici nu
știu că există. Câteodată ar fi bine dacă aș ști că nici eu nu exist.
Câteodată nu știu cine și ce sunt. Ce vreau de fapt? Oare m-a
făcut vreodată fericit? Sau a fost doar o senzație cu care m-am
simțit eu confortabil?“
Își lasă acolo telefonul și merge la baie. Se așază în fața
oglinzii și încearcă să își aranjeze părul. Are un păr șaten, destul
de lung, și niște ochi verzi pătrunzători. Obrajii palizi îi sunt
acoperiți de o barbă nerasă de câteva zile. Scoate din dulăpiorul
de deasupra un tub de fixativ și îl aplică, fără să se mai gândească
la ceva. Într-un final, scoate un pieptene vechi și trage cu putere
în sus, încercând să îi dea o formă. Aparent e mulțumit, dar,
după câteva secunde, părul își pierde forma. Repetă mișcarea
cu fixativul până consideră el că îi stă părul cât de cât. „Mere“,
își zice surâzând. Scoate și hainele din mașină și le așază repede
pe balcon. Se uită atent printre mașinile parcate. De la etajul al
doilea, imaginea pare destul de clară, iar în ziua asta nici ceața
nu se arată atât de densă. Stă vreo două minute neclintit, admiră
totul inspirând aerul rece cu putere, apoi se retrage în camera
lui să se îmbrace.
În câteva minute trage ceva pe el și revine la bucătărie: 88%.
„Îl mai las puțin“. Ora e unu și un sfert. Verifică prin bucătărie,

27
să nu uite ceva acasă. Totul pare în regulă. Închide și televizorul,
revine, deschide larg geamul de la bucătărie și schimbă doza din
odorizantul de cameră. Îl înlocuiește pe cel de lămâie cu unul
de măr și scorțișoară. „Ce bine miroase“, se gândește. Deschide
frigiderul, scoate o sticlă neîncepută de Prigat de vișine, își
toarnă un pahar sorbindu-l repede, chiar dacă era foarte rece.
Merge din nou la telefon: 94% și un alt mesaj de la Orange:
„Ar fi fost bine totuși să fi fost de la altcineva“. Ia de pe cuier
aceeași geacă neagră de piele, își scoate telefonul de la încărcat,
încuie apartamentul și pleacă spre mașină. Nici nu intră bine în
mașină și primește un alt mesaj: Orange. „Mă-ta!“
Pornește din nou spre Kaufland. E trecut de unu jumate.
Afară nu e chiar atât de frig, dar el tremură abia sesizabil.
Nu merge nici zece minute și aude iar fluieratul enervant al
telefonului. „Căcat, iar rețeaua“. Se gândește să nu îl mai verifice
și de data asta. Ajunge la serviciu cu zece minute mai devreme.
Titi pare ușor frustrat că nu mai are motive de ceartă. Se așază
la locul lui și își vede de treabă. La un moment dat, o vede pe
mama Andreei, dar, de data asta, la altă casă. Pe la patru și un
sfert se gândește să își verifice telefonul și observă că mesajul
nu era de la Orange, ci de la Alex, un prieten din liceu cu care
mai păstrase legătura: „Cf frate, n-ai chef să mergem la o bere
diseară?“ Denis răspunde: „Unde?“ Alex îi scrie după câteva
minute: „Hai, mă frate, nu era nici 2 când ți-am scris. Aici,
în Independenței mă, unde am fost acuma două săptămâni cu
Gabi și Ana. Cum meri spre piață.“ Denis: „Ok. Pe la 10 așa?
Las mașina și iau un taxi sau un tramvai până acolo, ca să pot
bea ceva“. Alex: „E bine asa“.

28
 Își termină programul fără prea mulți nervi, deși zilele de
miercuri sunt, de obicei, foarte încărcate. Merge până acasă, se
schimbă repede, mănâncă un sendviș și iese fără să facă altceva
prin casă. Afară a înghețat. Pe el chiar îl amuză asta. De multe
ori se oprește și își admiră aburii.
Ajunge în stația de tramvai și așteaptă tremurând de frig.
Aici se mai găsesc alți călători: o bătrână, doi boschetari și un
tânăr — niciunul cunoscut. Apare un tramvai: e un șaișpe.
Pe Denis îl străflugeră un gând. „Cu tramvaiu’ ăsta Cristina
mergea destul de des.“ Se uită pe geam: aproape gol. Urcă cei doi
boschetari. El rămâne așteptând pentru încă vreo cinci minute.
După puțin timp vine treiul. Denis urcă destins. Probabil s-a
săturat să îndure frigul de afară. Își bagă căștile în urechi și
dă drumul muzicii. Nu are nici bilet, dar nu pare să fie asta o
problemă. Chiar când coboară recunoaște figura unui controlor
de bilete. Răsuflă ușurat și își vede de drum.
Barul despre care vorbea Alex e unul destul de retras,
chiar pe o străduță îngustă, nu tocmai frecventată. Ajunge în
fața localului și îl vede pe geam pe Alex, care îl aștepta. Era la
masă cu încă un bărbat. Când să intre, vede o siluetă care se
mișcă dezorientată și care se apropie de el. Pare un bărbat de
vârstă mijlocie, undeva la patruzeci și ceva de ani, purtând un
trening verde și încălțăminte sport. Bărbatul se uită atent la el
și îl întreabă:
— Bă, ești șmecher?
Denis îl privește năuc. Figura nu îi e familiară.
— Eu nu am zis nimic, frate!

29
 — Văd că ești așa, cam arogant, și mie nu îmi cam plac
aroganții ăștia. Vezi că de-ți trag una…
Denis își iese din fire. Mâna îi tremură și e probabil gata să
sară la gâtul golanului. La un moment dat apare Alex și tipul cu
care stătea la masă.
— Ce mă-ta vrei, mă?
— Îți iau gâtu’, poponaru’ dracu’!
Nici nu apucă să termine de zis asta și Alex se aruncă în
fața lui și îl lovește cu putere cu piciorul în piept, tipul căzând la
vreo doi metri pe jos. Se duce la el, îi mai aruncă niște picioare
în stomac până începe să răsufle greu.
— Na, jegosu’ dracului. Mai vrei bătaie, mă?!
Tipul zace pe jos și nu mai zice nimic. E băut și dezorientat.
— Hai, bă, înăuntru. Dacă se mai ia de tine, spune-mi
numa’ mie!
— Dracu’ îl cunoaște. S-o băgat în seamă singur, mă. Tu
crezi că mă încurc cu toți fraierii?
Alex avusese, încă din școala generală, o reputație pentru
violența lui. Prin clasa a zecea i-au făcut dosar penal pentru
o încăierare. I-a plăcut de Denis pentru că avea curaj și era
singurul care nu îl ignora din toată clasa. Deși foarte stăpân pe
sine, Denis nu era adeptul scandalului și adesea se ferea să își
facă astfel de probleme.
— Hai, bă, înăuntru! îl îndemnă Alex relaxat, ca și cum
tipul de pe jos nici nu ar fi existat.
Localul se numește „La Mitică“. E, mai degrabă, o
cârciumioară retrasă. Vreo cinci-șase mese rotunde, a câte șase
locuri, și două frigidere cu beri. La casă se puteau cumpăra

30
câteva feluri de țigări. Bărbatul care îl însoțea pe Alex mai
devreme plecase între timp.
— Cu ce vă servesc? apare o domnișoară înaltă și slăbuță,
cu părul vopsit negru și niște ochi mici, căprui.
Alex se uită insistent la ea și răspunde:
— Numărul de telefon, dacă se poate.
Denis surâde discret.
— Asta nu se poate, primește răspunsul împreună cu un
zâmbet amabil, dar totuși retras.
— Două beri la halbă, te rog, una blondă și una brună,
intervine Denis.
— Bruna e pentru mine, că îmi plac mult brunetele, ca să
știi, adaugă Alex.
— O să țin minte, spune tânăra râzând.
— Adu-mi, te rog, și un Marlboro roșu.
— Sigur. Altceva?
— Atât, mersi.
Tânăra merge la bar și acolo începe să discute cu colega ei.
Denis își îndreaptă privirea spre Alex:
— Ce mai faci, omule ? Nu te-am mai văzut de ceva vreme?
— Aiurea, frate, mai combin și eu ce pot ca să iasă banu’.
— Nu ți-ai luat de lucru?
— Ți-ai și găsit! Alex izbucnește într-un râs răsunător.
Atâta timp cât îmi merg combinațiile cu telefoane și laptopuri,
nu fac altceva. Câștig bine și dorm cât vreau io. Nu-i bine așa?
— Dacă poți… Denis verifică dacă nu vine fata cu berile.
Observă mai apoi că ea așteaptă la bar, stând și privindu-l cu un

31
zâmbet provocator. El surâde doar flegmatic și se întoarce spre
Alex.
— Nu vine berea aia, frate, că stăm pe sec? intervine Alex.
— Răbdare.
După nici cinci minute, vine domnișoara cu comanda, îi
servește pe cei doi și îi mai întreabă o dată:
— Mai vreți ceva?
— Nu, mersi, răspunde Denis.
Alex se uită cu o oarecare poftă la ea și spune:
— Pe tine.
— Nu se poate, răspunde din nou tânăra zâmbind.
După ce se întoarce, privirea lui Alex rămâne ațintită spre
fundul domnișoarei și, pentru câteva secunde, pare să se fi
desprins complet de realitate. Denis îl privește amuzat:
— Figură fata asta, mă. Nu vrea nicicum să îți dea și ție
numărul.
— Nu-i stres. Astea îmi plac mai mult, se apără ridicând
provocator din sprâncene.
— Și ce zice Dana de asta? întreabă Denis imitând aceeași
mișcare din sprâncene.
— E, asta e altă poveste.
Dana e iubita lui Alex, cu care e împreună de mai bine
de opt luni. Ea e învățătoare la o școală din cartierul în care
locuiește și el. S-au cunoscut într-un club, chiar de ziua ei. El
zăcea mort de beat și bătut bine de o bandă de golani, iar ei i
s-a făcut milă. Au ajuns să vorbească mai multe și, după ce au
ieșit de vreo trei-patru ori, s-au combinat. Ea e fată de casă și
nu obișnuiește să umble prin cluburi (după cum ne-o descrie

32
Alex), dar, fiind ziua ei de naștere, ar fi ieșit atunci la îndemnul
unor prietene.
— Bă, da’ bună e berea asta, adaugă Alex.
— Să știi. Chiar mai e nevoie de câte una de-asta!
— Tu ce ai mai făcut? Ce face Cristina?
Denis se uită lung la Alex. Privirea lui pătrunzătoare trece
dincolo de el, până la afișele lipite pe perete. Admiră lambriurile
din pal și posterele sexy din spate. Lumina slabă păstrează o
atmosferă de liniște, întreruptă de muzica sârbească din bar.
— Nu mai suntem împreună, spune cu o voce încărcată
de neliniște.
— Taci, mă! Alex îl fixează cu privirea cerând lămuriri.
— Vorbesc serios, adaugă înghițind în sec.
— Bă, ești nebun?! Da’ la un moment dat îmi dădeai
impresia că te iei cu ea! Ce s-a întâmplat? Tu nu cred că ai
umblat cu alta, că te cunosc de mult timp.
— Nu am făcut nimic. Știi că îmi zicea că are diabet, chiar
luna trecută parcă.
— Așa…
— Auzi, ăsta e motivul cică. Nu vrea să mă streseze pe
mine cu problemele ei. O mai zis că, cică, nu o mai iubesc,
că nu îi mai scriu mesaje romantice, că nu-s încântat, auzi, de
relația cu ea.
— Mă lași? Ce filme își dă, spune sorbind cu poftă din
halba de bere și privind curios la Denis.
— Mda, știu. Am și văzut-o în altă mașină într-o zi.
— Frate, eu ți-am zis că e curvă de la început. Nu am mai
insistat, că îmi ești tovarăș, dar știam că nu ajunge bine asta.

33
Hai, dă-o dracu’ de proastă. Nu știe ea ce a pierdut. Nici nu era
nu știu ce bunăciune.
— Nu era vorba de asta.
— Lasă că e vorba și de asta. Tot timpu’ e. Trebe doar să
recunoști.
— Mda, răspunse Denis cu oarecare reținere.
Bruneta se așezase între timp la casa de marcat și acum se
uita insistent la Denis printre niște halbe goale de bere. Denis
o observă din nou, dar se simțea jenat de faptul că Alex își
încercase deja norocul cu ea.
— Mai adu-ne două beri, te rog. Tot așa, spuse Denis.
— Plătesc eu. Am dat azi un S6 și mi-a ieșit câștigu’ de 3
milioane.
— Ce-ți mai merg ție toate! Chiar, frate, am întâlnit o
tipă care, cică, o să mă ajute să-mi găsesc și eu ceva de lucru la
o firmă de angajări. Am cunoscut-o într-o benzinărie. Apoi a
venit mă-sa într-o zi la mine, la magazin, mi-a făcut scandal și
pe urmă a chemat-o pe fiică-sa. Că, cică, e avocată și a vrut
să facă mare caz. Fiica lu’ baba era tipa asta. Andreea o cheamă.
— Ce tare! Scapi de fraieru’ ăla. Bă, sigur nu vrei să-l bat
pe ăla o dată? Nu mă cunoaște pe mine.
— Lasă-l, mă, în pace că e un frustrat! îi răspunde izbucnind
în râs Denis.
Fata vine din nou cu berile și îl privește atent pe Denis,
care pare total detașat.
— Și? Cum e tipa? Nu te-ai dat la ea?

34
 — Nu m-am dat niciodată și nici nu știu ce să fac, sincer.
E avocată și, la cum arată, nu cred că ar vorbi asta cu mine. Am
impresia că mă ajută doar de milă.
— E bună și mai are și bani. Bă, tu ești prost? Du-te drecu’!
— Ce, mă?
— Ce milă, mă?! Ăla e pretext ca să vorbească cu tine. Auzi
la el, bă, ești prost, bă, să mor io!
— Bă, și asta se poate…
— Tu ești bolnav după nebuna aia și nu mai gândești cu
capu’. Ascultă pă băiatu’, că știe ce vorbește.
— Și asta se poate, observând că se repetă izbucnește în râs.
— Așa că, tati, dă pe ea, că d-astea nu pupi tu așa, la tot
colțu’. Cum ziceai că o cheamă? Andreea?
— Da.
— Și cum arată tipa?
— Șatenă, cam unu șaptezeci — unu șaptezeci și cinci,
ochi negri, drăguță.
— Da, da… Zi și tu acolo, portbagaj, țâțe?
— Tot pachetul. Denis se surprinde amuzându-se.
— Mișto. Nu mai vorbesc cu tine dacă o lași așa, jur!
— Lasă, frate, vedem, îi răspunde cu indiferență.
Cei doi își termină în curând berile și decid să plece.
O cheamă pe fată să le aducă nota. Alex plătește, după cum
a promis, după care insistă încă o dată să primească numărul
brunetei, dar obține același răspuns.
Afară e o liniște profundă. Neoanele de pe stradă, abia se
mai văd de ceață. Bețivul din fața pubului dispăruse, dar lăsase

35
acolo o sticlă goală de bere. Alex îi strânge ferm mâna lui Denis
și îl salută, după care cei doi pleacă în direcții opuse.
Denis se trezește singur, pe o stradă pustie și îngustă. Își
bagă căștile în urechi, dă drumul la muzică și pleacă grăbit spre
stația de tramvai. În speranța că se va încălzi, încearcă să se
miște din ce în ce mai repede, aproape alergând la un moment
dat. Gândurile lui sunt probabil la discuția purtată cu Alex. Nu
știe ce să mai creadă. Într-un final, a tras o concluzie și zâmbește
satisfăcut. Ridică dintr-o sprânceană ca semn de victorie. „Ce se
știe prostu’!“
Ajunge și tramvaiul. Grăbit, apasă pe butonul ce deschide
ușa tramvaiului și se așază pe un scaun, dând din cap pe muzica
din căști. Drumul până acasă a devenit foarte scurt acum. „În
sfârșit, frate!“ își spune închizând ușa la apartament și răsuflând
din greu. „Ce bine e!“ Aruncă haina în cuier și merge grăbit la
baie. „Mă piș pe mine, nu mai pot“. După câteva minute revine
în bucătărie și se oprește brusc să asculte ticăitul ceasului. Se
gândește din nou la discuția din bar. Constată că e puțin amețit.
El nu e obișnuit cu alcoolul ca Alex. „Bag picioru’, mă bag în
pat“. Se schimbă repede și se aruncă nepăsător în pat, adormind
în câteva clipe. Becurile rămân toate aprinse prin bucătărie și
baie, ușa neîncuiată, apa netrasă.

36
 IV

Lumina palidă a dimineții de toamnă pătrunde ușor

prin termopanul ferestrei lui Denis. E aproape unsprezece, iar
el încă doarme fără griji. Camera arată într-un hal aparte: o
pereche de blugi aruncați pe jos, șosetele împărțite, una într-o
parte a camerei, cealaltă în partea opusă, un tricou șifonat
peste plapuma neagră cu care este acoperit băiatul, iar telefonul
aruncat pe jos, chiar lângă piciorul patului. Denis doarme cu
picioarele despărțite, stângul acoperit, iar dreptul atârnând
pe o margine a patului. Dintr-o dată se aude de lângă pat un
zgomot. E telefonul care rămâne fără baterie. Denis mormăie
ceva în somn, dar îl lasă acolo. Ticăitul ceasului se aude și el,
slab, din bucătărie. Telefonul începe să sune. La început încet,
apoi tot mai strident.
„Cine dracu’ o fi?“ bolborosește Denis, enervat la culme
că telefonul i-a stricat somnul. Display-ul telefonului afișează
apelantul: „Mami“.
— Alo!
— Ceau, Denis! Ce faci?
— ’Neața, mami! Uite… dormeaaam, răspunde băiatul
căscând profund.
— Să treci pe la noi, că nu te-am mai văzut de câteva zile.
Cum mai ești?
— Cum să fiu, mami? Uite, tot la muncă și acasă…

37
 — Fata aia e la tine? îl chestionează mama pe un ton rece.
Denis pare să nu aibă cuvinte, ca și cum în minte i-ar fi
apărut brusc imaginea Cristinei. Înghite în gol și răspunde:
— Nu, nu e..
— Bine, mami. Mănâncă ceva și hai pe la noi. Sau hai să
mănânci aici. Am făcut sarmale.
— Vin imediat, stai să mă ridic din pat că mi-e tare lene,
adaugă Denis râzând.
— Bine, te așteptăm. A întrebat și taică-tu de tine, să știi.
— Bun, ne vedem. Ceau, mami!
— Ceau!
Imediat ce închide observă un apel pierdut, unul de la Andreea.
Denis îi scrie un mesaj: „Neața. Scuze, dormeam. Voiai ceva?“
Se ridică apoi din pat cu mișcări îngreunate. Își întinde
mâinile vreo câteva secunde, mai cască o dată și se îndreaptă
spre baie. Vede toate becurile aprinse, zâmbește și trage apa. Se
privește în oglindă cu nepăsare, dă de două ori cu pieptenele și
pleacă să se îmbrace. Stinge becul la bucătărie, se uită la ceasul
de pe perete în grabă: 11.05 „Încă mai am timp“, se asigură
grăbit. Îmbracă repede ce îi iese în cale și pleacă la mașină. Își tot
verifică telefonul așteptând un mesaj (probabil de la Andreea).
Vede că a rămas și fără baterie. „Căcat!“
Intră în mașină, pune telefonul la încărcat în bord și pornește
încet spre apartamentul părinților. Uneori are impresia că aude
sunetul unui mesaj nou. „Las’ că scrie ea…“ încearcă să se relaxeze.
Mâna dreaptă pe volan, scaunul puțin lăsat pe spate, geamul abia
deschis. Își aprinde o țigară și se privește încă adormit prin parbriz.
Traficul nu e prea sălbatic azi: eventual mai vezi câte o mașină care

38
fie intră în depășire, fie stă în spate. Atitudinea lui Denis pare să fie o
stare pe șoseaua asta. Cu aceeași nepăsare se trezește în fața blocului
părinților lui, fără ca măcar să își fi dat seama când a ajuns: „Ia uite,
frate, parcă nici n-am pornit bine mașina.“ Până și vremea se arată
prietenoasă azi. Cerul, deși încărcat de nori, nu lasă să transpară
vreo intenție rea. Mașinile parcate și-au pierdut lucirea aia și parcă
obiectele de pe stradă sunt conturate cu negru. Totul e palid, dar atât
de atent conturat.
Denis clipește de câteva ori, având impresia că a adormit,
dar îl izbește același peisaj. În față se poate vedea un bloc cu
zece etaje, cenușiu, aproape sobru. Geamurile vechi și murdare
au ramele de lemn date cu o vopsea crăpată acum. Ușa de
la intrarea din bloc e veche și ea și plină de afișe deformate,
pe jumătate dezlipite. Denis sună. Un zgomot enervant se
pornește. Vreo câteva secunde, Denis se uită atent la sonerie
și așteaptă o reacție. Se aude dintr-odată un fel de bruiaj. „Eu
sunt, mama!“ se grăbește Denis să acopere bârâitul. Cu un ticăit
scurt, ușa se deblochează și îi permite să intre. În spatele lui
se poate auzi încă scârțâitul ușii în timp ce, respirând greoi,
urcă vreo două etaje. Abia acum se caută prin buzunare și își dă
seama că uitase telefonul în mașină. Se întoarce și mai grăbit:
„Mă-sa de telefon“. Coboară în fugă scările. Rapid, deschide
ușa, apucă telefonul, încuie și se întoarce. Mai sună o dată.
„Sunt tot eu, mama, am uitat să iau ceva din mașină“. Ușa se
deschide și el urcă din nou. În sfârșit îi apare mesajul: „Voiam
să văd cum mai ești. Ești bine?“ Răspunde fără să analizeze
prea mult situația: „Hai că te sun eu mai târziu că am puțină
treabă“. Bagă telefonul în buzunar și se găsește într-un final în

39
fața ușii părinților. Nu mai bate la ușă, o deschide cu repezeală
și intră. Un hol strâmt, la stânga un cuier încărcat cu geci de fâș
și paltoane scămoșate. La dreapta, o canapea veche, acoperită cu
o pătură bej încărcată de flori. În fața lui apare o figură atât de
familiară: o femeie în vârstă, căruntă, cu părul tuns scurt și creț.
Poartă un șorț alb, pătat. Ochii căprui de sub fruntea încrețită
privesc peste ochelarii fumurii și învechiți.
— Ai venit, dragu’ mamii! îl întâmpină o voce caldă,
bătrâna apropiindu-se și strângându-l în brațe. Taică-tu e
dincolo, se uită la televizor. Hai să îți dau să mănânci!
— Stai, mami, acuma! Mă duc să văd ce face și tati.
— Du-te, dragule.
Deschizând o ușă nouă, intră într-un fel de cameră de zi.
Pe jos e un covor imens, cărămiziu, plin de tot felul de figuri,
o masă de sticlă în mijloc, înconjurată de scaune împletite, un
televizor vechi, prins de peretele dinspre bucătărie. Denis inspiră
adânc aerul din cameră simțind un miros deja atât de cunoscut:
casa de mult părăsită a părinților lui. Pe un fotoliu vechi, stă
un bătrânel slăbuț, cu părul pe jumătate căzut și o barbă deasă
și albă ca norii. Brusc, văzându-l pe Denis, acesta tresare și se
ridică. O voce calmă și aproape isesizabilă, tremurătoare:
— Salut!
Bătrânul poartă o cămașă cenușie foarte largă, peste care
are o vestă maro, de lână, cu un romb mare și alb pe ea.
— Salut, tati! Ce mai faci?
— Eh, uite, ce să fac? îi răspunde oftând bătrânul. Iacă, mă
uit la televizor că mi-e tare urât. Mă-ta tot la bucătărie și prin
casă și io aci cu televizoru’ și cu ziarele mele.

40
 — Ești bine? Ți-ai luat medicamentele?
— Mi-am luat, arză-le-ar focu’ de medicamente!
Tatăl lui Denis avusese probleme cu inima. După ce a
suferit un preinfarct, medicii i-au prescris un regim foarte strict
și un sac de medicamente. Nu mai are voie să facă efort, nu are
voie să se bucure sau să se necăjească prea mult. Acum încearcă
să-și păstreze calmul tot timpul.
— Nu mai zice așa și ia-le! Vezi că te simți mai bine?
— Eh, bine.. Nu-s nici bine, nici rău, nu vezi cum arăt?
Îs bătrân, mă Denis, tată! Nu mai îs ca tine. Ehe, că de eram…
— De erai… Hai, știi că trebe să ai grijă de tine. La ce te uiți?
— Mă uitam la ăștia cu pescuitu’ lor.
— Fain.
— Da, să treacă vremea.
Se aude un strigăt ușor din bucătărie: „Radu, Denis, haideți
la masă!“
— Hai, du-te și mânâncă! Ți-o făcut mă-ta sarmale.
— Da’ hai și tu!
— Eu n-am voie sarmale!
— Hai, că mânci altceva, hai numa’!
Denis îl apucă ușor de mână și îl trage spre el. Bătrânul se
lasă purtat de mâna fiului, ca și cum ar fi vrut să fie dus de acolo.
— Și eu ce mânc, Dană? întreabă bătrânul dezamăgit.
— Ai carne de pui la grătar și salată de roșii.
— Hai că-i bine tată, îl încurajează Denis.
Bătrânul urmărește contururi pe pereți. Ca și cum ar
medita la ceva anume. Își duce mâna la gură și stă cu capul în
palmă. I se aude topit răsuflarea greoaie.

41
 — La ce te gândești, tati?
— Eh, mă gândesc și eu, spune ridicând ușor umerii și
înfățișând o figură pierdută.
Bucătăria e destul de spațioasă. O masă de lemn în mijlocul
camerei, cu scaune mici pe lângă, faianță deschisă la culoare, un
fel de crem, dar foarte deschis, pereții albaștri, mai mult spre
turcoaz. Sarmalele pregătite pentru Denis se află încă pe aragaz.
O oală mare și roșie, acoperită cu un capac de stică. Denis se
uită cu poftă la oală, încercând să ghicească gustul sarmalelor.
Bâtrâna, pe cât de plinuță, pe atât de vioaie, fuge dintr-un capăt
în celălalt, umplând masa cu de toate în doar câteva clipe.
— Hai, mami, mănâncă! îl îmbie femeia pe băiat.
— Mersi.
— Eh, ce-ar mai mere un pahar de țuică la sarmalele alea.
Eu nu mai am voie, da’ hai să-ți aduc ție un păhărel, adaugă
tatăl lui Denis.
— Lasă băiatu’ în pace, mă! El conduce și merge la lucru.
Numa’ prostii ai în capu’ ăla, chit că ești om bătrân. Vaai!
— Nu, mersi, tati, da’ așa-i cum zice mami. Nu am voie.
— Eh, ce-i un pahar? Hai, ia un pahar, să vezi ce mi-o adus
Petre.
— Aș lua, dar nu vreau probleme..
— Bine, tati. Cum vrei tu.
Între ei se lăsă o liniște profundă. Tot ce se aude acum sunt
furculițele celor doi care mănâncă: Denis — cu poftă, bătrânul
— mai mult de silă.
— Dana, da’ tu de ce nu mânci? observă bătrânul.
— Da, chiar așa, mami. Hai și mănâncă cu noi!

42
 — Nu mi-e foame mie. Am ciugulit ceva dimineață și
parcă mă simt sătulă.
— Cristina? Ce mai face?
La întrebarea soțului ei privirea femeii se schimbă. Devine
brusc rece. Denis se uită în jos. Inspiră și expiră greoi, oprindu-
se din mestecat. Clipește de vreo două ori și apoi își înghite
repede mâncarea.
— Nu mai face.
Bătrânul se uită în sus ridicând sprâncenele și dând ușor din
cap. Pe fața femeii se poate citi acum îngrijorarea. Îngrijorarea și
surprinderea. Buzele i se arcuiesc puțin, pe măsură ce își ridică
privirea peste ochelarii cu rame aurite.
— Da’ ce s-a întâmplat, dragule?
— Ei, lasă-mă, mamă. N-am chef să vorbesc acuma…
— Lasă, Dană, băiatu’ în pace! El știe de ale lui. Poate s-au
certat…
— Nu știu ce să zic, tati. Cred că nu ne mai împăcăm..
Bătrâna vrea să pară îngrijorată, dar se vede pe figura ei o
ușoară satisfacție. Se întoarce brusc și își găsește ceva de lucru la
chiuveta din colț.
— Lasă, mami, că ție și așa nu îți plăcea de ea.
— De, acuma… Dacă ție îți plăcea, îmi plăcea și mie,
Denis mamă.
— Da, da. Hai să o lăsăm acuma pe ea. Nu am chef de
discuții, sincer.
— Bine, mami. Mănâncă tu acolo tot. Lasă că găsești tu…
— Mănânc, mănânc.

43
 — Hai, Radule, mănâncă și tu de acolo, că vreau să strâng
masa!
— Mânc, mânc, lasă-mă tu pe mine!
— Păi să mânci, că trebe să-ți iei și medicamentele! Știi ce
a zis doctoru’: să nu le iei pe stomacu’ gol.
— Foarte bune, mami. Mersi mult. Chiar mi-a fost poftă
de sarmale. Nu am mai mâncat de mult.
— Să-ți fie de bine. Îți fac o cafea?
— Dă-i și o țigară, intervine bătrânul râzând.
— Aia ți-ar trebui ție, câine bătrân. Să nu te mai prind pe
tine cu țigări. O să crapi dracului!
Domnul Radu fusese fumător înrăit până acum un an de
zile. După problema cu inima, medicii i-au interzis fumatul,
dar el mai trăgea câte o țigară pe ascuns.
— Mi-ar trebui. Cum să nu îmi trebuiască? Da’ mai pot?
Că îmi sari tu în cap.
— Nu mai fuma, tati! Te rog eu. Și eu ar trebui să le las.
— Da, nu mai fuma nici tu, intervine femeia în discuție.
Că numa’ îți strici banii și sănătatea. Iacă, eu nu fumez.
— Lasă că și tu ai fumat, mă! spune domnul Radu pe un
ton ușor ironic. Când te-am luat eu, fumai. Nu mai te lua tu de
băiat! Cu cine să samene?
— Măcar să nu facă prostiile pe care le-am făcut noi! Nu-s
bune și își strică săracu’ toți banii.
-Vezi-ți de treabă, Dană. N-ai vase de spălat?
Doamna Dana se strâmbă ușor la el și își țuguie buzele.
Nu mai zice nimic până la urmă. Se întoarce și se așează în fața
chiuvetei.

44
 — E gata cafeaua ta, Denis, adaugă ea.
— Mersi, mami. Auzi, unde-i încărcătoru’ ăla negru de
Samsung? Că nu mai prea am baterie la telefon.
— Pe masă, dincolo. Își încarcă taică-tu telefonu’. Scoate-
i-l și pune-l acolo, că are el vreme să-l tot încarce!
Denis își lasă telefonul la încărcat și se întoarce. Între timp
terminase și tatăl lui de mâncat. Farfuria mai conținea totuși
niște bucăți de carne mușcate, iar de salată părea că nici nu s-a
atins.
— Eu mă duc pe balcon să fumez o țigară.
— Du-te, du-te!
Denis se ridică de la masă, împingând ușor taburetul sub
ea. Pe dulap îl așteaptă o ceașcă mică de cafea, cu mâner aurit.
Încă ies aburi din ea. Din bucătărie se poate trece în balcon
print-o ușă mare de termopan. Balconul e însă unul destul de
mic, neacoperit, iar acolo, de obicei, își usucă rufele doamna
Dana. Denis iese, își așază cafeaua pe bordura de cărămidă și
își scoate o țigară. Se uită atent la cerul înnorat în timp ce își
aprinde țigara. În fața blocului se văd câteva mașini parcate și
niște pomi dezgoliți. Peste toate plutește un fum negru, probabil
de la rulota unde se vindeau langoși. Răsuflă ușurat după masa
copioasă abia servită. Nu apucă să tragă nici două fumuri și se
deschide ușa: domnul Radu apare lângă el cu o ceașcă identică.
Avea în ea un fel de ceai roșu, fierbinte.
— Stau și eu cu tine, Denis, spune bătrânelul zâmbindu-i.
— Hai, tati. Ș-așa stăteam singur.
— Cum mai ești tu, băiatule?

45
 — Eh, cum să fiu tată. Cu ale mele. V-am zis, nu mai îs cu
fata asta.
— Las-o! Ia zi, serviciul cum merge?
— Cum să meargă? Știi că nu-l am eu la suflet pe Titi.
— Da’ cum îl chema pe el de fapt?
— Tudor. Băiatul începe să râdă.
— Da, da. Gata știu. Îmi amintesc că îmi spuneai la
început de un domn Tudor. Acuma îi ziceți Titi? întreabă
bătrânul râzând.
— Daaa, e un căcat de om.
— În fine. Da’ azi de la cât lucri?
— Două, răspunde scoțând un nor mare de fum.
— Iacă, e unu fără zece, verificând ceasul de la mână.
— Da, imediat plec.
— Ce-aș mai fuma și eu o țigare… oftă domnul Radu.
— Ba nu ai fuma. Hai că te trimit înăuntru tati, dacă
începi.
— Gata, gata. Mă pot abține, că doar îs om bătrân.
— Așa. Auzi, știi că eu am făcut Relații Internaționale..
— Da, știu. Nu știu ce-i aia nici acuma, adaugă bătrânul
zâmbind.
— Nici eu, tati, completează Denis râzând. Așa, na, fii
atent! Am cunoscut recent o fată și a zis că mă ajută să îmi
găsesc de lucru. Să fac angajări pentru străinătate.
— Ce fată?
— Eh, nu contează, o prietenă.
— Da’ cum arată? E frumoasă? Și cum de ți-a găsit ea de
lucru?

46
 — E drăguță. Andreea o cheamă. Păi are relații, e avocată.
— Oo… Și e singură? zise domnul Radu ridicând din
sprânceana stângă.
— Asta nu știu, tati.
— Vezi tu, acuma. Și ai fost să vezi? Te iau acolo?
— Încă nu am fost. Vreau să merg să văd care-i treaba.
— Să mergi. Dacă tot ai făcut o facultate, măcar salariul să
fie mai bun.
— Așa am zis și io.
Bătrânul pleacă de pe balcon, revenind în bucătărie. Se
oprește în fața soției sale și discută. Denis îi vede și încearcă să
ghicească despre ce ar putea vorbi. Surâde și mai rămâne câteva
minute să își termine cafeaua. Țigara era gata de vreo câteva
minute.
Intrând în bucătărie, poate desluși pe figura mamei sale un
zâmbet. Ea nu îi zice nimic și se uită cu o oarecare admirație
la el. Denis bănuiește că taică-său i-ar fi spus ceva, dar nu este
sigur. Zâmbește și el, ca și cum n-ar ști despre ce e vorba:
— Hai, mami, că eu trebuie să plec la muncă. Merg să-mi
iau telefonul.
— Bine, dragule.
Denis pornește grăbit să-și recupereze telefonul de la
încărcat. Pe masă erau abandonate două suluri de ață neagră,
o pungă de bomboane mentolate și niște monede de cincizeci
de bani.
— Vezi că îți iau de aici un leu, mami. Poate îmi iau o cafea
mai încolo.
— Ia-i și pe toți dacă vrei.

47
 — Gata, am plecat, că nu vreau să ajung după două. Iar
îmi face ăla figuri.
— Lasă, mamă, că poate găsești ceva mai bun de lucru, îi
sugerează mama complice.
Lui Denis îi era clar acum despre ce discutaseră părinții lui.
— Poate, cine știe? încercă băiatul să-i răspundă mamei.
Ceau, mami! Ceau, tati!
— Hai să te pup, dragul meu! Bătrâna se apropie și-l strânse
cu putere în brațe. După două sărutări pe obraz, îi urează o zi
ușoară și-l sfătuiește, ca de obicei, să aibă grijă de el.
Denis se încalță pe fugă, își ia geaca și se uită la telefon:
73%. „E bine“ își spune. Tatăl său apare lângă ușă și îi întinde
mâna, oficial parcă.
— Ai grijă pe unde umbli, băiatule!
— Am, am, tati!
Într-un final, deschide ușa și iese. Tatăl îl urmărește cu
privirea până coboară. Pe la etajul 1, își scoate telefonul și
caută numărul Andreei în lista de contacte. Sună. După câteva
secunde de așteptare, Andreea răspunde:
— Bună! o voce senzuală se aude din telefon.
— Ceau. Scuze, dar am fost să iau masa cu ai mei.
— O, ce drăguț! îi răspunde Andreea cu entuziasm.
— Da, de aia ziceam că te sun mai târziu.Tu ce mai faci?
— Păi, uite, deocamdată sunt liberă. Azi nu prea am nimic
de făcut.
— Bulan, jur! se amuză Denis. Eu imediat intru în tură.
— Deh, mai am și noroc uneori.Tu cum mai ești? Nu ai
mers să vezi dacă nu te poți angaja acolo?

48
 — Încă nu, poate sun diseară, după ce vin de la lucru.
— Super. Lasă că ai timp.
— Da, ar fi fain să mă primească!
— Te iau, stai chill, am vorbit eu pentru tine.
— Dacă zici tu…
— Nu ai chef să mergem să bem ceva diseară? După ce
termini și tu?
— Mergem, spune Denis ridicând de două ori din
sprânceană, așa, ca pentru sine.
— Bine. Atunci ne vedem. Hai că nu te mai țin. Spor la
treabă!
— Da, mersi. De nervi am nevoie, nu de spor.
Din telefon se aude râsul fetei.
— Da, atunci și nervi să ai. Hai, te-am pupat. Ceeeau!
— Ceau, ceau!
„Hm, poate chiar iese ceva cu tipa asta. Bă frate, poate am
noroc, cine știe? Căcat, nu am niciun chef de Titi azi. Trebe să
merg.“
Se urcă în mașină și pornește spre Kaufland. E unu
jumate. Cerul e la fel încărcat de nori, traficul puțin mai dens
decât la sosire. Denis e încă foarte relaxat. Își bagă telefonul la
încărcătorul din mașină și pornește radioul: „Hai că trece și ziua
asta cumva“.

49
 V

„Dacă stau bine să mă gândesc, e băiat simpatic, Denis

ăsta. De fiecare dată când am nevoie de câte ceva, vine și mă
ajută. Săptămâna trecută m-a ajutat să duc televizorul ăla nou
ce mi l-am luat și, după aia, mi l-a și programat. Băiat deștept. Îl
cunosc deja de vreo trei ani, de când s-a mutat în bloc. De fiecare
dată mă salută frumos, așa, cu „Săru’ mâna!“, mă întreabă ce
mai fac și e foarte politicos. Mai rar așa copii. Dacă am nevoie
de ceva, îmi cumpără și nu m-a lăsat niciodată, când m-a văzut,
să duc cumpărăturile până sus. Tot timpul mi le ia din mână.
Bun băiat. Nu l-am mai văzut cu fata aia mică de ceva vreme.
Aia, când venea la el, făcea o gălăgie de auzea tot holu’. Nu era
dată să nu știu că vine ea. Acuma îmi pare că nu mai vine pe la
el de zile bune.“
O zi frumoasă de duminică. Deși încă noiembrie, astăzi
e destul de însorit. E ora 8 și tot blocul zace într-o liniște
profundă. Marta Custivschi, o bătrână de vreo 60 de ani,
tocmai iese din apartamentul ei. Purtându-și pălăria neagră,
deja atât de cunoscută de toți locatarii, alături de un palton
cenușiu învechit, niște pantofi negri și joși și cu o plasă Billa în
mâna stângă, bătrâna coboară încet scările.
Scoate din buzunarul larg al paltonului un Nokia învechit:
ecranul e zgâriat tot. Se uită la ceas: 08:32. „Eh, hai că doar
nu doarme la ora asta. I-am zis aseară că trec pe la ea“. Se uită

50
atent la ușa apartamentului lui Denis, surâde ca pentru sine și
coboară mai departe. E însorit, dar venirea iernii se simte în
aerul rece și greoi de noiembrie. Bătrâna răsuflă greu. Tramvaiul
se vede pe șine. „Vai, iar trebuie să aștept. E clar că nu ajung în
stație!“ Se află la vreo cincizeci de metri de stația de tramvai.
Grăbește pasul, în speranța că îl va prinde. Ajunge la trecerea de
pietoni, dar se face roșu. S-a dus.
În stație mai așteaptă încă 10 minute, uitându-se din când
în când la telefonul ei vechi. „Ce-o fi făcând femeia asta? Sper că
nu doarme“. Doamna la care merge ea de obicei (și probabil și
de data asta) e verișoara și singura ei prietenă acum. Mai avusese
ea o prietenă veche din copilărie, dar murise de cancer acum
câteva luni. Se simte mai mereu singură și Angela a devenit
pentru ea un bun sprijin. Cu ea vorbește toată ziua: la telefon,
dimineața la cafea sau când merge la biserică. Marta fusese
căsătorită, dar a divorțat după douăzeci de ani de căsnicie. Are
și un copil care e plecat la muncă în Franța.
Doamna Angela stă la parter, chiar în primul bloc, cum faci
colțul pe strada Lalelelor. Marta ajunge imediat acolo, stația de
tramvai fiind foarte aproape de această stradă a Lalelelor. Ajunsă
în fața blocului, dă să sune la interfon, dar vede pe cineva ieșind,
așa că profită de situație. Se trezește imediat în fața ușii Angelei
și bate cu putere. După câteva secunde, ca și cum Angela o
aștepta, aceasta îi deschide ușa: o bătrânică simpatică, scundă,
cu o beretă neagră pe cap, părul vopsit roșu, niște ochi mărunți
și o privire blândă.
— Hai, Marta! Acum puneam să fac o cafea.
— La țanc am venit!

51
 Angela nu fusese niciodată căsătorită. După ce a trăit o
dezamăgire în dragoste prin liceu, a hotărât că nimeni nu e
destul de bun pentru ea. Locuiește singură și, de cele mai multe
ori, stă în compania nepoatei sale Anamaria, fiica fratelui ei mai
mic, pe care fie o meditează la matematică, fie o cheamă doar
să îi țină de urât.
— Săru’ mâna, tanti Marta! Ce mai faceți? se aude o voce
timidă din spatele peretelui.
Marta încearcă să își dea pantofii jos, apoi caută un loc pe
cuierul de lemn, ca să își agațe paltonul.
— Bună, draga mea! îi răspunde doamna Marta cu o voce
caldă. Uite, ce să fac? Am zis să vin până la Angelica, să văd ce
mai face. Tu ce mai faci?
— Cu bacu’ ăsta… Nu mai știu cum să învăț să-mi intre
în cap.
— Eh, lasă că trece și asta. Stai liniștită că tu ești fată
deșteaptă.
— Asta mai vedem, răspunde tânăra râzând.
Anamaria pare o fată foarte retrasă. Preferă să își petreacă
timpul citind o carte sau uitându-se la televizor. Cam un metru
șaptezeci, ochi verzi, păr blond și o privire pătrunzătoare. Nu
avuse niciodată un iubit și nici nu părea interesată de unul.
Școala și cariera sunt pe primul loc. Vrea să dea la medicină,
la Timișoara. Face meditații la matematică, la chimie și la
biologie. Școala îi ocupă cea mai mare parte din zi. Uneori își
mai face timp și vine la mătușa ei să bea un ceai, asta nu când o
meditează la mate. Atunci este cu totul altceva.
— Hai, Marta, hai în bucătărie! Imediat e gata cafeaua.

52
 — Las’ c-o bem și pe aia! Te grăbești undeva, sau vrei să
scapi de mine?
— Da, da, acasă cu tine! adaugă Angela râzând.
— Ce mai faci, Angelico? Te-a mai lăsat durerea aia de
burtă?
— E mai bine. Tot medicamente.
— Trebuie, nu mai suntem tinere să facem ce vrem noi.
— Așa-i, așa-i. Da’ matale? Ce mai faci? Ieri nu ai mai venit
pe la mine.
— Eh, acuma nu vin în fiecare zi, că mi-i rușine și mie.
Mai las omu’ în pace.
— Auzi la ea. Ba, pe mine să nu mă lași în pace. Și așa îs
singură și mă plictisesc. Mai bine dacă mai vine cineva să stea
cu mine.
— Poate oi fi având și tu de lucru. Cine știe?
— Care lucru? Că acuma era să zic ceva. Vezi-ți de treabă,
Marto! Să vii numa’. Și eu te caut, așa că vină și tu. Haidem în
bucătărie numa’, că pe urmă se arde cafeaua aia pe aragaz!
Cele două părăsesc holul. Tânăra le urmărește zâmbind, și
apoi se retrage în camera de zi. Își aprinde televizorul și închide
ușa. Bucătăria Angelei e una foarte mică. Are un mobilier vechi
alb. Pe aragaz fierbe cafeaua, într-un ibric tot ars și pătat. Bătrâna
scoate niște ceșcuțe negre dintr-un dulăpior cu geamuri de
sticlă, le așază pe masă și aduce o cutie cu zahăr și niște zaharină.
— Ia spune, Marto, ce mai e nou?
— E, nimic, mă crezi? Chiar nu s-a mai întâmplat nimic.
Parcă toată lumea s-a mutat din țara asta!
— Cu Dorel ai mai vorbit?

53
 — M-a sunat alaltăieri. Spunea că e bine, au și ceva bănuți
acum, poate ne vizitează la iarnă.
— Auzi, tu. Foarte bine. Vezi, tu măcar ai pe cineva. Da
eu? Eu sunt singură aici. Începe să plângă.
— Lasă că nu ești singură, Angelico, îi spune Marta punându-
și mâna peste a ei. Uite ce nepoțică frumoasă și cuminte ai.
— Am, da. La anu’ pleacă la facultate. Și nici pe ea n-oi
mai avea-o. Bătrâna plânge și mai tare.
— Angelico, gata! Mă ai pe mine. Și așa îs tot singură. Iacă,
mai vin eu la tine.
Bătrâna se oprește treptat. Vocea ei își revine brusc.
— Pe la cumpărături ai mai fost? Ziceai că îți iei covorul ăla
fain. L-ai luat până la urmă?
— Chiar ieri. L-am adus cu taxi. Cinșpe lei mi-a luat hoțul ăla.
— Hoți ăștia, cu taxiurile lor cu tot. Mie îmi spui? Da’ nu
mi-au luat atunci douăzeci de lei. Mai știi?
— Chiar că…
— Păi, și ai și pus covoru’? Că n-am mai fost pe la tine
zilele astea…
— L-am pus. De fapt nu l-am pus eu. M-a ajutat un băiat.
Ăla ce stă pe etaj cu mine.
— Băiatu’ ăla înalt?
— Da, da. Denis. M-a văzut cu el în brațe și a venit la
mine: „Tanti Marta, lăsați că vă ajut eu“ zice către mine.
— Vai, ce băiat bun!
— Da, tu. Și l-a dus până sus și m-a întrebat dacă nu vreau
să mă ajute să-l pun. Mi-a fost rușine, dar l-am rugat să mă
ajute, că tare mă înjunghie la spate și nu pot.

54
 — Mai puțini tineri așa în ziua de azi.
— Să știi, Angelico, să știi! Bătrâna soarbe cu poftă din
cafeaua fierbinte. Păcat că fumează.
— E, acuma și tu. Lasă, bine că nu face alte prostii.
— Știu eu ?
— Nu cred. Da’ mai umblă cu fata aia mică? Aia ce făcea
scandal? Ziceai tu de una ce tot urla pe acolo.
— Nu cred. Fii atentă. Chiar acuma joi l-am văzut cu
cineva.
— Serios?
— Daa. Veneam de la magazin. Am fost să iau pâine. Era
vreo nouă seara. Întunecat afară, că îmi era și frică. Am intrat în
bloc și am auzit niște voci. Pe a lui o recunoșteam, dar cealaltă
era a unei fete.
— Auzi acolo, măi, spune Angela mirată.
— Da, da. Și urc încet scările. Vorbeau ei ceva de nu știu ce
loc unde au fost. Mie îmi părea că erau un pic cam beți. Acuma
nu vreau să vorbesc aiureli.
Angela se uita la ea cu atenție și se gândea profund la tot
ce îi zicea Marta.
— Era alta?
— Stai să îți spun. Am urcat încet, am zis că trebe să aud și
eu ce vorbesc. Când am ajuns sus, am reușit să o văd un pic la
față. E fată frumoasă, să știi. Se sărutau de zici că se mâncau, tu!
— Așa e tineretul, adaugă Angela râzând.
— Taci că imediat cum m-au văzut, s-au oprit. El era roșu
la față, cred. Nu îmi pot da seama sută la sută că era destul de
proastă lumina. M-au salutat. O fată înaltă și frumos îmbrăcată.

55
Da’ cam scurt, sincer, pentru vremea asta. Dacă eram eu mama
ei, nu o lăsam să umble așa fiecum.
— Vezi-ți de treabă! Auzi la ea. Da’ ce, tu n-ai fost tânără odată?
— Am fost, da’ nici așa n-am umblat.
— Au fost alte vremuri, că umblai și tu.
— Poate umblam.
— Na, atunci taci. Să nu te aud!
— Am văzut-o și ieri pe fata asta. După ce a plecat Denis
de la mine, s-a dus afară și iar a venit cu ea. I-am auzit când am
coborât să duc gunoiul.
— Mă, da’ tu ce faci, îi urmărești? râde Angela.
— Eh, îi urmăresc. Coincidență, acuma și tu! Crezi că nu
am nimic de făcut, numa’ să-i urmăresc pe ei?
— Și cum de i-ai auzit? Unde erau?
— Când am urcat, ei erau la etajul al doilea. Eu, cum urc
mai greu, nu i-am mai ajuns. Au intrat în cameră la el.
— Trebuia să intri și tu acolo să vezi ce fac! Angela
izbucnește din nou în râs.
Doamna Marta se uită atent la ea și începe și ea să râdă.
— Trebuia, să știi.
— Copii tineri. Lasă-i să se distreze. Așa am fost și noi.
— N-am zis eu nimic. Așa-i.
După câteva minute de tăcere, Angela strigă:
— Ana, nu vrei și tu să bei niște cafea? Hai aici.
— Acuma vin.
Anamaria apare. E cu telefonul în mână și foarte
concentrată. Ca și cum numai telefonul ăla ar conta și nimic
altceva din jurul ei.

56
 — Pune-mi puțin, te rog!
— Hai, dragă. Ai înțeles cum e cu matricele alea, mami?
Angela obișnuia să îi zică des așa, poate pentru că a început
să o îndrăgească pe tânără ca pe propria fiică.
— Cred că da. Lasă că vorbim noi și de ele. Îți faci mai
multe griji decât mine.
— Bine. Lasă-le dracului de matrici, că bine zici! Hai că eu
cu tanti Marta mergem să cumpărăm ceva din oraș. Rămâi aici?
— Da, sigur. Mă mai uit la televizor. Stați mult?
— Nu cred.
— Bine, tuși. Distracție să aveți!
— Eh, care distracție?
Cele două bătrâne s-au îmbrăcat în fugă. În apartament
rămâne doar Anamaria, care se uită la televizor.

57
 VI

Pot mărturisi că duc o viaţă destul de bună aici. Nu mă pot

plânge. Mâncare este, otravă mai puţină. Nu se prea chinuie
omul ăsta să îmi facă rău. Îl mai apucă aşa, câteodată, să facă
ordine prin casă, dar, în următoarea zi, îmi mai lasă şi mie câte
ceva. Dimineaţa rămân firimituri bune şi moi, iar seara, când se
bagă la somn, la fel: viaţă bună. De ceva vreme parcă pune mai
des mâna pe mătura aia şi mi se pare un pic dubios. El nu e aşa.
Ceva îl schimbă. Mă tem pentru mine. Dacă va încerca să scape
de mine? După atâta vreme de când suntem colegi de cameră…
Văru’ meu nu de mult a murit, că animalul ăla cu care şi-a luat
soţie, auzi. Aia, cu fricile ei, a dat în el cu o bâtă până mi l-a
strivit, săracu’… Nu sunt bune femeile astea. Dacă îmi pune
otravă? Hai că dacă e roşie îmi dau şi eu seama. Da’… dacă nu?
Dacă mă duc ca prostu’ să mănânc şi mor? Nici familie nu am,
nici copii. Ce se va alege de mine?! Off, viaţa asta.
Şi ce bine era odată… A lăsat într-o zi frigiderul deschis şi
a plecat de acasă. Ce viaţă frumoasă. Asta înseamnă fericire! Pui,
brânză, ciocolată chiar. Da! Chiar am găsit ciocolată acolo. Şi
aşa m-am umplut că am crezut că nu mai pot ieşi pe picioarele
mele. Ce-i drept, îmi era frică. Dacă venea? Dacă mă găsea?
Era destul să închidă ușa și nu mai ieșeam. Era frig de abia mai
puteam rupe din brânza aia. Da’, ştii cum e: viaţa cere sacrificii.

58
 Da’ oare unde e? Oare ce face? Mi s-a părut că l-am auzit
la uşă, dar nu a intrat nimeni. Parcă aud o voce de femeie. Da’
nu cred că-i nebuna aia cu părul roşu. Aia nu a mai venit pe aici
de multă vreme. Cine ţi-o ştie pe unde e şi aia? Oricum, când
venea ea, urâtă viaţă. De două ori am văzut moartea cu ochii. O
dată m-a prins la dulapul cu pâine. A ţipat ca o descreierată şi a
luat mătura, da’ proasta a dat în mine cu partea aia moale. M-a
ameţit un pic, da’, dacă ar fi dat cu cealaltă, cred că nu mai eram
pe aici acuma. A doua oară, vai! A doua oară era şi el cu ea. Eu
eram prin bucătărie, adunam ce era de adunat de pe jos. Nu ezit
niciodată să îmi fac plinul. M-a călcat pe coadă. S-a uitat lung,
a urlat şi a tot încercat să mă calce. Noroc că am găsit dulapu’ şi
m-am ascuns, că altfel nu ştiu ce făceam. Femeia aia, sper să nu
o mai văd în viața mea. El a râs atunci de ea şi cred că i-o fi spus
să se calmeze. Exact, ce are ea cu mine? Să se calmeze!
Hopa, ia că se deschide uşa! Ia să vedem! Dacă e nebuna,
eu nu mai ies de aici prea curând. Dacă e singur, poate mă mai
pot uita să văd ce face. Da’ hai, fraţilor, închideţi uşa aia că se
face curent! Singur nu e. Voce de femeie. Da’ e alta. Bă, frate,
ai schimbat nebuna? Aoleu, da’ asta e mai mare ca cealaltă: e
aproape cât el. Şi uită-te dom’le la ea ce mers are! Ne-am dat
drecu’, ha? Bă, ce vedetă, câte impresii! Da’ una să îmi placă şi
mie nu găseşti, mă?! Nici asta nu pare să-mi vrea binele. Se vede
pe ochii ăia ai ei. E clar. Când prinde mătura, când jap după
mine. Ar avea idei. Uite ce privire de vulpe bătrână are!
Aşa, să vedem ce fac. Hai că încerc să mă apropii un pic
de ei, numa’ să nu dau ceva pe jos că, dacă mă aud, am pus-o.
Hmm, îmi pare că vorbesc ei ceva acolo. Bine ar fi dacă aş şi

59
înţelege, da’ de unde atâta bucurie? Hopa! Se ridică. Unde se
duce? Cre’ că merge la baie. Da’ mă, astea stau un secol la baie!
Începe să mi se pară că seamănă din ce în ce mai mult cu aialaltă
nebună. Şi aia intra în baie şi aveai impresia că nici n-a fost prin
casa asta vreodată: uitai de ea. Mie nu îmi părea rău. Aveam şi
eu vreme să răsuflu şi ştiam că nu-i cu ochii pe mine. Că de mă
găsea şi mă pălea, gata de mine.
Uite că am reuşit să trec de rafturile astea. Acuma să mă fac
comod şi să văd ce le poate capu’ la ăştia. Nebuna nu apare, tot
acolo-i. Cred că bea toată apa de stă atâta. Ăsta nu ştiu ce are.
Tot cu bățu’ ăla alb în gură, nu-l mai lasă. Scoate un fel de fum
ciudat din el. Şi îmi pare că miroase foarte ciudat. O fi băut iar
băutură d-aia amară. Nu ştiu ce are lumea asta. S-au tâmpit toţi,
jur. Păi, bă frate, cum să bei ceva aşa amar? Da’ mi-a povestit
văru-miu (fie-i țărâna ușoară!) că aşa făcea şi ăla cu care stătea
el. Venea acasă duhnind a băutură d-aia amară și galbenă. Da’
cică după ce şi-o achiziționat nebună, nu o mai prea putut, că
făcea aia scandal. Uite că-s bune şi astea la ceva. În fine, eu tot
nu pot înţelege de ce mai beau amăreală d-aia. Am lins o dată de
pe un pahar lăsat în chiuvetă, da’ nimic deosebit, frate. Oricum,
treaba lui, a lor de fapt, că şi ăla cică a băut (din spusele lu’ văru-
meu). Poate mai îs şi alţii, sau poate aşa fac toţi, cine ţi-i ştie?
Hopa, ia că vine şi asta. Moamă, da’ ce o păţit? Uite, fratele
meu, că are gura toată roşie, şi ochii vineţi! Băă! Uite, acuma
trage şi ea din bățu’ ăla alb. Ce proastă-i! O fraiereşte ăsta cum
vrea. Așa făcea și cu cealaltă. Da’ ce fac? Pleacă? De ce se ridică?
Unde merg? În sfârșit, am şi eu o seară liniştită. Ba nu! Merg
în cameră la ăsta. Da’ ce-o fi acolo? Toată lumea merge acolo.

60
Camera aia, hmm. Eu am mai stat pe acolo, da’ e plictisitor. Hai
mă frate să vedem, care-i faza! Ce găsiți voi acolo, de trageți ca
muștele?
Uite că s-au aşezat, da’ nu ştiu ce fac. Stau cu capetele alea
lipite şi şi le tot mişcă. Ia uite bă, ăştia se mănâncă. Cel puțin
asta se vede. Cu gurile deschise larg, ca și cum ar fi nemâncați
cu lunile. Şi răsuflă aşa greu… De ce răsuflă aşa greu? Oare de
la bețele alea? Bă, poate le e cald! Şi mie mi se pare că e cam
cald în casă câteodată. Da’ de ce se mănâncă, eu asta nu înţeleg?
Oamenii şi comportamentul lor! Sunt nişte ciudaţi. Eu şoareci
care să se mănânce nu am mai văzut. Șobolanii sunt mai ciudați
așa. O mânca el şi pe nebuna aia cu păru’ roşu, dar de ce, habar
n-am.
Uite, ziceam eu că-i cald, am avut dreptate, se pare. Văd că
îşi dă şi ăsta tricoul jos, în sfârşit. Şi uite, o ajută şi pe ea. E de
treabă băiatul ăsta, am ştiut eu. Băiat bun. Puteau pur şi simplu
să mai ia din căldură, da’ văd că nici nu gândesc prea mult. Pe
cât de mari, pe atâta de proşti oamenii ăştia. Nici ei nu știu ce
vor!
Bă, dar au o problemă. Respiră din ce în ce mai greu. Sper
să nu se întâmple ceva că eu nu ştiu ce să fac. De ea nu mi-e
mie, da’ dacă moare el, eu ce fac? Că el aduce pâine în casa asta
şi fără el… nu ştiu ce s-ar mai alege de mine. Abia mai au aer
săracii! Ar trebui să îi ajute cineva!
Uite bă că ăştia se dezbracă de tot. Da’ nu îi chiar atât de
cald aici. Hai, mă fraţilor, mai opriţi din căldură şi gata! Vai, da’
uită-te şi la asta. Bă, mai mănâncă şi tu ceva că eşti numai piele
şi os! Acuma ce fac? Văd că tot lipiţi unu’ de altul sunt, şi se tot

61
mănâncă. Da’ îi ciudat că tot întregi îs… aşa făcea şi cu aialaltă.
Nu-mi dau seama cum vine asta. Oricum, dacă mă văd aici, am
belit-o. Parcă și văd satisfacția pe fața aia a ei umplută de culori.
Parcă o și aud cum râde. E groaznică. El e băiat bun. M-a văzut
de câteva ori, da’ mi-a dat pace. Ce-i drept, cred că era obosit
că s-a întors pe partea aialaltă și a început să sforăie, da’ oricum,
gestul contează.
Doamne, ăștia în loc să se liniștească în pat, mai mult se
agită. Eu știu că aici vii, te așezi, te întinzi sau dormi. Da’ ei, în
loc să se liniștească, mai mult se tânguiesc așa, parcă se chinuie.
Ce-or fi având? Eu cred că, de fapt, nu se înțeleg ei prea bine.
Mi se pare că se bat. Am văzut o dată la televizor așa. Erau
tot ca ei, unu peste altul și abia mai respirau, roșii la față, toți
transpirați, ca ăștia doi. Ăia își mai dădeau și pumni. Poate asta
urmează și aici. Îmi vine să râd. Dacă s-ar vedea și ei cât sunt de
penibili… La ce a mai venit la el acasă dacă acuma se bat? Mi se
pare un pic suspectă tipa asta. Nu știu pe unde le găsește, numai
el știe. Aș vrea să înțeleg și eu oamenii.
Na, ia uite. Exact! Aveam dreptate! Se mănâncă și mai tare.
Și acuma se scutură așa. Vai! Da’ uită-te la ea ce pornită e! Sper
să nu îi facă nimic la ăsta. Așa! Arată-i cine e șefu’. Acuma s-a
urcat el pe ea. Cred că se pregătește să îi dea pumni în gură. Așa
te vreau! Știam eu că e puternic! Chiar și așa slăbănog cum e.
Ba nu, uite că nu. Își lipește buzele de gâtul ei. Ce ciudat! De
ce ai face asta omule? Să fie vreo strategie de-a lui să o calmeze?
Să o sece de puteri? Acuma văd că nebuna asta îl zgârie pe spate.
Fii atent ce ghiare are! Asta parcă nu e om. Eu la băiatu’ ăsta nu
am văzut așa ceva. Sunt mari și roșii. Și i le bagă în spate. Vrea

62
să mi-l omoare. Da’ de ce să facă asta? A chemat-o la el acasă
și s-a purtat frumos cu ea. Femeile astea sunt niște ciudate. Nu
pot să cred! Nu mă mir că s-a dus văru-miu. Păi, asta omoară și
oameni, darămite șoricei mici și nevinovați, așa ca mine.
Tot mai tare urlă. Poate luptă și el, că numai așa se poate
explica. Îmi place de el. Știam eu că nu se lasă așa cu una cu
două. Sunt sigur că o pune la punct. E un luptător ca mine. Și
eu m-am luptat cu moartea de multe ori. Și uite-mă! Sunt încă
aici!
Așa mă băiatule. A prins-o de mâini și s-a urcat peste ea.
Arată-i cine-i stăpân în casa asta! Foarte curajos băiatul ăsta.
Uite că o mușcă de gât! Eu nu știam că și oamenii știu să
muște. Foarte bine. Așa cred că făceam și eu. Da’ ce fac acuma?
Ciudat… O tot împinge în pat? Da’ bă frate, unde vrei să mai
cadă?!. Cred că o lovește. Mamă ce urlă asta! Bravo bă. Uite, în
sfârșit, nu mai are curaj să facă ceva. Tot mai tare urlă. Așa îți
trebuie! Vezi dacă ești rea? Ai meritat-o! Ai cerut-o și ai primit-o.
Bine, acuma poate nu te mai întorci și nu o să îmi faci nici mie
rău. Eu sunt mic, că ți-aș arăta eu ție. Nemernico!
Vai, da’ răsuflă și el greu, săracu’! Cred că e obositor să lupți
așa. Da’ tot ea e aia care suferă mai mult. Se vede. Da’ uite ce
rezistență are! Incredibil, frate!
Ce?! S-a ridicat?! Nu cred! Câtă putere trebuie să aibă asta!
Acuma l-a pus pe el jos. Nu am mai văzut așa ceva! Hai, frate!
Luptă! Bietul de el cât se chinuie cu ea. Îmi e milă. Sper să
reziste. Acuma că l-a pus pe el jos și sincer, nu știu ce o să se
întâmple. Sper doar că va scăpa bine din asta.

63
 Nebuno! Da’ de ce sari pe el așa? O să-l strivești… Auzi
numa’ cum se aud arcurile alea! Poate se rupe patul, că mult nu
pare să mai aibă. E ciudată ființa asta! Tot ea îl atacă și tot ea urlă.
Eu nu o mai înțeleg. Poate dă și el înapoi. Văd că se zbate bietul
de el. E parcă și mai roșu la față. Hai frate că poți, hai că poți!
E puternic și el. La cât muncește… Eh, că toată ziua e plecat
la muncă. Numai seara îl mai văd pe aici. Mie îmi convine, am și
eu un trai. Dacă n-ar pleca nu ar aduce mâncare. Dacă n-ar aduce
mâncare, de unde firimituri și resturi? N-ar mai fi viață bună.
Bă, da tot mai tare sare nebuna asta. Văd că începe și el
să suspine. Vai sărăcuțul… Hai mă băiatule. Pune-o odată la
punct și gata! Am încredere. Știu că ești mai puternic decât ea.
De ce să cedezi? Ha? Mamă, ce a urlat asta! Cred că a căzut de
acolo. În sfârșit. Văd că s-a întins pe spate. Nu mai are mult. E
slăbită. Bine că a reușit. Credeam că nu mai scapă. Da’ el de ce
se așază lângă ea? De ce o pupă? Băă! Cum să o pupi pe asta?!
După ce te-a adus în halul ăsta, trebuia să o scoți afară imediat.
Voi, oameni ciudați! Cum vine asta?! Ce s-a întâmplat aici?
Până la urmă sunteți prieteni sau dușmani voi? Cine îmi poate
spune și mie? Eh, o să întreb și eu pe alții, poate ei știu.
Ia hai să mă retrag eu în bucătărie că ăștia zac aici și pot prinde
și eu câte ceva. Am văzut niște prăjituri interesante pe masă. Ia să
trăiesc și eu un pic că m-am plictisit să mă uit numai la ei. Lupta asta
m-a înfometat. Da’ trebuie să ies încet să nu mă audă. Cine ți-o știe
pe asta? S-a luptat atâta cu băiatul ăsta, plus că avea ghearele alea. Și
mai e și mare, aproape ca el… Imediat pune ghearele alea pe mine
și asta a fost. Ușa, numa’ bine, nu au închis-o de tot. Perfect! Hai să
vedem ce servim la cină! Deja simt mirosu’.

64
 VII

Razele calde pătrund prin fereastra de termopan. Bătăile

ceasului din bucătărie abia că se aud până în dormitorul lui Denis.
Liniștea apăsătoare se mai lasă uneori întreruptă de mișcările lente
ale tânărului. Telefonul stă pe jos, acoperit pe jumătate de un tricou
verde și de o șosetă. Brusc, alarma începe să sune, iar telefonul
vibrează, încercând parcă să scape de sub haine și să se furișeze
sub pat. Se aude un căscat lung, urmat de un mestecat în gol. O
mână apare cercetând și, din câteva pipăieli, apucă telefonul. Cu
ochii întredeschiși, se uită la ecranul albastru: două mesaje și un apel
pierdut. Ceasul mobilului indică 08.01. Mai cască o dată și verifică
de unde are mesajele. Ambele sunt de la Andreea. Primul: ora 07.40
„Hei:* Ce faci? Eu nu mai pot să dorm“. Al doilea: ora 07.55 „Off…
Na bine, somnorosule, îmi scrii tu când te trezești“. Apelul pierdut e
de la mamă-sa și a fost primit la 07.30. Îi răspunde întâi Andreei la
mesaj: „Neața, uite acum m-am trezit:* Tu ce faci?“ Pe urmă se uită
prin telefon și caută în listă numărul mamei. Mâna i se mișcă greoi
pe ecranul de sticlă. Sună. După câteva secunde:
— Alo?
— Alo, mami, ce faci?
— Uite, acuma m-am trezit. Voiam să mă ridic să fac un
duș, dar așa aș mai dormi. N-am niciun chef.
— Vai, iară tu cu lenea ta. Hai, mami, ridică-te de acolo că vin
și arunc o găleată de apă pe tine. Să vezi ce te scoli tu de acolo!

65
 — Bine, bine. Lasă-mă cu găleata ta. Tu ce faci?
— Cum ce fac? Am pus să-i fac lu’ tac’tu o supă de legume
și acuma dau cu aspiratoru’. Nu toți stau în pat ca tine.
Telefonul vibrează ușor: mesaj nou.
— Mă ridic și eu imediaaaaat. Iar cască.
— Să mai vii și pe la noi! Nu numa’ muncă și iar muncă.
— Da, da, mami. Mai vin. Nu de mult ne-am văzut.
— Hai, du-te în treaba ta. La serviciu la două pleci?
— Nu mai vreau să merg, mami!
— Păi cum așa?
— Da, iac’așa! Mi-i lene și gata!
— Na auz’ la el. Du-te, mă, până găsești altceva. N-ai fost
să vezi acolo unde ziceai acuma câteva zile?
— Nu încă.
— Păi și ce mai aștepți?
— Lasă că merg să văd.
— Păi du-te, dragă! Nu mai sta. Poate acolo ți-o plăcea și ție.
— Poate, da. Poate.
— Mami dragă, hai că te las. Te-am pupaat!
— Ceau, mami!
Nici nu termină bine conversația cu mamă-sa, că și observă
pe telefon ultimul mesaj de la Andreea: „Ce faaci? Cum ai
dormit?“. Îi răspunde: „Foarte bine, dar se putea și mai mult:)).
Tu?“
Se ridică cu greu din pat, mergând încet spre baie. Cu ochii
pe jumătate deschiși se uită în oglindă, își dă de două ori cu
mâna prin păr și se bagă la duș. Sprijinit de peretele de gresie
neagră, se oprește din orice mișcare pe care o face și rămâne așa

66
o vreme, lăsând apa fierbinte să curgă pe el „Ah, ce bine! N-aș
mai ieși de aici niciodată. Vai, fata asta! E incredibilă! Muncă și
azi. Hai că poate merg mâine să văd ce-i cu locul ăla de muncă.
Poate e mai ok. Să merg pe la ai mei? Oare am timp? Nu am
chef să umblu aiurea“. Iese din duș după vreo zece minute, își ia
halatul albastru și se duce la bucătărie. Pornește filtrul de cafea,
căutând cutia cu zahăr prin toate dulapurile. Într-un final o
vede așezată pe masa din bucătărie. „Hai, mă, dă-o dracului!“
își spune începând să râdă.
Telefonul vibrează din nou. Denis se apropie ușor de masă
și vede mesajul de la Andreea: „Eu sunt la cabinet. Azi sunt
cam liberă:* Poate ne vedem mai târziu. Îmi e dor de tine pui
<3“. Denis zâmbește atunci când citește mesajul și îi răspunde
imediat: „Sigur, poate diseară după ce ies și eu:*“. Pune telefonul
pe masă și se așază și el pe un taburet, luându-și cana cu cafea.
Foarte calm, își toarnă din cafeaua fierbinte și amestecă
plictisit în cana mare și roșie. Pentru câteva minute, mișcarea
linguriței în ceașca de porțelan pare să fie cel mai important
lucru pentru Denis. Întrerupt doar de bătaia sacadată a ceasului
de pe perete, el este prins într-un fel de transă: „Oare ce-o fi
făcând fata asta? Tot nu îmi vine să cred că s-a terminat așa.
Poate ar trebui să o sun. Da’ Andreea? Cu ea ce-o fi? Nuu, după
ce mi-a făcut, nu mai are rost. Am mai și văzut-o cu ăla. Plus că
nici nu mi-a mai răspuns, nu mi-a mai scris, de sunat nici atât.
Poate e mai bine așa. Ar fi bine să mi-o scot de tot din cap. Da’
pot? Sper să pot. Da’ oare să o sun? Poate nu e totul terminat.
A fost frumos cu ea. Încă îmi e dor. Nu, n-ar trebui să mă mai
întorc vreodată la ea. Nu după ce mi-a făcut. Și, măcar dacă

67
avea un motiv. Oricum poate nici n-ar mai vrea ceva cu mine.
Ea s-a despărțit de mine. Poate îi trimit cândva un mesaj? Așa
doar, să văd ce mai face. N-ar fi nimic dacă îi scriu un mesaj.
Nu înseamnă nimic.“
Apucă grăbit telefonul de pe masă și îi scrie: „Hey, ce mai
faci?:)“. Îl așază la loc, își caută pachetul de țigări prin bucătărie
și stă cu țigara neaprinsă în gură uitându-se concentrat la telefon.
Din când în când, mai apasă pe butonul mare din mijloc și se
tot uită dacă nu primește vreun mesaj. După câteva minute de
stat așa, își aprinde țigara al cărui filtru era deja înmuiat de tot.
Trage adânc și răsuflă ușurat, ca și cum ar fi scăpat de-o mare
greutate. Verifică din nou telefonul. Apasă pe butonul de volum
din lateral de câteva ori până se asigură că îl dă la maxim. După
ce îl așază din nou pe masă, îl mai ridică o dată ca să se uite la
ceas: 08.46.
Privirea lui se focalizează complet pe telefon. Toate obiectele
din jur par să fi dispărut. Se uită fix la el. În gând i se proiectează
imagini de acum doi ani:

* * *
Era o zi toridă de iulie. Soarele ardea asfaltul moale al
străzilor aproape goale. Șoselele păreau să se evapore de-a
dreptul. Liniștea parcului era întreruptă doar de câte o mașină
care mai trecea pe lângă gardul viu. Tot ce se auzea era șuieratul
calm al vântului, îmbinat cu ciripitul unor păsări. Denis stătea
pe banca din fața apei, lângă ea. Amândoi erau tăcuți.
— Te-am chemat aici, spuse ea, ca să vorbim. Trebuie să
îți spun ceva.

68
 — OK, spune atunci. Chiar mă simt mai bine că ai propus
să ne vedem. Aveam nevoie de o plimbare și îmi era dor de tine.
— Știi, se apropie ziua ta de naștere. Ți-am luat ceva. Știu
că nu suntem împreună decât de două luni, dar…
— Mi-ai luat?! De ce? De ce să faci asta? Doamne, nu
trebuia!
— Taci acolo! Mai bine zici mersi și primești, zise fata
surâzând.
— Vai, Cristina! Serios. Ești nebună, jur! Nu aveai ce face
cu banii ăia? Eu nu de cadouri am nevoie! Îmi e de ajuns că te
am pe tine.
— Doamne, ce drăguț ești, se apropie și-l sărută. Tot
timpul știi ce să îmi spui ca să mă faci fericită. Uite! spuse ea
scoțând din geantă o plasă de carton de culoare albastră. Uită-te
să vezi dacă îți place ce ți-am luat.
— Nu ești normală.
Cutia era pătrată, iar lângă — un plic. Denis scoase cutia
afară și o desfăcu: era un telefon.
— Serios? Hai, măi, tu chiar nu ai avut ce face cu banii ăia?
E scump unu’ d-ăsta. Mai bine îți luai ceva fain cu atâția bani.
— Tu lasă asta numa’. Spune, îți place sau nu?
— Da, cum să nu îmi placă? Știi bine că voiam să îmi iau și eu
un smartphone. Ia să vedem ce avem noi aici! Ce e cu plicul ăsta?
Cristina se face roșie la față și stă cu capul plecat, tăcută.
— Citește! îi spuse șoptit.
„Dragă Denis,
Te cunosc de patru luni de zile, iar de două încoace am
avut și bucuria de a fi împreună. Ești un băiat extraordinar.

69
Știi să fii atent cu mine, ai răbdare și ești foarte romantic. Ești
inteligent, ești frumos, ești perfect. Ești ceea ce am eu nevoie.
Nu vreau să te pierd vreodată. Ziua în care te-am cunoscut mi-a
schimbat viața. Atunci am știut ce vreau să fac — să fiu cu tine
mereu. Tu mă întărești, tu mă motivezi, tu mă schimbi în ceva
mai bun.
Acum, dacă tot se apropie ziua ta de naștere, eu nu am mai
avut răbdare și ți-am luat acest cadou (sper să îți placă și să te
bucuri de el) și am făcut ceva ce nu am mai făcut pentru nimeni.
Știu că poate este o stângăcie sau poate nu sună nicicum, dar
sunt scrise cu inima și este ceea ce simt eu acum pentru tine.

Două luni sunt eu cu tine

Două luni ce par o viață
Te rog să rămâi cu mine
Mă faci să mă simt aleasă

Pentru mine ești perfect

Tu nu ai niciun defect
Ai mereu grijă de mine
Și de-aia te vreau pe tine

La mulți ani:* <3 !!!“

Denis roșise și el în obraji. Ea şi-a îndreptat privirea către el.

Amândoi erau acum emoționați și niciunul nu știa ce să spună.
El s-a apropiat și a strâns-o cu putere în brațe. Cristina a început
să plângă. Denis i-a sărutat fruntea și i-a mângâiat ușor capul.

70
 — Mulțumesc pentru tot! E cel mai frumos cadou pe care
l-am primit vreodată.
Cristina se uită lung la el. O lacrimă se zărește în colțul
ochilor:
— Te iubesc! Te iubesc din toată inima mea! Nu am iubit
și nu o să mai iubesc niciodată pe nimeni așa cum te iubesc pe
tine! Începu din nou să plângă.
Denis i-a zâmbit foarte subtil și i-a răspuns:
— Și eu te iubesc! Ești o fată extraordinară. Tu ești cadoul
meu!
Fata s-a pornit și mai tare pe plâns. L-a strâns cu toată
puterea ei și și-a așezat capul pe umărul lui pentru câteva
minute, niciunul nespunând nimic.

* * *
Asta s-a întâmplat cu câteva zile înainte ca el să împlinească
douăzeci și doi de ani. Relația cu Cristina părea altceva pe atunci.
Telefonul și poza pe care o poartă în portofel sunt singurele
amintiri pe care le mai are de la ea.
Denis își scutură puțin capul și încearcă să treacă peste
acele imagini. Pe obrazul lui curge o lacrimă. Și-o șterge cu
încheietura mâinii și își mai aprinde o țigară. Inspiră și expiră
adânc: „Oare ce-o fi avut de s-a despărțit de mine? E nenorocitu’
ăla! Oai, să-mi bag în ea de viață!“
Își termină țigara, lăsând pe fundul ceștii un strop de cafea.
Merge la baie, unde îmbracă o pereche de pantaloni de trening
și-un tricou verde, revenind în bucătărie imediat. Pune din
nou mâna pe telefon și-l deblochează: niciun mesaj sau apel.

71
Îl pune la loc și se duce la frigider. Scoate de acolo o pungă
de cartofi congelați și o așază pe o farfurie mare pe masă. O
bagă în microunde, învârte de buton și pleacă la el în cameră.
Își pornește laptopul și deschide o fereastră Google Chrome.
Deschide prima dată o pagină de Yahoo și intră să își verifice
mailurile. Are patru mailuri noi: toate reclame de pe diferite
site-uri și încă vreo trei în SPAM (cam ceea ce primește zilnic).
Deschide un tab nou și își caută portofelul. De acolo scoate
cartea de vizită primită de la Andreea. Pe biletul galben scria,
în stânga sus, o adresă cu caractere italice, foarte mici: „www.
ex-job.ro“. Intră pe pagină și se uită rapid să vadă cam despre ce
ar fi vorba. „O, par foarte serioși ăștia! Ar trebui să am grijă cu
interviul ăla. Cine știe dacă mai prind așa șansă?“. Navighează
puțin prin pagină, vede fotografii și dă din cap satisfăcut. „Super.
S-ar putea să fie foarte OK.“
Toată această stare este întreruptă de zgomotul unei
notificări noi. Se ridică repede din pat și merge grăbit spre masa
din bucătărie. Cu ocazia asta vede că s-au dezghețat și cartofii
lui și îi poate găti. Apucă telefonul, se uită lung la ecran, îl
deblochează și citește: „ Super. Unde vrei să ne vedem?:*“. Stă
puțin, se gândește, după care scrie: „ Nu știu, habar n-am. Vino
tu cu o idee:-??“
Este nouă și jumătate. Denis scoate cartofii de la microunde
și îi aruncă într-o tigaie, lăsându-i să zacă acolo vreo douăzeci
de minute, timp în care merge să își aranjeze părul. După ce se
întoarce, îi pune pe toți într-o farfurie, toarnă peste ei ketchup
până îi acoperă complet și se pune să mănânce grăbit. Din când
în când se mai uită la ceasul de pe perete sau la telefonul de pe

72
masă, luând câte-un cartof în mână și stând câteva momente cu
el așa fără să-l mănânce. „Arată bine. Ar fi fain să mă angajeze
acolo. Gata cu Titi, frate! Gata cu stresu’ ăla! Cristina… Oare
ce-o face Cristina? Oare chiar e cu ăla? Poate nu. Poate a fost
ceva de moment.“
Sună telefonul: Andreea. Denis îl ia repede în mână și
răspunde:
— Aloo?
— Hei, ce faci? se aude o voce încărcată de emoție.
— Păi, uite, voiam să merg să îmi cumpăr niște adidași că
am ceva timp până să merg la lucru. Și așa am nevoie de ceva.
Văd eu, papuci sau teniși. Tu ce faci?
— Uiteee.. eu mă gândeam la tine, drăguțule…
— Ooo, auzi acolo. Denis râde subtil.
— Da’ tu nu te gândești la mine?
— Ba da, cum să nu?
— Da, acuma zici așa ca să îmi închizi gura. Fata râde.
— Nu, nu, serios. Râde și el, dar ușor înfundat.
— Bine, te cred de data asta.
— Așa, așa. Așa te vreau!
— Mă vreeei? Hopaaa…
— Da! Și asta.
— Ce nebun ești. Îmi plac nebunii.
— Cu atât mai bine. Ai găsit persoana potrivită atunci.
— Hmmm.
— Da, da.
— Auzi, unde vrei totuși să ieșim diseară?
— Ah, nu știu. Nu te-ai gândit la niciun loc?

73
 — Păi, variante există. Hai să mergem la CaffeSelect. E ok?
Sau altundeva?
— Da, e fain acolo. Ar fi ok.
— Super. Vezi cum mă gândesc eu la toate? Ce te faci tu
fără mine?
— Da, da. Așa-i, să știi.
— Abia aștept să te văd! Mi-e dor de tine.
— Da? Așa zici?
— Ce?! Ție nu ți-e?
— Ah, ba da, și mie îmi e.
— Ce ți-e?
— Mi-e dor.
— De cine?
— De tinee!
— Da, știam. Da’ voiam să o aud de la tine. Pe la nouă așa?
Crezi că e ok nouă?
— Da, cel mai bine. Numa’ bine o să am timp să vin să fac
și eu un duș după ce ies.
— Știu, păi de aia am zis nouă.
— Na, ok.
— Bine, atunci. Poftă și scuze că te-am întrerupt. Spor la
treabă și abia aștept să ne vedem. Te pup dulce, dulce de tot.
— Și eu. Ceau!
— Ceau, ceau!
Închide apelul și așază telefonul pe masă, însă nu-și poate
dezlipi privirea de el. Mănâncă în grabă cartofii rămași și își spală
farfuria, așezând-o apoi pe suportul de lângă chiuvetă. Merge
în cameră, închide laptopul și îl așază pe dulăpiorul de lângă

74
pat. Ia niște haine de pe jos și le aruncă în dulap împingând cu
putere ușa să stea închisă. „Ai de mă-sa! Ar trebui să fac și ordine
pe aici într-o bună zi“.
Cu pas grăbit se îmbracă. Își ia niște blugi vechi, un maiou
alb și o bluză gri peste, se încalță cu niște bocanci negri și încuie
tot. „Am timp destul!“ Coboară în fugă, intră în mașină și bagă
cheia în contact, după care dă drumul la căldură. Pornește
radioul, și pleacă foarte încet din loc. Până la mall are foarte
puțin de mers.
Caută un loc de parcare. „Eh, iacă, am noroc! La ora asta
nici dracu’ nu umblă pe la mall!“ Încuie ușa, activează alarma și
intră. Totul pare pustiu. Doi-trei oameni se plimbă liniștiți pe
partea stângă, pe partea dreaptă — niște standuri cu accesorii,
scările rulante oprite. Caută un lift și urcă la primul etaj. Intră
în primul magazin care îi iese în cale. O domnișoară nu prea
înaltă, șatenă, purtând un tricou cu numele magazinului vine
la el:
— Bună. Cu ce te pot ajuta?
— Ceau. Uite, vreau să văd niște teniși sau adidași ceva.
— Hai cu mine. Aici pe partea stângă. Alegeți ce îți place
și, dacă ai nevoie de ceva, poți să mă chemi.
— Ok, mersi mult!
— N-ai pentru ce.
Un raft de vreo trei metri, plin de sus până jos doar cu
pantofi sport de diferite modele și culori. Denis se uită atent,
îi ia în mână, îi pipăie, pe urmă îi pune la loc. Aceeași mișcare
timp de vreo cinci minute. „Poate ar trebui să mai caut și în alte
magazine“.

75
 Iese și intră la următorul. Aici se găsește încălțăminte sport
cât cuprinde. Partea stângă e pentru bărbați, cea dreaptă pentru
femei. Vreo șase-șapte rafturi doar cu încălțăminte. Stă vreo
cincisprezece minute și aici, caută, probează și, până la urmă,
se hotărăște. „Ăștia par faini. Cam scumpi, da’ îi iau acuma.
Îmi trebuie neapărat, că rămân desculț“. Îi plătește și iese din
magazin. Se uită la telefon: nicio notificare. Ora e 11.20. „O,
da’ mai am timp berechet. Ce să mai fac eu până la două? Hai
că mă duc acasă, pana mea. Chiar n-aș avea ce face.“
Urcă în mașină și se întoarce în apartamentul lui. Se așază
pe canapea, își scoate o sticlă de Cola din frigider și aprinde
televizorul. Mută canalele plictisit până când ajunge la un
moment dat la desene animate: „Aici rămâne!“ Îl dă mai tare.
„Dacă ar ști fata aia la ce mă uit eu, n-ar mai vorbi cu mine.
Cred că niciuna n-ar vorbi cu mine“. Începe să râdă.
Pe ecranul negru se mișcă tot felul de figurine colorate.
El se întinde și începe să caște. Fără să își dea seama ațipește.
Volumul scăzut la televizor, liniștea din cameră și lumina slabă
de acolo îi dau o stare de somnolență. Se mai aude din când
în când un zgomot dubios dinspre dulapul din spate, dar nu
suficient cât să-l deranjeze.

* * *
O zi de iarnă. Vântul bate puternic și îngheață tot în jurul
lui. Din față apare un cal imens, de culoare neagră și cu o coamă
roșcată. El se află pe o cărare îngustă: în stânga pădure, în dreapta
pădure. Calul se apropie de Denis și se apleacă prietenos. El, chiar
dacă nu a mai călărit înainte, se urcă pe cal și pornește cu viteză tot

76
înainte. Pădurea din dreapta pare similară, dacă nu chiar identică,
celei din stânga. Pomii apar ca în oglindă. Spațiile dintre pomi par
aceleași „Ce naiba?!“. Calul merge tot mai repede, Denis se ține de
coama lui vrând să ajungă la capătul cărării, să scape de locurile alea.
Drumul se înfundă: în față doar pomi. Aleea dispăruse. Se întoarce
să se uite înapoi, cărarea nu mai era. Peste tot doar copaci. Erau
mult mai mari decât ceilalți, cei văzuți prima dată. Din față apare
un bătrân îmbrăcat complet în negru. Se apropie încet, oprindu-se
la cam doi metri de Denis. Bătrânul scoate din buzunarul hainei o
bucată de hârtie:
— Citește asta!
— Cine ești? Unde sunt?
— Dacă vrei să găsești drumul, trebuie să citești asta. Altfel,
vei muri!
Bătrânul începe să plângă și cade în genunchi. Dintr-o
dată suspinul nu se mai aude. Mantia neagră rămâne goală, ca
și cum nu ar fi purtat-o nimeni.
Denis o ia în mână și o cercetează atent. Ochii aproape că
i se închid de la frig. Un viscol tăios suflă și degetele de la mână
îi sunt roșii. Pe foaie nimic. E albă complet.
— Ce-i asta?!
Denis o întoarce și pe verso: la fel de albă. O mototolește,
dar nicio încrețitură. Încearcă să o arunce din mână, dar pare să
i se fi lipit de degete.

* * *
Brusc se trezește speriat și dinții încă îi scrâșnesc. Se ridică
de pe canapea: o față palidă și niște ochi întunecați, abia deschiși.

77
Merge la baie și se spală. Se uită în oglindă. „Hai, că doar am
visat ceva. E ok.“. Revine și se verifică dacă nu are notificări pe
telefon: într-adevăr, nu îl sunase nimeni. Ora este 1.55. „Ai de
capu’ meu!“
Își ia repede papucii în picioare, telefonul, portofelul,
închide televizorul, becul din bucătărie și pleacă la mașină după
ce încuie. „Iară mă ia ăsta peste picior. Iară o să am o zi de
tot căcatu’, jur! Cine dracu’ m-o pus pe mine să stau așa pe
canapeaua aia. Așa-mi trebe!“
Urcă în mașină și o calcă tare de tot. Ajunge pe la două și
un sfert la serviciu, își ia tricoul și se duce la Titi.
— Ramona, unde-i șefu’?
— N-a venit Titi, bă. Ești prost?
— Să mori tu?! Maaamă, cât bulan!
— Chiar c-ai avut. Da’ ce ai făcut iară de ai întârziat?
— Lasă-mă. Am adormit.
— Mai bine zi că nu te-ai trezit la timp.
— Nu, mă. M-am trezit chiar devreme azi. Numa’ am
umblat un pic prin oraș și mi-o mai rămas ceva timp. Am zis,
hai să mă uit un pic la TV să treacă vremea, că nu mai aveam ce
face. Și, iacă, un căcat. Am luat somn! Și mă trezesc că-i două
fără. Am și zis: cine știe ce face ăsta acum cu mine. Da’ uite
c-am avut noroc.
— Da, mă, să știi c-ai avut. Maxim.
— OK, hai că intru și eu în tură. O zi faină, Ramo!
— Mersi. Și ție!
Ramona e una din colegele cu care se înțelege foarte bine.
Niciodată nu s-au pârât la șeful lor dacă s-a întâmplat să întârzie

78
vreunul dintre ei și încearcă de fiecare dată să se acopere unul
pe celălalt. Ea e angajată de mai puțin de un an de zile, dar s-a
integrat repede și pare să-i placă aici.
Pe la patru așa, apare și Titi. E cam distras, ca și cum nu
s-ar simți prea bine. Își salută colegii și angajații din mers, fără să
acorde prea multă atenție la ce se întâmpla pe acolo. De obicei,
caută nod în papură, dar astăzi e ceva diferit la el. E cam abătut.
— Bună ziua! intră Denis în vorbă.
— Salut, salut!
— Sunteți bine?
— Da. Ceva probleme. Nu-i cazu’ să vorbim aici. Hai,
băiete, spor la treabă!
„Mamă, ce-i cu omu’ ăsta?! Se poartă așa cu mine!
Niciodată, de când sunt în Kauflandu’ ăsta, nu s-a purtat așa.
Ceva aiurea s-o fi întâmplat.“
În fața lui era casa Ramonei. Denis îi face semn cu ochii,
indicând spre Titi. În șoaptă:
— Ce-i cu ăsta?
— Nu știu. Nu vezi ce față are. Zici că s-o pocăit!
— Da, drac pocăit. Hai, mă! Eu cred c-o pățit ceva nasol.
Atunci nici să fii rău nu-ți mai arde.
— Bă, se poate și așa.
— Eu aia cred că e. A întârziat și știi că el nu întârzie
niciodată. Ba, dimpotrivă, vine cu cinci minute mai devreme.
— Da, mă. Niciodată nu a întârziat, cel puțin de când
lucru eu.
— Nici înainte de tine n-a întârziat. Foarte rar poate.

79
 La sfârșitul programului, Titi își adună subordonații în
încăperea din spate:
— Îmi cer scuze pentru întârzierea de astăzi. Mama este
foarte bolnavă și am internat-o astăzi. Medicii nu îi prea dau șanse.
Bărbatului începe să-i tremure vocea. N-am vrut să vorbesc despre
asta, dar știți bine că eu nu lipsesc din orice motive.
— Nu-i nicio problemă, șefu’. Noi vă susținem și îi dorim
însănătoșire! îi răspunde Cipri, un băiat mai slăbuț, cu care Titi
se înțelege foarte bine. El e cel care îi pârăște pe toți și de aia se
feresc toți angajții de el.
— Ne pare rău, adaugă Denis.
— Sperăm să fie bine. Vă înțelegem șefu’, intervine
Ramona.
Astfel de cuvinte se aud din toată încăperea. Fiecare angajat
pare mișcat de situația șefului și lasă neînțelegerile și neplăcerile
produse de acesta pentru un moment. Toți par să-i fie aproape.
— Liberi, încheie Titi cu voce cutremurată.
Denis își strânge lucrurile, dar pare să fie atins de tristețea
lui Titi. Chiar dacă urmează să iasă în oraș cu Andreea, e ca și
cum toată starea aia l-a cuprins cumva și pe el. Simte empatie
pentru cineva pentru care nu s-ar fi gândit vreodată că va simți.
Acasă își lasă lucrurile, își face duș și mănâncă niște
crenvurști. Văzând canapeaua, își amintește vag secvențe din
visul lui. E foarte confuz în legătură cu tot ce s-a întâmplat
azi. Între timp, se face opt jumătate. Băiatul îmbracă o cămașă
albastră în carouri, pantofi negri, niște blugi slim fit și își ia un
palton negru. „Gata! Ia să mergem și la fata asta. Să nu o facem
să ne aștepte.“ Ia telefonul și o sună:

80
 — Alo?
— Ceau, uite acuma am vrut să te sun, dragule!
— Ce faci? Ești gata?
— Da, mai am un pic. De ce?
— Păi, mă gândeam că pot eu trece pe la tine să te iau cu
mașina. N-are rost să mai conduci și tu. Te iau și te și aduc acasă
după. Asta dacă îmi lași un sms cu adresa, sigur.
— Ooo, ce drăguț ești tu! Te pup bă, urâtule!
— Vin în zece-cinșpe minute așa. E ok pentru tine?
— Perfect!
Închide tot, stinge toate becurile și se urcă în mașină.
Pornește ușor spre apartamentul Andreei. Afară a început să
picure mărunt „Fain acuma! Doară nu plouă? Sper că nu“. Se
tot gândește la Titi și se simte prost pentru el: „Săracu’!“
Ajunge în fața blocului și oprește mașina. Denis își scoate
o țigară și deschide până la jumătate geamul. Muzica se aude
în surdină. Denis se uită pe geam și trage adânc din țigară
fredonând: „plec de tot, departe de tot, nananana“.
— Oo, avem un cântăreț aici. Da’ nu e rău deloc!
— Hai, mă! Nu face mișto acuma. Denis începe să râdă.
— Da’ nu fac. Serios vorbesc. Fata se apropie de mașină,
bagă capul prin fereastră și îl pupă pe obraz.
— Hai să mergem. Nici n-am văzut când ai coborât.
— Eh, eu sunt mai subtilă așa. Numa’ te trezești cu mine.
— Să știi.
Denis pornește mașina și pleacă încet.
— Nu dai și tu muzica aia mai tare?

81
 — Hai, mă, acuma. Nu vrei să merem ca niște cocalari cu
muzica la maxim? Fata începe să râdă.
— Ba da, hai să le arătăm cine are valoare!
— Acuma, tati. Denis dă volumul la maxim și merge mai
încet. Să știe lumea că venim noi. Aș pune o manea, da’ nu
găsești de-alea la mine.
— Lasă, nici nu trebuie. Andreea se distrează deja copios.
— Ok, hai să lăsăm prostiile. O dau puțin mai încet.
Imediat ajungem oricum. Poți merge la ospătaru’ ăla să îi zici
să-ți bage o dedicație, dacă ții tu neapărat.
— Așa facem. Nu mergi tu să îmi faci o dedicație? Fata face
niște ochi mari și se uită fix la tânăr.
— Ba da. Să moară dușmanii.
— Atâât. Asta voiam să aud!
Într-un final ajung și la CaffeSelect și caută prima dată un
loc de parcare. E destul de puțină lume venită, deci nu trebuie
să se streseze prea mult cu asta. Coboară el, îi deschide și ei,
blochează mașina și o ia de mână până să intre. Ea se uită la el,
și îl sărută scurt pe buze.
— Intrăm? întreabă Denis.
— Da, da!
Toți pereții sunt albi și au boabe de cafea desenate, de
dimensiuni diferite. O cameră relativ mare la parter, una la
subsol și una la etaj. De obicei, lumea se strânge la subsol, dorind
probabil discreție. Andreea îl ia de mână și îl trage după ea.
— Noi mergem sus. Acolo e cel mai bine.
— Cum vrei tu! Mie mi-e totuna.
— Atunci, hai!

82
 Fata îl duce la o masă dintr-un colț al încăperii. El o ajută
să își de jos geaca neagră de piele și îi trage scaunul.
— O, dar ce maniere, domnu’!
— Hai mă, încerc să fiu și eu de treabă!
— Ești tare drăguț!
— Mda, oi fi drăguț. El se așază la masă în fața ei. Ce vrei
să bei? Sau poate vrei de mâncare.
— Nu mănânc, măi. Cred că îmi iau un ceai deocamdată.
Mai văd eu pe parcurs.
— Ok, eu vreau un cappuccino.
Apare chelnerul: un tip plinuț, chel, cu o cămașă albă și o
vestă neagră peste. Poartă un papion mare și roșu la gât.
— Cu ce vă servesc?
— Un ceai verde cu lămâie, îi răspunde Andreea fixându-l
cu privirea.
— Și dumneavoastră?
— Un cappuccino clasic, vă rog.
— Altceva?
— Atât deocamdată, mulțumim.
— Revin imediat cu comanda dumneavoastră!
Pentru câteva secunde se face o liniște la masă. Niciunul nu
zice nimic. La un moment dat Andreea:
— Cum a fost la muncă?
— Azi a fost cam ciudat. Am întârziat, dar nu a ajuns Titi
înaintea mea. A venit după și n-a știut că nu am ajuns la timp.
— O, asta e bine.
— Hm, da’ auzi, cică e bolnavă mă-sa. E destul de nasol.
Îmi e milă de el, sincer. Oricât de nasol ar fi, e om și el.

83
 — Săracu’ de el. Te cred.
— Ne-a și zis că se poate să mai întârzie zilele astea.
— Mă gândesc că-i greu să pierzi pe cineva drag. Sunt
convinsă că nu îi e ușor deloc.
— Mda, îți dai seama.
Apare comanda celor doi. Denis își pune pachetul de
Marlboro roșu pe masă, scoate o țigară și se tot joacă până să o
aprindă.
— Of, of! Țigările astea!
— Șșșș!
— Auzi că șșș! Fata începe să râdă. Dă-mi și mie una! Am
chef să fumez cu tine o țigară. Am mai fumat noi, dar în alte
contexte. Andreea se uită cu coada ochiului la Denis și își mușcă
buza de jos cu dinții.
— Da, am mai fumat. Uite, ia dacă vrei!
În buzunar își simte telefonul vibrând. Denis îl ignoră. Îi
zâmbește fetei:
— Tu cum mai ești? Scuze că ți-am răspuns așa de greu la
mesaje. Eu dimineața sunt un adormit.
— Stai liniștit, dragule. Înțeleg.
Băiatul se uită lung la ea. Privirea lor se intersectează, iar
pentru câteva secunde se privesc în ochi fără să scoată vreunul
dintre ei un cuvânt.
La un moment dat, ea zice:
— Să știi. Mi-a fost tare dor de tine. Nu ne știm de
mult. Dar ai tu acel ceva… Nu știu să-ți spun. Cred că m-am
îndrăgostit.

84
 — Ești așa drăguță. Să știi că și eu mă gândesc la tine. Abia
am așteptat să ieșim.
Andreea îi zâmbește acum destins:
— Mă bucur să aud asta, atunci. Scuză-mă, eu merg până
la baie. Revin imediat.
Denis scoate telefonul să vadă mesajul. E de la Cristina.
„Oo, ia să vedem! Da’ ia uite, bă, ce lung e. Îl citesc eu când sunt
singur. E cel mai bine!“
După ce se întoarce Andreea, înainte să se așeze, mai vine
o dată la el și îl sărută, dar de data asta lung.
— Eh, ți-a plăcut?
— Tu ce crezi? ripostează Denis.
— Că da?
— Absolut. Acuma îmi faci chef de mai multe.
Fata începe să râdă. Se uită la el fix, țuguindu-și puțin
buzele. Pe urmă își mușcă buzele de jos, ridicând sprânceana
stângă subtil.
— Nu mai face asta, că mă înnebunești. Vrei să sar pe tine aici?!
— Eh, nu că nu mi-ar conveni mie.
— Vezi tu ce-ți fac după ce ieșim de aici. Denis se uită fix
la ea, zâmbind cu subînțeles.
— Atunci, hai să terminăm astea mai repede. Adaugă fata
râzând.
Cei doi mai rămân în cafenea pentru încă vreo douăzeci
de minute. După care pornesc spre apartamentul ei. Drumul e
destul de aglomerat, afară plouă cu găleata.
— N-ar putea să ningă așa? observă tânăra.
— Eh, acuma. Cam multe pretenții ai și tu.

85
 — E decembrie. Nu așa ar fi normal?
— Ar fi. E ceva normal în România?
— Chiar că, râde ea.
Ajunși în fața blocului, Denis oprește motorul și își dă jos
centura. Încep să se sărute pasional. Ea se apropie tot mai mult
de el, respirația lor auzindu-se tot mai puternic. El lasă scaunul
pe spate și ea se urcă peste el, încărcându-l cu săruturi pe gât.
Denis mai simte o vibrație în buzunar: o ignoră. Ea îl descheie
încet la cămașă răsuflând tot mai intens și mușcându-l de piept.
El îi cuprinde capul cu mâna stângă strângându-i părul. O
mușcă de buze. Se aude un geamăt surd. Unghiile ei îi acoperă
spatele, apăsându-l ușor. El o strânge în brațe și îi sărută gâtul.
— Nu vrei să urcăm la mine?
— Maxim, spune Denis zâmbind.
Tânăra începe să râdă și ea.
Urcă amândoi până la etajul al doilea foarte grăbiți. Când
încearcă să descuie, surpriză. Era deja descuiat. Deschide ușa
încet. Pantofii mamei sale.
— Ai ajuns? o întâmpină bătrâna. Pe unde umbli iară?
— Ești aici, mămica?
— Da, am venit să îți fac ceva de mâncare.
— Drăguț din partea ta. Nu trebuia, mami. Mă descurc eu.
Fata îi șoptește lui Denis să plece. Acesta pare nedumerit.
Cu mâna îi face semn că vor vorbi la telefon. El dă din cap și
pleacă. Coborând scările: „Babă proastă. Asta tot timpu’ o să-
mi strice mie viața. Prima dată la magazin, acuma aici. Cine
știe ce-o să mai urmeze?“ Trântește portiera furios și pornește în
viteză. Mai primește un mesaj. Primele două erau de la Cristina.

86
Ultimul de la Andreea. Îl deschide pe ultimul: „Îmi pare rău
pentru ce s-a întâmplat. Nu știam că vine mami la mine. A și
rămas aici și nu i-am spus de tine. Ea încă știe de fostul meu
iubit. Nu i-am spus că ne-am despărțit, că nu mai scăpam de ea.
Te pup:*. Ne auzim.“
Cu o mână pe volan și cealaltă ținând telefonul, îi răspunde:
„E ok. Nu-i nimic:*“
Când ajunge în fața blocului, parchează și urcă grăbit. Se
așază pe același taburete, își pune un pahar de Cola și începe să
citească mesajele de la Cristina.

Prim u l :
„Am ceva să îți spun. Eu cred că n-am nimic de fapt. Nu
mă simt diferit. Nu știu ce a fost în capul meu. Am plâns nopți
de-a rândul. Mi-e dor de tine. Știu că ce ți-am făcut nu e deloc
ok. Te iubesc mult și vreau să ne împăcăm. Am fost o proastă.
Am văzut că ai încercat să mă suni, dar eu am crezut că te pot
uita. M-am mințit singură. Eram prea stresată cu boala păcii.
Asta e. Dacă e, fac insulina aia și cu asta basta. Nu știu de ce
m-am comportat așa. Sper că nu e prea târziu. Sper că nu am
distrus totul.“

A l d o il e a:
„Și mai ceva. Să știi că te iubesc enorm și că nu e adevărat
ce am spus. Chiar ai fost atent și drăguț cu mine și nu meritai
așa ceva. Nu te merit eu, de fapt. Ai răbdat prea multe la mine
și încă m-ai mai vrut. Eu, una, nu cred că m-aș fi suportat atâta

87
vreme. Te rog din suflet, gândește-te măcar la o împăcare. Măcar
să ne întâlnim și să vb. Te iubesc.“

Denis lasă telefonul din mână. Camera începe să se învârtă

în jurul lui. Se duce la frigider și scoate sticla de votcă, ia o
înghițitură bună și își aprinde o țigară. Trage din ea cu poftă,
apoi, pe la jumătate, o turtește de scrumiera de porțelan. Merge
la baie, aruncă distras cămașa în mașina de spălat și se retrage la
el în cameră, unde adoarme în câteva clipe.

88
 VIII

Norii încărcați acoperă tot orașul. Mașinile parcă se

împing una în alta pe șoseaua aglomerată, una mai grăbită și mai
ocupată decât alta. Totul e băgat în priză. Este cam douăsprezece
jumate, iar Denis tocmai pleacă de la părinții lui. Aglomerația
și zgomotul din trafic îl încarcă tot mai mult. „Pff! Să-mi bag!
Da’ unde te grăbești așa, fratele meu? Arde? Ce pana mea? Toți
distrușii au carnet! Nu, că așa-i la noi! Aici nu ești pe șosea, ești
în coteț. Calc-o, frate, ia-mi fața! Du-te dracu’!“
Mesajele de la Cristina îl dau de-a dreptul peste cap pe
Denis. Este convins că mai are sentimente pentru ea, dar, în
mod clar, nu știe în ce măsură ar fi bine pentru el să se împace.
În plus, a apărut și Andreea care, cel puțin până acum, s-a
dovedit o partidă bună.
„Oare să-i scriu? Sau să-i dau pace? Nu cred că face mișto
de mine. Totuși, știu că a simțit ceva pentru mine la un moment
dat. Și iar mă trezesc că se desparte de mine. Da’ cine era ăla?
Oare să-i zic că am văzut-o cu ăla?“
Telefonul vibrează de pe bordul mașinii: SMS nou. Denis
îl ridică și vede că are două mesaje. Primul, de la Cristina: „N-
ai vrea să ne vedem? Vreau să vb. Mi-e tare dor de tine“. Al
doilea, de la Andreea: „Ce faci, drăguțule? Îmi e dor de tine. Mă
revanșez eu pentru aseară, promit:)):**“

89
 „Prima dată îi răspund Andreei“. Mașina se oprește
la semafor. În fața lui Denis alte două mașini, iar în oglinda
retrovizoare se pot distinge patru în spate. „Ceau. Stai chill.
Nu-i nimic. Bineînțeles că te revanșezi:>. Credeai că scapi așa
de mine?:*“ Îi răspunde apoi și Cristinei: „Și cam când ai vrea să
ne vedem. Am o oră liberă acum. Dacă vrei ne putem întâlni și
vorbim. După, tre’ să plec la lucru“. În câteva secunde primește
mesaj de la Cristina: „Sigur. Sunt pe lângă mall. Poți veni?“
Denis: „Da, hai că ajung în vreo 10 minute. Ceau“.
O ia cu viteză spre mall fără să se mai gândească la altceava.
În sinea lui, e conștient că încă o mai iubește pe Cristina. Ceea
ce îl frământă e că a început să simtă ceva și pentru Andreea.
În plus, în ultima vreme Cristina oricum părea nesigură de
sentimentele ei.
Parchează pe unde apucă, se dă jos, își aprinde o țigară și își
deblochează telefonul. O sună pe Cristina.
— Unde ești?
— La trei. Vino la Juice n’ Joy!
— Ok, hai că vin imediat!.
Un alt mesaj de la Andreea îi distrage atenția: „Ohh, tu. Te
pup dulce:*. Ce faci?“ Băiatul îi răspunde fără să mai întârzie: „
Oh, uite, aiurea. Imediat trebe să plec la lucru“.
Trage din țigară doar ca să o termine și să poată intra. Se
grăbește apoi spre lift. Urcă la trei și caută pubul Juice n’ Joy: un
loc mai retras, întunecos, cu scaune negre din piele. Cristina îl
așteaptă chiar la ultima masă. Stă singură și are în față o cafea
și o Cola la sfert. Îndată ce îl vede, zâmbește larg și se uită la el
cu admirație.

90
 — Te deranjez? Aștepți pe cineva?
— Sucul e pentru tine. Știu ce ai fi comandat. Mai știu și
că te grăbești și nu mai ai chef să stau să aștepți comanda. Ia loc,
te rog, adaugă tânăra.
— Ok. Sincer nu trebuia. Am mai băut azi. Nu-ți cheltui
banii pe intuiții de astea, încearcă Denis să schițeze un zâmbet.
— Hai, lasă acuma! Fac cinste, continuă fata prietenește.
Cu munca e ok?
— Da, presupun. Aceeași viață. Vreau să mă mut de acolo.
— Păi?
— Mi-a găsit cineva ceva mai ok. Interviuri pentru angajări.
Ceva de genu’.
— Tare, da’ cine ți-a găsit ție așa ceva?
— Eh, o cunoștință. M-aș duce, da’ acuma mi-e puțin
groază. Titi e destul de aiurea perioada asta, că e mă-sa în spital
și e destul de grav. Numa’ de plecarea mea cred că-i arde lui
acuma.
— Păi, da’ ce treabă are una cu alta?
— Știi și tu. Când ai un necaz pe cap, vin toate. Mai e
timp. O să mă duc după ce se liniștesc lucrurile. Deocamdată
am răbdare și îmi văd de treaba mea aici.
— Tu știi. Așa, hai să îți zic. Vreau să vorbim despre noi…
— Noi? spuse tânărul râzând forțat.
— Știi, eu încă te iubesc. Asta nu îmi trece așa cu una cu
două.
— Și ce te-a apucat?! Îmi spui și mie? Îți bați joc de mine
cum ai tu chef?

91
 — Da’ ți-am zis. Simțeam că se schimbă ceva în corpul
meu. Mă simțeam ciudat. Bolnavă.
— Da’ dacă eu te acceptam așa și eram gata să rămân cu
tine, orice ar fi fost, atunci tu de ce faci de astea?
— Da, știu. Tu ai fost aici mereu. E vina mea.
— Da, am fost. Nu vrei să știi cum m-am simțit eu după.
— Mă gândesc. Lasă că totul va fi bine.
— Va fi? Crezi că va fi? Ce ai de gând acum?! întreabă
Denis intrigat.
— Nu se va mai întâmpla asta între noi. Promit.
— Noi?! Denis râde iar.
— Da, noi. Vocea fetei scade din intensitate. Începe să
plângă.
— OK, nu începe să plângi aici. Ideea e că nu sunt genu’
de om care se învârte după coadă. Dacă ai vrut asta o dată,
înseamnă că ai fost nesigură. Dacă ai ajuns să fii nesigură,
înseamnă că nu ai fost destul de sinceră față de tine. Dacă e așa,
atunci nu vei fi cu mult mai mult nici acum.
— Cum să zici asta?! Am fost tot timpul sinceră.
— Vreo mașină cu numere de Germania? Un tip chel? Îți
spun ceva?
Fața Cristinei se albește. Bagă capul în pământ.
— Ce mașină? Ce tip chel? De unde le aduci pe astea?
— Te-a văzut cineva. Un prieten bun.
— Eh, m-o fi confundat. Nu numai eu am părul sau
înălțimea asta. Crezi tu, așa, în ce zic alții?

92
 — Nu cred că te-a confundat. În persoana aia chiar am
încredere. În fine. Deci n-ai fost tu? Purta hainele tale. O notă
de aciditate se poate citi în vocea lui.
— Nu, sigur că nu. Eu am stat singură și am suferit ca o
proastă pentru ce am făcut. Despărțirea de tine a fost cea mai
proastă alegere.
— Da? Mie parcă începe să nu îmi pară așa de rău că ai
făcut asta. O spune privind dezamăgit la ea și mișcându-și ușor
capul de sus în jos.
— Nu pot să cred că zici asta! Suntem de doi ani împreună.
Izbucnește în plâns.
— Nici eu nu pot să cred că minți în halu’ ăsta. Mda, hai
să ne oprim aici!
— Da’ nu te mint. Eu pe tine te iubesc, prostule.
— Prost. Bine zici tu. Da, da. Pe mine mă iubești. Ia uite,
îți las sucul ăsta să-l împarți cu gagiul ăla al tău, chelu’, de-l ai.
Distracție! Eu am plecat.
— Stai…
— Da? Mai vrei să îmi spui ceva?
— Mă mai iubești? întreabă fata.
— O să îmi treacă, dacă mai simt ceva. Ceau.
Fata se ridică de la masă și aleargă, prinzându-se cu mâinile
de el. Îl strânge cu putere și îl trage înapoi.
— Nu pleci nicăieri!
— Lasă-mă să plec. Nu mai avem ce vorbi acum. Mă minți
în față.
— Nu te mint, jur!

93
 — Vorbim când ai de gând să îmi zici adevărul. Până
atunci, la revedere. Tânărul desprinde cu forță mâinile încleștate
ale fetei și pleacă spre scările rulante. Fata rămâne nemișcată,
privindu-l.
Nici nu iese bine din mall și își mai aprinde o țigară. Trage
adânc din ea și se uită la șoseaua aglomerată. Alt mesaj pe telefon
de la Andreea: „ Ești liber sâmbătă? <3“. El răspunde: „da“.
Urcă în mașină, trântește ușa, dă playerul la maxim. „Nu
pot să cred că mă minte pe față! Am văzut-o cu ochii mei. Cine
știe cât m-a mai mințit. Sigur nu e prima dată. Of, Doamne!“
Ceasul de pe bord arată 1.30. Începe să picure mărunt.
Aglomerația pare să se fi liniștit puțin. „E perfect. Ajung la fix
la lucru. Ai de capu’ meu cum mă minte în față! Oare câte s-au
mai întâmplat în tot timpu’ ăsta? Pe ăla nu cred că-l știe de
puțin timp.“
Pornește mașina și pleacă încet spre Kaufland. Muzica
bubuie și ștergătoarele se mișcă pe ritm de hip-hop. Denis dă
din cap ușor și stă cu mâna stângă ridicată la nivelul urechii,
lovind țigara din când în când în dreptul geamului ca să arunce
scrumul.
Pentru un moment se uită lung la telefonul mobil.
Imaginea Cristinei din parc îi apare în minte. Dă cu pumnul
în volan claxonând. Își încruntă privirea și apasă puternic cu
picioarele pe pedale.
Mesaj nou. Telefonul vibrează pe bord. Andreea: „Nu vrei să
ieșim să bem ceva?“ Denis pune telefonul înapoi, nerăspunzând.
„Numa’ de scris mesaje îmi arde mie acuma! Hai să vedem ce-i
pe la lucru azi. Sper că nu mi se mai urcă vreun nebun sau vreo

94
babetă în cap, că le bag pe gât lista aia cu prețuri. Azi chiar n-am
nicio stare.“
Parchează mașina, merge să-și ia uniforma de lucru și se
așază la casa lui. Ramona era deja acolo. „Ia că mai sunt cinșpe’
minute până la două. E perfect. Cafeaua și țigara“.
— Ramona, hai la o țigară. Las’ că întri în tură și stai tu la
casă până îți vine acru.
— Da, bă, să știi. Hai să ne luăm o cafă. Puii mei, tu când
ai ajuns?
— Acuma, de două minute. Nu m-ai văzut?
— Nu. Na, hai să mergem!
Cei doi merg și își iau câte-o cafea de la aparat și ies afară.
— Ce mai faci, mă? îl întreabă Ramona.
— Acuma vin de la mall. M-am întâlnit cu Cristina.
— A, prietena ta. Mișto.
— Da, de unde! Nu mai suntem împreună de ceva timp.
— Serios?! Păi, de ce?
— Întreab-o pe ea. Nu mai am chef să intru în discuții de
genu’.
— Și nu vreți să vă împăcați? Adică, tu nu vrei?
— Nu cred. Sincer, mă cam minte în față. Eu nu suport asta.
— Da, bă, dacă te minte, nu e ok. Fata se uită lung la el,
trăgând cu poftă din țigara stropită pe alocuri cu picături de apă.
— Ce aiurea e că plouă așa.
— Că plouă e una. Da’ măcar dacă n-ar bate vântu’. Asta
e nașpa.
— Mda, uite ce udă ți-i țigara. Denis începe să râdă.
— Las’ că nici a ta nu-i mai uscată. Râde și ea.

95
 — Cât e ceasu’? întreabă Denis.
— Fără două minute.
— Na, perfect. Hai să ni le terminăm și să intrăm. Sincer,
azi chiar că n-am niciun chef. Mi-o stricat fata asta toată ziua.
Mai bine n-aș fi văzut-o. Știi ce aiurea e? Adică, am fost doi ani
cu ea și acuma îmi dau seama că mă mințea ca o jegoasă.
— Nasol, frate. Fata dă ușor din cap în semn de acord. Hai
să mergem.
Se așază fiecare la casa lui. Atmosfera — ca vremea de afară.
Atât angajații par obosiți și plictisiți, cât și clienții. Timpul trece
greu, iar Denis nu mai știe ce să facă să ajungă și el acasă. Se uită
la ceas la fiecare jumătate de oră, numărând minutele.
Pe la ora patru, primește un mesaj de la un număr pe care
nu-l are salvat în agendă: „Ba dak no lasi pe Andreea in pace o
sa ai probleme mari cu mine. Stiu cine esti si unde stai. Nai tu
ce sa mai vorbesti cu ea. Dak ii zici de mesaju asta esti mort.“
Denis citește mesajul și pentru câteva momente rămâne
nemișcat, gândindu-se la ce ar putea să răspundă. Nu are de
gând renunțe așa la cineva, mai ales că a ajuns să țină la fata aia,
iar cu Cristina, probabil nu va mai fi nimic.
Îi răspunde:
„Salut. În primul rând, cine ești și de unde ai numărul
meu? Fata asta are dreptul să umble cu cine vrea ea și nu știu
care e problema ta. Dacă ești în căutare de probleme, o să ți le
găsești, oricine ai fi. Termină cu amenințările astea tâmpite că
nu va fi bine pentru tine.“
Telefonul vibrează iar, după nici cinci minute:

96
 „Eu team avertizat. E problema ta de aici morti mati de
prost. Stai linistit ca ne intalnim noi. Vedem noi daca esti tu
atat de tare pe cat te dai. Am zis sa fiu baiat de baiat si sa te
previn. Puteai sa scapi da daca tu nu vrei treaba ta.“
Denis răspunde râzând:
„Bine, mă, băiatule de băiat! Mulțumesc! Eu îți zic să stai
liniștit, că nu va ieși bine. Hai, salut! Învață româna prima
dată. M-aș simți mult mai amenințat dacă ai încerca mai pe
românește.“
Lasă telefonul pe masă, își amintește că nu i-a răspuns
Andreei și se pune să îi scrie: „Da, ieșim, cum să nu? Mi-ar
prinde bine să beau ceva. Hai că vorbim noi mai multe după ce
ies din tură. N-ar fi mai ok? Și scuze că îți răspund atât de greu,
dar am avut niște probleme.“
După jumătate de oră primește răspuns: „Stai liniștit.
Super! Ne auzim mai târziu:*“
Puținul timp rămas până la ora șase nu mai vrea să treacă.
Fiecare minut scurs este prilej de bucurie. „Azi nu mai fac nimic.
Ajung acasă și mă arunc în pat. Ori TV, ori un film ceva, ori
somn direct. Clar. Nici dracu’ nu mai are chef de altceva. Nici
foame parcă nu-mi e.“
Telefonul vibrează din nou. „O fi iară retardatu’ ăla.“.
Mesajul e de la Cristina de data asta: „Iubire, știu că și tu încă ții
la mine. Hai să ne împăcăm. Uite, nu am fost destul de sinceră
cu tine. Da’ nu am vrut să-ți spun de băiatu ăla, că știu că tu
ești gelos. E un prieten care m-a condus acasă într-o seară, când
mă simțeam foarte rău, atât. Eu nu m-am dus cu el nicăieri.
Nu fi prostuț. Știi că eu numa’ pe tine te iubesc și, dacă m-am

97
despărțit de tine, atunci n-am putut vb cu altcineva. Ca tine nu
e nimeni. Te pup.“
Denis recitește mesajul și încă nu poate să-și revină de
uimire. Își amintește seara în care a văzut-o pe ea urcând în
mașină și i-a urmărit. Mașina era neagră, numerele de Germania.
„Bă, încă o ține pe a ei. Deci nu pot să cred! Doamne ce și-a
bătut asta joc de mine. Deci nu-mi vine să cred. Pff.“
Trimite repede mesaj înapoi: „Cristina, am să te rog
frumos, din toată inima, să nu mă mai cauți. Asta e tot ce îți cer.
Dacă ai avut vreodată vreun sentiment pentru mine, lasă-mă în
pace. E simplu: tu îmi dai pace, eu nu te mai caut și fiecare își
vede de viața lui. De minciuni și vrăjeli d-astea îs sătul, sincer.
Îmi spui mie de astea?! Te-am căutat ca prostu’ și te-am văzut
cu ochii mei. Coborai din blocul tău și PLECAI cu el. Nu te
aducea nici dracu’ acasă. Plus că știu și unde v-ați dus și unde
ați coborât. Am vrut să văd ce om am lângă mine. Mai ai tupeul
să mă minți?!“
După ce trimite mesajul, lasă telefonul din mână și se
simte ca și cum i-ar fi luat cineva o piatră de pe inimă. Simțea
că trebuie să îi spună asta la un moment dat. Acum așteaptă
foarte curios răspunsul fetei.
După alte cinci minute. Același număr străin: „Lasa ca ne
intalnim noi fraere. Iti dau eu tot figuri jegosu drecului.“
„Du-te, mă, dracului, cu amenințările tale cu tot. Nici nu
mai răspund, că mi s-a acrit de toți idioții. Scrie, fratele meu,
cât vrei. Nu ești primu’ care vine cu amenințări d-astea.“
Telefonul vibrează din nou. „De data asta e de la ea. E
clar“. Citește: „Nu știu ce ai văzut, dar să știi că nu e ceea ce

98
pare.“ Denis lasă telefonul din mână și începe să râdă „Mamă, ce
replici din filme are asta, jur!“ Citește continuarea: „Băiatul ăla
îmi e prieten bun și doar a avut grijă de mine. Nu a fost nimic
între noi. Eu pe tine te iubesc, să știi. Vreau să ne împăcăm. Te
iubesc.“
Privirea dezgustată a tânărului e urmată de o apăsare fermă
a butonului care blochează telefonul. „Nu îi mai scriu nimic.
M-am săturat de atâta vrăjeală. Decât așa, mai bine singur.“
— Ramona, hai că-i gata tura. Băgăm și noi o țigară?
— Imediat bă. Stai să închid aici.
— Na, închide boss! Că plămânii nu se distrug singuri,
băiatul râde distras.
— Să știi, bă! Așa-i!
Fata închide casa și rezolvă rapid ce era de rezolvat pe acolo,
scoate banii, încuie casa, lasă cheia colegei de lângă și își dă jos
tricoul cu K pe el.
— Hai, mă! strigă Ramona.
— Te grăbești undeva?
— Nu ești bine la cap, bă! Mai-nainte că să mă grăbesc, că
pana mea, și acuma el e chill. Bine, bă! Faci tu caterincă!
— Na, hai, hai! Nu îți mai da filme. Acuma mergem.
Afară nu mai plouă. Cerul e înnorat și e destul de cald.
Șoselele ude și gropile pline de bălți, traficul aproape absent,
toate îl lasă pe Denis să spere la o seară liniștită.
— Ah, să vezi ce somn îi dau eu!
— Acuma? Doamne, e numa’ șase, bă!
— Da’ ce să mai fac? Las’ că-i bine așa. Niciun stres. Măcar
nu îmi mai mânc nervii cu una, alta.

99
 — Asta așa-i.
Prin tomberoanele de lângă intrare se văd niște pungi
mișcându-se. Un câine slab și vai de el își scoate capul dintr-o
pungă roșie de cipsuri. Pentru câteva momente stă nemișcat,
privindu-i pe cei doi. Se lasă liniștea complet, până își termină
amândoi țigările. Le sting și după pleacă fiecare spre casa lui.
— Seară faină să ai, Denis!
— Și ție la fel, bă! răspunde băiatul.
Denis o ia spre casă. Exact cum îi spusese Ramonei, imediat
ce a ajuns acasă, a făcut un duș și s-a băgat în pat, fără să mai
discute ceva cu cineva.

100
 IX

— Ok, hai să-ți spun cum stă treaba! Ideea e că nu știu ce

să fac, tu ce crezi?
— Bă, fratele meu, nici eu nu știu. Cu asta ești, totuși,
de doi ani. Da’, dacă tu zici că era cu altu’, atunci se schimbă
treaba. Eu, unul, nu știu dacă aș mai vorbi cu ea. Dar, din nou
îți zic: tu trebuie să te gândești. Nu după aia să-ți pară rău mai
târziu sau ceva. Știi cum zic?
Denis se uită atent la Gabi și dă ușor din cap. Pare să
înțeleagă ce vrea el să spună.
— Pe deasupra, adaugă Gabi, nu ți se pare totuși că fata
asta, Andreea, s-a lipit cam repede de tine? Totuși, sunt câteva
zile. Știi și tu că o treabă serioasă are nevoie de timp.
— Bă, așa-i. Ai dreptate. Da, mă, chiar așa e! Prea repede
s-a mișcat tot.
— Aia zic. Bine, acuma nu vreau să îți bag prostii în cap.
Gândește-te și tu. Poate a fost ceva dragoste de aia la prima
vedere. Tânărul începe să râdă.
— Da, vezi să nu, râde și Denis.
— Bă, omu’, orice ar fi, eu îți doresc să ai parte de tot
binele. Știu și eu cum e cu femeile astea. Niciodată nu o scot la
capăt bine. Dac-ar gândi ca noi, ar fi mult mai simplu pentru
toată lumea. Da’, la ele, ce e la TV e și în cap: telenovele. Asta

101
îți spun. Toate visează la feți-frumoși pe cai albi. Mai nou pe
merțane, sau BMW-uri, sau eu știu ce.
— Ție cum îți mai merge treaba?
— Care treabă?
— Afacerea ta, mă!
— A, păi e ok. Cel puțin până acum.
— Super.
— Da’, tre’ să merg pân’ la Budapesta săptămâna viitoare.
Mi s-a bulit mașina. Nu știu cine să mă ducă până acolo.
— Te-aș duce eu. Când vrei să pleci?
— Marți așa. Da’ stai tu liniștit. Tu ești angajat, tre’ să
mergi la lucru. Nu lipsi, că mă descurc eu. În cel mai rău caz,
merg cu un autocar ceva.
— Cum crezi. Dacă era urgent, puteam să renunț la o zi.
Îmi luam liber.
— Urgent nu e, da’ ar fi bine dacă aș putea ajunge.
— Am înțeles. Dacă nu e ok cu autocarul, poți lua și trenul,
dacă e la o adică. Îl iei luni seara și gata.
— Nu, eu nu umblu cu trenu’. Clar nu!
— Păi, de ce?
— Nu-mi place mie.
— Te pomenești c-ai rău de tren, îl chestionează Denis
ironic.
— Nu, am pățit o chestie ciudată odată. Nu mai am chef
de așa ceva. Toți ciudații umblă cu trenul.
— Ce-ai pățit, mă? Că mie nu mi-ai zis nimic.
— Da, n-am zis la nimeni. Și nici nu zic, stai flex.

102
 — Hai, mă, acuma. Am bârfit eu pe cineva? Nu-s de ăla.
Hai, că m-ai făcut curios. Spune-mi!
— Nu povestesc eu d-astea! Hai să schimbăm subiectul!
— Hai, mă. Mai bine nu știam acuma. Nu fi jegos.
Povestește la fratele tău!
— Du-te, bă, dracu. Nu!
Barul e aproape gol. E nouă fără ceva. Denis și Gabi stau
retrași într-un colț al încăperii. Pe masă sunt pachetele de țigări
pe jumătate pline, două halbe de bere și telefonul lui Gabi.
Barmanul se uită curios înspre masa celor doi, lăsând impresia
că trage cu urechea. În surdină se aude TV-ul ce stă deasupra
barului pus pe un MTV.
— La tine cum merge cu munca, vere? întreabă Gabi.
— Hai, mă! Denis râde și îl privește curios pe băiat.
— Ce?!
— Povestește-mi numa’ faza cu trenu’!
— Bă, da’ tu ori ești prost, ori te faci! Termină dracului!
— Hai, mă, dacă am zis că nu mai zic la nimeni, așa o să
fie. Jur, bă!
— Fii atent! Îți zic. Da’ ești nașpa dacă mai zici la cineva.
— Nu mai zic la nimeni, bă! Ai cuvântul meu. Denis îl
privește curios. Hai, spune-mi!
— Nu e ceva cu care mă laud, oricum. M-am simțit foarte
ciudat.
— Așa, te ascult. Denis soarbe din berea de pe masă.
— Na, fi atent. Hai că-ți povestesc așa, mai pe îndelete. Era
aproape nouă jumate. Cerul era destul de înnorat. Ploua, da’
nu ploua pe bune. Nu era nici prea frig, da’ nici cald. Farurile

103
locomotivei se vedeau din depărtare, iar claxonu’ ăla handicapat
urla în prostie; nu te lăsa nici măcar să te mai gândești la ceva.
Peronul: gol, fratele meu! Nici măcar tipu’ ăla, nu știu cum îi
zice, care-i face semn mecanicului să plece, nici măcar el nu era
pe peron. Mă și miram: cum dracu’ să nu fie el?! Adică se poate
fără? În fine.
Scopu’ meu nu era să pun întrebări. Trebuia să fiu în
București până a doua zi la unșpe. Restul mi se părea atunci doar
detaliu. Așa, cum spuneam: urc în tren, mai exact în vagonu’ al
doilea. Erau trei de toate. Bă, o liniște de aia de te lua cu fiori,
jur! Era, totuși, o oră decentă. Știu c-am mai mers cu trenul ăla
și se călcau în picioare oamenii altă dată. Acuma nimic. Deja mi
se părea ciudat. Nu? Tu ce zici?
— Hmm, continuă, îl îndeamnă Denis curios.
— Na, fii atent! Intru. Nu aveam în spate decât geanta
mea, aia neagră de la Puma. Știi tu de care zic, aia mai mică.
Aveam vreo două sendvișuri, portofelul și tableta la mine. Am
zis că, na, stau atâtea ore în tren, poate mă joc sau mă uit la un
film ceva.
În primu’ compartiment: o femeie cu fetița ei, care
dormeau. Următoru’, doi moși care discutau acolo ceva: destul
de aprinși. Pun pariu că făceau pe politicienii sau puneau la cale
fotbalul românesc. Tipic. Știi și tu cine face politică la noi și
care-s cei mai buni jurnaliști. Ei și tractoriștii! Așa. Următoarele
erau goale. Numa’ bine. Aveam de unde să aleg.
Mai trec de două și intru. Era aprins becul, da’ lumina era
foarte slabă. Clar nu puteam să mă apuc să citesc ceva pe lumina
aia proastă. Am renunțat la idee din start. Îmi scot sticla de Cola,

104
pun geanta sus și deschid datele pe telefon să văd ce mai e nou
pe Facebook. Mă știi doar! Nu mă dezlipesc nici în sicriu de
Facebook…
Așa ceva mai rar, frate! Nimic. Zici că toată lumea dispăruse.
Nici măcar o notificare sau un mesaj. Semnal aveam, că eram încă
în gară: patru linii și 4G-ul activat. Era clar că mergea telefonul. Mai
ales că deschisesem un video pe YouTube și se încărcase imediat.
După câteva minute simt așa ușor cum pornește trenul. Geamu’ era
tot stropit. Afară, doar lumini care treceau de noi. De la un timp
nici nu mai puteai vedea ceva afară. Viteza creștea și mi se părea că
se face și rece în compartiment. Am zis că îmi bag căștile în urechi și
îi dau lejer. Mă tot uitam la ceasu’ ăla. Parcă nu mai trecea vremea.
Vreo zece și treizeci și doi îmi pare că era. Playlistu’ era vechi și nu
mai dădeam importanță la ce urma. Muzică să fie! Știi suporturile
alea pentru coate? Stăteam cu capu’ pe unu de ăla și cu picioarele
către ușă. Nu le-am urcat chiar pe scaune, da’ nici mult nu mai
aveam. Așa somn mă pregăteam să îi dau, bă! Deja mă mâncau ochii
și căscam ca un mort.
Trec, cred, vreo douăzeci de minute. Aproape adormisem.
La ușă apare o femeie. Nu știu, sincer, eu îi dădeam vreo
cincizeci și ceva de ani. Era scundă, purta un fel de batic pe cap,
de culoare albă, ceva rochie de aia veche gri, o geacă neagră și
era toată stropită de la ploaie. Habar n-aveam eu când am urcat
cu cine aveam să nimeresc în tren…
Na, și asta, femeia, mă întreabă dacă se poate, dacă e loc
adică. Și, nu de alta, da’ vocea ei mi s-a părut total inofensivă
și m-a lovit și mila de ea. Mi-am tras picioarele și am sărit ca
trăznit. Mă simțeam și aiurea. Nu voiam să fiu nepoliticos. Îmi

105
cer scuze, deci, la care baba îmi zice „Stai liniștit, dragule. Oi
fi și tu obosit.“ Deci cum se uita la mine… Dau s-o ajut cu
bagaju’. Bă, avea un geamantan imens, de ăla fără roți! Nu știu
cum a cărat cu ea chestia aia, sincer. Bă, și îl iau! Am zis că
mor acolo. Atâta de greu era, frate! Nu știu cum a putut ea să-l
care. Parcă ducea bolovani acolo! Mă chinui ceva până reușesc
să îl urc sus. Curgeau apele pe mine. Mă așez după aia frumos
lângă geam. Ea era pe partea cealaltă. Se uita la mine. La un
moment dat, văd că își scoate din plasă o carte veche și începe să
șoptească ceva rugăciune. Nu era nimic deosebit. Nu era prima
babă care face asta într-un tren, știi ce zic. Faza e că am încercat
să înțeleg ce citea ea acolo. Nimic nu pricepeam. Credeam că-s
prea obosit și nu-s eu în stare să pricep la ora aia.
Mă ia din nou somnu’. Telefonul nu reacționa cu nimic.
Niciun mesaj sau notificare. Mi se părea ciudat la ora aia să nu
îmi scrie nimeni. Muzica mergea încet și simțeam cum mă lasă
puterile: eram aproape adormit, dar parcă șoaptele babei din
cartea aia începeau să se audă și în căștile mele. Se auzeau cumva
peste versurile melodiei mele. Mi le scot afară și nu aud nimic.
Le pun la loc și nu se mai aud șoaptele alea. Am simțit un fior
ciudat. Ca un frig ce mi se urcă pe coloană până sus la ceafă.
Pleoapele cad brusc.
Deschid ochii, închid Youtube-ul, da’ rămân totuși cu
căștile în urechi. Așa fac eu de obicei, chit că nu ascult nimic.
Simt acuma cum mă cuprinde somnul tot mai tare. Cred că
am și adormit la un moment dat. Casc lung așa și mă întind.
Ce era în schimb aiurea e că aveam impresia că nu mai am aer.
M-a luat o căldură ciudată în tot corpul. Mâinile și picioarele

106
îmi tremurau și simțeam cum mă lua o fierbințeală și, din spate,
niște brize înghețate, care parcă mă tăiau așa ca o lamă. Nu
am mai simțit așa ceva în viața mea! Să îmi fie și cald și rece
în același timp? Nu visam ceva anume, dar simțeam cum mă
strânge ceva de gât, ca niște mâini imense care îmi apăsau fix
pe mijlocul gâtului, undeva la mărul lui Adam și mă înțepau
puternic cu niște unghii deformate și lungi. Nu știam cum să
fac să îmi revin. Nu puteam să mă trezesc, ești nebun?! Aveam
impresia că îmi pierd conștiința. La un moment dat credeam
că îmi iau foc pleoapele. Nu le puteam ridica. Știam, totuși, că
sunt acolo, deci mai aveam un gram de conștiență să zic așa, dar
nu puteam face nimic. Brusc, ceva din spate mă împingea cu
putere. Eu mă zbăteam să rămân pe scaun: erau ca niște picioare
care se arcuiau încercând să mă arunce pe jos. M-am prins cu
mâna de suportu’ ăla și țineam strâns de el.
Eram disperat, bă! Nu știam ce se întâmplă cu mine. Parcă
îmi pierdeam mințile. Cuvintele rostite de baba aia se auzeau
tare, dar nu înțelegeam nimic. Parcă nu erau nici măcar sunete
din care știm noi. Nici nu sunt în stare să le pronunț. Erau ele
și un fel de ecou al lor. Nu vedeam nimic, iar forța din spate și
mâinile de pe gât mă presau tot mai tare. Normal că am încercat
să iau mâinile din fața gâtului, dar nu era nimic. Și în spate la fel.
Simțeam că mă strâng, le simțeam atingerea plină de zbârcituri,
dar când să le pipăi cu mâna, nu erau. Îmi simțeam transpirația
cum curgea pe față și pe coloană. Ardeam de-a dreptul.
Bă, la un moment dat, simțisem că slăbesc. Ceva mă mișca,
mă scutura. Ce era în spate dispăruse, iar mâinile alea, sau ce-
or fi fost, n-au mai fost nici ele. În fața mea: controlorul. Un

107
tip bine, de vârsta a doua, gras, cu mustața grizonată și niște
ochi albaștri de îi puteai vedea de la o poștă. Mă clătina încet
la început, după tot mai tare. Ăla îmi cere biletul. Când mă
uit mai bine, compartimentul era gol-goluț. Doar eu. Ușa era
deschisă, iar el se postase în ușă și stătea cu picioarele desfăcute
și cu un pix în mână.
Îmi iau geanta de sus, caut acolo portofelul, scot biletul
și i-l dau. Se uită la el, dă din cap, semnează. Apoi îmi zice,
parcă, o chestie de genu’: „Chiar că sunteți obosit, domnule!
Abia a plecat trenul și deja ați adormit. Cu treabă la București?
Sunteți student acolo?“ La care eu nu pricep nimic. Îi răspund
că mi se pare că mergem de vreo două ore bune deja, da’ el mi-o
retează scurt: că trenul ăsta nu pleacă decât la nouă și patruzeci
de minute, că încă n-am ieșit nici din oraș, în fine, că până la
Timișoara mai este vreo jumătate de oră.
Atunci chiar că mi-a înghețat inima. Cum adică?! Cum să
fi plecat abia de zece minute?! Da’ ăsta, nașu’, mai face și mișto
de mine. Cum că am adormit de la căldurică și fiindcă e liniște
în vagon că nu mai sunt alți călători. „Cum să nu mai fie? Chiar
în primele compartimente“ încerc eu să-l combat. Și el nu și nu,
că, cică, ăsta e primu’ vagon, imediat după locomotivă și de aia
e așa de cald aici.
Parcă-mi amintesc clar toată conversația aia stupidă.
Simțeam cum îmi bate inima. O auzeam, de fapt. M-am ridicat
să verific dacă așa era cum zicea omu’. Într-adevăr, nașu’ a venit
cu mine și mi-a arătat. Totul era gol. Nici urmă de om. Chiar la
capăt, acolo, lângă primul compartiment, a tras de manivela aia
să treacă în vagonul al doilea. A mai zis ceva, dar nu mi-am dat

108
seama ce. Ochii lui erau acum de un negru țipător. Îți pot jura
că atunci când a intrat îi avea albaștri. Da’ un albastru din ăla,
de îl vezi de la o poștă. Acuma negri. Nu mai înțelegeam nimic.
Aveam impresia că m-am dereglat complet. Șoptise ceva înainte
să plece, după cum îți spuneam. Mi se părea că zice aceleași
chestii ca baba aia de a urcat prima dată. Pot jura că a urcat și că
eu cu mâna mea i-am urcat bagajul sus!
De aia nu mai vreau să merg cu trenu’, decât dacă e neapărat
nevoie și nu am cu ce altceva. Mai ales la orele alea. Mai ales
singur. Eram speriat. Curgeau apele pe mine. Nu am mai putut
să dorm cum trebuie câteva zile după. Țineam de ușa aia de la
compartiment. Abia pe la șase jumate spre ziuă am putut să
ațipesc puțin. Și așa mă tot trezeam din zece în zece minute
panicat.
Acuma tu poate râzi de mine, da’ îți jur, nu vreau să simtă
nimeni ce am simțit eu atunci. Urâtă stare. Să știi că nu fac
caterincă. Și poate te pune dracu’ să povestești la careva ce ți-am
spus!
— Ce-ai, mă?! Cum dracu’ să spun?! Dacă promit ceva, așa
și fac. Mă știi doar!
— N-am zis eu că nu. Doar ți-am zis.
— Bă, ce chestie, jur! Am mai auzit de-astea. Să te simți așa
sufocat. Nu mai știu sincer la cine.
— Da, și eu. Da’ e foarte ciudat. Aveam impresia că îmi
văd moartea cu ochii, nu altceva!
— Te cred. Acuma că te aud, nu-mi mai vine nici mie să
urc în tren, frate!
— Hai, mă. Nu face mișto! Gabi se destinde într-un final.

109
 — Da’ nu fac! Vorbesc serios. Râde și Denis.
— Și zici că ai primit mesaj cu amenințare?
— Da, mă. Auzi acolo. Denis scoate telefonul și îi arată:
„Ba dak no lasi pe Andreea in pace o sa ai probleme mari cu
mine. Stiu cine esti si unde stai. Nai tu ce sa mai vorbesti cu ea.
Dak ii zici de mesaju asta esti mort.“
— Uuu, ce rău sună asta! Gabi izbucnește în râs.
— Așa-i?
— Da, maxim!
— Cine știe ce dur e băiatu’! Și încă unu, i-auzi: „Eu team
avertizat. E problema ta de aici morti mati de prost. Stai linistit
ca ne intalnim noi. Vedem noi daca esti tu atat de tare pe cat te
dai. Am zis sa fiu baiat de baiat si sa te previn. Puteai sa scapi da
daca tu nu vrei treaba ta.“
— Oo, da’ nu se joacă!
— Nu, nu! E bazat rău!
— Hai, mă. Dă-l dracu’. O fi făcut rost de număru’ tău de
pe Facebook. Vezi, dacă-l lași și tu la dispoziția tuturor proștilor?
— O să-l scot de acolo de acuma.
— Păi, așa să faci. Te trezești că te sună tot prostu’. Nu e
treabă asta!
— Da, așa-i.
— Mergem și noi? Hai că mâine la lucru cu tine.
— Eu de la două lucru. E ok pentru mine.
— Tre’ să dormi și tu. Doar om ești.
— Hai să mergem, pana mea, decide într-un final Denis.
— Stai să și plătesc, bă!
— Ia, ține! Denis îi întinde douăzeci de lei.

110
 — Du-te, bă, de-aici! Eu te-am chemat la o bere, eu plătesc.
Când mă chemi tu, plătești tu. Asta-i legea, fratele meu.
— Na, bun!
— Hai să mergem. Așteaptă-mă că te duc eu acasă imediat.
— Bine, boss!
Drumul spre casă trece repede. În mai puțin de cinsprezece
minute Denis se trezește urcând scările spre apartamentul lui.
Ajunge înăuntru, se aruncă în pat și pornește televizorul, dar
adoarme după câteva minute în fața lui.

111
 X

Un fum dens umple toată încăperea. Cafeneaua este

aglomerată și, din toate părțile, se aud voci și râsete care se
întrepătrund. Cum intri, la a treia masă pe stânga, chiar în
colțul încăperii, aproape lipită de peretele de sticlă, stau două
tinere care își beau cafeaua, cu telefoanele în mână. Un palton
roșu de cașmir stă rezemat pe scaunul îndreptat spre perete. Pe
celălalt, o geacă neagră subțire, probabil de piele. Printre vocile
ocupate se poate distinge vag un „Strangers in the night“ dublat
de zgomotul lingurițelor ce lovesc ușor ceștile de cafea. Din când
în când, un băiat bine, cu o cămașă neagră și șorț alb, se plimbă
printre mesele înguste. Cifrele aurite ale ceasului negru de pe
perete indică ora șapte și un sfert. Andreea stă plictisită la masa
de sticlă și lovește ușor în ceașca albă cu mâner aurit. Cu cealaltă
mână umblă pe telefon. Pe masă se mai găsește un pachet de
țigări slims așezat fix lângă scrumiera roșie de la Marlboro.
— Hai, mă! Zi și tu ceva că mor aici de plictiseală! îi spune
Lili, dând ușor din umerii dezveliți.
— Lasă-mă un pic acuma. Stai să văd, că mi-a scris cineva!
— Lasă-l pe mai încolo. Acuma trebe’?!
— Hai că îi spun că nu pot vorbi.
— Așa, spune-i. Știu că e interesant Facebooku’, da’ acuma
ne-am întâlnit și noi să bem o cafea. Nu-mi face din astea.
— Bine, bine, răspunde Andreea dându-și ochii peste cap.

112
 — Zi, fată, cum e la lucru?
— Hai, lasă-l dracu’ de lucru! Apropo, sunt bine, sănătoasă.
Mulțumesc de întrebare. Andreea începe să râdă.
— Da, da, și asta. Na, în fine. Așa-i. Dă-l naibii de lucru!
Și mie mi s-a acrit, sincer. Toată ziua cu hârțogăriile alea. Deja
le visez noaptea.
— Na, vezi? Aia zic și eu. Mai bine așa! Ia să fumăm noi o
țigară!
— Așa, nu mă lăsa singură. Ia! Fata îi întinde pachetul
sigilat Andreei.
— Mersi! îi răspunde aceasta, băgându-și unghiile și
încercând să rupă folia.
— Ia zi, tu. Cum e băiatu’ ăsta nou ce ți l-ai tras? ridică Lili
din sprâncene.
— E foarte OK, sincer. E liniștit și își vede de treaba lui.
Un pic cam zăpăcit așa, da’ merge.
— Na, super fain. Și te înțelegi bine cu el?
— Daaaa! Adică până acuma cel puțin. Poate o fi ceva mai
serios, cine știe?
— Și Lucian? Te mai caută?
— Da. Și el mă caută.
— Păi și ce faci? De ce nu-i zici să-ți dea pace?
— Da, i-am zis, normal că i-am zis. Tu ce credeai? Da’ tot
îmi zice că vai cât mă iubește el și de astea. Nu știu ce să fac. Știi
că el e mai nebun așa.
— Da, mă! Știu. Numa’ de prostii se ține! Tot cu mașini de
pe-afară umblă?
— Cre’ că da. Nu l-am întrebat.

113
 — Doamne, în loc să își găsească și el ceva pe aici, umblă
cu porcării. Nu știu ce ți-a trebuit ție!
— E, lasă că a fost OK și el. Dacă nu îmi făcea ce mi-o
făcut, poate mai eram împreună. Cine știe?
— Da, probabil. Da’ hai, mai zi-mi de Denis ăsta! Ăsta ce
lucrează?
— Eh, nu contează asta. Vinde la Kaufland.
— Serios?! Maamă. Da’ unde-i găsești, fată?
— Na, ce să zic acuma! Mie nu-mi trebuie banii lor.
— Lasă acuma. Nu îmi da filme de-astea mie, râde Lili cu
subînțeles.
— Na, dacă-ți spun. El e băiat serios, cuminte. E total
opusul lui Lucian.
— Păi și îți place așa? Nu te plictisește?
— De ce să mă plictisească? Nu, deloc.
— Da’ de unde zici că-l știi? De la benzinărie? o tachinează
fata.
— Ha, ha! Ce să-ți spun! Da, mă, da! Acolo m-am întâlnit
cu el prima dată. A venit să îi schimb niște bani. Se grăbea
undeva cred.
— A, păi și cum de ați mai vorbit?
— M-am întâlnit la Kaufland cu el după aia. A făcut
maică-mea scandal cu ăia și pe el l-a prins.
— Jură-te! Ce tare! Asta e de scris în cărți, să mor io!
— Da, e un pic amuzant. Adică să dau tot de el, era după
vreo două zile sau chiar în ziua de după, nu mai știu exact. Tu
îți dai seama ce coincidență?
— Clar. Parcă sunteți din filme voi.

114
 — Da, și ce filme! În fine. Tu ce ai mai făcut?
— O, da. Eu tre’ să-ți povestesc ceva. Mamă! Să vezi ce am
pățit!
— Păi?
— Într-o seară, când am ieșit de la cursuri, am zis să merg
pe jos. Era fain afară și am zis, puii mei, o jumate de oră de mers
pe jos n-ar strica. Luam și eu niște aer.
— Și?
— Stai că-ți povestesc. Fii atentă!
Lili își scoate o țigară din pachetul de pe masă. Andreea se
uită fix la ea.
— Astăzi!
— Na, cum îți spuneam. Veneam de la cursuri și am zis să
mă bag prin parc și să merg lejer pe alee. Mi-am băgat în urechi
căștile și am dat volumul la maxim.
— Bun. Și?
— Mă, și, la un moment dat, văd că se ia un câine după
mine. Știi că mie mi-e frică de câini. Adică, na, după ce m-a
mușcat ăla atunci, când eram cu voi, știi… Mă feresc de ei, mai
ales dacă-s de ăștia vagabonzi. Cine știe ce boli poartă?
— Așa.
— Na, să îți spun. Și merg, fată, și încă mult. Și el tot
în spatele meu. Adică nu era foarte aproape, da’ se ținea după
mine. Și aveam impresia că mă ajunge din urmă. Era mare și
negru. Nu știu să îți descriu acuma perfect cum arăta, că nu
m-am uitat prea atentă la el. Adică încercam să scap, ți-am zis.
— Logic. Andreea intuiește un final amuzant al poveștii și
schițează un zâmbet.

115
 — Și ies de pe alee, merg tot în față că mă gândesc hai să
merg spre centru, că nu se mai ia după mine dacă e aglomerație
și zgomot. Mă, și nu crezi că vine după mine?! La un moment
dat îmi părea că fuge, jur!
— Doamne! Și? Te-a mușcat?
— Ai răbdare că îți povestesc!
— Bine. Hai, spune mai repede, că m-ai făcut curioasă!
— Te cred. Da’, serios acuma! Așa s-a întâmplat. Nu te
mint. Și ce să ajungi, fată, în centru, că mai era până acolo. Zic:
hai că mă bag undeva!
— Unde?! Unde să te bagi?
— Eu știu? Să caut un local ceva. Știam un bar de ăsta, mai
uitat de lume, pe o străduță îngustă, cum o iei spre centru. Da’
ajung acolo și era închis. Da’ știi cum?
— Ha?
— Becurile erau aprinse înăuntru, se auzea vorbind, da’ nu
vedeam pe nimeni pe fereastră.
— Cum dracu’?!
— Na, dacă-ți spun…
— Ce ciudat.
— Mie îmi spui?
— Păi, și ce ai făcut?
— Ce să fac? Am mers tot în față. Era cam la douăzeci și
ceva de metri de mine acuma. Și mă tot gândeam: de ce nu s-a
repezit deja?
— Da, mă, chiar așa.
— Și nu mai știam ce să fac. Și chiar atunci apare în față un tip.
Un băiat așa, de vreo șaptișpe ani, să fi fost? Să nu vorbesc prostii…

116
 — Și?!
La masă apare chelnerul, purtând în mâna stângă un
carnețel, iar în dreapta, un pix negru.
— Bună! Vă mai pot servi cu ceva? intervine chelnerul
zâmbind prietenos.
— O apă plată mie, te rog, intervine Andreea.
— Atât?
— Atât, mulțumim! adaugă Lili. Sau nu, stai! Adu-mi un
Cola la sfert. Light să fie. Și un pai.
— Sigur. Imediat. Chelnerul se retrage, schimbând
scrumiera de pe masă cu una curată înainte să plece.
— Așa. Spune mai departe, că m-ai făcut curioasă, spune
Andreea, căutând o altă țigară în pachetul de pe masă.
— Dă-mi și mie una. Îți spun, îți spun. Fata scoate o țigară,
o aprinde și ia o gură de cafea.
— Te ascult.
— Unde rămăsesem?
— Ziceai de puștiulică ăla de șaptișpe ani.
— Da, da. Îți dai seama că eu aproape alergam, bă. Îmi era
frică. Câinele ăla din spate era imens.
— Clar. Eu nu știu ce-aș fi făcut.
— Ai fi fugit de te-ai fi spart. Ce să faci? Era ditamai animalu’.
Bă, și mă duc la ăsta cu viteză. Venea fix din fața mea. Și îl rog
frumos să mă ajute. Chiar îi și zic: „Scuze, nu mă poți ajuta? Se ține
câinele ăla după mine de ceva vreme și sunt speriată“
— Și?!
— Ei și. Și ce crezi? Se uită ăsta la mine. Mi se părea că-l
știu. Nu știu dacă nu e în liceu cu frate-miu. Îmi pare că l-am

117
mai văzut undeva. Așa. Se uită la mine și începe să râdă în
hohote.
— Păi?!
— Păi. Păi, face către mine că sunt nebună.
— De ce nebună?
— Îmi arată cu degetu’ în spate și îmi zice că fug de o mâță.
— Mâță?! Păi nu ziceai tu că era câine?
— Ba da. O dihanie de câine, nu așa.
— Era drogat ăsta micu’? O fi fumat ceva.
— Bă, stai. Că mă uit și într-adevăr. Un pui de pisică era
acolo pe trotuar. Ți-era și milă de el. Părea pierdut de mă-sa.
— Stai că nu mai înțeleg nimic. Deci, pe tine te-a urmărit
un pui de pisică până la urmă?
— Nu, mă! Eu zic că a plecat câinele și s-a întâmplat să
apară vreo mâță pe acolo. Altfel nu îmi explic.
— Ce aiurea. Mă ia capu’. Ești nebună. Nici tu nu mai știi
ce a fost acolo.
— Na, dacă nu vrei să mă crezi, nu mă crede. Era câine și
a dispărut. Asta zic eu.
— Te doare capu’ de la așa povești. E un pic creepy.
— Și pe urmă…
Tânărul ospătar apare cu comanda fetelor. Le așază pe
masă:
— Mai doriți ceva?
— Nu, mersi, spune Lili.
— Și ce ai făcut după? intervine Andreea.
— Tipu’ a plecat râzând, îți dai seama. Pe urmă m-am uitat
atentă la pisicuța aia. Doamne, cât era de scumpă. M-am gândit

118
să mă duc să o iau în brațe. Da’ am zis că nu. Eram speriată. Mă
gândeam să nu mă mai urmărească iar câinele ăla. Am plecat
de acolo și imediat am ajuns în centru. Am luat un taxi, îți dai
seama. Taximetristul s-a cam dat la mine.
— Serios? Andreea râde în hohote. Hai, povestește-mi!
— Păi, m-a tot întrebat că unde-s la facultate, câți ani am,
cum de umblu singură și de astea. Parcă eram la poliție, îți jur.
— Te cred. Și ai vorbit cu el? Era vreun babac?
— Era pe la vreo patruzeci și ceva probabil.
— Doamne, ce oameni! Pun pariu că are familie și de astea.
Și se dă așa la oricine din taxi.
— Oricine?! Lili începe se amuză. Cum adică oricine?
— Eh, zic și eu așa. Să fii sigură că s-a mai dat și la alte fete.
— Da, și să îți spun. Pe urmă m-a întrebat dacă nu vreau
să oprim să bem un suc și de astea.
— Serios?!
— Da, îți dai seama că l-am refuzat.
— Da, clar.
— Și după ce am coborât din taxi, i-am plătit la ăsta și
m-am dus repede spre bloc să nu se țină psihopatu’ ăla după
mine. Bă, și era un boschetar dubios în fața blocului. Țipa așa
ciudat la mine. Nu știu ce zicea. N-am înțeles o iotă.
— Cum adică?! Ce putea să zică?
— Făcea așa ciudat. Nu știu să îți spun. Nu zicea ceva ce
să pot înțelege.
— Cum vine asta?
— Un fel de „Iuiuiu“ și parcă îl cânta.
— Taci, mă! Jură-te că făcea așa.

119
 — Da, mă! Și se mișca straniu. Zici că încerca să danseze.
Trebuia să-l ducem cu noi în club. Făcea senzație.
— Și s-a apropiat de tine?
— Da, mă! Roia în juru’ meu la un moment dat. Nu cerea
bani. Stătea cu mâna întinsă și cânta așa. Poate era și handicapat.
— Probabil. Doamne, ce oameni!
— Da, mă, să știi. Hai să bem ceva!
— Da, știi? Suntem cu mașina. Zic și eu. Andreea râde.
— O bere. Tot acolo-i. Hai să îl chem pe băiețașu’ ăsta să
ne aducă ceva bun.
— Of, fie. Hai că nu te-am mai văzut de ceva zile. Atâta merită.
Băiatul se plimbă printre mesele din față, notând atent
comenzile clienților. Din când în când îi mai face semn cu
mâna fetei de la casă.
— Așa-i că-i drăguț? adaugă Lili.
— Degeaba. Nu îți plac ție ăștia care numa’ vând chestii.
— Ăștia-s specialitatea ta. Ai dreptate. Lili începe să râdă
mișcându-și ușor spreânceana stângă.
— Ce să spun! Bravo, mă. Ești tare! râde și Andreea.
— Nu, da’ ăsta chiar e drăguț. Ia hai să îl chem aici să ne
aducă berea aia. Poate stă și el cu noi.
— Auzi la ea! Bine, mă. Cheamă-l! Să te văd.
— Băiatu’! Vii puțin aici?
— Imediat. Două minute, răspunde tânărul întorcându-se
când a auzit-o pe Lili.
— Îmi place barba aia a lui, bate apropouri tânăra.
— Trage-l de ea atunci.
— Ar trebui. Să vezi numa’ ce-l trag!

120
 — Ești nebună. De aia te iubesc eu pe tine. Andreea zâmbește.
— Nici nu poți să nu mă iubești pe mine.
— Da, da. Asta așa-i. Ai dreptate.
Apare băiatul. Se apropie de cele două.
— Spuneți, vă rog! Cu ce vă servesc?
— Ia uite, eu și prietena mea ne gândeam să ne aduci câte
o bere cu lămâie.
— Sigur. Altceva?
— Păi…
Andreea se uită la ea și îi zâmbește.
— Mă gândeam că poate vrei să stai și tu cu noi, poate te
plictisești.
Tânărul o privește atent. Niște ochi mari și verzi, părul
brunet și tuns scurt, un pierce în sprânceana stângă și buzele
bine rujate. Fata îl analizează și ea și îi trage cu ochiul.
— O să văd dacă îmi ține colegul tura. Gabi, îmi pare bine.
— Lili, și mie. Fata se uită din nou în ochii lui. Te așteptăm,
Gabi!
Băiatul se duce derutat spre frigiderul cu băuturi și se
oprește acolo să discute cu colegul.
— Bine, boss! strigă Andreea. L-ai înnebunit pe ăsta. Tu ai
văzut cum s-a uitat la tine? Mai ai și decolteu’ ăla…
— Cum s-a uitat? Taci, mă. Nu mi se pare.
— Da, acuma faci pe interesanta. Săracu’ băiat. Mai un
pic și se bâlbâia. Lili izbucnește în râs. De te-ar vedea Andrei…
— Ce să vadă Andrei? Lasă-l că are treabă acuma. În plus,
nici nu fac nimic. Doar o să stăm și noi de vorbă, ca doi oameni
civilizați.

121
 — Sunt convinsă. La cum te uitai la el, ziceam că mai ai un
pic și mi-l mănânci, nu alta.
— Auzi la ea! Vezi-ți, fată, de treabă acolo. Și cu Andrei
oricum sunt certată. Luăm o pauză acuma.
— Pe bune?! Cum așa?
— Da, mă! Păi, na, n-au mers lucrurile prea bine în ultima
vreme și am zis că e mai bine așa.
— A, păi habar n-aveam
— Vezi dacă ne vedem din an în Paști? Vezi? Nu ești la
curent cu informațiile importante.
— Chiar. Cum mi-am permis așa ceva?! Nu-mi vine să
cred. Da’ nu mai bine te las eu cu băiatu’ ăsta să vorbești? Numa’
te încurc așa.
— Da’ stai, mă! Ai comandat bere acuma. Nu mă lăsa aici.
— Stai și tu și cunoaște-l p-ăsta. Vezi acolo.
— Păi și berea? O beau eu?
— Da, da. Fac cinste. Uite, îți las aici bani. Ne auzim. Îmi
povestești și mie ce s-a-ntâmplat.
— Absolut. Na, bine. Te-am pupat. Mă ții la curent cu
Denis ăsta al tău.
— Cum să nu te țin?! Păi de aia exiști, nu? Ca să îți dau
raportul. Te-am pupat. Ai grijă de tine!
Andreea își ia haina grăbită, lăsând-o pe Lili care e acum
ocupată cu telefonul. O țigară arde în scrumiera roșie de pe
mijlocul mesei. Din stradă, Andreea încă își privește prietena
care butonează. Pe telefonul acoperit de o copertă albă se vede
ora 21.31. Tânăra apasă cu putere pe butonul alarmei de la
mașină și intră.

122
 XI

Zăpada se așterne ușor peste trotuarele uscate. Cerul

înnorat și greoi umbrește totul. Se instalează treptat o
atmosferă aproape morbidă. Vântul fluieră din când în când,
amestecându-se cu zgomotele claxoanelor disperate din centrul
orașului. Vechiul orologiu al catedralei își mișcă ușor limba spre
ora douăsprezece și douăzeci de minute. Uneori se mai vede
câte un amărât așteptând în fața semaforului cu o ștergătoare
de parbrize și implorând pentru o mână de mărunțiș. De
obicei, aceștia au geci groase și bărbi lungi și pline de scame și
firimuturi, niște ochi mari și căscați și mâinile roșii de la frig,
dar sunt întotdeauna dornici de așa-zisa muncă. Alteori, te
privesc, îngâmfați parcă, purtându-și cu mândrie acel rest de
țigară în gură.
Chiar primul din șirul de mașini e un domn bine, într-un
Mercedes mai pretențios, negru și lucios (după cum arată trebuie
să fie aproape nou). În fața lui se ivește omul bărbos, dotat cu
instrumentul lui de toate zilele și gata să încaseze, probabil, o
sumă frumușică. Se poate vedea că individul chel din mașină
îi face semn cu mâna arcuită și palma deschisă. Ofertantul se
oprește în fața lui, dă curios din umeri și așteaptă o reacție din
partea șoferului. În clipa următoare, acest „hitman“ îl cheamă
prietenește cu degetul arătător al mâinii drepte spre ușa mașinii.
Numaidecât, bătrânelul vine, aproape alergând, spre ușa din

123
partea stângă, iar geamul i se deschide imediat. Vreo câteva
secunde, cei doi par să aibă o conversație foarte intensă, cu
gesticulații felurite, cu mutre de toate soiurile. În ultma clipă, o
mână stângă, acoperită de un ceas (probabil foarte scump) iese
pe geam, însoțită de jumătate de cap neacoperit nici de păr, nici
de altfel de material, și lasă în mâinile murdare și crăpate ale
cerșetorului o bancnotă roșie (o fi fost 10 lei), după care se aude
un: „Sănătate!“ spus cu fermitate și totuși o oarecare blândețe.
„Stau mult prin trafic și văd destul de rar așa gesturi, ca
să fiu sincer. Mă bucur când văd că alții mai au și de dat. De
obicei, tipi ca ăla nu prea au grija nimănui și se zgârcesc și la
cincizeci de bani“
— Ce zici, mă? Ai văzut pe chelu’ ăla? Eu îl știu. Era să-i
dau o amendă nu de mult timp. A cam dat-o pe roșu, tot pe-aici
prin centru, dacă stau bine să mă gândesc.
— Ce să zic, șefu’? Bă, e bine să mai faci și d-astea. Lasă că
și are de unde! Uită-te numa’ ce conduce.
— Ce conduce, ce conduce, da’ să vezi cu ce viteză o
conduce. Mă, să știi că nu e vreun îngâmfat de ăla. Adică știi ce
frumos a vorbit cu mine? Când opresc d-ăștia, de obicei se dau
mari cocoși și mă amenință. Unu’ de ăsta era să mă ia la bătaie
că, cică, de ce l-am oprit. Da’ ce să facem, mă? Să murim de
foame?
— Da, păi pe Nelu nu l-au bătut când patrula prin parc?
Știu că așa e acuma. Nu mai ai voie să îți faci meseria.
— Eh, te înțelegi cu ei și cu asta basta. N-ai cum altfel.
Numa’ cu prostii se ocupă. Nu merită să-ți complici viața. Tu
crezi că ăștia au atâția bani munciți cinstit?

124
 — Pe naiba.
— Na, vezi? Auzi? Nu mergem noi la o cafea după ce
terminăm pe aici? Ș-așa avem altă treabă de la trei. Sau vrei să
mergi acasă?
— Nu, nu. Mergem, șefu’. Super idee.
— Bun. Hai, mă băiatule, că-mi place de tine. Ești cuminte
și te ții de treabă. Dacă o să fii tot așa și o să mă asculți pe mine,
o să îți meargă bine aici. Cine știe? Da’ de cât timp ești în poliție
tu?
— De vreo șapte, opt luni. Nu de mult, oricum.
— Eh, gândește-te. Eu imediat am douăzeci de ani de când
îs aici. Tu îți dai seama?
— E ceva. Ați trăit multe, mă gândesc.
— Nici n-ai tu idee. Lasă c-o să vezi. Viața de polițist nu
e chiar ușoară. Toate vin de sus și nu poți comenta niciodată.
Ăsta e cel mai urât lucru. De multe ori știi că nu-i dreptate, da’
tre să faci ce ți se cere. Și dacă ești șef, tot ce vor alții tre’ să faci,
mă băiatule!
— Cum ar fi?
— Nu știu să îți dau acuma exemplu. Ba, ia uite. Dacă îți
zice să nu oprești pe unu’ că-i nepotu’ lu eu știu ce ministru sau
deputat, tu n-ai voie.
— Păi, da, că pe urmă îți faci probleme. Legea nu e lege
pentru toată lumea la noi.
— La început, când eram tânăr ca tine, era să dau de o
belea mare.
— Cum așa?

125
 — Eram pornit. Ziceam că „legea e lege“. Și mi s-a zis să
nu mă iau de nu știu care Lucian. Că e rudă cu nu știu ce șef
de poliție din București. Bă și l-am oprit odată, i-am pușcat
o amendă și puncte și mi-a zis să-i dau pace, sau îmi va face
necazuri. I-am zis că nu mă interesează.
— Și ce s-a întâmplat?
— A venit șefu’ ăl mare de aici.
— Macrea?!
— Nu, nu era el. Era unu’ Panciu atunci.
— A. Și?
— Mi-a scăzut din salariu și i-a plătit amenda din banii
mei. Mi-a zis că, dacă nu mai ascult de avertismente de genu’
ăsta, va fi nașpa pentru mine.
— Serios?! Așa aiurea e?
— Așa că bagă la cutie! Nu îți vreau rău’. Dacă ți se zice
să dai pace la câte unu’, ascultă, că nu știi de unde e și ce poate
face.
— Am înțeles. Așa fac. Mergem la cafea?
— Imediat. Stai să scriu hârtiile astea numa’. Trage pe o
stradă aici și mergem imediat și la ceafeaua aia.
Loganul se îndreaptă ușor spre stânga. Fulgii albi și deși
se așază unul câte unul pe parbrizul abia spălat, luptându-se cu
ștergătoarele care cu greu fac față. Mașina se oprește în coloana
parcată pe partea dreaptă a șoselei lucioase și înghețate. În partea
stângă se vede un parc plin de brazi încărcați de zăpadă: toți în
jurul unui lac pe jumătate înghețat. Din stație se aud niște voci
vagi, îngânate de sunetul slab al radioului care încerca să dea
știrile.

126
 — Imediat termin cu hârțogăraile astea și pornim, băiete.
Avem vreme, stai liniștit.
— Sigur, avem timp. Pot să ies să fumez o țigară?
— Da’ fumează aci. Nu vezi ce cancer e afară?
— Da, da’ nu fumați. Nu vreau să vă deranjez.
— Dacă am zis că poți fuma, fumează. Ce are acuma? Și
așa mergem în cafenea și îmi împut hainele cu fum. Tot acolo
e o țigară.
— Mersi mult!
— Să fii sănătos! Știu cum e, că și eu am fumat. Nu mă
lăsa nimeni să fumez în mașină și tare mă bucuram când mai
prindeam momentu’. De aia zic. Eu te mai las să fumezi.
— Ați fumat? întrebă tânărul, scoțându-și ușor țigara din
pachetul aproape plin de Kent opt.
— O, văd că-ți permiți să fumezi țigări scumpe. Eu luam
de-alea mai de contrabandă. Îmi lua cineva, de fapt. Era și
culmea să merg eu îmbrăcat așa și să cumpăr de la bișnițarii ăia.
— Păi da, astea îmi plac. Pe alea nu le pot fuma.
— Am înțeles. Bine așa, atunci. Iacă, îs cinci ani de când
nu mai fumez.
— Și? Vă simțiți mai bine?
— Eh, tot ăla îs. Numa’ parcă îmi ajung banii altfel. Ia uite
ce burtă mi-am tras.
— Din cauză că nu mai fumați?
— Nu zic că-i numa’ asta. Da’ eram așa ca tine: slăbuț,
frumușel. După ce m-am lăsat de ele, am băgat în mine fără
milă. Și tot fast-fooduri de astea. Îți dai seama că te îngrași de
la alea.

127
 — Da, nu-s bune.
— Mie-mi spui? Adică uită-te. Am aproape o sută de
kile. Aveam pe la optzeci așa. Arătam și eu altfel. Numa’, na, și
familie și greutăți.
— Vă cred, spune tânărul trăgând cu poftă din țigară și
uitându-se profund prin parbriz spre mașinile parcate din față.
— Când am ieșit eu din școala de poliție… Eh, altfel parcă
era lumea.
— Cum era?
— Păi era fix atunci, după comunism. Nu știai sigur în ce
direcție o iau toate. Toată lumea visa la afaceri, la bogății. Cum
și eu, de altfel.
— Și credeți că era mai bine înainte?
— Când? Pe vremea lu’ Ceașcă?
— Da, da!
— Nu știu ce să spun. Eram destul de tânăr eu. Da’ totuși
cred că se exagera și atunci. Oricum, miliția era miliție, nu ca
astăzi.
— Asta știu și eu. Am mai învățat pe la școală.
— Numa’ vezi că nu aveam atâtea drepturi și nu puteai
să ai nu știu ce afaceri. Tata, Dumnezeu să-l ierte, a fost închis
că ne-a adus ceva. Lucra la mărfuri și ne mai aducea sucuri și
dulciuri. Le fura, că altfel nu se putea.
— Serios? Și v-a povestit?
— Nu-s astea de povestit. Da’ chiar l-au bătut. Și l-au ținut
vreo câteva săptămâni închis. Credeam că nu-l mai văd. Noroc
că aveam un unchi care mai știa pe unu’-altu’ și l-a ajutat să iasă.
Da’ știi cum se plimbau după noi de atunci?! Tot timpul tata era

128
primu’ care era suspectat dacă se întâmpla câte ceva prin satu’
meu. Dacă eram mai bătrân cu câțiva ani, nu mă mai luau în
poliție că a fost el închis. Știai asta? Așa era mai demult. Dacă
ai sau ai avut rude la pârnaie, nu mai puteai niciodată să te faci
polițist.
— Da, am auzit.
— Și-a venit tata săracu’ atunci. A venit slab ca un câine.
Un picior aproape îl târa după el. N-a vrut să ne povestească
prea multe de pe acolo. Mama a vorbit cu el și o auzeam din
verandă cum plânge.
— Păi și nu v-a spus ea după aia?
— N-a vrut nici ea să ne povestească. Schimba repede
subiectu’.
— Înțeleg. Ați terminat cu foile, domnu’ șef?
— Da, da. Hai să căutăm o cafenea p-aci pe undeva.
— Am înțeles. Hai să mergem unde-am fost alaltăieri. Uite
acolo pe străduța aia. Tânărul ridică mâna stângă și indică
direcția.
— Putem. Hai atunci. E mai liniștit acolo.
Băiatul bagă cheia în contact, apasă ușor pedala și pornește
încet înspre cafeneaua dorită. Trotuarele sunt deja acoperite bine
cu zăpadă, șoselele pline de bălți, iar mașinile se stropesc una pe
alta când intră în câte-o depășire. Acei spălători de parbrize par
a se fi evaporat de la semafoarele de prin intersecție. Probabil
se vor fi retras la căldură. Loganul cel alb își face glorios simțită
prezența, iar în preajma lui traficul pare a se calma cât de cât. La
nici cinci minute după pornire, cei doi ajung deja la destinația
propusă.

129
 — Hai, mă băiatule. Oprește mașina și hai să stăm și noi
la căldură.
— Acuma, acuma.
Un domn gras, îmbrăcat cu o bluză albastră de lână, pe
sub care poartă o cămașă doar cu gulerul vânăt la vedere, îi
întâmpină pe cei doi.
— O, domnu’ șef. Ce face domnu’ Ion?
— Salut, Costele! Iaca, vrem și noi să ne tragem sufletu’ un
pic, aci la tine. Dacă ne lași. Bătrânul zâmbește prietenos.
— Da, cum să nu, domnu’ Ion?! Întotdeauna este loc
pentru matale. Hai aicia să vă dau o masă. Vreți mai în spate,
mai în față, cum să fie?
— Mai retras așa. Nu tre’ să se uite toată lumea la mine.
— Sigur, domnu’ Ion. Așa să fie!
Chelnerul îi conduce la masa lor, le așază o scrumieră și le
aduce un meniu.
— Lasă meniu’, cumetre! Adu-ne niște cafea. Una lungă și
cu lapte pentru mine! Bătrânul se uită la băiat, îi face un semn
din sprânceană, iar acesta aprobă, după care continuă: și una
scurtă fără zahăr pentru băiatu’ ăsta. După aia mai vedem!
— Am înțeles șefule. Se face imediat!
Localul, deși unul foarte aproape de centrul orașului, pare
a fi de pe altă lume. Mesele și scaunele sunt toate dintr-un lemn
vechi și ros, podelele din scândură lăcuită și pereții acoperiți cu
fâșii de lemn, pe care stau agățate ba câte-un calendar, ba câte-
un poster cu femei îmbietoare, care fie anunță schimbarea lunii,
fie promovează câte-un produs alcoolic cu nume mai deosebit.
În mijlocul încăperii se găsește un bec din acela cu ventilator, cu

130
elice de vreo patruzeci-cincizeci de centimetri, ventilator pe care
ospătarul îl tot verifică la cam cinci minute, să vadă dacă mai
funcționează și probabil, în viziunea lui, să impresioneze câte un
client mai sofisticat, cu tehnologiile lui. Deasupra frigiderului
cu beri și sucuri, stă un televizor cam cât o ladă de banane, pe
care mai apare uneori câte-un interpret idolatrizat, probabil, de
publicul local. Uneori, Costel mai scoate din sertarul lui secret
o telecomandă, toată cu butoanele roase și lipită cu bandă de
izolat, cu care crește volumul sonor, așa încât clienții lui să se
bucure din plin de ceea ce are de oferit mica lui afacere. Fix cum
intri în așa-zisa cafenea, pe partea stângă se află o masă mai mare,
cu șase scăunele și trei scrumiere mai noi și mai „pretențioase“
decât celelalte. Meniul parcă nu e atât de uzat, iar bucata de
dantelă pe care o pune peste masă, pare întotdeauna mai curată.
Asta e masa lui „bună“. De aici parcă și la televizor se vede mai
bine. Restul sunt toate a câte două, hai trei persoane, dacă mai
înghesui pe unu’. Dar atât. Masa de la intrare e un fel de „V.I.P.“
și, de obicei, Costel spune că „e rezervată“ aproape în fiecare
seară.
— Ce tot faci cu telefonu’ ăla mă? îl întreabă Ion pe
subalternul lui.
— Mă uitasem să văd dacă nu am primit un e-mail, șefu’.
Mă scuzați!
— Acuma bem o cafea. Nu muncim. Când e muncă, e
altceva, bine?
— Am înțeles. Știu că nu e politicos. Că nu se face așa.

131
 — Stai liniștit. Și eu am fost tânăr odată. Acuma, într-
adevăr, nu erau telefoanele mobile de astăzi, da’ eram tot timpu’
cu capu’ în pom și pomu’ în aer. Ion începe să râdă.
— Oricum nu mai am treabă cu el. Atâta aveam de făcut.
— Treaba ta.
— Să vedeți ce am pățit acuma într-o zi. M-am speriat
urât. Cu Facebook-ul ăsta.
— No, da’ ce-ai putut păți de să te sperie? Niște butoane
acolo.
— Ascultați-mă. Știți că pe Facebook trebuie să vă faceți
cont prima dată.
— Da, da. Am mai auzit.
— Într-o zi am luat telefonu’ lu’ prietenă-mea care era
intrată pe contu’ ei.
— Așa. Hai că până aici am priceput și eu.
— Și intru și văd că era cineva logat pe de contu’ meu.
— Da’ cine?
— De unde să știu.
— Păi, da’ poate să intre? Nu îți trebe CNP-u’?
Băiatul începe să râdă. Bătrânul se uită confuz.
— Nu, nu. Numa’ o parolă.
— Și a avut parola ta?
— Probabil. Și intru pe chat și scriu persoanei ăsteia de era
intrată la mine.
— Și?!
— Fiți atent numa’. Îi spun „Salut“. Îmi răspunde tot cu
„Salut“. Și mă fac că nu știu și întreb ce face.
— Păi și ce-o zis?

132
 — Îmi zice: „Bine, stau pe facebook. Am niște timp liber
că am ieșit de la lucru la șase azi. Sunt la prietena-mea.“ Mi-a
înghețat inima. Eu scăpasem la șase în ziua aia. Mă gândeam că
e vreun prieten care știe ce am făcut în ziua aia și făcea mișto
de mine.
— Doamne ferește! Bătrânul începe să râdă.
— Și îmi zice: „Uite, cred că ies să îmi cumpăr țigări că mai
am două în pachet și poate un suc, că nu mai am. Și îl întreb
ce suc. Eu aveam Pepsi Light pe masă. Da’ nu îmi prea place,
numa’ de ăsta bea prietena. Și zice către mine: „Păi acuma am
niște Pepsi Light pe masă că de ăsta bea prietena-mea, da’ cred
că îmi iau ceva cu zahăr de data asta.“ Atunci să vezi ce m-am
speriat.
— De pe telefonul prietenei tale vorbeai?
— Da.
— Vezi, poate a glumit ea cu tine sau ceva?
— Unde să glumească? Ea era în pat, se uita la televizor.
Era în cameră cu mine.
— Serios?! Cum vine asta?
— Păi, iacă așa.
— Lasă că acuma se fac multe șmecherii. Nu vezi că toți
sunt hackeri de ăia. Și-a bătut cineva joc. Stai liniștit.
— Păi, da, da. Da’ să știe ce suc am în sticlă? Să știe unde
sunt și la cât am ieșit de la serviciu? Adică, poate prietenii mei
mai știu una alta, da’ niciunu’ nu e vreun geniu de ăsta în
computere.

133
 — Nu știu. Eu unul îs derutat. Hai că ne vine cafeaua.
Iacă-l pe Costel ce încărcat e. Mai un pic și îl ajung la burtă.
Uită-te numa’ la el. Sper să nu ajung chiar așa.
— Stați liniștit.
Costel apare zâmbind la masa celor doi. Așază cafelele, le
pune fiecăruia sub nas ceea ce au comandat și își împreunează
mâinile acoperite de păr:
— Altceva mai servesc domnii mei?
— Atâta, atâta. Nu stăm mult, că avem o treabă peste vreo
jumătate de ceas. Mulțam fain Costele, adaugă Ion.
— Cu plăcere, cu plăcere. Costel îi lasă pe cei doi în liniște,
iar aceștia nu mai scot o vorbă pentru vreo zece minute. Băiatul
își scoate o țigară și mai butonează telefonul. Ion privește adânc
în gol, gândindu-se la cine știe ce. Pe masa de lemn, lângă
scrumiera goală, se găsește un portofel vechi și ros, alături de
pixul pe care Ion îl scosese din buzunarul de la piept al cămășii.
— Hai, mă băiatule, mai povestește-mi ceva!
— Da’ nu știu ce să vă mai povestesc. Totuși, unde mergem
noi după trei?
— Da’ curios mai ești. Mergem în zona Kaufland. Patrulăm
pe acolo vreo două trei ceasuri și după aia liber.
— Am înțeles. E deja două și cincizeci de minute.
— Mai stai, mai fumează o țigară și după aia plecăm. Avem
vreme. Nu ne caută nimeni, stai liniștit.
La un moment dat, cei doi se ridică de la masă, după care
Ion se duce la casă și îi plătește lui Costel. Acesta foarte încântat
le urează spor la treabă și își vede de ale lui.

134
 * * *

Este ora cinci și un sfert. Cei doi se bagă în mașină după

două ore de patrulat, vrând să se mai încălzească.
— Mai dăm o tură și după ești liber, băiete! Conduci până
acasă și apoi iau eu mașina la mine. Ai înțeles?
— Sigur! răspunde tânărul mulțumit de decizia lui Ion.
Cei doi ies și pornesc împreună în jurul clădirii. La un
moment dat, în depărtare, zăresc un corp care se mișcă îngreunat.
— Ce-o fi acolo?
— Vreun câine, ceva, răspunde Ion. Da’ hai să vedem
totuși!
Se pornesc într-acolo grăbiți și, apropiindu-se, observă că
era un tânăr care se târăște pe jos. Capul îi este spart, unul din
ochi lovit cu putere, așa încât nu îl mai poate ține bine deschis.
— Ce s-a întâmplat aici? întreabă tânărul polițist ușor
panicat.
— Nu știu, răspunde cel de pe jos. Am ieșit de la muncă și
am fost atacat. Au fost doi băieți cred. Aveau niște bâte și glugi.
Nu i-am văzut bine la față. Pe unu’ doar puțin. Tânărul tușește.
— Hai că eu chem o salvare și facem raport. Trebuie să
vedem cine e făptaș, adaugă tânărul polițist hotărât.
— Cheamă și hai că mergem să dăm o fugă până la secție.
Bine că nu e mai grav de atât totuși. Te ducem la spital și vei
fi bine, îi spune tânărului care zace pe jos. Spune-mi, cum te
cheamă.
— Dimicescu Denis. Lucrez aici, sunt vânzător.

135
 — E destul deocamdată. O să revenim noi cu mai multe
întrebări după ce te văd medicii. La secție, Mihai. După ce vine
salvarea, am pornit!
— Da, șefu’!

136
 XII

Eh, viață grea aici! Mâncarea vine numa’ în zilele bune.

Altfel, ce mai pică de prin tomberoane și dacă nu pică trebuie
să sar puțin la ele să mai apuc una alta, poate un vârf de pungă.
Uneori găsesc în ele fel de fel de resturi. Numa’ așa merge la
mine. Da’ am și eu o vârstă și nu prea mai pot. Dacă n-ar fi
băiatu’ ăsta care îmi mai aduce câte ceva, ar fi urât de tot. Eram
dus de mult. Plus că vin tot felul de oameni răi și mă lovesc. Am
luat picioare în cap de nu le pot număra. Da’ eu îi las în pace,
dacă atâta îi duce mintea. Oamenii sunt niște ciudați oricum.
Cu foarte puține excepții. Am mușcat la un moment dat pe
unu’.Vai ce m-a lovit peste picioare. M-am târât două zile după
aia. Dacă nu îl mușcam, era în stare să mă omoare. Era, că se
vedea pe fața lui! Da’ nu înțeleg, cum te poți distra așa? Eu tot
ce fac e să mă mai apropii de câte unu’ când îl văd cu mâncare,
în speranța că se îndură și îmi aruncă și mie o coajă. Că nimeni
nu mă hrănește. Băiatu’ de aici mai vine la câteva seri și îmi
aruncă niște pâine mai uscată și veche, după cum poate și el.
Da’ asta nu e destul. Vai, am prins odată niște salam stricat și
un borcan de maioneză desfăcut. Atâta de bun. Da’ și ăla s-a
terminat repede. Nici nu îți dai seama cum se duce. Numa’ vezi
că nu mai e nimic. Deci, așa ceva!
Aici, lângă tomberonul al patrulea, unde, de obicei,
se aruncă bucățile de hârtie și alteori pungi, nu e deloc viață

137
ușoară. Lumea mă alungă și abia reușesc să mă mai ascund
uneori ca să nu îngheț de frig. Mai ales acuma. E și geru’ ăsta și
îngheț de frig. Mai merg din când în când pe la tomberoanele
șase și doi, pe unde se mai găsește ceva de îmbucat, da’ pe acolo
umblă jegoșii ăia. Sunt o haită de vreo trei, ceva corcituri mari
și urâte. Ei iau mâncarea, ei se bagă la toate bălțile cu apă, ei
ne iau cățelele și nu avem ce le face. Sunt și trei, sunt și mari,
sunt și tari. M-a mușcat odată unu’ de am zis că nu mai știu de
nimeni. La gât mi-a sărit. Am încercat să dau cu el de pământ.
Nu știu dacă aș fi putut, da’ oricum nu am apucat să văd că a
sărit celălalt și după aia și al treilea. Zici că-s nebuni! Vreau și eu
un rest de pui, o bucată de pește, orice. Și o felie uscată de pâine
îmi e de ajuns uneori. Mi se lipește burta de spate. Da’ pe ei nu
îi interesează. Și mi-i ciudă și pe restu’ de câini de pe-aici. Dacă
ne-am pune mai mulți pe ei am putea să îi batem. Da’ nimeni
nu are curaj. Singuri nu am putea, da’ poate împreună i-am
speria măcar. Da, de unde!
Ce-i drept, mai știu vreo doi de la tomberonul unu’, primu’
stă sub pod și încă un băiat din șapte. Toți destul de tineri și în
putere. Da’ speriați de moarte. Nimeni nu și-ar băga coada de
frica ălora, animale groaznice. Pe ăia nici oamenii nu îi prea bat
că se tem de ei. Nu știu de unde-s veniți că stau de vreo câteva
luni pe aici și de ei nimeni nu poate face nimic.
Astăzi s-a pornit și mai tare pe nins. Vântu’ bate, și nu
în glumă, iar eu cred că îmi aștept sfârșitu’ aici. Blana e udă
leoarcă și-s tot cu zăpadă pe spate până în vârfu’ cozii. Parcarea
e plină de mașini de toate felurile. Ce n-aș da să mai intru într-o
mașină ca aia! E așa de cald înăuntru! Da’ unde să intru că nici

138
nu pot deschide o ușă de aia și, chiar dacă aș putea și m-ar vedea
omu’, m-ar omorî în bătaie.
Ce vremuri erau altădată! Când eram pui stăteam într-un
cartier pe lângă centru. Vai că bine a mai putut fi! Veneau copiii
ăia și îmi dădeau ciocolată și bomboane de ale lor. Am și uitat
cum arată și ce gust au. Da’ îmi amintesc că mi-au plăcut mult.
Eu îi lătram la început să mă lase în pace, da’ ei și mai tare se
apropiau și mă luau în brațe. Am încercat și acuma nu de mult
șmecheria asta. Am lătrat un copil, în speranța că îmi dă mie
ce are în mână, însă rezultatul a fost cu totul altu’. A început să
plângă și să urle și, la un moment dat, a venit una și mi-a dat
cu geanta în cap. Am fugit de acolo imediat, că nu se știe ce îmi
făcea. Oh, și ne adunam mai mulți și ne jucam cu o minge de
gumă ce era aruncată pe acolo prin tufele alea de iarbă din fața
blocului. Bine a mai putut fi!
Acuma mă duc în spatele magazinului, poate mai iese
băiatu’ ăla și îmi dă și mie ceva de mâncare. Cine știe de unde
îmi vine norocu’ astăzi? Poate mi-a mai pregătit ceva și azi. Niște
uscături, o conservă cu ceva, orice.
Vai, da’ dacă n-ar ninge în halu’ ăsta! Nu mai pot de frig.
Ia uite, sunt ăia trei. Nu știu ce fac acolo, da’ văd că sunt cu
capetele laolaltă. Pun pariu că au ceva bun de ros. Măcar un
os vechi ceva. Ei tot timpul au așa ceva. La mine tre’ să fie zi
de sărbătoare să mai prind câte o bucată de os. Mai bine mă
mișc încet să nu mă vadă. Iară vin la mine și mă atacă. Parcă
se distrează pe seama mea. Lasă că le arăt eu într-o zi! M-am
săturat de ei, nu mai pot. Într-o zi fac eu cumva și le arăt că nu

139
pot face ei ce vor cu mine. Poate se iau și se duc de aici. Unde
vor ei! Nu mă interesează! Așa nu mai merge.
Bun. Cam pe la ora asta iese el. Poate o fi iară cu paiu’ ăla
alb în gură din care scoate fum. Vin la el, aplec fața în pământ și
încep să plâng așa cum știu eu. A mai ținut. După ce își stingea
paiu’ ăla, de fapt paiu’ se făcea tot mai mic și pe urmă îl arunca,
mergea înăuntru și venea cu o pungă de bunătăți pe care mi le
dădea numa’ mie. Ia uite-l! Hai că mă duc încet spre el. Mai și
tușesc de două ori, așa, ca să îl impresionez. Poate îmi aduce și
ceva carne.
Hopa! Stă cu tipa aia cu care mai iese el afară și râd. Poate
îmi aduce și ea ceva. Deși mă cam îndoiesc. Ele niciodată nu
prea ne îndrăgesc. Cred că de două sau trei ori mi s-a mai
aruncat câte o bucată de covrig sau câte o napolitană, da’ asta
nu aici. Prin parcuri când mai mergeam cu băieții la cățele. Fie
le vedeam alergând și se opreau, puneau mâna pe mine fără frică
și îmi dădeau chiar din mână. Da’ eram și eu tânăr și frumos, nu
ca acuma. Acuma se sperie lumea de mine.
Ia să mă apropii încet. Oricum el știe că nu-s rău și nu
vreau să îi fac nimic. Ia uite-l! Vine aici. Vine și fata aia cu el.
Sper să îmi aducă ceva. Vai, uite că pune mâna pe mine. Daa, ce
bine e! Așa, acolo, după ureche. Stai să mă pun pe spate să mă
faci și pe burtică. Da, ce bine e! Mă omoară purecii ăștia! Vai
de mine! Așa, scarpină-mă, da’ nu uita de mâncare! Așa foame
îmi e . Nu am mai mâncat nimic de ieri, da’ parcă n-aș mai fi
mâncat de-o săptămână, jur.
Bun. Ne jucăm, ne mângâiem, da’ de mâncat? Nimic? Hai,
adu-mi ceva, nu fi rău! Poate și domnișoara. Văd că ea stă cam

140
retrasă. Niciodată nu m-a avut la suflet. Da’ măcar nu a dat
după mine cu nimic. Măcar atât!
Hopa! Ia că se duce. Așa, du-te și adu-mi! Vai, ce bine! Abia
aștept. Sper să fie ceva bun. Da’ orice ar fi, tot bine e. Văd că își
aruncă iar paiu’ ăla din gură și intră acolo. Da’ ea a rămas aici cu
mine. Da’ să nu te apropii cumva că te mănânc! Vai, ce speriată
e! Sigur îl așteaptă pe el. Sunt sigur de asta. Nu ar sta ea cu mine
așa fără motiv.
Da’ de ce stă atât?! Ce face oare? Oare o fură de undeva?
Cine știe? Nu contează! Numa’ să vină odată! Asta e tot ce
contează acuma. Îngheț de frig și încă ninge de numa’. Nu mai
știu ce să fac să mă încălzesc. Ia uite-l! Ia că vine! Are o plasă
mare. Uu, ce bine! Asta dacă o trag aici în spate, poate rămâne
ceva și pentru mai târziu.
Se apropie. Iar pune mâna pe mine. Deschide plasa. O
așază aici jos. Ia să vedem. Felii de pâine, două bucăți rupte de
covrigi, un sendviș (cam vechi pare) și o conservă desfăcută și
pe jumătate mâncată. Miroase bine. Ia uite că e și o bucată de
carne pe un os. Vai cât sunt de fericit! Hai să latru de două ori.
Hmmm, ce bine miroase. Nu mai am răbdare.
Nici nu am apucat să latru bine și văd că fata asta se trage
înapoi. Da’ ce are?! Hai mă înapoi că nu îți fac nimic! Dacă
băiatu’ ăsta are încredere în tine, eu de ce să nu am? Nu îți fac
nimic. Tot degeaba. Văd că se duc amândoi înapoi. Da’ oare nu
au terminat ce au de făcut aici?
În fiecare seară, cam pe acuma, se iau și pleacă. El se suie
în mașina aia a lui pe care o lasă aproape în același loc și ea se
duce. Da’ mașina ei nu știu unde e. Sau poate nu are. Oare să nu

141
aibă? Ia să o apuc eu asta și să o trag aici în spate undeva să nu
mă vadă nimeni. Abia îmi ajunge mie. Dacă mă văd ăia și mi-o
iau, o să mor de foame. Oricum mult nu mai aveam. Dacă nu se
îndura el, cred că mâncam iar coji de banane și cartofi. Altceva
nu am văzut ca să pot lua.
Mmm… E atât de buun. Tre să caut niște apă undeva după
aia. Că mi se va face o sete! Deja se întunecă. Abia se mai vede,
oricum. Mă duc să îmi caut niște apă neapărat. Uite! Acolo e o
baltă mică. Ia să vedem! E așa bună! E rece tare! Da’ nu-i bai.
Mă duc înapoi la mâncarea mea. Trebuie să fiu atent că m-au
mai furat alții. Odată știu că au venit niște motani tare urâți
și mi-au împrăștiat-o toată. Altădată am fost plecat mai mult
timp. Nu știu ce să zic, da’ eu cred totuși că erau șobolani. După
urme și mușcături, pot să jur că șobolani au fost. Ei bine, de
data asta nu se va mai întâmpla așa ceva.
Uite-o mâță! Vai, ce-ți fac! Stai că mă duc încet să nu mă
audă, că nu o mai prind după aia. Ia că s-a întors! Vin eu acuma!
Ia vino tu încoace. Stai să vezi ce-ți fac. Stai, stai, nu pleca!
Vino încoace, nemernico! Smulg blana aia de pe tine! Nu știu
de ce, dar a devenit o pasiune să le prind pe astea. Sunt niște
nemernice și hoațe. Dacă lași mâncarea undeva, vin și ți-o cară.
Păi cum să faci așa ceva? Eu, de exemplu, dacă eram plecat cu
treabă acuma și mi-ar fi găsit plasa, ar fi venit și ar fi luat tot ce
se putea. Nu de alta, dar așa fac toate. Încă nu am întâlnit-o pe
aia cinstită. Da’ ei, motanii! Pff, ăștia sunt și tari așa. Te zgârie
de numa’. Am văzut motan care aproape că a rupt un cățel cu
bătaia. Îl zgâria așa și urla urât la el. Eu pe ăia i-aș bate urât. Că
numa’ de prostii se țin. Le dau eu lor, că mie nu mi-e frică.

142
 Oricum e dusă. Asta e aia blondă de tot vine și urmărește
când sunt plecat. La colegu’ de la șapte i-a furat o dată o pulpă
întreagă. N-au milă, mă, nici ele! Te-ar lăsa să mori! Acuma, se
zvonește că ar avea și pui pe undeva. Deci a crescut miza. Stai
tu liniștită că te prind eu! Te lași tu de rele. De la mine nu mai
furi nimic. Să îți fie clar!
Ia uite că iese băiatul iară. Oare acuma să plece? Mă
gândesc. S-a întunecat de-a binelea afară. Probabil că se duce.
Da’ vine el înapoi cam când e soarele pe mijlocul cerului. Nu
știu ce face înăuntru că eu nici măcar nu am văzut ce e acolo.
Văd doar că intră și iese lumea de acolo în nebunie, da’ habar
n-am ce pot găsi în casa aia mare. Se duce ușor spre mașina lui.
Da! Clar! Pleacă. Nici nu știe cât îi sunt de recunoscător pentru
ce face! Aș vrea să pot să îl ajut cândva, da’ nu prea știu cum. Se
va găsi un moment. Sunt sigur!
Uite-l că-și caută cheile! Sigur intră și pleacă. Cine știe
când îmi mai aduce el de mâncare? Astea-s zilele bune! Bă! Da
cine-s ăia?! Ce fac ăia? Se văd acolo trei. Unu’ văd că rămâne la
mașină. Ăialalți doi au luat niște bâte și se duc spre el. Da’ ce vor
să facă? Bă, ăștia vor să îl lovească! Uită-te cum se duc la el! Bă,
lăsați-l în pace! Nu îi faceți rău! E băiat bun!
Unu’ dintre ei e mai înalt cu mustață, iar celălalt e mai mic
și are barbă așa lungă, ca de moș. Mașina parcată în spate e una
mică și albastră. Mi se pare că geamul e deschis. Acolo stă cu
capu’ afară celălalt. Are un pai în gură și scoate fum. Toți trei au
glugi negre și doi dintre ei bâte. Nu i-am mai văzut niciodată pe
ăștia. Așa răi și negri, parcă-s câinii de aici.

143
 Vai! Vai ce l-a lovit. Săracu’! Eu nu mă mai pot abține.
Lăsați-l în pace! Eu mă duc acolo și le sar la gât. Deci, așa ceva!
Veniți încoace nemernicilor! Cu bâte cu tot, nu vă las să îl mai
loviți. Oameni proști! Veniți încoace!

* * *
Și m-am dus și am încercat să-l apăr pe băiat. El e pe jos
acuma. Tot lovit și târându-se prin zăpada moale. După ce am
sărit eu, au apărut și prietenii mei și i-am apucat de picioare.
Chiar și băieții ăia trei au început să latre când au auzit agitația.
Pe mine m-au lovit cu picioarele în burtă și mi-au dat cu bâta în
cap. M-am târât cât am putut până la tomberonul patru. Sunt
tot plin de sânge ca băiatul. La el au venit niște bărbați ciudați
cu bluze albastre și căciuli ciudate în cap care tot vorbesc la o
cutie neagră cu băț în vârf. La mine nu vine nimeni să mă ajute.
Ce era? Să stau? El m-a ajutat atâta și a avut grijă să nu mor de
foame. Măcar acuma mă simt împăcat că am avut șansa să îl
ajut. Din fericire, pe ceilalți căței nu au apucat să îi lovească.
S-au speriat oamenii ăia cu glugi negre și au fugit la mașina lor.
Atâta noroc. Mă doare capul și simt cum mi se scurge ceva pe
limbă. E sărat. Îmi e frig. Mă doare. Mă ustură.
Cerul e plin de punctulețe strălucitoare. Nu mai pică
niciun fulg de zăpadă. E bine. Dar simt că se face tot mai rece.
Îmi simt capul și urechile cum îngheață. Nu știu ce am pe cap,
dar e ud și mă doare din ce în ce mai tare. Abia mai pot să văd.
Poate am luat jigodie. Cine știe?
Văd că au venit la el niște oameni cu bluze albe. Dacă ăia
cu bluze negre l-au lovit, ăștia cu bluze albe nu ar trebui, nu? Au

144
adus un pat cu roți afară, l-au ridicat ușor și l-au băgat înăuntru.
Acuma se văd niște lumini ciudate care vin de la un bec pus
deasupra mașinii. Se mișcă în toate direcțiile și se aude un piuit
ciudat. Oare ce o fi asta? Oare e de bine? Bine măcar că îl ajută.
Sper să se facă bine să îmi mai aducă de mâncare. Că dacă n-ar
fi fost el…
Da’ dacă nu veneau și ceilalți să mă ajute? M-ar fi omorât
ăștia. Nu mai scăpam. Eu singur nu prea sperii pe nimeni. Mai
mult râd de mine. Poate oi fi înalt, da’ mi-e burta lipită de spate
și picioarele subțiri. Oare mâncare mai am? Sau mi-au furat-o
iar nemernicii ăia de mâți? Sau poate câini, cine ți-i știe? Aici
nu poți avea încredere în nimeni. Fiecare pentru burta lui. Atât!
Asta e tot. Chiar mă simt important că au venit să mă ajute și ei.
Nu mă așteptam. De obicei, când se iscă vreun scandal nu prea
se bagă nimeni. Vai ce rece îmi e capul, vai ce mă ustură! Labele
mă dor, abia mă mai târăsc. Coada cred că n-o mai am. Nu o
mai simt deloc. Nu mai știu ce să fac!
Măcar foame nu îmi e. Măcar atât! Lasă că trece asta. Deși
nu am mai simțit așa ceva niciodată. Ia uite! Vin toți spre mine.
Prietenul meu de sub pod, și cel de la șapte. Păcat că nu le pot
zice ce mă doare… Mă ling pe cap. Cel de la șapte se așază pe
labele din spate și urlă urât către cer. Ce s-a întâmplat, prietene?
Care-i problema? Nu înțeleg nimic. Ce are toată lumea?
Ia uite! Cel ce stă sub pod trage o bucată de pungă de hârtie
peste mine. Măcar nu mai simt vântu ăla rece și parcă nu îmi
mai îngheață nici capul. E mai bine! Da’ încă ustură îngrozitor.
S-au apucat toți să urle. Stau în juru’ meu și se uită atent spre
cer. Unu’ schelălăie mai ciudat, ăialalți parcă ar încerca să cânte,

145
să jelească. Care-i problema? Simt că nu mai pot ține ochii
deschiși. Mă dor toate, simt că e tot mai rece. De ce e atât de
rece acuma? Știu că-i rece afară, da’ parcă mai înainte cu punga
aia… parcă nu mai simțeam atâta vântul și frigul. Simt limba
caldă a unuia pe botul meu înghețat. Încep să nu o mai simt
nici pe aia. Nu știu ce mi se întâmplă.

146
 XIII

„Să-mi bag picioarele! Da’ hai, frate, mișcă-te dracului

odată! Ce stai atât că s-a făcut verde? Numa’ de tâmpiți dai când
te grăbești, jur! Calc-o că te calc eu în picioare altfel! Mă-ta
de handicapat! Țâganu’ dracu’. Borâtura dracu’! Oai, să mor io!
Deci uită-te la el! Eu tre’ să ajung la spital și fix acuma s-o găsit
un fraier să îmi facă de astea! Hai, hai! Așa mă, du-te dracu’!
Nu-mi vine să cred ce a pățit Denis. Jur că aflu cine a făcut
asta și-l calc în picioare! Îi mănânc ficații, morții mă-sii! Lasă,
fratele meu, că te prind eu. Nu face nimeni de astea la fratele
meu și scapă așa. Nu cât timp am și eu ceva de spus. Ia uite. Hai
că e aproape goală parcarea de aici. Să văd unde parchez și fug
până la el să văd cum e.“
O clădire imensă vopsită în verde. La intrare se pot vedea
asistente și studenți în practică fumându-și cu poftă țigările.
Niște uși imense de termopan, acoperite de tot felul de fișe cu
tabele și orare. Chiar cum intri, te întâmpină o domnișoară
așezată la o masă mare de lemn. Pe masă se găsește o pancardă
albă pe care scrie „Informații“.
— Bună ziua. Aveți un moment?
— Bună ziua. Sigur. Cu ce vă pot ajuta?
— Prietenul meu e internat aici. Puteți să îmi spuneți unde
îl pot găsi?

147
 — Sigur. Îmi dați, vă rog, buletinul dumneavoastră și să
îmi spuneți și numele pacientului.
— Poftim. Denis Dimicescu. A fost internat ieri seară.
— A, uite. Camera 336. Etajul trei. Cum urcați faceți
stânga și mergeți până în capătul holului.
— Mulțumesc.
— Nu aveți pentru ce.
Se aud plânsete din capătul coridorului. Din când în când
mai trece câte un pacient, fie cu piciorul în ghips, fie plin de
niște bandaje prin care se văd pete imense de sânge. Mirosul
de dezinfectant se îmbină cu agitația, cu îmbulzeala și stresul
oamenilor. La câte un cabinet se observă cozi imense. La un
moment dat apare un preot care se plimbă de colo-colo rostind în
șoaptă câte ceva cu buzele lui crăpate. În capul scărilor, un copil
de vreo jumătate de metru înălțime, îmbrăcat cu o salopetă de
blugi, un tricou roșu și o șapcă groasă de lână, își linge cu poftă
acadeaua mare și roșie. Lângă el, o femeie îi mângâie ușor capul.
Șiroaie de lacrimi i se scurg femeii peste obrajii albi. Ea poartă
un batic negru și e îmbrăcată toată în roșu. Din partea opusă
vine grăbită o asistentă mai grasă, cu o privire rigidă, și îi explică
aproape crispată femeii ceva. Aceasta izbucnește în plâns, dar
asistenta insistă. După scurta discuție, această asistentă agresivă
se îndreaptă spre Alex.
— Te pot ajuta cu ceva? urlă cu putere.
— Caut camera 336.
— Păi și ce cauți aici?! La etajul trei. Hai!
— Știu, doamnă. Acum urcam.
— La revedere!

148
 Alex se uită mirat la ea. „Doamne, ce femeie!“. Se prinde
de balustrada albastră de pe care se dusese aproape toată
vopseaua. Se simte un puternic miros asemănător clorului de
rufe. Scările gri, un gri pe alocuri întrerupt de câte-o bucată
albă de marmură, sunt extrem de alunecoase. Alex strânge cu
forță de balustrada veche și ruginită pe alături. Cum urcă la
primul etaj, este întâmpinat de un doctor care vorbește aprins la
telefon. Doctor îl vede, se uită atent la el, îi dă aproape impresia
că vrea să îi spună ceva, după care se întoarce brusc și pleacă
pe hol continuându-și atent discuția. Urcă până la etajul trei și
caută în grabă camera în care este Denis internat.
Nici nu deschide bine ușa și Denis îi taie calea.
— O, da’ cine mă vizitează! Hai, ia un loc!
Denis stă chiar în primul pat cum intri. O asistentă își face
apariția brusc. Pare foarte tânără, brunetă cu ochelari.
— El este foarte bine. Se reface repede. Se pare că nu a avut
decât ușoare leziuni, iar loviturile la cap nu au fost puternice.
Ar trebui, în câteva zile, să poată merge acasă, dar nu are voie
să facă efort o vreme și este indicat să respecte tratamentul.
Dumneavoastră sunteți fratele lui?
— Sunt un prieten. Vă mulțumesc!
Denis se uită atent la Alex.
— Ce mai faci, frate? spune obosit și cu vocea răgușită.
— Uite, bă. Am venit să văd dacă mai trăiești. Ce dracu’
ai pățit?
— Am luat bătaie. Simplu.
— Cine, mă? Cine o fost?

149
 — Da’ nu îl știu. Habar n-am cine-i. Pe unu’ l-am văzut
la față. Avea mustață. Fii atent! Fix când ieșeam de la Kaufland
îmi sună telefonu’. Era un număr privat. Răspund, zic „Alo“ de
două-trei ori și nimic. Nu se auzea nimic. Îl bag în buzunar și
mă duc la mașină. Din spate simt dintr-o dată cum îmi troznește
o bâtă fix aici după cap. Am picat jos imediat. Abia mai știam de
mine. M-au încărcat cu picioare și pumni, m-au călcat. Au sărit
niște câini de pe acolo și au plecat ăștia. Erau vreo doi.
— Nu ți-au luat bani, portofel, telefon?
— Nu, nimic. Să fi avut ceva cu mine?
— Păi, ai făcut tu ceva?
— Eu? Cu cine am eu treabă, mă? Hai că acuma mă știi
de-atâta vreme.
— Mă, eu știu că nu ai. Da’ cine știe?
— Fii serios!
— Și după aia?
— După aia m-au găsit doi polițiști și au chemat o salvare.
Nu de mult au fost și ei pe aici să mă întrebe una-alta.
— Lasă că nu găsesc ăștia nimic. Stai liniștit.
— Sunt sigur și eu. Numa’ așa, de fațadă. Să pară că îi
interesează.
— Absolut.
— Și cam asta e tot. Acuma am concediu medical și stau
liniștit vreo două săptămâni.
— Păi, normal. Doar nu ești nebun să umbli aiurea. Ai tăi
știu?
— Bă, nu le-am spus nimic. Nici nu le-aș zice. Că maică-
mea pe urmă își dă tot felul de filme. Ea exagerează.

150
 — Lasă frate! Lasă că aflu eu cine a fost.
— Vai, așa aș băga o țigară.
— Te cred. Da’ nu putem face cumva?
— Unde, frate, că eu abia pot umbla.
— Te ajut eu să cobori. Le zicem că te scot la aer.
— Încercă. Vai, ce bine ar fi.
Alex se duce la asistenta tânără și discută cu ea vreo cinci
minute. Denis se uită curios. La un moment dat, acesta se
întoarce.
— Hai, iei o geacă pe tine și mergem la aer zece minute.
Atâta meriți și tu!
— Super.
Denis se ridică în picioare și se apucă de gâtul lui Alex.
Împreună coboară ușor scările până în fața spitalului. Acolo,
Alex îi întinde o țigară lui Denis zâmbind.
— Ia de bagă, fratele meu! Știu că te mănâncă plămânii de
la atâta așteptat. Mie mi-e și greață de spitalul ăsta. Spune-mi
acuma. Ai primit ceva amenințări de la cineva în ultima vreme?
Te-ai băgat în ceva combinații? Ca să știu, nu de alta.
— Nu, frate. Știi bine că nu mă ocup eu de afaceri de astea.
Era un fraier care se tot dădea șmecher. Din cauză că vorbesc cu
Andreea. Poate el o fi.
— Cam da. Și eu cred. Îl are pe Facebook?
— Nu știu. Nici nu am fost curios cu cine a umblat ea.
— Acuma sunt eu curios.
— O să mă interesez. Îți dau Facebook-ul ei și cauți dacă
vrei. Da’ mai bine dă-i pace, frate. Că nu merită.
— Tu taci dracu’! Nu vezi în ce hal ești?

151
 — Serios, frate!
— Vezi-ți de treaba ta. Lasă că se ocupă frățioru’ tău.
— Să nu faci vreo tâmpenie!
— La mine „tâmpenie“ are altă definiție, spune Alex
trăgând din ochi.
— Fii serios!
— Ai promisiunea mea că lucrurile nu vor rămâne așa. O
să vorbim noi.
— Taci acolo și fumează o țigară cu mine. Cum mai e viața
ta?
— Sunt nervos!
— Păi?
— Păi, uite ce ți-au făcut ăia.
— Nu știu ce au avut. Da’ nu îți face tu probleme. Lasă că
mă descurc eu.
— Da… lasă că știu eu cum te descurci. Le dai pace și
după aia pici de fraier.
Denis îl privește mirat. Alex se încruntă privindu-l fix.
— Hai, mă, calmează-te.
— Stai liniștit, că rezolvă băiatu’. Îl caut pe Facebook și în
două zile îl rezolv eu cu mânuța mea. Nu rămâi tu așa. Morții
lui de jegos. Îți promite fratele tău.
— Să nu faci prostii. Atâta îți cer. Vezi să nu îți faci
probleme pentru toți fraierii.
— Ce-aș merge eu la o bere acuma! Ce te-aș duce cu mine.
— Sunt pe medicamente, mă! spune Denis râzând.
— Dă-le dracu’! Contează?
— Bă, cam da!

152
 — Glumesc cu tine. Stai și revino-ți că îi dăm noi una
adevărată când te faci și tu om pe picioarele tale!
— Absolut!
— Să vezi ce tâmpiți, frate! Fix când vedeam încoace.
— Ce?!
— Era să bat pe unu’. Se oprește în mijlocul drumului. Eu
nu îmi văd capu’ de treabă și el se oprește ca barosanu’. Păi dă-l,
mă, dracului!
— Da?!
— Bă, frate, da’ ia-o mai ușor. Tu ești prea turbat!
— Așa-s eu. Alex începe să râdă.
— Păi da, mă. Da’ mai cu limită.
— Lupu’ n-o să-l dresezi tu, nene. Niciodată!
— Auzi la el…
— Asta-i firea mea. Știi ce fel de om sunt. Știi că nu vreau
rău la nimeni, da’ nu îmi place să își bată lumea joc de răbdarea
mea. Atâta tot.
— Da, mă. Da, știu.
— Na, lasă-mă în lumea mea atunci. Nu vezi că e plin
de șmecheri? Nu vezi că toți știu să bată cu bâta? Lasă că își
mâncă bâta aia. Îți garantez eu. I-o bag pe gât. Că unu’ a fost cu
inițiativa. Îl găsesc eu pe ăla. Mă… da’ fata aia nu ți-o zis nimic
de ăla?
— Da’ n-am întrebat-o.
— Fă-te curios de relațiile ei. Că e cazu’ să o întrebi și de
astea. Da’ știi cum? Ea știe ce ai pățit?
— Nu i-am zis nimic.

153
 — Cu atât mai bine. Află tot ce poți de la ea și spune-mi
mie. Nu îi zi încă de bătaie. Sau spune-i că ai pățit altceva.
Inventezi tu. Că, dacă află, nu îți mai spune nimic. O fi fost ea
cu ăla sau ceva și știe pe urmă ce vrei să faci.
— Mă gândesc. Bine, mă. Hai că vedem.
— Nu că bine. Încearcă să afli cât se poate afla.
— Bun, bun. Viața ta care mai e?
— E bine, e bine. Las-o pe a mea acuma. Bă, eu n-am mai
fost în spitale de multă vreme. Cum poate fi atâta jeg aici?
— Așa-i? Nici eu, da’ aici m-au adus. Abia aștept să merg
acasă.
— Hai să te duc sus că eu tre’ să plec. Am ceva treburi.
— Bine, man. O să îi scriu Andreei și o să aflu tot ce se
poate. Sper să îmi zică. Apoi o să văd și eu cine e ăsta și care e
treaba cu el.
— Îmi trimiți mesaje cu tot ce afli nou.
— Bun, bun.
Denis îl apucă pe Alex de gât și se sprijină ușor de el. Urcă
imediat la trei și Denis se așază în patul lui. Asistenta pare să îi
fi așteptat pe cei doi.
— Gata plimbarea?
— Gata, gata, răspunde Denis zâmbind
— Foarte bine. Mai este nevoie și de aer. Cum te mai simți?
— Sunt bine. Din ce în ce mai bine.
— Mă bucur.
— Să aveți grijă să își ia tratamentul așa cum trebuie, că
altfel îi mai dau și eu o bătaie, intervine Alex privindu-l pe
Denis și râzând.

154
 — Sigur, sigur, zâmbește și asistenta cea tânăra.
— Na, eu am plecat. Însănătoșire, boss! Ne auzim. Scrie-
mi ce ți-am spus.
— Da, da.
Alex iese din camera spitalului coborând scările cu viteză.
„Vai ce-ți fac. Lasă că ne întâlnim noi, cumetre! Îți dau eu ție
numa’ bătaie. Mănânci tu bâta aia. Scobitoare ți-o fac. Cine
știe de ce parapantă a dat și ăsta. Dacă numa’ cu de ăștia o arde.
Șmecheri de ăștia periculoși cu bâte.“
Scoate telefonul din buzunar și scrie un mesaj lui Denis:
„Să ții locul ăla cald că vine tovarășul tău acolo cu bâta lui cu
tot!“ Ajunge în parcare și se urcă în mașină trântind-o cu putere.
Își aprinde o țigară, deschide geamul din stânga și o calcă.
Denis citește râzând mesajul de la Alex. „Doamne, ce om!“
Imediat după asta, primește un alt mesaj, de data asta de la
Cristina: „Ești mai bine? Am auzit ce ai pățit. Imediat sunt
acolo. Îți aduce ceva să papi“. El îi răspunde: „Lasă, nu e nevoie.
Ți-am zis să mă lași și tu în pace.“ La nici 10 minute după
ce scrie mesajul, în ușa camerei apare Cristina. Îmbrăcată cu o
geacă subțire și gri, părul nearanjat, nemachiată sau rujată.
— Am ajuns cât de repede am putut! Ce să te las în pace?
Nu te las deloc în pace. Cine ți-a putut face așa ceva?
— Nu am de unde să știu. De ce nu mă lași în pace? Acuma
serios…
— Hai, mă, vino încoace să te pup! Fata se apleacă peste el
și încearcă să îl sărute pe buze. Denis se zbate.
— Termină cu prostiile. Gata!
— Ce gata?

155
 — Nu mai suntem împreună, femeie! Termină cu astea.
Asta ai vrut, asta ai.
— Da, da’ asta nu înseamnă că eu nu mai țin la tine! Uite,
am venit să îți aduc ceva bun. Ai aici niște piure și friptură. Azi
dimineață le-am făcut. Și niște portocale. Ia și mănâncă. Știu ce
mâncare primiți aici.
— Da’ de unde știi tu că am ajuns eu aici?
— Eh, mă descurc eu.
— Hai serios acuma.
— Păi, știi? Vară-mea, Andreea, e asistentă în spitalul ăsta.
A aflat și mi-a zis. Ea știa că suntem încă împreună. Bine-ar fi
de ar avea dreptate.
— Ba mai bine că nu!
— Ce vrei să zici?!
— Ce ai auzit. Acuma, îți mulțumesc foarte mult pentru
vizită. Chiar apreciez. Te rog să nu o mai faci. Numa’ tu lipseai
din peisaj.
— Cum poți să zici asta? Eu încă te iubesc…
— Da. Te cred. Las’ că-ți trece ție.
— Îmi pare rău de tot, Denis, ți-am zis.
— Acuma profiți de faptul că nu pot pleca de aici?
— Cam așa ceva. Cristina începe să râdă. Începe și Denis.
— Păi, o să mă fac mai bine și plec. Și cam atât. Am să te
rog să îți vezi de viața ta. Fiecare cu ale lui de acuma. Îți găsești
tu pe altcineva. Ești fată mare.
— Da’ nu vreau asta. Cristina începe să plângă. Nu vreau!
Pe tine te vreau.

156
 — Ba nu mă vrei pe mine. Că eu nu sunt destul de atent
și nu scriu mesaje drăguțe și tu ai diabetu’ ăla și ai nevoie de
liniște. Uite, eu m-am conformat. Acuma e rându’ tău.
— Da’ am fost agitată. Am fost atâta de nesigură. Am
realizat cât de mult însemni tu pentru mine. Nu te-aș da pe
nimeni.
— Aha, sunt sigur. Hai, te rog. Lasă-mă în pace. Măcar aici
vreau să stau liniștit.
— Sigur, vreau să te faci bine. Te iubesc mult.
— Na, dacă vrei să mă fac bine, lasă-mă singur! M-ar ajuta
foarte mult.
— Bine, cum vrei! Da’ mai gândește-te!
— Nu mă mai gândesc la nimic! Lasă-mă naibii!
— Mai stau cu tine cinci minute și după aia plec. Promit.
— Vezi că mă uit la ceas!
— Bine, mă fraiere! Uită-te la ceas. Vai ce mă enervezi!
Cristina îi zâmbește. Au’ că se uită la ceas. Ce nesimțit!
— Au’ că nesimțit. Nu te-am chemat eu. Dacă știam că
vii, mă mutam cu pat cu tot în alt salon. Îl trăgeam după mine
— Păi de ce crezi că nu ți-am zis nimic? Cristina începe să
râdă.
— Doamne, nebună ești! Denis o privește atent.
— Da, da’ tu mă iubești, așa nebună cum sunt! Nu?
— Nu. Denis ridică ușor din sprânceana stângă.
— Minți! Știu că nu a putut să îți treacă așa de repede.
— Hai, lasă-mă acuma cu prostiile tale că n-am chef.
— Vezi? Am știut eu!
— Ce ai știut?

157
 — Că mă mai iubești.
— Du-te și fă-ți un control. Serios.
— Auzi la el. Știu că mă iubești, fraiere.
— Termină, te rog! Denis o privește plictisit.
— Da, da. Da’ de ce nu mă mai suni?
— Pentru ce?
— Ca să vorbim. De ce m-ai putea suna?
— Vezi că s-au cam scurs alea cinci minute ale tale.
— Hai, mă!
— Serios. Fii și tu atentă la ceas.
— Bine, plec.
— Bine, pa!
— Vai, ce mă enervezi! Tânăra îi zâmbește. Hai să te pup.
— Hai să nu.
Cristina se apropie de el și îl pupă apăsat pe amândoi
obrajii.
— Nu te pup decât pe obraji, na. Că te tragi ca un prost.
— Hai, du-te!
— Am plecat. Te puuup și te iubesc să știi.
— Să știu, da. Ceau.
Tânăra pleacă zâmbind. Din când în când se întoarce câtre
Denis. Cu mâna pe mânerul ușii stă întoarsă către el și iese.
„Ai de capu’ meu! Nu am mai văzut-o așa niciodată. Cred
că se simte vinovată. Asta e. Îmi pare rău de ea. Prea frumos mă
minte. Prea ușor se răzgândește. Nu am înțeles-o niciodată. Nu
știu ce e în capu’ ei. Poate chiar mă iubește, dar nu va putea fi
bine niciodată. Dacă m-a mai mințit înainte? Sigur nu e prima
dată. E șmecheră. Probabil m-a învârtit cum a vrut ea. Da’ nu

158
o mai las. Nu are rost. E frumoasă și ea. Și am fost ceva vreme
împreună. Am ajuns să țin la ea. Abia mă abțin să nu o strâng în
brațe și să o sărut. A fost totul pentru mine. Acum… Acum e o
străină. Nu o mai cunosc. Se comportă ciudat. Nu ea aceeași pe
care o cunosc eu. Poate nu am cunoscut-o, de fapt, niciodată.“
Ia telefonul în mână, dă slide prin agendă și scrie un mesaj
Andreei: „Hei, ce mai faci? Scuze că nu ți-am mai scrie de ieri,
dar am avut ceva treburi de făcut. Te pup“. După nici două
minute primește răspunsul: „Hei, nu e nimic, doamne. Stai
liniștit. Uite sunt la muncă. Avem ceva treabă azi, nu glumă. Tu
cum mai ești?“ Denis îi răspunde: „Da, uite. Azi nu muncesc,
am ceva timp liber. Stau aici într-un pat și butonez telefonul:))“.
Andreea, după un minut: „Ce noroc au alții:))“. Denis: „Da,
mare noroc. Voiam sa te intreb. Dacă tot ți-am scris, îmi ziceai
atunci seara că maică-ta știe doar de fostul tău prieten. Mie nu
mi-ai povestit nimic niciodată de el. Cum îl cheamă, cine e?
Acuma nu vreau să te simți ca la poliție cu mine, dar sunt doar
curios.“ Andreea: „Sunt mai multe de povestit și acuma am
puțină treabă. Lasă că îți scriu mai încolo și îți spun. Cum să nu
îți spun? Te las acuma. Te puuuup:*.“

159
 XIV

4 ia n uar ie:
Cred că a trecut mai bine de o lună de când am ieșit din
spital. Nicio săptămână nu m-au ținut acolo. Nu era nevoie,
îmi spunea doctorul. Le-am povestit și părinților de accident și
cred că vreo trei zile n-am mai scăpat de vaietele mamei mele.
A fost oribil. Am încercat eu să formulez cumva, să nu sune
chiar tragic. N-a ținut. Așa m-a învârtit și m-a tras de limbă că,
până la urmă, și-a dat seama și ea ce s-a întâmplat mai exact.
Niciodată n-am putut s-o mint până la capăt. Nu pe ea. Îmi
amintesc odată că am chiulit de la școală. Aveam impresia că o
ascund bine pe aia. Da’, de unde! Imediat a inspectat și a ajuns la
adevăr. Ce-i drept, nu mi-a făcut nimic, însă așa s-a comportat
cu mine că m-am simțit mult mai vinovat decât probabil ar fi
trebuit. E șmecheră ea. A știut întotdeauna să se joace cu mințile
noastre. Și pe tata îl manevrează cum vrea. De când îl știu a fost
tot așa. De la Andreea nu am mai auzit nimic de o vreme bună.
Pare să se fi evaporat pur și simplu. Parcă nici n-aș fi vorbit cu
ea vreodată. Ce să mai zic de alte cele? Ce să mai zic că, la un
moment dat, credeam că vom fi împreună sau ceva. Nebuna îmi
făcea declarații și îmi zicea chiar că mă iubește. Am știut eu că e
ceva în neregulă. Prea repede curgea totul. Prea repede a ajuns să
îmi facă declarații. Încă mi-o amintesc pe mamă-sa cum a venit

160
la mine și ne-am certat ca ultimii oameni în magazin. Mă rog,
ea a făcut circ, eu nu îmi permiteam. Țin să cred că mă duce
mintea la mai mult. Într-un fel e și de înțeles, adică probabil că
nimănui nu-i convine să știe că e tras pe sfoară. Nu mai pui și că
au niște pensii de tot rahatu’. Abia trăiești cu banii ăia. Încă îmi
amintesc, încă îmi sare în ochi cicatricea aceea șerpuită de sub
ochiul stâng al babei. O fi ceva semn de-ăla ca în Harry Potter.
Doamne, ce imaginație am și eu!
Acum sunt acasă. Mi-am găsit un job online. Scriu articole
pentru diverse site-uri. Altfel spus, fac reclame. Câștig destul de
bine, da’ parcă totuși nu e un job adevărat. Trebuie să îmi găsesc
ceva serios. Noroc cu Gabi, care mi-a dat ideea. Mi-am făcut
și niște prieteni prin Bulgaria și America de când scriu articole
d-astea în engleză. E mai bine decât la magazin. Mă întreb ce
mai face Ramona. Oare mai poate? Într-adevăr, eram gata, gata
să revin acolo. Nu voiam să îmi bag demisia așa urât. Da’ nu
știu. Am stat în perioada asta și m-am gândit. Mi-am dat seama
că nu e de mine. Mă stresa și simțeam că nu mă reprezintă. Plus
toate certurile cu Titi, pe care nu le mai puteam suporta. Am
aflat recent despre mama lui. Îmi pare foarte rău. O să merg și
eu la înmormântare și sper să îmi las loc de „bună ziua“ în fața
lui. Peste două zile o să fie. Voi fi acolo cu siguranță.
Jobul recomandat de Andreea s-a dus. Cum să mă mai pot
prezenta acolo pur și simplu? Adică, eu nici nu mai vorbesc
cu ea. Ar fi absurd. Mă duc și le zic: „știți, m-a recomandat
Andreea Teodorescu, dar eu nu mai am nicio treabă cu ea“. Nu
că eu n-aș fi dispus, dar, după ce mi-a spus câte ceva de fostul ei
prieten (Lucian îl cheamă), eu i-am povestit lui Alex. Ăsta, nu

161
știu sincer ce a făcut. Era mai nervos decât mine. Nu l-am mai
văzut așa de când s-a luat cineva de frate-su. Eram în liceu și știu
că a comis-o urât atunci. Acum e plecat în Germania. Îmi zicea
că revine săptămânile viitoare și îmi povestește. Oricum, despre
el era vorba. L-am găsit și eu pe Facebook.
Probabil că fata a aflat despre ce s-ar fi întâmplat între noi.
Sincer să fiu, nu văd unde îmi e mie vina. Ce am făcut eu? A
mai vorbit cu mine în următoarele zile, după care parcă s-ar
fi evaporat pur și simplu. Ciudate ființe femeile astea! Acuma
nu mai răspunde la niciun SMS, la niciun apel și, dacă nu mă
înșel, cred că mi-a dat și block pe Facebook. Eu iau bătaie de
la niște golani și tot eu sunt cel ignorat. Life is not fair at all!
Da’, în fine. Nu am ajuns să țin la ea sau ceva. Tipa însă era o
piesă. Arăta beton! Și chiar mă miram că o ardea așa cu mine.
Mi se părea puțin ciudat. Poate doar a avut chef de distracție.
Îmi pare rău, ce să zic. Taică-meu mă tot întreabă de ea: „ce mai
face fata aia?“ Pe dracu’ face. De unde să știu eu? Ei nici n-au
văzut-o vreodată, da’ mă întreabă. Altă ocupație oricum nu au.
Câteodată chiar îi invidiez. Liniștiți la căsuța lor, fără grija zilei
de mâine. Așa da! Da’ iară, când îl văd și pe tata săracu’, un sac
de medicamente, mâncare ca la spital și abia se mișcă dintr-un
capăt în altul al camerei, parcă nu mai îl invidiez atât de mult.
O surpriză am avut din partea Cristinei. A insistat să tot
vină pe la mine. Zi de zi era acolo. Îmi gătea și îmi cumpăra
fructe. Foarte frumos, ce să zic! Eu i-am propus să fim prieteni.
Nu mai putem fi împreună. Nu mai pot, îmi pare rău. Ne-am
sărutat într-una din zile. A fost ciudat. A venit așa instinctual,
da’ n-am simțit mare lucru. Nu știu ce să spun. A fost foarte

162
diferit. Încă îmi amintesc cât eram de aprins după ea înainte.
Abia așteptam să o văd. Acuma parcă îmi e indiferent. Mi-a
trecut. O văd ca pe o fată oarecare. Oare e greșit? M-a sărutat,
pe urmă s-a uitat lung la mine. Mi-a zis că-s rece, că am o
privire indiferentă și că nu mai simt nimic. A izbucnit în plâns.
Într-adevăr, așa și era. A trecut. Din partea mea să își găsească
pe cineva și să fie fericită. Dar să nu își bată joc. E cel mai trist
când se întâmplă asta. Încă văd că ține la mine. Are ea o sclipire
în ochi. Eu însă nu cred că am aceeași sclipire. S-a tot invitat să
vină pe la mine, însă mereu am o scuză. Ba că sunt obosit, ba că
am treabă. Nu știu cât o mai țin așa. Parcă îmi e milă de ea. Nu
vreau să sufere din cauza nepăsării mele. Cu diabetul ei pare să
se fi conformat. Mi se pare că trăiește bine. Nu o mai afectează
nu știu cât de mult. Oricum, mă gândesc că nu îți e totuna să ai
sau să nu ai o asemenea boală. Într-un fel o admir. Dar atât. O
admirație mai mult amicală. Niciodată mai mult de atât. Nici
n-aș mai putea-o vedea altfel pe ea. Și când mă gândesc că odată
îmi imaginam că nu aș putea să mă despart de ea niciodată (ce-i
drept, ea s-a despărțit de mine), dar, totuși, refuz orice împăcare
cu ea. Suntem atât de diferiți în gândire și în tot. Poate de aia
am și putut fi împreună. Și tot de aia relația n-a putut continua
mai multă vreme. E o fată simpatică, are și părți bune, și părți
rele, ca oricine. Am iubit-o și poate o mai iubesc. Dar nu e o
dragoste de aia de care înțelege toată lumea. E o dragoste mai
mult pentru cineva pe care am ajuns să-l cunosc până la un
punct. Și zic bine un punct, pentru că pe ea nu am putut să o
cunosc niciodată cum mi-aș fi dorit. Chiar și atunci când aveam
impresia că o știu mai bine, mi-am dat seama cât sunt de prost

163
„documentat“ în ceea ce o privește. E păcat că s-a terminat așa.
Poate mai bine n-ar fi fost nimic. Da’ de fapt, mai bine că a fost.
Cu siguranță am avut ceva de câștigat din toată experiența cu
ea. Prefer să trăiesc cu impresia că tot ceea ce mi se întâmplă mă
face mai bun. Chiar dacă se termină tragic, trebuie să aducă un
beneficiu. Trebuie să facă ceva bun pentru mine. Vorba aia, „ne-
a fost sortit să ne întâlnim“, nu cred că e degeaba. Dacă nu aș fi
fost cu ea, multe nu s-ar fi întâmplat. Țin să cred că în tot acest
timp s-a mai lipit câte ceva de mine. Măcar puțin. Mi-a fost
sprijin și poate uneori piedică. Dar dacă n-ar fi fost? Probabil
nu mai eram cel ce sunt acum. Nu probabil, cu siguranță nu aș
fi fost. Ea a însemnat întotdeauna ceva pentru mine. Poate că,
dacă ar păți ceva, m-aș simți prost. Chiar și dacă nu mai venea
cu toate dorințele astea ale ei de împăcare la mine. Chiar și dacă
nu o mai iubesc cum o făceam odată. Parcă e sora mai mică pe
care nu am avut-o niciodată. Vreau să am grijă de ea, să știu că e
bine și cam atât. Mă mai sună seara să îmi spună noapte bună să
mă întrebe cum mai sunt și de astea. Eu îi răspund cât se poate
de sec. Nu vreau să creadă altceva. Nu vreau să îi frâng inima.
Ea m-a doborât pe mine. Și cred că bine a făcut. Aveam nevoie
de o astfel de palmă. Trebuia să vină ceva să mă trezească.
Am plecat din spital destul de bine dispus. Nu mă mai
durea aproape nimic. Chiar era o zi frumoasă de iarnă. Îmi
amintesc că au venit acolo niște oameni la un copil. Erau toți
atât de fericiți. Micuțul a avut o operație de apendicită de care
a scăpat cu bine. M-au binedispus și pe mine. Erau toți atât
de încântați… Am plecat de la spital singur. Alor mei nu am
vrut să le spun nimic. Chiar mă întrebase doctorul cine vine să

164
mă ia. I-am spus că mă așteaptă cineva jos și că mă duc ei. Eu
m-am urcat într-un taxi și am zburat spre casă. Când am ajuns,
m-a sunat Titi. Mi-a spus că îi pare rău pentru ce am pățit și
că îmi urează însănătoșire (pentru a cincea oară cred). Avea un
ton ciudat. Părea că suferă mult mai mult. Ce-i drept, am aflat
a doua zi de la Ramona că mama lui nu mai avea mult. L-am
sunat și eu imediat și i-am oferit sprijinul meu. Acum bătrâna a
murit. I-am promis că fac tot posibilul să ajung la înmormântare.
Parcă e alt om. Chiar îmi pare rău pentru tot. M-am dus acasă
și i-am sunat și pe ai mei și le-am spus că am avut o problemă
de am fost pe la spital vreo trei zile. Mama mi-a închis telefonul
în bot. În nici jumătate de oră a fost la mine. Avea o față lipsită
de orice culoare. M-a speriat. Apoi au urmat acele lungi discuții
prin care m-a descusut ca pe un ghem. S-a supărat foarte tare
pe mine. Tata o tot suna, din cinci în cinci minute, să o întrebe
care-i problema. L-a tot amânat, da’ sunt sută la sută sigur că a
ajuns acasă și i-a povestit tot, detaliu cu detaliu. Așa fac ei când
se plictisesc. L-a transformat și pe el într-o bârfitoare. Parcă-s
două băbuțe de alea de la bunica din sat care torc lână pe bancă
și bârfesc tot ce se poate bârfi. Alea, de la moartea unui câine,
făceau ce făceau și mai că nu ajungeau să vorbească despre
terorism. Îmi erau simpatice, da’ mă ardeau și pe mine. Nici
te miri ce ajungea pe la urechile bunică-mii. Rămâneai crucit,
nu alta. Oricum, a fost viață frumoasă pe acolo. Îmi amintesc
când mergeam cu ei la strâns de fân și alte cele. Aveam o mână
de prieteni cu care mai ieșeam la plimbare sau ne duceam cu
sania iarna. Acuma nici nu cred că mai știu cum arată. Mai
am în minte câteva nume, dacă stau să mă gândesc bine. Cum

165
am crescut, tot mai rar m-am dus pe la ei. Acum îmi pare rău.
Bunicu’ stă singur cu unchiul meu, iar bunica, Dumnezeu s-o
ierte, nu mai e de vreo cinci ani.
În fine, a venit la mine, m-a descusut, mi-a lăsat ceva de
mâncare în frigider și pe urmă s-a făcut nevăzută. A plecat
aproape furioasă de la mine. Eu am vrut doar să nu o îngrijorez.
Poate mai bine nu îi spuneam nimic. Dracu’ m-a împins să îi
povestesc eu ce mi s-a întâmplat. Mai bine îi dădeam pace. Am
zis că totuși sunt părinții mei și trebuie să le spun. Nu știu ce
să zic. Nu le-am mai spus că știu cine a făcut-o și din ce cauză
a făcut-o. Ar fi fost un pic ciudat să afle că pățesc de astea din
cauza unei fete despre care aproape că nu știu nimic. Câteodată
nici eu nu știu ce e în capul meu și ce mă împinge să fac anumite
lucruri. Pur și simplu le fac fără să mai iau vreo măsură. Parcă
aș fi un animal condus de instinctele lui primare. Să o suni pe
maică-ta să îi spui că ai fost bătut de niște golani după ce ai ieșit
de la serviciu și că ai stat în spital prefăcându-te că ești bine
mersi pare să fi fost instinctul meu primar de astă dată. Ciudat
mai sunt și eu uneori.
Cu Alex am mai vorbit foarte puțin de atunci. Părea
de-a dreptul entuziasmat. Vrea el neapărat să ne întâlnim pe
săptămâna viitoare sau în cealaltă să îmi spună ceva. Știu deja
despre ce e vorba. Mi l-o fi prins pe Lucian ăsta și mi l-o fi bătut.
La asta se pricepe Alex cel mai bine. Pare să îi placă violența pur
și simplu. De data asta a fost în folosul meu, cică. Totuși, nu
mă simt mai bine dacă știu că l-a plesnit pe ăla sau eu știu ce
i-o fi făcut. Eu nu sunt așa. Într-adevăr, devin un animal dacă
cineva mă calcă prea tare pe coadă, însă prefer alte metode de

166
răzbunare. Și îmi place răzbunarea. Secunda aia e incredibilă.
Simt cum mi se umflă inima în piept, cum mi se zbat viscerele
și vor să danseze împreună pe un ritm sălbatic. Un fel de tango
nebunesc și plin de pasiune, care scade tot mai mult. Finalul?
Finalul e la fel de lipsit de nuanță ca începutul. Răzbunarea nu
aduce fericire, doar plăcere. Plăcerea e ceva ce nu ține. Bine, nici
fericirea nu ține, dar aia se poate întreține cumva. Sper doar să
nu fi făcut vreo prostie. Exagerează câteodată. N-aș vrea, sincer,
să își facă probleme din cauza mea. Nu merită. E clar că nu
merită.
Vremea trece mai greu parcă. Activitatea mea e aproape
toată în casă. Nu îmi place asta. Mă plictisesc. Mie unul îmi
place să umblu, să văd oameni și străzi. Să pornesc mașina și să
îi dau tare. Ar trebui să plec undeva pentru câteva zile. Chiar
simt nevoia asta. Cred că asta m-ar mai liniști.
Pe plan sentimental e foarte ciudat. Nu simt nicio nevoie.
Parcă într-un fel m-am eliberat. Nu mai am nevoie de grijile
pe care le aveam cândva. Atunci mă bucurau până și ele. După
certurile alea lungi cu Cristina, ne împăcam și totul mi se părea
atât de fascinant. Îmi plăcea la nebunie să încheiem câte-un
scandal de ăla aspru cu câte-un sărut pasional care se întindea
la zeci de minute uneori. Totul progresa spre lungi ore de amor
într-un final. Acum nu! Acuma vreau să stau aici cu mine. Cred
că eu mi-am lipsit cel mai mult.
Am impresia uneori că am avut doar pretenții de la toată
lumea, dar mai puțin de la mine. Am căutat când una, când
alta. Asta nu îmi place, cealaltă mă deranjează, nu îmi convine
când așa, nu îmi convine când altfel. Dar eu? Eu sunt așa cum

167
mă vrea cineva? Îndeplinesc criteriile? Mă încadrez într-un
tipar? Habar n-am sincer!
Jobul ăsta nu mă face deloc fericit. Și nu doar din cauză
că nu câștig foarte mult. Pur și simplu nu suport să îl mai
practic mult. La început mi se părea extraordinar. Și, dacă mi-
aș da puțin mai mult interesul, aș putea câștiga pe puțin cât
câștigam la Kaufland. Cu toate astea, mă dezgustă. Viața asta
mă dezgustă. Vreau să ies, să fiu activ, să simt că trăiesc, să îmi
simt sângele curgând prin vene.
Fericit, zic. E un cuvânt simplu, nu? Și totuși habar nu am
ce înseamnă pentru mine. Nu știu de ce l-am mai reținut, din
moment ce nu îi cunosc înțelesul. E ca și cum îți iei o pereche
nouă de papuci, dar sunt cu trei numere mai mici. Aceeași
chestie. Am impresia că fericirea mea e cu trei numere mai mici.
Mi-or fi crescut mie picioarele prea mari și acum nu se mai
potrivește. Poate nu caut eu unde trebuie și mă uit prea sus
după ea, când, probabil, ea stă jos ascunsă printre firele de iarbă.
Cine știe?
Acum fumez și mai mult. Am ajuns să fumez un pachet
și jumătate pe zi. E grav. Normal că nu i-am zis lui mama așa
ceva. Ar începe să se crucească. Ar face urât. Și așa se uită la
mine ca la ultimul om când mă vede scoțând câte-o țigară din
pachet. Nu înțeleg de ce fumez atât. Când scriu câte-o pagină
de articol, merg și îmi aprind o țigară. E un fel de premiu pentru
mine. Ca și cum asta m-ar face să mă simt mai bine. De fapt,
sincer să fiu, abia aștept să se termine pagina și să o aprind. Deși
uneori sunt conștient de ceea ce îmi face, o țin în continuare.
Mă satisface într-un mod ciudat. Parcă mai și am dureri de gât

168
uneori. Da’ nu-i bai! Problema cea mai mare este atunci când
se termină pachetul. Mă simt frustrat. Parcă lipsește o parte din
mine. Nu știu cum dracu’ am ajuns în halul ăsta. Ar trebui să
îmi scot rapid prostiile din cap. Bine a fost când nu am fumat
deloc. Nu aveam așa fericiri ciudate. Ba chiar râdeam când îi
vedeam pe ăștia că nu mai pot fără țigări. Nu îi puteam înțelege.
Mi se părea absurd. Na, poftim, fraiere! Mai râzi acum! Mai
râzi dacă poți. Râd alții de mine, probabil. Sunt un limitat și
un dependent. Jur că fumatul e pentru mine acuma un fel de
respirat. Supraviețuiesc cu el. Încă de prin facultate eram așa. Nu
conta dacă mai am mâncare sau bani de mâncare: țigări să fie că
trece ea ziua cumva. Și nu voiam să dau la nimeni. Erau numai
ale mele și atât. Nici nu ceream de la nimeni, decât în situații
de urgență, dar de dat, cu atât mai puțin. Mă feream de cei care
știu că cer. Doamne, ce copil! Ce copil prost, handicapat!
Da’ să revin. În două zile voi merge la înmormântarea
mamei lui Titi. Nu pot să cred cât îl uram cândva pe omu’ ăsta.
Acuma îmi e milă de el. Nu vreau să cred că și eu pot fi în
situația lui oricând. Încă mai țin minte când s-a dus bunica,
Dumnezeu s-o ierte. Eram distrus. Am avut-o la suflet și cred
că și ea pe mine. Primisem vestea la telefon. Eram la un curs.
Am ieșit afară, fără să mai cer nimănui vreo aprobare. Am plâns
ca un dobitoc și am plecat acasă imediat. Mi-am lăsat toate
lucrurile acolo și am plecat. M-a și sunat o colegă să îmi spună
că mi-a luat lucrurile și să mă întrebe ce am pățit de am ieșit așa.
A trebuit să îi spun. Ea s-a dus la profesor și l-a anunțat imediat
de cele întâmplate. Am primit o groază de mesaje și apeluri cu
condoleanțe, de parcă ar mai fi rezolvat alea ceva. Știu că așa

169
se face, da’ parcă, atunci când cineva îți mai spune o dată, te
înnebunește și mai mult. Parcă nu ar fi destul ce ai de dus! Mai
spune-mi o dată. Amintește-mi.
Eh, s-au dus și sărbătorile de iarnă. Și dacă anul trecut mă
plângeam că nu mi-am planificat Revelionul din timp, acuma
duc dorul acelor zile. Măcar am fost bine mersi, lângă prieteni.
Eram și cu Cristina. Chiar dacă ne mai certam noi, de sărbători
era un fel de lege nescrisă. Încercam (și deseori ne și ieșea) să
nu ne certăm de Crăciun, Revelion sau Paști. Am stat cu ai mei
de Crăciun și de Revelion anul ăsta. Da! La douăzeci și patru
de ani, eu stau cu părinții și ne uităm la televizor. Alții sunt
prin cluburi și se distrează, dar eu am preferat asta. Nu, nu am
preferat-o. Pe lângă că m-am trezit fără prietenă, mi-au mai fost
și plecați prietenii pe ici și colo. N-ai ce-i face. Oricum alcool
nu aveam voie. Eram pe medicamente, auzi. Asta e. Am ratat-o
urât anu’ ăsta.
Multe s-au întâmplat în toată perioada asta. De când am
ieșit și am avut mult timp liber, nici n-am știut ce să fac cu el.
Am primit concediu medical de la serviciu, concediu de care
nu am vrut să profit foarte mult, mai ales că am cam știut că
o rup cu ei. De câteva zile am început să îmi notez pe niște
hârtii tot ce se întâmplă. Scriu cam o jumătate de pagină,
alteori una sau chiar două. Nu încep cu „dragă jurnalule“, ca
în filmele americane, dar așez și eu totuși ceva pe foaie. Simt că
mă descarc aici. Aici pot fi eu, deși nu știu sigur ce înseamnă
asta. Am scris aproape în fiecare zi și deja s-au strâns câteva foi
cu texte. Niciodată nu am simțit nevoia unui jurnal, da’ parcă,
de data asta, sunt prea singur. Mi-am făcut și un fel de program

170
din asta. Așa, ca un ritual: în fiecare zi, pe la ora cinci după-
amiază, mă așez la biroul meu, îmi aduc un litru de cafea, îmi
așez scrumiera pe masă și îmi trântesc pachetul de țigări. Mai
pun și muzică uneori și mă fac confortabil pe scaunul meu.
Primele cinci minute nu fac nimic. Aprind o țigară și ascult
muzica aia. Mă relaxează. Trag din țigară și pur și simplu mă uit
pe pereți. E frumos. Simt că mă liniștește. Cu ocazia asta îmi și
caut cuvintele. Nici alea nu-s chiar ușor de găsit. Da’, așa, mai
cu chiu cu vai, mă descurc până la urmă. După ore în șir de
scris la articolele alea, ba despre brânzeturi și lactate, ba despre
câini de rasă și eu știu ce mâțe, una mai exotică decât alta, ba
despre câte-o mașină de fițe sau chiar și despre ultima rablă, mai
scriu și ceva ce îmi place mie. Aici o spun așa cum probabil nu
o spun nicăieri mai bine. Nu știu de ce, dar am impresia că în
scris merge mai bine decât față în față cu cineva. E altceva. Am
mai multă libertate. Poate ar trebui să încerc să scriu și altceva.
Cine știe? Fii serios, Denis. Ce porcării îs astea? Auzi, să scriu.
Te pomenești că oi fi ceva poetu’ lu’ pește. Da de unde! Aiureli!
De acuma înainte, cred că voi scrie din când în când aici. E
altceva. Aici cred că sunt eu cel mai bine. Dacă m-aude cineva
că fac de astea la vârsta mea, zice că-s nebun. Știu că fetele de
la mine din cinci-opt se mai lăudau prin clasă că au jurnale
și chestii de astea. Noi râdeam ca proștii. Ce știam pe atunci?
Știam pe dracu’! Eram atâta de plin de viață. Orice mi se părea
prilej de râs și bucurie. Îmi făceam zilele din orice fază haioasă.
Eram așa cum aș vrea să fiu și acuma. Îmi caut acel Denis pe
care l-am pierdut de mult. Acum caut locuri de muncă bine
plătite, caut femei frumoase, dar și cuminți și deștepte, dacă se

171
poate. Caut pe dracu’ să mă ia! Că zici că nu-s sănătos la cap. Ar
trebui să îmi trăiesc și eu viața și să nu îmi mai pun tot felul de
întrebări, de zici că eu am inventat filozofia. Și mă plâng taman
eu, un tip care le cam are pe toate. Sănătos sunt, n-am nici pe
dracu’, am un ditamai apartamentul, numai al meu. Alții trag
de chirii după ei și nu își mai văd capul de probleme. Mai am și
un loc de muncă pentru care, dacă vreau, nici nu mă ridic din
pat. Eu m-am găsit un depresiv. Un prost care își dă toți banii pe
țigări și, din când în când, ar mai da-o și pe alcool. Așa e! Mai
să plâng îmi lipsește și le am pe toate. Nu, nu o să plâng decât
dacă rămân fără țigări. Aia da problemă existențială.

172
 XV

14 ia n u a r ie:
Au trecut aproape două săptămâni de când nu am mai așezat
ceva pe foaie. Asta poate pentru că s-au întâmplat niște lucruri
între timp. Mă întreb: de unde această lene? Îmi promisesem
mie însumi că voi încerca să mai scriu câte ceva, da’ uite că
n-am făcut-o. Abia astăzi. Abia după atâta timp. De parcă m-aș
omorî cu munca. Chiar deloc. Am început să trag ceva mai tare
și cred că îmi voi depăși vechiul salariu de vânzător. Nici nu era
prea greu. Câștigam mai prost decât cei de la salubritate, ca să
fiu sincer.
În data de 6 am fost la înmormântarea mamei lui Tudor
(Titi — cum îi spunem noi deja de atâta timp). Vremea a fost
OK, deși e perioada asta a anului. Nu a fost vreun ger cumplit,
de să nu îl poți suporta. M-am urcat în mașină de dimineață, de
pe la vreo zece. Atâta cred că era când am încuiat apartamentul.
M-am urcat în rabla aia de mașină și am călcat-o lejer. Aveam
ceva timp până să se țină slujba. Am oprit chiar pe la Kaufland.
Se făcea că e în drumul meu. Mă îndreptam spre un sat din
apropierea orașului. De acolo era și Titi, doar că s-a mutat în
oraș. Era haos în magazin. Majoritatea foștilor mei colegi și-au
propus să vină. Era portarul acolo și niște angajați pe care nu
i-am văzut niciodată. Am intrat. Lumea agitată, parcă nu își
găsea niciunul locul. Nu am mai văzut așa ceva.

173
 Îmi place să mai merg pe acolo. M-am obișnuit și simt
o oarecare nostalgie. Deși am avut și zile negre, pur și simplu
simt nevoia să mă duc. Cu vreo doi foști colegi m-am întâlnit.
Pe restul nu îi știam. Era altă lume, parcă s-a schimbat toată
atmosfera pe care o știam eu cândva. Rapid, mi-am cumpărat
ce aveam de cumpărat și am plecat de acolo. În primul rând,
deja de la sine înțeles: țigările. Îmi mai luasem un bax de apă,
o pâine și un șampon. Lucruri obișnuite pe care le puteam lua
oricând de la un magazin de ăsta ce se găsește la tot colțul. Nici
prețurile nu erau acolo cu mult mai bune — să zici că fac mari
economii. Pur și simplu am vrut eu să intru. Cel mai interesant
lucru a fost că am văzut-o pe mama Andreei. Asta mi-a venit
așa, ca o străfulgerare. Parcă uitându-se la mine mi-a și trosnit o
palmă peste ochi. Avea privirea aia, de zici că vine din război, nu
de la vreo catedră de cine știe ce (așa zicea din câte îmi amintesc:
că a fost profesoară și acuma se chinuie cu o pensie de căcat).
I-am observat, ca de fiecare dată când o văd, cicatricea aia a ei
periculoasă. Așa mică și ondulată. Chiar că-s curios cum a făcut
rost de ea. Aș vrea să aud povestea. Și cum, bineînțeles, așchia
nu sare departe de trunchi, în următoarele zile am văzut-o și pe
Andreea.
În fine, am ieșit degrabă din magazin, ferindu-mi privirea
de baba asta și m-am dus în treaba mea. Nu voiam să întârzii la
înmormântare. Asta chiar ar fi fost de prost gust, deși eu mi-am
făcut obicei din a întârzia când e vorba de Titi. Acum era altceva.
Ajung în satu’ ăsta și opresc chiar la intersecția din centru.
Acolo întreb niște băbuțe. Erau îmbrăcate în negru și aveau
batic pe cap. Una era mai înaltă și uscată la față. Cealaltă mică

174
și îndesată. Clasicul Stan și Bran. Le întreb de înmormântarea
din sat. Se uită lung la mine. Clar că nu aveau de unde să mă
cunoască. Încearcă ele să îmi explice cât de cât pe unde să o
iau. Am priceput ceva și am ajuns repede acolo. Casa lor nu era
chiar departe. O casă micuță și veche. O poartă roșie de tablă la
intrare. În curte au un fel de plasă de sârmă care acoperă toată
curtea. Deasupra se vedeau loze de vie. Probabil, dacă era vară,
ar fi fost peste tot umbrit. Curtea era și ea destul de spațioasă,
iar garajul, fix cât să poată încăpea mașina lui Titi: un Opel
vechi și roșu cu care venea la serviciu de fiecare dată. În curte,
în stânga și în dreapta, plin de femei în vârstă. Toate îmbrăcate
în negru și cu baticuri pe cap. Mai vedeai pe câte una cu ochii
roșii și cu batista așezată pe nas. Toată lumea aștepta preotul.
M-am postat la intrarea în curte, cu mâinile împreunate în față.
Am pus telefonul pe silențios în buzunarul din spate și am stat
cu capul plecat. Deși simțeam o oarecare compasiune, așteptam
cumva să treacă odată. Nu îmi plac deloc evenimentele de genul
ăsta. Îmi amintesc că asta mă așteaptă și pe mine. Mai la asta
îmi lipsea să mă gândesc. Vreau să spun că ajungeau la urechile
mele tot felul de șoapte, care mai de care diferite și din diferite
domenii. Pur și simplu nu se puteau abține. Doamnele nu mai
aveau răbdare. Se mai auzea câte un „Dumneazeu s-o ierte“,
așa, din când în când, asta ca o scuză pentru valul de bârfe pe
care îl împrăștiau. Într-un final, l-am văzut și pe el. A venit la
mine. Era îmbrăcat cu niște pantaloni negri de stofă și purta un
palton negru până în pământ. Față îi era palidă și ochii roșii.
„Îți mulțumesc mult că ai venit, Denis. Chiar apreciez. Trebuia
să stai liniștit că ai avut și tu problemele tale“. Asta mi-a spus.

175
Vocea îi tremura și abia distingeam cuvintele unul de altul. Mi
se rupea inima. În halul ăla nu l-am mai văzut niciodată. M-a
chemat înăuntru să mă încălzesc. Nu era chiar atât de frig afară,
dar am profitat să mă mai dezmorțesc puțin. Deși micuță, casa
arăta pe dinăuntru surprinzător de modern. Era frumos și bine
mobilată. „Te-ai dus mămică și tu la tăticu. Te aștepta săracul“
zise Titi izbucnind în lacrimi. Îmi venea și mie să plâng.
În cele din urmă a apărut preotul. Aveau un preot destul de
tânăr. Privirea lui îmi părea familiară și nu știu de ce. Oricum,
mai mult de patruzeci de ani nu avea. Roșu în obraji și gras, cu
un păr negru bogat și o barbă lungă. Se uita cumva superficial
peste tot. Părea că analizează fiecare colțișor al încăperii. A venit
la Titi și l-a luat deoparte să discute probabil despre cum se va
desfășura totul. Asta îmi mai amintesc.
A trecut atât de repede după aceea. A ținut undeva la o oră,
după care ne-am dus la cimitir cu toții. Era și el aproape așa că
am respectat și eu tradiția locului și am mers pe jos până acolo.
Puțin înghețat asfaltul, dar nu a fost asta o problemă. După
micul discurs al preotului de la cimitir, ne-a rugat Titi pe toți să
mâncăm câte ceva de dragul răposatei. Eu mă simțeam cel mai
ciudat. Acolo, la cimitir, m-am întâlnit cu toți foștii mei colegi.
Am stat cu ei la masă. După ce s-a încheiat totul, m-am mai
dus o dată la Titi și i-am strâns mâna și i-am urat condoleanțe.
M-a privit ca pe un prieten. Poate pentru prima dată chiar atât
de apropiat.
M-am întors acasă și m-am apucat să lucrez la textele mele.
Nu prea aveam dispoziție, dar trebuia să le fac și pe alea. Scriu
altă dată și zece pe zi. Am tras mai greu de ele în ziua aia. Imediat

176
ce am terminat, m-am holbat vreo cinci minute la foilea astea,
da’ parcă nu aveam chef de scris. M-am aruncat în pat ca un
copil mic. Am stat și m-am holbat la tavan. Mă simțeam atât de
inutil și mic. Am deschis Facebookul și am văzut că aveam niște
cereri noi. M-am uitat pe la poze și am acceptat două dintre
ele. Pe una din fete o știam. Era prietenă cu Ramona (o vedeam
uneori că stă de vorbă cu ea la casă). Pe cealaltă, nu. Îmi părea că
nici nu e româncă. Avea doar poze în tot felul de locuri exotice:
Egipt, Japonia, Madrid, Roma. De-asta, plină de bani. I-am dat
accept și am lăsat-o așa. După nici cinci minute mi-a dat like la
vreo cinșpe poze. Una după alta, nu conta că sunt eu sau nu în
poză. Da, genul ăla de persoană. Știu că așa făceam și eu când
voiam să scriu cuiva. Am ignorat-o o vreme, asta până a început
să îmi scrie. Habar nu aveam cine e, dar mi se părea că are în
limbajul ăla ceva. Avea niște expresii pe care le-am recunoscut.
Oricum, am ignorat-o și mi-am văzut de ale mele: YouTube.
Am ascultat muzică până mi-a venit acru de ea. Cam așa s-a
dus ziua aia. A, nu. M-a mai sunat maică-mea mai spre seară.
M-a întrebat de înmormântare. Atâta era de curioasă. Detaliu
cu detaliu îi trebuia. Parcă scria vreun raport despre așa ceva.
Doamne, ferește-mă!
M-a sunat (bineînțeles) și Cristina. Cu „dragule“ îmi
vorbește și acum. Pur și simplu nu vrea să înțeleagă că nu mai e
nimic. Ce să îi fac eu? Eu îi răspund, dar îi amintesc de fiecare
dată că suntem doar prieteni și ar trebui să își vadă de viața ei.
S-a invitat din nou la mine. Clar că i-am spus să își vadă de
treabă. I-am dat duma că sunt obosit și nu am chef de companie.
Nu i-a picat chiar bine, da’ asta-i viața. Dacă acum ceva vreme

177
abia așteptam să o văd, acum mă feresc de asta. Nu pentru că
îmi displace prezența ei, dar pentru simplul fapt că ea nu poate
accepta să fie doar amica mea. Așa s-a dus ziua de șase. Și alte
vreo două zile au trecut după, fără să se întâmple ceva deosebit.
Mi-am făcut o rutină. Scriu articole și, după aia, stau aiurea pe
net. Eventual, mai cobor să îmi iau țigări și cam atât. Mă mai
uit și la televizor din când în când, nu că asta ar schimba ceva.
În zece, dacă nu mă înșel, am ieșit și eu din casă mai mult.
Trebuia să mă întâlnesc cu Gabi, să mai stăm la o poveste. Era
destul de urât afară. Bătea un vânt aspru și ningea. Oricum nu
am prea gustat eu vremea că mai mult eram cu mașina. Înainte
să mă întâlnesc cu el am văzut-o pe Andreea. Ce surpriză! Era
în mall și ea. Cu o prietenă mai „rock“ așa. Nu știu pe unde
umblau, dar nici nu m-am dus să mă bag în seamă. Dacă nu
mi-a mai răspuns la mesaje și la apeluri de ce să insist? Ceea ce
îmi era ciudat era că tipa plângea. Stătea cu telefonul în mână
și era toată lacrimi în ochi. Foarte ciudat. Chiar sunt curios ce
s-a întâmplat. M-am întâlnit eu după aia cu ea și am apucat să
vorbim, dar asta după vreo două zile. Așa, după cum spuneam:
m-am dus la etajul trei și am stat cu Gabi vreo două ceasuri la
povești. Așa aș fi băut și eu o bere, da’ eram cu mașina. Nu am
putut. Ce căcat.
Gabi e un băiat fain. Unul dintre prietenii mei cei mai
buni. Și chiar verișori. De mici ne-am avut bine. El seamănă
mai mult cu mine. Nu e ca Alex. Poate singura chestie care
îl aseamănă cu Alex e că nu îi prea place să stea locului. De
fapt, cred că am și eu asta. Oricum, de când m-am „domesticit“
și nu mai prea ies din casă, simt că înnebunesc. Dar el, ca și

178
Alex, preferă să muncească în toate felurile posibil, mai puțin
să se angajeze. Pentru ei asta pare o boală. Preferă să nu aibă
bani decât să fie subordonatul cuiva sau să știe că trebuie să se
trezească zi de zi de dimineață. Așa sunt ei, dar sunt oameni
de încredere amândoi. Niciodată nu am dat întâietate vreunuia
dintre ei. Amândoi m-au ajutat când a fost nevoie. Eu, la rândul
meu, am făcut tot ce am putut să îi ajut când era nevoie. Cu Alex
mă întâlnesc în câteva zile. Chiar sunt curios ce a făcut nebunu’
de Alex. Într-un fel mi-i și groază, dar totuși sunt curios.
După cum spuneam, m-am văzut și cu Andreea și am
apucat să schimb două-trei cuvinte. Asta la nici două zile după
ce am văzut-o plângând în mall. Se făcea că am avut treabă și
am fugit până la mall. A trebuit să îmi cumpăr un mouse. Ea
era din nou la mall. Cred că îi place viața asta. Pentru ea mall-ul
a devenit un fel de a doua casă. În fine. Era destul de devreme,
nici amiază nu cred că era. Undeva pe la unșpe și vreun sfert.
Urc la magazinul meu de electronice și îmi caut un mouse. Era
destul de pustiu pe acolo, ca să fiu sincer. Văd imediat ce îmi
trebuia, îl plătesc la casă și ies. Am zărit-o la o cafenea. Am zis
că îmi fac curaj și merg să o întreb care mai e viața ei și de ce a
dispărut așa ca măgaru’ în ceață. Așa și fac. Mă apropii de ea.
Inițial, părea că se uită intenționat în toate părțile, mai puțin
înspre mine.
— Ceau!
Mă privea înlemnită. Îmi părea că vrea să evite orice contact
cu mine. A simulat atunci un fel de încântare. Se vedea de la o
poștă că e forțată.
— Heeeei! îmi aruncă un zâmbet cât se poate de fals.

179
 — Ce mai faci?
— Uite, îmi aștept o prietenă. Stăm la o cafea.
Se uita la mine cu zâmbetul până la urechi. Am mai văzut-o
zâmbind, dar acela nu era zâmbetul pe care îl cunoșteam.
— Da? Ce fain! Mă bucur că te-am întâlnit, în sfârșit. A
trecut atâta timp! Nu am mai primit niciun semn de la tine, am
plusat eu privind-o pătrunzător.
— Oh…, spuse privind în jos, s-au întâmplat multe. Îmi
pare rău că am dispărut așa.
— Ce s-a întâmplat? Eu unul eram foarte confuz.
— Am început să vorbesc iar cu fostul prieten. Și credeam
că încă simt ceva pentru el.
— Da? Ce să zic? Mă bucur pentru tine, i-a aruncat
oarecum cu dezgust.
— Trebuia să îți zic măcar atât.
— Da, ar fi fost drăguț să știu și eu de ce nu mai răspunzi.
Știu că nu ne știm de multă vreme, da’ nu poți să te faci dispărută
așa din senin.
— M-am îngrijorat mult cu el. Am ajuns să vorbim din
nou. Dar de la o situație foarte ciudată.
— Da? Păi?
— M-a sunat și mi-a spus că s-au luat de el niște huligani.
Era în spital. De fapt, încă este. A fost bătut în ultimul hal.
Credeam că nu mai scapă cu viață.
În momentul ăla am știut. Mi-a trăznit figura lui Alex în
cap. Ce om! Cine știe ce a făcut nebunu’ de Alex. Mi-a venit să
râd sincer. Mă simțeam foarte ciudat. Parcă am fost împărțit în
două. O parte din mine se bucura, celeilalte îi era milă.

180
 — Te referi la Lucian?
— Da, da. M-ai întrebat tu de el, acuma vreo lună și
jumătate.
— Da, îmi amintesc. Ce să zic? Îmi pare rău. S-a încurcat
cu cineva?
— Tot ce-i posibil. Întotdeauna își făcea probleme. Așa e
el. Da’ e băiat bun.
— Te cred. Mă uitam atent la ea. Greu mă abțineam să
îi spun cât de „băiat bun“ e. Acuma, când mi-l apără atât de
aprinsă, îmi vine să merg și eu să îi dau cu ceva în cap. Habar
n-are ea cu ce băieți buni o arde.
— Da’ tu ce ai pățit?
— Ce să pățesc? mă prefac surprins de întrebare. Așteptam
să văd ce a observat.
— Nu te-am mai văzut la Kaufland deloc.
— Nu mai lucrez acolo.
— I-auzi, îmi zâmbește amabil.
— Da. Să zicem că am găsit ceva mai bun.
— Ai fost să te anjazezi unde te-am trimis eu?
— Nu chiar. Am renunțat la idee.
— Tu știi, îmi zice cumva dezamăgită.
— Eh, o să văd eu pe viitor ce voi face.
— Da’ îmi pari cam palid. Am observat că șchiopătezi
puțin. Te doare piciorul?
— Nu, n-am nimic.
Am preferat să nu îi mai spun nimic. Mă amuza parcă prea
mult situația „iubițelului“ ăsta al ei. Deși nu era deloc matur din
partea mea, îmi plăcea că și-a luat-o. Acuma abia așteptam să mă

181
întâlnesc cu Alex să îmi povestească ce i-a făcut nenorocitului.
Da’ și ea. Să îmi dispară așa. Pur și simplu m-a blocat și nu mi-a
mai răspuns la nimic. Nici măcar un „Bă prostule, du-te dracu’,
nu mai vreau să vorbim“. Foarte ciudată și ea cum dispare așa,
jur.
— Sper că ești ok.
— Dacă sperai că sunt bine, puteai să îmi răspunzi și mie.
Nu să dispari așa, fără nicio explicație. Credeam că ești altfel.
Fața i s-a albit. Mă privea cu niște ochi mari și căscați, ca și
cum aș fi luat-o prin surprindere.
— Uite care-i faza, se încruntă ea brusc. Mă așteptam să
mă înjure sau să mă scuipe. Părea că mă privește cu un fel de
ură de moarte.
— Spune.
— Eu cu băiatul ăsta am fost multă vreme. Mi-am dat
seama că țin încă la el. Nu puteam să te amăgesc așa.
— Și de asta dispari așa, ca și cum nici nu m-ai cunoaște?
— Nu trebuia să fac asta. A fost vina mea. Doamne, am
fost atât de fraieră!
— Poate dacă îmi spuneai pur și simplu…
— Tu ești sensibil. Te-aș fi rănit.
O privesc cu același dezgust.
— Și dacă mă respingi în halul ăla, nu mă rănești? Crezi
că așa se face?
— Nu, așa e. Iartă-mă, te rog! Am fost doar îngrijorată.
L-am tot vizitat pe Lucian la spital. La început, doar din milă.
Pe parcurs mi-am dat seama că încă mai țin la el.
— Da, da. Te înțeleg.

182
 Îmi și venea să zâmbesc.
— Bine.
— Eu te las atunci. Să ai o zi faină.
— Îmi pare rău, Denis.
— Să nu îți pară.
I-am tras cu ochiul și am plecat fără să mai zic altceva. Nu
mai înțeleg nimic. Ce femei ciudate! Poate că, dacă îi ziceam
cine mi-a făcut asta, arătau diferit lucrurile. Da’ poate e mai
bine că s-a întâmplat așa ceva. Îmi pare puțin rău de ea, dar asta
e. O să îmi treacă, nu am ce-i face.
Toată ziua respectivă m-am tot gândit la asta. Și mă tot
întrebam: oare, dacă ar ști adevărul, care ar fi fost reacția ei?
Din cinci în cinci minute îmi venea să iau telefonul și să îi scriu
un mesaj cu tot ce s-a întâmplat. Da’ nu avea rost. Pentru ce?
Oricum, dacă m-a lăsat așa ușor baltă, nu putea fi mare lucru
cu ea. Îl avea încă în cap pe Lucian ăsta al ei. Mai bine le dau eu
pace și îmi văd de ale mele.
Și așa am și făcut. M-am așezat la biroul meu și mi-am
văzut de treabă. Am scris ceva în ziua respectivă. Destul de
mult, dacă stau bine să mă gândesc. În rest, am revenit la viața
mea plictisitoare de „scriitor de articole“. Trebuie câștigați și
banii ăia de undeva.
Am mai fost pe la Kaufland zilele ce au urmat. Din nou,
repet: nu merg pentru că au prețuri nu știu cât de bune. Pur și
simplu am ajuns să mă simt atras de locul ăla. Era Titi acolo.
M-am dus și l-am salutat și i-am strâns mâna. Mi-a zâmbit
prietenos, dar a revenit imediat la aceeași față tristă. Nu purta
nici măcar tricoul cu K pe el. Avea un tricou negru și un ecuson

183
prins de el. Fața lui m-a întristat și pe mine. M-am uitat lung la
el și mi-am amintit toată înmormântarea. Mi-a trecut așa brusc
prin fața ochilor. Bietu’ de el.
Bineînțeles, cine putea să lipsească din peisaj? Cristina. Era
singură și vorbea la telefon, ținându-și mobilul în mâna stângă.
Cu cea dreaptă, împingea de căruciorul umplut cu tot felul
de cumpărături. M-a zărit. Eu i-am făcut prietenos cu mâna.
Mă tot gândeam. Dacă Andreea asta a umblat toată ziua pe
la Lucian pe la spital, la fel a făcut și Cristina pentru mine.
Mă simt ciudat. O văd că vine spre mine. Își ia telefonul de
la ureche și închide apelul imediat. Mă privea și îmi zâmbea.
Ochii mari, buzele rujate și o căciulă neagră în cap. Îi stă bine
cu căciula aia. I-am luat cândva și eu una, dacă stau bine să mă
gândesc. După acel zâmbet, căruia i-am răspuns și eu printr-
un zâmbet (dar mai simplu și mai rece probabil decât al ei), a
venit la mine, mi-a cuprins gâtul cu brațele și m-a îmbrățișat cu
putere. M-a strâns atât de tare. Vreo câteva minute m-a strâns
așa. Dacă știa fata asta ceva, era să îmbrățișeze. Cu siguranță se
pricepe la asta. I-am făcut jocul. Am lăsat-o să mă strângă așa
cât voia ea. A durat ceva. Dar nu m-a deranjat. Îmi plăcea și mie
într-un fel.
— Ce faci? o întreb în timp ce își desfăcea ușor mâinile din
jurul meu.
— Uite, la cumpărături. Mă bucur că te-am întâlnit aici.
De ce nu mi-ai răspuns aseară la telefon?
A, da. Aseară mă sunase, dar nu mai aveam chef.
— Aveam treabă. Nu puteam vorbi.
— Nici cinci minute?! se uita mirată la mine.

184
 — Tu nu mă ții doar cinci minute la telefon. Am ridicat
ușor sprânceana stângă.
— Da, asta așa-i. Cristina începe să râdă.
— Na, vezi?
— Tu ce faci?
— Cumpărături și eu.
— Ți-am cumpărat ceva. Sper să îți placă.
M-am uitat lung la ea. Nu înțelegeam de ce nu încetează.
Nu știam cum să o mai resping să mă lase în pace.
— Nu, mersi, i-am răspuns, uitându-mă la ea total lipsit
de interes.
— Ia uite!
Scoate dintr-o sacoșă o brățară din piele. Mi-o întinde cu
o naivitate aparte.
— Tu nu auzi?! Termină cu prostiile. Suntem doar amici.
Nu mai iau nimic de la tine.
— O iei ca de la o prietenă bună.
O aruncă în coșul meu de cumpărături. Eu o iau și o pun
în coșul ei.
— Te rog frumos! Nu mai fi atât de copilă. Mă uitam și eu
lung la ea.
— Copilă. Tot timpul îmi ziceai așa.
— Păi, dacă așa te comporți.
— Dar sunt copila ta. Și mă iubești, așa copilă cum sunt.
— Termină cu prostiile! Vezi că nu îți mai răspund la
nimic. Te blochez dacă nu te potolești.
— Bine, gata. Dar păstreaz-o. Măcar ca pe o amintire.
Nu îți mai iau nimic. Promit. O ia din nou și o pune în coșul

185
meu. O las de data asta. Mi-era într-un fel milă de ea. Se zbătea
atâta să facă toate lucrurile astea. O vedeam de fiecare dată cum
încearcă din greu. Dar ce să fac dacă eu nu mai vreau? Nu pot
să fiu cu ea din milă! Nu e corect, nici pentru mine, nici pentru
ea. M-am gândit să iau totuși brățara.
— Ok, fie, i-am răspuns într-un final.
— Ești cu mașina, nu?
— Da, da.
— Nu mă poți duce și pe mine până acasă? Așa, ca pe o
prietenă. Clipește repetat, vrând probabil să pară vreo inocentă.
— Hai că te duc.
Am dus-o până acasă. Nu m-a costat nimic să fac un
bine. Tot drumul m-a bătut la cap. Zici că e nebună fata asta.
Bineînțeles, înainte să coboare, a încercat din nou să mă sărute.
Era să îi iasă de data asta. Aveam centura pusă și nu mă puteam
feri de ea. Pe urmă a insistat să urc la ea să bem o cafea. Asta era
deja prea mult. Știam ce intenții are. Am respins-o rapid.
Acuma nu știu dacă a fost vreo strategie, dar în spate, pe
banchetă, a rămas o plasă cu niște mâncare. Vreo două pâini
și niște salam de vară. Ori a uitat-o pe bune, ori a fost vreun
pretext să ne întâlnim iar. Ne-am întâlnit în seara aia și i le-am
adus. Din nou, aceleași încercări. Mă îmbrățișează și pe urmă
gata, gata să mă sărute. Am ezitat din nou.
M-am apucat de dimineață să le așez pe toate astea pe
foaie. Ș-așa n-am program fix. Probabil mă apuc de scris mai
târziu. Mă pun să mă mai uit de niște joburi pe net, să văd.
Simt nevoia unui loc de muncă. Mă plictisește statul acasă.
Mă înnebunește. Mâine probabil voi merge să îmi las CV-ul

186
prin mai multe locuri. Oricum, dacă îmi găsesc ceva, acel ceva
trebuie să fie bine plătit, că altfel n-are rost. Nu se câștigă deloc
rău de acasă. Alții se chinuie să tot caute ceva la distanță și nu
le iese. Mie mi s-a oferit șansa asta. Am avut noroc cu Gabi. El
se pricepe mai bine la chestii de astea. E viață bună, plus că, în
câteva luni, dacă îmi găsesc niște abonați serioși, aș putea scoate
bani frumoși de aici. Nu e chiar așa rău. Mie îmi lipsește cumva
ieșitul din casă. Simt că mă sufoc. Poate, o dată cu vremea bună,
voi mai putea ieși la aer și nu voi mai avea senzația asta. Tot ce-i
posibil.

187
 XVI

20 ia n u ar ie:
Am văzut câteva firme. Nimic deosebit. Salariile sunt sub
nivelul mării. Cui să-i convină să lucreze aici? Doamne, nici
jobul meu de la Kaufland nu era chiar așa o bătaie de joc. Mă
plângeam eu, mă plângeam, da’ nicăieri nu-s câinii cu colaci
în coadă, vorba lu’ bunicu’. Nu am mai depus niciun CV.
Asta aveam în plan, da’ de unde să știu eu ce mă așteaptă? Toți
apreciază că am o facultate și cam atât. Acuma aștept o minune.
Bine că nu vreau și eu să vină să îmi bage cineva banii direct
în buzunar! În ziua de șaptișpe și optișpe numa’ asta am făcut.
M-am plimbat ca fraieru’ să îmi caut de lucru. M-a pus dracu’
să umblu tot invers. De parcă nu puteam face altceva mai bun.
Am și rămas în urmă cu articolele. Ieri și alaltăieri am tot băgat
ca să pot recupera banii. Totuși, e ok acuma. Stau chiar bine.
Cred că, dacă nu găsesc ceva să îmi convină, rămân cu asta. Nu
e rău deloc. Plus că, după ce se face vremea mai bună, o să mai
pot ieși și eu din casă.
Pe la părinți am fost zilele astea. Aceeași atmosferă și la
ei. Tata — bolnav și pe medicamente, mama — toată ziua
agitându-se dintr-un colț al apartamentului în celălalt. Mă tot
bâzâie amândoi cu Andreea, da’ nu vreau să le zic nimic. De
ce lucrez acum nu sunt foarte încântați. Îmi zic într-una că e
făcătură. Să am grijă că văd ei la știri toată ziua că se întâmplă

188
atâtea pe internet și de astea. Îmi sunt simpatici, cum își fac ei
griji. Dar pot deveni foarte obositori când insistă. Uneori se
observă foarte tare că am crescut în secole diferite. La ei, orice
e nou sau avansat nu are nimic benefic. „Internetul (îmi ziceau
când eram un puști) ăla are să îți mănânce ție zilele. O să orbești
sau nu o să mai poți să te dezlipești de calculator“(pe atunci mă
mai jucam și eu una alta după ce veneam de la școală). Ia uite,
mamă, nu am orbit. Nici ochelari nu port. M-a ținut valul ăla
cu jocurile o vreme, dar m-am plictisit. Acuma mai mult lucrez,
sau ce mai stau pe Facebook, sau urmăresc vreun serial. Atâta
fac pe laptop. În rest, am și eu viața mea. Chiar îmi place să ies
afară. De aia am vrut să mă angajez undeva. De dragu’ de a ieși
la aer, nu că mi-ar plăcea mie să stau cu orele și să ascult pe cine
știe cine. La o adică, nici asta nu mă deranjează foarte mult. Tot
ce vreau este ca munca să îmi fie și apreciată. Nu vreau să mă
simt ca un sclav la locul de muncă.
Cristina, bineînțeles, mă tot zăpăcește. Nimic nou sub
soare. În fiecare seară mă sună și am și dat de ea prin oraș în
ultimele zile. Nu renunță cu una cu două. Așa a fost de când o
știu, dar de data asta cred că încearcă degeaba. I-am tot repetat
aceeași predică, dar se pare că ea înțelege diferit cuvintele. Parcă
am vorbi alte limbi, jur! O ține numa’ pe a ei. N-am ce să-i
fac. A și trecut la nivelul următor. Astăzi, de dimineață, mă
sună. Îmi spune că e în fața blocului meu și i s-a rupt plasa de
cumpărături. Îmi cere să o las să intre și să îi dau o plasă dacă
pot. I-am zis că nu sunt acasă inițial. A început să râdă. Vedea
geamul de la bucătărie deschis și fum cum ieșea de acolo. N-am
mai avut ce să îi zic. A trebuit să o las să intre.

189
 — Chiar așa mă minți, bă?! a început râzând.
— Aveam puțin de lucru și am zis că nu vreau să întrerup.
Nu știam ce să îi zic. Mă simțeam jenat.
— Scuze că ți-am stricat planurile. Nu o să stau mult. Ai
să îmi dai o plasă?
— Imediat îți caut. I-am răspuns rușinat.
Am controbăit rapid după o plasă și i-am dat. Fiind la
mine, am considerat că ar fi nepoliticos să nu o servesc măcar
cu o cafea, dar m-a refuzat.
— Te las să îți faci treaba. Lasă că bem o cafea cu altă ocazie.
Cuvintele ei mă speriau. Simțeam cum tot încearcă să se
bage sub pielea mea. Îmi era teamă să nu cedez. Pur și simplu
nu mai voiam nimic de la ea, dar sunt unele momente când
sunt chiar vulnerabil. Mai ales după ce am petrecut atât timp
împreună. Ea știa totul despre mine. Îmi era frică de ea, jur!
— Mersi, dar e ok. Mă descurc eu cumva.
— Hai că te las. Vino să te pup!
De data asta nu a mai încercat să mă sărute și parcă
îmbrățișarea nu mai era atât de strânsă. Mi se părea ciudat.
Aveam impresia că și-a schimbat pur și simplu strategia. Sau
poate să înceapă să înceteze? Nu prea îmi venea să cred că vrea
să înceteze. Nu știu de ce, dar știam că nu. Într-un fel nu îmi
plăcea deloc că nu mai insista. Era o senzație ciudată, ca și cum
deja mă obișnuisem cu insistențele ei și chiar au ajuns să îmi
placă.
A părăsit apartementul imediat. Am coborât cu ea până la
intrarea din bloc. I-am dus eu plasa până acolo.

190
 — Da’ ce ai cumpărat? am întrebat-o. Eram, de fapt, mult
mai curios cum de a ajuns în partea asta a orașului.
— Eh, tot felul de nimicuri.
— Ok… Chiar nu știam ce poți lua de pe aici și nu găsești
în altă parte a orașului.
— Ceau, Denis!
— Ceau, ceau!
Am salutat-o privind-o cum se îndreaptă spre stația
de tramvai. Era o figură fata asta. Niciodată nu i-am înțeles
mecanismul. Gândește atât de ciudat! Pare ca logica ei să fie o
alta. Proastă nu era. Chiar avea cultură. Citea în fiecare zi câte
ceva, spre deosebire de mine, care mă pot numi cel mai leneș
cititor în viață. Să nu exagerez: citesc. Dar nu am domeniul
meu. Nu pot zice că am un domeniu preferat. Știu din toate
câte ceva. Așa eram capabil să port cu ea fel de fel de discuții
care se întindeau la ore. Asta îmi plăcea, cred, cel mai mult la ea.
Niciodată nu am suportat să stau de vorbă cu oameni paraleli.
Mă întreb ce părere are ea despre mine. Chiar sunt curios.
După toate astea, am revenit sus și mi-am văzut de ale
mele. Reclamele scrise de mine păreau să fie destul de bune.
Am primit un feedback ok. Cea mai mică notă este de trei
steluțe, în rest patru și mulți de cinci. Asta nu e rău deloc pentru
un începător. Știam eu că îmi va fi bună la ceva engleza din
liceu. Nu mă așteptam totuși să mă țină în viață, să îmi aducă
pâinea, cum s-ar zice. Am scris cât am scris și m-am potolit. Îmi
rămăsese ceva timp. Era abia amiază, așa că am deschis laptopul
și am luat la rost Facebookul să văd ce mai e nou. Din nou, acea
tipă care mă încărca de like-uri. M-a întrebat pe chat ce mai fac

191
și m-a invitat la o cafea. Vai, ce aiurea! Nu îmi prea place să fiu
eu chemat undeva de o fată. Mi se par ciudate fetele care insistă
cu așa ceva. Am zis că vedem. Făceam și eu pe interesantu’. Am
mai observat ceva: mă scosese Andreea de la block. Nu era cine
știe ce satisfacție, din moment ce știu că s-a împăcat cu fostul
prieten, pe care l-aș mai strânge puțin de gât de fiecare dată
când mă gândesc la el. Da’ asta-i viața, n-ai ce-i face. Sunt curios
în schimb ce i-a făcut Alex.
Așa, cum spuneam, mă scoate de la block. Și nu se oprește
aici. Îmi dă niște like-uri și îmi scrie imediat. Wow! Asta deja
le-a bătut pe toate.
— Hei!
— Ceau, îi răspund precaut.
— Ce faci?
— Uite sunt surprins. Cineva m-a scos de la block.
— Da, îmi pare rău pentru asta.
— ?? (fac și eu pe prostu’).
— Ce?
— Păi, ce ai mai făcut?
— Știi, am greșit că m-am purtat așa. Eu chiar țineam la
tine. Dar a venit ăsta și m-a speriat. Am crezut că moare.
În momentul ăla am rămas șocat. Nu îmi venea să cred.
Ce să fi făcut băiatul ăsta?! Doamne iartă-mă! Era să-l omoare?
Chiar atât de rău l-a bătut?
— Serios? Da’ ce a pățit? o întreb total inocent.
— Nu știu nici eu foarte bine. El zice că s-a luat un tip de
el într-o parcare. Cică ăla era cu mai vreo trei și l-au bătut urât.
I-au luat tot de prin buzunare după aia.

192
 Nu îmi venea să cred. Alex?! Să aibă nevoie de încă trei?
Nu știu ce să zic. Eu știu că nu face el de astea. Să îi ia de prin
buzunare? Nu, clar minte. Abia așteptam să mă întâlnesc cu el
să aud și varianta lui.
— Ah, îmi pare rău. Sper să fie bine. I-am scris asta, dar
nu voia ea să știe ce e în capul meu. Îmi venea să mă duc la el la
spital să îi leg perfuziile alea de gât sau ce-o fi având.
— Da. Și mie. Dar mi-am dat seama că nu mai am
sentimente pentru el. Era doar milă. Am fost speriată și
disperată. Acum sunt confuză. Plus că am aflat ceva despre care
nici măcar nu vreau să vorbesc. Îmi e mie rușine în primul rând.
Ești confuză, la dracu’ să te ia. Vine ca un șobolan și mă
lovește cu bâta când ies de la lucru, cu armata lui de flămânzi și
tot el iese ăla inocentu’. N-am ce să zic.
— Ah, ce să faci? Asta e, toți ne mai înșelăm, îi răspund.
— Mda… îmi părea totuși că așteaptă ceva.
—:)
I-am pus un smile și am închis conversația cu ea. După nici
cinci minute, îmi scrie iar.
— Tu ce mai faci?
— Pe acasă. Lucram câte ceva, îi răspund ca și cum discuția
de adineauri nici n-ar fi avut loc.
— Oh, foarte fain. Mâine nu ai chef să ne întâlnim la o cafea?
Asta a venit așa brusc ca o săgeată. Păi, cum adică? Ce
tupeu grosolan!
— Nu cred că e o idee bună, îi răspund în secunda
următoare.
— De ce?

193
 — Hai să o lăsăm așa. Mai vorbim, dacă vrei, și atât. Eram
surprins cu câtă nesimțire poate să îmi propună iar să ieșim. Se
plictisește de unul și revine la altul după bunul plac? Păi ce sunt
eu, mă?!
— Știu că te-ai supărat și ai toate motivele.
— Nu e vorba de asta.
— Atunci?
— Eu zic să te gândești mai bine. Poate chiar ai sentimente
pentru băiatul ăsta.
— Nu am!!!
— Bine, treaba ta!
— Na, ieșim?
— Nu știu. Vorbim.
— Păi spune-mi, să știu.
— Putem să stăm de vorbă la o cafea. Aș vrea să știu mai
multe despre tine. Ai apărut și dispărut la fel de brusc.
— Sigur, îți spun tot ce vrei să știi.
— Bine. Ieșim mâine.
— Te sun eu după ce ies de la lucru și vedem unde și cum.
— Ok, ceau!
— Ceau, ceau:*:*:*
Doamne, ce fată! Voiam doar să îi știu povestea de data
asta. Eram chiar curios de ce s-a întors atât de ușor la Lucian
ăsta al ei. Nu mai voiam niciun fel de legătură cu ea. Asta îmi
era clar, cel puțin mie. Ea poate a înțeles altceva.
Imediat după asta îmi scrie cealaltă. Aia cu pozele exotice.
Insistă din nou să ne vedem. Am zis să ies, să văd care-i faza cu
ea. Și așa mă plâng că mă tot plictisesc în casă. I-am propus să

194
ne vedem în două zile. Mâine rămâne să mă văd cu Andreea,
poimâine cu cealaltă. Perfect. Am activitate acuma.
Mai spre seară, chiar înainte să mă apuc să scriu toate astea
pe foaie, mă sună Alex. Eram acuma mai curios ca niciodată ce
s-a întâmplat de fapt.
— Ce faci, bă? îi aud vocea destul de prost la telefon.
— Te aud cam rău.
— Imediat intru în țară. Nu știu ce semnal avem aici.
— Da? Ajungi în România?
— Da mă, da!
— Buun, îi răspund atât de încântat.
— Vezi să îți anulezi orice planuri pentru weekend-ul viitor
că vii la mine să tragem o beție, fratele meu.
— Nici nu mă gândeam la altceva. Perfect.
— Bun, așa, așa.
— N-am vrut să îți povestesc la telefon ce i-am făcut la
retardatu’ ăla, da’ îți zic când ne întâlnim.
— Handicapat ești, jur!
Încep să râd în hohote. Știu că nu e moral să mă bucur de
chestii de astea, da’ nici la suflet nu-l am.
— Parcă nu m-ai cunoaște.
— Ai făcut ceva combinații, mă?
— Tu ce crezi? Dacă e de băut, a ieșit bine de tot.
— Super. Chiar mă bucuram pentru el.
— Bine, mă. Hai că ne auzim. Tre’ să fug până la ai mei, la
țară, zilele următoare, că nu se simte mama prea bine. Plus că
i-am adus la unu’ de acolo o mașină. După aia ne vedem noi.
Mergem la mine să o comitem urât.

195
 — Cel mai bine.
— Na, te pupă boss.
— Hai, noroc!
Nu stăm noi la telefoane să lungim discuțiile. Nu avem
pentru ce. Cu femeile astea nu am încotro, că, dacă ar fi după
mine, le-aș împacheta rapid.
De când scriu seara toate minunile astea, simt așa un fel de
satisfacție. Parcă mă descarcă. Îmi place mult. Mă gândeam să mă
apuc de o carte. Așa, pentru mine, nu să public sau ceva. Chit că
nu o citește nimeni vreodată. Nu mă interesează pe mine așa ceva.
Oricum o să fac cumva să nu se poată prinde nimeni că e vorba de
mine acolo. Mă tot gândeam la asta de dimineață.

21 ia n u ar ie:
Am scris și în seara asta. Am rămas cu ceva timp liber în
plus și am zis să profit de situație. Parcă îmi vine cheful de scris
din ce în ce mai des. Mi se pare că încep să mă exprim din ce
în ce mai ușor. Cu ocazia asta, pot să povestesc despre ce zi am
avut. Este ora nouă și ceva acum.
M-am trezit aparent încărcat de energie. Nu știu de ce,
dar așa a fost. Parcă nici nu mai aveam nevoie de cafea, da’ eu
nu o beau pentru efect, ci pentru gust. Așa că nu am ezitat să
îmi fac o cafea, exact ca în restul zilelor. Pornisem radioul și
stăteam efectiv la masa din bucătărie, fumându-mi țigara. Mă
tot gândeam la ce să scriu. Mă ardea tot mai tare ideea unei
cărți. De unde să fi venit această dorință, nu știu. Dar știu că e
acolo și acum. Din ce în ce mai puternică. După ce mi-am făcut
mica siestă de dimineață, am aprins laptopul și m-am apucat

196
de treabă. Era devreme, încă nici amiază. În două ore mi-am
terminat norma pe care mi-am impus-o singur. După aia am
mai stat vreo patruzeci de minute și am mai scris câte ceva în
plus. Dacă tot aveam starea asta, am zis să profit. I-am dat tare
azi! După ce am terminat cu tot, am fugit până la ai mei să văd
ce mai fac. Începusem să îi vizitez tot mai des. Nu știu de ce. Nu
am stat prea mult pe la ei.
Andreea mi-a propus să ne vedem pe la un șapte, la mall.
Mi s-a părut bună ideea. Am acceptat, după care am intrat pe
net. Bineînțeles că am avut mesaje de la tipa cu care trebuie să
mă văd mâine. Niște „ceau“ și „ce mai faci?“. Absolut nimic
deosebit până aici. I-am spus ce fac, adică se întâmplase că
atunci chiar nu făceam nimic, după care am închis laptopul
plictisit și m-am așezat în pat. Am aprins TV-ul și am ascultat
niște muzică. Mă mai uitam la ceas din când în când, ca să nu
întârzii la această așa-zisă întâlnire. M-am încadrat în timp și
am apucat să fac și un duș înainte să plec.
Vremea era destul de prietenoasă. Deși era seară, frigul nu
pătrundea atât de tare prin paltonul meu negru. Imediat ce am
ajuns în parcarea mall-ului, am intrat în clădire și am căutat-o
pe Andreea. Mă aștepta la etajul al doilea. Zis și făcut. Imediat
am găsit-o. Avea o cafea în față și un pachet de Marlboro roșu.
Țigări destul de tari pentru cineva care fumează doar ocazional.
— Fumezi Marlboro roșu?! intru în discuție așa din senin.
— Da, am început să fumez pe bune și eu.
Asta m-a surprins. Nu știam cum să scap de dependența
asta, dar ea părea că o vrea dinadins.
— Am înțeles, am spus privind-o curios.

197
 — Hai, ia un loc. Ce vrei să bei?
— Iau și eu o cafea cu lapte.
— Bun. Imediat face semn chelnerului și îi cere o cafea cu
lapte.
— Aștepți de mult? am întrebat-o cu îngrijorare prefăcută.
— Nu, nu. Tu nu m-ai făcut niciodată să aștept. Asta îmi
place la tine. Tu ești serios. Îmi zâmbea cu subînțeles scoțând
ușor fum pe nas.
— E bine atunci.
— Deci nu mai lucrezi la Kaufland?
— Nu. Ți-am zis?
— Nu a fost nevoie, mi-am dat seama.
Mă întrebam de unde ar putea ea ști asta, dar nu am insistat
pe tema asta.
— Lucrez pe internet de acasă. E mult mai chill.
— Foarte tare. Și câștigi bine?
— Cam tot acolo. Poate aș face și mai mult dacă aș insista.
— Mă bucur mult. Ce tare!
— Da, da. Tu ești ok cu munca?
— Da, merge. Începe să fie mai bine și la mine. Parcă nu
mai e atâta agitație.
— Super, super.
Discuția asta începuse să mă plictisească groaznic. Parcă
vorbeam cu mama care, săraca, nu prea știe ce să mă întrebe în
afară de muncă sau vremea de afară.
— Îmi pare rău… îmi spune brusc începând să plângă.
Am privit-o mirat, fără să știu ce să-i răspund.
— Nu, chiar am fost nașpa. Nu se face ce am făcut eu.

198
 — Nu e nicio problemă. Te înțeleg.
— Am fost atât de proastă. Am aflat ceva oribil despre el…
— Oribil?! Ce a făcut?
Mă gândeam că a aflat ce mi-a făcut mie.
— Da. Am aflat că are un copil.
Asta da. Asta m-a lăsat și pe mine mască pentru următoarele
câteva minute. Nu părea nu știu cât de în vârstă.
— Da’ câți ani are băiatu’ ăsta?
— Douăzeci și șapte.
— Hm, totuși e ceva. Și are un copil zici?
— Da. La spital m-am întâlnit cu femeia asta, cu care l-a
făcut. Nu vrea să stea să își crească băiatul. E un porc ordinar.
— Vai.
Nu știam ce să îi răspund. Mă simțeam foarte ciudat.
Într-un fel îmi era milă și de ea, și de el. Părea că îi simt toate
problemele alea. Îmi imaginam pentru o fracțiune de secundă,
cum ar fi dacă aș avea eu toate astea pe cap.
— Îți dai seama?! a izbucnit în lacrimi chiar în fața mea. Am
luat-o în brațe și am bătut-o ușor pe spate. I-am dat un șervețel.
— Lasă. Încearcă să-l uiți și gata.
— Copilul ăla! L-a făcut când era cu mine. Îți dai seama
lângă cine am stat?!
Într-adevăr era îngrozitor. Am rămas uimit. Nu îmi venea
să cred așa ceva. Și ea s-a întors totuși la el.
— Îmi pare rău. Hai, liniștește-te. Mai bine nu mai vorbim
despre el.

199
 I-am spus toate astea încercând s-o liniștesc cumva. În
mintea mea îl vedeam tot pe tipu’ ăsta. Pot spune că m-a marcat
imaginea lui.
— Scuze. Am izbucnit așa aiurea… Nu am vrut.
— E în regulă. E bine să te descarci.
— Ce îmi place când mă ții tu în brațe. Mă simt atât de
în siguranță.
— Hai, o să fie bine.
— Hai să îți povestesc mai multe despre mine. Spuneai că
nu mă cunoști și vrei asta.
— Dacă tu crezi că ai stare să povestești, eu te ascult.
— Înainte de el nu mai avusesem relații atât de serioase.
Am mai stat cu cineva un an și, în rest, doar ieșiri de astea de
câteva luni.
— Așa cum ai ieșit și cu mine… începusem să râd, dar nu
îmi convenea deloc ideea.
— Cu tine nu trebuia să fie așa. Tu chiar ești altfel…
— Hai, spune-mi…
— Cu el am stat aproape patru ani împreună. La un
moment dat aveam impresia că mă va cere în căsătorie. Totul
devenise atât de serios.
— Păi și? Ce s-a întâmplat?
— Am aflat că mă înșală. Chiar cu o așa-zisă prietenă bună.
— Serios? Și totuși te-ai întos la el.
— Da, știu.
— Tu chiar ai ținut la el. O priveam cumva cu admirație.

200
 — Da, am ținut mult. Deși era un mic golănaș. Știam că
se ocupă cu multe prostii și nu îi place să muncească. Am fost
foarte naivă când m-am luat cu el.
— Înțeleg.
— Acum are un băiețel de câteva luni. E atât de frumos.
L-am luat în brațe și chiar mă gândeam: ce vină are el, sărăcuțul?
— Doamne…
— Sper să mai vrei să vorbești cu mine. Știu că am fost o
nesimțită. Andreea se porni din nou pe plâns.
— Stai liniștită. Te înțeleg. Poate și eu făceam la fel în locul tău.
— Tu ce relații ai avut?
— Am avut și eu pe cineva. Mai păstrăm legătura, dar
suntem doar prieteni acum. Nu mai vreau nimic de la ea.
— Păi, de ce?
— Nu știu. Pur și simplu nu mai vreau. Prefer să nu vorbesc
prea multe.
— E în regulă. Poate îmi spui altă dată.
Am părăsit pub-ul plin de gânduri. Problemele mele
erau joacă de copii în comparație cu ale ei. Chiar era o femeie
puternică. Nu știu cum aș fi suportat atâtea. Ziua s-a încheiat
foarte ciudat. Am adormit greu și m-am tot gândit la ceea ce
am vorbit cu ea. Îmi era milă și de ea și de el. Așa cum era. Nu
voiam să fiu în situația lui. Simțeam o empatie puternică. Dar
copilul ăla? Ce vină are el?

22 ia n u a r ie:
Ziua de azi a început cât se poate de bine. Imediat ce m-am
trezit, am văzut mail-urile cu vești bune. Am niște clienți noi,

201
iar cei vechi sunt cât se poate de mulțumiți de cum scriu. Se
pare că am legat niște parteneriate care îmi vor asigura venituri
de acum. Sunt din ce mai convins să rămân cu jobul ăsta online
pe care îl am. Am și timp pentru mine.
M-am tot gândit în dimineața asta. Vreau să scriu un
roman de dragoste. Am găsit și câteva nume pentru personajele
mele. Vreau să aibă un final frumos și fericit, chiar dacă în viața
de zi cu zi nu se prea întâmplă așa. După ce mi-am făcut treaba
pe computer, am plecat la întâlnirea mea, care credeam că are
să fie foarte bizară. Dacă ieri ziua mea a fost cât se poate de
ciudată, nici cea de azi nu mă așteptam să fie prea diferită. Am
fost în schimb destul de surprins. Fata asta era chiar ok. Poate
mai ieșim și altă dată.
Mă întâlnisem cu ea într-un pub mai retras. Tot așa, cam
pe la șapte și ceva. A trebuit s-o aștept vreo zece minute, dar
asta nu a fost mare problemă pentru mine. Femeile se lasă de
multe ori așteptate. Ori sunt machiajele și dichiselile lor, ori pur
și simplu vor să pară niște vedete. Nu mă deranjează să aștept.
Atâta timp cât am mega pe telefon, timpul trece repede.
A apărut și, înainte de toate, s-a prezentat. Îmi spunea că
o cheamă Ana și e profesoară de matematică. Foarte frumoasă
fata asta. Atât de frumoasă, încât m-am holbat de-a dreptul la ea
primele zece minute. Blondă cu părul lung, ochi albaștri-verzui,
înaltă și de o eleganță aparte. Chiar mă gândeam ce dracu’ o fi
văzut la mine. O întrebasem despre călătoriile ei exotice, despre
care am aflat că au fost făcut cu ocazia diferitor conferințe și
studii prin străinătate. Mi-a spus că e doctor în matematică.
„Wow!“, am zis. Nu mă așteptasem la asta. Mă gândeam că

202
e vreo fițoasă de asta de bani gata, tot timpul pe interese, și o
fi profitat de câte unu de ăsta cu bani ca să vadă lumea. M-a
întrebat ce lucrez. Mi-a fost o rușine de am zis că mă bag în
pământ. Am încercat puțin să ameliorez situația. I-am spus că
am și eu o facultate și acum lucrez de acasă. Parcă nu era destul.
I-am zis că vreau să scriu și eu o carte, ca să par mai intelectual.
Știam că între noi e o diferență de la cer la pământ.
S-a mai dezghețat discuția. Păream să avem multe în
comun. Asta chiar m-a bucurat. Speram să nu îi fi lăsat vreo
impresie proastă despre mine. Mă simțeam atât de mediocru în
fața ei. Nu îmi venea să pornesc vreo discuție cu ea. Știam că
mă poate băga în buzunar la orice oră. Totuși, nu s-a întâmplat
asta. În afară de matematicile ei, nu părea totuși să știe prea
multe din alte domenii. Asta m-a salvat cumva. Am putut să îi
povestesc lucruri care au lăsat-o uimită și curioasă. Vreo două
ore și ceva am stat cu ea. Chiar înainte să plecăm mi-a spus că
s-a simțit foarte bine cu mine și abia așteaptă să ne mai vedem.
Asta mi-a umplut inima și mie.
Cam așa s-a dus ziua de m-am pus în seara asta să scriu
cartea mea. Am scris câte ceva. Sper doar să nu mă lase inspirația.

203
 XVII

25 ia n u ar ie:
Și am pornit. Mă simt foarte ciudat. Parcă am început să
mă descarc de valul de stări care mă copleșea. Un sentiment al
naibii de ciudat. Am doar jumătate de pagină scrisă. Nu vreau
să mă grăbesc. Sper să fie ceva frumos. Mă mai gândesc eu pe
parcurs la acțiune și la personaje. În ceea ce privește titlul, ei
bine, habar n-am. Sunt foarte confuz. Sper să îmi vină vreo idee.
N-am nume încă. Și asta mă frustrează. Pur și simplu nu găsesc
ceva care să fie destul de bun. E ca și cum nu mi-aș cunoaște
bine propriile idei. Nici eu nu știu sigur ce se va întâmpla
pe mai departe. Chiar dacă povestea mea e cu personaje mai
speciale, vreau să știu ce titlu să îi dau. Și la fel și personajul
meu principal. Nici pentru el n-am nume încă. Cu siguranță
va semăna cu mine. Poate de aia nici nu știu ce nume să îi dau.
Cu Ana am început să vorbesc din ce în ce mai des. A ajuns
să îmi placă. Abia aștept să îmi scrie. De fapt, îi scriu eu primul
mai nou. Dacă e online, e destul pentru mine. Am stat seara
trecută vreo cinci ore la discuții cu ea. Așa a trecut timpul…
Chiar repede. Fumam țigară după țigară și râdeam în hohote.
Chiar e de treabă tipa. Trebuie neapărat să ne mai vedem.
Cu Andreea am mai ieșit într-o zi. S-au întâmplat atât de
multe într-un așa scurt timp… Dacă e așa cum zice ea, atunci
îmi pare foarte rău. Ea, într-adevăr nu are nicio vină în tot

204
ce s-a întâmplat. Încă îmi mai pun întrebări cu privire la ea.
Întotdeauna mi s-a părut că are ceva de ascuns. Nu știu de ce,
dar asta se vede. Poate oi fi eu dus cu pluta și bănuiesc prea
multe, dar în privința ei, niciodată nu au fost lucrurile destul
de clare. E foarte inteligentă și frumoasă, dar de o naivitate
incredibilă. Poate și eu sunt un naiv, dar parcă nu mă mai
înhait în orice acum. Am devenit un sceptic și un om greu de
mulțumit. Nu știu dacă e de bine, dar eu mă simt om în pielea
mea acum. Măcar atât. Pe restul nu cred că îi voi mulțumi
vreodată îndeajuns cu simpla mea prezență. La un moment dat
s-a uitat atât de lung și nevinovat la mine… Avea privirea aia
atât de sinceră și cumva speriată. Nu am știut ce să fac. Mi-a
venit să o sărut, dar am ezitat. Simțeam că îi fac rău. Nu știu
dacă aș vrea-o pentru mai mult decât o aventură. Ce-i drept,
arată superb, dar nu vreau doar să profit. Mai ales acum că e atât
de vulnerabilă. Poate nici ea n-ar vrea mai mult de la mine, deși
nu cred că mi-ar povesti atâtea și nu cred că s-ar mai fi întors la
mine. Prefer să las lucrurile să se calmeze. O voi lua foarte încet
și, dacă e să fie ceva între noi, vreau să fie ceva solid și frumos.
Încă mai am filme de alea. Încă mai cred că se poate una ca
asta. Un om sănătos la cap ar zice că-s nebun și trăiesc din filme
sau povești pentru copii. Eh, asta e. Dacă atâta pot, caut aceste
povești în continuare. Poate toate aceste povești mă pot ajuta să
îmi scriu cartea.
În ceea ce o privește pe Cristina, totul devine din ce în ce mai
ciudat. Vreo două zile mi-a dat pace. Așa, de tot. Nu mi-a mai
scris un cuvânt și de sunat nici atât. În schimb ieri, pe la amiază,
mi-a dat un telefon. Toate porcăriile posibile și imposibile m-a

205
întrebat. Am stat aproape două ore la telefon. Ca de fiecare dată
s-a invitat la mine, iar după refuzul imediat, m-a invitat în oraș
să stăm de vorbă. Zis și făcut. Trebuia să îmi găsesc o activitate
pentru ieri seară. Mă plictisesc îngrozitor uneori, iar de scris
doar câteodată am chef. Am ieșit cu ea să bem un suc. Sucul s-a
transformat în bere și, sincer să fiu, m-a cam prins. Ea a băut
foarte puțin. Eu eram ăla beat. Îmi amintesc că a tot insitat să
mergem la ea după, dar nu am vrut sub nicio formă. Și așa, în
starea în care eram, îmi dădeam seama de intențiile ei. Îmi pare
rău pentru tine, dar nu merge așa! Așa s-a făcut că astăzi nici
n-am mai vrut să îi răspund la telefon. Ce-a făcut ea, fac băieții
de prin facultate când ies de pe la vreun club cu câte una. Dar
nu merge așa! Bine, ea nu putea să îmi facă nimic, dar cine știe?
Eram destul de prins și ispita e mare… Am luat un taxi până
acasă, i-am spus să mă lase în pace și i-am dat un somn de ăla lung
până azi de dimineață. M-am trezit nervos. Aveam o stare foarte
ciudată. Stomacul făcea figuri, ochii mă usturau (probabil am
prins iar vreo răceală) și mă simțeam foarte aiurea. Mă deranja
și capul puțin. După ce am mai mișcat una alta prin casă am zis
să mă pun să scriu articolele pe ziua de azi. Ce să scrii, fratele
meu? Abia am scris vreo trei cu chiu cu vai. Am lăsat-o baltă.
Prima jumătate a zilei a fost de-a dreptul groaznică. Asta este.
Uneori nu ai stare. Cu vremea, a mai trecut toată această stare
și m-am tot gândit cum să îmi continui mica mea poveste. Am
aceeași mare problemă. Nu știu ce titlu să îi dau. Nu am nume!
Nu am habar de ce să pun acolo! Parcă nimic nu sună bine. Am
zis că o scriu așa și pe urmă văd eu. M-am gândit așa: există un
oarecare „?“ care o iubește pe o oarecare „?!“. Folosesc semnul

206
întrebării pentru că altceva nu știu. Așa vor arăta numele lor
pe tot parcursul romanului meu. Niciun nume nu e în stare să
spună ce trebuie despre ele. Acțiunea se desfășoară undeva în
Antichitate sau Evul Mediu. La asta mă mai gândesc. El, el aș
vrea să fie un războinic temut sau un vrăjitor așa, mai badass. Să
zboare, să se transforme, dar să le facă pe toate doar în scopuri
nobile. Ea, ea fie va fi o prințesă foarte bitch așa, care se lasă
curtată de tot felul de tipi plini de averi și care se va schimba
după ce îl întâlnește pe „?“, fie va fi o fată modestă și săracă,
o fiică de fierar sau hangiu, care își va demonstra pe parcurs
noblețea și talentul desăvârșit într-ale muzicii. Și la astea mă
mai gândesc. Mă tot gândesc dacă țara în care locuiesc se află
în război cu o alta, sau, de ce nu, să fie ei doi din țări diferite.
Îmi pun atâtea întrebări. Și parcă dacă m-aș duce pe una din
variantele astea, s-ar pierde altceva din ce vreau să pun acolo.
Nu mă mulțumește nimic. Dar, am impresia că dacă le găsesc
un nume ăstora, voi ști cum să se desfășoare totul. Spațiul și
timpul nu sunt decât circumstanțe așa, mai mult de decor. Și
mi se pare normal să fie așa. Abia aștept să văd unde va duce
totul. Îmi vine să o scriu și să o arăt tuturor. Să văd ce părere au
ei. Dar dacă nu le place? Oare asta nu mă va descuraja? Și de
asta mă tem. E ciudat cum a început asta. Așa din nimic. Mai
ieri mă vedeam în fața casei mele de marcat și înjuram tot felul
de personaje care îmi mâncau zilele. Nu le puteam înjura cu
voce tare, deși uneori abia mă abțineam să nu o fac. De Titi nu
mai zic. Cred că aș putea scoate un volum din câte cuvinte de
laudă și-ar fi auzit în capul meu. Acum nu mai am nimic cu el.

207
Îi doresc tot binele din lume și nu îmi mai vine să cred că l-am
urât atât cândva.
Ne mai schimbăm și noi, ce să faci? De fapt, eu unul cred
că nu am stat pe loc niciodată. Niciodată nu am putut vorbi
despre mine cu multă siguranță. Azi sunt într-un fel, mâine
altfel, poimâine altfel și tot așa. Acum cred una, imediat cred
alta. Nehotărât? Probabil. Deși, cred că e mai mult de atât. Parcă
aș căuta ceva. Cred că orice aș căuta, prima dată ar trebui să dau
de mine în drumul ăla. Sunt tovarășul de călătorie de care am
nevoie în primul rând. Asta așa, ca fapt divers. Uneori, aș vrea
să fiu altcineva ca să pot să mă uit la Denis. Ce tare ar fi asta!
Aș deveni un psycho care îl urmărește 24/24 numai să îi văd
fiecare mișcare și să o notez pe ceva. L-aș filma, l-aș fotografia,
l-aș studia ca pe un extraterestru. Cred că așa aș ajunge să mai
știu câte ceva. Chiar mă gândeam. Eu nici cum am crescut nu
m-am observat. Asta poate pentru că m-am obișnuit atât de tare
cu mine. Mai auzeam câte-o mătușă pe care n-o văzusem cu anii
că îmi zicea: „Vai, puiule, ce-ai mai crescut!“. Mie mi se părea o
tâmpenie, dar ea chiar a văzut asta mai mult decât mine. Cred
că ăsta e drumul ăla de-l caut eu ca disperatu’. Eu sunt. Dar un
eu pe care să îl privesc de departe fără să îmi fie milă. Abia așa
voi înțelege cine e eu și ce caută el de fapt. Din postura asta țin
prea mult cu eu și nu îl pot ajuta. Eu trebuie să fie un soldat pe
care să îl țin sub supraveghere și să-l antrenez încontinuu fără
milă. Până la ultima suflare dacă e nevoie. Mamă, ce eu bun
ar deveni ăla! Dar, din păcate, nici măcar n-a fost recrutat în
armată. Nici măcar. Ce să te antrenezi când tu stai bine mersi
în canapeaua ta plină de praf și te uiți la televizor? Vezi să nu!

208
 Mă opresc la fiecare cuvânt și caut să fie cel ales. Uneori
parcă niciunul nu e în stare să spună ce vreau eu, dar mă
adaptez. Asta e. Le mai combin cu altele, măcar să mă apropii
cât de cât. Personajul feminin? O, da! Despre ăla o să vorbesc
cât se poate de puțin. Aș fi cel mai mare mincinos să încerc să
îi descriu gândurile. Absurd ar fi! Mai devreme realizam că nici
despre mine nu știu aproape nimic, darămite despre cum poate
gândi „?!“. Fii serios, Denis! Poți să mori și de șase ori și tot n-o
să știi. Din când în când mă gândesc cât de complicat tre’ să fie
creierul lor. Cred că au două, care se activează alternativ. Trec
de la o stare la cealaltă fără măcar să îți dai seama. Ce minune a
tehnologiei moderne. Și, totuși, atât de antică… Păi, hai să mă
gândesc. Câte femei cunosc eu? Răspuns final: niciuna. Ah, că
am avut tangențe cu multe, asta e altceva. Dar să cunosc, nici
pomeneală. Cred că îmi e destul de clar. Uneori îmi place să mă
joc cu ele, dar fără să îmi dau seama, de fapt, ele se joacă. Se
joacă urât de tot. Ce tragedie ca păpușarul să fie păpușa propriei
păpuși. De fapt, un păpușar nu are niciodată o păpușă, ci o
păpușă are un păpușar pe care îl folosește. Cam așa e și aici. Mă
doare capul de la atâtea comparații.
Așa trec zilele. Scriu fie pe net, fie la roman, fie doar la una
dintre ele. Chiar să nu fac absolut nimic, nu am pățit încă. Dar
nu m-aș mira. Într-adevăr, mai am și zile în care mă bate gândul
să nu mă mai ridic din pat. Eventual să merg doar să fumez o
țigară în bucătărie, sau, de ce nu, pe balcon, după care să revin
în patul meu și să nu mai plec de acolo. O să încerc probabil
și asta într-una din zile. Deocamdată parcă am minimul ăla de
energie încât să mă abțin totuși de la așa ceva. Lu’ mama nu

209
i-am spus încă nimic de planurile mele. Nici lu’ tata. O să le
arăt direct povestea terminată. Poate. Încă mă gândesc serios să
o păstrez doar pentru mine.

27 ia n u ar ie:
Am întâlnit-o din nou. Și, de data asta, a fost și mai
frumoasă. Parcă se face din ce în ce mai frumoasă. E incredibilă.
Abia aștept să o văd iar.
Ieri, pe la amiază, am mers la film împreună. Ne-am
simțit foarte bine și m-a rugat să mai ieșim cu prima ocazie.
M-a încântat să văd că și ea se simte bine cu mine. Filmul
pe care l-am ales a fost o comedie animată. Îmi spunea că îi
plac desenele. Mi s-a părut puțin amuzant să aud asta de la un
doctor în matematică, dar mi-a convenit. Îmi mai zicea și că, în
timpul liber, preferă să nu își bată capul cu subiecte care să aibă
tangență cu ale ei, deși îi vine cam greu asta. Și o cred. Nu ai
cum să te debarasezi total de ceva. Am apucat să o mai trag de
limbă puțin și am aflat că predă matematică la facultatea de aici.
E ceva, nu? Eu abia mi-am luat bacu’ la mate și ea o predă la un
cu totul alt nivel. Păi asta dacă începea vreo discuție despre așa
ceva cu mine, cred că mă puteam băga în pământ liniștit. Nicio
șansă să îi țin piept. Râdeam împreună pe seama asta. Chiar
i-am spus cât m-am chinuit în liceu cu matematica și asta părea
s-o amuze. Ea, după câte îmi povestea, a avut o pasiune de mică
pentru disciplina asta, deși, a recunoscut-o și ea, nu e chiar un
domeniu cu care să te poți juca așa, de treacă-meargă.
Această domnișoară profesoară e mai mare decât mine.
Are douăzeci și nouă de ani și zice că ar fi independentă. Are

210
un apartament aproape de centru, iar tatăl ei cică ar sta într-o
comună modestă, la 20 de kilometri de oraș. Pe undeva pe unde
locuia și mama lui Titi. Părinții ei s-au despărțit când era ea
mică, iar mamă-sa a murit nu după mult timp. A avut viață
grea și uite câte a făcut! Chiar e de admirat! Nu vreau să grăbesc
nimic în privința ei. Lucrurile făcute în grabă se duc tot așa de
repede pe cum au venit. Mi s-a demonstrat de multe ori asta.
Vorbim la telefon cu orele acum. Ne scriem mesaje și ne mai
întâlnim din când în când prin oraș. Avem timp pentru toate.
Un lucru ciudat s-a întâmplat în schimb. În sala de cinema,
la două rânduri mai în față era Cristina. Nu era singură, bag
seama că avea vreo două prietene cu ea. Mi-a fost atât de frică
să nu mă vadă. Știu că nu am de ce să mă ascund, dar parcă mă
simt vinovat. Nu vreau să o rănesc. Am avut noroc totuși. I-am
zis tipei să ieșim cu cinci minute înainte să se termine filmul că
trebuie să ajung undeva de urgență. Nu e frumos să minți, dar
decât să pățesc una de asta, am zis că mai bine procedez așa. Și
am scăpat de data asta. Nu o să pot să inventez tot felul de scuze
de fiecare dată, dar acum aștept să se mai liniștească apele.
Mi-a povestit de fostele relații. Așa, fără să o întreb. Ca
și cum ar fi simțit nevoia să o facă. Mi-a zis că a avut un iubit
vreo cinci ani de zile și că a sfâșiat-o despărțirea de el. Cică acest
Eduard (așa îmi pare că mi-a zis că-l chema) era și el profesor
și s-au cunoscut la o conferință. Totul ar fi fost dat cu miere o
vreme. Dar Eduard s-a demonstrat un alcoolic și un violent. Îmi
povestea că au locuit împreună la un moment dat. Un an de zile
parcă. Eddy venea rupt de beat acasă și începea scandalul. În ea
nu a îndrăznit să dea o vreme. Spărgea lucruri ca să se descarce

211
de nervi. În momentul în care i-a dat o palmă, mi-a spus, a
rupt-o de tot cu el. De atunci nici nu se mai salută pe stradă, iar
norocul ei e că nu îl are coleg sau ceva. Mă și gândesc cum ar fi
fost. Înainte de el mai avuse ea ceva iubiri de astea prin liceu,
sau la început de facultate, dar toate copilărești și trecătoare. Ca
oricine. De Eduard s-ar fi despărțit cam de un an de zile. De
atunci a mai încercat să iasă cu băieți, dar nu a reușit să pună
suflet pentru niciunul. M-a lovit atunci întrebarea: oare despre
mine ce crede? S-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a spus că îi sunt
simpatic. Atunci m-am liniștit. Deși îmi dădusem seama într-o
oarecare măsură de asta. Doar nu mă invita ea de nebună să tot
ieșim, dacă nu vrea nimic de la mine. Totuși, parcă mă roade
și ideea că e cu vreo patru ani mai mare decât mine. Nu e o
problemă prea mare. Chiar înainte să plecăm fiecare în treaba
lui, a venit la mine, m-a pupat pe ambii obraji și, după asta,
m-a strâns cu putere în brațe. A fost o senzație foarte intensă.
Simțeam că mă topesc și eu acolo. După asta mi-a zâmbit și
mi-a spus că abia așteaptă să ne revedem.
Astăzi, de dimineață chiar, m-a sunat. Spunea că are pauză
de o cafea și vrea să îmi audă vocea. Telefonul ei m-a trezit, dar
am fost încântat de o asemenea alarmă.
— ’Neața, Denis! Sper că nu te-am trezit.
Eu încă mormăiam. Abia îmi deschideam ochii.
— Eh, stai liniștită. În cinci minute ar fi sunat alarma.
(Vezi să nu! Eu și alarma. Nu mai am așa ceva de mult. Cred că
dormeam încă vreo trei ore. Dar nu m-a deranjat să fiu trezit
așa.)
— Ah, ce la fix te-am sunat atunci. Ce faci?

212
 — Vreau să mă pun să mai scriu câte ceva?
— La cartea ta?
Într-un fel îmi părea rău că îi spusesem. Nu știu de ce, dar
nu îmi plăcea să fiu întrebat despre cât am scris sau despre ce e
cartea.
— Poate și la aia. Am de scris niște articole pentru ceva
portughezi.
— Știi portugheză?!
— Nu, în engleză au nevoie.
— Ah, am înțeles. Foarte bine, dă-i tare!
— Ne, acuma nu am chef. O să mai pierd vremea un pic
acuma. Îmi fac o cafea și mai văd eu când mă apuc.
— Vai, eu de dimineață pe aici. Am avut două seminarii și
tu ești în pat.
— Ce să faci? Asta e, începem să râdem amândoi.
— Când ne mai vedem? mă întreabă brusc.
— Când vrei tu. Eu pot să îmi fac timp.
— Mâine seară? Mergem la o pizza?
— Super. Ș-așa nu am mai fost la pizza de un car de ani.
— Perfect atunci.
Discuția s-a încheiat destul de repede. Ea avea din nou
cursuri de ținut, iar eu m-am aruncat înapoi în pat ca un
retardat. Ce viață plină de suspans duc! Mi se părea ciudat
că ea e cea care vine cu sugestia. Intenționam să o invit eu în
oraș de data asta. Nu știu, la un restaurant ceva. Dar ea, pe
cât e de sofisticată, pe atât de simplă. Iubesc chestia asta la ea.
Ar putea fi cu nasul pe sus. Totuși, e și ea cineva. Dar nu! Ea
preferă lucrurile simple și adolescentine în locul celor scumpe

213
și pretențioase. Mă preferă pe mine drept companie, un tip
mediocru și fără prea multe realizări în viață, care nu de mult
vindea la un supermarket pe un salariu de femeie de serviciu.
Un tip care acum mai mult doarme și stă pe net decât să lucreze.
E ceva neobișnuit la făptura asta!
Mă simt foarte ciudat acum. Parcă tot acest timp pe care
îl am nu este suficient să îmi pun ordine în gânduri. Niciodată
nu am avut destul timp pentru mine. Așa a fost de când mă
știu. Și e foarte ciudat. Dacă mă uit la ceas din cinci în cinci
minute și aștept să treacă mai repede, nu trece. În schimb,
atunci când mă grăbesc undeva, trece prea repede. Nici el nu e
prietenul meu. Aș vrea să îi câștig încrederea, deși știu că prima
dată ar trebui să mi-o câștig mie. De exemplu, când scriu în
acest jurnal, timpul pare să stea în loc. Ca și cum nu s-ar mai
întâmpla nimic. Niciodată nu m-a sunat nimeni în timp ce
scriam. Niciodată! Parcă, într-un fel, lumea ar ști că am treabă și
nu mă deranjează. Ciudat, nu? E ciudat și cum se schimbă toate
lucrurile în viața mea, cu o viteză incredibilă. Dacă m-ar întreba
cineva acum care este situația mea amoroasă, eu ce să îi spun?
„E complicat?“ Oh, da. Formula asta o cunosc atât de bine. De
obicei fetele, ele vin cu răspunsu’ ăsta. Niciodată nu le e clar
nimic și e întotdeauna complicat. Dar, de data asta, empatizez
și eu cu ele. E complicat, într-adevăr. Nu pot nega.

214
 XVIII

De dimineață mă tot zbat să-l prind pe nenorocitul ăla.

Nimic. Iese din perete, se uită curios împrejur și după se bagă
înapoi. Numa’ așa să îmi facă mie în ciudă. În două îl rup când
îl prind! Dau cu el de toți pereții. Cu mine nu te joci așa, ai
înțeles? Lasă că vine și rândul meu! Să nu crezi că merge așa cum
vrei tu. Fii atent la mine!
Mă enervează pastilele alea maro pe care mi le tot dă.
Vreau carne adevărată. Ce-s prostiile astea? Nu au niciun gust!
Mănâncă-le tu! O conservă roșie pe care e desenată o bucată de
carne stă umplută cu pastile de alea maro afară. Acolo, lângă ușă.
Eu am reușit să mă strecor printre picioare fix când au intrat ei.
E băiatu’ ăsta de locuiește aici și a mai adus pe unu’. Pe ăla l-am
mai văzut o singură dată doar. A mai venit acum multă vreme
la el și stăteau amândoi la masă. Nu știu ce tot boscorodeau, dar
păreau amândoi foarte încântați.
Acum, stau ascunsă aici în spate. Sunt niște lăzi de carton
umplute cu ceva haine. Poate nu-s cele mai bune condiții,
dar e mai bine așa. Afară e frig. Hainele astea îmi amintesc de
primele mele zile. M-am născut la colțul străzii. Era cald afară.
Eu, împreună cu cei patru frați ai mei, stăteam în fiecare zi pe
o grămadă de haine murdare și o așteptam pe mama. Ea nu
era niciodată acasă. Tot la serviciu. Venea mai mult seara și ne
aducea câte ceva de mâncare. Făcea tot ce putea să aibă grijă de

215
noi. Biata mama, cum s-a dus. Au omorât-o niște câini pentru
mâncare. Așa cum se întâmplă de obicei. Despre frații mei nu
știu prea multe. Știu că doi dintre ei trăiesc prin tomberoane
la trei-patru străzi mai încolo. Rar se întâmplă să ne întâlnim.
Despre unul dintre ei mai știu că locuiește în alt oraș. Dacă m-aș
lua după gura lumii, cică ar duce-o bine de tot. A prins bine.
Apartament luxos, carne în fiecare zi și nu își mai bate capul cu
șoareci. Așa da! Așa mi-ar plăcea și mie. L-aș lăsa naibii pe ăsta
să moară în scorbura lui, cu tot cu atitudinea de superioritate.
În ceea ce o privește pe sora mea, despre ea chiar nu mai știu
nimic. O fi având copii sau nu? Habar n-am. Poate nici nu mai
trăiește, poate o duce mult mai bine ca noi. Sper să fie așa.
Oricum, eu personal nu am de ce să mă plâng. Așa cum
e, am un acoperiș deasupra capului și, de bine, de rău, sunt
hrănită în fiecare zi. Dacă se întâmplă să nu mai prind câte ceva,
bune-s și pastilele de trăit. Băiatul ăsta chiar are milă de mine,
deși l-am zgâriat și l-am mușcat de fiecare dată când am avut
ocazia. Am tot timpu’ impresia că vrea să-mi facă rău. Niciodată
nu m-a lovit. Nu știu de ce îmi vine să reacționez așa. Poate mă
prinde mereu în toane proaste. Cine știe?
Ieri am avut totuși o zi foarte bună. Am ieșit afară și am
găsit lângă un tomberon niște conserve cu pateu. Nu erau linse
cum trebuie. Cine știe ce jeg de câine le-a depozitat acolo? Nu
mi-a păsat mie una ca asta. Când le-am ochit, le-am lins eu așa
cum trebuie. Avea și un os acolo, da’ era prea mare. Nu aveam
ce să fac cu el. I l-am lăsat, să nu zică după aia că-s nesimțită.
Îi găseam eu utilitate și osului, dacă eram nevoită. Așa merită
câinii! Dacă e să te prindă, de multe ori nu mai scapi de ei. Biata

216
mama cum s-a dus ea… Cum să nu le furi tot la ăștia? Cum?!
Cu fiecare ocazie! V-aș lăsa să muriți naibii de foame. Fiare ce
sunteți! Și nici oamenii nu-s departe de voi. Mai rar oameni
buni. Îmi amintesc că eram pui și ieșeam din când în când să
mă întind la soare. Mă mai vedea câte un oarecare de ăsta al
străzii și dădea cu picioarele în mine. Până să mă găsească el,
eram motiv de distracție pentru fiece gunoier. Îmi amintesc că
l-am văzut zăcând pe jos. Practic pot zice că eu l-am găsit pe jos
și nu invers. Zăcea pur și simplu. Îi ieșea ceva roșu din nas. Era
cu fața spre soare și răsufla greu de tot. M-am dus la el și l-am
lins cu curaj pe obraz. Era tare sărat roșul ăla. L-am curățat cât
de bine am putut și, pe urmă, am început să-l mușc de ureche și
să-l lovesc cu lăbuța. Mi se părea amuzant cum se mișca. După
câteva minute s-a ridicat brusc. Am luat viteză, să nu mă prindă
să îmi facă ceva. Cred că, de-mi dădea una, cădeam de nici eu
nu știu dacă mă mai puteam ridica. M-a văzut și a început să
râdă. A alergat puțin după mine și m-a luat în mână. Părea că
nu vrea să îmi facă rău. Așa a și fost. Nu a avut nicio intenție rea
cu mine. M-a tot enervat vreo câteva minute: când mă mângâia,
când își băga degetul la mine în gură, numa’ așa să mă ațâțe.
Mă scărpina în viteză așa și, dintr-o dată, m-a luat și m-a strâns
cu putere la pieptul lui. Nu înțeleg de unde toată mascarada
asta, da’ eu ce puteam să fac? L-am lăsat în pace. M-a băgat în
mașina lui. Avea o mașină imensă și portocalie. Atunci m-a dus
pentru prima dată aici. O căsuță într-o zonă liniștită a orașului.
E bine că e căsuță de asta mică. Așa pot ieși afară când am eu
chef. Aici am cutia mea cu nisip, am cutia aia în care îmi pune
mâncare și pe cea cu apă. Într-un fel mă plictisesc. Nu trebuie

217
să lupt pentru nimic. Unde e palpitația? Parcă mă ține numa’
să mă îngrașe. Totuși, am eu ceva cu șoarecii. Am mai prins așa
din când în când câte unu. Îi umilesc în ultimul hal. Îi fac să
mă implore. Vai, câtă plăcere poate exista în asta! E atât de tare
senzația.
Ca în fiecare zi, cam pe la ora asta vine. Acum ceva vreme
a fost plecat vreo două săptămâni. Habar n-am unde, dar nici
nu mă interesează. Cât e el plecat, vine un bărbos în fiecare zi
pe la amiază și îmi pune pastile maro în conservă și o umple pe
cealaltă cu apă. Noroc că lasă geamul deschis să pot să merg și
eu în treaba mea. De multe ori lăsam pastilele cu zilele acolo. Te
saturi de același gust. Apa o luam, că e bună.
Ei, a venit astăzi cu băiatu’ ăla. E mai înalt decât el și mai
slăbuț așa. Sper să nu facă mare gălăgie că eu aș cam vrea să
dorm. Nu mă interesează ce au ei de discutat. Liniște, vă rog! Îmi
e ciudă de un lucru. Dacă e plecat de acasă, mă lasă înăuntru.
Dacă e și el, mă scoate afară. Da’ ce sunt eu? Ai ceva de ascuns?
Sunt niște creaturi ciudate oamenii ăștia. Sunt de toate felurile.
La noi e altceva. Toate de soiu’ meu urâm câinii și șoarecii.
Tuturor ne place carnea și somnul la soare. Și peștele! Oh, da!
Peștele e viață! La ei, nu. Fiecare mănâncă altceva. Am văzut pe
stradă asta. Veneau cu cutii de plastic umplute de verzituri unii.
Alții cu ditamai felia de carne din care curgea ceva galben. Alții
lingeau o chestie albă. S-a scurs pe jos și am gustat și eu. Era
dulce și semăna cumva cu laptele. Și era așa de rece… Nu era
rea la gust, în schimb.
Acum stau bine ascunsă aici, după ladă. Sper să nu mă
vadă. Afară n-am chef să stau. Da’ parcă nu mă pot abține să nu

218
mă duc să văd ce fac. Nu pot sta locului când vine câte unu la
el în vizită. Mmm, simt un miros bizar. Un miros foarte ciudat.
Am mai simțit de câteva ori asta aici. Dar nu am putut să îmi
dau seama niciodată ce se întâmplă, că mă scotea afară. Ia să
vedem ce se petrece aici!
S-au așezat pe canapeaua aia mare. Până aici nimic deosebit.
Ăsta văd că s-a dus la frigider și a scos sticle de acolo. Nici asta
nu e deosebit. Asta face de când îl știu eu. După ce le bea începe
să sughită și să scoată sunete ciudate. Plictisitor. Celălalt văd că
ține în mână o bucată mică de hârtie. Are ceva maro acolo și văd
că presară ceva verde. Acuma o împreunează cu celălalt capăt și
o strânge. O învârte ușor. Ce face?! Ce e aia? E de mâncat? Mă,
dați-mi și mie dacă e de mâncat! Nu cred că e de mâncat. Pare
doar o bucată de hârtie totuși. Uite-l! A pus sticlele pe masă și
le-a desfăcut. Iese din ele un fel de fum. Te pomenești că aprind
ceva. Ce miros ciudat vine de acolo! Nu văd să aprindă nimic.
Sper că nu-s nebuni!
A terminat cu hârtia aia. A făcut un fel de băț mare și alb.
E ascuțit la vârf. Urât arată. Acuma văd că a luat bucata aia de
plastic de pe masă. Foc! Uite că aprind nebunii. Aprind vârful
ăla subțire. Ce ciudați! Ia uite la el. Băiatu’ ăsta ce a venit aici.
A închis ochii și pare să fi tras aer din chestia aia aprinsă. Acum
îl scoate afară. Se uită pe pereți și încă repetă mișcarea. Oare ce
gust o avea?! Vreau și eu să văd. Întotdeauna am vrut să văd ce
gust are. Mirosul îl mai știu. E cumva înecăcios. Hai să încerc să
mă apropii de ei. Da’ să nu mă vadă că ies la aer.
Se poate observa că le place la nebunie bățu’ ăla amândurora.
Când unu, când celălalt. Pare un fel de întrecere între cine poate

219
trage mai tare și mai mult. Printre exercițiile astea de respirat
profund, se pot auzi tot felul de șușoteli și râsete ușoare. Văd
că el s-a dus și a deschis două sticle și i-a pus și celuilalt una în
față. Acuma vrei să sughițe și el! Dă-i și lui, dă-i! Doamne, ce
ființe! E amuzant să te uiți la ei. Cum mie îmi place o bucată
bună de carne (și chiar știu să apreciez o carne bună), așa par
și ei să se bucure de porcăriile alea. Apa aia ciudată din sticlele
verzi și reci de la frigider și bețele alea imense ce ard la vârf.
Fiecare cu fericirea lui. Asta nu e ceva atât de nefiresc la oameni.
Îmi amintesc lucrurile astea de când îmi duceam traiul printre
gunoaie. Mai ales seara vedeam tot felul de oameni venind la
colț și sprijinindu-se de peretele colorat. Stăteau acolo în cerc
și trăgeau toți aer de ăla. Uneori erau doar doi-trei, altădată
zece. De multe ori aveau și sticle din care băgau în ei cu o sete
incredibilă. Nu puteam să mă apropii niciodată prea mult.
Sfârșeam cu picioare în burtă și cap dacă aveam tupeul ăla
grosolan. Dacă am învățat ceva e că, atunci când fac de astea, e
cel mai bine să nu mă dau pe lângă ei. Se comportă diferit. Unii
devin al naibii de ciudați: încep să râdă în hohote din senin.
Alții plâng. Alții urlă. Nu mai înțeleg. Care e totuși ideea?
Ia uite. Încep să râdă. Arată cu degetul pe tavan și râde
ca idiotu’. De ce râzi așa, mă?! Care-i faza? Ce-ai văzut? Unele
lucruri nu le voi înțelege niciodată la ei. Mă întreb dacă ei se pot
înțelege unii cu alții. Sunt atât de diferiți… Unu e violent, altul
e de treabă, unu râde, altul plânge. Dacă pot sta unul în preajma
celuilalt înseamnă că totuși se pot înțelege. În ce măsură, nu
știu, dar măcar pot.

220
 Ia uite! Gaura din perete. Îl văd: mișcă. Hai, prietene! Hai
afară! Da, e acolo. E lângă ei. Să mă duc sau să nu mă duc? Nu
mă pot abține. Aș vrea să nu fac asta, dar nu mă pot abține. Nu
îmi stă în fire să-l las să-mi scape din nou. E umilitor! Nu te mai
las să scapi, amice. Chiar mă duc de data asta. Fie ce-o fi!
Hai încoace! Acuma îl prind! Ia uite-l. Na, mai mișcă
acum! Mai mișcă! Ăștia doi au început să râdă ca niște nebuni.
Nu înțeleg de ce. Înainte să plec de lângă ladă, a picat pe mine o
bucată de material sau o haină ceva. Abia văzusem ceva inițial.
M-am dus așa, încet, cu aia pe mine. Ei m-au văzut de la început,
dar mi-au dat pace. Am urlat de două ori cu putere și m-am
aruncat spre perete. Șoarecele a luat-o spre stânga. Eu după el.
Am și dat cu capul de piciorul unui scaun la un moment dat.
Ăștia râdeau parcă au văzut cine știe ce.
Acum e al meu. Se mai zbate puțin, dar degeaba. Îl țin
strâns în gură. Nu mai are nicio șansă să scape. Care a fost
prețul? M-au văzut, iar, după ce m-au lăsat să îl prind, m-au
scos afară în frig. Într-un fel sunt foarte fericită că am pus laba
pe el. Pe de altă parte, acum trebuie să rabd frigul de aici. Am
avut de ales. Am fost aproape sigură că mă observă, dar am
riscat totul. Dacă nici nu-l prindeam, mă dădeau afară și nici nu
aveam șoarecele. Mă gândesc să îi dau drumul pe jos, să se mai
zbată puțin. Pe urmă, îi mai dau niște labe în cap să îl amețesc și
tot așa. De data asta îl umilesc eu pe el. Nu te joci cu mine cum
vrei tu, prietene! Ți-ai tot bătut joc de mine, dar acum ai ajuns
jucăria mea. Așa îți trebuie.
După ce au râs de s-au spart când m-au văzut încercând să
scap de materialul ăla ce stătea pe mine, m-au lăsat să alerg, ca

221
pe urmă să îmi deschidă cu tupeu ușa. Așteptau probabil să ies
eu de bună voie. Vezi să nu! Au văzut că nu am vreo intenție în
a face așa ceva, așa că m-a luat el în brațe și m-a aruncat efectiv
afară. Ce pretenții să ai de la ei? Mai mult nu îi duce mintea!
Stau lângă ușa de la intrare acum. Pot auzi în continuare râsete
și zgomote de sticle verzi. Mirosu’ ăla se simte foarte puternic și
de aici de afară. Nu știu cât mai au de gând să o țină așa, dar sper
să mă lase și pe mine înăuntru, că nu mai pot de frig. Aproape
că nu-mi mai simt mustățile care văd că au prins și o nuanță
deschisă, ca de zăpadă. Mai mișc din coadă din când în când, ca
să mi-o încălzesc. Nici șoarecele nu mai are mult. E gata de el.
Probabil frigul ăsta nu-i place nici lui. Nici nu mă mir.
O să mă duc prin în spate. Are el acolo un fel de cameră
unde ține niște lemne. Nu e cald, dar e mai bine decât în vântul
rece de afară. Plus că am și auzit niște șoareci prin zonă. Cu
puțin noroc, poate fraieresc măcar pe unul. Se ascund ei cât se
ascund, da’ nu o pot ține așa prea mult. Nu cât timp sunt eu pe
aici! Hai să vedem, dragilor! Cât vă mai puteți ascunde? Ei au
rămas înăuntru. Nu cred că vor deschide ușa aia degrabă ca să
pot intra.

222
 XIX

1 m a r t ie:
N-am mai apucat să scriu în jurnal până astăzi. Mi-am
ocupat timpul lucrând la mica mea poveste. Sunt destul de
împlinit. Când citesc ceea ce am scris până acum, chiar îmi
place. Mi se pare că-i ce mi-am dorit, deși pun pariu că mai
sunt multe de reparat. Până la urmă pe el îl fac un băiat sărac,
care află că s-a născut pentru lucruri mărețe, o profeție (trebuie
să se lupte cu un personaj rău care amenință satul), iar ea va fi
prințesa aflată la ananghie. El va descoperi că are puteri magice,
dar nu va ști să le folosească pentru multă vreme. Vreau să-l fac
să se maturizeze și să chinuie mult până să ajungă să fie într-
adevăr puternic. Ea o să fie o fată foarte mofturoasă și învățată
cu luxul. Nu îi va plăcea băiatul deloc și nu îl va aprecia pentru
calitățile lui, pentru simplul fapt că așa a fost crescută. Pe parcurs
se vor maturiza amândoi și vor fi împreună până la adânci
bătrâneți. Sună ca un fel de basm până la urmă, dar o voi face
de dimensiuni mai mari și voi avea multe personaje și acțiune
complicată. Chiar îmi place să introduc situații neprevăzute.
Sper să iasă ceva interesant.
A trecut mai bine de o lună de când nu am mai scris ceva
pe aici. Nici nu se întâmplă în fiecare zi ceva care să merite
notat. M-am întâlnit cu Alex, după ce a venit din Germania.
L-am pus să-mi povestească faza cu Lucian. Până la urmă a fost

223
ceva cât se poate de banal. A dat de băiat într-o parcare. Lucian
mai era cu cineva (poate chiar cu unul din ăia cu care a venit la
mine prima dată). Alex mi-a spus că s-a dus la el și l-a întrebat
de mine. Din ce mi-a spus el, Lucian ar fi început să îi râdă în
față și să îl înjure și pe el, după care l-a scuipat și l-a amenințat.
Eu îl cunosc pe Alex de multă vreme și știu că nu ține mult în
el. Mi-a zis că Lucian l-a luat de gât în următoarea clipă, iar
celălalt a căutat o bâtă în portbagajul mașinii. Îmi povestea totul
plin de entuziasm. Atunci, Alex ar fi reușit cumva să scape din
strânsoarea mâinii ăstuia și, din câteva lovituri de picior, l-ar
fi aruncat pe jos. Mi-a zis că s-a dus spre celălalt și l-a lovit cu
putere, după care s-a întors la Lucian și s-a ocupat de el cum
trebe. Aici nu a mai vrut să îmi dea detalii, dar, dacă a ajuns la
spital, îmi dau seama că nu s-a jucat cu el.
A fost o zi destul de plină, iar capul meu la fel. Am dormit
la el peste noapte. Eram rupt în gură. Am băut și am fumat
toate prostiile, până nu am mai știut de mine. Mi-a povestit ce
a mai făcut el prin Germania, iar eu i-am spus varianta auzită de
la Andreea. A râs de s-a spart, nu altceva. Am râs și eu cu el de
am picat pe jos. Fabulează bine Lucian ăsta, trebuie să recunosc.
Acum, Alex e plecat iar în Germania. A început, de ceva vreme,
o afacere cu mașini și pare să-i meargă din ce în ce mai bine.
Câștigă bine, doar că e mai mult plecat decât în țară.
Eu am aceeași viață. Lucrez pe internet și pare să meargă
bine. Veniturile au crescut consistent, iar timpul pe care îl petrec
scriind chestiile alea devine parcă tot mai scurt. M-am obișnuit
și îmi vine ușor să scriu câte un articol. Nu m-aș mai angaja
vânzător nici pentru un salariu dublu. E foarte bine așa.

224
 Un alt lucru bun de menționat ar fi că începe și Cristina să
îmi dea pace. În ultima săptămână nici nu m-a mai sunat. Mă
întreb dacă o fi bine. A tot ținut strâns să mă sune, să mă țină
cu orele la telefon, să se invite la mine. Probabil și-a dat seama
și ea că nu mai are rost. Chiar nu avea rost. Eu i-am zis de un
milion de ori că vreau să fim doar prieteni, însă ea, probabil,
spera la altceva. Eu n-am ce să-i fac. Ar fi fost mult mai bine
pentru ea dacă mi-ar fi dat pace de la început. Nu trebuia să îmi
facă atâtea vizite în spital, nu trebuia să insiste atât, mai ales că
ea a vrut să se despartă de mine. Ai obținut liniștea de care aveai
nevoie. Acum care este problema? Să zică mersi că am acceptat
să rămânem prieteni. Eu chiar îi doresc tot binele și nu aș vrea
să știu că pățește ceva, dar mai mult de atât nu. Sper să își fi găsit
pe cineva. Chiar e o fată de treabă și, sincer, aș vrea să știu că-i
fericită și că are o viață frumoasă.
Nici cu Andreea nu m-am mai văzut decât de două ori.
Chiar acum două săptămâni m-am întâlnit cu ea la un pub, pe
centru. Erat o vreme atât de faină afară… Îmi tot spunea că ea
încă ține la mine și ar vrea să fie mai mult între noi. Eu sunt
puțin sceptic în privința ei. Știu că e foarte frumoasă și chiar
foarte inteligentă, dar parcă i-aș da pace. După toată ruptura aia
și întoarcerea ei la Lucian, tot scandalul ăla și ce-a mai fost, nu
aș mai vrea nimic de la ea. Era la un moment dat să mă scap și
să-i spun toată povestea cu Lucian. Aș vrea să știe și ea pe cine
a avut alături, dar parcă a suferit destul din cauza lui. Cred că-i
ajunge tot ceea ce a trăit până acum.
Vorbește foarte entuziasmată despre munca ei. Începe să
se descurce din ce în ce mai bine și clienții o caută tot mai des.

225
A avut procese peste procese și, din câte îmi povestește ea, a și
câștigat multe dintre ele. Știam eu că o duce capul. Chiar mă
bucur. Îmi spunea la un moment dat că ar avea ceva ofertă să
se mute în București și să își deschidă un cabinet acolo. Asta
i-ar prinde foarte bine. Ar putea să se remarce mult mai ușor.
Poate dacă s-ar muta, ar trece peste toate necazurile astea mai
ușor. N-aș vrea să simt ceea ce simte ea acum. Nu știu cum
aș întâmpina o așa veste. Și, mai ales, bietul copil: crește fără
prezența unui tată. Și ce mai tată! Ar trebui să lase prostiile alea
și să se ocupe de el. Eu, dac-aș avea un copil, mi-aș direcționa
toată atenția spre el: să fie mult mai bun decât mine la tot ce fac.
Să facă sport, să învețe limbi străine de mic, să cânte poate la
un instrument. Și l-aș lăsa să își aleagă ceea ce îi place, nu cum
fac alți părinți. L-aș sfătui să se îndrepte spre un domeniu unde
chiar se fac bani. Nu știu, unul economic, sau spre medicină.
Dar, tot alegerea lui să fie. Dacă el vrea să fie un artist, artist
să fie. Până la urmă, dacă îți urăști locul de muncă, degeaba ai
bani. Nu cred că doar banii te pot binedispune. Eu am muncit
atâta vreme la Kaufland doar pentru că nu am avut altă soluție.
Ai mei mi-au spus chiar la început să mai stau să aștept un loc
de muncă, ceva care chiar să îmi placă. Eu m-am grăbit pentru
că am simțit nevoia să fiu independent. Mă chinuia ideea să
stau pe banii lor. Nu îmi place să mă trezesc la douăzeci și ceva
de ani, stând pe banii alor mei: să nu pot ieși când vreau eu
cu prietenii, să nu pot să-mi iau una alta, să vin în fiecare zi
să întind mâna în fața lor după bani. Chiar și pe un salariu de
nimic, am preferat să lucrez, să văd cum e să fii liber.

226
 Îmi amintesc când eram încă în școala generală. Era chiar
la început de an. Nu cred că trecuseră nici trei săptămâni de
la deschidere. Îmi pare că era prin clasa a șaptea. Mă trezeam
dimineața la șapte și ceva și luam tramvaiul. Acolo mă întâlneam
cu Alex, aproape în fiecare dimineață (asta dacă avea și el chef de
școală că-i cam plăcea lui să chiulească). Înainte să ajungem, el
se ascundea în spatele copacilor și fuma vreo două țigări. Foarte
devreme s-a apucat de fumat. Eu tot îi ziceam că nu e bine ce
face și de astea. Dar nu mă asculta. Acuma, iată-mă! Un Alex
mai mic și eu. Poate să-mi spună toată lumea să renunț la ele.
Eu tot ăla-s. Țin minte în special ziua aia, pentru că au venit
la noi niște studenți de la psihologie să ne ajute cu viitoarele
cariere. Ceva „consilieri vocaționali“, sau cum se numeau. Știu
că au venit la mine și m-au întrebat ce vreau să fac. Eu habar
n-aveam și m-am înscris la liceu doar așa să fac și eu un liceu.
Facultatea la fel. Le-am făcut doar așa. Nici nu știam spre ce
vreau să mă îndrept. Nu eram foarte îngrijorat. Mi-au dat o fișă
cu diverse întrebări. Întrebări ciudate, ce-i drept. Am completat
foaia aia și rezultatul a fost că ar trebui să mă fac doctor veterinar.
Am început să râd. Mi se părea foarte ciudat. Nu m-aș vedea
niciodată veterinar. Îmi plac animalele și îmi plăcea și biologia
și chimia în școală, dar parcă nu mi-ar conveni așa ceva. Nu știu
de ce.
Asta, din câte îmi amintesc, era și ziua în care și-a rupt Alex
mâna. Într-un fel, îmi venea să râd. A fugit de la ultima oră și
s-a dus în parc. Faza a fost că profu’ de bio fix atunci a decis să
facem ora afară, în parc. Ăsta stătea liniștit și fuma în spatele
unui pom cu niște prieteni de-ai lui. Eu nu l-am putut anunța

227
de toată treaba asta că nu aveam nici minute, nici mesaje. S-a
trezit la câțiva metri de noi, fumând fără să-i pese. Imediat ce
ne-a văzut, s-a cățărat în copac și a stat acolo fără să zică nimic.
Pe mine mă bufnea râsul, de-a dreptul. I-am făcut ușor semn
cu mâna, ca să nu mă vadă profu’. Alex își fuma restul de țigară
printre frunzele de castan. Nici că i-ar fi păsat ce se întâmplă.
Proful a scos catalogul și a început să facă prezența. Când a
ajuns la Alex, ăsta nu s-a abținut să nu își facă o prezență și
a strigat din pom. Profu’ nu și-a dat seama de toată treaba,
dar colegii știau că a plecat și au început să se uite după el.
Văzându-i pe toți cum se uită spre crengile copacului, s-a uitat
iute și profu’. Ăsta avea încă țigara în mână și s-a mișcat brusc
să nu îi vadă profu’ țigara. Nu știu ce a făcut pe acolo că, dintr-
odată, îl văd aterizând fix pe mâna stângă. A început să urle.
Profu’ era disperat. Nu știa ce să facă. A sunat rapid la o salvare
și l-au luat pe o targă. Atunci profu’ și-a făcut ceva probleme
din cauza lui. Știu că mai auzeam șușoteli pe holurile școlii și
vedeam profii cum strâmbau din nas când se aducea vorba de
domnul Laschici. Măcar de ar fi fost vina lui. Alex a fost prea
speriat ca să povestească ce s-a întâmplat și nu putea zice acasă
că a vrut să nu îl vadă profu’ cu țigara. Taică-său e un om dur și
i-ar fi tras o bătaie soră cu moartea. De el cred că se temea cel
mai mult. În rest, nu-i era frică de nimeni. Nici de băieții din
liceu nu se temea. S-a luat o dată de niște băieți de-a noua și
știu că l-a făcut praf pe unu’. Nu mai zic când a mers el la liceu.
Chiar nu avea nimeni curaj să-i zică lui ceva. Lumea, de obicei,
îl evita, doar ca să nu își facă probleme cu el. El singur nu căuta

228
scandal, dar, dacă îl jignea cineva, nu aștepta să i se spună a
doua oară.
L-am ajutat pe Alex de multe ori să își rezolve corigențele.
Nu puteam să-l las să rămână repetent. Nu am mai fi fost
colegi. Îmi amintesc când am încercat să-l ajut la mate în clasa
a noua. El era de-a dreptul paralel cu tot ce se făcuse în anul
respectiv. O săptămână din vacanța aia de vară așa s-a dus. Am
stat amândoi în casă și am învățat împreună. Într-un fel, a fost
bine și pentru mine. Am recapitulat tot. Chiar când am început
a zecea, se mira profu’ de mate de unde știam eu atâtea. Am
fost și la olimpiadă în anul ăla. El a trecut corigența — chiar cu
șapte. Era încântat. Știu că am tras o beție urâtă de tot în seara
aia. Chiar acum, când am fost la el, ne-am amintit de corigența
dintr-a noua. N-aveam nicio grijă niciunul dintre noi. Nu tu
lucru, nu tu șefi proști cu care să te cerți, nu tu salariu de căcat.
Era frumos.
Nu s-a potolit Alex. Ce-i drept, a ajuns până-ntr-a doișpea
cu chiu cu vai, dar la bac a picat. Și nici nu s-a obosit să îl dea
a doua oară. A zis că lui nu-i trebuie așa ceva. Și-a găsit ceva de
lucru la un bar vreo doi ani, după care a renunțat și la aia. Se
ocupa cu telefoane și laptopuri o vreme după asta. Le cumpăra
de pe la fiece oameni din piață și le vindea pe net. Chiar făcea
bani frumoși cu de astea, da’ erau zile în care n-avea nimic. Eu
eram cu faculta’ și mă mai întâlneam cu el la câte-o bere din
când în când. Mă ținea la curent cu tot ce e nou în tehnologie.
Avea tot timpul ultimele modele de telefoane și niște laptopuri
foarte bune. Replica lui era: „nu știi cui i-ar trebui un telefon?“
Deja asta era în loc de salut la noi. De la el am și eu laptopu’

229
ăsta. Deja merge la mine de câțiva ani și, culmea, nu am avut
probleme cu el. Îmi spunea că e adus din Belgia de ceva băieți
cu care se știe el. Așa mi l-a negociat că l-am scos la trei milioane
și ceva. Și era aproape nou.
Acum aduce și mașini din străinătate. Nu știu cum se
învârte, dar scoate o groază de bani: ajunge și la două-trei mii
de euro pe lună. Așa da! Chiar acum, când m-am întâlnit cu
el, mi-a arătat ditamai teancu’ de bancnote. Am rămas mască.
Când îmi amintesc că mă suna să-i dau împrumut să-și ia câte
un pachet de țigări… Oricum, nu știu cât de legal e ceea ce
face, da’ e treaba lui până la urmă. Nu cred că i-au stat lui în
cale vreodată chestiile astea. Mă bucur pentru el, că se poate
descurca în sfârșit cu banii.
Nu i-a plăcut niciodată de Cristina. De aia poate m-a și
încurajat în halul ăla să mă combin cu Andreea cât mai repede.
Nici Cristinei nu-i plăcea de el. Îmi tot zicea să nu mai vorbesc
cu el că îmi face rău și de astea. Pe de altă parte, el îmi tot
spunea că ea e o curvă și că a auzit multe despre ea înainte să
fie cu mine. Am luat-o ca pe o reacție negativă din partea lui. E
clar că dacă nu ai pe cineva la suflet, o să vorbești numa’ aiurea
despre persoana respectivă. Cât timp am fost cu ea, nu mi-a mai
zis nimic. A încercat să o placă pentru mine. Chiar și așa, cât
timp am fost împreună, mă întâlneam rar cu Alex. Cristina e o
fată foarte geloasă și mă suna încontinuu să vadă pe unde sunt
și ce fac. Niciodată nu a avut încredere deplină în mine. Cam
tot timpul meu i l-am dedicat ei. Chiar și așa, se pare că nu i-a
ajuns.

230
 Un lucru bun s-a întâmplat în tot timpu’ ăsta. Cu Ana au
evoluat frumos toate. Ne-am mai văzut de câteva ori și totul
pare să fie în regulă. Chiar mâine trebuie să ne întâlnim la ea să
ne uităm la un film împreună.

3 m a r t ie:
M-am întâlnit ieri cu Ana. Am fost la ea, pentru prima
dată. M-a așteptat cu cina pregătită. Știe să gătească foarte bine.
Asta chiar m-a impresionat. În ziua de azi, femei care să gătească
așa, mai rar. Nu m-am așteptat la una ca asta. Am fost plăcut
surprins: mâncare italienească. Super! Pe urmă un vin roșu
foarte bun, care, sincer să fiu, mi-a cam luat mințile.
Are un apartament frumos și bine aranjat. Totul e foarte
ordonat (se vede că e profă de mate’). Am mai stat la povești
vreo jumătate de ceas după ce am mâncat și pe urmă ne-am pus
la film. M-a lăsat pe mine să aleg filmul, așa că am luat de pe net
ceva horror. Nu mai văzusem de multă vreme un film horror și
am zis că era cazul. Ea mi-a mărturisit că se teme și nu o să mai
poată dormi. Am început să râd și i-am spus că nu e cazul să
își facă griji (ce să spun, era marele erou acolo). Oricum, a fost
amuzantă: se uita atât de atentă la ce se întâmplă și o vedeam
cum tresare la câte-o scenă mai creepy. I-am zâmbit. A roșit ca o
fetiță de zece ani. Atunci s-a lăsat ușor cu capul pe pieptul meu.
„Acum e mai bine!“, mi-a zis. Eu eram întru-totul de acord cu
ea. Chiar era foarte plăcută senzația.
Mă uitam la film nu prea entuziasmat. Foarte puține din
filmele horror au reușit cu adevărat să mă sperie, iar ăsta, cu
siguranță, nu se încadra în categoria aia. Era destul de prost. Cu

231
toate astea, ea era speriată. Uneori chiar respira greoi, fapt de
care mi-am dat ușor seama, stând atât de aproape de ea.
Eram pe canapeaua mare și roșie din living. În fața
noastră, un ditamai LCD, de vreun metru pe puțin. Sunetul
era incredibil, dar filmul tot prost. Ea trăia filmul. Era acolo,
o simțeam. M-a amuzat mult atitudinea ei, și, sincer, aș fi vrut
să trăiesc și eu așa: să mă sperii și să tremur tot pentru fiece
efect special (o figură fata asta). La un moment dat, s-a ridicat
și m-a întrebat dacă nu vreau chipsuri sau popcorn, după care
a dispărut vreo zece minute. Nu știam sincer ce a putut face
atâta timp. După ce s-a întors, am observat că avea un miros
special. S-a dat probabil cu vreun parfum. Era un parfum foarte
fin și dulce: semăna cumva cu scorțișoara. Mi-a adus un bol
cu chipsuri, după care s-a așezat din nou în aceeași poziție.
Acum puteam să îi simt îndeaproape parfumul. Se simțea atât
de puternic… S-a lipit de mine de-a dreptul. O vedeam cum
se zbătea parcă să intre în mine de tot, nu altceva. Nu avea
deloc stare. Îmi plăcea. Așteptam momentul potrivit, care nu
s-a lăsat foarte mult așteptat. Era vorba de o scenă, care mie
nu îmi părea atât de creepy, dar ea mi-a dat impresia că s-ar fi
speriat de moarte, nu altceva. S-a ridicat puțin cu capul și s-a
uitat lung la mine. Ochii îi luceau. Îmi zâmbea provocator. S-a
apropiat ușor cu capul de mine. Îi auzeam respirația greoaie
și o aveam impresia că tremură. I-am simțit atingerea buzelor.
Atât de fierbinte și de plăcută. Filmul avea să fie compromis din
acel moment. Sărută incredibil femeia asta. Și buzele alea, atât
de moi și de-a dreptul delicioase. Mai bine de zece minute nu
ne-am oprit. La un moment dat și-a depărtat ușor buzele de ale

232
mele și m-a privit adânc în ochi. Avea lacrimi. Eu eram confuz,
nu înțelegeam de ce ar plânge. Am strâns-o în brațe și nu am
mai vorbit nimic pentru câteva minute. Mă simțeam foarte
ciudat: ca și cum aș fi vinovat de ceva, însă nu înțelegeam de ce
anume. După toată scena asta, ne-am despărțit, ca și cum nimic
nu s-ar fi întâmplat. Eu nu am vrut să îi amintesc nimic. I-am
dat pace așa. Vreau să o cunosc, să știu de ce a reacționat așa.
Sunt sigur că îmi va spune ea, fără să o întreb nimic. Am plecat
imediat după film. Înainte să părăsesc apartamentul, am mai
strâns-o încă o dată în brațe. Îmi place la nebunie să o strâng în
brațe. E atât de plăcut…
Astăzi m-a sunat de dimineață să vadă ce fac. Chiar m-am
bucurat că e ea cea care mă trezește. Era încântată. Vocea ei
părea atât colorată. Râdea întruna și îmi spunea că abia așteaptă
să ne revedem. Cu siguranță asta mi-a făcut ziua mai bună.
Încep să pun speranțe în ceea ce o privește. Chiar le are pe toate
femeia asta. E atât de matură, dar, când vrea, se poate comporta
precum o copilă. Una de care te poți îndrăgosti în fiecare clipă.
Una naivă și nevinovată, care se așază în palma ta precum un
fluture. Ea, dacă ar fi un fluture, cu siguranță ar fi unul cât se
poate de colorat, cu niște forme sofisticate și greu de definit.
Abia aștept să o revăd și să mai petrec ceva timp cu ea.
După ce mi-am continuat activitatea pe internet, care, și
ea, merge din ce în ce mai bine, m-am așezat să mai scriu câte
ceva. Am câteva pagini și încep să îmi dau seama în ce direcție
vor merge lucrurile în povestea mea. Sper să reușesc să îmi fac
timp și să o și termin. Ana vrea să o citească. Mi-e și teamă. Am
impresia că nu știu să scriu cum trebuie și nu aș vrea să își facă

233
o impresie proastă despre mine. Am scris încă o pagină astăzi.
Am cinci scrise. Nu m-am gândit câte pagini voi avea în final
și nici nu mă interesează. Nu scriu de dragul dimensiunii. O
scriu pentru că mă descarcă și simt că fac și eu ceva în afară de
banalitățile vieții de vieții: a trăi, a mânca și a căca.
Cam trei și ceva a fost azi când m-a sunat Andreea. Părea
foarte încântată și ea. Probabil o fi primit ceva veste importantă.
M-a rugat să ne întâlnim peste două zile, că are ceva important
să îmi spună. Am zis: „sigur, de ce nu?“ Mă văd cu ea poimânine.
Chiar sunt curios ce i s-a întâmplat de a binedispus-o în halul
ăsta.

234
 XX

6 m a r t ie:
Ei bine, la asta chiar nu m-am așteptat. Întâlnirea cu
Andreea avea să mă dea de-a dreptul peste cap. Asta s-a întâmplat
ieri pe la două și ceva. Ne-am întâlnit, de data asta, în Parcul
Central. De obicei, preferă puburile, dar asta se pare că era o zi
mai deosebită: de-a dreptul deosebită.
Am căutat prima dată un loc de parcare, ceea ce n-a fost
deloc o problemă. Parcul era aproape gol. Singurul personaj
care ne ținea companie era bătrânelul ce-și duce viața prin
parcul respectiv: un om în vârstă, îmbrăcat cu ultimele zdrențe,
care stă toată ziua și hrănește porumbeii cu firimituri și ce mai
o fi găsind el prin tomberoane. E un om al străzii și nu vine
niciodată să ceară nimic de la nimeni. Lumea îi oferă câte un
leu-doi, poate tocmai pentru că nu vine să ceară.
Era în mijlocul parcului, tocmai lângă fântâna arteziană
abia repusă în funcțiune. Pe bordura fântânii, el stătea și despica
o felie uscată de pâine, aruncând firimituri în stânga și în
dreapta. În jurul lui se adunaseră zeci de porumbei ciugulind
cu lăcomie de pe jos. Peisaj de-a dreptul deosebit: o fântână
superbă în jurul căreia oscilau tot timpul porumbei de diferite
culori. M-am dus și eu să arunc niște bucăți dintr-un corn
care mi-a mai rămas prin mașină. Din păcate, nu se putea.
Imediat ce m-a văzut bătrânul, a urlat cu putere: „Nu hrăni tu

235
porumbeii! Sunt porumbeii mei!“ Am zis să le dau pace. I-am
întins bucățile uscate de corn lui și l-am rugat să îi hrănească
el. M-a privit fix în ochi și, pentru câteva secunde, nu mi-a zis
nimic. Mă simțeam ciudat, ca într-un fel de transă: „O să le dau
eu…“, mi-a spus.
Andreea mă aștepta pe o băncuță veche, a cincea cum treci
de fântână. Am zărit-o imediat, așa că am lăsat bătrânul să-și
facă numărul în continuare. Purta niște ochelari de soare mari și
negri, niște blugi și un tricou complet roz. Era într-adevăr cald
afară. Numa’ eu n-am fost inspirat să vin îmbrăcat mai scurt:
aveam o bluză destul de groasă pe mine și simțeam că îmi dau
duhul, nu altceva. Imediat ce m-a văzut, Andreea și-a dat jos
ochelarii de soare și s-a ridicat de pe bancă. M-a luat în brațe și
m-a strâns puternic, ca și când nu m-ar mai fi văzut de cine știe
câtă vreme. Nu înțelegeam acest gest atunci. Mai târziu aveam
să înțeleg de unde tot momentul ăsta încărcat. Primul lucru pe
care mi l-a zis, ca de obicei, a fost un: „Ce mai faci, dragule?“
I-am spus că totul e la fel, nimic deosebit, după care m-am
așezat pe bancă, ea urmându-mă. Nu am stat mult timp. În cele
nici cinci minute, am apucat să scot și să îmi aprind o țigară. Ea
se uita la mine lung și admira cu atenție firul de fum pe care îl
scoteam, când pe gură, când pe nas. S-a ridicat la un moment
dat brusc în picioare și mi-a propus să facem o plimbare prin
parc. „De ce nu?“, mă gândeam. Oricum să stăm în soarele ăla,
nu era o opțiune. Am plecat deci prin parc. Am ales o zonă mai
umbrită chiar. Din cinci în cinci minute, fata se oprea brusc și
se gândea. Nu voia să îmi spună nimic. Eu o priveam curios.
Știam că până la urmă îmi va spune, așa că nu o sâcâiam. Pur și

236
simplu așteptam să își găsească momentul. Avea lacrimi în ochi.
Mi-a spus că ține foarte mult la mine și ar vrea să fie mai mult
între noi. După asta au urmat o tonă de scuze pentru faptul că
m-a lăsat baltă. Eu nu ziceam nimic. O lăsam să se descarce.
Totul avea să culmineze cu vestea cea mare:
— Știi, mi-a spus, am un prieten foarte bun în București.
După asta s-a lăsat liniștea pentru încă două minute.
Credeam că își va continua ideea.
— Așa…
A continuat imediat:
— Mi-a spus să mă mut în București și eu. Mi-a găsit o
chirie ok și mi-a propus să mă ajute să îmi deschid un cabinet.
El e judecător acum. Îmi poate face recomandări bune.
M-am arătat foarte încântat să primesc asemenea vești:
— Foarte fain! i-am zis.
— Da…, continuă ea, de asemenea, știu o multinațională
care merge bine și am vorbit pentru tine. Am o mătușă manager
acolo și s-ar rezolva cât ai clipi să îți găsești un job ca lumea.
Zicea că, încă din prima lună, ți-ar putea oferi un salariu de trei
mii cinci sute de lei. După puțin timp ar urca până la patru sau
chiar cinci mii. Mă gândeam că poate te-ar interesa așa ceva. Tu
chiar ești o persoană inteligentă și cred că te-ai integra rapid.
M-am uitat lung la ea. Nu-mi venea să cred ce aud. Un
așa venit nici nu puteam visa aici. Mai ales după ce am lucrat
pe un salariu de căcat. Un salariu care îmi asigura doar facturile
și, eventual, câteva ieșiri cu prietenii prin oraș. O priveam cu
admirație. Chiar apreciam gestul și știam că vorbește serios. În
mintea mea erau doar numerele alea. Zâmbeam încontinuu.

237
 — Am putea să o luăm de la început, mi-a zis. Chiar îmi
pare rău dacă ți-ai făcut vreo imagine proastă despre mine.
Nu trebuia să mă las mânată de milă. Până acum, ești cea mai
potrivită persoană pentru mine. Am putea să fim colegi de
apartament. Cu ocazia asta ne-ar ieși mai ieftin amândurora. E
și destul de aproape de centru. Asta pentru că e o cunoștință a
unei rude de-ale mele. Altfel, nu văd cum am putea avea o așa
ofertă. Eu îți zic să te gândești. Chiar ar fi un pas important
pentru tine.
Într-adevăr, avea dreptate. O asemenea șansă nu apare la
tot colțul. Nu e de dat cu piciorul. Am stat pe gânduri toată
ziua și numai asta aveam în cap. Dar parcă nici nu m-aș muta
așa. Aici am apartamentul meu, nu stau în chirie. Aici îmi sunt
părinții și prietenii. Nu știam ce să îi răspund. Nu mă îndoiam
neapărat de ea și de fidelitatea ei. Încercam să îi înțeleg gestul și
chiar mă simțeam împăcat cu ideea. Totuși, mai era ceva ce nu
mă lăsa să o iau pe acest drum. Nu înțelegeam ce, în schimb.
— Nu trebuie să îmi dai un răspuns acum. Încă este timp.
Prietenul ăsta al meu îmi spune că mai are de rezolvat niște acte
ca să pot veni și eu acolo. Eu sigur plec. Nu mai stau să mă
gândesc. E bine și aici, dar parcă nu aș sta în loc.
— Foarte bine faci, i-am spus.
O priveam atent și încercam să îi văd fiecare expresie a
feței. Chiar eram curios de reacția ei. Nu puteam să îi dau un
răspuns la așa ceva. În momentul ăla chiar mă gândeam că ar
trebui să plec cu ea. Acum, în schimb, nu știu ce să zic. Parcă nu
aș lăsa totul. Poate va răsări soarele și pe strada mea. Nu m-aș
arunca așa spre ceva ce nu cunosc.

238
 — Să știi că aștept un răspuns de la tine, îmi spuse privindu-
mă adânc în ochi. În acel moment timpul părea a se fi oprit.
Totul a înghețat în jurul ei, iar eu eram concentrat la mișcarea
buzelor ei în timp ce vorbea cu mine.
— Sigur. O să mă gândesc la asta.
Asta i-am zis atunci, scoțându-mi o altă țigară din pachet.
La intrarea din partea opusă a parcului se afla o rulotă albă.
Pe ea erau lipite tot felul de stickere cu prăjituri. În fața rulotei se
găsea un individ cam dubios, cu o mașinărie de aia de făcut vată
pe băț. I-am luat o vată pe băț fetei, iar mie un langoș și o sticlă
de Cola de la rulotă. Într-adevăr, niște prețuri de speriat aici.
Era în extaz când l-a văzut pe tip cum îi rula, pe bățul de lemn,
bucata mare și roz de vată. Îl privea atent și o gusta din priviri.
Era incredibilă. În acel moment îmi părea atât de simpatică…
Dacă ar fi fost să-i răspund în acel moment la ofertă, aș fi spus
cu siguranță da, fără cea mai mică ezitare. Ne-am luat deci și
ne-am mai plimbat, vorbind fel de fel de nimicuri despre viața
de zi cu zi. Din când în când ne trezeam lăudând vremea de
afară din plictiseală. Mă tot întreba cum îmi merge activitatea
pe internet și părea foarte interesată. Nu știu dacă într-adevăr
era ea interesată, sau doar încerca să pară, de dragul meu. Îmi
tot spunea că pot continua să fac și asta și că orele de lucru
sunt puține la multinaționala aia la care vrea ea să mă ducă. Mi
se părea prea fain să fie adevărat. Știam că nu vorbește aiureli.
Dacă ai cunoștințe, rezolvi orice. Și chiar câștigi bine. Eu când
m-am angajat aici, nu cunoșteam pe nimeni. Toți mă tratau
cu superioritate și nu aveam cum să mă împotrivesc. Eram un
nimeni. Când nu ai relații, e foarte greu să te descurci.

239
 Vreo două sau trei ore am stat cu ea în parc. Ne-am tot
găsit subiecte de discuție, parcă doar să nu se mai termine.
Chiar înainte să plec, o altă surpriză avea să își facă loc: Cristina.
Cristina era în compania unui băiat pe care nu l-am mai văzut
în viața mea. Un tip bine, foarte înalt și brunet, îmbrăcat tot
în negru și cu ochelari de soare, fapt pentru care nici ochii nu
am putut să i-i văd bine. Se plimbau liniștiți, fără nicio grijă, și
păreau să discute foarte aprins. M-am uitat cu admirație la ei,
deși, într-un fel, nu-mi cădea prea bine. Aveam un sentiment
ciudat, pe care nu îl mai cunoscusem înainte. Mi se băteau
în cap două chestii diferite. O parte din mine era încântată,
cealaltă dimpotrivă. Chiar și așa, mai bine să nu-i fi văzut.
Acum înțelegeam, în sfârșit, de ce nu mai insista Cristina, de
ce mă lăsa în pace și nici măcar nu mă mai suna. Noi eram la
o oarecare distanță și i-am cerut Andreei să nu ne lăsăm văzuți
de ea. Apucasem să îi povestesc una alta despre Cristina. Chiar
și așa, am impresia că ne-a zărit la un moment dat. Spun asta
pentru că dintr-o dată s-a întors și s-a dus în direcția opusă.
Băiatul ăla se ținea după ea. Mi-au fost simpatici cum au luat-o
din loc. I-am urmărit până au dat colțul și au intrat pe o străduță
îngustă, străduța pe care mergeam eu spre liceu.
Andreea a început să râdă când i-a văzut și m-a întrebat
imediat dacă mă simt bine. Sigur că sunt bine, asta i-am spus
fără să stau să mă gândesc. În capul meu, în schimb, era altceva.
Simțeam un oarecare regret, îmi puneam întrebări. Aveam
impresia, pe moment, că nu am făcut bine că am ignorat-o în
halul ăla în ultima vreme. Plus că m-a văzut și ea probabil cu

240
Andreea. Acum clar nu mai era cale de întoarcere. Am răsuflat
într-un fel ușurat și mi-am văzut de drum.
Aveam să ne despărțim exact în locul în care ne-am întâlnit:
îmediat în spatele fântânii. Ea s-a dus spre mașina ei, eu spre
a mea. Am plecat acasă și mi-am văzut de articolele mele în
următoarele ore. Așa s-a dus ziua. O zi cu totul aparte după
mine. Chiar eram terminat. Mă gândeam doar la povestea cu
Andreea. Pe urmă, aveam în cap toată scena aia cu Cristina.
Capac a pus apelul de la Ana, pe care aveam să îl primesc în
acea seară: apelul ăsta m-a vindecat într-un fel. Dacă puneam
în balanță toată situația asta, ea ar fi cântărit destul de mult.
Nu am vrut să povestesc nimănui toată treaba. Chiar cred că
pot alege singur de data asta. Andreea e, într-adevăr, minunată.
Și îi înțeleg decizia legată de Lucian. Cine știe, poate și eu aș
face așa ceva dacă aș fi pus într-o asemenea situație. Trebuie
însă să recunosc că eu depășesc greu momente de astea. Pur și
simplu, de multe ori mi-o imaginam cu el. Știu, gândesc ca un
copil, dar am impresia că nu aș putea fi fericit lângă ea, chiar
dacă are atâtea calități. Unii ar spune că-i perfectă (și n-aș avea
contraargumente). Chiar n-aș avea.
După cum spuneam: pe la ora șapte, cred, îmi sună
telefonul. Deși nu era atât de surprinzător un apel de la ea,
m-am arătat destul de uimit că m-a sunat. I-am răspuns fără să
mai stau să mă gândesc. Atâta mi-a fost! În momentul în care
i-am auzit vocea, am simțit că-s drogat. Nu știu de ce, dar când
o aud, parcă aș fi sub un fel de hipnoză. E atât de… nu știu
cum să spun… fierbinte. Da! Fierbinte de-a dreptul. Și cuminte
cumva. O combinație imposibilă, paradoxală.

241
 — Bună…, a făcut o pauză și a dat de-a dreptul viață „ă“-
ului ăluia. L-a înviat. Îl simțeam în mine.
— Hei, i-am răspuns cu încântarea unui copil de cinci ani.
— Ce mai faci? Mi-a fost dor să îți aud vocea.
Ok, asta m-a lăsat cu gura căscată. Chiar nu știam cum să
reacționez. M-am uitat pe pereți ca un bou.
— Alo?! insistă ea.
— Da, da, i-am răspuns ca pierdut în spațiu.
— Am crezut că nu se aude sau ceva.
— Nu, nu. E în regulă. Și eu voiam să vorbesc cu tine. Ce
mai faci?
— Uite, sunt frântă. Sunt într-un proiect destul de
solicitant acum. Abia mai fac față.
— Mai respiră și tu. Lasă-l naibii de proiect.
— Așa ar trebui…
— Eu sunt bine. Pe acasă. Nu de mult am terminat de
scris.
— Oh, super. Cu cartea cum mai merge?
Mă simțeam rușinat. Cumva vinovat că i-am spus de toată
treaba asta. Dacă nu îi va plăcea ce scriu? Știu că nu îmi va
spune sincer ce crede, tocmai ca să nu mă facă să mă simt prost.
De aia mă și tem mai mult. Nu voi ști ce crede cu adevărat.
— Destul de ok. Nu mă grăbesc, ți-am zis. E o chestie pe
care o fac așa, mai mult pentru mine. Nu vreau să o fac publică.
— Da, da. Știu. Dar mie tot îmi vei arăta, nu?
— Da, sigur. Așa ne-am înțeles, nu?

242
 Începe să râdă. Îmi place atât de mult când reușesc să o fac
să zâmbească. E ca un scop împlinit. Parcă aș vindeca pe cineva
de o boală sau așa ceva.
— Bun, abia aștept atunci.
— Super. Da’ mai ai răbdare.
— Sigur, sigur, scriitoru’ meu.
Nu știam ce să îi mai zic. Mă simțeam atât de mic când
mi-a zis asta.
— În rest, ești ok?
Știu. O întrebare tâmpită. Abia mi-a spus că e super ocupată
și nu își vede capul de muncă, dar voiam și eu să fac conversație.
— Da, da. Tu?
Bineînțeles că mi-a dat acel „tu?“ din politețe. Ce era să
zică?
— Sunt ok și eu. Același maimuțoi pe care-l știi.
— Da, un maimuțoi de treabă.
Începe iar să râdă. Doamne, cât de bine mă simt când o
aud râzând.
— Un maimuțoi, intervine după ce se oprește din râs, cu
care aș vrea să mai văd un film cândva.
Oh, da! Îmi amintesc foarte clar, detaliu cu detaliu, cum a
fost ultima dată când ne-am uitat la film. Îmi era destul de clar
spre ce bate invitația asta.
— Oricând, i-am spus fără să ezit.
— Îți place ție să vezi filme cu mine.
— Da, i-am răspuns, și să îmi dau filme cu tine. Poate
chiar mai mult decât să le văd.

243
 Aceeași voce cuminte care începe să râdă. Era mai mult
un râs cu subînțeles de data asta. Aceeași voce, care parcă mă
încărca și pe mine și îmi lua de pe cap toate grijile și problemele.
— Ești un drăguț, mi-a spus. Lasă că vedem. Îmi fac timp
și, cu prima ocazie, găsim un film bun.
— Super.
— Și te las din nou pe tine să-l alegi. Văd că te pricepi.
Dacă e să ne luăm acum după cât de bun a fost filmul pe
care l-am ales, aș spune că sunt cel mai prost la capitolul ăsta.
N-am noroc să găsesc ceva ce îmi place. Știam că nu e vorba în
niciun caz de așa ceva.
— Cu atât mai bine, mă bufnește și pe mine râsul.
— Și vreau să vorbim mai multe. Sper că toată scena aia pe
care am făcut-o nu te-a făcut să te simți prost. Vreau să vorbim
despre asta face-to-face. Mi se pare că ar fi mult mai ok.
— Stai liniștită, Ana. Nu-i niciun stres.
Abia așteptam să văd ce poate spune despre toată faza.
Chiar sunt curios să știu de ce am reacționat așa. Gust de ardei
iute nu cred c-oi fi având.
— Poate am mâncat eu vreun ardei iute și te-a pișcat la
limbă. (Bineînțeles că a trebuit să fac eu pe interesantu’.)
Dacă până acum a râs, acum cred că era pe jos. Am râs și
eu cu ea, dar ceva mai „pe silent“ ca să zic așa.
— Nu ești normal! (Mă așteptam sincer la replica asta). Nu
neapărat pentru că am mai auzit-o de un milion de ori. Pur și
simplu am anticipat-o.
— A zis cineva că sunt?

244
 Fac și eu pe clovnul. Îmi place să o amuz. Nu vreau să o
știu tristă din cauza muncii ei, care, fac pariu, devine oribilă.
— Ce zici? Ne vedem peste două zile? Îți poți face timp?
— Eu îmi pot face timp oricând. Tu să îți faci. (Oricum
sunt un „frecmentangiu“)
— Bun atunci. Rămâne să ne auzim la telefon. Și să știi,
mă mai poți suna și tu din când în când.
— Nu vreau să te deranjez.
(Ce să zic, Denis! Ce mai scuză ți-ai găsit și tu, de parcă ar
fi ocupată 24/24. Mă simțeam aiurea că a trebuit să o bag pe
asta.)
— Dacă nu pot vorbi, îți trimit mesaj înapoi. Poți să mă
suni oricând.
— Bine, măi. O să te mai bâzâi și eu că și așa ai atâta timp
liber.
— Oricând. Ție își răspund cu drag.
Vocea ei… Ce voce poate avea femeia asta. E atât de plăcut
să o asculți. Parcă ar cânta, nu ar vorbi.
— Bine, te las atunci. Mai scrie-mi pe Facebook, dacă vrei.
O să stau și eu pe net în seara asta.
— Super. Ne auzim.
— Te-am pupaaat.
— Și eu. Ceau!
Într-adevăr, restul serii avea să fie petrecut online. Am stat
logat până am văzut-o că intră și i-am scris imediat. Parcă m-am
tâmpit, nu altceva. Nu știu, femeia, fata asta (nu știu cum să îi
mai spun) îmi place la nebunie. Trece timpul cu ea în prostie,
ca si cum nici n-ar exista minute și ore: toate parcă-s secunde.

245
Și totul s-a întâmplat așa de repede, parcă mai ieri o vedeam pe
Facebook și aveam impresia că e vreo amărâtă de pițipoancă. Ce
să mai spun: m-a uimit total. Chiar vreau mai mult de la fata
asta.
Bineînțeles că după convorbirea asta cu ea am știut în ce
direcție bate balanța mea. Totuși, nu îmi era foarte clar ce să fac.
Aveam ezitări: viața mea profesională se poate schimba total.
Aveam subiect de gândire acum. Cu siguranță mă măcina. În
capul meu doi omuleți ciudați se luptau încontinuu. Ambii la
fel de puternici și la fel de bine înarmați. Nu știu dacă am făcut
alegerea bună. Încă sper că am făcut ceea ce trebuie. Chiar astăzi
(pe la amiază așa) am sunat-o pe Andreea și am vorbit cu ea. Nu
mi-a fost ușor să îi spun asta, dar, până la urmă, e ceea ce am
decis (și de data asta a fost alegerea mea, fără vreo influență; mă
tem că dacă aș fi povestit vreunui prieten, cu siguranță nu mai
simțeam că am gândit singur și asta m-ar fi torturat și mai tare).
Am pus, așadar, mâna pe telefon și, cu mici ezitări, am
apelat-o pe Andreea. Am avut „norocul“ să fie ocupată chiar
atunci. M-am simțit atât de ușurat, dar, în același timp, și foarte
încărcat. Mă bucuram că nu i-am spus încă, dar mă frământa
ideea că trebuia să rezolv și asta cumva. Pe la trei jumate deci,
am luat iar telefonul în mână. Înainte să apăs „Call“ m-am uitat
să văd dacă am semnal, baterie, volum. Absolut tot am verificat.
Simțeam că trag de timp, doar ca să mai câștig câteva secunde.
Știam că după asta nu va mai vorbi cu mine.
— Alo! spun când bipurile alea ciudate s-au oprit.
— Bună, Denis! Scuze că nu am putut vorbi cu tine mai
devreme. Acum sunt numai a ta. Spune!

246
 „Sunt numai a ta“? Serios? De ce naiba îmi faci viața și mai
grea decât este?!
— Vreau să vorbim despre ceea ce mi-ai zis ieri. Mă tem că
nu vreau să vin cu tine. Este într-adevăr o șansă pentru mine,
dar las prea multe aici. Știi că și tata e bolnav, am și prieteni și
nu cred că ar fi în regulă să plec.
O pauză de câteva minute bune s-a instalat. Într-adevăr,
știam că nu i-a priit vestea. Nici nu mă așteptam la altceva. Era
clar că i-am stricat ziua. Chiar îmi pare rău pentru asta, dar nu
se putea altfel.
— Bine, cum dorești tu… Altceva mai vrei să îmi spui?
Vocea îi tremura. Părea cumva nervoasă, dar încă avea un
ton foarte calm. O combinație ciudată. Se vedea că își putea
stăpâni bine emoțiile. Era probabil și un avocat bun.
— Nu. Îmi pare rău pentru asta. Sper să înțelegi…
— Sigur, dragule. Este alegerea ta. Eu am încercat doar să
te ajut.
Știa cum să formuleze, așa încât să mă simt ca dracu’. Nu
știu dacă voia să mă deprime neapărat, dar, cu siguranță, avea
talent de orator.
— Și eu îți mulțumesc foarte mult pentru asta. Și, când
mai revii în oraș, vreau să mai ieșim, să bem câte-o cafea, să îmi
povestești și tu cum mai e viața ta…
— Fii sigur! a spus-o mai mult mimând un zâmbet.
Mă bucuram că a început să se mai destindă puțin. Nu
voiam să îi fac rău. Chiar țineam la ea. Intenția mea nu era să o
văd distrusă.

247
 — Bine, drăguță. Să mă anunți și pe mine cum decurg
lucrurile. Nu știi cam pe când pleci?
— Încă nu e nimic sigur. Poate într-o lună, poate două,
poate mai devreme.
— Am înțeles. O zi faină îți doresc. Și mult succes în
cariera ta. Ești minunată!
Nu îi făceam complimentele astea doar să o bag în toți
dracii. Voiam să știe că o apreciez foarte mult și îi voi fi veșnic
recunoscător pentru amabilitatea ei. Speram să înțeleagă,
în schimb. Am băgat-o pe aia cu taică-meu, mai mult așa de
umplutură. E tata bolnav, dar încă se simte destul de ok. Asta
dacă nu se prostește cu fumatul și altele de-i dau lui la cap la
bătrânețe. Sunt chiar optimist pentru el, deși are și el o vârstă.
— Mulțumesc mult, Denis! Te pup! Și mai sună-mă când
ai chef. Îmi place să vorbesc cu tine!
Încă se ține fata. Nu știu dacă le-a zis pe astea doar ca să
nu îmi lase mie impresia că s-a supărat sau chiar simțea nevoia
să vorbim.
— Sigur! i-am spus fără să stau să mă gândesc.
Așa s-a încheiat discuția cu ea. A fost mult mai bine decât
mă așteptam. Chiar e o fată matură și nu începe să se smiorcăie
ca o fetiță pentru jucăria ei. Mă bucur că nu sunt doar o jucărie
pentru ea. Sau poate am fost și nu știu eu. Habar n-am. Oricum
pe femei nu le-am înțeles niciodată, așa că mă las păgubaș.
Nu știu dacă a fost un gest matur ceea ce am făcut în
continuare, dar mi s-a năzărit mie așa. I-am scris Cristinei
un SMS. Poate doar ca să o bâzâi puțin. Eram, într-adevăr,
curios de noua ei achiziție. Fata n-a încetat vreodată să mă

248
surprindă. De altfel, prin asta se aseamănă absolut toate. Atât
de imprevizibile… atât de invizibile, aș putea zice. Nu au niște
trăsături exacte care să le definească. Întotdeauna mai e ceva;
întotdeauna se poate afla mai mult. E amuzant, știu, dar mă
consider prost la asta. Dacă ar fi o știință, cu siguranță elevul
Denis Dimicescu ar fi fost repetent.
Surprinzător a fost însă faptul că mi-a răspuns destul de
târziu la SMS. Chiar o oră, cred, a trebuit să aștept după un
feedback din partea ei. Îmi era clar că începuse să depășească și
ea momentul. Într-un fel, mă simțeam împăcat, într-un fel, nu.
Și eu sunt o figură. Acuma parcă îmi lipsesc bâzâielile ei. Atât
de sec și diferit de ultimul ei val de mesaje cu care eram deja
obișnuit: „Hey, sunt bine. Tu?“ Wow, cât de complex, cât de
multe cuvinte. Cât interes reiese din cuvintele astea, nu? Așa zic
și eu. Nu i-am mai scris nimic după asta. Cred că n-are rost să o
mai întind așa. Bine că s-a potolit.

249
 XXI

Am renunțat. Nu vreau să îl mai cunosc. A devenit atât

de plat și plictisitor. Nu face efectiv nimic. Și tocmai când
aveam impresia că el are ceva aparte… Credeam că pot stoarce
ceva frumos din toată nebunia mea. Îl căutam la Kaufland, îi
știam ora la care merge să se vadă cu prietena lui. Era subiect în
propoziția mea. Eram de-a dreptul fascinat. Obsedat…
Acum, mă regăsesc în fața blocului. Stau singur, la o masă
de sticlă, de unde îmi sorb cafeaua în liniște. Fumul de țigară
îmi intră în ochi, dar n-am ce-i face. Nu le pot cere tuturor să
nu mai fumeze, doar că m-am trezit eu mare nefumător să vin
să fac legea pe aici. Oricum personajele de pe aici sunt cam
bizare. Nu că eu aș face excepție.
Locul ăsta, locul ăsta e perfect. Dincolo de toate neplăcerile
produse de mirosul puternic de tutun ars și de prezența unor
siluete transpirate care își petrec diminețile alături de mine, și
amiezele, și serile, și viața, dracu’ să-i ia! Perfecțiunea constă totuși
în faptul că el nu vine niciodată aici. Și de aici se vede aproape
perfect fereastra lui de la bucătărie. Îl mai puteam vedea câteodată
cum își scotea dimineața capul pe acolo și trăgea cu disperare din
țigara aia. Dracu’ să le ia de țigări. Atât de insuportabile mi-au
devenit în ultima vreme.
Țin minte… acum câteva luni. Era miezul nopții când a
intrat în blocul nostru. Chiar eu i-am deschis ușa la bloc când am

250
coborât. S-a urcat și a bătut în ușă ca un disperat… Eram cu un
etaj mai jos. Nu a fost greu să îmi imaginez ce s-a putut discuta
acolo, la fața pe care o avea fix când a trecut pe lângă mine pe
scări. Era galben la față. A și trântit ușa aia la mașină și a șters-o.
Norocul meu e că lucrez la cablu și am putut să îi inspectez puțin
și locuința. Am tot ce îmi trebuie, dar nu mai am nimic de spus.
După incidentul cu spitalul, a devenit un plictisitor și un om atât
de invizibil… Nu mai face nimic. Îl mai văd ieșind din casă așa,
din când în când. S-o fi văzând cu vreo fată pe unde o fi putând.
Sigur nu cu Cristina de la noi din bloc. Aia, din câte văd, și-a
turnat alt prieten. Așa personaj și aia… mai bine c-a scăpat de ea.
Aducea pe ei, care mai de care. Și o gură avea…
Nu știu ce să fac în privința lui. Nu mai face nimic care
să mă fascineze. Poate o fi având vreo preocupare prin casă. Să
citească toată ziua? Să scrie? Să doarmă? Nu știu. Pot doar să îmi
dau eu filme despre asta, dar nu o să pot intra acolo așa ușor.
Probleme la cablu n-a mai semnalat de ceva vreme. Cel mai
probabil povestea asta va rămâne neterminată… sau poate o să
văd eu un final. O să îl inventez. N-am altfel cum.
Nici nu știu sincer de ce mi-a trebuit mie așa ceva… Mi se
părea atât de interesant, de fascinant omu’ ăsta. Aveam impresia
că o să se întâmple mult mai mult de atât. Nu că o să intre într-o
stare de asta vegetativă. Mi se pare că a pus și un pic de burtică
de o vreme încoace. Nici nu mă mir, la cât de intens trăiește…
Una peste alta, eu trebuie să termin ce am început. Cum?
Vom mai vedea, dar trebuie dusă la bun sfărșit. Sigur că nu îi
voi folosi numele. Poate va ajunge vreodată în mâinile lui și își
va da seama de toată investigația mea. Nu aș vrea asta. Poate mă

251
dă în judecată nebunu’, sau cine știe ce ar putea face. Deși nu îl
cred în stare de așa ceva. Acuma îl cunosc cât de cât.
Era noiembrie oare sau început de decembrie? Nu mai
știu sigur. Atunci am găsit ocazia perfectă să studiez și eu
apartamentul lui. Îmi amintesc că era destul de urât afară și nici
nu aveam chef de nimic. Dar pentru treaba asta, pentru treaba
asta îmi găsesc eu tot timpul chef. Am vorbit cu șefu’ și i-am zis
că mă ocup eu. S-a arătat încântat că mă ofer. Ce să zic: sunt
prea dedicat muncii ăsteia! Ador să verific semnalul și să umblu
cu o droaie de cabluri după mine.
Am bătut la ușă cu tupeu și m-am prezentat. Părea să mă
recunoască. Știa că m-a mai văzut undeva, dar nu și-a dat seama
pe moment că locuiesc în blocul fostei sale iubiri. I-am spus că am
venit de la cablu și că trebuie să mă ocup de televizorul lui. M-a
poftit înăuntru și m-a și servit cu o cafea. Asta da! Băiat de treabă.
Am studiat atât de atent totul… Chiar și culoarea pereților, lucrurile
de prin camere, ba chiar am auzit un zgomot ciudat de după niște
dulapuri. Așa am ajuns la concluzia că are cel puțin un șoarece care-
și duce veacul pe acolo. Am încercat să trag de timp pe cât posibil,
spunându-i că încă mai e câte ceva de reparat. Asta doar așa, să mai
pot investiga puțin zona. Altfel, nu eram în stare să pot face toate
acele descrieri, să profit de toate informațiile.
De atunci nu am mai intrat pe acolo. Îl mai vedeam
diminețile cum scoate capul pe geam, de aici de la cafenea. Mie
îmi era suficient. Aveam material. Nu mai spun că îmi făceam
aproape toate cumpărăturile de la Kaufland. Și știam la ce casă
să merg de fiecare dată. Eu eram acel client care cumpără un
număr mare de produse mici și ieftine (doar ca să dureze mai

252
mult până mi le scanează pe toate). De fiecare dată aveam grijă
să nu îi dau sume fixe și mai câștigam niște secunde până să îmi
dea rest. Mă uitam la el atent și încercam să îi analizez starea
de fiecare dată. Fiecare gest conta pentru mine. Era ca o sursă
inepuizabilă. Umpleam foi de la cele mai mici gesturi ale lui,
deși făcea poate cele mai banale lucruri cu putință.
Pe alocuri, mai aveam și alte materiale de studiu, bineînțeles.
Bunicuța care stă cu el în bloc: asta are aproape aceeași viață în
fiecare zi. Hopa sus în tramvai și cu viteză înainte pe Lalelelor.
Acolo se vede cu prietena ei, unde probabil pun lumea la cale.
S-a întâmplat să am drum pe acolo în două zile total diferite.
Așa mi-am dat seama de rutina băbuței. Acuma chiar s-o fi
studiat și pe ea, era deja culmea. Am încercat eu să leg niște
lucruri să iasă bine.
Faptul că mă descurc binișor cu tehnologia m-a ajutat și mai
mult. Să sparg parola de Facebook a tânărului meu subiect a fost o
binecuvântare. De acolo am putut culege câte ceva. A fost perfect.
Am încetat acum. Îl las să-și trăiască viața liniștit. Mai stau totuși
pe aici dimineața, în speranța că o să-i văd moaca. Poate mă inspiră
să mai născocesc câte ceva. Aș vrea să mai și termin odată. M-am și
săturat într-un fel. Mă plictisesc îngrozitor.
Este oare acest Denis atât de interesant pe cât mi s-a părut
mie la început? Atât de interesant încât să poată ține captiv un
oarecare cititor? Asta n-am de unde să știu. Asta rămâne de
văzut. Poate mi-am dat eu filme proaste și am sperat la prea
mult. Poate am avut dreptate, iar acest Denis pregătește ceva
de-a dreptul memorabil. Poate nu. Poate e doar un plictisit care
trăiește cât să respire și să consume mâncare.

253
 În ceea ce privește un oarecare sfârșit al poveștii sale atât de
plicticoase, o să am grijă ca măcar ăla să fie cât de cât. Poate ceva
SF, poate ceva de acțiunea filmelor americane; n-am de unde să
știu acuma. Ceea ce știu, este că trebuie neapărat să îi născocesc
un nume. Și nu numai lui. Tuturor persoanelor cu care intră el
în contact. N-aș vrea fiu descoperit. Mai ales că numele îmi va
apărea pe copertă la un moment dat. Poate niciunul dintre ei
nu va citi vreodată porcăria asta de poveste, dar dacă o va face?
Cu ce obraz mă pot eu justifica în fața lor. Numele lor trebuie
să fie foarte diferite de ceea ce sunt ei. Întotdeauna am avut
convingerea că numele spune ceva despre tine, iar acel impuls
pe care îl are un părinte în momentul în care îți alege numele, e
cumva… suprauman. Ca un fel de prevestire despre ce vei avea
să faci în viața ta. Întotdeauna mi s-a părut că pot da un nume
cuiva, doar după cum se comportă sau doar după trăsăturile feței.
Aici, bineînțeles, nu se încadrează retardații care dau nume de
staruri copiilor lor, doar așa de dragul de a-i scoate în evidență.
Mă refer la nume ca Bred Pit, sau eu știu, Ronaldinio, nume alese
de oameni care și-au băut cerneala la școală (cum ar fi zis bunu-
meu). Dar, în fine, vreau un nume cât se poate de tipic, care să
spună prin sine cât mai multe despre protagonistul meu. Și, la fel
de bine, și în cazul celorlalte persoane. Nimeni nu trebuie neglijat.
Chiar mă gândeam să schimb și locația și alte detalii precum etajul
la care stă sau ocupațiile părinților, numele magazinului în care
muncește. Esența să rămână doar. Restul poate fi ușor modelat.
Poate o să ajung în final la cu totul și cu totul altceva, dar asta nu-i
o problemă. Singura problemă e că n-am nume încă.

254
 XXII

5 iu n ie :
A trecut ceva vreme de când am încetat să mai scriu în
jurnal. Asta poate din cauza prostiei mele sau poate pentru că
m-am crezut împăcat cu viața și nu am mai simțit nevoia. Nu
știu nici eu sincer să răspund la o asemenea întrebare. Ceea ce
știu în mod cert este faptul că am simțit din nou nevoia acum.
Și dacă am simțit nevoia asta, de ce să nu o fac? A fost o perioadă
prosperă în viața mea: sau cel puțin asta aș fi spus pe atunci. Și
mă refer acum la viața mea amoroasă. Timpul meu devenise
încetul cu încetul timpul Anei. Ea devenise într-adevăr ocupația
mea principală. Articole scriam doar ca să îmi câștig traiul; și
nu am încetat nici acum să fac asta. Mai ales că am ajuns să
câștig cât nu mi-am putut închipui vreodată. Ajung lunar pe la
douăzeci și cinci de milioane. Ăștia cu siguranță nu sunt bani pe
care îi poți lua de oriunde. Și îi câștig dedicându-mi undeva la
patru-cinci ore pe zi (ceea ce e super-lejer după mine).
A părut incredibilă povestea noastră la început: toate bune
și frumoase. De neimaginat pentru zilele de azi. Totuși, m-am
convins că nu era ceea ce pare. Din păcate, adevărul avea să
fie mult mai crunt decât puteam eu să văd. Să o văd cu ochii
mei pe femeia pe care aproape am ajuns s-o iubesc, în brațele
altcuiva, a fost de-a dreptul penal. Penal m-am simțit și eu. Atât
de mic și de nerealizat cum nu am putut vreodată crede. M-a

255
mâncat la un moment dat în cur (că altfel nu pot spune) să îi fac
o vizită surpriză acestei domnișoare (cu care aveam să mă mut
împreună la un moment dat). Și ce surpriză avea să fie vizita de
fapt… Îmi spusese că e obosită și că nu mai poate. Eu, prost de
meserie, am crezut-o, fără să pun la îndoială nici măcar o clipă
ceea ce îmi spune. M-am urcat deci în mașină și m-am dus spre
ea. Plănuiam să îi fac un masaj ceva, i-am luat ciocolată, un
buchet de flori, sperând să o îmbunez și să o scot din starea aia a
ei. M-am trezit în fața ușii ei și am bătut cu putere. Pe moment
îmi părea rău că nu avusem o cheie ceva, ca să îi fac o surpriză.
Vreo zece minute nu s-a întâmplat nimic. Credeam că o fi
dormind. Am insistat totuși, iar, dacă aveam să o trezesc, eram
pregătit să îmi cer scuze. A deschis ușa, toată ciufulită și s-a uitat
panicată la mine. Nu știam cum să reacționez. Eram confuz.
Mă gândeam că ațipise. Ochii ei, în schimb, îmi spuneau că nu
s-au închis nici măcar pentru o clipă. Respira greoi și vorbea cu
jumătate de gură.
— Pot să intru? am întrebat-o curios și deja sceptic.
— Aș vrea să mă odihnesc. Pe asta mi-a turnat-o instantaneu,
fără să stea pe gânduri.
Mă tot gândeam cum să pot intra acolo. Nu găseam un
motiv. Deodată, așa ca un fulger, mi-a venit să o rog să mă lase
la baie. A încremenit. Am pupat-o pe obrazul stâng și i-am dat
cutia de bomboane de ciocolată și florile. A rămas înlemnită în
ușă. Ca și cum ar fi primit o palmă sau ceva.
Imediat ce intru, chiar la ușă erau parcați niște teniși de
culoare neagră: un picior imens (aș zice eu un patru’ș’patru).

256
Atunci mi-am dat seama de ceea ce se întâmplă de fapt. Simțeam
amar în cerul gurii.
— Cât porți la picior? am întrebat-o în clipa următoare.
Probabil s-a văzut pe fața mea cât eram de indignat.
S-a uitat lung la mine și a înghițit în sec. Eu încercam să
îmi păstrez calmul.
— Iartă-mă!
A început să îmi plângă cu lacrimi de crocodil și pe urmă
s-a apropiat de mine, probabil ca să mă ia în brațe.
— Nu-i nimic. Eu am plecat. Te las cu papucii tăi.
Am părăsit apartamentul trântind cât se poate de tare ușa.
Nu eram deloc curios cine era el. Îmi era îndeajuns că exista.
Bineînțeles că imediat ce am ajuns acasă am plâns ca ultimul
prost. Așa îmi trebuie. Ia, poftim, ce pachet moral poa’ să aibă
doamna profesoară la ea. Până la urmă, poate că prima mea
impresie despre ea nu era chiar atât de greșită. M-am înhăitat
într-un joc pe ale cărui reguli e cert că nu le cunoșteam.
Asta s-a întâmplat în urmă cu aproximativ o lună. Nu e
așa de mult, dar nu mai am niciun regret pentru ființa asta. Mă
simt atât de împăcat cu ideea. Și, parcă, nu mai e nici atât de
frumoasă pe cât mi se părea mie odată. E de-a dreptul banală,
de fapt. Nu știu ce să spun, dar aveam alte pretenții de la ea. O
vedeam atât de matură și de serioasă. Chiar mă gândeam, la un
moment dat, că am putea, nu știu, să ajungem la ceva foarte
serios într-o zi. Dar uite-mi-o! Cele mai frumoase surprize vin
de la cine te aștepți mai puțin. Life sucks!
Fosta mea „iubire“ are prieten. Și se pare că m-am înșelat.
Nu era acel tip din parc. E un altul. Foarte urât, dacă mă întrebi

257
pe mine. Dar… ea știe ce-i trebuie. Nu mă bag eu aici. Au
relație pe Facebook, nu de multă vreme. Să fie sănătoși. Nu mă
mai privește de mult viața Cristinei. E treaba ei, atâta timp cât
nu mă mai deranjează și pe mine cu ea.
De la mica surpriză pe care mi-a făcut-o Ana, am stat și
m-am tot gândit. Ce să fac oare? Aveam impresia că scriu doar
de dragul ei. Însă, e foarte ciudat: de când m-a lăsat dracului
în pace (mă rog, eu pe ea), îmi vine imaginația altfel. Ca și
cum aveam nevoie de așa ceva ca să pot scrie. Ca și cum, nu
știu, pasiunea mea prostească stătea ca o piedică. E ciudat! Mă
gândeam pe atunci că dacă nu aș mai fi cu ea nu aș mai scrie.
Acum mă fac și mai al naibii și vreau să scriu cât mai mult.
Și sunt sigur că unul dintre personajele negative va avea din
trăsăturile ei. Nu fac asta doar ca să mă împac pe mine însumi,
nu ca o răzbunare, ci pentru că am constatat ceva: răul poate
fi făcut și de persoane cât se poate de atrăgătoare. Să fi fost
ea imboldul de care am avut nevoie? Asta nu știu, dar știu că
am o energie incredibilă. Simt un fel de libertate ciudată, pe
care nu am mai simțit-o niciodată până acum. Și e al naibii de
plăcută. Mă ține în viață! Mă face mult mai conștient de tot ce
se întâmplă în jurul meu. Parcă după atâția ani de monotonie,
în sfârșit am reușit să ies din ea, să fiu ceea ce consider că nu
am fost niciodată: un om. Scriu de fiecare dată când am ocazia
și am deja șapte capitole încheiate (fiecare a câte cinșpe pagini).
Eu zic că e ceva. Chiar dacă acum nu vreau să îl arăt nimănui,
cred că vreau să public la un moment dat. Voi cere păreri cât
de cât avizate și economisesc, văd eu, fac ceva, și le expun. Sunt
curios de ce zice lumea. A început să îmi placă al naibii de mult.

258
 Viața mea personală a devenit și ea altceva. În fiecare zi ies
cu prietenii mei, ne distrăm, ne simțim bine, râdem, glumim,
trăim. Aveam impresia în tot timpu’ ăsta că am fost închis într-o
cutie și abia mai aveam un colțișor prin care intra lumina la
mine, cât să nu orbesc naibii. E altfel… Alex mi-a făcut rost
de o mașină nouă la un preț super. Am dat un party urât chiar
săptămâna trecută. S-a lăsat cu o beție cruntă și glume (nici nu
știu dacă le pot numi așa) de-a dreptul seci. Dar pentru noi, cu
alcoolul și ce am mai fumat noi pe acolo, pentru noi glumele
alea erau adevărate delicatese. Le gustam din plin. De data
asta am comis-o urât. Eram vreo șase-șapte tipi, printre care și
văru-meu Gabi și, bineînțeles, vreo zece fetițe. Nu o cunosc pe
niciuna, dar, atâta timp cât au fost acolo să ne binedispună, a
fost perfect. Chiar se pricep tipele alea. Bine de tot.
L-am mai ajutat din când în când și eu pe Alex cu treburile
lui: și asta avea să îmi umple buzunarul, se pare. Am fost cu el
în Germania și de vreo două ori prin Austria. O mașină lua el,
una eu și până acasă caterincă. Stăteam cu telefoanele în apel pe
Skype și vorbeam toate porcăriile. Ce poți cere de la doi nebuni?
Vine pe urmă în România, în nici două zile le vinde și praful se
alege de banii ăia. Mă rog, eu am făcut de mi-am tras și mașină
aproape nouă. De rabla aia am scăpat rapid.
Da, deci chiar am ieșit și eu la aer. Și lumea se arată de-a
dreptul încântată. Acuma îmi pare bine că am refuzat-o pe
Andreea și am rămas aici. Ea e plecată de ceva vreme și din câte
îmi povestește, totul pare să fie bine și la ea. Chiar alaltăieri
m-a sunat să mai vorbim. Spunea, auzi, că îi e dor de mine. Mă
mir. La cum arată și aia, nu mai durează mult să își găsească pe

259
cineva. Poate fata chiar ține la mine. I-am spus să mai treacă
pe la mine când o dă pe acasă. Era destul de încântată de idee
(bine, și eu la fel).
— Vin, cum să nu vin! Îmi e atât de dor de tine!
— Oricând! Eu lucrez de acasă mai mult. Ne putem vedea
la orice oră. Bem o cafea, fumăm o țigară, mai pălăvrăgim.
— Super tare. Bine, eu nu mai fumez. Dar cafea tot beau,
mai ales dacă e făcută de tine.
— Așa, așa. Da’ cum de nu mai fumezi, măi?
— Păi, la mine a venit așa… nu știu, aiurea. Pe cum m-am
apucat de ele, așa m-am și lăsat. Nu simt nevoia. Plus că, de un
viciu în plus nu îmi e nevoie.
— Asta așa-i. Nici nu te-aș încuraja să fumezi. Pe nimeni
nu aș încuraja.
— Da, știu. Asta zic toți fumătorii.
— Păi fumăm, fumăm, da’ suntem conștienți că facem o
prostie.
— Vai, ce să spun acuma! începu ea să râdă la telefon.
— Ce?!
— Ești tare simpatic. Ar fi fost fain să fi venit aici cu mine.
Mă simt atât de plictisită singură…
— Eh, lasă că găsești tu companie. Ești fată faină.
— Da’ nu vreau eu compania oricui.
— Na bine, acuma și tu.
— Serios…
— Lasă că ne mai vedem când vii pe aici. Poate ajung și eu
prin București. Cine știe?

260
 — Păi hai! Găsește-ți pretext, că motiv ai avea. Vii să mă
vezi pe mine!
— Auzi la ea. Ești nebună, măi!
— Eh, nebună da… Da’ îmi place să fiu nebună…
— Și mie îmi place când ești nebună. (Știam că o stârnesc,
dar pur și simplu voiam să pun gaz pe foc. M-a făcut și pe mine
să îmi dau filme.)
— Auzi la el. De ce ești fraier? Acuma mă faci să mă gândesc
la alte cele. Am și eu de făcut niște acte și tu nu mă lași.
— Bine, bine. Gata. Am terminat cu prostiile. Suntem
oameni mari.
— Nu, nu suntem. Începe să râdă.
— Da, ai dreptate. Încep și eu cu ea.
M-a distrat foarte mult conversația cu ea. Aș fi vrut să
mai putem vorbi, da’ nu m-aș fi mutat acolo. Poate era un plus
pentru mine, da’ nu cred că mi-ar fi plăcut toată atmosfera aia.
M-aș fi simțit sufocat și ciudat. Senzația aia nașpa când ești tipul
nou. Nu e foarte plăcută, sincer. Plus că nu am de unde să știu
dacă m-aș fi descurcat. Sau poate n-ar fi mers nicicum nici cu
fata asta. Astea sunt toate posibile probleme pe care mi le-am
pus înainte să îi spun nu.

* * *
După cum spuneam, am tras tare de mine și am scris cu
fiecare ocazie. Nu în paginile de jurnal, deși și aici simt nevoia
uneori, ci la mica mea poveste. În jurnal scriu când am tot felul
de „conflicte interioare“ (mamă ce pompos sună) și poate aș
fi scris imediat ce mi-a făcut-o Ana, da’ parcă nici măcar n-a

261
meritat efortul. Atunci probabil scriam ca un patetic: cât sunt
eu de lovit de toată treaba asta. Cât m-a distrus gestul ăla. Ne,
n-ar fi avut rost. Am avut timp să meditez și să realizez cât de
aiurea pot fi unii oameni. Îi era greu să îmi dea papucii? N-ar
fi fost ușor pentru mine, dar să aflu în modul ăsta de aventurile
ei, ei bine, asta a fost de-a dreptul penibil. În fine, după cum
spuneam, am apucat să scriu. Am reușit în final să mă decid
asupra a ceea ce se va întâmpla. Cam așa arată primele fragmente
din primul capitol:

Un nor imens se ridică deasupra micului sat Neqville.

Acoperișurile de paie își pierd suprafața aurită în umbrele groaznice
ale monstrului ce șade, așteptând să atace din moment în moment.
Tunete înspăimântătoare se aud din ceruri. Atât de puternice,
încât animalele încep să o ia razna, femeile să țipe, copiii să plângă
în hohote, terifiați de-a dreptul de ce avea să vie.
Vânturile încep să șuiere cu forță din toate direcțiile, însoțite
de jocuri haotice de lumini pe cer. Nimeni nu știe ce va urma.
Nimeni nu are curajul să stea nepăsător, lăsând furia naturii să
îl înghită. Ca niște șobolani, oamenii fug înspăimântați în toate
direcțiile. Asta are să fie o furtună de-a dreptul neobișnuită. Așa
cum Neqville nu a mai cunoscut vreodată. O furtună care are să
pună capăt multor suferințe.
— Intrați, intrați! strigă cu putere vraciul satului, care tocmai
deschisese ușa spre grajdul său cu vite unor amărâți.
— Să fii binecuvântat, Sanvir! urlă în lacrimi o femeie ce
își purta pruncul pe brațul stâng, smucind cu dreapta mâna unei
fetițe și trâgând-o după ea.

262
 Această furtună este, de fapt, mâna unei vrăjitoare. Fiindcă
nu a putut să intre în grațiile regelui și, mai ales, fiindcă nu a
fost aleasă drept regina lui, vrăjitoarea ia fiecare sat în parte și
chinuie poporul. Va fi așadar înfrântă de tânărul meu erou (pe
care nu știu cum să-l botez, sincer), care va reuși într-un final să
își controleze puterile.
Asta am scris ultima dată:

Se uită spre cer și începe să plângă. Pe pleoapele transpirate

se așterne cu calm câte un strop de apă. Începe să plouă: din ce în
ce mai des și foarte mărunt. Eduet îl privește pe tânăr și începe să
râdă:
— Mai poți, tinere?
— Mai pot, mai pot.
— Nu se vede. Până nu îmi dobori bucata aia de lemn cu
mâinile goale, nu intri în casă. Oricât de tare ar ploua. Oricât de
frig ți-o fi.
— Nu intru, maestre. Tânărul se uita la el lung și nu
îndrăznea să spună nimic.
Bătrânul intră și îl privea dinăuntru, sorbind cu poftă dintr-o
băutură caldă. Pentru încă vreo două ceasuri, tânărul lovește cu
putere bucata de lemn până reușește într-un final să o doboare.
— E bine?
— E un început. Dar asta nu e nimic. Hai înăuntru, că
mâine te trezești în zori. Avem treabă mai serioasă.
Tânărul îl privește curios și parcă dezamăgit. Cu siguranță nu îi
surâdea o asemenea veste, dar nu putea să se opună maestrului său.
— Vin acum!

263
 Cam aici m-am oprit. Sper să iasă ceva frumos. Să le placă
celor ce o vor citi. E aventură, e magie, e poveste de dragoste.
Vine așa, la pachet, cu de toate. O să mă gândesc la o continuare,
am deja câteva idei. Acum vin pe bandă rulantă. Timp să am de
ele. Nu știu, atunci când scriu, simt toate chestiile alea. Toate
stările, toate sentimentele pe care le au personajele mele. Și asta
e foarte interesant, mai ales că tot din imaginația mea pleacă.
Tot ce trebuie acum să găsesc este un nume pentru băiatu’ ăsta.
Asta pare să fie cea mai mare problemă. Nu pot să îi dau un
nume doar așa să fie. Trebuie să reprezinte ceva. Să-l reprezinte
pe el. Mai ales că e prima dată când scriu ceva și am impresia
că personajul ăsta seamănă cât de cât cu mine. Totuși, asta nu
trebuie să se vadă. Trebuie să am grijă. Poate nu am avut eu
cele mai interesante povești de viață, dar cartea trebuie să mintă
frumos. Poate ar trebui să îmi întreb „iubirile“ despre asta. Se
pare că se pricepeau de minune, cel puțin cu mine. Le ieșea
de n-ai mai văzut de astea. Vina mea a fost și că le-am oferit
prea multă încredere. Asta pentru că și eu am sperat la ceva
serios, nu la o bătaie de joc, numită, auzi acolo, relație. Într-
adevăr, poate sunt eu venit din alt univers, unde o relație se
bazează pe sinceritate și încredere: ceea ce eu am putut oferi
fără eforturi titanice. În fine, nici nu știu de ce am redeschis
subiectul ăsta slinos. Ceea ce mă interesează pe mine acum este
această cărticică, această poveste de dragoste care trebuie, măcar
ea dacă viața nu e așa, să iasă frumos. Sunt conștient că nu e
ceva câtuși de puțin realist, dar nici nu vreau să fie. Trebuie
să fie ceea ce aș vrea eu să fie viața: o luptă, un chin, dar care
să merite. Binele să fie bine, ci nu doar să pară așa. Până la

264
urmă nici nu înțeleg noțiunea de bine, dacă stau puțin să diger
problema. Nu există așa ceva. Prostii! Sunt doar umbre, menite
să dea impresia a ceva aflat în armonie, pe când în spatele lor se
ascund gânduri murdare și lipsite de orice intenție pozitivă. Eu
unul asta consider. Am și ajuns (uite) să filozofez aiurea. Oi fi
fumat ceva greșit probabil.
Acum trebuie să găsesc o soluție pentru numele personajului
meu. Deja mă frustrează asta. Nu o împac nicicum. Cred că la
mine e problema. Ar trebui să încerc să gândesc mai puțin și
nu atât de profund. Am impresia că răspunsurile mari stau în
gesturi mici. Trebuie să încerc să mă văd cumva din exterior. Să
îmi pun eticheta pe el, ca și cum ar fi un alt eu. Oricum, totul
merge bine, deși n-am nume încă.

10 a u g u s t:
E frumos să-ți pui gândurile pe foaia albă. Cel mai frumos.
Mai ales când este cineva lângă tine să te susțină. Soluție pentru
nume încă n-am. Deja încep să nu îmi mai fac griji cu asta.
Poate nici n-am nevoie. Nu! Știu! Numele o să fie chiar ăsta:
faptul că n-am un nume! Ce-ar fi să îi spunem „N-am nume“?
Da’ dacă găsesc unul totuși?! Dacă până la urmă îmi vine de
undeva ideea? O să îi zic deocamdată „N-am nume încă“. Îmi
place. I se potrivește. Mi se potrivește. S-ar putea să rămână
chiar așa. Cine știe?
Am așezat pe foi tot ce am scris. S-a strâns un teanc mare.
Chiar cântărește ceva! Sunt curios cât de mare se va face până
la sfârșit. Vara asta a avut și ea povestea ei. Bucureștiul e foarte
frumos, dar cam aglomerat. Și da! Am ajuns și pe-aici. N-o

265
mai lungesc cu alte pălăvrageli că nu mai am răbdare să scriu și
despre asta. Ea mă așteaptă de prea mult timp. Și îmi e tare dor
de buzele și de îmbrățișările ei. Mi-am dat seama, în cele din
urmă, că Andreea e femeia de care am nevoie. Și abia aștept să
mă opresc din scris și să fiu din nou cu ea — așa ca în fiecare
seară.

266
 Cuprins

I
[O „stare de mulțumire sufletească, intensă și deplină“…] . . . 5
II
[Pe la ora șapte…] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
III
[E pe la mijlocul săptămânii…] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
IV
[Lumina palidă a dimineții de toamnă…] . . . . . . . . . . . . 37
V
[Dacă stau bine să mă gândesc…] . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
VI
[Pot mărturisi că duc o viaţă destul de bună aici…] . . . . . 58
VII
[Razele calde pătrund prin fereastra de termopan…] . . . . 65
VIII
[Norii încărcați acoperă tot orașul…] . . . . . . . . . . . . . . . . 89
IX
[— Ok, hai să-ți spun cum stă treaba!…] . . . . . . . . . . . . . 101
X
[Un fum dens umple toată încăperea…] . . . . . . . . . . . . . . 112
XI
[Zăpada se așterne ușor peste trotuarele uscate…] . . . . . . 123

267
 XII
[Eh, viață grea aici!…] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
XIII
[Să-mi bag picioarele!…] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
XIV
4 ianuarie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160
XV
14 ianuarie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
XVI
20 ianuarie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188
21 ianuarie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196
22 ianuarie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201
XVII
25 ianuarie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
27 ianuarie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 210
XVIII
[De dimineață mă tot zbat…] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 215
XIX
1 martie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223
3 martie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
XX
6 martie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
XXI
[Am renunțat…] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250
XXII
5 iunie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255
10 august . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 265

268