Pentru a putea face

analiza tehnicii probelor de

ATLETISM,
trebuie să ne reamintim
,

câteva noţiuni:
 ALERGAREA:
 Procedeu natural de locomoţie a omului, în scopul
accelerării deplasării sale în spaţiu;

 Se însuşeşte instinctiv şi parţial prin imitare, fără a fi

nevoie de un proces de învăţare conştient;

 Poate fi perfecţionată pentru a deveni mai eficientă;

pe alergarea naturală se bazează tehnica alergării în
probele de atletism;
 .

 D.p.d.v. Biomecanic, ALERGAREA este o formă de

deplasare ciclică, rezultată din acţiunea alternativă
a membrelor inferioare în contact cu solul;

 Este determinată de:

forţele interne (m.,l.,o.) în contact cu
forţele externe (inerţie, gravitaţie, reacţia reazem.);

 Faţă de mers, apare faza de zbor, care înlocuieşte

sprijinul bilateral;
 Pasul alergător, ca unitate ciclică a
alergării, poate fi privit sub 2 aspecte:
 Pasul alergător simplu
a. Totalitatea acţiunilor dintre 2 sprijine consecutive;
b. În practică cel mai des folosit pt. etalonarea elanului,
măsurarea lungimii şi frecvenţei paşilor la alergări.

 Pasul alergător dublu

a. Reprezintă ciclul complet;
b. Totalitatea acţiunilor şi poziţiilor cuprinse între 2
atitudini identice ale aceluiaşi picior (2 paşi alergători
simpli).
 Pasul alergător simplu cuprinde 2
perioade:
A. Perioada de sprijin:
- perioada când alergătorul se află în contact cu solul;
datorită interacţiunii cu reazemul, se acţionează cu
forţe proprii asupra corpului, putându-l deplasa cu
viteze diferite.
B. Perioada de pendulare:
- după terminarea fazei de impulsie, alerg. trece în
perioada de pendulare, când piciorul va acţiona
dinspre înapoi spre înainte în vederea reluării contact.
cu solul.
A. Perioada de sprijin:

a. Faza de amortizare
- durata, fază negativă cu atât mai mult cu cât contactul este mai oblic
- diferite modalităţi de contact
b. Momentul verticalei
c. Faza de impulsie
A. Perioada de sprijin:

a. Faza de amortizare
b. Momentul verticalei
- traiectoria C.G.G., flexia articulaţiei genunchiului
c. Faza de impulsie
A. Perioada de sprijin:

a. Faza de amortizare
b. Momentul verticalei
c. Faza de impulsie
- fază pozitivă pt. menţinerea sau creşterea vitezei
 B. Perioada de pendulare:

a. Faza pasului posterior

- durata,la despr. de pe sol pic. opus este avântat cu deschidere maximă între coapse (90/120º);
- coapsa pic. de impulsie va fi trasă înainte < (C şi G) şi (G şi G) devin mai ascuţite;
- flexia G pe C, diferă în funcţie de vit. de depl.
b. Momentul verticalei
c. Faza pasului anterior
 B. Perioada de pendulare:

a. Faza pasului posterior

b. Momentul verticalei
- CGG atinge nivelul cel mai de jos, traiectoria..., proiecţia....
- flexia la nivelul artic. genunchiului este maximă,
c. Faza pasului anterior
 B. Perioada de pendulare:

a. Faza pasului posterior

b. Momentul verticalei
c. Faza pasului anterior
- piciorul pendulant trece înaintea celui aflat in sprijin, < dintre coapse marindu-se progresiv
- gamba flexată pe coapsă la ~90º,
- mişcarea se continuă cu coborârea coapsei odată cu întinderea G înainte-jos-înapoi.
 OSCILAŢIILE CORPULUI
 traiectoria CGG nu poate fi lineară datorită......, apărând
astfel diferite oscilaţii, intr-o formă sinusoidală în cele 3
planuri ale corpului,

 deşi nefavorabile ele nu pot fi eliminate, dar cunoscându-le

ele pot fi atenuate

 după planul în care se produc avem 3 tipuri de oscilaţii:

1. Verticale
2. Laterale
3. Transversale
1. Oscilaţiile verticale

 datorate impulsiei oblic-înainte-sus,

 este max. (la mijl f. de zbor) şi min. (mom. vertic.)
 amplitudinea medie 8-12 cm. (m. mare..., m. mic...)
2. Oscilaţiile laterale

 datorate trecerii G de pe un picior pe altul,

 se evidenţiază în momentul verticalei,
 la fete ceva mai ample, datorită conformaţiei bazinului.
3. Oscilaţiile transversale

 datorate rămânerii în urmă a laturii bazinului pic. de sprijin,

 favorizează al. (sunt mai > la vit mai>),
 în anumite limite sunt utile, după care daunează,
 umerii şi trunchiul efectuează oscil. compensatorii.
 Pasul alergător
în funcţie de viteza deplasării
a. contactul cu solul
b. lungimea şi frecv paşilor
c. durata spijinului şi durata zborului
d. oscilaţiile corpului
e. poziţia generală a corpului.
 ALERGAREA DE GARDURI
Proba Record Masculin Feminin
110 m.g. Mondial 12.87s (Dayron Robles) -
Naţional 13.34s (George Boroi) -

100 m.g. Mondial - 12.21s (JordankaDonkova)

Naţional - 12.62s (Mihaela Pogăcean)
400 m.g. Mondial 46.78s (Kevin Young) 52.34s (Iulia Petşonkina)
Naţional 49.22s (Alejandro Argudin) 53.25s (Ionela Târlea)
 Tehnica alergării de garduri
Distanţele clasice pe care se desfăşoară întrecerile “gardiştilor” sunt
pentru bărbaţi 110m. şi 400m., iar pentru femei 100m. şi 400m.
Alergarea de garduri este o alergare de viteză, în care succesiunea normală
a paşilor este întreruptă după un număr precizat de cicluri, prin introducerea
unui pas caracteristic, pasul peste gard.
Tehnica alergării de garduri este determinată de particularităţile probei de
concurs: lungimea probei, înălţimea gardurilor şi distanţa dintre garduri.
Dat fiind faptul că probade 110 mg. ridică cele mai mari dificultăţi de ordin
tehnic, descrierea tehnicii alergării de garduri o vom face în legătură cu
această probă, urmând ca în final să facem particularizările necesare în ce
priveşte celelalte probe de concurs.
Alergarea de garduri cuprinde în ordine, următoarele faze şi acţiuni
specifice:
 startul şi lansarea de la start;

 pasul peste gard;

 alergarea între garduri;

 finişul şi sosirea.
 Tehnica alergării de 110 metri garduri
Startul şi lansarea de la start:
Tehnica startului de jos este asemănătoare celei utilizate în alergările de
viteză în linie dreaptă, pe plat, doar că ridicarea bazinului la poziţia “gata”
este mai accentuată (cu 5-10 cm. mai mult). Această ridicare se datorează
distanţei scurte de la linia de plecare până la primul gard. Până la primul
gard, alergătorul parcurge o distanţă de 13,72 m., pe care alergătorul
încearcă:
 obţinerea unei viteze optime cât mai mari (deoarece posibilităţile de creştere a
tempoului de alergare între garduri sunt reduse);
 adoptarea unei poziţii favorabile trecerii primului gard (prin ridicarea trunchiului
ceva mai devreme, 8-10m., comparativ cu alergarea pe plat şi prin orientarea privirii
alergătorului spre stinghia primului gard).
Intervalul de la start până la primul gard este parcurs de regulă în 8 paşi, dar există şi
alergători care parcurg această distanţă în 7 sau 9 paşi.
Numărul de paşi, pari sau impari, va determina piciorul de aşezare pe blocstartul din
faţă. Astfel, atleţii care parcurg distanţa până la primul gard:
 în 8 paşi, vor aşeza pe blocul din faţă piciorul de “bătaie”;
 în 7 sau 9 paşi vor aşeza pe blocul din faţă piciorul de atac.
 Pasul peste gard
Veriga tehnică de bază a tehnicii alergării de garduri o reprezintă pasul
peste gard. Această fază complexă a oricărei alergări de garduri cuprinde
mai multe faze:
 atacul gardului;
 trecerea gardului;
 aterizarea.

Un pas peste gard este eficient dacă este însoţit de o pierdere minimă de
viteză. În acest sens trebuiesc rezolvate următoarele premise ale unei tehnici
raţionale:
 un atac efectuat cu o pierdere minimă de viteză orizontală;
 un zbor limitat (minim), printr-o înălţare minimă a C.G.G.;
 aterizare într-o poziţie favorabilă continuării alergării.
Lungimea pasului peste gard este constituită din lungimea distanţei de
atac şi de aterizare. În proba de 110 mg. lungimea pasului peste gard este de
aproximativ 3.40-3.60 m., din care 60% (2.00-2.20m.) reprezintă distanţa de
atac şi 40% (1.20-1.40 m.) cea de aterizare.
 ~60% ~40%
Traiectoria de zbor a C.G.G. în pasul peste gard
a. Atacul gardului

Acţiunea de atac a gardului este pregătită prin scurtarea ultimului pas

dinaintea gardului. Contactul cu solul se face pe pingea cu vârful piciorului
orientat pe direcţia de deplasare, la o distanţă de aproximativ 2.00 metri faţă
de gard.
Piciorul de atac începe mişcarea de pendulare din poziţia pasului
posterior. Unghiul dintre gamba şi coapsa acestuia scad continuu până în
momentul verticalei, după care coapsa îşi continuă rapid mişcarea de rotaţie
în jurul articulaţiei coxo-femurale trecând în plan anterior. În faza pasului
anterior, coapsa este ridicată până puţin deasupra orizontalei, cu gamba
aproape perpendiculară pe sol şi cu laba piciorului în flexie dorsală.
Piciorul de “bătaie”-impulsie termină mişcarea pe vârful labei piciorului,
întins la nivelul articulaţiei genunchiului.
Trunchiul se apleacă înspre înainte, astfel încât la terminarea fazei de
impulsie articulaţiile gleznei, genunchiului, şoldului şi umărului formează o
linie dreaptă, orientată oblic înainte.
 Braţul opus piciorului de atac, uşor flexat este dus înspre înainte, cu mâna la nivelul
umerilor şi cu palma orientată în jos.
Imediat după desprinderea piciorului de impulsie de pe sol, piciorul de atac se întinde
rapid, prin extensia gambei în prelungirea coapsei cu laba piciorului în flexie dorsală,
întreg piciorul de atac fiind perpendicular pe planul gardului, puţin deasupra stinghiei
acestuia.
În acest moment, între coapse se înregistrează o depărtare maximă în plan sagital.
După părăsirea solului, piciorul de impulsie, uşor abdus şi flexat la nivelul articulaţei
genunchiului, este remorcat pasiv (“remorcă întârziată”).
Trunchiul îşi măreşte înclinarea pe piciorul de atac, astfel încât între coapsa piciorului
de atac şi trunchi se obţine un unghi foarte mic. Braţul opus piciorului de atac este
aproape paralel cu acesta, cu mâna la nivelul labei piciorului, iar celălalt braţ este îndoit
din cot, înapoia trunchiului şi lateral faţă de acesta.
Această fază, de atac a gardului, se termină în momentul în care laba piciorului de
atac atinge planul vertical al gardului.
 b. Trecerea gardului

Această fază a pasului peste gard, durează din momentul în care laba
piciorului de atac atinge planul vertical al gardului până în momentul
aterizării pe acest picior.
Piciorul de atac îşi continuă mişcarea spre înainte razant cu gardul,
timp în care piciorul de impulsie intră în acţiune (cel mai devreme când
laba piciorului de atac trece de gard şi cel mai târziu când spaţiul
popliteu atinge planul vertical al gardului).
Piciorul de remorcă, odată intrat în acţiune, este tras rapid spre înainte-
sus, flexat cu coapsa dezaxată lateral. Poziţia corectă a piciorului de
remorcă în timpul trecerii peste gard este cu coapsa paralelă cu gardul şi
aproape perpendiculară pe trunchi, între coapsă şi gambă existând un
unghi de aproximativ 90°, iar laba piciorului este rotată în exterior cu
vârful orientat în sus pentru a evita lovirea gardului.
 În punctul maxim al traiectoriei de zbor deasupra gardului, alergătorul
se află în poziţia specifică “pe gard” cu:
- piciorul de atac întins;
- trunchiul în flexie maximă pe coapsă;
- piciorul de remorcă “dezaxat” lateral cu unghiuri de aproximativ 90°
între: coapsă şi trunchi, gambă şi coapsă, laba piciorului şi gambă.
Pe măsură ce piciorul de atac coboară activ dincolo de gard:
- piciorul de remorcă este dus cu coapsa la orizontală înspre înainte până
ajunge pe direcţia de deplasare (de menţionat faptul că bazinul se va afla
deasupra gardului înaintea genunchiului piciorului de remorcă);
- trunchiul se îndreaptă treptat;
- braţul opus piciorului de atac este tras înspre înapoi printr-o mişcare de
vâslire, iar braţul de pe partea piciorului de atac pendulează înainte
echilibrând mişcarea de tragere înainte a piciorului de remorcă.
Înaintea contactului cu solul, piciorul de atac se flexează uşor din
genunchi, favorizând prin aceasta, amortizarea şocului la aterizare.
c. Aterizarea

Aterizarea începe din momentul în care piciorul de atac ia contactul cu

solul dincolo de gard. Contactul cu solul se face pe pingea, cu vârful
orientat înspre înainte, printr-o tracţiune dinainte spre înapoi. Imediat după
aterizare, piciorul de sprijin se extinde rapid, iar cel de remorcă este orientat
pe direcţia de deplasare, cu coapsa la orizontală, gamba perpendiculară pe
sol şi laba piciorului în flexie dorsală.
Proiecţia C.G.G. al corpului trebuie să cadă în interiorul poligonului de
sprijin sau imediat înapoia acestuia, pentru a permite reluarea lină a alergării
după trecerea gardului. Distanţa de aterizare reprezintă aproximativ 40%
din lungimea pasului peste gard şi este cuprinsă de regulă între 1.35-1.50
metri. O aterizare prea aproape de gard este determinată de o distanţă de
atac mare şi alterează ritmul următorilor paşi, iar o distanţă de aterizare prea
mare înseamnă o trecere planată peste gard, cu prelungirea timpului de
zbor.
Alergarea între garduri

Alergarea între garduri are drept scop dezvoltarea vitezei de deplasare

(cel puţin menţinerea ei) şi crearea unor premise favorabile efectuării
unui nou pas peste gard.
Distanţa dintre garduri este fixă (9.14 m.) şi intervalul dintre garduri se
parcurge într-un ritm de trei paşi.
Lungimea primului pas are o importanţă foarte mare, depinzând de
execuţia fazei de aterizare. Dacă şocul la aterizare este optim compensat,
atunci primul pas poate avea o lungime optimă, contribuind la reuşita
alergării între garduri.
Un prim pas prea scurt va determina pierderi considerabile de viteză,
deoarece alergătorul va fi obligat să lungească în mod exagerat următorii
doi paşi, iar frecvenţa lor va fi mică.
Al doilea pas se apropie de alergarea de sprint obişnuită, iar al treilea
se scurtează pentru a pregăti pasul peste gardul următor.
Finişul şi sosirea
Pe ultima porţiune cuprinsă între ultimul gard şi linia de sosire (14.02 m.) se
produce, spre deosebire de alergarea pe plat, o nouă accelerare. Pe ultimii doi
sau trei paşi atleţii efectuează o aplecare accentuată a trunchiului spre linia de
sosire, în vederea obţinerii unui timp/loc în clasamentul final cât mai bun.
Tehnica alergării de 100 metri garduri

Din punct de vedere tehnic această alergare se aseamănă foarte mult cu

alergarea de 110 metri garduri, doar că din cauza înălţimii mai mici a gardurilor
(0.84 m.) şi a distanţei mai mici între garduri (8.50 m.), apar anumite modificări
în ceea ce priveşte amplitudinea mişcărilor:
- piciorul de atac nu se întinde complet din articulaţia genunchiului;
- flexia trunchiului pe piciorul de atac este mult mai mică;
- dezaxarea laterală a piciorului de remorcă este mai puţin accentuată;
- coapsa piciorului de remorcă nu este paralelă cu solul ci este orientată oblic şi
în jos.
Şi în cazul probei de 100 mg., lansarea de la start se face de obicei cu 8 paşi,
dar există şi alergătoare care parcurg distanţa în 7 sau 9 paşi.
Lungimea pasului peste gard este cuprinsă între 3.00-3.20 metri, din care
aproximativ 1.95-2.10 m. (60%) înaintea gardului şi 1.00-1.15 (40%) dincolo
de gard. Distanţa dintre garduri este parcursă tot în trei paşi, respectând o
structură asemănătoare cu cea din proba de 110 mg.
Tehnica alergării de 400 metri garduri

Startul şi lansarea până la primul gard

Startul de jos utilizat în aceast probă prezintă aceleaşi caracteristici ca şi
startul de jos în turnantă din probele pe plat (200m. şi 400m.).
Distanţa, de 45 metri, de la start până la primul gard este parcursă într-un
număr fix de paşi (21-23 paşi la bărbaţi şi 23-25 paşi la femei). Alergătorul
va încerca atingerea unei viteze adecvate în condiţiile unei alergări cât mai
constante posibil, deoarece orice modificare a lungimii paşilor ar atrage
după sine modificarea locului de “bătaie”-impulsie dinaintea primului gard.
Aceasta se face la cca 2.00-2.30 m. înaintea gardului la bărbaţi şi la cca 1.85-
2.10 m. înaintea gardului la femei.
Pasul peste gard

Tehnica pasului peste gard prezintă caracteristici intermediare între cea de

110 mg. şi 100 mg. Lungimea pasului peste gard este cuprinsă între 3.30-3.80,
din care 2.00-2.30 m. reprezintă distanţa de atac, iar 1.30-1.50 m. distanţa de
aterizare.
Prezenţa turnantei recomandă ca atacul gardurilor din turnantă să se facă cu
piciorul stâng, atât pentru “scurtarea” distanţei de alergat cât şi pentru adoptarea
unei poziţii mai eficiente de învingere a forţei centrifuge. Cei mai mulţi atleţi
preferă să “atace” gardurile din turnantă cu piciorul stâng şi pentru că acest
lucru le permite să alerge pe partea internă a culoarului, ceea ce favorizează
tragerea piciorului de remoră peste gard. Cei care “atacă” gardurile din turnantă
cu piciorul drept trebuie să alerge pe mijlocul culoarului pentru a nu risca
descalificarea din cauza trecerii piciorul de remorcă (stângul) înafara planului
gardului, ceea ce implică parcurgerea unei distanţe mai mari.
Modificările care apar în cazul pasului peste gard în turnantă se referă în
primul rând la răsucirea piciorului de atac (stângul) spre interiorul culoarului;
trunchiul se flexează pe piciorul de atac şi se răsuceşte uşor spre stânga, iar
braţul drept se întinde spre piciorul stâng.
Alergarea între garduri

Atleţii încearcă menţinerea unui ritm constant de alergare între garduri, însă
dată fiind distanţa relativ mare (35 m.), acest lucru nu este accesibil decât
atleţilor consacraţi. Distanţa dintre garduri este parcursă de către atleţi în 12-15
paşi şi de către atlete în 15-18 paşi. Parcurgerea distanţei într-un număr impar
de paşi prezintă avantajul de a ataca gardurile cu acelaşi picior.
Pe parcursul unei curse, se observă utilizarea mai multor combinaţii în ceea
ce priveşte numărul de paşi. Tendinţa actuală, este de a parcurge distanţa dintre
garduri în 13 paşi în cazul bărbaţilor şi în 15 paşi în cazul femeilor. Numărul
paşilor între garduri precum şi modul de combinare a lor este determinat de
talia, calităţile biomotrice, nivelul de pregătire al atletului şi de o bună tehnică a
pasului peste gard cu ambele picioare.
Finişul şi sosirea

După trecerea ultimului gard, alergătorul mai are de parcurs 40 de metri

până la linia de sosire. Această distanţă trebuie parcursă cu o viteză cât mai
ridicată, deoarece nu mai prezintă obstacole. Astfel, alergătorul va încerca o
reaccelerare spre linia de sosire, printr-o înclinare uşoară a trunchiul spre
înainte, menţinând lungimea fuleelor de alergare cu un lucru activ din braţe.
 ALERGAREA DE ŞTAFETĂ

Proba Record Masculin Feminin

4x100 m Mondial 37.10s (Jamaica) 41.37s (R.D.G.)

Naţional 39.47s (echipa naţ.) 44.18s (echipa naţ.)
4x400 m Mondial 2:54.29s (S.U.A.) 3:15.17s (U.R.S.S.)
Naţional 3:04.23s (echipa naţ.) 3:25.68s (echipa naţ.)
 Probele de alergare de ştafetă sunt unele dintre cele mai “tinere” în
sistemul probelor de atletism (SPA). Istoria lor a început în anul 1893 la
Universitatea Pennsylvania, unde preşedintelui Comitetului universitar
pentru atletism (Frank B. Ellis) i-a venit idea organizării unei competiţii
în care să se întreacă echipe formate din 4 oameni care să alerge succesiv
câte un sfert de milă (4x aprox. 400 m). Prima care a răspuns la
provocare, a fost echipa din Princeton (Chapman, Campbell, Brokow,
Turner), care a învins echipa Univ. Pennsylvania la ea acasă, cu timpul de
3:34,0.
Interesul manifestat în primii doi ani a fost atât de mare, încât
comitetul menţionat a decis să susţină organizarea unei competiţii anuale,
care a devenit Pennsylvania Relay Carnival. Treptat, probele de ştafetă au
intrat în programul marilor competiţii, devenind unele dintre cele mai
spectaculoase evenimente din reuniunile atletice.
Dintre cele două probe de ştafetă (4x100 m şi x400 m – masculin şi
feminin), etalon este cea de 4x100 m, la care ne vom şi referi.
 Predarea-primirea băţului de ştafetă
În conformitate cu prevederile regulamentului, schimbul se realizează
în interiorul spaţiului (30 m) destinat atât lansării cât şi efectuării schimbului.
Se utilizează două procedee principale de transmitere a băţului:
1- transmiterea de jos în sus – în eşaloanele inferioare de performanţă;
2- transmiterea de sus în jos – în atletismul de performanţă.

1. Primirea ştafetei: la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în

alergare, duce braţul spre înapoi, întins complet din articulaţia cotului şi cu
articulaţia scapulo-humerală blocată, asigurând astfel stabilitatea braţului.
Palma este în pronaţie, orientată către sol, cu degetul mare orientat spre
interior şi cu celelalte lipite şi orientate către exterior.
Predarea ştafetei: aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se
află cu braţul în plan posterior, face un ciclu de oscilaţie şi pregăteşte braţul
pentru primire. Predarea se face prin trecerea braţului dinapoi spre înainte,
întinderea antebraţului pe braţ cu blocarea cotului şi articulaţiei pumnului şi
plasarea ştafetei în palma primitorului între degetul mare şi celelalte.
 Deoarece în momentul predării-primirii băţului poziţia celor două
segmente (braţul aducătorului şi al primitorului) este oblică, distanţa între cei
care efectuează schimbul este mai mică decât suma lungimii celor două
segmente (cca. 1,2-1,5 m).
Poziţia în care aşteaptă primitorul este una joasă, care să favorizeze
lansarea cât mai rapidă şi accelerarea maximă. Ea poate fi în sprijin pe două ori
trei puncte (ilustrăm a doua variantă), atât în cazul predării de jos în sus, cât şi
în cazul predării de jos în sus.
2. Primirea ştafetei: la semnalul sonor al aducătorului, primitorul aflat în
alergare, retroduce accentuat braţul în care va primi băţul, întins complet din
articulaţia cotului şi cu articulaţia scapulo-humerală blocată, asigurând astfel
stabilitatea braţului.
Palma este în supinaţie şi în flexie pe antebraţ, orientată în sus, cu degetul mare
orientat spre interior şi cu celelalte lipite şi orientate către exterior, asigurând o
suprafaţă de recepţie cât mai mare.
Predarea ştafetei: aducătorul dă semnalul de predare când primitorul se
află cu braţul în plan posterior, mai face un ciclu de oscilaţie şi pregăteşte braţul
pentru primire. Predarea se face prin trecerea braţului dinapoi spre înainte, prin
întinderea antebraţului pe braţ cu blocarea cotului şi articulaţiei pumnului şi
plasarea ştafetei în palma primitorului între degetul mare şi celelalte.
Deoarece este o modalitate eficientă de transmitere a băţului de ştafetă, este
cel mai des întâlnit în competiţii.
În funcţie de plasamentul alergătorilor pe culoar, există de asemenea două
modalităţi tehnice de realizare a schimburilor:
- alergarea de ştafetă cu schimb de aceeaşi parte (începători);
- alergarea de ştafetă cu schimb alternativ (performanţă).
1. Schimbul de aceeaşi parte
 Primul alergător (schimbul 1) va pleca cu băţul în mâna stângă, de pe
exteriorul culoarului (startul în turnantă), va alerga spre interior, iar înainte
de a ajunge la primitor va ieşi din nou pe exteriorul culoarului, predând
băţul în mâna dreaptă a primitorului (schimbul 2).
Imediat după preluare, acesta va muta băţul în mâna stângă, alergând pe
interior, spre finalul liniei drepte orientându-se către exteriorul culoarului şi
predând băţul următorului alergător (schimbul 3) tot în mâna dreaptă.
La rândul său, acesta va muta băţul în mâna stângă, va alerga pe interior
orientându-se pe finalul distanţei de alergat către exteriorul culoarului şi
predând de asemenea băţul în mâna stângă a primitorului (schimbul 4), care
aleargă până la final cu băţul în mâna dreaptă.
Constatăm astfel, că sunt 4 alergători (4 schimburi), care efectuează 3 cicluri
de predare-primire a băţului de ştafetă.
Această tehnică, prezintă şi avantaje şi dezavantaje, dintre acestea amintind:
Avantaje:
- este sigur în condiţiile în care băţul se primeşte în mâna dreaptă, care este mai
îndemânatică, fapt pozitiv la predare-primire;
- este accesibil pentru începători;
- este menţinută viteza băţului şi în zona de schimb;
- este „păstrată” lungimea băţului pe parcursul schimburilor, prin trecerea din
mâna dreaptă în mâna stângă.
Dezavantaje:
- schimbarea băţului dintr-o mână în alta în timpul alergării, poate constitui un
pericolul, prin scăparea în momentul transferului;
- distanţa mai mică între coechipieri în momentul transferului, creşte pericolul
ca aceştia să se incomodeze;
- creşte distanţa alergată din cauza trecerii de pe interiorul pe exteriorul
culoarului, mai ales în turnantă.
1. Schimbul alternativ
 Caracteristic este faptul că băţul de ştafetă se transmite cu aceeaşi mână cu
care se primeşte, astfel:
- primul schimb porneşte cu băţul în mâna dreaptă, aleargă turnanta pe interior
şi predă schimbului 2 în mâna stângă (schimbul 2 aşteaptă predarea-primirea pe
exterior);
- schimbul 2 aleargă pe exterior (fiind în linie dreaptă, nu măreşte distanţa) şi
predă schimbului 3 în mâna dreaptă (aşteaptă predarea-primirea pe interior);
- acesta aleargă turnanta pe interior, predând băţul ultimului schimb în mâna
stângă (primitorul aşteaptă pe exteriorul culoarului);
- schimbul 4 aleargă ultima linie dreaptă pe exterior, încheind proba.
În repartizarea alergătorilor pe cele 4 schimburi, se ţine cont de:
- schimbul 1 trebuie să aibă un start bun şi să fie un bun alergător de turnantă;
- schimbul 2 trebuie să fie bine coordonat pt. a efectua atât primirea cât şi
predarea, să aibă o f. bună rezistenţă în regim de viteză (aleargă 120-150 m);
- schimbul 3 trebuie să fie un bun alergător de turnantă, să fie bine coordonat
pt. a efectua atât primirea cât şi predarea, să aibă o f. bună rezistenţă în regim
de viteză (aleargă 120-150 m);
- schimbul 4 trebuie să fie un bun alergător în linie dreaptă şi să aibă în foarte
mare măsură spirit competitiv (combativ).