Părțile de propoziţie

Părțile de propoziţie sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care îndeplinesc o

funcţie sintactică şi care se află în raporturi sintactice cu alte părţi de propoziţie.
Sunt exprimate prin cuvinte cu sens lexical deplin
(substantive, adjective, pronume, numerale, verbe, adverbe) sau din combinările
unor cuvinte cu sens lexical deplin şi instrumente gramaticale (prepoziţie, articol).
Părțile de propoziție se clasifică în:
 părți de propoziție principale:
 subiectul;
 predicatul;
 părți de propoziție secundare:
 atributul;
 complementul;

Subiectul este partea principală de propoziţie care denumeşte obiectul

comunicării, adică obiectul despre care, în propoziţie, se spune ceva cu ajutorul
predicatului. Subiectul arată cine execută acţiunea, cine suferă acţiunea sau cui i se
atribuie o însuşire, o calitate. Subiectul, în sensul general al conotației date acestui
cuvânt, reprezintă locul, acțiunea, obiectul, ființa, conceptul abstract, ș.a.m.d., tema
despre care se vorbește sau scrie, la care se face referire.
În funcție de prezența lui în propoziție, subiectul poate fi de două feluri:
 subiect neexprimat:
 subiect neexprimat inclus;
 subiect neexprimat subînțeles.
 subiect exprimat:
 subiect exprimat simplu;
 subiect exprimat multiplu;
Subiectul gramatical poate fi exprimat prin:
 substantiv
 loctuțiune substantivală
 numeral
 pronume
 verb
 locuțiune verbală
 interjecție
În propoziție, subiectul răspunde la întrebările Cine? sau Ce?. De obicei, cazul în
care se află partea de vorbire prin care se exprimă un subiect gramatical
este nominativul.

Predicatul este partea principală de propoziție care spune ceva despre subiect.
Cu alte cuvinte, predicatul este partea de propoziție de care depinde existența
unei propoziții și care conferă subiectului o acțiune, o caracteristică, o stare sau o
însușire. De cele mai multe ori, predicatul arată ce face, ce este sau cum este
subiectul. Predicatul indică ce face subiectul, ce sau cine este subiectul, cum este
subiectul.
Clasificarea predicatelor

Predicatele pot fi:

 predicate verbale
 predicate verbale simple – acele predicate verbale care sunt exprimate
prin verbe sau locuțiuni verbale la moduri personale. Exemple de
predicate verbale simple.
 predicate verbale compuse – acele predicate verbale care sunt
exprimate prin verbe semiauxiliare modale și un verb de bază la
conjunctiv sau infinitiv sau verbe semiauxiliare aspectuale și verb de
bază la conjunctiv, infinitiv sau supin. Exemple de predicate verbale
compuse.
 predicate nominale – acele predicate care sunt constituite din verbe
copulative și unul sau mai multe nume predicative. Exemple de predicate
nominale.
Predicatele pot fi exprimate prin:

 verb la un mod personal: Eu merg acasă.

 adverb predicativ: Poate că știi deja ce vreau să spun.
 interjecție cu valoare predicativă: Nică bâldâbâc! în apă.
 intonație predicativă: Vorba lungă, sărăcia omului.
 locuțiune verbală: A stat de veghe trei zile și trei nopți.
 locuțiune adverbială predicativă: Fără îndoială că voi merge la spectacol.
Acordul predicatului cu subiectul

În limba română predicatul se acordă cu subiectul. Acordul predicatului cu

subiectul se face în general în persoană și număr. În cazul predicatului nominal sau
dacă acesta este exprimat printr-un verb la diateza pasivă acordul se face și în gen.

Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau o

altă parte de vorbire cu valoare de substantiv (pronume, numeral sau adjectiv
substantivizat). Atributul are rol de a preciza, identifica sau califica partea de
vorbire determinată, indicând o caracteristică sau o calitate a
acesteia. Atributul răspunde la una din întrebările: care?, ce fel
de?, cât?, al/a/ai/ale cui?
În funcție de valoarea părții de vorbire prin care sunt exprimate, atributele pot fi:

 atribute adjectivale;
 atribute substantivale;
 atribute pronominale;
 atribute verbale;
 atribute adverbiale;
 atribute interjecționale;

Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb (a

construi o casă, a se spăla pe mâini), un adjectiv (creatorul automobilului),
un adverb (aproape de serviciu) sau
o interjecţie predicativă. Complementul răspunde la întrebările: pe cine?, ce?,
pentru cine?, pentru ce?, de unde?, până unde?, încotro?, la cine?, la ce?, despre
cine?, despre ce?, unde?, când?, de când?, până când?, cât timp?, cum?, în ce fel?
În limba română există două categorii de complemente:
 complemente necircumstanţiale
 complementul direct;
 complementul indirect;
 complementul de agent;
 complemente circumstanţiale
 complementul circumstanțial de loc;
 complementul circumstanțial de timp;
 complementul circumstanțial de mod;
 complementul circumstanțial de cauză;
 complementul circumstanțial de scop;
 complementul circumstanțial condiţional;
 complementul circumstanțial consecutiv;
 complementul circumstanțial concesiv;
 complementul circumstanțial opoziţional;
 complementul circumstanțial cumulativ;
 complementul circumstanțial de excepţie;
 complementul circumstanțial sociativ;
 complementul circumstanțial instrumental.