FEMEILE DACILOR

Poporul dac nu a fost constituit numai din acei bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu
credinţa, simplitatea şi curajul lor ci şi din cealaltă jumătate, cea feminină, pe a cărei răbdare şi
dăruire şi-au bazat succesele cei prea adeseori plecaţi la război.

Dacă pentru vitejii daci, istoriografia antică a fost zgârcită în a oferi detalii, pentru femeile lor
aceeaşi literatură a fost de-a dreptul vitregă, tot ceea ce ştim limitându-se la câteva nume şi
informaţii răzleţe. Cu toate acestea, nici în societatea geto-dacică rolul femeii nu a putut fi unul
minor, după cum probează descoperirile arheologice şi reprezentările figurate ajunse până la noi,
în special cele realizate la comanda învingătorilor (Tropaeum Traiani, Columna lui Traian). Şi în
scrisul istoric contemporan poziţia femeii în societatea daco-getică este încă una marginală. Deşi
mulţi istorici s-au simţit tentaţi să scrie despre femei, un studiu monografic detaliat dedicat lor
este încă greu de realizat. Tentative lăudabile sunt textele semnate de Florea Bobu Florescu,
Lucia Marinescu şi Ion Horaţiu Crişan. Referiri semnificative la subiect au fost făcute mai ales cu
prilejul publicării descoperirilor importante de obiecte de podoabă sau de cult asociabile
feminităţii. Prezenta abordare, beneficiind de pe urma tuturor acestor contribuţii, dar
neputându-şi asocia nici pretenţia unei investigaţii exhaustive şi nici pe cea a unei interpretări
originale, îşi propune cumularea unui spectru cât mai larg de informaţii, astfel încât universul
feminin al Daciei să apară cât mai detaliat conturat, iar portretul femeii vizibil din cât mai multe
unghiuri.

Columna ne înfăţişează ipostaze feminine zvelte, dar cu expresii aspre şi mândre, cu o fineţe
incontestabilă a trăsăturilor, cu faţa ovală, frunte înaltă, ochi expresivi, nas drept, buze frumos
conturate, păr lung pieptănat cu cărare pe mijloc, acoperind tâmplele şi lăsând libere urechile,
strâns legat într-un coc bogat la ceafă şi acoperit cu o năframă. La fel sunt pieptănate femeile
reprezentate pe monumentul de la Adamclisi, iar piesele de toreutică cu reprezentări feminine
sugerează uneori o coafură similară. Un alt gen de pieptănătură este cea cu cărare pe mijloc şi
părul împletit sau doar răsucit în două cosiţe, care în unele cazuri par să pornească din vârful
capului. Această coafură neobişnuită, atestată pe obiecte cu destinaţie cultică, e posibil să fi fost
un apanaj al personajelor feminine din panteonul geto-dac. De asemenea, coroborând
interpretarea în acest mod a coafurii cu anumite practici încă în uz în mediul rural transilvănean
care asociază cosiţele cu virginitea, personajele reprezentate pe respectivele obiecte ne apar în
ipostaza de zeiţe fecioare, respectiv acolite ale unei astfel de divinităţi, la rândul lor fecioare.
Aceste portrete pot fi, cel puţin teoretic, „colorate”, prin apelul la sursele literare antice care
vorbesc despre anumite caracteristici rasiale ale populaţiei nord-dunărene: părul blond-roşcat,
rareori negru, pielea de culoare deschisă şi ochii albaştri, prin aceste însuşiri fizice daco-geţii
putând fi integraţi în aceeaşi categorie rasială cu vecinii lor illiri, celţi, germanici şi sciţi.
Cercetările osteologice completează şi nuanţează această imagine oarecum idealizată a înfăţişării
fizice a geto-dacilor, vorbind despre o varietate de tipuri antropologice. Aceste informaţii noi nu
scad însă cu nimic din graţia şi eleganţa modelelor feminine care i-au inspirat pe artiştii antici,
rămânând astfel imortalizate în piatră.