Sinodul VI Ecumenic În Contextul Politic Și Religios Al Timpului

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SECȚIA TEOLOGIE PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific
Pr. Conf. Dr. Marin Cojoc
Absolvent
Fredy Danciu
CRAIOVA,
SEPTEMBRIE 2018
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SECȚIA TEOLOGIE PASTORALĂ
SINODUL VI ECUMENIC ÎN CONTEXTUL POLITIC ȘI

RELIGIOS AL TIMPULUI
Coordonator științific
Pr. Conf. Dr. Marin Cojoc
Absolvent
Fredy Danciu
CRAIOVA,
SEPTEMBRIE 2018
2
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………………4
Capitolul I. Situația politică și religioasă a Imperiului Bizantin în secolele V- VI…………..5
Capitolul II. Imperiul Bizantin în timpul dinastiei iustiniene…………………………………9
Capitolul III. Imperiul Bizantin sub dinastia heraclizilor……………………………………..17
Capitolul IV. Bisericile necalcedoniene………………………………………………………29
Capitolul V. Sinodul VI Ecumenic……………………………………………………………38
Capitolul VI. Sinodul Quinisext sau Trullan II……………………………………………….46
Concluzii………………………………………………………………………………………48
Bibliografie……………………………………………………………………………………49
3
INTRODUCERE
Am conceput această lucrare cu titlul „Sinodul VI Ecumenic în contextul politic și religios al

timpului” cu scopul de a face o analiză științifică asupra desfășurării propriu zise a Sinodului VI
Ecumenic ce a avut loc în anii 680-681 la Constantinopol, cât și a contextului politic și religios ce a
condus la desfășurarea acestui sinod.
În primul capitol al acestei lucrări, ce se intitulează „Situația politică și religioasă a Imperiului
Bizantin în secolele VI-VII”, am încercat să prezentăm o situație de ansamblu din punct de vedere
politic și religios al secolelor VI și VII din istoria Imperiului Bizantin și a Bisericii Răsăritene în
special din timpul dinastiei iustiniene respectiv cea a heraclizilor, foarte important pentru a înțelege
apariția monotelitismului și monoenergismului, erezii ce au fost combătute, ulterior, de Sinodul VI
Ecumenic.
Cel de-al doilea capitol, l-am intitulat „Imperiul Bizantin în timpul dinastiei iustiniene”, în
care am încercat să realizez o analiză mai amănunțită asupra perioadei dinastiei iustiniene și a
relației foarte strânse dintre factorul de conducere al Imperiului Bizantin și conflictul deschis între
calcedonieni și necalcedonieni.
Capitolul trei, numit ”Imperiul Bizantin sub dianstia heraclizilor”, tratează în primul rând
perioada din timpul împăratului Heraclius (610-641), în care a apărut propriu-zis erezia monotelită,
respectiv monoenergistă, chiar politica de Stat devenind una favorabilă monotelitismului.
Capitolul patru, poartă titlul „Bisericile necalcedoniene”, întrucât în cadrul acestui capitol am
expus Bisericile apărute în urma Sinodului IV Ecumenic, mai ales în zona orientală a Imperiului
Bizantin, ce vor exercita o influență puternică asupra dezvoltării monotelitismului.
În capitolele cinci și șase, am făcut o prezentare a desfășurării propriu-zise a Sinodului VI
Ecumenic, cât și a celei de-a doua sesiuni a lui de la Sinodul Quinisext.
Cu siguranță, motivul pentru care am ales această temă, este încercarea de a face o prezentare
cât mai exactă a motivelor apariției ereziilor monoteliste și monoenergiste, atât din punct de vedere
politic, cât și religios, dar și a modului cum aceste erezii au fost eradicate, tot prin implicarea
politicului și a factorului religios, momentul culminant fiind chiar Sinodul VI Ecumenic.
4
CAPITOLUL I
SITUAȚIA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ A

IMPERIULUI BIZANTIN ÎN SECOLELE VI-VII
Această prioadă a secolelor VI-VII din istoria Imperiului Bizantin, poate fi caracterizată ca
una foarte tulbure. Motivele principale ce au dus la această stare au fost atât de natură politică, dar
și religioasă.
Astfel, din punct de vedere politic, perioada expusă în acest capitol este una foarte instabilă
pentru Imperiu. Principalul motiv este constituit de amenințările continue ale diverselor popoare în
majoritatea zonelor Imperiului.
În zona orientală, în această perioadă a secolului VI și până la mijlocul secolului VII,
principalul pericol pentru bizantini a fost Regatul Persan aflat sub stăpânirea regelui Chosroes I
(531-579), urmat la tron de fiul său Hormisdas al IV-lea (579-590), iar ulterior de Chosroes al II-lea
(590-628). Sub acești regi persani s-au întreprins mai multe incursiuni și cuceriri ale unor teritorii
orientale din Imperiul Bizantin, care s-a văzut nevoit de cele mai multe ori a plăti pacea cu perșii
prin tribute foarte costisitoare. Perioada cea mai grea pentru Bizanț în acest timp, a fost cea de sub
împăratul Heraclius (610-641), atunci când Chosroes al II-lea (care a fost ajutat de împăratul
bizantin Mauricius (582-602) să își recupereze tronul), a reușit să cucerească Palestina (luând în
captivitate pe patriarhul Iersusalimului și Sfânta Cruce), Siria sau Egiptul (considerat grânarul
Imperiului). Cu greu în urma a trei campanii militare întrepinse între 622-628, Heraclius a reușit să
recucerească vechile teritorii orientale pierdute.
Încă din timpul lui Heraclius, în această zonă orientală apare un nou pericol pentru Imperiu, și,
anume, arabii care imediat după moartea profetului Mahomed (întemeietorul noii religii islamice) în
632, pornesc ofensiva contra creștinilor. Astfel, în 636, arabii cuceresc Siria, în 638 Ierusalimul și
toată Palestina, în 642 Egiptul și Insula Rhodos, în 643 orașul Tripoli din Libia, apoi Armenia și
părți din Asia Mică, cucerind în anul 647 Cezareea Capadociei. Între 674 și 678, arabii chiar
asediază capitala Imperiului, Constantinopolul, bizantinii reușind să se impună cu ajutorul focului
grecesc (o tehnică secretă de luptă a bizantinilor).
Tot în acest timp, un mare pericol pentru Imperiul Bizantin, l-a constituit zona Dunării de Jos
de unde avarii împreună cu slavii pătrundeau în zona Peninsulei Balcanice pentru a prăda,
producând pagube de proporții pentru Imperiu în această zonă. Spre deosebire de avari care după ce
5
prădau zonele de la sud de Dunăre, iar apoi se retrăgeau, slavii vor începe odată cu perioada din
timpul împăratului Mauricius să se așeze pe teritoriile bizantine de la sudul Dunării. În anul 626,
trupe de avari, slavi și gepizi, apar la zidurile Constantinoplului atacând atât pe mare cât și pe uscat,
cu greu atacurile lor fiind respinse în special datorită flotei bizantine. 1 Mai târziu, în timpul
împăratului Constantin al IV-lea (668-685), în această zonă de la sudul Dunării se vor așeza
bulgarii.
Nici partea occidentală nu a fost lipsită de conflicte în această perioadă. În zona Africii de
Nord, pericolul l-au constituit maurii și vandalii. În Italia ostrogoții și longobarzii care în timpul
împăratului Iustin al II-lea (565-578) părăsesc Illyricul venind în Italia și cucerind-o aproape în
întregime, în afară de orașele Roma și Ravenna 2. În Spania, pericolul l-au constituit vizigoții.
În urma acestor evenimente, politica administrativă a Imperiului Bizantin se schimbă în
această perioadă, astfel împăratul Mauricius instituind o nouă formă de administrare constituind
exarhatele de Cartagina în Africa de Nord, respectiv de Ravenna în Italia, punându-le sub
conducerea unui exarh ce avea în mână atât conducerea civilă cât și cea militară. Aceste exarhate
vor folosi ca exemple lui Heraclius care va institui așa numitele theme, o nouă formă de organizare
a Imperiului impusă de necesitatea vremii. Astfel, aceste theme erau unități administrative în cadrul
cărora făceau parte mai multe provincii conduse de un strateg. Așadar, vechea formă de
administrare a Imperiului Roman din timpul lui Dioclețian (284-305) și Constantin cel Mare
(306-335), este înlocuită de cea a lui Heraclius.3
Nu au lipsit în această perioadă nici revoltele interne, cum ar fi cea a lui Vitalian care si-a
reluat în Balcani activitatea anarhică în timpul împăratului Iustinian după ce în prealabil fusese
învins de Anastasius. Iustinian l-a momit la Constantinopol cu promisiunea unor funcții înalte în
cele din urmă asasinându-l.4 Tot în timpul lui Iustinian se produce o răscoală cunoscută în istorie
sub numele de „Răscoala Nika”. Astfel, apar două grupări:cea a albaștrilor cu averi mari și funcții,
respectiv cea a verzilor cu averi mari de asemenea, dar fără funcții. Iustinian s-a proclamat public
adept al albaștrilor la jocurile de circ organizate de cele două tabere, ceea ce a dus la nemulțumirea
1 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 86. Citit de la

https://teopi.files.wordpress.com/2013/03/volumul-i.pdf.
2
Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 80. Citit de la
3
Remus Mihai Feraru, Biserica și Statul Bizantin în timpul dinastiei heraclizilor (Rezumat teză de doctorat),
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Teologie Ortodoxă„Andrei Șaguna”, Sibiu,2012, p.9. Citit de la
http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/Rezumatinlimbaromana.pdf.
4 Pr. Dr. Ioan Octavian Rudeanu, Istorie și spiritualitate în Bizanțul timpuriu, Editura Călăuza, Deva, 2002, p. 149
6
verzilor care au pornit revolte violente înăbușite cu forța armatei. Ulterior, cele două grupări numite
deme, s-au organizat contra lui Iustinian contestând politica lui în domeniul financiar. Pentru a
potoli protestele, împăratul a fost nevoit să înlăture din funcții pe cei mai apropiați sfetnici acuzați
de cele două deme.5
Astfel, în urma acestor evenimente neprielnice, în această perioadă Imperiul Bizantin renunță
la ideea universalistă de expansiune moștenită de la vechiul Imperiu Roman. Așadar, încet, încet,
bizantinii se vor concentra pe apărarea teritoriului propriu și pe apărarea credinței creștine în fața
islamului. 6
Din punct de vedere religios, principalul motiv al instabilității în Imperiu l-a constituit
Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451. Astfel, la acest Sinod a fost combătută
erezia nestoriană care învăța că cele două esențe, divină și umană, sunt separate și sunt două
persoane: omul Iisus Hristos și Logosul divin, care locuiește în om. 7 Sinodul IV Ecumenic a
hotărât că Mântuitorul Iisus Hristos are o singură persoană sau ipostas și două firi sau naturi: divină
și umană. Tot pentru a combate erezia nestoriană, s-a născut o altă erezie cunoscută sub numele de
monofizism sau eutihianism după numele întemeietorului ei Eutihie. Monofizismul învăța că Iisus
Hristos ar fi avut decât o singură fire după întrupare și anume cea divină, Eutihie afirmând că dacă
Mântuitiorul are o singură persoană automat trebuie să aibă și o singură fire.
Monofizismul a fost și el combătut la Sinodul de la Calcedon, astfel că, din acest moment se
creează două tabere distincte: calcedonieni sau melkiți (numiți așa pentru că aparțineau de Biserica
oficială a Imperiului Bizantin) care acceptaseră hotărârile Sinodului IV Ecumenic, respectiv
necalcedonieni sau monofiziți (numiți astfel pentru că învățau despre o singură fire a Mântuitorului),
care nu au acceptat hotărârile acestui Sinod. Monofiziții se vor grupa în special în zona orientală a
Imperiului, unde se vor constitui în Biserici distincte. Astfel, apare Biserica coptă în Egipt, Biserica
siro-iacobită în Siria sau Biserica armeană în Armenia.
Datorită atitudinii ostile pe care mulți împărați bizantini au arătat-o față de ei, monofiziții au
refuzat să mai apere zonele orientale ale Imperiului, chiar primindu-i pe perși, ulterior pe arabi ca pe
niște eliberatori de sub jugul bizantin. Din acest motiv, unii basilei bizantini s-au străduit să îi
împace pe monofiziți cu calcedonieni pentru a consolida granițele Imperiului. Așadar, împăratul
Iustinian I (527-565) adoptă spre sfărșitul vieții sale o formulă numită aftharodochetă, prin care
5 IDEM, pp. 150-151.
6
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Teologie Ortodoxă„Andrei Șaguna”, Sibiu,2012, p. 8. Citit de la
7 https://ro.wikipedia.org/wiki/Nestorianism.
7
încerca să împace cele două tabere. Această formulă vorbea despre corpul Mântuitorului care ar fi
fost imun la păcat, cât și la suferință, fiind de fapt o formă de monofizism extrem. Episcopii
ortodocși au respins categoric această formulă, moartea împăratului trecând-o în domeniul
trecutului. 8 Împăratul Iustin al II-lea, nepotul lui Iustinian, publică și el două decrete numite
Henotikon, în încercarea de unire a celor două Biserici. Aceste două decrete, numite Henotikon,
sunt ferm respinse de către episcopii monofiziți, motiv pentru care Iustin trece la prigonirea lor.
Heraclius este cel care s-a străduit cel mai mult să unească cele două tabere, ajutat fiind și de către
patriahul Serghie al Constantinpolului.
Heraclius publică în 638 un decret imperial alcătuit de Serghie, numit Ekthesis care favoriza
noua erezie a monotelismului. În această perioadă, de altfel, se nasc cele două erezii ale
monoenergismului (care învăța despre o singură lucrare în persoana Mântuitorului) și
monotelismului (care spunea că Iisus Hristos a avut decât o singură voință). În esență, ele fiind niște
compromisuri doctrinare apărute pentru a putea împăca și pe calcedonieni (susținând că Mântuitorul
a avut două firi), dar si pe necalcedonieni (susținând ca Mântuitorul ar fi avut o singură lucrare și
voință corespunzătoare doar firii divine).
În 648 este publicat un nou decret imperial, numit Typos de către împăratul Constans al II-lea
(641-668) care interzicea orice discuție asupra unei singure lucrări sau voințe în persoana
Mântuitorului.
Toate aceste compromisuri făcute în încercarea de unire a celor două Biserici si de refacere a
unității în Imperiu, nu au făcut decât să adânceascâ și mai mult prăpastia dintre cele două tabere, în
urma monotelismului apărând o nouă ruptură la nivelul Bisericii, și, anume, între Constantinopolul
care acceptase monotelismul și Roma care îi era împotrivă. Așadar, pentru refacerea unității
bisericești, a fost nevoie de întrunirea celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic.

8
CAPITOLUL II
IMPERIUL BIZANTIN ÎN TIMPUL DINASTIEI
IUSTINIENE
Ilustrarea acestei perioade a secolului VI din istoria Imperiului Bizantin este una esențială
pentru înțelegerea apariției monotelismului și monoenergismului în prima jumătate a secolului al
VII-lea. Această perioadă, așa cum am menționat și mai sus, este caracterizată printr-o instabilitate
accentuată atât la nivel politic, cât și religios. Motivele politice fiind cauzate de incursiunile perșilor
sau ale popoarelor migratoare în toate părțile Imperiului, ceea ce a dus automat și la crize
economice, dar și de revolte interne ce au apărut uneori în anumite zone, iar cele religioase fiind
cauza rupturi dintre calcedonieni și monofiziți.
a) Epoca numită iustiniană începe odată cu împăratul Iustin I (518-527), un țăran trac
romanizat, la origine din provincia Dardania aflată pe teritoiul actual al Serbiei.
Dacă din punct de vedere al educației Iustin nu era chiar cel mai instruit (se pare chiar că nu
știa să scrie), a reușit totuși să facă o carieră de excepție în armata bizantină, ajungând comandantul
gărzii personale a împăratului. Din punct de vedere religios, el a fost un adept al hotărârilor
Sinodului IV Ecumenic, spre deosebire de predecesorul său Anastasius care favorizase pe
monofiziți. Datorită faptului ca Iustin depune din scaunul patriarhiei Antiohiei pe Severus, cât și pe
alți monofiziți, legăturile cu scaunul papal din Roma sunt reluate. Aceste legături fuseseră întrerupte
din timpul împăratului Zenon (474-491) care publicase decretul Henotikon menit să împace pe
calcedonieni cu monofiziți.
b) La tronul Imperiului Bizantin lui Iustin I i-a urmat nepotul acestuia Iustinian I cel Mare
(527-565).
Numele adevărat al acestuia era Petrus Sabbatius, dar în urma adoptării lui de către Iustin I s-a
numit Iustinianus Germanus. La fel ca și predecesorul său, Iustinian a făcut o carieră militară de
excepție ca general, luptând în zona Dunării contra slavilor și anților pe care a reușit sa îi învingă. În
timpul domniei, Iustinian a dus o politică de recucerire cu orice preț al vechilor teritorii pierdute.
Inițial întreprinde o campanie militară contra perșilor, dar care rămânând indecisă se vede nevoit să
plătească o sumă imensă ca tribut perșilor conduși de regele Chosroe I. Generalul Belizarie a fost
unul dintre pariurile care i-au adus un succes enorm lui Iustinian, acesta reușind două campanii
militare de răsunet: în Africa unde reușește să supună trupele de vandali ale lui Gelimer, iar apoi în
Italia unde începând cu 535, Belizarie recupereză teritoriile ocupate de ostrogoți, ei fiind conduși de
9
Vigites. Belizarie este și cel care intervine în mod brutal cu armata în revolta demei verzilor, 25 000
dintre aceștia murind în urma acestei intervenții. 9 Ulterior, Iustinian, profită de conflictul intern
apărut între vizigoții din Spania, reușind să cucerescă zona de sud-est a Peninsulei Iberice.
La Dunărea de Jos apar în continuare populații migratoare care pun în pericol zonele de la
sudul Dunării, cum ar fi: slavii, hunii, avarii, anții sau bulgarii, populații ținute cu greu sub
control de Iustinian.
În plan religios, Iustinian era de părere că îndatorirea unui suveran este „de a păstra
intactă puritatea credinței creștine pentru a o apăra împotriva oricărei perturbări, de a sprijini
Biserica Ortodoxă și Apostolică”.10 Pentru extirparea credinței păgâne care încâ exista în sânul
Imperiului, Iustinian ia o decizie drastică închizând Universitatea din Atena, centrul
învățământului neoplatonic. De asemenea, a închis unele temple păgâne, a dat legi împotriva
păgânilor, evreilor, montaniștilor și a samaritenilor.
În problema monofizismului, Iustinian se arată îngăduitor. probabil datorită influenței
soției sale Teodora și a patriarhului Antim al Constantinopolului, ambii monofiziți. Astfel, în
536, împăratul organizează o adunare a 6 calcedonieni cu 6 necalcedonieni monofiziți în urma
căreia promulgă formula adoptată la această întrunire în care nu se vorbea nici de o natură, nici
de două naturi în persoana lui Iisus Hristos, ci se punea accentul doar pe faptul că Mântuitorul
s-a întrupat, a fost răstignit și este una dintre persoanele Sfintei Treimi. Această formulă
nemulțumește ambele tabere, iar în anul 538, papa Agapit vine la Constantinpol convingându-l
pe împărat să renunțe la această formulă. Iustinian nu numai că renunță la formula din 533, dar și
începe persecutarea monofiziților.
În anul 544, Iustinian influențat de monofiziții împotriva cărora încetase prigoana, dă un
edict teologic în „trei capitole”, prin care se condamnă unele scrieri ale lui Ibas din Edessa,
Teodoret de Cyr si Teodor de Mopsuestia. În occident, condamnarea „Celor trei capitole” a
întâmpinat rezistentență, papa Vigilius fiind adus cu forța la Constantinopol și tot cu forța
convins de Iustinian și Teodora să condamne „Cele trei capitole”.
În urma confuziei care a apărut, Iustinian s-a văzut nevoit să convoace Sinodul V
Ecumenic în anul 553 la Constantinopol, la care au participat 165 de episcopi prezidați de
9 Pr. Dr. Ioan Octavian Rudeanu, Istorie și spiritualitate în Bizanțul timpuriu, Editura Călăuza, Deva, 2002, p. 151.

10
patriarhul Eutihie al Constantinopolului. Principalul subiect al Sinodului a fost controversa
„Celor trei capitole”. Teodor de Mopsuestia respingea posibilitatea reală a unei uniri între firea
creată și cea necreată în persoana lui Iisus Hristos. Teodoret de Cyr și Ibas de Edessa acceptaseră
la Sinodul IV Ecumenic să anatematizeze pe Nestorie, astfel fiind reprimiți în sânul Bisericii.
Totuși, Sinodul V Ecumenic îi condamnă pe cei trei provocând nemulțumiri și ample proteste în
occident. Papa Vigilius, totuși sub amenințarea exilului, acceptă hotărârile Sinodului V
Ecumenic, dar în occident papa este văzut ca trădător formându-se schisma istro-venețiană a
episcopilor de Istria și Veneția. Aceștia își aleg un nou papă în persoana arhiepiscopului de
Aquilea.
O ultimă încercare de amestec în treburile Bisericii, o face Iustinian către sfârșitul vieții
sale când fomulează Doctrina aftharodocetă potrivit căreia trupul lui Iisus Hristos a fost imun la
păcat și suferință. În acest sens, împăratul dă un edict imperial în 564 prin care proclamă această
doctrină, cerând episcopilor să o recunoască. Fiind o formă de monofizitism extrem, reacția
episcopatului a fost una negativă. 11
Se poate afirma că odată cu Iustinian I se face trecerea de la vechiul Imperiu Roman de tip
antic la un Imperiu de tip medieval-feudal primul de acest gen din Europa, urmându-i târziu
Imperiul Roman de Apus întemeiat de Carol cel Mare în anul 800. 12
Din punct de vedere economic, Imperiul a avut mult de suferit după domnia lui Iustinian,
campaniile militare foarte costisitoare întreprinse de acesta fiind principalul motiv al crizei
economice ce a urmat. Totuși, intențiile lui Iustinian au fost bune încercând pe plan politic să
recupereze multe dintre teritoriile Imperiului Bizantin, iar pe plan religios să împace pe ortodocși
cu monofiziți. Biserica Ortodoxă chiar i-a canonizat pe Iustinian și soția sa Teodora, cei doi fiind
pomeniți pe data de 14 noiembrie, respectiv pe 2 august a binecredinciosului împărat Iustinian,
sinaxarul din această zi menționând că pomenirea lui se făcea în Biserica Sfinții Apstoli din
Constantinopol. Pentru Imperiu o să urmeze o perioadă mai mult decât critică între anii 565-610.
O caracterizare interesantă a acestei vremi fiind făcută de istoricul bisericesc monofizit Ioan de
Efes care afirma că sfârșitul lumii se apropie. 13


11
c) Urmează după Iustinian I la conducerea Imperiului Bizantin, Iustin al II-lea cel Tânăr
(565-578) pe numele său complet Flavius Iustinus Iunior Augustus, nepotul după soră al
predecesorului său căsătorit cu energica Sofia, și ea nepoata împărătesei Teodora. Iustin al II-lea
a avut ca rival pentru tronul imperial un alt Iustin, fiul lui Germanus (văr cu Iustinian), dar Iustin
al II-lea este sprijinit de patriarhul Ioan al III-lea Scolasticul al Constantinoplului și de către
Tiberius viitorul asociat la tron.
În cadrul politic, Iustin al II-lea ia unele decizii care aveau să îl coste, ulterior, chiar
propria sănătate. Inițial el refuză să plătească tribut avarilor care atacă din acest motiv teritoriile
bizantine. Pentru a remedia această situație și a calma spiritele la Dunărea de Jos, Tiberius din
postura de co-regent, se obligă a plăti tribut conducătorului avarilor Baian, în schimbul atacării și
supunerii slavilor din nordul Dunării.
În partea occidentală a Imperiului problemele nu lipsesc. În Africa maurii se revoltă, în
Italia din 568 pătrund longobarzii care pleacă din Illyric-ul sub conducerea regelui lor Alboin, și
pătrund în Peninsula Italică cucerind-o aproape în întregime în afară de Roma și Ravenna, iar în
Spania vizigoții cuceresc noi teritorii.
Iustin al II-lea se decide să nu mai plătească tribut perșilor. În urma acestei decizii
declanșându-se un conflict militar între perși și bizantinii care luaseră sub propria protecție și pe
armenii care și ei se revoltaseră contra Regatului Persan. Miza era, așadar, Armenia care oferea
militari de excepție pentru Imperiu meniți să înlocuiască pe mercenarii germani care migraseră
în occident14, dar care avea și o poziție strategică și capital economic extrem de importante
pentru bizantini. 15
Războiul început în anul 572 duce la invazia Siriei de către Chosroes I al Persiei. La auzul
acestui eveniment, Iustin al II-lea a avut o gravă tulburare mentală (demență progresivă) ce nu
l-a mai făcut apt de a mai conduce Imperiul. Soția sa Sofia este cea care salvează situația purtând
negocieri cu perșii pentru încheierea conflictului și obligându-se a plăti tribut Persiei. În același
timp profită de un moment de luciditate al soțului ei, convingându-l pe acesta să îl asocieze la
conducerea Imperiului pe Tiberius, cu titlul de Caesar în anul 574. Tiberius era comandantul
gărzii personale a împăratului (garda Excubitorilor) până să fie asociat la tron.
În plan religios, Iustin al II-lea s-a arătat favorabil monofiziților sau cel puțin reconcilierii
lor cu calcedonienii, așa că, la începutul domniei sale, le permite episcopilor monofiziți exilați,

12
reîntoarcerea, iar pe cei din temnițe îi eliberează. Ulterior publică două edicte imperiale cu
numele de Henotikon în 567, respectiv în anul 571, care promulgau unirea calcedonienilor cu
monofiziții. În urma refuzului episcopilor și credincioșilor monofiziți de a accepta aceste edicte
de unire, împăratul schimbă abordarea trecând la prigonoirea acestora fiind chiar sprijinit în
acest sens de patriarhul Ioan al III-lea Scolasticul. 16
Dacă predecesorul său Iustinian I a construit biserici monumentale, în special cele de la
Constantinopol și Ravenna, Iustin al II-lea nu s-a lăsat mai prejos în acest sens, construind și
reabilitând în capitala Imperiului mai multe biserici. 17
d) După moartea lui Iustin a II-lea, la conducerea Imperiului Bizantin rămâne cel căruia îi
fusese asociat la tron lui Iustin încă din 574, anume Tiberius al II-lea Constantin (578-582) pe
numele său complet Flavius Tiberius Constantius Augustus.
În politica pe plan extern, acesta a încercat în primul rând să consolideze pacea cu perșii pe
care Imperiul o obținuse în urma negocierilor purtate de Sofia, soția lui Iustin al II-lea. Totuși
inevitabilul s-a produs, iar conflictele cu perșii au reizbucnit, Tiberius având intuiția de a-l
trimite pe frontul luptelor cu Regatul Persan pe ofițerul din Capadocia, Mauricus care reușeșete
mai multe succese militare. Tiberius poartă tratative cu Chosroes I pentru un armistițiu, dar chiar
înainte de a fi încheiat regele persan, moare. Urmașul lui Chosroes I, este fiul său Hormisdas al
IV-lea (579-590) care reia războiul cu bizantinii. Pacea mult dorită de Tiberius pe frontul
oriental al Imperiului nu a mai fost posibilă.
Aceeași politică o adoptă Tiberius al II-lea și în occident, unde preferă să plătească
longobarzilor din Italia tribut în schimbul păcii, ulterior plătindu-i pentru a se lupta între ei.
La Dunărea de jos, situația era în continuare foarte complicată. Tiberius încă din timpul
când a fost asociatul lui Iustin al II-lea la tronul imperial s-a implicat în această zonă plătind
tribut avarilor pentru a nu mai pătrunde în Imperiu, dar și pentru a supune populațiile de slavi din
nordul Dunării. De data aceasta, slavii au început să pătrundă în Peninsula Balcanică pustiind
totul în cale din Tracia, Macedonia și până în Grecia, profitând și de faptul că trupele bizantine
erau implicate în războiul cu perșii.
În domeniul religios, Tiberius al II-lea, la fel ca în planul politic. s-a diferențiat de
predecesorul său. Astfel că, el încetează prigoana împotriva monofiziților, adoptând o poziție de
16
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Teologie Ortodoxă„Andrei Șaguna”, Sibiu,2012, pp. 4-5. Citit de la
17 https://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_al_II-lea_(împărat)
13
toleranță față de ei. 18 Deși a existat o opoziție clară din partea patriarhului Eutihie al
Constantinopolului (577-582), împăratul a recunoscut existența a două Biserici distincte: cea
calcedoniană și cea monofizită.19
Tiberius al II-lea va lăsa în urmă o situație grea din punct de vedere economic, favorizată
de plata unor triburi consistente, avarilor, perșilor, longobarzilor sau de retragerea unor impozite.
e) Pe scaunul imperial urmează Mauricius (582-602), pe numele său complet Flavius
Mauricius Tiberius Augustus, care după Iustinian I se dovedește a fi cel mai remarcabil împărat
al acestei perioade iustiniene.
El era originar dintr-un orășel al provinciei Capadocia din Asia Mică, familia sa, se pare că
se trăgea de la Roma. El este cel care l-a ajutat pe Tiberius al II-lea să obțină viictorii importante
contra perșilor. Tot el este cel care îl asasinează prin otrăvire pe Tiberius, care era tatăl său
adoptiv și cu a cărui fiică, Constantina, era căsătorit.
În cadrul conflictului din orient cu perșii în timpul lui Mauricius, se întâmplă un eveniment
intersant. Războiul cu perșii persista încă din timpul lui Tiberius al II-lea, dar regele Hormisdas
al IV-lea este asasinat, fiul acestuia Chosroes al II-lea, cerând ajutor chiar lui Mauricius pentru
redobândirea tronului. Împăratul îî oferă sprijin militar, iar Chosroes al II-lea (590-628) devine
rege al Persiei lucru care va fi regretat ulterior de bizantini. În schimbul ajutorului oferit, regele
pers cedează orașele Martyropolis, Daras apoi Armenia și Arzanene. 20
În cadrul frontierei de la Dunărea de jos în această perioadă, bizantinii au făcut greu față
slavilor care pătrundeau din ce în ce mai des în Imperiu pentru pradă, dar marea problemă a fost
aceea că ei au început chiar să se așeze în Imperiul Bizantin, în zona Peninsulei Balcanice. În
602, Mauricius comandă o intervenție militară la nord de Dunăre, obligând armată să ierneze
acolo și să își procure singuri proviziile. Acest eveniment s-a dovedit fatal pentru împărat,
armata revoltându-se și proclamându-l împărat pe Phocas centurionul, apoi armata se retrage în
Imperiu, Mauricius și familia lui fiind asasinați. Astfel, teritoriile dintre Dunăre și Balcani sunt
luate în posesiune de slavi în mod definitiv de acum încolo.
18 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 80-81. Citit de la

19
Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Teologie Ortodoxă„Andrei Șaguna”, Sibiu,2012, pp. 5. Citit de la

14
În partea occidentală, Mauricius a venit cu o inovație provocată de nesiguranța produsă în
acele zone de populațile migratoare. Astfel că, formează două unități administrative numite
exarhate și, anume, cel de Cartagina în nordul Africii și cel de Ravenna în Italia, puse sub
comanda unui exarh care avea atât conducerea militară, cât și cea civilă. 21Mauricius a ținut mult
la teritoriile occidentale, probabil acest lucru datorându-se și originii familiei sale din Roma. Cu
toate acestea, el este primul împărat din istoria Imperiului Bizantin care declară limba greacă ca
limbă de stat.22
Din punct de vedere religios, Mauricius impune cu forța unirea între Biserica calcedoniană
și cea Armeană, arătându-se tolerant față de monofiziți.
f) Phocas (602-610) pe numele său complet Flavius Phocas Augustus, cunoscut și ca
Phocas Tiranul, este cel care face puntea de trecere de la dinastia iustiniană care s-a încheiat
odată cu Mauricius și dinastia heraclizilor care va începe cu Heraclius. El era originar din Tracia.
După instalarea sa, împăratul Phocas declanșează o persecuție sângeroasă contra nobilimii,
instaurând un regim de teroare în Imperiu.
Conflictul cu perșii se redeschide în această perioadă. Regele persan, Chosroes al II-lea, se
declară răzbunătorul lui Mauricius, bineînțeles acesta fiind un pretext pentru atacarea Imperiului
Bizantin. Trupele persane cuceresc cetatea Daras, de data aceasta înaintând și în Asia Mică unde
ocupă Capadocia și ajung până la Calcedon.
La Dunăre, Phocas preferă sa nu intervină absolut deloc, deși slavii pătrunși în Peninsula
Balcanică, pe lângă dezastrele produse pentru pradă, chiar se așează în această zonă, în schimb
avarilor preferă să le plătească tribut.
În domeniul religios, Phocas declanșează o prigoană sângeroasă contra monofiziților și
evreilor. În schimb, se arată foarte favorabil scaunului papal de la Roma, recunoscând dreptul
Bisericii Romane de a fi cap al tuturor Bisericilor, trimițându-i papei Bonifaciu al III-lea un
rescript în acest sens. Tot el donează Panteonul din Roma aceluiași papă pentru a servi ca
Biserică.23 În schimb lui Phocas i se ridică o columnă în Forumul Roman. 24
21 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 81-83. Citit de la

23 https://ro.wikipedia.org/wiki/Focas_Tiranul

15
Datorită modului în care a condus, în interiorul Imperiului s-a produs o răscoală condusă
de Heraclius exarhul de Cartagina care împreună cu tatăl său, pe nume tot Heraclius, au reușit să
îl detroneze pe Phocas, care este omorât chiar de Heraclius, viitorul împărat în persoană.
16
CAPITOLUL III
IMPERIUL BIZANTIN SUB DINASTIA
HERACLIZILOR
Imperiul Bizantin sub dinastia heraclizilor, va cunoaște o perioadă grea de timp, atât din punct
de vedere politic, dar și religios. Amenințările din zona orientală și la Dunărea de Jos vor fi
neîncetate, culminând cu pierderea multor teritorii orientale în fața arabilor islamizați de curând,
care vor cuceri Mesopotamia, Palestina, Siria, Egipt, Armenia și zone importante din Asia Mică,
încercând chiar între 674-678 să cucerescă Constantinopolul.
La Dunărea de jos, pericolul cel mai mare în acestă perioadă îl vor reprezenta avarii, slavii sau
bulgarii care vor face nenumărate incursiuni pe teritoriul Imperiului Bizantin de la sud de Dunăre, și
chiar se vor stabili pe teritoriile bizantine, astfel începând cu anul 681, bulgarii se vor organiza
într-un stat independent la sud de Dunăre.
Din punct de vedere religios, situația va fi una foarte tensionată datorită apariției ereziilor
monoenergismului și monotelismului, care vor fi combătute în cele din urmă la Sinodul VI
Ecumenic convocat în anul 680.
Reprezentanții acestei dinastii a heraclizilor sunt: Heraclius (610-641), Herakleonas (641),
Constantin al III-lea (641), Constans al II-lea (641-668), Constantin al IV-lea (668-685) și
Iustinian al II-lea (685-695; 705-711).
a) Heraclius (610-641), pe numele său complet Flavius Heraclius Augustus, este cel care
deschide o nouă etapă din istoria Imperiului Bizantin, întemeiând dinastia heraclizilor, care va
marca secolul VII prin favorizarea apariției ereziei monotelite, respectiv monoenergiste, și mai
apoi convocarea Sinodului VI Ecumenic.
Heraclius, era de origine din Armenia, tatăl său Heraclius cel Bătrân, fiind exarhul de
Cartagina în Africa de Nord. După revolta organizată de el împreună cu tatăl său contra fostului
împărat Phocas, Heraclius este încoronat împreună cu soția sa Eudoxia împărat în anul 610.
Heraclius moștenește de la predecesorii săi un Imperiu destabilizat din toate punctele de vedere,
în special din punct de vedere economic.
La Dunărea de Jos în continuare la fel ca și în epoca iustiniană a secolului trecut, avarii și
slavii continuau să producă ravagii considerabile pe teritoriul Imperiului de la sud de Dunăre, în
special în provinciile Tracia, Moesia, Macedonia (unde atacă Thesalonicul de mai multe ori)
apropiindu-se chiar de capitala Imperiului. Începând cu anul 614, slavii cuceresc mai multe
17
teritorii, cum ar fi Insula Creta, Salona în Dalmația, Singidunum, Sardica, Viminacium sau
Naissus pe teritoriul actual al Serbiei, Croației sau Bulgariei. În anul 626, avarii împreună cu
slavii și gepizii se aliază cu perșii, ajungând până la zidurile Constantinopolului. Cetatea este
salvată datorită flotei imperiale care o distruge pe cea avaro-slavă și a rugăciunilor populației din
Constantinopol, acum fiind alcătuit Acatistul Bunei Vestiri. 25 Bulgarii, conduși de haganul
Kovrat, încheie o alianță cu Heraclius și acesta primește titlul de patricius, acceptând să fie
botezat cu numele de Constantin. De asemenea, Heraclius încheie o alianță cu sărbii și croații,
astfel că atât bulgarii, sărbii și croații vor lupta contra avarilor pe care îi vor înfrânge, Imperiul
Bizantin scăpând definitiv de incursiunile lor.
În zona orientală a Imperiului, perșii continuau să fie un mare pericol pentru bizantini, astfel ei
cuceresc în această perioadă de început al domniei lui Heraclius multe teritorii importante, cum
ar fi Siria, cu cetățiile Antiohia sau Damasc, Palestina, cucerind cetatea sfântă Ierusalim și luând
prizonier pe patriahul de Ierusalim și capturând Sfânta Cruce, pe care a fost răstignit Mântuitorul
Iisus Hristos, ducând-o în Ctoseifon, capitala Persiei. Siria și Palestina sunt cucerite în 613
rspectiv 614. În anul 615 regele Chosroes al II-lea, începe incursiunile în teritoriile Asiei Mici. O
mare pierdere pentru Imperiu a fost Egiptul, cucerit de perși în anul 617, care era considerat
grânarul Imperiului Bizantin. Armenia a fost, de asemenea, pierdută de Imperiu în favoarea
perșilor.
În urma acestor pierderi teritoriale de amploare, Heraclius se hotărăște să ia măsuri, între anii
622-628, întreținând trei campanii militare contra perșilor, conduși de regele Chosroes al II-lea.
În anul 628, bizantinii ies victorioși din acest război, fiind recucerite vechile teritorii orientale
ale Imperiului: Armenia, Siria, Egipt și Palestina. În anul 630 Sfânta Cruce, fiind readusă cu
mare cinste în Ierusalim.
Despre eroismul împăratului Heraclius în războiul cu perșii, avem informații de la istoricul
Teophanes: „ Împăratul s-a ciocnit înaintea tuturor cu o căpetenie a perșilor...l-a culcat la
pământ, iar însoțitorii acestuia au rupt-o la fugă; împăratul s-a întâlnit cu un altul și l-a doborât
și pe acela. Asupra lui s-a năpustit un al treilea care i-a dat o lovitură la buză cu sulița, dar el l-a
răpus și pe acesta. Apoi, la semnalul trâmbițelor, s-au încăierat ambele părți, s-a încins o bătălie
amarnică. Calul cu numele Phalbos a fost ucis sub împărat de ostașii pedeștrii, care îl loviseră
cu lancea în coapsă. Însuși basileul a primit mai multe lovituri de sabie peste față, însă fiindcă

18
era protejat de o vizieră din tendoane, el n-a căpătat nici o rană și loviturile au rămas
zadarnice”.26
Tot efortul pe care Heraclius și Imperiul Bizantin, l-au depus în zona orientală contra perșilor,
s-a dovedit ulterior în zadar. În 632, după moartea profetului Mahomed, arabii islamizați,
pornesc jihadul contra creștinilor. Sub comanda lui Omar, în 636 este cucerită Siria, urmată în
638 de Palestina, cucerind Ierusalimul, de data aceasta definitiv. Apoi în 639-640 sunt cucerite
pe rând Mesopotamia, Armenia și Egiptul.
Din punct de vedere administrativ, Heraclius, dă o nouă formă de organizare teritorială
Imperiului Bizantin, organizându-l sub formă de theme, după exemplul exarhatelor de Cartagina
și Ravenna întemeiate în Apus de împăratul Mauricius (582-602). Aceste theme aveau in
cuprinsul lor mai multe provincii, thema fiind condusă de un strateg care avea responsabilitatea
conducerii atât militare, cât și civile, deși exista și un proconsul care se ocupa de administrația
civilă. 27 Despre această nouă formă de organizare administrativă, istoricul Vasile V. Munteanu
afirmă: „armata de pe întinderea themei era alcătuită din localnici, agricultori liberi
împropietăriți -cu titlul ereditar- cu parcele de pământ și exonerați parțial de taxe în schimbul
serviciului militar pe care trebuia să îl presteze la nevoie, cu arme ușoare și câte un cal, totul
achiziționat și întreținut de acești stratioți”. 28
Din punct de vedere religios, Heraclius s-a implicat cu siguranță prea mult în treburile
bisericești ducând la o mare criză religioasă în această perioadă. Heraclius și-a dat seama că atăt
în cazul războiului cu perșii și ulterior cu arabii, creștinii monofiziți din aceste zone orientale ale
Imperiului, nu și-au dat interesul pentru apărarea acestor teritorii, ba chiar i-au primit pe
invadatori ca pe niște eliberatori de sub jugul bizantin. Astfel, Heraclius și-a dat seama de
importanța ajungerii la un consens între calcedonieni și necalcedonieni, pentru ca astfel, cei din
urmă să asigure protecția Imperiului, în aceste zone orientale în care ei erau comasați. Heraclius,
împreună cu patriarhul Serghie (610-638) de Constaninopol, admit formula de compromis
conform căreia în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, se poate vorbi de două naturi sau firi
(divină și umană) așa cum hotărâse Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, dar în
schimb această formulă vorbea despre o singură energie (monoenergia) în persoana lui Iisus

19
Hristos, și anume energia divină, astfel apare erezia monoenergismului. Patriarhul Serghie a
atras la această erezie si pe episcopul Cyr de Phasis din provincia Lazica în zona Caucazului.
Pentru a avea pe scaunul patriarhal din Alexandria un adept al monoenergismului, patriarhul
Sergie îl îndeamnă pe împărat să îl numească pe Cyr, patriarh de Alexandria (631-641). Cyr
reușește să facă unirea în Alexandria cu teodoseinii, o grupare moderată a monofizitismului pe 3
iunie 633. Această unire între Biserica Calcedoniană și această grupare monofizită pe bază
formulei doctrinare a monoenergismului, a fost realizată cu forța, în Alexandria, fiind comasate
trupele imperiale. În această perioadă la Alexandria, se afla eruditul călugăr Sofronie care a
detectat imediat în monoenergism o greșeală doctrinară, rugându-l pe Cyr să nu realizeze această
unire cu monofiziții, după tradiție chiar căzând în genunchi în fața acestuia după cum relatează
Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sofronie, văzând că nu are succes la Alexandria, pleacă în
capitala Imperiului la Constantinopol pentru a discuta cu patriahul Serghie, pe care îl convinge
să nu se mai vorbească despre o singură lucrare (energie) în persoana Mântuitorului Iisus Hristos,
ci despre lucrător-operant, putându-se vorbi despre unicul operant pentru lucrările divine și
umane în Iisus Hristos. Aceste decizii au fost luate în urma unui Sinod endemic la
Constantinopol.29 În anul 633 sau începutul lui 634, Sofronie (633/634-638) este ales patriarh al
Ierusalimului, adoptând în continuare o poziție clară contra monoenergetismului. Negăsind
sprijin în Sofronie pentru doctrina monoenergistă, patriarhul Serghie își îndreaptă atenția spre
papa Honoriu (625-638) pentru a-l câștiga de partea sa, astfel Serghie îi adresează o scrisoare
episcopului de Roma, în care îl înștiințează despre unirea de la Alexandria, între ortodocși și
monofiziții teodosieni, dar și despre opoziția patriarhului Sofronie față de această unire. În
continuare, Serghie îi vorbește în scrisoarea pe care i-o adresase lui Honoriu, despre contradicția
care s-ar crea după părerea sa dacă în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, se vorbește despre
două lucrări (energii), astfel după el una și aceeeași persoană nu poate să aibă asupra aceluiași
obiect o voință contradictorie. 30 Papa Honoriu, nu caută să afle și poziția lui Sofronie, astfel că
este de acord cu punctul de vedere a lui Serghie, interzicând să se predice despre una sau două
lucrări (energii) în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, recomandând doctrina despre o singură
voință, astfel monoenergismul devine monotelism din acest moment.
Patriarhul Sofronie, în acest climat emite o epistolă sinodală numită Sinodicon, pe care o
trimite patriarhului Serghie la Constantinopol, respectiv papei Honoriu la Roma. În acest
Sinodicon, Sofronie tratează problema lucrărilor (energiilor) spunând că lucrarea (energia)
29 Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Editura Sitech, Craiova, 2016, p. 233.
20
aparține naturii, astfel în persoana lui Iisus Hristos, fiind două naturi automat sunt și două lucrări
(energii). Totuși, cel mai probabil, Sofronie nu cunoștea schimbul de scrisori dintre Serghie și
Honoriu din moment ce în Sinodicon nu tratează și problema voințelor în Iisus Hristos.
În anul 638, împăratul Heraclius se implică în aceste polemici și publică un edict imperial
numit „Ektesis”, care după propria mărturie a fost compus de patriarhul Serghie, edictul fiind
publicat în narthexul Bisericii Sfânta Sofia. În acest edict se interzice polemica despre una sau
două lucrări (energii) în persoana lui Iisus Hristos, favorizându-se în schimb doctrina despre o
singură voință în persoana Mântuitorului, astfel că monotelismul prinde rădăcini foarte adânci în
această perioadă. În toamna aceluiași an 638, patriarhul Serghie convoacă un sinod la
Constantinopol, în care impune ca obligatoriu pentru cler și episcopi în special, edictul „Ektesis”,
amenințând cu depunerea pe cei care nu îl acceptau. Acest document este semnat de patriarhul
Serghie de Constantinopol și urmașul său Pirros, patriarhul Cyr de Alexandria și de patriarhul
Macedoniu al Antiohiei.
Din punct de vedere administrativ-bisericesc, Heraclius se implică și în acest cadru încă de la
începutul domniei sale emițând o novela care specifica rolul clerului, cât și numărul la Biserica
Sfânta Sofia din Constantinopol. Novela din 612 are și rolul de a micșora numărul clericilor care
erau într-un număr foarte mare, ceea ce însemna o pagubă financiară pentru economia Imperiului.
Mai departe, în 630 Heraclius emite o lege prin care scoate de sub jurisdicția civilă procesele
preoților, doar patriarhul de Constantinopol având dreptul să judece aceste procese civile ale
preoților.31
Revenind la Heraclius și partea de sfârșit a domniei lui, un lucru interesant care poate fi
remarcat este faptul că după moartea soției sale Eudoxia, cu care a avut un fiu pe nume
Heraclius-Noul Constantin, el s-a căsătorit cu nepoata sa Martina, care a creat un scandal destul
de mare în sânul Bisericii. Acest act a creat o mare nemulțumire și în rândul populației care a
văzut în moartea a patru din cei nouă fii ai celor doi, pedeapsa pentru păcatul comis. 32
Heraclius este primul împărat al Imperiului Bizantin care impune limba greacă, atât în Stat
(până la el limba latină fiind în continuare limba de stat), cât și în Biserică, populația oricum
utilizând limba greacă în majoritatea ei, tot el renunță la titulatura latină în favoarea termenului
31 Remus Mihai Feraru, Biserica și Statul Bizantin în timpul dinastiei heraclizilor (Rezumat teză de doctorat), Universitatea „Lucian
Blaga”, Facultatea de Teologie Ortodoxă„Andrei Șaguna”, Sibiu,2012, p.10. Citit de la

21
grecesc basileus33 , din acest moment putem spune că nu mai putem vorbi de un Imperiu Roman
de Răsărit, ci de însăși Imperiul Bizantin, grecizat în toate domeniile lui.
Lui Heraclius îi urmează la tron fii săi Herakleonas (din căsătoria cu Martina) și
Constantin al III-lea (din căsătoria cu Eudoxia). Constantin al III-lea moare prematur în mai 641,
lăsându-l ca unic împărat pe Herakleonas care este și înlăturat de la tron în același an în urma
unei revolte conduse de generalul Valentius, motivul fiind suspiciunea că Herakleonas împreună
cu mama lui Martina, l-ar fi otrăvit pe Constantin. Astfel, la conducerea Imperiului Bizantin în
urma acestor evenimente tulburi vine Constans, fiul lui Constantin al III-lea. 34
b) Constans al II-lea (641-668) supranumit și Bărbosul pe numele său Konstantinos
Pogonatos, a fost așadar, urmașul la tron a lui Heraclius, neluând în seamă scurtele domnii ale
celor doi predecesori ai săi. Senatul este cel care l-a desemnat ca împărat, fiind în vârstă de doar
11 ani. Fiind minor, Senatul este cel sub tutela căruia a fost Constant o bună parte din domnia sa
de 27 de ani.
Din punct de vedere politic-militar, în această perioadă cea mai delicată problemă a
Imperiului au reprezentat-o arabii în continuă accesiune după moartea profetului Mahomed, împinși
de la spate de noua religie a islamului moștenită de la acesta. În 642 arabii cuceresc Alexandria în
Egipt, apoi insula grecească Rhodos, iar în 643 cade și orașul Tripoli din Libia. Se încearcă o contra
ofensivă bizantină în Alexandria (atât de prețioasă pentru bizantini), flota trimisă de la
Constantinopol reușind să recucerească acest oraș egiptean. Succesul însă este de scurtă durată
pentru că generalul arab Amr va înfrânge flota bizantină în 646, arabii cucerind definitiv Alexandria.
Între 642-647, guvernatorul arab al Siriei Moawiya, cucerește zone din Armenia și Asia Mică,
cucerind chiar cetatea atât de prețioasă pentru creștini Cezareea din provincia Capadocia. Același
Moawyia întemeiază și prima flotă arabă cu care reușește să cucerească Insula Cipru. Tot el în 654
devasteză Insula Rhodos, unde vinde statuia lui Helios (una din cele 7 minuni ale lumii din
antichitate) unui negustor evreu care o transportă cu ajutorul a 900 de cămile. Insula Cos este
următoarea care cade sub ocupație arabă, în disperare de cauză împăratul preluând el însuși
comanda flotei imperiale, în urma unei bătălii abia scăpând cu viață. Luptele de cucerire ale arabilor
se vor opri momentan aici, în urma evenimentelor interne cauzate de moartea lui Othman în 656.
După moartea acestuia, lupta pentru putere asupra arabilor se va da între Moawiya și Ali (ginerele
profetului Mahomed) care va fi asasinat, astfel că Moawyia rămâne conducătorul arabilor.
Blaga”, Facultatea de Teologie Ortodoxă„Andrei Șaguna”, Sibiu,2012, p.7. Citit de la
34 https://ro.wikipedia.org/wiki/Heraklonas_(%C3%AEmp%C4%83rat)
22
Liniștindu-se apele în zona orientală în urma conflictelor interne dintre arabii musulmani,
Constans al II-lea decide că trebuie să se concentreze în zona Dunării de Jos, unde slavii
pătrunseseră și chiar se așezaseră pe teritoriile Imperiului de la sud de Dunăre. Această campanie
militară începe în anul 658, încununăndu-se cu succes, Constans al II-lea luând mulți prizonieri
dintre slavi, pe unii expulzându-i în zona Asiei Mici, iar pe alții i-a înrolat în armata imperială.
Așadar, după multă vreme, Constans al II-lea reușește să restabilească ordinea și liniștea la granițele
Imperiului Bizantin de la Dunărea de Jos. În cinstea acestei victorii răsunătoare, cetățenii orașului
grecesc Corint au ridicat o statuie cu chipul împăratului.
După ce s-a instaurat pacea în zona orientală și în cea dunăreană, împăratul își îndreaptă
atenția spre zona occidentală a Imperiului Bizantin, acolo unde s-a creat o puternică opoziție contra
monotelismului, astfel că exarhul de Cartagina, Grigorie a inițiat o răscoală contra lui Constans al
II-lea, care a fost înfrântă în anul 647 cu ajutorul arabilor.35
Din punct de vedere religios, împăratul Constans al II-lea, la fel ca și predecesorul său
Heraclius, au căutat împreună cu consilierii săi o soluție de împăcare (reconciliere) a
calcedonienilor cu monofiziții, mai ales după revolta din Africa de Nord care a avut un subtrat
religios, fiind conștienți că doar prin unitate din toate punctele de vedere Africa de Nord poate fi
salvată de pericolul arab venit dinspre Egipt.36 Se pare că la începutul domniei sale, Constans al
II-lea ar fi fost favorabil poziției ortodoxe. În schimb, urmașul lui Serghie pe scaunul de patriarh al
Constantinopolului, Pyrhuss (638-641), s-a arătat încă de la început favorabil monotelismului. El a
convocat chiar un sinod la Constantinopol, unde a emis un decret favorabil decretului imperial
„Ektesis”. Patriarhul Pyrhuss este astfel înlăturat de pe scaunul patriarhal de către Constans al II-lea
pe motivul că era favorabil monotelismului. Urmașul lui Pyrhuss ca patriarh de Constantinopol a
fost Pavel al II-lea (641-653) care în 642 trimite o scrisoare papei Teodor (642-649) în care
mărturisește poziția sa pro ortodoxă care pe parcurs se va transforma în una pro monotelită. 37
După moartea papei Honorius, a urmat pe scaunul papal pentru scurt timp Severinus
(638-640), apoi Ioan al IV-lea (640-642) care ține un sinod la Roma, în care osândește decretul
imperial din 638, „Ektesis”, dând de veste despre hotărările acestui sinod împăratului Constans al
II-lea și patriarhului Pyrhuss (638-641) de Constantinopol. Astfel, împăratul trimite o scrisoare în al
35 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, pp. 88-89. Citit de la
Blaga”, Facultatea de Teologie Ortodoxă„Andrei Șaguna”, Sibiu,2012, p. 15. Citit de la
23
doilea an după urcarea lui pe tronul imperial în 642, papei Ioan al IV-lea, în care Constans al II-lea
mărturisea credința sa în două naturi (firi) și două voințe în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Ulterior, în urma discuțiilor neîncetate dintre cele două tabere, Constans al II-lea publică în anul
648, un decret imperial cu numele de „Typos”, prin care anulează decretul din urmă cu 10 ani,
„Ektesis”. Typos-ul stipula că este interzisă orice discuție despre una sau două lucrări (energii),
respectiv una sau două voințe în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Typos: „interzicea tutoror
supușilor din Imperiu, care păstrau credința creștină neîntinată și aparțineau Bisericii catholice
(ortodoxe) și apostolice de a se lupta sau certa unul cu altul asupra unei singure voințe sau lucrări
(energii) și două voințe”.38 Constans al II-lea a crezut că așa va restabili pacea în Imperiu, încetând
discuțiile dintre calcedonieni și necalcedonieni, dar ceea ce avea să se întâmpe a arătat contrariul.
La Roma, papa Teodor (642-649) pregătește convocarea unui sinod, care să trateze despre
decretul „Typos”, dar sinodul este convocat în cele din urmă de papa Martin I (649-655), la Lateran
între 5-31 octombrie 649. Sinodul roman la care participă 150 de episcopi din Italia sau Africa,
condamnă erezia monoenergistă și monotelistă, dar și decretele „Ektesis” și „Typos”, în același
timp, sinodul condamnă prin canonul 18 pe episcopul Teodor de Pharan, patriarhul Cyr al
Alexandriei, și pe patriarhii Sergie, Pyrhuss și Pavel de Constantinopol și pe papa Honorius. Papa
Martin I adresează o scrisoare tuturor clericilor și împăratului Constans al II-lea cu deciziile
sinodului. Sinodul a avut 20 de canoane, hotărârile sinodului fiind traduse în limba greaacă se pare
de căre Maxim Mărturisitorul. Bineînțeles, aceste decizii ale sinodului din Roma, au stârnit furia în
Constantinopol, astfel împăratul Constans al II-lea trimite la Roma un emisar imperial și anume pe
exarhul de Ravenna, Olympus cu rolul de a impune acceptarea decretului „Typos”, având ordin ca
în cazul refuzării decretului, papa Martin I să fie arestat și adus în capitala Imperiului. Olympus, în
schimb, se aliază cu papa Martin I și scoate de sub autoritatea Imperiului Bizantin, Italia trecând-o
sub propria autoritate.39 Această revoltă nu durează mult pentru că Olympus moare în 652 în urma
unei lupte cu arabii musulmani în Sicilia. 40 Papa Martin I refuză acest decret, astfel că, este arestat
de urmașul lui Olympus, pe nume Teodor Calliopas și dus la Constantinopol, unde este judecat și
băgat în închisoare, în cele din urmă primind sentința de condamnare la moarte, în special pentru că
s-ar fi aliat cu revoltatul Olympus..
38 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, pp. 89. Citit de la
24
Totuși, la cererea patriarhului Pavel al II-lea (641-653) aflat pe patul de moarte, papa Martin
I este scutit de această condamnare, dar exilat în Cherson (Crimeea), unde moare după 3 ani, în 656.
Papa Martin I se înscrie printre apărătorii de seamă ai poziției ortodoxe contra monoenergismului și
monotelismului, fiind canonizat și cinstit ca sfânt și de Bisrica Ortodoxă.
Un alt apărător al ortodoxiei în această perioadă a fost Maxim Mărturisitorul (580-662),
discipolul patriarhului Sofronie al Ierusalimului care devine liderul poziției pro ortodoxe în fruntea
a mulți emigranți din Palestina, Siria și Egipt care plecaseră din aceste zone și veniseră în Africa de
Nord.41 Exarhul de Cartagina, Grigorie cel Tânăr, organizează în anul 640 o dispută teologică între
Maxim (poziția calcedoniană) și Pyrhuss, fostul patriah de Constantinopol (poziția monotelistă).
Sfântul Maxim Mărturisitorul aduce în această dispută argumente din Sfinții Părinți, în special din
Atanasie cel Mare sau Grigorie de Nissa pentru a arăta că în Iisus Hristos sunt două lucrări (energii)
și două voințe. El arată că persoanele Sfintei Treimi au o singură energie, iar oamenii au fiecare în
parte propria energie. Tot el arăta că natura nu poate fi înțeleasă în mod static, ea având un carcater
dinamic, neexistând natură fără mișcare, energie sau existență. Sfântul Maxim mai arată că energia
este o forță tainică ce pune în mișcare fiecare lucru, astfel că energia și existența formează o strânsă
unitate.42 Din aceasta ar rezulta că dacă natura umană a Mântuitorului Iisus Hristos ar fi lipsită de
energie așa cum spuneau monoenergiștii, aceasta nici nu ar exista în mod real, deci ar cădea teza
cum că în Iisus Hristos sunt două naturi (firi) și o singură lucrare (energie). În schimb,
monoenergiștii și monoteliții arătau că lucrarea (energia) și voința depind de ipostas și nu de natură.
Sfântul Maxim Mărturisitorul tratează mai mult despre conceptul de voință, arătând că ar
exista două feluri de voințe: o voință naturală care este conformă naturii și o voință gnomică care
depinde de liberul arbitru și poate, deci, greși. El arată că Mântuitorul Iisus Hristos a avut doar
această voință naturală care nu poate greși. După disputa cu Maxim Mărturisitorul de la Cartagina
din 645, Pyrhuss pleacă la Roma în 646 unde se pare că înmânează o scrisoare papei Teodor
(642-649) în care el se leapădă de monotelism, pe acest motiv papa Teodor îl recunoaște ca patriah
legitim de Constantinopol. Ca o paranteză, în anul 653 împăratul Constans al II-lea face o unire cu
forța între calcedonieni și necalcedonieni.
De asemenea, după acestă dispută teologică, Maxim Mărturisitorul pleacă din Cartagina și
vine în Italia, la Roma unde stă până prin 655. Maxim Mărturisitorul îndeamnă episcopii din
Numidia, Byzacae, Mauretania și Africa Proconsulară să țină mai multe sinoade care condamnă
25
erezia monotelistă. Episcopii africani scriu patriarhului Pavel al II-lea (641-653) al
Constantinopolului la început de an 656 în care îi cer să renunțe la erezia monotelită, tot ei scriu și
împăratului Constans al II-lea cerându-i anularea decreului „Ektesis” și papei Teodor pe care îl
informează despre hotărârile lor. În urma scrisorilor episcopilor africani, papa Teodor îi scrie
patriarhului Pavel al II-lea, cerându-i să renunțe la monotelism. 43 Patriahul Pavel al II-lea îi
răspunde papei printr-o scrisoare în care își manifestă în continuare adeziunea sa la monotelism,
ceea ce l-a determinat pe Teodor să îl excomunice pe Pavel al II-lea în 649.
Fostul patriarh de Constantinopol, Pyrhuss (639-649) care și-a manifestat inițial adeziunea la
monotelism în urma căreia a fost înlăturat din scaunul patriarhal de către Constans al II-lea, și care
mai apoi în urma disputei teologice de la Cartagina din anul 645 a revenit la ortodoxie, de data
aceasta influențat de exarhul de Ravenna, pe nume Platon, în 648 îi scrie papei Teodor că se
întoarce la monotelism, el fiind, bineînțeles, excomunicat de către papa Teodor.44
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cele din urmă este și el arestat pe motivul că ar fi fost aliatul
lui Grigorie cel Tânăr, exarhul de Cartagina, carea pornit o revoltă contra lui Constans al II-lea, dar
și pe motivul neacceptării decretului „Typos”. Maxim este judecat de Senatul de la Constantinopol,
iar după mai multe încercări de a-l întoarce pe acesta de la poziția sa, este condamnat, fiindu-i tăiată
limba și mâna dreaptă, pentru a nu mai putea vorbi și scrie. În cele din urmă este exilat la
Scheimaron în Lazica o fortăreță pe malul Mării Negre, unde moare în 662. Atfel, Sfântul Maxim
Mărturisitorul se înscrie între marii apărători ai poziției ortodoxe din această perioadă, alături de
Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului sau sfântul Martin I, episcopul Romei.
După moartea patriarhului Pavel al II-lea, este ales ca patriarh de Constantinpolul Petru
(654-666) care adresează o scrisoare papei Vitalian (657-672) în care îi propune acestuia un
compromis. El emite o formulă uluitoare în care mărturisește papei Vitalian că în Mântuitorul Iisus
Hristos pot fi mărturisite două lucrări (energii), respectiv două voințe conform naturilor (firilor), dar
și o singură lucrare (energie) și o singură voință conformă unității ipostasului în Iisus Hristos. 45
26
Constans a II-lea, spre sfârșitul domniei lui, ia o decizie halucinantă pentru acea perioadă,
mutând capitala Imperiului Bizantin în occident, mai întâi la Syracuza în insula Siciliei, iar mai apoi
la Roma. Printre motivele acestei decizii se pot număra ura populației ortodoxe din răsărit, în urma
deciziilor luate contra lor, intrarea forțată in preoție a fratelui său Theodosie, urmată de omorârea
acestuia pe motiv de înaltă trădare, ceea ce a produs o și mai mare repulsie din partea populației din
Constantinopol. Pe 15 septembrie 668, Constans al II-lea este asasinat de unul dintre îngrijitorii
săi. 46
c) Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685), cunoscut și sub numele de Constantin cel Nou, a
fost urmașul la tron a lui Constans al II-lea, tatăl său, mama sa numindu-se Fausta. Încă din anul
656, tatăl său Constans al II-lea, l-a asociat la tronul imperial, rămânând unic împărat după ce tatăl
său a fost asasinat în anul 668.47
Din punct de vedere politic, în orient continuă aceeași amenințare arabă, la fel ca și în timpul
predecesorilor lui Constantin al IV-lea. Arabii, sub conducerea lui Moawiya, continuă incursiunile
în Asia Mică, care fuseseră sistate în timpul lui Constans al II-lea din cauza conflictelor interne.
Moawiya, ieșind învingător din aceste conflicte, reia politica arabă de expansiune și dorește chiar
cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, Constantinopol. În acest sens, trupele arabe ajung până
lângă Calcedon, cuceresc peninsula pe care se afla Cizicul, orașul Smirna, sau insula Chfos. În cele
din urmă, arabii încep asediul cetății Constantinopol în anul 674, asediu care va dura timp de patru
ani până în anul 678. Principalul motiv pentru care asediul arabilor nu a reușit, a fost arma secretă a
bizantinilor, și anume, așa numitul „foc grecesc”, cel mai probabil folosit pentru prima dată.
Originea acestui „foc grecesc” îi este atribuită unui grec pe nume Calinic din Siria, care a emigrat în
Constantinopol, cel mai probabil în urma cuceririlor arabe din acea zonă. El a adus cu sine și
secretul acestui „foc grecesc” care va salva Imperiul Bizantin în mai multe rânduri. Se pare că acest
„foc grecesc” era un amestec de sodiu, materii grase, bituminoase sau rășinoase cu cărbune, sulf sau
salpetru. Cu ajutorul acestui „foc grecesc”, flota arabă a fost incediată, iar apoi la retragere distrusă
aproape complet de o furtună pe mare, armata bizantină învingând în același timp pe uscat în Asia
Mică armata arabă. A fost un succes extrem de important pentru Imperiul Bizantin care și-a salvat
existența prin această victorie răsunătoare, Moawiya fiind nevoit să încheie un tratat de pace cu
bizantini pe 30 de ani, cu obligația de a plăti un tribut de 3000 de soldi.
47 https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_al_IV-lea
27
În continuare, în zona Dunării de Jos, problemele existau pentru Imperiu și în această
perioadă. Bulgarii sunt cei către care trebuie să ne îndreptăm atenția în această perioadă. Regatul
bulgar întemeiat în timpul împăratului Heraclius la nordul Mării Negre va fi distrus de către cazari,
astfel, o parte a bulgarilor se va supune acestora, iar o altă parte va merge spre vest, sub comanda
lui Asparuch ajungând în zona de nord a Deltei Dunării spre anul 670, reprezentând astfel un
pericol pentru Imperiul Bizantin. Din acest motiv, împăratul Constantin al IV-lea va lua măsuri
atacând spre anii 679-680, această zonă cu trupele care reușiseră să învingă pe arabi cu puțin timp în
urmă. Constantin al IV-lea se îmbolnăvește, retrăgându-se pentru băi la Mesembria. Astfel, armata
bizantină este atacată de bulgari, care reușesc să pătrundă la sud de Dunăre și să supună triburile
slave aflate în acea zonă. Bulgarii nu se muțumesc doar cu atât, ci odată cu incursiunea în această
zonă a Imperiului Bizantin, vor produce și mari pagube prin jafurile comise. La scurt timp,
împăratul Constantin al IV-lea se va vedea nevoit să încheie un tratat de pace cu acești bulgari, cei
din urmă creând un Stat independent de Imperiul Bizantin, cu capitala la Pliska, ceea ce îl face pe
Constantin al IV-lea să organizeze zona Dobrogei într-o themă cu numele Istros, pentru ca această
zonă să fie mai bine protejată în fața pericolului bulgar. 48
Din punct de vedere religios, Constantin al IV-lea are o viziune cu totul nouă față de
predecesorii săi. Teritoriile orientale în care locuiau cea mai mare parte a monofizițiilor fiind
pierdute definitiv în fața arabilor, nu a mai fost de interes pentru împărat reunirea acestora cu
calcedonienii, ci mai degrabă Constantin al IV-lea își va îndrepta atenția spre refacerea legăturii
dintre Biserica Răsăriteană și cea Apuseană. 49 În acest sens, împăratul Constantin al IV-lea, va
convoca Sinodul VI Ecumenic pentru refacerea unității bisericești, dar despre acest subiect vom
trata într-un capitol separat.
48 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, pp. 91-92. Citit de la
28
CAPITOLUL IV
BISERICILE NECALCEDONIENE
Neînțelegerile dintre nestorieni si monofiziți au dus la convocarea Sinodului IV Ecumenic din

anul 451 de la Calcedon, probabil cel mai mare și mai însemnat sinod din istoria creștinismului.
a) Nestorianismul a fost o erezie ce a apărut undeva prin secolul al V-lea, întemeietorul
acestei erezii fiind Nestorie, patriarh al Constanstinopolului. Nestorie a încercat sa explice în mod
rațional întruparea Logosului divin, omul Iisus Hristos. Astfel, Nestorie susținea că cele două firi
ale lui Iisus Hristos: divină și umană ar fi separate și astfel ar exista două persoane, și anume
Logosul divin și omul Iisus Hristos, Logosul divin locuind în omul Iisus Hristos. Datorită acestei
doctrine, nestorienii au respins formulările Sinodului III Ecunenic de la Efes din anul 431, respectiv
ale Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451 care specificau că Dumnezeu a suferit sau
Dumnezeu a fost răstignit, pentru nestorieni omul Iisus Hristos fiind cel care a suferit, el nefiind
identic cu Tatăl.
Originile nestorianismului ajung undeva până la Diodor din Tars, mai exact în scrierile
acestuia împotriva ereziei lui Apolinarie. Astfel, Diodor respingând apolinarismul, scria că la
începutul Întrupării și după Întrupare, natura divină și cea umană a lui Iisus Hristos au fost separate,
rămânând independente fără vreo urmă de unire.
Ulterior, Teodor de Mopsuestia (+ 429), a dezvoltat aceste idei învățând că natura divină și
umană a lui Iisus Hristos ar fi fost complet separate, existând totuși o formă de contact între ele, dar
în niciun caz unire. Astfel, teologul antiohian Teodor de Mopsuestia, concluziona că Fecioara Maria
a născut pe omul Iisus Hristos pe cale naturală cu toate greșelile umane comune, în timp ce Logosul
divin, cunoscând triumful omului asupra păcatului, a ales să răscumpere umanitatea din păcatul
primordial prin omul Iisus Hristos, alegând să se unească cu el prin har încă de la conceperea sa.
Datorită faptului că prin omul Iisus Hristos s-a produs triumful asupra păcatului, acesta a fost
vrednic să fie numit Fiul lui Dumezeu. În timpul răstignirii, momentul decisiv prin care umanitatea
a fost salvată, Logosul divin s-a unit și mai mult cu omul Iisus Hristos.
Teodor de Mopsuestia, în urma acestor idei, a fost primul care a respins numirea lui Iisus
Hristos ca Dumnezeu. Tot el s-a opus formulărilor „Dumnezeu s-a răstignit” sau „Dumnezeu a
suferit” sau „Dumnezeu s-a născut”, el crezând că numai omul Iisus Hristos s-a născut, iar
Dumnezeu doar s-a sălăjluit în el. Tot Teodor s-a opus și denumirii Fecioarei Maria ca Născătoare
29
de Dumnezeu (Theotokos) întrucât ea a dat naștere numai omului Iisus Hristos, pe care Teodor îl
numea purtător de Dumnezeu (Teofor).
Ideile nestoriene au început să se răspândească nu doar prin Diodor din Tars sau prin Teodor
de Mopsuestia, ci și prin unii adepți ai acestora din Antiohia, Siriei. În anul 428, împăratul bizantin
Teodosie al II-lea (408-451) i-a cerut călugărului antiohian Nestorie să vină în capitala Imperiului
Bizantin, la Constantinopol. Nestorie a venit împreună cu preotul Anastasie, fiind ales ca patriarh de
Constantinopol. Anastasie a început să suțină o serie de omilii la Constantiopol în care afirma
separarea naturilor divină și umană în Iisus Hristos, negând existența unei persoane Teandrice
( Dumnezeu- Om) atacând, de asemenea, denumirea Fecioarei Maria ca Născătoare de Dumnezeu
(Theotokos) susținând denumirea de Născătoare de Om (Anthropokotos). În urma acestor predici
susținute de Anastasie s-a produs multă neliniște printre credincioșii din Constantinopol, obișnuiți
cu cinstirea Fecioarei Maria ca Năcătoare de Dumnezeu. În schimb, Nestorie i-a luat apărarea lui
Anastasie, motiv pentru care teologii constantinopolitani s-au ridicat împotriva lui, acuzându-l că
propovăduiește erezia lui Paul de Samosata. În anul 429, Nestorie întrunește la Constantinopol un
sinod prin care condmană pe toți adversarii săi.
Cel mai mare adversar al lui Nestorie, în timpul cât a fost patriarh al Constantinopolului, a
fost Chiril în acel moment patriarh de Alexandria. În urma conflictului, Nestorie cere împăratului
Teodosie al II-lea să convoace un sinod in anul 431 la Efes, în Asia Mică, ce va rămâne în istorie ca
Sinodul III Ecumenic. În cele din urmă, decizia sinodului a fost anatematizarea nestorianismului,
Nestorie fiind nevoit să se retragă într-o mănăstire unde își va petrece ultimii ani ai vieții. Adepții
săi, în urma acestui sinod, se vor desprinde de Biserica constantinopolitană, formând Biserica
Nestoriană sau de răsărit.
Nestorianismul a început să se răspândească în special în zone din afara Imperiului Bizantin,
acolo unde domina Biserica Ortodoxă ca biserică oficială de Stat. În zona Persiei, creștinismul a
pătruns încă din primele secole, dar în urma Edictului de la Tesalonic din anul 380 dat de împăratul
Teodosie I (375-395) prin care creștinismul devenea religie oficială de Stat în cadrul Imperiului
Bizantin, creștinii din zona Persiei au început să fie persecutați de către zoroastrieni, creștinismul
fiind considerat o religie romană ce ar putea provoca revolte. Totuși, în anul 410, șahul Yazdegerd I
a acordat libertate deplină de cult, creștinismului. Alți șahi au continuat să persecute pe creștini,
acest lucru întâmplându-se până în anul 429, când Biserica Persană s-a desprins definitiv de
Biserica oficială a Imperiului Bizantin pentru a înlătura acuzațiile de colaborare cu bizantinii. În
urma Sinodului III Ecumenic din anul 431, nestorienii au început să fie persecutați în Imperiul
Bizantin. Astfel că, au început să se refugieze în zona Persiei acolo unde aveau libertate să își
practice propriul cult integrându-se în comunitățile creștine din zonă. Curând, Biserica Persană a
30
adoptat nestorianismul drept doctrină teologică. Barsauma arhiepiscopul de Nisibis sau Mar Babai I,
patriarhul de Ctesiphon, au fost apărători ai ideilor lui Nestorie sau Teodor de Mopsuestia. Biserica
Nestoriană s-a stabilit foarte bine în Persia având centre foarte stabile la Nisibis, Ctesiphon sau
Gundeshapur, începând să trimită misionari dincolo de granițele Persiei. Acești misionari au format
numeroase comunități nestoriene în nordul Indiei, Peninsula Arabică și Asia Centrală, dar și în
Egipt.
În anul 635, prin preotul misionar Alopen, nestorienii pătrund chiar și în China. Misionarii
nestorieni ajung la Chang an, capitala dinastiei Tang, acolo unde prezintă împăratului Taizong
doctrina lor. Taizong le permite să își construiască biserici pe teritoriul chinez, fiind fondată astfel
Biserica Chineză, o biserică nestoriană ce va supraviețui în jur de 200 de ani. În anul 845, împăratul
Wuzong, dă un decret prin care interzice practicarea oricărei religii străine pe teritoriul Chinei,
printre care și nestorianismul. Totuși, prin intermediul cuceririlor mongole din secolul XIII,
creștinismul nestorian a pătruns din nou în China, dar și în Coreea, în aceeași perioadă misionarii
nestorieni din India ajungând până în Indonezia.
În urma cuceririi arabe a Persiei din anul 644 și adoptarea relgiei islamice de către locuitorii ei,
nestorianismul a intrat în declin, sediul Patriarhiei Nestoriene fiind mutat de la Ctesiphon la Bagdad,
iar din anul 1960 aceasta se află în exil la Chicago în S.U.A. din pricina unor neînțelegeri de natură
religioasă. 50
b) Monofizitismul a fost o erezie apărută în secolul V prin concursul unui arhimandrit al unei
mănăstiri din apropierea Constantinopolului, pe numele său Eutihie. Arhimandritul Eutihie a fost un
adversar înverșunat al nestorianismului, căzând în cealaltă extremă, apărând astfel erezia numită
monofiztism sau eutihianism după numele său.
Numele său apare pentru prima dată în anul 428, fiind unul dintre primii clerici care au luat o
poziție fermă contra lui Nestorie și a ideilor lui. El participă în anul 431 la Sinodul III Ecumenic de
la Efes, unde îl combate cu tărie pe Nestorie. După acest sinod a existat o importantă controversă de
natură teologică referitoare la hristologie între Biserica din Alexandria și cea din Antiohia, mai
exact între anumiți reprezentanți ai celor două biserici: Chiril, patriarhul Alexandriei pe de o parte,
Ioan I, patriarhul Antiohiei și Teodoret din Cyr de cealaltă parte. Deși Chiril și Teodoret au ajuns la
un acord, adepții lor au continuat disputele teologice. În acest context de dispute, Eutihie influențat
și de Hrisafie, unul dintre miniștrii împăratului Teodosie al II-lea (408-451), a luat o poziție extremă
ce a dus la destabilizarea atât a Bisericii, cât și a Statului Bizantin.
50 https://ro.wikipedia.org/wiki/Nestorianism
31
După moartea lui Chiril în anul 444, Eutihie a căpătat o autoritate teologică foarte importantă,
începând să denunțe o așa presupusă renaștere a nestorianismului, sprijinit chiar și de papa Leon cel
Mare. Teologia lui Eutihie era practic o reîntoarcere la apolinarism care nega existența unui suflet
uman în persoana lui Iisus Hristos, sufletul fiind înlocuit de Logosul divin, apolinarismul fiind de
altfel combătut de către Chiril. De fapt, Eutihie afirma că Iisus Hristos ar fi avut o singură fire și
anume cea divină.
În anul 441, eunucul Hrisafie l-a covins pe împăratul Teodosie al II-lea să o înlăture de la
curtea imperială pe sora sa, Pulcheria, o adeptă a ortodoxiei. Din acest moment, împăratul Teodosie
al II-lea a început să sprijine erezia monofizită cu sprijinul lui Eutihie și a lui Dioscor, patriarhul
Alexandriei, ales în locul lui Chiril. Primul care a observat greșala în care căzuse Eutihie, a fost
Donie, patriarh al Antiohiei. În noiembrie 448, Flavian Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului,
a convocat un sinod în capitala Imperiului în care a fost formulată oficial acuzația împotriva ideilor
lui Eutihie, acuzația fiind făcută de Eusebiu, episcop de Dorylaeum în Frigia (Asia Mică). În urma
audierii lui Eutihie, sinodul a luat hotărârea de a-l depune și de a-l excomunica pentru refuzul
acestuia de a admite că în persoana lui Iisus Hristos sunt două firi (naturi) anume, cea divină și
umană.
Eutihie, împreună cu alți susținători ai săi cum ar fi, Dioscor, l-au rugat pe împăratul Teodosie
al II-lea (408-451) să convoace un nou sinod la Efes în anul 449 pentru a hotărî dacă deciziile
sinodului de la Constantinopol din 448 fuseseră corecte. Sinodul a avut loc și cu acordul papei de la
Roma, Leon cel Mare. Sinodul de la Efes, numit și Sinodul II Efes sau Sinodul tâlhăresc, a fost
condus de către Dioscor, patriarhul Alexandriei. Sinodul a fost dominat de căte împăratul Teodosie
al II-lea, patriarhul Dioscor al Alexandriei și alți adepți ai monofizitismului. Flavian, patriahul
Constantinopolului și alți șase episcopi prezenți la sinodul din anul 448, nu au avut drept de decizie,
iar scrisoarea papei Leon cel Mare nu a fost citită. Patriarhul Dioscor a susținut poziția monofizită,
conform căreia Iisus Hristos ar fi avut o singură fire (natură). Patriarhul Flavian a fost bătut cu
cruzime chiar în timpul lucărilor sinodului de către călugării monofiziți, conduși de un anume
Barsum. Sinodul a hotărât reabilitarea lui Eutihie, Flavian în schimb fiind depus și excomincat,
murind la scurtă vreme după sinod, înlocuit în scaunul de patriarh de Constantinopol de către
Anatolie un diacon loial lui Dioscor.
Leon cel Mare, papa Romei, inițial un simpatizant a lui Eutihie, când a aflat despre cele
petrecute la sinodul din Efes l-a catalogat drept sinod tâlhăresc, refuzând să îl recunoască ca patriarh
de Constantinopol pe Anatolie. Poziția lui Leon cel Mare nu a fost luată în calcul de împăratul
Teodosie al II-lea care în scurt timp, totuși a murit în urma unui accident. Conducerea Imperiului a
fost luată de către sora lui Pulcheria care s-a căsătorit cu generalul Marcian, fiind astfel numit
32
împărat. Atât Marcian, cât și Pulcheria, au fost adversari ai învățăturilor lui Eutihie și Dioscor, o
dată cu schimbarea conducerii Imperiului schimbându-și ideile și Anatolie și alți episcopi foști
monofiziți. Împăratul Marcian (451-458) a convocat Sinodul IV Ecumenic din anul 451 de la
Calcedon care va condamna atât nestorianismul, cât și monofizitismul, stabilind că Iisus Hristos are
o singură persoană și două firi (naturi): divină și umană. Sinodul l-a condamnat pe Eutihie ca eretic,
el fiind în același timp și exilat.51
În continuare vom face o scurtă prezentare a Bisericilor necalcedoniene:
1. Biserica egipteană-coptă
Copții sunt locuitorii creștini ai Egiptului. Distanțarea dintre copți și melkiți s-a produs după
condamnarea patriarhului nestorian, Dioscor, în anul 451, mai apoi prin acceptarea „Henotikonului”
antinestorian, diferențele dintre chirilieni și severieni, apariția monofiziților acefali, conflictele
interminabile dintre Ioan Filipon, Ștefan Gabor și Ștefan Niobul în legătură cu problema Sfintei
Treimi, continua luptă pentru scaunul patriarhal din Alexandria, între ortodocși și monofiziți, toate
aceste situații producând o mare tulburare de ordin teologic. În anul 543, patriarhul Ioan din Efes a
reușit să câstige Alexandria pentru doctrina monofizită de tip iacobit.
După Sinodul V Ecumenic din Constantinopol din anul 553, creștinii copți l-au părăsit pe
patriarhul melkit, Petru al IV-lea, declarându-se în anul 567 ca patriarh al copților, propovăduind un
creștinism chirilo-severian-iacobit coptic.
La începutul secolului al VII-lea, patriarhia coptă din Alexandria număra nu mai puțin de 100
de episcopii și undeva la câteva milioane de credincioși. Pentru a opune o rezistență mai organizată
melkiților, copții conduși de patriarhul Veniamin i-au primit pe arabii islamici ca pe niște eliberatori.
Ulterior, după anul 640, aveau să constate că arabii îi prigoneau mai intens decât bizantinii, acest
lucru accentându-se după anul 910, an în care s-a înființat califatul fatimid de la Cairo, care și-a
întărit autoritatea peste întregul Egipt în anul 969. În această perioadă dificilă, creștinii copți din
Egipt prin diverși patriarhi de Alexandria vor încerca să înnoiască legăturile cu Patriarhia
Ecumenică din Constantinopol spre a beneficia de ajutorul Imperiului Bizantin, ca intermediar fiind
pus patriarhul ortodox de Alexandria.
Prigoana arabilor islamici împotriva creștinilor copți s-a intensificat ajungându-se ca pe la
jumătatea secolului al XI-lea, sediul patriarhului copt de Alexandria, Hristodul, să fie mutat forțat la
Cairo, iar mulți creștini copți au fost forțați să treacă la islamism. 52
51 https://ro.orthodoxwiki.org/Eutihie
52 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Univerală, vol. I, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 399.
33
Actualmente, există undeva la 12 milioane de creștini copți în lume, dintre care 9 milioane
trăiesc în Egipt acolo unde prigoana din partea arabilor islamici există în continuare, în special după
înlăturarea de la putere a lui Muammar al-Gaddafi în anul 2011 și ajungerea la putere a partidului
ideologic islamic Frația Musulmană.
2. Biserica Ortodoxă Etiopiană
Legată jurisdicțional de Patriarhia Alexandriei, Biserica Etiopiană a ajuns treptat prin
influența venită de la aceasta ca de prin secolul VII să treacă la un creștinism de tip
monofzit-severian fără să constate că se abate de la hotărârile Sinodului VI Ecumenic. Pentru a
nu-și dobândi autocefalia, abuna al Bisericii Etiopiene, nu avea voie să hirotonescă mai mult de
șapte episcopi, pentru dobândirea autocefaliei fiind necesari 12 episcopi. Abuna Bisericii Etiopiene,
era ales de obicei dintre monahii mănăstirii copte a Sfântului Anton. 53
Practic, Biserica Ortodoxă Etiopiană este o Biserică vechi-orientală coptă autocefală care și-a
dobândit autocefalia desprinzându-se în anul 1969 de patriarhia coptă din Alexandria. Biserica
Etiopiană număra undeva la 45 de milioane de credincioși, ceea ce reprezintă 60% din populația
Etiopiei. O altă denumire a acestei biserici este Täwahedo, ceea ce înseamnă unitate.
Există în cadrul creștinismului etiopian unele puncte comune cu iudaismul, cum ar fi: tăierea
împrejur a copiilor de parte bărbătescă a opta zi după naștere, este interzis consumul cărnii de porc
sau de pește fără solzi, pe lângă duminică este considerată zi de sărbătoare și sâmbâta, se jertfesc
animale în special miei, femeile au interdicția de a pătrunde în biserică pe perioada menstruației, iar
capul este acoperit obligatoriu cu un batic numit shash, în biserică femeile stau separate de bărbați,
la intrarea în biserică credincioșii se descalță, bisericile sunt construite după planul Templului lui
Solomon așa cum este descris în Sfânta Scriptură.54
3. Biserica siro-iacobită
Fiind în opoziție cu nestorianismul de la Edesa și Nisibi, sirienii chirilieni au adoptat
creștinismul monofizit, îndemnați de Iacob din Șarug (+521), de asemenea, de Filoxeniu din Mabug,
Ștefan bar Sudaili și de patriarhul Timotei al II-lea (+535), prin sinoadele de la Antiohia din 508 și
Sida în 511. În schimb, monofizismul sirian a fost condamnat de un sinod ortodox din anul 536
suținut de Catolicatul creștin din Persia.
Pe plan politic, împărăteasa Teodora, soția împăratului Iustinian (527-565), l-a sprijinit în
politica ei orientală pe monofizitul severian Iacob Baradai (+577), de asemenea, pe Ioan Filoponul,
54 https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Etiopian%C4%83
34
Ștefan Niobul, Probus din Antiohia sau pe Ioan din Siria. Prin acest sprijin, aceștia au putut
organiza un centru monofizit la Edesa, astfel sirienii s-au îndepărtat atât de creștinismul nestorian
sau de cel melkit. A urmat apoi hirotonirea lui Teodor de Bostra sau a lui Iacob Baradai ca episcopi
de către patriarhul monofizit Teodosie al Alexandriei, apoi așezarea lui Iacob la Edesa în anul 543,
prin intermediul sprijinului lui Teodor Askidas și al împărătesei Teodora a favorizat crearea
Bisericii siro-iacobite de tip monofizit, liderul acestei biserici fiind Sergiu din Pella, patriarh de
Antiohia, urmat în scaun de Paul din Beth Ulhama. Patriarhia siro-iacobită cu sediu încă instabil a
ajuns să aibă în jurisdicție numeroase mitropolii și episcopii. Pentru ajutor pe plan administrativ
s-au impus mafrianii, ca și colaboratori intimi ai patriarhilor, pentru regiunile orientale. Majoritatea
credincioșilor acestei patriarhii trăiau în Siria, Asia Mică, Mesopotamia și Cipru.
Teologi celebri ai acestei biserici au fost personalități ca Iacob de Edesa (+708), Moses bar
Lepha (+950), Iacob bar Salibi (sec. XI) sau mafrianul Gregoriu Abul-Faragiu (sec. XIII).
Sediul patriarhiei siro-iacobite a variat de-a lungul timpului în locații ca Guba în
Mesopotamia, la mănăstirea Barsuma de lângă Melitene, la Madin, Amida și Tagrit, ulterior, după
anul 1034.55
4. Biserica Indiei (Siriană Malankara)
Influența siriană, nestoriană și monofizită a ajuns până la creștinii supranumiți ai Sfântului
Apostol Toma de pe coasta apuseană a Indiei, numită Malabar. În anul 547, negustorul alexandrin
Cosma Indicoplevstul, în lucrarea sa Topografia creștină îi menționează pe aceștia. Undeva prin
secolul al VI-lea, în această zonă au pătruns și ideile monofizite de tip iacobit, din Mesopotamia, în
acest fel creștinii indieni au fost legați de Patriarhia siro-iacobită. În timpul mafrianului Ișaiah
(650-666), Biserica siro-indă a primit autonomie bisericească, centrul acestei biserici fiind la Ralian
lângă Bombay, sau la Inilon în Kerala. 56
5. Biserica Armeană
Fiind nemulțumiți de nestorianismul sirian care a fost combătut prin „Henotikon” și oscilând
la sinodul de la Valarșarpat din 491 sau 496, teologii și clericii armeni au căutat să se elibereze de
ideile teologice ale lui Apolinarie, Diodor, Teodor de Mopsuestia, Eutihie, Teodoret de Cir,
Barsuma, de deciziile Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon sau de Sever, despre care nu aveau
informații precise, ci doar frânturi prin intermediul altora. Astfel, armenii s-au apropiat de sirienii
chirilieni pentru a fi informați de aceștia despre adevărul teologic. În anul 527, catolicosul Babghen
35
din Ecimiadzin a convocat un sinod la Devin, sinod în cadrul căruia s-a oficializat „ Henotikon” –ul,
cu timpul introducându-se severianismul, după anul 543.
În timpul împăratului bizantin Heraclie (610-641), la anul 622 a existat o înțelegere
vremelnică cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol din partea Bisericii din Armenia, anulată la
scurt timp în anul 645, în special după cucerirea arabă a Armeniei, atunci când acestora le-a fost
impusă orice legătură cu Imperiul Bizantin. A mai existat o înțelegere la fel de vremelnică la anul
689, astfel că Sinodul Quinisext în anul 692 i-a condamnat pe armeni ca monofiziți.
Sinodul de la Mantzikiert, din 719 sau 736 a respins hotărârile Sinodului IV Ecumenic de la
Calcedon, ca fiind opuse învățăturilor lui Chiril de Alexandria. De asemenea, la acest sinod s-a
ratificat comuniunea cu Biserica siro-iacobită despre care teologii armeni credeau că exprimă
adevărata credință.
Ulterior, în mai multe rânduri, Biserica Armeană a căutat apropierea de Patriarhia Ecumenică
din Constantinopol, în special după eliberarea Armeniei de sub ocupația arabilor islamici, sub
dianstia Bagratizilor (885-1079). Astfel încă de pe la anul 862 s-au întreținut diverse convorbiri cu
patriarhul Fotie al Constantinopolului, prin catolicosul Zaharia, care era chiar înclinat să recunoască
hotărârile Sinodului IV Ecumenic. De asemenea, au existat discuții și în timpul patriarhului Nicolae
Misticul al Constantinopolului, după anii 901 și 912, timp în care și papa Romei încerca să îi atragă
pe armeni pentru creștinismul de rit apusean. În jurul anului 991, monahul grec Nicon Metanoitul a
propovăduit creștinismul ortodox calcedonian la armeni. Datorită distanței geografice, totuși
armenii nu au putut rămâne în contact continuu cu Biserica constantinopolitană, astfel că ei au
adoptat diverse uzuri, motiv pentru care în anul 1053 Nichita Pectoratul i-a numit „ azimiți”. 57
6. Biserica nestoriană
Așadar, cum am arătat mai sus, nestorienii, în urma prigoanei contra lor declanșate de
bizantini au fost nevoiți să se retragă din granițele Imperiului Bizantin, emigrând spre zona orientală,
în special spre Persia, în Nisibi, având în frunte pe catolicosul Baboe (+484). Ulterior, unindu-se cu
cei fugiți din Siria, la sinodul de la Nisibi, din 489, prezidat de catolicosul Toma Barsuma (+495),
au luat hotărârea să înfințeze un catolicat propriu în fruntea căruia ulterior au ajuns Babai al II-lea
(+503) și Nerses (+507), cel de-al doilea având chiar reacții violente față de melkiți. Ei s-au numit
siro-haldei și au constituit Biserica națională nestoriană persană.
A existat o perioadă în care și armenii au fost de acord cu ei, prin sinoadele de la Valarșapat,
din anii 491 și 496, urmând să se depărteze de ei.
I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 401-402.
36
Războaiele între Imperiul Bizantin și Persia l-au determinat pe catolicosul Babai cel Mare să
se îndepărteze de Imperiul Bizantin. În acest fel, Sinodul de la Ctesifon- Babilon, sediul
catolicosului, din anul 585, distanțarea s-a produs limpede, fiind proclamat catolicatul nestorian sub
numele „a cincea patriarhie a Bisericii lui Hristos”, separată de Patriarhia ortodoxă de la Antiohia,
fiind proclamată chiar ca mamă a patriarhatelor. Catolicosul Nerses a fost proclamat chiar „lumina
orientului”, în schimb misticul Isaac de Ninive înclina spre creștinismul ortodox.
Din anul 637, Mesopotamia și sediul catolicatului de la Ctesifon a ajuns sub stăpânireaa
arabilor islamici, existența acestei biserici a devenind tot mai dificilă. Sediul catolicatului, a fost
mutat inițial la Bagdad în anul 762, fiind iarăși mutat în anul 782 în nordul Mesopotamiei la
Cotceanes-Mosul, în felul acesta catolicosul devine conducătorul spiritual al tuturor creștinilor din
aceste regiuni.
Misionarii nestorieni au reușit chiar să ajungă la creștinii Sfântului Apostol Toma din India,
mai exact în regiunea Travancore, de pe coasta de est, numită Malabar, reușind să îi convertească pe
unii dintre aceștia la nestorianism, legându-i de catolicatul nestorian de la Ctesifon. În acest fel, s-a
produs o scinziune între creștinii inzi, nestorianismul fiind confirmat în anii 774, respectiv 824.58
I.B.M.B.O.R., București, 1987, pp. 402-403.
37
CAPITOLUL V
SINODUL VI ECUMENIC
Așadar, împăratul Constantin al IV-lea, este cel care renunță la politica unionistă dintre
calcedonieni și necalcedonieni, renunțând la formulele de compromis ce au dus la erezia
monoenergismului și monotelitismului și la separarea dintre Biserica de la Constantinopol și cea de
la Roma. Bineînțeles, principalul motiv al renunțării la această politică a predecesorilor săi pentru
Constantin al IV-lea, a reprezentat-o pierderea definitivă în fața arabilor a teritoriilor orientale
locuite de monofiziți, astfel politica de unire cu aceștia nu-și mai avea rostul, încercările
predecesorilor lui Constantin al IV-lea de unire având ca principal scop întărirea granițelor
Imperiului din acele zone locuite de monofiziți.
Nu numai împăratul Constantin al IV-lea a renunțat la monotelism, ci și patriarhii de
Constantinopol din această perioadă, cum ar fi: Ioan al V-lea (669-675), Constantin I (675-677) sau
Teodor I (677-679).59
Împăratul Constantin al IV-lea trimite o scrisoare la 12 august 678, papei Donus (676-678)
care totuși va fi primită de succesorul său Agathon (678-681), datorită morții lui Donus. În această
scrisoare, Constantin al IV-lea propune episcopului Romei să trimită o delegație în Constantinopol
pentru a începe tratativele în vederea susținerii unei conferințe teologice. Delegația conform
cerențelor împăratului, trebuia să fie formată din cel puțin trei emisari papali, 12 episcopi și
arhiepiscopi apuseni și câte un delegat din partea fiecărei mănăstiri grecești din Apus. Papa
Agathon nu se precipită și înainte de a trimite delegați la Constantiopol, convoacă un sinod la Roma
în luna martie a anului 680, la care participă 125 de episcopi din Apus, care reiterează sinodul de la
Lateran din anul 649, condamnând monotelismul ca erezie. Tot în această perioadă, alte două
sinoade din Apus au condamnat monotelismul și anume cel de la Mediolanum (Milano) în Italia și
cel de la Heathfield în îndepăratata Anglie.60
38
Pe 10 septembrie 680, împăratul Constantin al IV-lea îi cere patriarhului Gheorghe I al
Constantinopolului să convoace pe episcopii sufragani pentru cerecetarea problemelor teologice
legate de voințele și lucrările (energiile) în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Acestă cerere era
adresată de Constantin al IV-lea și lui Macarie, patriarhul titular de Antiohia. 61 În cele din urmă
este convocat Sinodul VI Ecumenic pe 7 noiembrie 680, având să dureze până în anul următor pe
16 septembrie 681. Împăratul Constantin al IV-lea convoacă pe reprezentanții celor cinci scaune
care compun Pentarhia: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Palestina. 62 În timpul
acestui sinod, titular al scaunului episcopal de Roma a fost papa Agathon (678-681), scaunul de
patriarh de Constantinopol după depunerea lui Teodor I, era ocupat de patriarhul Gheorghe I
(679-686). La Alexandria, patriarh era Eutihie (654-690), patriarh de Antiohia era Macarie
(656-681), un adept îndârjit al monotelismului, iar la Ierusalim scaunul era ocupat de patriarhul
Anastasie al II-lea.
Din partea scaunului papal de la Roma, au fost trimiși la acest sinod patru reprezentanți:
preoții Teodor și Gheorghe, diaconul Ioan (viitor papă), și ipodiaconul Constantin (de asemenea,
viitor papă)63, cu calificativul de „legați ai sinodului roman al scaunului apostolic din vechea
Romă”, au semnat episcopii: Ioan de Tesalonic, Ștefan de Corint, Vasile de Gortina în Creta și Ioan
de Atena64. Așadar, papa Agathon a trimis delegați de calitate la acest sinod, doi dintre cei patru
delegați având să ajungă pe viitor episcopi de Roma. De asemenea, sinodul ținut în luna martie a
anului 680 și-a trimis proprii săi delegați și anume pe episcopii: Ioan de Porto, Abundanțiu de
Paterno și Ioan de Reggio.
Din partea patriarhiei din Constantinopol, a participat titularul ei Gheorghe I, plus alți 140 de
mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi din diocezele Tracia, Pont și Asia.
Patriarhia de Alexandria, condusă în perioada 651-742 doar de locțiitori de patriarhi, a trimis
ca reprezentant pe ieromonahul Petru, cu titlul de vicar.
Patriarhia de Antiohia a fost reprezentantă de înuși titularul ei, patriarhul Macarie, care,
nerenunțând la erezia monotelită, a fost depus de Sinodul VI Ecumenic, în locul lui fiind ales
Teofan (681-684) la 7 martie 681.
61 Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p. 232.
39
Cel de-al cincilea scaun din ordinea pentarhie, și anume scaunul patriarhal de Ierusalim, a fost
reprezentant la acest sinod de ieromonahul Gheorghe, susținător al teologiei fostului patriarh de
Ierusalim, Sfântul Sofronie. Ieromonahul Gheorghe va fi ales ulterior ca titular la scaunului
patriarhal de Antiohia între 685 și 702. 65
În total la Sinodul VI-Ecumenic vor participa 174 de episcopi sau locțiitori de episcopi și un
număr foarte mare de călugări greci din Apus, refugiați după ocupația arabă din Orient. Episcopii
prezenți au fost reprezentanți ai Bisericii calcedoniene, reprezentanții Bisericii necalcedoniene
nefiind interesați de acest sinod, problema principală a acestor biserici fiind noua situație în care se
aflau, și anume, ocupația arabă a teritoriilor în care își desfășurau activitatea, în special în Egipt,
Palestina sau Siria. 66 Sinodul VI Ecumenic s-a ținut într-o sală boltită a Palatului Imperial de unde
și numele de Sinodul Trulan.
Împăratul Constantin al IV-lea își rezervă dreptul de a avea președinția Sinodului VI
Ecumenic, fie direct ca în cazul primelor 11 ședințe, fie prin reprezentanți. 67 În total, sinodul a avut
18 ședințe pe parcursul a aproape un an de zile, lucrările fiind foarte tensionate de-a lungul
întregului sinod.
La 28 martie 681, s-a formulat următoarea hotărâre: „După ce am citit scrisoarea dogmatică a
lui Serghie de Constantinopol către Cir de Phasis și cea către papa Honoriu, ca și scrisoarea acestuia
din urmă către Serghie, am văzut că aceste documente sunt contrarii învățăturii apostolice,
hotărârilor Sfintelor Sinoade și tuturor Sfinților Părinți, ele fiind de acord cu doctrinele greșite ale
ereticilor. De aceea, noi le înlăturăm și le condamnăm drept pierzătoare pentru mântuirea sufletului,
Astfel, numele lui Serghie, care a scris primul despre această doctrină eretică, a lui Cir de
Alexandria, ale lui Pir, Pavel și Petru de Constantinopol și Teodor de Faran, trebuie să fie înlăturate
din Biserică. Numele acestea să fie anatema. Împreună cu aceștia trebuie exclus din Biserică și
anatematizat, potrivit hotărârii noastre comune, și numele lui Honoriu, papa vechii Rome, pentru că
am găsit că în scrisoarea sa adresată lui Serghie, el urma întru totul părerile acestuia din urmă.
Confirmând doctrina sa pierzătoare de suflet.
Noi am examinat de asemenea scrisoarea sinodală a lui Sofronie pe care am găsit-o conform
adevăratei credințe a Apostolilor și a Părinților, de aceea o acceptăm ca folositoare Bisericii
40
sobornicești și apostolice și hotărâm ca numele lui Sofronie să fie trecut în dipticele Sfintei
Biserici.” (Mansi, 11, 528E).68
Conducătorul grupării adepților monotelismului, patriarhul Macarie al Antiohiei, a fost dat
anatema și depus din scaunul patriarhal. De asemenea, Sinodul VI Ecumenic a anatematizat pe
episcopul Teodor de Pharan, patriarhul Cir de Alexandria, patriarhii Serghie, Pyrrhus, Pavel al
II-lea, Petru de Constantinopol și pe papa Honoriu, episcopul Romei. Delegații papali au încercat ca
papa Honoriu să fie scos de pe lista condamnaților, dar sinodalii au rămas fermi pe poziție, numele
lui Honoriu rămânând printre cei condamnați de Sinodul VI Ecumenic. În schimb, s-a recunoscut
ortodoxia patriarhilor Toma, Ioan și Constantin de Constantinopol, numele lor fiind păstrate în
diptice.
La 16 septembrie 681, în prezența împăratului Constantin al IV-lea, a fost condamnat în mod
definitiv monotelismul și monoenergismul, mărturisindu-se că în persoana Mântuitorului Iisus
Hristos sunt două lucrări (energii) și două voințe conforme cu cele două firi (naturi): divină și
umană. Mai întâi a fost reprodusă mărturisirea de credință a Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon
(451), mai apoi în mod solemn fiind citată și mărturisirea de credință propriu zisă a Sinodului VI
Ecumenic, în această mărturisire de credință se declara: „În Iisus Hristos sunt două voințe și două
lucrări sau energii, corespunzătoare celor două firi, neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și
nedespărțite, precum și neopuse una alteia, cea omenească urmând întru totul voinței și lucrării celei
divine”. 69
Așadar, voința naturală omenească (după doctrina Sfântului Maxim Mărturisitorul, Iisus
Hristos a avut doar această voință naturală care nu poate fi supusă greșelii, Mântuitorul neavând și
voința gnomică care este proprie naturii umane care conform lui Maxim, este supusă greșelii) care
acționa conform logosului său alegând întotdeauna binele, astfel că între cele două voințe (divină și
umană) nu putea exista o contradicție, ambele voind binele. 70 Definiția dogmatică a Sinodului VI
Ecumenic, a recunoscut hotărârile și autoritatea celor cinci Sinoade Ecumenice precedente, punând
accent pe Simbolul de credință formulat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) și Constantinopol
(381). De asemenea, este acceptată scrisoarea papei Agathon și a sinodului roman din luna martie a
anului 680, ambele adresate împăratului Constantin al IV-lea, fiind considerate în acord cu
hotărârile dogmatice ale Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451), cu învâțătura teologică
69 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericescă Universală, vol. I, Editura
Istitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 394.
41
hristologică a papei Leon I cel Mare (440-461) și cu scrisorile sinodale ale Sfântului patriarh Chiril
(412-444), al Alexandriei împotriva lui Nestorie (c.386-431).
Au fost aleși mai mulți reprezentanți de seamă ca autorități patristice pentru întărirea poziției
ortodoxe a acestui sinod: Sfântul Atanasie cel mare, episcop de Alexandria, Sfântul Grigorie de
Nazianz, patriarh de Constantinopol, Sfântul Chiril, patriarh al Alexandriei, Sfântul Sofronie,
patriarh de Ierusalim, papa Leon I cel Mare, episcopul Romei și Sfântul Maxim Mărturisitorul, care
a marcat cel mai mult teologia formulată la acest sinod. 71 În urma celor audiate și a mărturisirilor
de credință despre cele două firi, două voințe și două lucrări în persoana lui Iisus Hristos, partiarhul
Gheorghe al Constantinopolului și alți adepți ai ereziei monotelismului au revenit la teologia
ortodoxă, mai puțin patriarhul Macarie al Antiohiei și călugărul Ștefan. 72
Așadar, în ședința a XVIII-a din 16 septembrie 681, prezidată chiar de împăratul Constantin al
IV-lea a fost citită hotărârea dogmatică a Sinodului VI Ecumeneic:
„Noi ne-am alăturat deci celor cinci Sfinte Sinoade ecumenice și venerabililor părinți și am
mărturisit că Domnul nostru Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeul nostru, Unul din Sfânta
Treime, cea deoființă și de viață dătătoare: desăvârșit în divinitate și desăvârșit în umanitate: același
fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, compus din suflet rațional și din trup: deoființă cu Tatăl
după dumnezeire și acelasși deoființă cu noi după umanitate; asemănător cu noi în toate, afară de
păcat; născut mai înainte de veci din Tatăl după dumnezeire și același născut după umanitate, la
plinirea vremii, pentru mântuirea noastră din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, cea în sens propriu
și cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; Unul și același Hristos, cunoscut ca Fiu și Domn.
Unul-Născut din două firi, unite în mod neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit fără ca
prin aceasta să fie înlăturată deosebirea firilor din cauza unității, ci mai vârtos păstrându-se înușirea
fiecărei firi, unite într-o singură persoană și un singur ipostas. El nefiind despărțit sau separat în
două persoane, ci Unul și același Fiu, Cuvântul, singurul născut al lui Dumnezeu, Domnul Iisus
Hristos...
Mărturisim de asemenea că în Hristos există, așa după cum ne-au învățat Sfinții Părinți două
voiri și două voințe naturale, două lucrări, care sunt unite între ele în chip neamestecat și
neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.
42
Cele două voințe naturale ale sale nu sunt opuse între ele, așa precum pretind în mod
neevlavios ereticii, dar voința Sa umană, fără să se opună se supune voinței Lui dumnezeiești
atotputernice...
Noi mărturisim că în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, există și două
lucrări naturale, unite între ele în chip neîmpărțit și nedespărțit, neamestecat și neschimbat, adică
lucrarea dumnezeiască și lucrarea omenească, după cum spune foarte limpede Leon cel de
Dumnezeu inspirat că „fiecare din cele două firi lucrează ceea ce îi este propriu cu participarea
celeilalte, Cuvântul făcând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul săvârșind ceea ce este al trupului.”
Noi nu putem admite să se afirme că Dumnezeu și făptura Sa ( firea omenească a lui Hristos-n.n.) ar
fi avut o singură și aceași lucrare, ca să nu ridicăm făptura în ființa divină, și nici să coborâm firea
dumnezeiască cea aleasă la locul cuvenit făpturilor. Credem că Unul și același a săvârșit minunile și
a îndurat suferințele potrivit cu cele două firi din care este compus.
Păstrând ceea ce este neamestecat și nedespărțit, mărturisim că Unul și același este Domnul
Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, în Sfânta Treime și după întrupare.
Cele două firi ale Sale strălucesc în Unul și singurul ipostas al Lui, în care a arătat minunile și
suferințele în tot cursul vieții Sale mântuitoare, nu după închipuire, ci în adevăr.
Recunoaștem deosebirea după fire numai în Unul și singurul ipostas, prin care fiecare din cele
două firi voiește și lucrează ceea ce îi este propriu cu participarea celeilalte. De aceea credem că
după această rațiune există și două voințe naturale, și două lucrări naturale care conlucrează spre
mântuirea neamului omenesc.
Acestea fiind stabilite de noi cu toată claritatea și cu toată grija, hotărâm că nu este permis
nimănui să pronunțe o altă credință sau să scrie, sau să compună, sau să cugete, sau să învețe altfel;
iar pe aceia care îndrăznesc să iscodească altă credință, sau să enunțe, sau să învețe, sau să predea
alt simbol acelor care voiesc sa se îndrepte spre cunoașterea adevărului din elenism sau iudaism sau
din oricare altă erezie; sau cei care ar îndrăzni să introducă o inovație sau să iscodească lecturi
pentru distrugere celor hotărâte de noi acum; aceștia dacă sunt episcopi sau clerici, să fie înlăturați
din cler, iar dacă sunt călugări sau laici să fie anatematizați” (Mansi, 11, 635E-640C).73
Mărturisirea de credință care a fost alcătuită de cei 174 de participanți la Sinodul VI
Ecumenic a fost semnată și de către împăratul Constantin al VI-lea, căruia membrii sinodului i-au
adresat și o scrisoare de mulțumire, la sfârșit fiind aclamat. Împăratul Constantin al IV-lea dă un
edict imperial la 16 septembrie 681 adresat în special locuitorilor Constantinopolului și a declarat ca
73 Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, pp. 235-236.
43
obligatorii deciziile Sinodului VI Ecumenic, stabilind pedepse pentru cei care nu respectă aceste
hotărâri.74
Hotărârile acestui sinod sunt expuse în nartextul Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol.
În 23 decembrie 681, împăratul Constantin al IV-lea trimitea o scrisoare de înștiințare tuturor
diocezelor, informând pe episcopii din aceste dioceze despre hotărârile sinodale. 75
Interesant este faptul că Sinodul VI Ecumenic nu amintește despre doi iluștri apărători ai
ortodoxiei împotriva monotelismului și monoenergismului, și anume Sfântul Maxim Mărturisitorul
și papa Martin I. Acest fapt se datorează cel mai probabil unui act diplomatic având în vedere că cei
doi au fost prigoniți chiar de către tatăl împăratului Constantin al IV-lea, și anume Constans al
II-lea.
Urmașul papei Agathon la scaunul de episcop al Romei, papa Leon al II-lea (681-683), aprobă
toate hotărârile Sinodului VI Ecumenic, cerând ca actele sinodului să fie traduse din greacă în latină,
acte pe care le trimite episcopilor apuseni cu titlul de obligatorii. În cele din urmă, Sinodul VI
Ecumenic a fost receptat și acceptat în toate zonele Imperiului Bizantin, bineînțeles fiind refuzat de
Bisericile necalcedoniene grupate în fostele provincii orientale ale Imperiului, aflate acum sub
stăpânirea arabă.
Așadar, pentru prima dată de la izbucnirea ereziei monoenergismului, apoi a
monotelitismului în timpul împăratului Heraclius, pacea era restabilită în Imperiul Bizantin din
punct de vedere religios. Cel mai important aspect, a fost cu siguranță reluarea bunelor relații între
Constantinopol și Roma, atât la nivel religios, dar și la nivel politic în urma acestui Sinod VI
Ecumenic. Astfel și după desfășurarea Sinodului VI Ecumenic, împăratul Constantin al IV-lea a
avut relații foarte bune cu scaunul papal de la Roma. În acest sens, în anii 682-683 dă un edict prin
care supune scaunul arhiepiscopal de Ravenna, scaunului papal din Roma. În anii 684-685,
împăratul Constantin al IV-lea dă un dou edict adresat papei Benedict al II-lea (684-685), clerului
apusean, poporului și armatei din Roma, edict care decidea ca papa să nu mai fie hirotonit și apoi
recunoscut de împărat, ci să fie întronizat imediat după alegerea sa ca episcop al Romei. De
asemenea, ca gest al bunei relații dintre Constantinopol și Roma, impăratul Constantin al IV-lea
74 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericescă Universală, vol. I, Editura
Istitutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, pp. 394-395.
75 Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, pp. 237.
44
trimite papei Benedict al II-lea, bucle din părul fiilor săi, Iustinian și Heraclius, simbolizând
adoptarea celor doi de către papa.76
A mai existat doar o încercare de revenire la erezia monotelită în timpul împăratului
Philippikos Bardanes (711-713) care s-a declarat adept al acestei erezii conform scrisorii trimise de
către acesta papei Constantin I (708-715) în anul 711. Patriarhul Ioan al IV-lea al
Constantinopolului (712-715) anatematiza printr-un tomos dogmatic Sinodul VI Ecumenic un an
mai târziu în 712, totuși după moartea împăratului Philippikos Bardanes, Ioan al IV-lea renunță la
monotelism, revenind la ortodoxie. O astfel de încercare a avut Sfântul Andrei Criteanul. 77
Constantin al IV-lea avea să moară la anul 685, lăsând ca urmaș la tronul imperial pe fiul său
Iustinian al II-lea, ultimul reprezentant al dinastiei heraclizilor, dinastie sub care s-au înregistrat
importante pierderi teritoriale provocate în special de arabi și bulgari, însă important pentru această
perioadă de timp râmâne o operă extrem de vastă de reînnoire a Imperiului Bizantin, dându-i o nouă
formă de organizare alcătuită din theme, o fiscalitate sigură bazată pe o numeroasă țărănime liberă.
77 77 Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, pp. 237.
45
CAPITOLUL VI
SINODUL QUINISEXT SAU TRULAN II
Sinodul quinisext, denumit și Sinodul Trulan II, a avut loc între anii 691-692, în sala Palatului
Imperial din Constantinopol, denumită Trulan, fiind o sală boltită. În această sală au avut loc și
lucrările Sinodului VI Ecumenic, de unde și denumirea de Sinodul Trulan II. Cealaltă denumire a
sinodului de quinisext ( în greacă: Penthekte Synodos, în latină: Concilium Quinisextum) se referă
la Sinoadele V și VI Ecumenice, fiind denumit Sinodul al cinci-șaselea. Cele două sinoade
ecumenice din 553, respectiv 680-681, nu au formulat canonane, astfel că, acest sinod a venit ca o
completare a lor formulând 102 canoane.
Împăratul Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) este cel care a convocat acest Sinod quinisext
din motive practice, întrucât în Biserică se simțea nevoia întăririi ordinii disciplinare și canocice atât
a clerului, cât și a credincioșilor care au slăbit în special datorită disputei dintre calcedonieni și
necaldenonieni ce au marcat o perioadă îndelungată de timp din secolele VI-VII.
La Sinodul Quinisext au partcipat nu mai puțin de 240 de episcopi, mai mulți decât la Sinodul
VI Ecumenic, marea majoritate dintre ei prezenți și la sinodul din anii 680-681. Aproape toți
episcopii erau din zona răsăriteană a Imperiului Bizantin, mai puțin episcopul Vasile de Gortina în
Creta care se pare că ținea de scaunul episcopal de Roma, el însuși afirmând la acest sinod că este
reprezentantul papei.
Titularii pentarhiei din timpul desfășurării acestui sinod au fost: Sergius I, papă al Romei
(687-701), Pavel al II-lea, patriarh de Constantinopol (687-693), la Alexandria scaunul patriarhal
era condus în continuare de locțiitori de patriarhi, Gheorghe al II-lea, patriarh de Antiohia (690-695),
iar scaunul patriarhal de Ierusalim era vacant.
Au fost formulate în urma lucrărilor sinodale nu mai puțin de 102 canoane spre întărirea
disciplinei bisericești, a moralității clerului și credincioșilor, dar și canoane de ordin cultic.
Papa Sergius I al Romei a refuzat să semneze hotărârile canonice ale Sinodului Quinisext,
declarând că acestor canoane le lipsește „autoritatea”. 78 Biserica Romei, cu câteva excepții cum ar
fi, papa Constantin sau Adrian I, nu a recunoscut niciodată aceste canoane. Printre motivele acestui
refuz de a recunoaște hotărârile Sinodului Quinisext, se numără cu siguranță canonul care reafirma
egalitatea scaunelor de Roma și Constantinopol, respectiv cele referitoare la unele tradiții
occidentale, cum ar fi: săvârșirea Liturghiei de luni până vineri în Postul Paștilor, instituirea
78 https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_Quinisext
46
postului în unele sâmbete de peste an, omiterea cântării „Aliluia” în timpul Utreniei din Postul
Paștilor, reprezentarea iconografică a lui Iisus Hristos ca miel, celibatul preoților și al diaconilor,
consumarea de lactate și ouă în Postul Paștilor. Referitor la celibat, Sinodul Quinisext chiar a
hotărât ca orice cleric care se desparte de soția sa să fie excomunicat. 79
79 https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_Quinisext
47
CONCLUZII
În concluzie, în urma abordării acestei lucrări cu titlul „ Sinodul VI Ecumenic în contextul

politic și religios al timpului”, am creat o imagine de ansamblu asupra contextului politic și religios
al secolelor V și VI, analizând situația ce a condus la convocarea Sinodului VI Ecumenic din anii
680/681 de la Constantinopol.
Cu siguranță, primul pas al acestui context, l-a constituit Sinodul IV Ecumenic din anul 451
de la Calcedon, unde au fost combătute cu tărie ereziile nestorianismului și monofizitismului. În
urma acestui sinod, s-au constituit Bisericile necalcedoniene, în special în zona orientală a
Imperiului Bizantin, ce a condus la o destabilizare, atât la nivel politic, cât și religios.
În analiza de față, am urmat cu exactitate cursul istoric de la Sinodul IV Ecumenic din anul
451, până la Sinodul VI Ecumenic din anii 680/681 înțelegând motivele ce au dus la convocarea
acestui sinod.
Din punctul meu de vedere, principalul motiv ce a condus la convocarea acestui sinod, este
apariția ereziilor monoenergismului, dar mai ales a monotelitismului. Ca motiv al apariției acestor
erezii, este cu siguranță implicarea excesivă a factorului politic în treburile Bisericii.
Așadar, se poate înțelege limpede că mulți dintre împărații din perioada dinastiei iustiniene,
dar și a heraclizilor, au ținut cu orice preț să apere granițele orientale ale Imperiului Bizantin. Astfel
că, au sacrificat în acest sens Biserica constantinopolitană, încercând să obțină un compromis din
partea acesteia. Compromisul, cu siguranță, a fost necesar și din partea celeilalte tabere, mai exact a
Bisericilor necalcedoniene. Prin urmare, compromisul se referea la încercarea factorului politic de a
găsi o formulă dogmatică, care să conducă la împăcarea Bisericii calcedoniene de la Constantinopol
cu Bisericile necalcedoniene din zona orientală a Imperiului.
Împărații bizantini din această perioadă a secolelor V-VI, au observat o neimplicare totală a
necalcedonienilor în lupta de apărare a granițelor orientale. Însă, s-a constatat că aceștia îi primeau
pe invadatori ca pe niște eliberatori de sub jugul bizantin. Prin urmare, ca o împăcare a acestora, s-a
formulat învățătura monoenergistă și monotelitistă.
În esență, aceste două formulări dogmatice, au condus la o puternică destabilizare în interiorul
Imperiului, cauzând ruperea legăturilor dintre Biserica din Constantinopol și cea din Roma.
În concluzie, pentru restabilirea unității bisericești și a păcii în Imperiul Bizantin, a fost
necesar convocarea Sinodului VI Ecumenic din anii 680/681, urmat de cea de-a doua ședință a lui
din anii 691/692.
48
BIBLIOGRAFIE
1. Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Editura Sitech, Craiova, 2016

2. Ioan Octavian Rudeanu, Istorie și spiritualitate în Bizanțul timpuriu, Editura Călăuza, Deva,
2002
3. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, Editura Universității „ Lucian Blaga”, Sibiu,
2007
4. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987
5. Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizanț, vol. I. Citit de la
https://teopi.files.wordpress.com/2013/03/volumul-i.pdf
6. Remus Mihai Feraru, Biserica și Statul Bizantin în timpul dinastiei heraclizilor (Rezumat
teză de doctorat), Universitatea ” Lucian Blaga”, Facultatea de Teologie Ortodoxă „ Andrei
Șaguna”,Sibiu,2012. Citit de la
http://doctorate.ulbsibiu.ro/wp-content/uploads/Rezumatinlimbaromana.pdf
7. https://ro.wikipedia.org
8. https://ro.orthodoxwiki.org
49

Sinodul VI Ecumenic În Contextul Politic Și Religios Al Timpului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinodul VI Ecumenic În Contextul Politic Și Religios Al Timpului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SECȚIA TEOLOGIE PASTORALĂ

Pr. Conf. Dr. Marin Cojoc

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SECȚIA TEOLOGIE PASTORALĂ

SINODUL VI ECUMENIC ÎN CONTEXTUL POLITIC ȘI

Pr. Conf. Dr. Marin Cojoc

Capitolul I. Situația politică și religioasă a Imperiului Bizantin în secolele V- VI…………..5

Capitolul II. Imperiul Bizantin în timpul dinastiei iustiniene…………………………………9

Capitolul III. Imperiul Bizantin sub dinastia heraclizilor……………………………………..17

Capitolul IV. Bisericile necalcedoniene………………………………………………………29

Capitolul V. Sinodul VI Ecumenic……………………………………………………………38

Capitolul VI. Sinodul Quinisext sau Trullan II……………………………………………….46

Am conceput această lucrare cu titlul „Sinodul VI Ecumenic în contextul politic și religios al

SITUAȚIA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ A

1 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 86. Citit de la

5 IDEM, pp. 150-151.

8 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 75. Citit de la

10 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 72. Citit de la

11 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 75. Citit de la

13 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 79. Citit de la

14 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 79. Citit de la

18 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 80-81. Citit de la

20 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 82. Citit de la

21 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 81-83. Citit de la

24 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 83. Citit de la

25 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 86. Citit de la

27 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 84. Citit de la

32 Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizazantinologie, p. 87. Citit de la

Neînțelegerile dintre nestorieni si monofiziți au dus la convocarea Sinodului IV Ecumenic din

În concluzie, în urma abordării acestei lucrări cu titlul „ Sinodul VI Ecumenic în contextul

1. Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Editura Sitech, Craiova, 2016

S-ar putea să vă placă și