UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

MASTER „TEOLOGIE ȘI CULTURĂ”

DISCIPLINA: BIOETICĂ

LUCRARE DE SEMINAR:
PSIHICUL UMAN, PATOLOGIA SA ȘI TRATAREA
MEDICAMENTOASĂ A BOLILOR PSIHICE

COORDONATOR:
PR. CONF. UNIV. DR. NELU PICU-COLEANU
MASTERAND:
DANCIU FREDY

CRAIOVA
2019
 2

CUPRINS

Introducere..............................................................................................3
Capitolul I. Patologia psihicului uman din perspectiva Antropologiei creștin-
ortodoxe...........................................................................................................4
I. 1. Mintea omului conform Antropologiei creștin-ortodoxe......................5
I. 2. Patologia cunoașterii..........................................................................6
I. 3. Patologia memoriei............................................................................8
I. 4. Patologia imagiației...........................................................................9
Capitolul II. Patologia psihicului uman din perspectiva
psihanalizei/psihologiei/psihoterapiei................................................................11
II. 1. Psihanaliza freudiană......................................................................11
II. 2. Psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung......................................13
II. 3. Psihoterapia creștin-ortodoxă...........................................................19
Capitolul III. Intervenția medicației de psihiatrie în tratarea bolilor
psihice..............................................................................................................20
III. 1. Clasificarea tulburărilor psihice........................................................20
III. 2. Tratamentul medicamentos al bolilor psihice.....................................25
Concluzie..................................................................................................27
Bibliografie.................................................................................................28
 3

INTRODUCERE

Lucrarea de față, am numit-o „Psihicul uman, patologia sa și tratarea

medicamentoasă a bolilor psihice”. Ea este alcătuită din trei capitole, care la rândul lor
compun alte subcapitole.
Scopul pentru care am ales să tratez acest subiect, este încercarea de a găsi un
răspuns la o întrebare de actualitate: ce produce dezechilibru în psihicul uman și cum
poate fi tratat acesta. În societatea în care trăim, problema tulburărilor psihice este de
actualitate. Trăim într-o lume pe fugă, în care totul este în viteză, presiunea asupra
individului este din ce în ce mai mare, ceea ce îi produce stres. Aceste stări de fapt,
împreună cu depărtarea societății actuale de Dumnezeu, produc în psihicul uman
nenumărate dereglări, concretizate în boli psihice.
În cadrul capitolului întăi „Patologia psihicului uman din perspectiva
Antropologiei creștin-ortodoxe”, am expus o teologie antropologică generală despre
starea omului înainte și după cădere. În continuare am analizat perspectiva creștin-
ortodoxă despre psihicul uman și patologia sa, bazat pe texte scripturistice și patristice.
Cel de-al doilea capitol, „Patologia psihicului uman din perspectiva
psihanalizei/psihologiei/psihoterapiei” a prezentat principalele idei antropologice despre
om, psihicul uman, patologia sa și tratarea bolilor psihice ale psihanalizei dezvoltate de
Sigmund Freud, ale psihologiei analitice a lui Carl Gustav Jung și dezvoltarea
psihoterapiei creștine și în speță a celei ortodoxe. În cazul ideilor lui Freud și Jung le-am
supus și unei comparații cu bazele doctrinare ale teologiei antropologice creștin-
ortodoxe.
Al treilea capitol, „Intervenția medicicației de psihiatrie în tratarea bolilor psihice”
a prezentat succint clasificarea bolilor psihice și tratarea lor cu medicamente de
psihiatrie. Am concetrat atenția în primul rând pe efectele adverse ale acestora, în
organismul uman, și chiar efectele negative ale acestora pe care le pot avea asupra
psihicului uman. De asemenea, capitolul, tratează incapacitatea acestor medicamente de
a trata cauza bolilor psihice, în cel mai bun caz ele tratând efectele.
Așadar, cititorul, își va putea crea o imagine de ansamblu despre psihicul uman,
atât de complex, despre patologia sa și modul cum pot fi tratate bolile psihice.
 4

CAPITOLUL I
PATOLOGIA PSIHICULUI UMAN DIN PERSPECTIVA
ANTROPOLOGIEI CREȘTIN-ORTODOXE

Din punctul de vedere al Antropologiei creștin-ortodoxe, omul, a fost creat într-o

stare de perfecțiune relativă, perfecțiunea absolută fiind caracteristică doar lui
Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu îl creează pe om după „chipul și asemănarea sa” (cf.
Facere 1, 26). Chipul lui Dumnezeu în om îl putem înțelege prin faptul că natura omului
a fost creeată în conformitate cu cea a Creatorului.1
Astfel omul este creat într-o stare de o anumită desăvârșire, în special a
facultăților sale duhovnicești, cum ar fi puterea de înțelegere sau voința sa liberă, toate
fiind în conformitate cu atributele lui Dumnezeu.2
Mai pe larg spus, chipul, desemnează constituția naturii umane. Omul este după
chipul lui Dumnezeu conform proprii lui naturi, în special după facultățiile numite
superioare ale lui, cum ar fi: intelectul, rațiunea, voința, puterea de a alege, puterea de a
iubi.3
Între chip și asemănare există o legătură indisolubilă, chipul fiind cel care îi dă
posibilitatea omului să ajungă la asemănarea cu Creatorul său. Lucrarea puterilor
imprimate în chip, prin voință proprie, îl ajută pe om să ajungă asemenea lui Dumnezeu,
motiv pentru care a și fost creat.
Dumnezeu îl creează pe om ca trup și suflet. Calitatea de persoană umană este
indispensabilă pe de o parte atăt de trup, iar pe de alta de suflet. Astfel omul nu poate fi
înțeles și perceput decât ca trup și suflet. De altfel, ca exemplu ,Sfântul Iustin Martirul și
Filosoful, spune că trupul și sufletul sunt într-o unire organică, cele două doar împreună
alcătuind identitatea personală a omului, în același timp pastrându-și însușirile proprii
fiecăruia.4

1
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2006, p. 15.
2
Ibidem, p. 15.
3
Jean-Claude Larchet, Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii, Editura Sofia,
București, 2009, p. 22.
4
Nicolae Răzvan Stan, Antropologia din perspectiva hristologică; Bazele doctrinare ale vieții
duhonvicești, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, p. 43.
 5

Conform Antropologie creștin-ortodoxe, atât trupul cât și sufletul omului, sunt

supuse unui „principiu de calificare” al duhului (spiritul) care le deschide lucrării de
înduhovnicire a lui Dumnezeu.5
Atăt timp cât omul a stat în ascultarea poruncii lui Dumnezeu, el a trăit în totală
armonie cu Creatorul său, cu el însuși, cu semenii săi și cu întreaga natură peste care a
fost pus stăpân. Întreaga sa ființă și toate puterile sale sufletești și trupești erau într-o
stare de sănătate, urmărind un singur scop, comuniunea cu Dumnezeu.
Odată cu căderea în păcatul primordial, chipul lui Dumnezeu din om se alterează,
acesta nemaifiind capabil să ajungă la asemănarea cu Creatorul. De altfel, omul, își iese
din firesc, sau mai bine zis din sine însuși. Toate puterile sale sufletești și trupești ajung
să se îmbolnăvească, ieșind din scopul pentru care au fost create. De acum înainte omul
se îndreaptă mai mult spre lumea sensibilă decât spre cea inteligibilă.
Revenind la subiectul nostru putem afirma că psihicul uman, este
component al sufletului. Mai exact el se găsește în partea rațională a sufletului. Acestei
părți componente a sufletului uman îi sunt caracteristice facultăți ca: puterea de
cunoaștere, a memoriei sau a imaginației. Toate aceste facultăți ale părții raționale a
sufletului au fost create după chipul lui Dumnezeu, în stare lor firească, ajutându-l pe
om să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu.

I. 1. Mintea omului conform Antropologiei creștin-ortodoxe

Atunci când teologii patristici vorbesc despre partea sau puterea rațională a
omului, ei folosesc două noțiuni: rațiunea și mintea. În fapt fiind vorba despre o singură
realitate, tratată din cele două aspecte ale ei.
Rațiunea, în acest sens, este înțeleasă ca o funcție a minții, iar mintea sufletul
propriu-zis, sau mai bine zis sufletul după partea sa rațională, superioară unor facultăți
ca cele vitală, seminală și nutritivă.
Astfel rațiunea lucrează în domeniul realităților create, iar mintea în sens mai
profund, la nivelul harului divin. Pentru Părinții patristici, rațiunea înseamnă elementul
chipului în deschiderea spre Dumnezeu, iar mintea o interiorizare a asemănării. În
această perioadă inima omului, centrul său spiritual, este asimilată minții.6

5
Ibidem, p. 51.
6
Nicolae Răzvan Stan, Antropologia din perspectiva hristologică; Bazele doctrinare ale vieții
duhonvicești, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, pp. 106-107.
 6

Imediat după creatie, omul, își folosește această facultate a rațiunii, în sensul
cunoașterii și contemplării întregii creații: „Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din
pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă
cum le va numi; așa ca toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam. Și a
pus Adam nume tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva
lui” (Facere 2, 19-20).
Puterea rațională cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, prin intermediul Chipului
Său, imprimat în om, îl ajuta pe acesta să cunoască lumea materială, sensul ei și prin
această contemplare naturală să ajungă la recunoașterea, cunoașterea și contemplarea lui
Dumnezeu, Cel care le crease pe toate: „Sfărșitul (ținta din urmă) virtuții este binele,
care înseamnă împlinirea și întregirea lucrării dumnezeiești. Spre această împlinire duce
puterea (facultatea) rațională a sufletului, folosindu-se de puterea mâniei și a poftei
potrivit cu firea. Și în ea iese la iveală frumusețea asemănării noastre cu Dumnezeu. Iar
sfârșitul filosofiei contemplative este adevărul, care e cunoștința unitară și neîmpărțită a
tuturor celor ce sunt în jurul lui Dumnezeu. Spre el e purtată mintea curată după ce a
lepădat cu totul judecata cea după simțuri. În această cunoștință se descoperă neîntinată
demninatatea chipului dumnezeiesc.”7
Rațiunea comform cu modul cum acționează, ghidează sau mai bine zis conduce
atât sufletul cât și trupul. O rațiune sănătoasă conduce toate celelalte puteri ale sufletului
și trupului, către lucrarea virtuților. În schimb o rațiune bolnavă, așa cum a fost cea a lui
Adam după cădere, conduce toate aceste puteri către patimi, către plăceri ce aduc
suferințe.
Spre exemplu cuvântul rostit de om, este indisolubil legat de rațiunea lui.
Conform lui Ioan Damaschin, în Dogmatica, itinerarul acestui parcurs este următorul:
gândul simplu, gândul, reflexia, înțelegerea, raționamentul, cuvântul mintal și cuvântul
rostit.8

I. 2. Patologia cunoașterii

Una dintre părțile componente cu care a fost înzestrat sufletul uman este puterea
rațională. Astfel cunoașterea aparține acestei puteri raționale a omului.

7
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54, scolia 2, Filocalia 3, pp. 237-238.
8
Nicolae Răzvan Stan, Antropologia din perspectiva hristologică; Bazele doctrinare ale vieții
duhonvicești, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, p. 110.
 7

În starea firească a omului, înainte de păcatul strămășesc, funcțiile cognitive ale

acestuia erau în conformitate cu propria natură.9 Cunoașterea îi era necesară omului
pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Văzându-se pe sine însuși așa cum este și
vâzând întreaga creație, omul ajungea la cunoașterea lui Dumnezeu. Astfel înțelegând
rațiunile (logoi) celorlalte făpturi, ajungea să îl contemple pe Creatorul lor.
Odată cu călcarea poruncii, mintea s-a lăsat condusă de simțuri și de pofte,
ieșindu-și din firesc.10
În acest sens iată ce zice Nichita Stihatul: „ este mișcat împotriva firii și în chip
nerațional. Trăiește contra rațiunii, înrobit simțuriloe, căzut din demnitatea sa (...), iar
nemișcându-se potrivit cu firea, s-a asemănat prin aceasta dobitoacelor, căci cugetarea
lui este moartă, iar din pricina relei lui purtări a fost biruit de partea nerațională a
sufletului” ( în „Despre suflet”).11
Omul ieșind din firescul cunoașterii lui Dumnezeu, ajunge să deformeze
realitatea, ajunge la un delir nefiresc, fantasmagoric. Acest lucru se întâmplă din pricina
faptului că omul nu mai vede în făpturi rațiunile (logoi) lor. De acum el le vede ca pe
niște simple obiecte menite nu să îl conducă la cunoașterea lui Dumnezeu, ci să îi
satisfacă poftele, stărnite de dorințele materiale.
Pentru omul firesc (de dinainte de cădere sau restabilit în Hristos) puterea
cognitivă îl ajută să ajungă la cunoașterea și contemplarea lui Dumnezeu. Sfânta
Scriptură este concludentă în acest sens: „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea
lumii, înțelegțndu-se din făpturi, adică veșnica lui putere și dumnezeire” (Romani 1, 20)
sau „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria” (Psalmii
18,1).
Prin ieșirea din fiescul acestei puteri raționale a cunoașterii, mintea omului a
deviat grav de la scopul pentru care a fost creat. Nu numai că nu a mai cunoscut
rațiunile (logoi) făturilor și prin ele pe creatorul lor, nu numai că omul a început să vadă
aceată creație ca pe niște simple obiecte ale împlinirii dorințelor sale pătimașe în scopul
împlinirii plăcerii trecătoare. Peste toate acestea, orbit de dorința din ce în ce mai mare
de a-și îmlini plăcerile pătimașe, omul a început să venereze creația.12
Iată ce zice în acest sens Apostolul Pavel: „S-au rătăcit în gândurile lor și inima
lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni. Și au schimbat

9
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2006, p. 44.
10
Ibidem, p. 44.
11
Ibidem, p. 46.
12
Ibidem, p. 51.
 8

slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și
al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor” (Romani 1, 21-23).
Așadar mintea ieșindu-si din firescul pentru care a fost creată, ajunge să se
risipească. Dacă singurul gând și scop al omului firesc era cunoașterea și contemplarea
lui Dumnezeu, pentru omul nefiresc minte este asediată de o multitudine de gânduri.
Acestea îl macină, îl împrăștie în toate direcțiile, mintea nemaifiind unitară.
Putem spune că această pervertire a minții este principalul scop al apariții
tulburărilor psihice ale omului: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!”
(Psalmii 13, 1).

1. 3. Patologia memoriei

Memoria este tot o componentă a puterii raționale a sufletului omului. Memoria

este dată omului încă de la creație. Scopul memoriei este „aducerea-aminte de
Dumnezeu”. În sens mai larg aducerea-aminte implică amintirea poruncilor lui
Dumnezeu. De aceea memoria implică aducerea-aminte de virtuți care îl ferește pe om
de patimi.
În plan mai profund aducerea-aminte înseamnă aminterea binefacerilor lui
Dumnezeu în viața omului și a lumii. În urma acestui act omul aduce slavă și mulțumire
Creatorului său pentru aceste binefaceri. Iată ce zice despre acest subiect Marcu Acetul:
„Așadar, fiule, începutul purtării tale plăcute lui Dumnezeu trebuie să îl faci pornind de
la aceasta: să te gândești statornic și pururea, într-o meditație neîntreruptă, la toate
binefacerile de care ți-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu, spre mântuirea
sufletului tău; și să nu încetezi a-ți aminti de multele și marile Lui binefaceri,
acoperindu-le cu uitarea păcatului sau trândăviei și prin aceasta lăsând să treacă vremea
cealaltă fără folos și fără să aduci mulțumire. Căci aceste amintiri neîncetate,
împungând inima ca un ac, o mișcă totdeuna spre mărturisire, spre smerenie, spre
mulțumire adusă cu suflet zdrobit și spre toată sârguința bună. Ele ne îndeamnă să-I
răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune și cu toată virtutea” (în Episolă către
Nicolae Monahul).13
Scopul firesc al memorie este prin urmare, aducerea-aminte neîncetat de
Dumnezeu și de lucrările sale binefăcătoare în viața omului și în lume în general.
13
Ibidem, p. 85.
 9

Memoria îl ajuta pe om să își aducă aminte de poruncile date lui de Dumnezeu, care îl
fereau de patimi. Astfel memoria îl ajuta pe om în scopul pentru care a fost creat, acela
de a fi în comuniune cu Dumnezeu.
În urma păcatului strămoșesc, memoria, ca de altfel toate celelalte facultăți ale
omului, își ies din firescul lor. În cazul memoriei, aceasta se întunecă cu întunericul
uitării lui Dumnezeu. Omul care de acum își îndreaptă toate puterile spre lumea
sensibilă nu se mai preocupă de aducerea-aminte a lui Dumnezeu. Astfel memoria
putem spune că se îmbolnăvește, prin ieșirea din firescul ei.
Bola memoriei afectează, în mod direct minte, care este organul ei. Putem spune
că mintea care îl uită pe Dumnezei, se înstrăinează de El, și se îndreaptă doar spre
materie, este moartă din punct de vedere spiritual.14
Din momentul căderii în păcatul primordial a lui Adam, în cadrul memoriei se
creează o diviziune. Dacă până la momentul căderii memoria îi punea omului în față
doar binele, odată cu căderea în păcat, memoria ajunge să îi aducă aminte omului atât de
bine, cât și de rău. Orice aducere-aminte a binelui este urmată din acest monent de o
aducere-aminte a răului.
Diadoh al Foticeei spune: „De când mintea noastră s-a rostogolit la chipul îndoit
al cunoștinței, e silită, chiar dacă nu vrea, să poarte în aceeași clipă și gânduri bune, și
gânduri rele (...). Căci cum se grâbește să înțeleagă binele, îndată își amintește și de rău.
Fiindcă de la neascultarea lui Adam ținerea de minte a omului s-a sfâșiat în două” (în
„Cuvânt acetic în 100 de capete”).15
Deci patologia memoriei putem spune că este o altă cauză a îmbolnăvirii
psihicului uman și a apariției tulburărilor psihice. Divizarea memoriei îi aduce neîncetat
omului amantiri de ordin material în minte.

1. 4. Patologia imaginației

Imaginația, conform lui Nichita Stihatul16, este una dintre facultățile de cunoaștere
ale omului, ea fiind una dintre cele mai elementare.
Firescul acestei funcții a imaginației, este acela de a reprezenta omului lucrurile
materiale așa cum sunt, fiind deci în indisolubilă legătură cu simțurile. Imaginația

14
Ibidem, p. 88.
15
Ibidem, p. 91.
16
Sf. Nichita Stihatul, Despre suflet, 37.
 10

perimte transformarea senzațiilor în imagini, astfel omul are o reprezentare a ceea ce

simte.
Imaginația poate avea trei forme: imaginație producătoare de imagini, imaginație
reproductivă și imaginație creatoare. A doua, respectiv a doua forma a imaginației, sunt
responsabile, în timpul somnului, cu creearea viselor.
Revenind la starea firească a imaginației, așa cum a fost dată omului, ea era legată
doar de reprezentarea creaturilor din jur. În această stare de dinainte de păcatul
primordial, omul, prin imaginație și imaginile reproduse de aceasta, ajungea la
contemplarea naturală. Astfel cunoscând rațiunile (logoi) ale făpturilor și contemplându-
le ca și făpturi ale lui Dumnezeu, omul, ajunge la contemplarea duhovnicească, a
Creatorului lor.17
În urma păcatului primordial al lui Adam, imaginația devine un instrument al
separării omului de Dumnezeu. Astfel în special prin intermediul imaginației creatoare,
omul, își creează o imagine proprie, fantasmagorică, despre lume. În alt scop
imaginația, la omul căzut, are rolul de a hrăni prin imaginile produse patimile. Atât în
stare de vege, cât și în somn imaginile îl stârnesc pe om la plăcerile produse de patimi.

17
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2006, pp. 92-93.
 11

CAPITOLUL II
PATOLOGIA PSIHICULUI UMAN DIN PERSPECTIVA
PSIHANALIZEI/PSIHOLOGIEI/PSIHOTERAPIEI

În cadrul primului capitol, am analizat patologia psihicului uman, din perspectiva

teologiei antropologice creștin-ortodoxe, dezvoltate de Părinții patristici ai Bisericii pe
fundamentele Sfintei Scripturi. Capitolul de față își propune prezentarea și analizarea
perspectivei cu care a venit psihiatria/psihoterapia în domeniul psihicului uman.

II. 1. Psihanaliza freudiană

Sigmund Freud a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, care a trăit între
1856-1939. El este fondatorul școlii psihologice de psihanaliză.18
Poziția sa în raport cu Dumnezeu a fost una a unui ateu militant. Sigmund Freud a
recunoscut, de altfel, influența pe care a avut-o asupra sa Feuerbach, părintele
ateismului și materialismului modern. Pentru el Dumnzeu este un concept vid, o iluzie
și o proiecție a psihicului uman. Astfel, pentru Freud, nu Dumnzeu l-a creat pe om, ci
omul l-a creat pe Dumnzeu, pentru a-i acoperi frica, fiind pentru omul matur un
substitut al părintelui biologic. El merge mai departe și compară rituarurile religioase cu
rituarurile nevrozei obsesionale și doctrinele religioase cu ideile delirante.
Antropolia lui Freud, este una pur materialistă. În centrul teoriei sale despre om
stă libidoul. Toate activitățile umane de desprind din dorințele lui sexuale.19
Apariția și dezvoltarea psihanalizei freudiene, a dus de-a lungul timpului la
întrebarea firească, este ea sau nu este compatibilă cu creștinismul. Interesant în acest
sens este faptul că psihanaliza s-a dezvoltat mai mult în țările cu majoritate creștin-
protestantă. Probabil acest lucru s-a datorat renunțării la Taina Spovedaniei, în cadrul
Bisericilor protestante. Astfel psihanaliza de dezvoltă rapid în țări ca Germania, Anglia,
Țările Nordice sau peste Ocean, în S.U.A.
De aici se poate sublinia ideea că psihanaliza a apărut ca un substitut la Taina
Spovedaniei în aceste locuri. Practica Spovedaniei prin care gândurile sunt scoase la
suprafață a cunoscut o amplă dezvoltare în cadrul psihanalizei, în sens terapeutic.

18
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud
19
Jean-Claude Larchet, Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii, Editura Sofia,
București, 2009, pp. 39-42.
 12

Totuși putem afirma că psihanalziei lui Freud nu i se poate atribui un statut

religios, filosofic sau științific. Teoriile lui nu au fost validate din punct de vedere
științific.20
Cu toate acestea există unele elemente analoge între teologia creștin-ortodoxă
despre patimi și patologia acestora și psihanaliza freudiană referitoare la patologia
psihicului uman. Astfel patima filautiei (iubirea pătimașe de sine) este numită de
Sigmund Freud narcisim. Analogul acestei denumiri este povestea lui Narcis din
mitologia greacă. Multe alte patologii ale psihanalizei vor primi din partea lui Freud
analogii în mitologia greacă.
Un loc important în psihanaliza freudiană îl ocupă pulsiunile de viață, numite
Eros, și pulsiunile de moarte, numite Thanatos. În concepția lui Freud, o bună parte din
patologia psihică umană rezultă tocmai din nestăpânirea acestor doi poli opuși.
O analogie a acestora putem găsi în teologia Părinților patristici, în ceea ce ei
numea puterea poftitoare și puterea irascibilă. Această analogie vine probabil din sursa
comună a acestor concepte: Platon.21
Pentru Freud, ca și pentru teologia creștină, energia trebuie investită în ceva,
trebuind să existe o „iconomie” a energiei, viața lăuntrică a omului este măcinate de
conflicte interioare care trebuie rezolvate și omul trebuie sa participe la o creștere
progresivă care în cele din urmă duce la stăpânirea de sine.
Freud, numește ca Eu, partea constitutivă a facultăților superioare. Pentru el
aceastea sunt conștiința și voința, iar Eul are rolul să domine Sinele. Sinele este compus
din elementele refulate, impulsiunile sexuale și agresive care pornesc din zona
inconștientă a psihicului.22
Dacă pentru antropologia creștin-ortodoxă, dorința sexuală, apare contrară firii,
după căderea omului în pacatul primordial, pentru psihanaliza freudiană ea este firească.
Ba mai mult pentru Freud, dorința sexuală sau libidoul, stau în centrul activității umane.
Căutarea plăcerii este normală, această plăcere fiind de natură sexuală, ea aducând
omului fericirea. De altfel, pentru Freud, satisfacerea toatală a instinctelor, repsrezintă
fericirea totală pe care o poate atinge omul. Totuși omul fiind constrâns de anumite

20
Jean-Claude Larchet, Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii, Editura Sofia,
București, 2009, pp. 35-36.
21
Ibidem, pp. 36-37.
22
Ibidem, p. 37.
 13

reguli și de societatea în care trăiește, el nu își poate satisface toate aceste instincte. Din
acest motiv omul este nevoit să se muțumească cu o fericire relativă.23
Referitor la starea de sănătate a omului și deci a psihicului uman, el ajunge la
concluzia că starea de sănătate nu este ceva neapărat pozitiv. Scopul psihanalizei nu era
neapărat vindecarea omului, ci înfrângerea rezistențelor sale și scoaterea la suprafață a
refulărilor lui, acceptarea lui așa cum este, auto-controlul, toate în scopul de a se bucura
cât mai mult de viață.24 De altfel pentru Freud, conform teriei materialiste, această viață
era singura realitate, și singurul loc în care omul poate căuta să fie fericit.

II. 2. Psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung

Carl Gustav Jung, trăit între anii 1875-1961, fiind medic, psihiatru și psiholog,
originar din Elveția. El a studiat și a profesat atât medicina generală cât și cea
psihiatrică. Între 1907 și 1912 lucrează alături de Sigmund Freud, cu toate acestea de-a
lungul timpului el se distanțează de multe dintre ideile acestuia. El se axează pe un nou
tip de terapie, psihoterapia clinică.25
Fiind fiu de pastor, s-a declarat de multe ori ca fiind creștin, și că gândirea lui este
fundamnetată pe gândirea creștinismului.
Dacă Sigmund Freud a fost un adept al ateismului materialist convins, nu același
lucru se poate spune și despre Carl Gustav Jung. Elvețianul a fost interesat de-a lungul
activității sale de religie în general, studiind multe religii occidentale și orientale.
Legătura sa cu creștinismul, a fost văzută și tratată de unii teologi romano-catolici
și protestanți ca o apologie împotriva ateismului freudian. Faptul că Jung a integrat în
cadrul terapiei sale, dimensiunea spirituală a omului, a atras mulți pacienți creștini și a
dezvoltat mulți psihoterapeuți creștini.26
Cu toată simpatia lui Jung pentru religii în general și pentru creștinism în special,
există idei fundamental opuse în multe cazuri, între gândirea lui și teologia creștină.
Totuși Jung vede în angoasa societății și în patologia bolilor psihice nu cauza
religioasă, ci tocmai absența ei. În momentul în care omul își pierde menirea religioasă,
problemele psihice încep să apară.

23
Ibidem, p. 45.
24
Ibidem, p. 47.
25
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carl_Gustav_Jung
26
Jean-Claude Larchet, Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii, Editura Sofia,
București, 2009, pp. 51-52.
 14

Antropologia lui Jung deși nu se apropie neapărat de cea creștină, se diferențiază

totuși de cea a lui Freud. Din acest punct de vedere Jung nu pune în centrul vieții
omului, activitatea sexuală, așa cum o face Freud.
Jung consideră că problemele psihologice, sunt actuale, ele putând fi rezolvate
plecând de la starea actuală a omului, indiferent de trecutul său. Din acest punct de
vedere se apropie de antropologia creștină. În schimb, Freud, considera că primii opt ani
din viața omului sunt determinanți în evoluția lui psihologică ulterioară.
Jung dezvoltă de-a lungul activității lui o teorie ce va străbate deceniile, până în
ziua de astăzi. Este vorba despre teoria inconștientului colectiv ce se raportează în mod
direct la inconștientul personal al fiecărui om. Pentru psihologia analitică este esențială
ieșirea din Eu și ajungerea la Sinele persoanei, asemănător cu antropologia creștină
conform căreia omul este chemat să ajungă la sinele său lăuntric. Chiar Jung afirmă că
Sinele reprezintă Chipul lui Dumnzeu în om.27
Așadar există unele asemănări între ideile lui Carl Gustav Jung și Antropologia
creștină, dar vom vedea mai departe că există în același timp și unele puncte de
divergență între acestea.
Este ușor de văzut că în gândirea lui Jung, creștinismul este văzut ca și celelalte
religii. Bazele doctrinare, antropologice și spirituale ale creștinismului sunt astfel
relativizate în gândirea lui Jung.
Carl Gustav Jung a afirmar, de altfel, că nu privește religiile decât din modul cum
acestea se exprimă asupra psihicului uman. El vede în religii anumite simboluri. În
Treime creștină, el vede simbolul unui arhetip. El afirmă în acest sens: „ ea (Trinitatea)
traduce doar o evoluție progresivă a arhetipului în conștiință și primirea lui în
potențialul conceptual al Antichității” sau „reprezintă emergența progresivă a unui
arhetip care a ordonat reprezentările antropomorfice ale tatălui, fiului și suflui de viață
într-o schemă arhetipală”.28
În altă ordine de idei, gândirea lui Jung despre religii, se fundamentează pe
dezvolatarea teoriei inconștientului colectiv. Conform acestei teorii fiecare persoană
transmite informații în acest inconștient colectiv, în același timp fiecare persoană
primind la rândul ei informații din acest inconștient colectiv în propriul inconștient
personal.

27
Ibidem, p. 56.
28
Ibidem, p. 61
 15

Astfel, de-a lungul timpului, religiile s-au dezvoltat în funcție de nevoile colective
ale oamenilor, din diferitele arii geografice. Inconștientul colectiv este cel care dezvoltă
zeitățile, personajele mitice, doctrinele religioase, în funcție de nevoile societății.
Jung îl vede pe Hristos ca provenind din mai multe surse: Osiris-Horus (dumnzeu-
om în religia Egiptului antic). Este văzut, de asemenea, ca arhetipul eroului solar,
comparat în acest sens cu: Osiris, Tamnuz, Attis-Adonis, Mithra, Pheonix.29
Alegerea de natură religioasă a omului, pentru Jung, este de natură psihologică.
Fiecare este liber și își alege „dumnezeul” pe care vrea să îl slujească, în funcție de
proprile nevoi. Iată ce spune el în una din lucrările sale „După mine, în general energia
psihică, libidoul, este cea care creează imaginea divinității folosindu-se de modele
arhetipale și, prin urmare, omul acordă un rang divin forței din el. Așa ajungem la
concluzia (...) că imaginea lui Dumnezeu poate fi desigur un fenomen real, dar în primul
rând subiectiv”.30
Jung preia idei și din religia gnostică. Astfel el emite ideea că precum Hristos este
Fiu al lui Dumnezeu, așa și Satana este tot fiu al lui Dumnzeu. El consideră că Dumnzeu
are o unitate a binelui și a răului, mainifestată prin Hristos, respectiv prin Satana.
Dumnezeu lucrează în lume atât prin Hristos, cât și prin Satana, astfel lui Dumnezeu îi
poate fi atribuit și răul din lume. În același timp în om există și binele, cât și răul, el
fiind nevoit să se accepte așa cum este.31
De altfel, Jung, influențat puternic de gnosticism găsește în aceste idei și o
modalitate de vindecare psihică a omului. După el, lupta internă a omului cu propriul
rău nu este una firească. Această luptă îl macină, și îi creează o stare de vinovăție.
Singura modalitate de a echilibra psihicul, este acceptarea omului a faptului că în el
zace atât o forță a binelui, cât și una a răului. În acest fel se reface unitatea ființei
umane, care de altfel, după cum am arătat se află și în Dumnzeu. Pentru Jung, de altfel,
Dumnzeu reprezintă o imagine a Sinelui. El spune „Este Sinele un simbol al lui Hristos
sau este Hristos un simbol al Sinelui? În cercetarea de față am dat un răspuns afirmativ
la ultima întrebare. Încerc să arăt cum imaginea tradițională a lui Hristos unește în sine
caracteristicile unui arhetip, și anume cele ale Sinelui”.32
Pentru gândirea lui Jung, Sinele ajunge să fie divinizat. Pentru el Sinele și
Dumnzeu sunt același lucru. El atribuie Sinelui unele caracteristici ale divinității:

29
Ibidem, p. 63.
30
Ibidem, p. 67.
31
Ibidem, p.84.
32
Ibidem, p. 91.
 16

inefabilitatea ființei, tranșcedență, universalitate, imortalitate, eternitate, totalitate,

perfecțiune. În multe privințe imaginea Sinelui, la Jung, este preluată din religia
hindusă, lucru pe care, de altfel, l-a și recunoscut.33
Sinele ar reprezenta totalitatea omului, care include eul conștient, inconștientul
individual și inconștientul colectiv. Sinele are în componența sa o parte luminoasă,
reprezentată de Hristos și o altă jumătate întunecată, reprezentată de Satana.
Partea întunecată a Sinelui se află atât în inconștientul individual, cât și în
inconștientul colectiv. În acest sens el spune: „Tendințele condamnabile fac parte din
noi, fiind contribuții la ființa noastră existentă și corporală; ele formează „umbra”
noastră (...) Cum aș putea exista în lume fără să proiectez o umbră. Ființa mea
întunecată face și ea parte din totalitatea mea, și atunci când sunt conștient de umbra
mea, îmi aduc aminte că nu sunt decât un om printre ceilalți oamani și la fel ca ceilalți
oameni.”34
Revenim acum la subiectul capitolului nostru, patologia psihicului uman. Pentru
Jung, aceste patologii se dezvoltă din pricina conflictelor interioare a omului: „Nevroza
este o dezbinare interioară, o discordie internă: tot ceea ce întărește această discordie în
noi agravează răul, tot ceea ce o pacifică duce la sănătate. Ceea ce instalează această
discordie este presentimentul sau chiar înțelegerea că în interiorul aceluiași subiect sunt
două ființe, care se comportă în mod antitetic, așa cum îl auzim pe Faust spunând: „Vai,
două suflete-s în mine”; e vorba de omul simțurilor și de omul spiritual, de Eu și de
umbra lui etc”.35
În gândirea lui Jung, conflictul principal, care duce la patologii psihice, este
conflictul între eul conștient și inconștientul individual, respectiv cel colectiv.
Modul cum poate fi rezolvat acest conflict și deci tratate problemele psihice, este
reconcilierea. Reconcilierea elementelor psihice conștiente și inconștiente, care sunt în
opoziție: „Revenirea firească la normal prin care dezbinările se conciliază de la sine a
fost pentru mine modelul și fundamentul unei metode care, în esență, urmărește să
suscite în mod intenționat un fenomen care în natură se produce spontan și inconștient și
să-l integreze conștinței, modului ei conceptual. Nefericirea multor bolnavi constă, într-
adevăr, în imposibilitatea de a afla mijloacele sau căile prin care să-și poată asimila
evenimentele a căror scenă sunt”.36

33
Ibidem, pp. 92-93.
34
Ibidem, p. 96.
35
Ibidem, p. 104.
36
Ibidem, p. 105.
 17

Pentru Jung, răul nu trebuie combătut, ci acesta trebuie armonizat cu binele, cele
două elemente ducând împreună la unitatea omului: „O simplă reprimare a umbrei
vindecă tot atât de puțin nevroza pe cât decapitarea ar vindeca migrenele. Nu ajută nici
să distrugi morala unui om, căci ai ucide astfel eul său cel mai bun, fără de care nici
umbra nu ar mai avea nici un sens. De aceea reconcilierea acestor contrarii este una
dintre cele mai importante probleme (...) Astfel, știm de Carpocrate, un filosof
neoplatonician, a cărui școală (...) propovăduia că binele și răul nu sunt decât feluri de a
vedea ale omului, iar sufletele trebuie, din contră, să fi trăit înainte de moarte toate
experiențele umane posibile, până la cele mai neobișnuite, dacă nu voiau să decadă în
recaptivitatea corpului. Din captivitatea în lumea somatică a Demiurgului sufletul se
poate răscumpăra întrucâtva numi prin îndeplinirea integrală a tuturor necesităților
vieții (așadar, și a celor foarte rele). (...) Raportând aceasta la o altă doctrină gnostică,
conform căreia nu poți fi absolvit de un păcat pe care nu l-ai comis, recunoaștem aici o
problemă de mare importanță avansată de filosofii neoplatonicieni” (În lucrarea
„Psihologie și religie).37
În cadrul terapiei lui Jung, confruntarea cu propriul întuneric, nu era decât o primă
etapă în procesul de vindecare a patologiilor psihicului uman. Există o serie de conflicte
și complexe care populează psihicul, declanșând nevroze. Aprofundarea inconștientului
colectiv poate fi și benefic, dar și dăunător, motiv pentru care, fiecare în parte, are
nevoie de sprijinul și ghidarea psihoterapeutului.38
Astfel modul corect, în care omul se poate poziționa față de inconștient, este acela
de a nu se lăsa dominat de el, ci să îl integreze în mod conștient, acesta fiind capabil să
restabilească în acest mod echilibrul în om, prin legile și dinamismul său. Astfel omul
obține totalitatea sa.
Totuși atunci când vorbim de patologi psihice sau boli psihice și modul concret
cum pot fi ele tratate, Jung rămâne destul de vag. El nu are o conceptualitate clară
despre fiecare boală psihică în parte și modul de tratare a acesteia.
Iată ce spune spre exemplu, Perrot, despre Jung: „Pentru Jung, raza de acțiune a
psihoterapiei este la fel de variată ca natura umană. Nu i se pot da aprioric țeluri.
Evoluția psihologică este în esență imprevizibilă. Intențiile și căile naturii nu ne aparțin;
de aceea față de ele trebuie să avem o atitudine de vigilență însoțită de o totală
disponibilitate. În vreme ce terapeutica lui Freud se mărginește la a aduce la cunoștință

37
Ibidem, p. 106.
38
Ibidem, p. 109.
 18

cunoscuturile personale inconștiente care, pentru că au fost uitate sau refulate, tulbură
viața conștientă, Jung nu se mulțumește să restabilească o normalitate care urmează să
fie definită; văzând în inconștient o energie preexistând eului, el nu fixează limite
presiunii acestuia în vederea actualizării lui și admite toate formele de realizare posibile,
fiind atent doar la salvarea și controlul eului conștient” (în lucrarea „Jung (Carl
Gustav)”.39
Așadar în cadrul acestui capitol, am vrut să expunem, ideile psihanalizei lui
Sigmund Freud și a psihologiei analitice a lui Carl Gustav Jung. Cei doi au fost
partizanii acestui gen de a aborda omul și psihicul său, patologiile psihicului său și
modul cum pot fi ele tratate. Deși există unele asemănări antropologice între teologia
creștină și antropologia celor doi, în cea mai mare parte există multe divergențe.
Pentru Antropologia creștină, cunoașterea și comuniunea omului cu Dumnezeu,
reprezintă centrul vieții sale, și inclusiv al sănătății sale psihice, prin reintegrarea în
firescul în care a fost creat.
În cazul psihanalizei propuse de Sigmund Freud, Dumnezeu și orice formă de
religiozitate sunt toatal excluse. Pentru Freud, tocmai religia reprezintă „opimul” care îi
reprimă dorințele și îl aduc la vinovăție. Această reprimare a dorințelor, respectiv starea
de vinovăție, crează în psihicul uman un dezechilibru. El pune în centrul omului și a
activității firești a acestuia, libidoul, activitatea sexuală fiind singura cale de împlinire a
omului, făcându-l fericit.
Carl Gustav Jung, în schimb, nu neagă rolul religie în viața omului, ba chiar o
recomndă. Totuși el ajunge la o relativizare a acesteia, considerând-o un produs al
psihicului uman. Dezvoltă o legătură între teoria inconștientului colectiv și religie,
considerând că fiecare religie, zeitate și personaj mitic apare în funcție de nevoile
omului, respectiv a societății în ansamblul ei. Pentru el reichilibrul psihic vine odată cu
încetarea conflictului interior din om, între partea lui bună și cea rea. Armonizarea și
acceptarea acestor două părți îl duc pe om la echilibru.

II.3. Psihoterapia creștin-ortodoxă

Ulterior, de-a lungul timpului, s-au dezvoltat multe alte teorii despre patologia
psihicului uman și tratarea tulburărilor psihice. Inițial în occident și mai nou și în orient
a apărut o nouă formă de psihoterapie: psihoterapie creștină specifică fiecărei confesiuni
39
Ibidem, p. 111.
 19

în parte. Inclusiv în țările majoritar creștin-ortodoxe, acest tip de psihoterapie a început

să prindă avânt. Țări ca Grecia sau Rusia au dezvoltat deja o rețea largă de cabinete de
psihoterapie ortodoxă. Mai timid, dar și în România, acest gen de abordare începe să se
dezvolte.
„Ce este psihoterapia ortodoxă?
Este „aducerea” lui Dumnzeu în cabinetul de psihoterapie. Psihoterapia ortodoxă
pornește de la premisa că principala boală a omului, este absența lui Dumnezeu din
viața sa, de aceea prioritatea capitală a acestuia este regăsirea relației interpersonale cu
Dumnezeu. Rugăciunea este un remediu puternic, reglează toate procesele din
organismul uman, dar poate reface și psihicul labil al bolnavului. (...) Orice boală
pornește din minte. Mulți bolnavi își pregătesc în mental ani de-a rândul , o îmbolnăvire
definitivă. Nimic nu se manifestă în corp fără să aibă un prototip mental corespunzător.
(...) Primul pas al psihoterapiei ortodoxe este spovedania la preot, al doilea pas
psihoterapia și psihoterapia ortodoxă numită și vindecarea sufletului prin suflet. (...)
Pentru psihoterapia ortodoxă este nevoie de preot și de psihoterapeut integrativ și
ortodox. Pentru psihoterapia ortodoxă este nevoie de pregătire în domeniul
psihoterapiei, al psihiatriei și al teologiei. Preotul se ocupă de partea teologiei, iar
psihoterapeutul ortodox, de psihoterapia ortodoxă și de psihiatrie”40
Iată așadar un mod cum Antropologia creștin-ortodoxă a Bisericii, poate fi
integrată într-o astfel de terapie.

CAPITOLUL III
INTERVENȚIA MEDICAȚIEI DE PSIHIATRIE ÎN TRATAREA
BOLILOR PSIHICE

În cadrul acestui capitol, vom încerca, expunerea pe scurt a tulburărilor psihice

conform medicinei de psihiatrie, apoi efectele medicamentelor prescrise pentru o parte
dintre aceste tulburări.
40
https://www.romedic.ro/iuliana-fulas-cabinet-individual-de-psihologie/articol/13517
 20

III. 1. Clasificarea tulburărilor psihice41

a) Tulburării psihice specifice copilăriei și adolescenței.

1. Retardare mintală; se definește printr-o capacitate intelectuală sub media
normală.
2.Tulburări ale învățării; se caracterizează printr-o dificultate în achiziționarea
abilităților în aritmetică, scriere sau lectură.
3. Tulburare a abilităților motorii; se manifestă prin dificultatea de coordonare.
4. Tulburări ale comunicării; provoacă dificultatea în a formula propoziții
specifice vârstei.
5. Tulburări pervazive ale dezvoltării; această tulburare provoacă izolarea și
incapacitatea de a comunica, caracterizându-se printr-un mod autist de existență.
6. Tulburări prin deficit atențional și comportament disruptiv; se caracterizează
prin violență, impulsivitate sau inatenție.
7. Tulburări alimentare ale perioadei de sugar sau ale primei copilării; se împart în
două categorii: pica (consumul de alimente nenutritive) și tulburarea prin ruminație
(regurgitaţie sau remasticaţie).
8. Tulburări ale ticurilor.
9. Tulburări de eliminare; apare ca o incapacitate de control a nevoilor urinare.
10. Alte tulburări: mutismul electiv (refuzul voluntar de a vorbi), tulburarea
reactivă a atașamentului din perioada de sugar sau prima copilărie (afectarea severă a
capacităţii de relaţionare, debutând înaintea vârstei de cinci ani), tulburarea mişcărilor
stereotipe (sugerea degetului, lovirea cu capul, roaderea unghiilor, ciupirea pielii), şi
tulburarea prin anxietate de separare (copilul nu poate fi despărţit de casă din cauza
anxietăţii).
b) Delirium, demenţă, tulburări cognitive amnestice şi alte tulburări cognitive.
1. Delirum; definit printr-o confuzie mintală pe termen scurt.
2. Demență; se caracterizează printr-o pierdere acută a memoriei, dar și a
judecății, orientării și congniției.
3. Tulburare amnestică; definită tot prin pierderea memoriei, dar și prin dificultăți
de fixare, evocare.

41
Conform Kaplan & Sadock, Psihiatrie clinică,Manual de buzunar, ediția a treia.
 21

Aceste tulburări pot apărea din pricina unei condiții medicale generale (ex. o
infecție), a consumului de subtanțe gen cocaina, a unui traumatism cranio-cerebral, dar
și din alte cauze.
c) Tulburări mintale cauzate de o condiţie medicală generală.
Printre tulburările psihice cauzate de anumite condiții medicale generale se
numără: sifilisul, encefalita, abcese, boli cardio-vasculare, traumatisme craniene,
epilepsie, neoplasme intracraniene, tulburări endocrine, pelagră, avitaminoze, infecţii
sistemice (de ex., tifice, malarice) şi boli degenerative ale SNC (de ex., scleroza
multiplă).
d) Tulburări legate de substanțe.
1. Tulburări prin uz de substanțe; tulburări psihice pot apărea și ca urmarea
consumului excesiv de anumite substanțe, cum ar fi alcoolul, nicotina (tutun) şi cafeina.
De asemenea de un grad și mai ridicat de risc se numără substanțe ca opiacee (opiu,
alcaloizi de opiu şi derivatele acestora şi analgezice de sinteză cu efecte de tip
morfinic); halucinogene (de ex., dietilamida acidului lisergic – LSD); fenciclidină;
hipnotice, sedative sau anxiolitice; cocaină; canabis (haşiş, marijuana); amfetamine şi
inhalante.
2. Tulburări induse de substanțe; aceste substanțe psihoactive pe lângă sindroame
ca sevrajul și intoxicația, pot provoca și o serie de tulburări psihice, cum ar fi delirium,
demenţă persistentă, tulburare amnestică persistentă, tulburare psihotică, tulburare a
dispoziţiei, tulburare anxioasă, disfuncţie sexuală şi tulburare a somnului.
3. Tulburări legate de alcool; pe lângă substanțele psihoactive enumerate mai sus,
alcoolul în exces poate provoca, de asemenea, o serie de tulburări la nivel psihic, de
genu, deliriumul de intoxicaţie, tulburarea psihotică indusă de alcool (include
halucinoza alcoolică – diferenţiată de DT prin prezenţa unui sensorium clar), tulburarea
amnestică persistentă indusă de alcool (sindromul Korsakoff – adesea precedat de
encefalopatie Wernicke, o condiţie neurologică cu ataxie, oftalmoplegie şi confuzie –
sau coexistând cu encefalopatia Wernicke, în cadrul sindromului Wernicke–Korsakoff)
şi demenţa persistentă indusă de alcool (diferenţiată de sindromul Korsakoff prin
prezenţa deficitelor cognitive
multiple). Se pot întâlni, de asemenea, tulburare a dispoziţiei, tulburare anxioasă şi
tulburare a somnului induse de alcool.
e) Schizofrenie și alte tulburări psihotice.
 22

1. Schizofrenia; în general se caracterizează prin modificarea afectului și a

comportamnetului. Schizofrenia este încadrată în cinci tipuri diferite de manifestare:
dezorganizat, catatonic (agitat, violent), paranoid, nediferențiat (halucinații), rezidual
(depresia post-pshipotică din schizofrenie).
2. Tulburarea delirantă (paranoidă); se manifestă prin comportamente de
granduare, gelozie excesivă, persecuție etc. În general are o evoluție cronică.
3. Tulburarea psihotică scurtă; se manifestă ca durată sub patru saptămâni, fiind
cauzată de un stres extern.
4. Tulburarea schizoneiformă; asemănătoare cu schizofrenia ca manifestare, dar
durează sub șase săptămâni.
5. Tulburarea schizoafectivă; este caracterizată printr-un amestec de simptome
schizofrenice, de euforie excesivă (bipolaritate) sau depresie.
6. Tulburarea psihtică comunicată (indusă); acest tip de delir apare la două
persoane, cea mai puțin inteligentă fiind influențată de cealaltă persoană.
7. Tulburare psihotică ca rezultă dintr-o condiție medicală generală; se manifestă
prin deliruri secundare sau halucinații, ca urmare a unei boli medicale: epilepsie de lob
temporal, avitaminoză, meningită.
8. Tulburare psihotică indusă de substanțe; este indusă ca urmare a unor substanțe
psihoactive ca haluginogenele sau cocaina.
9. Tulburare psihotică N.A.M. (psihoză atipică); această tulburare are trei tipuri de
manifestare: o cultură specifică (boala koro din sudul şi estul Asiei – teama de
retragerea în abdomen a penisului), un anumit moment sau eveniment (psihoza post–
partum – la 48–72 de ore după ce femeia naşte), un set particular de simptome
(sindromul Capgras – pacienţii cred că au o dublură/sosie).
f) Tulburări ale dispoziției.
1. Tulburări bipolare; în general se manifestă prin trecerea bruscă de la o stare de
euforie, la una de depresie.
2. Tulburări depresive; are trei tipuri de manifestare: tulburarea depresivă majoră,
tulburarea distimică (cauzată de obicei de o pierdere), și depresia cu patern sezonier.
g) Tulburări anxioase.
Această categorie are mai multe tipuri de manifestare, cum ar fi tulburarea prin
anxietate generalizată, tulburarea prin panică, agorafobia, fobia specifică, fobia socială
(teama de a vorbi în public), tulburarea obsesviv-compulsivă, tulburarea de stres
posttraumatic (ca urmare a unui stres major provocat de un eveniment), tulburarea de
 23

stres acută (durează până la patru săptămâni). Tulburările anxioase pot apărea și ca
urmare a unor condiții medicale sau consumului de substanțe.
h) Tulburări somatoforme.
În acest caz bolnavul se preocupă în mod excesiv de corpul său, fiind într-o
permanentă teamă față de apariția unei boli.
i) Tulburări factice.
Se caracterizează prin imitarea unor simptome psihologice sau medicale, în scopul
asumării rolului de bolnav.
j) Tulburările disociative.
Se caracterizează prin schimbări bruşte, temporare, ale conştienţei sau identităţii.
k) Tulbuări sexuale ale identității de gen.
În cadrul acestei tulburări intră manifestări de genul ,,exhibiţionismul, fetişismul,
frotteurismul, pedofilia, masochismul sexual, sadismul sexual, fetişismul transvestic
(îmbrăcarea în hainele sexului opus), şi voyeurismul. Disfuncţiile sexuale se referă la
tulburările dorinţei (tulburare prin dorinţă sexuală hipoactivă, tulburare prin aversiune
sexuală), ale excitaţiei (tulburare a excitaţiei sexuale feminine, tulburare erectilă
masculină – impotenţa), la tulburările orgasmului (tulburare orgasmică feminină –
anorgasmie, tulburare orgasmică masculină – ejacularea întârziată sau cea prematură) şi
la durerea sexuală (dispareunie, vaginism). Disfuncţiile sexuale se pot datora şi unei
condiţii medicale (scleroză multiplă) sau abuzului de substanţe (amfetamine).
Tulburările identităţii de gen (inclusiv transsexualismul) se caracterizează prin
disconfortul persistent legat de sexul biologic al persoanei respective şi prin dorinţa de
a–şi pierde caracteristicile sexuale (de ex.,castrare).”
l) Tulburări ale alimentației.
Se caracterizează prin anorexie (refuzul de a mânca) și bulimie (consum excesiv
de alimente).
m) Tulburări ale somnului.
În această categorie se includ insomniile, hipersomnia, parasomniile (coșmarulile)
etc.
n) Tulburări ale controlului impulsurilor (neclasificate în altă parte).
Aceste tulburări se referă la incapacitatea persoanei de a-și controla impulsurile,
trecând la un alt act. Aici se includ agresiunea, furtul, incendierea, zmulgerea părului,
jocul patologic de noroc.
o) Tulburări de ajustare.
 24

Apare ca o incapacitate de adaptare la noi locuri sau anumite situații de viață.

p) Tulburări de personalitate.
1. Tulburarea de personalitate paranoidă; este caracterizată prin suspiciozitate
excesivă, gelozie, invidie, grandoare, sensibilitate excesivă, rigiditate, blamarea
celorlalți etc.
2. Tulburarea de personalitate schizoidă; semanifestă prin simptome ca timiditate,
izolare, hipersensiilitate, visare cu ochii deschiși, incapacitatea de a exprima furia,
excentricitate etc.
3. Tulbarea de personalitate schizotipală; este similară cu cea schizoidă, dar se
manifestă prin mici pierderi ale controlului realității sau credințe ciudate.
4. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă; subiectul se manifestă prin
conștienciziozitate excesivă, rigiditate, fiind incapabil sa se relaxeze.
5. Tulburarea de personalitate histrionică; este caracterizată prin mafestări ca
hiperexcitabilitatea, instabilitate emoțională, imaturitate, dependență, nevoia de atenție
din partea celorlalți.
6. Tulburarea de personalitate evitantă; are ca manifestări un scăzut nivel de
energie, lipsă de entuziasm, incapacitate de a se bucura de viață etc.
7. Tulburarea de personalitate antisocială; persoanele care se încadrează în această
categorie sunt incapabile de loialitate, lispsite de empatie, egoiste, iresponsabile etc.
8. Tulburarea de personalitate narcisistă; persoana de tip narcist se manifestă prin
grandoare, invidie, nevoia de antenție,manipulare etc.
9. Tulburarea de personalitate boderline; are ca principale manifestări
instabilitatea, impulsivitatea, sexualitate haotică, tendințe suicidare, auto-mutilare,
plictiseală etc.
10. Tulburarea de personalitate dependentă; acest tip de tulburare se manifestă
printr-o lipsă de încredere a persoanei față de proprile forțe și dependența față de alte
persoane.42

III. 2. Tratamentul medicamentos al bolilor psihice

42
Danciu Fredy, Hamartiologia și patologia: Relația dintre păcate și bolile și psihice (Lucrare de
seminar), Craiova, Universitatea din Craiova, 2019, pp. 6-11.
 25

Pentru tratarea bolilor psihice, medicina psihiatrică, propune tratarea

medicamentoasă. Ea a dezvoltat de-a lungul timpului diverse forme: de la tratamente
naturiste la medicamentele sintetizate.
La începuturile tratării bolilor psihice s-a folosit chiar cocaina, pe atunci
considerat un medicament, sintetizat din frunzele de coca. Cocaina era prescrisă ca
tratament pacienților săi de către Sigmund Freud. El considera că această substanță
poate vindeca deregrările psihice. O recomanda ca analgezic și antidepresiv fără să
dispună de efectele dezastroase pe care aceasta o are pentru organismul uman. Freud a
încercat tratarea unui dependent de morfină prin intermediul cocainei. Din păcate acest
pacient a murit.43
În timp, medicina, a dezvoltat multe alte tipuri de medicamente, pentru tratarea
bolilor psihice. Deși nu putem spune că ele s-ar compora ca efecte adverse cu cocaina
folosită de Freud, totuși aceste medicamente produc efecte adverse în organismul uman
și de cele mai multe ori dependență.
Spre exemplu pentru tratarea anumitor tulburări psihice cum ar fi: deliruri,
halucinații, tulburări de gândire, perturbări comportamentale și altele, s-au eleborat
medicamente numite antipsihotice. Ele au efect blocant dopaminic, în special a
receptorilor D2. Eficacitatea lor este mică în comparație cu efectele negative care chiar
pot accentua negativ cogniția.44
Iată, spre exemplu,l efectele adverse ale unui medicament antispihotic destul de
des uzitat de medicii psihiatrii. Este vorba de Olanzapină. Este asociată cu sedare
excesivă, greștere în greutate a pacienților, risc pentru diabet zaharat.
Un alt medicament antispihotic, folosit în tratarea schizofreniei acută sau depresie
este Quetiapina. Efectele adverse produse de acest medicament sunt: amețeală însoțită
de hipotensiune, tahicardie, creștere în greutate, creștere a enzimelor hepatice.45
Un grup special de medicamente psihiatrice îl ocupă benzodiazepinele. Ele au o
largă răspândire în rândul paciențiolor. Sunt utilizate pentru anxietate, insomnie, sevraj
alcoolic, crizie de epilepsie, relaxare musculară având în același timp și efecte adverse.
Un medicament cu largă circulație și care produce în cele mai multe cazuri este
Xanax, care conține substanța Alprazolam. Acest medicament este utilizat si pe piața

43
http://www.cunoastelumea.ro/cum-a-ajuns-sigmund-freud-sa-consume-si-sa-recomande-
cocaina-a-existat-si-o-victima/
44
Ghiduri terapeutice pentru tulburările psihice majore, 08 decembrie 2014, publicată în
Monitorul Oficial, p. 6.
45
Ibidem, p.10.
 26

neagră, fiind utilizat de multe ori ca drog. Există rețele de traficanți care vând acest
medicament pe piața neagră.
Așadar putem vedea că tratamentul medicamentos, nu poate reprezenta decât o
soluție de moment, în situații de maximă necesitate. În fond ele nu tratează tulburările
psihice, ci doar le țin sub control. Mai mult decât atât ele pot produce prin substanțele
din care sunt copuse și mai mult rău psihicului uman.

CONCLUZIE

În cadrul acestei lucrări, am încercat prezentarea și analizarea, din toate

perspectivele a patologiei psihicului uman și a tratării bolilor psihice.
Am arătat perspectiva pe care de-a lungul timpului a dezvoltat-o Antropologia
creștin-ortodoxă (prin teologii patristici ai primelor veacuri creștine) despre problema
psihicului uman, a patologiei sale și a modului cum pot fi tratate deregrările psihice.
Principala cale este așadar reașezarea omului în perspectiva cunoașterii lui Dumnzeu și
a comuniunii cu el, adică revenirea în modul firesc cum a fost creat. Această revenire la
firesc readuce omul la o stare de sănătate totală, inclusiv psihică.
 27

În continuare am tratat dezvoltarea psihanalizei lui Sigmund Freud și a psihologiei

analitice a lui Carl Gustav Jung. Pentru primul Dumnzeu și religia erau excluse din
gândirea și practica psihanalitică. Cum am văzut ele reprezentau chiar un pericol pentru
om. Astfel pentru Freud, vindecarea omului venea atunci când el își putea pune în
practică instinctele, în centrul lor fiind instinctul sexual.
În schimb Jung, în psihologia sa analitică, a venit cu un alt concept de
reechilibrare a omului. Influențat de doctrina religiei gnostice, el considera că omul
trebuie să își armonizeze binele și răul din el. Pentru el Sinele era echivalentul lui
Dumnezeu.
Am văzut, că de-a lungul timpului s-au dezvoltat nenumărate metode de
psihoterapie. O astfel de practică s-a numit psihoterapie creștină, devenind confesională.
Există inclusiv psihoterapie ortodoxă. S-a reușit astfel implementarea lucrurilor bune
din psihoterapia generală combinată cu teologia creștin-prtodoxă, din această sinteză
reieșind o nouă formă de terapie.
În final, am văzut modul în care medicina, cu ramura ei de psihiatrie vede și
tratează tulburările psihice. În general acest tratament se rezumă doar la anumite
medicamente, prescrise în funcție de diagnosticul pus pacientului. După cum am spus
această formă de tratament nu poate fi eficientă, deoarece, s-a dovedit că ea nu tratează
decât efectul, nu și cauza.
Concluzionând, putem afirma, că cea mai bună formă de reechilibrare a psihicului
uman, este repoziționarea acestuia înaintea lui Dumnezeu. Sau mai bine zis reluarea
căutării, cunoașterii, contemplării și comuniunii cu Creatorul, plecând de la forma cea
mai de jos (cunoașterea și contemplarea naturală), până la cea mai de sus (cunoașterea și
contemplarea spirituală.
BIBLIOGRAFIE

1. Jean-Claude Larchet, Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii,

Editura Sofia, București, 2009.
2. Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București,
2006.
3. Nicolae Răzvan Stan, Antropologia din perspectiva hristologică; Bazele
doctrinare ale vieții duhonvicești, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016.
4. Danciu Fredy, Hamartiologia și patologia: Relația dintre păcate și bolile și
psihice (Lucrare de seminar), Craiova, Universitatea din Craiova, 2019.
 28

5. Ghiduri terapeutice pentru tulburările psihice majore, 08 decembrie 2014,

publicată în Monitorul Oficial.
6. Kaplan & Sadock, Psihiatrie clinică,Manual de buzunar, ediția a treia.
7. https://www.romedic.ro
8. http://www.cunoastelumea.ro
9. https://ro.wikipedia.org