Razboaiele Iudaice Împotriva Romanilor

UNIVERSITATEA din CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Lucrare de disertație
Coordonator științific,
Pr. Lect. univ. dr. Ion Sorin Bora
Absolvent,
Danciu P. Fredy
CRAIOVA
IULIE 2020
UNIVERSITATEA din CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA TEOLOGIE ȘI CULTURĂ
Lucrare de disertație
Războaiele iudaice împotriva
romanilor
Coordonator științific,
Pr. Lect. univ. dr. Ion Sorin Bora
Absolvent,
Danciu P. Fredy
CRAIOVA
IULIE 2020
1
CUPRINS
INTRODUCERE............................................................................................................ 3
CAPITOLUL I. Evenimentele istorice ce au precedat Războaiele Iudaico-Romane......4
I.1. O scurtă istorie a evreilor înainte de ocuparea romană.............................................. 4
I.2. De la ocuparea Ierusalimului de către romani până la anul 66
d.Hr....................................................................................................................................6
I.3. Primele revolte antiromane ale iudeilor....................................................................11
I.4. Templul din Ierusalim înainte de distrugerea din anul 70 d.Hr................................13
CAPITOLUL II. Primul Război Iudaico-Roman sau Marea Revoltă a Evreilor (66-73
d.Hr.)................................................................................................................................18
II.1. Principalele motive ale declanșării revoltei.............................................................18
II.2. Desfășurarea evenimentelor din timpul primei revolte iudaice până în anul 70
d.Hr..................................................................................................................................23
II.3. Desfășurarea evenimentelor din anul 70 d.Hr..........................................................33
II.4. Consecințele ale căderii Ierusalimului și căderii Templului....................................43
II.5. Înfrângerea finală a revoltei.....................................................................................44
CAPITOLUL III. Războiul Kitos (115-117 d.Hr.) și Revolta lui Bar Kohkba (132-135
d.Hr.)................................................................................................................................45
III.1. Al Doilea Război Iudaico-Roman sau Războiul Kitos (115-117 d.Hr.).................45
III.2. Al Treilea Război Iudaico-Roman sau Revolta lui Bar Kohkba (132-135
d.Hr.)................................................................................................................................47
CONCLUZII..................................................................................................................53
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................55
2
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să expună pe larg istoria conflictelor iudaico-

romane. Cu toate acestea, lucrarea nu se rezumă doar la expunerea acestor conflicte, ci
are ca scop aprofundarea acestor evenimente.
Astfel, sursele istorice contemporane războaielor iudaico-romane sunt puse față
în față cu surse istorice, ulterioare conflictelor. Acestea, coroborate cu lucrări istorice
contemporane nouă (critice la adresa surselor anterioare) și cu descoperiri arheologice,
sunt utilizate în cadrul acestei lucrări, cu scopul de a reda cât mai fidel adevărul istoric
al evenimentelor. Toate acestea sunt utilizate în conformitate cu metodologia cercetării
istorice.
Lucrarea este structurată în trei capitole. Primul dintre capitole se numește
„Evenimentele istorice ce au precedat Războiale Iudaico-Romane”. Capitolul este
structurat în patru subcapitole. Acesta expune o scurtă trecere prin istoria evreilor până
la momentul ocupării romane a Ierusalimului. Apoi prezintă mai pe larg evenimentele
ce preced Prima Revoltă a Evreilor începută în anul 66 d.Hr., inclusiv primele revolte
iudaice antiromane. De asemenea, în încheiere, capitolul prezintă și subliniază
importanța religioasă, politică sau administrativă a Templului din Ierusalim înainte de
distrugerea din anul 70 d.Hr.
Capitolul al doilea se numește „Primul Război Iudaico-Roman sau Marea
Revoltă a Evreilor (66-73 d.Hr.). Acesta este structurat în cinci subcapitole. În cadrul
acestui capitol se expun motivele declanșării Primului Război Iudaico-Roman, apoi firul
cronologic al evenimentelor conflictului și consecințele de după încheierea războiului.
Capitolul al treilea, denumit „Războiul Kitos (115-117 D.HR.) și Revolta lui
Bar Kohkba (132-135 D.HR.) este structurat în două subcapitole care prezintă motivele
declanșării, evenimentele (prezentate în ordine cronologică) și consecințele finale ale
celui de-al doilea, respectiv celui de-al treilea Război Iudaico-Roman.
3
CAPITOLUL I
EVENIMENTELE ISTORICE CE AU PRECEDAT
RĂZBOAIELE IUDAICO-ROMANE
I.1. O SCURTĂ ISTORIE A EVREILOR ÎNAINTE DE CUCERIREA

ROMANĂ
Aproximativ în anul 1250 î.Hr., evreii au ieșit din robia în care se aflau în
Regatul Egiptului. Conform relatărilor biblice, Poporul Ales va traversa pustiul
Sinaiului timp de 40 de ani condus de către Moise.1 Urmașul lui Moise, Iosua, va cuceri
teritoriul țării Canaanului. 2 Conform Pentanteuhului, acest teritoriu fusese promis de
către Iahve lui Avraaam și urmașilor săi.
Inițial, cele douăspreceze triburi ale lui Israel au fost conduse de către
Judecători. Începând cu cea de-a doua parte a secolului al XI-lea î.Hr. se va forma
Regatul Unit al Israelului sub regii Saul (1030-1010 î.Hr.), David (1010-970 î.Hr.) și
Solomon (971-931 î.Hr.).3
După moartea regelui Solomon în anul 931 î.Hr., regatul avea să se împartă în
două state distincte: în nord Regatul Israel, iar în sud Regatul Iudeei cu capitala la
Ierusalim.
În anul 721 î.Hr., Imperiul Asirian cucerea Regatul Israel, iar ceva mai târziu în
anul 586 î.Hr., Regatul Iudeei va fi cucerit de către Imperiul Babilonian condus de către
împăratul Nabucondonosor al II-lea (605-562 î.Hr.)4. Iudeii sunt luați captivi și trimiși
în exilul de la Babilon, în timp ce Templul din Ierusalim este distrus.
În anul 534 î.Hr., Regatul Persiei condus de către regele Cirus II-lea cel Mare
(559-529 î.Hr.)5, va cuceri Imperiul Babilonian. Iudeii s-au putut întoarce din exil,
recostruindu-și Templul din Ierusalim și Regatul sub protecția persană.6
În anul 383 î.Hr., Regatul Persiei va fi cucerit de către regele Alexandru cel
Mare al Regatului Macedoniei, astfel că și Regatul Iudeei va intra în sfera de influență
1
Cf. Ieșirea.
2
Cf. Iosua.
3
Pr. Conf. univ. dr. Constantin Oancea, Anuarul Academic 2008-2009, Epoci ale istoriei Israelului,
Tipografia Asociației „Andrei Șaguna”, Sibiu, 2008, p. 64.
4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nabucodonosor_al_II-lea
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cirus_al_II-lea_cel_Mare
6
Josephus Flavius, Antichități iudaice, vol. II, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 11.
4
elenistică, ca de altfel întregul Orient.7 Este momentul când teologia iuadică se împarte
în două sfere de influență: cea tradiționalistă și cea reformistă.8
În anul 175 î.Hr., mișcarea reformistă din cadrul iudaismului a găsit un aliat, în
persoana regelui elenistic Antioh al IV-lea Epifanes (175-164 î.Hr.)9 al Imperiului
Seleucid. Iason, Marele Preot de la Templul din Ierusalim, îi va alunga din oraș pe fii lui
Tobias adepți ai reformei. Aceștia își vor găsi refugiul la Antioh al IV-lea. Cu sprijinul
acestora regele seleucid va invada și cuceri Ierusalimul. 10 În anul 167 î.Hr., acesta va
lua o decizie radicală în înaintarea procesului de elenizare a iudeilor. În acest sens, va
interzice complet practicarea religiei mozaice și a cultului de la Templul din Ierusalim. 11
Începând cu anul 166 î.Hr., adepții iudaismului tradiționalist, în frunte cu
Matathias Hashmon (membrul unei vechi familii sacerdotale numite Joiarib), împreună
cu cei cinci fii ai săi conduși de către Iuda Macabeul, vor orgaziza o luptă de gherilă
împotriva ocupantului seleucid. În anul 164 î.Hr., campania este încununată de succes,
macabeii având să purifice Templul din Ierusalim.
În anul 162 î.Hr., regele Antioh al V-lea Eupator (172-162 î.Hr) al Imperiului
Seleucid continuă campania de elenizare a Iudeei începută de către tatăl său. 12 În
schimb, Familia Hașmoneilor avea să semneze în anul 161 î.Hr., o alianță politică cu
Republica Romană care va recunoaște această familie drept conducătoare a unui stat
iudeu independent.
În anul 152 î.Hr., Imperiul Seleucid va renunța la pretențiile asupra teritoriului
Iudeei, recunoscând cultul religiei iudaice și independența statală a Iudeei.
Timp de 115 ani, Dinastia Hașmoneilor se va afla la conducerea Regatului
Iudeei.13 Primul rege hașmoneu avea să fie Aristobul. 14
7
Gabriela Angela Bankos, Palestina ținut de istorie și legendă, Universitatea „ 1 decembrie 1918” Alba
Iulia, p. 1.
8
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Humanitas, București, 2015, p. 123.
9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Antioh_al_IV-lea
10
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Editura Hasefer, Bucuresți, 2014, pp.
18-19.
11
12
Ibidem, p. 126.
13
Ibidem, p. 127.
14
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Editura Hasefer, Bucuresți, 2014, p.
26.
5
I.2. DE LA OCUPAREA IERUSALIMULUI DE CĂTRE ROMANI PÂNĂ
LA ANUL 66 D.HR.
Perioada domniei hașmoneilor la conducerea Regatului Iudeei a fost una
confuză, plină de corupție și lupte interne. Cu toate acestea, teritoriile Regatului Iudeei
s-au extins foarte mult.15 În această perioadă, Republica Romană se afla în plină
expansiune. De la semnarea acordului politic cu hașmoneii, Republica Romană a
acceptat şi recunoscut independenţa Regatului Iudeei. Totuşi, în momentul în care
Statul Iudeu a devenit unul expansionist, convertind la iudaism cu forţa popoarele
cucerite, direcţia Romei s-a schimbat. Încercând să evite conflictul armat, Republica de
la Roma aştepta momentul oportun pentru a stăpâni Regatul Iudeei. 16
După moartea reginei Salomeea Alexandra (76-67 î.Hr.) a Regatului Iudeei, în
anul 67 î.Hr., fii ei şi ai fostului rege Alexandru Ianai (103-76 î.Hr.)17, intră în conflict
pentru preluarea puterii.
La conducerea Regatului Iudeei urcă Aristobul al II-lea (67-49 î.Hr.)18, în timp
ce fratele său Hircanos al II-lea, fusese desemnat Mare Preot al Templului din
Ierusalim. 19
A urmat un război civil între cei doi frați, cauzat de apropierea lui Hircanos al
II-lea de partidul saducheilor, asemenea tatălui său Alexandru Ianai. De partea cealaltă,
Aristobul al II-lea era favorabil partidului fariseilor asemenea mamei sale, Salomeea
Alexandra. 20 Totuși, principala cauză a războiului era pricinuită de faptul că Salomeea
Alexandra îi lăsase tronul drept moștenire lui Hircanos al II-lea, nu lui Aristobul al II-
lea. 21
Hircanos al II-lea l-a avut alături pe influentul idumeu Antipater. Locuitorii din
Provincia Idumeea fuseseră convertiţi la iudaism cu forţa de către hașmonei (în timpul
domniei regelui Ioannes Hyrcanos, 134-104 î.Hr.).22
Inițial, Antipater a obținut pentru Hircanos al II-lea o alianță militară cu regele
arab Aretas, care i-a pus la dispoziție o armată puternică în lupta sa împotriva lui
15
16
Ibidem, p. 131.
17
https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ianai
18
https://ro.wikipedia.org/wiki/Aristobul_al_II-lea
19
33.
20
Ibidem, p. 33.
21
Ibidem, p. 36.
22
Ibidem, p. 156.
6
Aristobul.23 Totuși, după ce guvernatorul roman Scaurus, mituit de Aristobul i se alătură
acestuia, regele Aretas își va retrage trupele aflate în sprijinul lui Hircanos al II-lea.
În anul 63 î.Hr., Antipater a căzut la înţelegere cu generalul roman Pompeius.
Generalul Pompeius a intervenit cu armata romană împotriva lui Aristobul (care
încercase, de asemenea, să apeleze la ajutorul lui Pompeius).24 Generalul Pompeius,
sprijinit de tabăra lui Hircanos al II-lea, va lua cu asalt Ierusalimul. Într-un final va
distruge trupele lui Aristobul.25
După intervenția militară a lui Pompeius, Regatul Iudeei va deveni un stat
clientelar Republicii Romane.26
Este perioada în care şi fiul lui Antipater, pe nume Irod (Herodes) avea să se
remarce. Ca guvernator al Provinciei Galileea, el va lupta împotriva grupărilor
religioase extremiste, nemulţumite de noua conducere romană. 27
Familia lui Irod a susţinut iniţial Dinastia Hașmoneană condusă de regele
Hircanos al II-lea. Irod va intra în legătură de rudenie cu familia hașmoneană prin
căsătoria cu prințesa Mariamme.
În anul 40 î Hr., o facţiune rivală din cadrul Dinastiei Hașmoneilor va cuceri
Ierusalimul, în frunte cu regele Antigonus al II-lea Mattathias. Fratele lui Irod, Fasael
care avea funcția de guvernator al Ierusalimului, a fost arestat şi ucis.
În acelaşi an, Irod ajunge la Roma. Datorită spiritului său diplomatic a reuşit să
obțină bunăvoința lui Caesar Octavian Augustus și a lui Marcus Antonius, fiind
desemnat de către Senatul Republicii Romane rege al Iudeei, vasal Romei.
Cu ajutorul trupelor militare romane, Irod a recucerit Ierusalimul învingându-l
pe Antigonus al II-lea care moare în anul 37 î.Hr., fiind ultimul rege din Dinastia
Hașmoneilor. După moartea acestuia, Irod cel Mare devine oficial rege al Regatului
Iudeei (37-4 î.Hr.), punând bazele Dinastiei Irodiene.
În timpul Războiului Civil din Republica Romană (32-30 î.Hr.), Irod îl va
susţine pe aliatul său, Marcus Antonius şi pe Regina Cleopatra a VII-a (69-30 î.Hr) a
Regatului Ptolemeic al Egiptului.
După înfrângerea acestora în bătălia de la Actium28, Irod va merge personal în
Insula Rhodos, acolo unde va câștiga bunăvoința învingătorului, Caesar Octavian
Augustus. Acesta din urmă primise titlul de imperium din partea Senatului Republicii
23
Ibidem, p. 37.
24
Ibidem, p. 38.
25
Ibidem, pp. 41-42.
26
27
Ibidem, pp. 132-133.
28
Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 277.
7
Romane, încă din anul 43 î.Hr. Dar abia după victoria sa de la Actium, acesta se
proclamă „Imperator Caesar Divi filius Augustus”, devenind în anul 27 î.Hr., primul
împărat al Imperiului Roman (27 î.Hr.-14 d.Hr.)29
Acesta va mări regatul lui Irod prin noi posesiuni. În schimb, Irod cel Mare va
construi temple si monumente romane în regatul său. În timpul domniei din Iudeea, Irod
cel Mare avea să întrețină relații foarte strânse cu Caesar Octavian Augustus.
Va conduce, de asemenea, în propriul regat o amplă campanie de exterminare a
Dinastiei Hașmoneilor pentru a înlătura orice eventual pretendent la propriul tron.30
Această perioadă a domniei lui Irod cel Mare, peste Regatul Iudeei, va fi una
de prosperitate economică. De asemenea, prin prietenia legată între Irod cel Mare și
Octavian Augustus, teritoriile Statului Iudeu se vor extinde prin donațiile teritoriale
făcute de împăratul roman lui Irod.
Politica lui Irod cel Mare va fi una duplicitară, remarcându-se spiritul său
diplomatic special pe care probabil l-a moștenit de la tatăl său, Antipater.
În cinstea prieteniei sale cu Marcus Antonius și în prealabil cu Octavian
Augustus, Irod va construi cetăți, temple sau statui în cinstea și cu numele acestora.31
În schimb, iudeii rigoriști au fost mai greu de mulțumit. Aceștia nu vedeau cu
ochi buni urcarea pe tron a lui Irod cel Mare. Irod nu era iudeu, ci idumeu, un popor
care așa cum spuneam mai sus, fusese convertit cu forța la iudaism. Irod cel Mare s-a
căsătorit cu cea de-a doua sa soție, Mariamme, care era de viță nobilă, tocmai pentru a
primi legitimitate. Cu toate acestea, după ce a crezut acuzațiile de adulter ce planau
asupra soției sale, acesta a ordonat să fie ucisă. 32 Același lucru s-a întâmplat și cu cei
doi fii ai săi făcuți cu Mariamme, Alexandru și Aristobul. 33 Astfel, legitimitatea regală a
lui Irod era pusă la îndoială.
În schimb, lucrările de reconstrucție ale Templului din Ierusalim au avut
menirea de a-l legitima de Irod cel Mare ca rege al iudeilor.
În general, Irod cel Mare și relația sa apropiată de Imperiul Roman nu au fost
privite cu ochi buni de către mare parte a populației iudaice. Spre sfârșitul domniei lui
Irod, în Ierusalim se creează o revoltă, eveniment relevator în acest sens.
29
Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohîlțea Mihuț, Istoria Romei Antice, Editura Fundației
România de Mâine,București, 2004, pp. 112-113.
30
31
93-98.
32
Ibidem, p. 101.
33
Ibidem, p. 121.
8
În jurul a doi cărturari iudei: Iudas fiul lui Seppheraios și a lui Matthias fiul lui
Margelos, se adună un grup de tineri care râvneau după respectarea legilor iudaismului.
Acest grup nu vedea cu ochi buni așezarea unui vultur mare de aur în fața porții mari a
Templului din Ierusalim. Iudeii conservatori vedeau în acest fapt introducerea unui chip
cioplit în Templul lor. Acest grup va dărâma acest vultur de aur, operă a lui Irod cel
Mare.34
Încă din aceste timpuri, în interiorul poporului iudeu mocnea ura și disprețul pe
care ei îl aveau față de orice credeau a fi împotriva legilor strămoșești. Ocupantul roman
era deja perceput ca un atentator periculos la adresa religiei mozice și a existenței
Statului Iudeu.
După moartea lui Irod cel Mare, a început lupta pentru tron a fiilor săi. Deși
prin testament Irod l-a desemnat ca rege pe fiul său Archelaus (Arhelau), au avut loc
conflicte fratricide. A fost nevoie de intervenția lui Octavian Augustus. În cele din
urmă, pentru a împăca toate taberele, împăratul roman a luat decizia de a nu desemna pe
nici unul dintre pretendenți, rege. În schimb, el împarte teritoriul Regatului Iudeei celor
trei fii ai lui Irod, care se luptau pentru putere.
Archelaus (4 î.Hr.-6 d.Hr.) cu titlul de etnarh, primește în administrare
jumătate din regat cu promisiunea că va fi numit ulterior rege dacă va conduce bine.
Astfel, el ia în administrare teritoriile provinciilor Samaria, Iudeea și Idumeea.
Irod Antipa (4 î.Hr.-39 d.Hr.) cu titlul de tetrarh, primește în administare
provinciile Galileea și Perea.
Philippus sau Irod Filip (4 î.Hr.-34 d.Hr.), numit tot tetrarh, primește sub
propria administrare Ituria, Trathonitida, Gaulanitida și Panaes. 35
Etnarhul Archelaus este depus din funcție în anul 6 d. Hr., din pricina
incopetenței lui. Astfel, Iudeea va fi administrată de acum de către procuratorii romani
din Cezareea aflați la rândul lor sub răspunderea guverantorilor romani din Antiohia,
Siria.36
Ultima formă de regalitate din Iudeea are loc odată cu încoronarea nepotului lui
Irod cel Mare. Este vorba de Irod Agrippa numit ca rege al Iudeii de către protectorul și
prietenul său, împăratul Caligula (37-41 d.Hr.) al Imperiului Roman. După moartea
acestuia, el îi jură credință noului împărat Claudius (41-54 d.Hr.) care îi dă sub stăpânire
teritoriile din timpul Regatului Iudeii aflat sub conducerea bunicului său, Irod cel
34
35
36
9
Mare.37 Totuși, Irod Agrippa I moare destul de curând, în anul 44 d.Hr., obligând
practic Imperiul Roman să treacă sub administrare directă teritoriul Palestinei. 38
În această perioadă, sentimentul de nesiguranță al iudeilor este din ce în ce mai
pregnant. Influența tot mai mare a Imperiului Roman asupra Iudeei și numirea fiilor lui
Irod ca administratori peste teritoriul vechiului regat stârneau nenumărate indignări ale
iudeilor rigoriști. Astfel, se făcea din ce în ce mai prezentă ideea venirii lui Mesia
făgăduit de profeții din vechime, pentru a înlătura ocupantul roman și a restabili Vechiul
Regat al lui David.
Unii dintre iudei l-au considerat chiar pe Iisus Hristos ca fiind Mesia, Cel
așteptat, lucru respins de liderii religioși ai vremii. La intrarea Sa triumfală în Ierusalim,
Acesta a fost primit cu urale de populația cetății, fiind văzut ca noul rege eliberator. 39
Totuși, văzând neimplicarea politică a lui Iisus, iudeii de rând au renunțat repede la
această idee.
În plus, apariția și dezvoltarea creștinismului în această perioadă la Ierusalim
va crește nivelul de nesiguranță al iudeilor. Văzut ca o sectă iudaică, creștinismul a fost
respins de majoritatea iudeilor, iar adepții acestuia, îndepărtați prin forță din Iudeea.
De altfel, chiar unii dintre membrii familiei irodiene au fost persecutori ai
creștinismului. Regele Irod cel Mare este amintit ca fiind persecutor al lui Iisus, crezând
că tronul îi este amenințat de către Acesta.40 Tetrarhul Irod Antipa este cel care,
conform relatărilor biblice, îl decapitează pe Ioan Botezătorul.41 De asemenea, regele
Irod Agrippa I este amintit ca fiind cel care ar fi poruncit ca Apostolii Petru și Iacob să
fie uciși în anul 44 d.Hr.42
În anul 62 d.Hr., Iacov, episcopul creștin din Ierusalim era martirzat de către
liderii religioși iudei. În plus iudeo-creștinii au refuzat să participe la răscoala iudaică
împotriva romanilor. În anul 66 d.Hr., ei încep să se refugieze în Pereea43,
Transiordania, Siria, Asia Mică sau Alexandria în Egipt. Refugierea creștinilor la
Pereea, în urma unei revelații divine este menționată și de cartea Apocalipsei. 44 Aceștia
37
https://ro.wikipedia.org/wiki/Irod_Agrippa_I
38
39
Matei 21.
40
Cf. Matei și Luca.
41
Cf. Marcu 6, 17-29.
42
Cf. Faptele Apostolilor, 12.
43
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească; în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol 13, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 103.
44
Apocalipsa 18, 4-5.
10
au fost considerați trădători de către iudeii militanți, acesta fiind și momentul ruperii
definitive a legăturilor dintre iudaism și creștinism. 45
I.3. PRIMELE REVOLTE ANTIROMANE ALE IUDEILOR

După o perioadă de relații relativ stabile iudeo-romane (în timpul domniei lui
Irod cel Mare), urmează o perioadă în care relațiile sunt din ce în ce mai încordate.
În general, autoritățiile Imperiului Roman nu erau obișnuite cu revolte locale
pe teritoriul său. Roma era un stat liberal care respecta religia, cultura și tradițiile
popoarelor cucerite. În schimb, este adevărat că nu tolera niciun fel de răzvrătire pe
teritoriul său. Revoltele, destul de sporadice, erau înăbușite în sânge de către trupele
militare romane.
Evreii, mai ales cei din Diaspora, nu i-au văzut drept opresori sau dușmani ai
religiei și tradițiilor lor pe romani, cel puțin în primă fază. Cu toate acestea, o minoritate
considerabilă de iudei (mai ales din Iudeea), au devenit ostili față de ocupanții romani,
în ciuda represiunilor la care se expuneau. 46
Am arătat reticența iudeiilor rigoriști față de orice intervenție a culturii greco-
romane în tradiția lor, prin revolta stârnită de instalarea unui vultur de aur la intrarea în
Templul din Ierusalim. Spre sfărșitul domniei lui Irod cel Mare, acel monument a fost
distrus de un grup de iudei revoltați.
În anul 6 d.Hr., așa cum expuneam mai sus, etnarhul Archelaus a fost
îndepărtat de la conducerea provinciilor Iudeea, Samaria și Idumeea. Aceste teritorii
intrau direct sub administararea Imperiului Roman. Imediat după această decizie, s-a
pornit o revoltă a unui grup de iudei. Revolta a fost condusă de Iehuda din Gamala sau
Iuda Galileeanul, fiind considerat întemeietorul grupării zeloților.47
În timpul împăratului roman Tiberius (14-37 d.Hr.), în anul 14 d.Hr. mai exact,
procurator al regiunii în care era inclusă și Iudeea, a fost numi Pilatus (personaj care
apare și în Biblie). Acesta a adus în Ierusalim mai multe potrete ale împăratului care au
fost instalate în oraș. La vederea lor iudeii au protestat, considerând că le sunt încălcate
tradițiile care interziceau afișarea oricărui fel de portret în oraș.
În acest timp, gruparea nemulțumiților s-a mobilizat pornind spre Cezareea la
reședința lui Pilatus, pentru a-i cere să dea jos portretele. Aceștia s-au lovit de refuzul
procuratorului roman. Iudeii au stat cinci zile în oraș. În cele din urmă, Pilatus i-a
45
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religiase, vol II, Editura Univers Encicopledic,București,
2000, p. 439.
46
47
Ibidem, p. 147.
11
chemat în fața scaunului de judecată, înconjurându-i cu trupele romane. Chiar sub
amenințarea morții ei nu și-au retras cererile. Pilatus a fost impresionat de curajul lor,
ordonând în cele din urmă retragerea portretelor din Ierusalim. 48
Tot în timpul procuratorului roman Pilatus, s-a produs o altă revoltă a iudeilor.
Motivul a fost faptul că Pilatus s-a folosit de tezaurul Templului din Ierusalim pentru a
construi un apeduct în oraș. Această faptă a aprins mânia iudeilor, care au văzut
denigrat sacrul tezaur al Templului. În momentul când Pilatus a venit în Ierusalim,
iudeii au vrut să îi ceară socotelă pentru faptele lui. Acesta a aflat de această răscoală și
a ordonat soldaților săi să se infiltreze în civil printre răsculați și să îi lovească cu
ciomegele pe cei mai vocali. În cele din urmă, s-a creat o ambuscadă în timpul căreia
mulți iudei au murit fie din cauza loviturilor, fie calcându-se în picioare. Astfel, Pilatus
a înăbușit orice formă de protest la adresa acțiunilor sale.49
Lui Tiberius i-a urmat la conducerea Imperiului Roman, împăratul Caligula
(37-41 d.Hr.). Caligula a cerut autorităților și cetățenilor Imperiului Roman să îl
cinstească ca pe un zeu. În anul 39 d.Hr., Caligula l-a delegat pe Petronius să meargă în
Ierusalim pentru a instala statui cu bustul său, inclusiv în Templu.
Fiind convins că iudeii îi vor opune rezistență în misiunea sa, Petronius a
plecat din Antiohia, Siria, împreună cu o armată numeroasă spre Ierusalim. La
rugămintea iudeilor ce i-au ieșit în cale, acesta nu a intervenit cu forța. Inițial a convocat
o adunare la Tiberias, în provincia Galileea. Aici aduce la cunoștință cererile lui
Caligula de a fi cinstit ca zeu, așa cum toate popoarele de pe cuprinsul Imperiului
Roman o fac.
În schimb, iudeii aduc ca argument legea iudaismului care le interzicea astfel
de practici, cum ar fi cinstirea oricărui alt zeu, în afară de Iahve. Tratativele au continuat
cu argumentele fiecărei părți. Petronius s-a arătat impresionat de stăruința iudeilor care
preferau moartea în locul încălcării legilor strămoșești. Moartea lui Caligula în anul 41
d.Hr., care insista pentru impunerea statuilor sale în Templu, a făcut ca un inevitabil
război să fie evitat, iar statuiile să nu mai fie instalate.50
După ce regele Irod Agrippa I a murit în anul 44 d.Hr., Imperiul Roman a
impus o administrare directă asupra teritoriilor fostului regat. Răscoala împotriva acestei
decizii a fost condusă de către Theudas care a stat în fruntea unei mulțimi ce a traversat
Valea Iordanului.
48
173.
49
Ibidem, p. 173.
50
12
În timpul procuratorului roman Felix (52-60 d.Hr.), a existat o altă revoltă
iudaică ce a numărat în jur de 4000 de răsculați51 (3000 conform lui Iosif Flaviu 52).
Acesta menționează că această răscoală a fost condusă de un fals profet iudeu din Egipt.
El ar fi ajuns alături de răsculați la Muntele Măslinilor, de unde voia cu ajutorul trupelor
sale să învingă forțele militare romane de ocupație, ulterior să se proclame suveran
peste Iudeea. Procuratorul Felix a preîntâmpinat atacul, înăbușind această revoltă.53
I.4. TEMPLUL DIN IERUSALIM ÎNAINTE DE DISTRUGEREA DIN ANUL 70

D.HR.
Templul din Ierusalim a reprezentat de la construirea sa și până la distrugerea
sa definitivă, centrul religiei mozaice și centrul lumii iudaice. De aceea, vom sublinia în
cadrul acestui subcapitol importanța acestui centru religios.
Templul a fost construit în Ierusalim de către regele Solomon (970-933 î.Hr.) al
Regatului Unit al Israelului , după cum însuși tatăl său regele David (1010-970 î.Hr.) și-
a dorit.54
Solomon construiește Templul lângă Palatul Regal din Ierusalim, fiind asociat
astfel cultul de la Templu cu monarhia ereditară din casa davidică. Practic, Templul
devine reșendința lui Iahve pe Pământ, în timp ce Palatul Regal devine reședința
reprezentantului Acestuia pe pământ. Acesta trebuia să fie urmașul lui David pe linie
genealogică.55 Însuși Chivotul Legii este așezat în Sfânta Sfintelor, din cadrul
Templului. Pentru evrei, din acest moment, Templul devine locul de unde iradiază
sfințenia lui Iahve peste Ierusalim și peste întregul Pământ, fiind considerat centrul
lumii. 56
După moartea lui Solomon și scindarea regatului în două, pentru Regatul
Iudeei Templul va rămâne unicul centru religios, în care se aduceau rugăciuni și jertfe
lui Iahve. De partea cealaltă în Regatul Israel se vor construi alte temple care să îl imite
pe cel din Ierusalim, lucru de neacceptat pentru iudeii din sud. 57
Despre istoria acestui Templu pot fi spuse multe, dar ne vom rezuma în
continuare la prezentarea situației acestui lăcaș, înainte de distrugerea sa definitivă din
anul 70 d.Hr.
51
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Humanitas, București, 2015, pp. 142-143.
52
186.
53
Ibidem, pp. 186-187
54
Cf. I Regi.
55
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideiilor religioase, vol I, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 300.
56
Ibidem, p. 300.
57
Ibidem, p. 301.
13
Regele Irod cel Mare (37-4 î.Hr.) a căutat sa redea frumusețea de odinioară a
Templului din Ierusalim. Motivele le-am menționat mai sus. De altfel, Irod cel Mare și-
a propus transformarea orașului Ierusalim într-un oraș universal. În acest scop și-a luat
aproape și a impus în funcții publice mulți evrei din Diaspora. Pe aceștia Irod îi
considera mult mai deschiși față de cultura greco-romană, în mijlocul căreia, de altfel și
trăiau, decât iudeii conservatori din cadrul Regatului Iudeei.
Irod s-a folosit de reconstruirea Templului și a altor construcții din Ierusalim
pentru atragerea evreilor din Diaspora. A incurajat venirea diasporenilor în capitala
regatului său pentru cele trei pelerinaje, organizate de trei ori pe an: la Sărbătoarea
Paștelui (Pesah), Sărbătoarea Săptămânilor (Shavuot) și la Sărbătoarea Corturilor
(Sucot).
Reconstrucția Templului începe în anul 22 î.Hr. când Irod în cadrul unei
adunări publice anunță marea reconstrucție a Templului, care, conform planului său,
avea să îi legitimeze poziția de rege al iudeilor. 58 Planul său avea în vedere ca noul
Templu să îl depășească în frumusețe pe cel construit de către regele Solomon.
Au urmat doi ani de muncă masivă la reconstrucția Templului. Au fost
mobilizați 10 000 de muncitori, plus 1000 de preoți care lucrau în zonele interzise
accesului iudeilor de rând.59
Conform spiritului său diplomatic, Irod s-a îngrijit ca la reconstrucția
Templului să nu încalce anumite reguli care l-ar fi expus iudeilor conservatori. De
exemplu, pentru altar s-a folosit piatră netăiată care nu fusese atinsă de fier. De
asemenea, zonele expuse din Templu interzise privirilor profane, au fost acoperite cu
draperii imense.
Irod a dispus să fie dublată suprafața Muntelui Templului prin construcția unor
ziduri de susținere. În jur au fost create galerii legate prin poduri vaste de legătură cu
Orașul de Sus. Sanctuarul noului Templu era cu mult mai înalt decât cel din timpul lui
Solomon. Totuși, pentru că nu era iudeu, și astfel nu avea acces în curtea interioară a
Templului, Irod a dispus să nu se cheltuie sume mari de bani pentru această zonă.
În schimb, pentru exteriorul vizibil s-a dispus cheltuirea a sume imense de
bani. Totul în exterior era decorat cu aur, astfel că Templul a căpătat un aspect
spectaculos, putând fi observat de la mare distanță.
58
59
Ibidem, p. 138.
14
Pelerinii veniți de peste tot din Regat sau din Diaspora, în timpul marilor
sărbători iudaice, urcau dinspre oraș spre platformă prin intermediul unei scări vaste și a
unui pod principal. 60
Curtea exterioară care se afla în interiorul zidurilor Templului avea o parte care
era accesibilă tuturor. La porțile de intrare în această curte stateau schimbătorii de bani
în timpul marilor sărbători iudaice. Ei schimbau banii diasporenilor în moneda locală
pentru a fi plătită taxa către Templu. În același timp, aici se vindeau animale pelerinilor
pentru a fi aduse jertfe. Aceste lucruri, conform relatărilor biblice, vor stârni protestul
lui Iisus Hristos.61
În curtea exterioară exista un zid pe care era scrisă în limba ebraică și în cea
greacă interdicția non-evreilor de a avansa pe poarta existentă în cadrul acestui zid.
Pedeapsa pentru încălcarea acestei prescripții era cea capitală. Urma o curte interioară,
în care cea pentru femei era despărțită de cea pentru nazarineni și leproși și o curte
numită a israeliților, pentru credincioșii iudei bărbați. Fiecare dintre aceste curți
interioare erau despărțite de trepte. Ultima dintre ele era despărțită tot prin trepte de
curtea preoților prevăzută cu sanctuarul aflat în interior.
Templul din Ierusalim avea un personal foarte numeros, compus din preoți,
leviți, scribi sau simpli iudei evlavioși. Preoții erau cei care săvârșeau cultul ritualic,
leviții se ocupau de cor, din rândul lor fiind aleși și intrumentiști, oameni de serviciu sau
ingineri. Toți aceștia erau împărțiți în douăzeci și patru de schimburi, iar în timpul
marilor sărbători iudaice erau acoperiți și de ajutorul leviților veniți din Diaspora.62
Cea mai sfântă îndatorire de la Templu era îngrijirea zonei sanctuarului unde
trebuia mereu menținut un foc aprins. Astfel, lămpile din altar erau mereu ținute aprinse
și reumplute. De asemenea, se tămâiau toate ungherele sanctuarului, obiceiuri
împrumutate de iudei din cultul religiei egiptene antice.
Tămâia folosită la cultul de la Templu era făcută după o rețetă specială de către
familia sacerdotală Avtina. Tămâia era confecționată din scoici marine măcinate, sare
de Sodoma, casia, nard, sofran, balsam de rășină și o substanță numită Moala Ashan,
care făcea fumul din timpul tămâierii să fie mai intens.
Zilnic, preoții oficiau cultul sacrificial: sacrificau doi miei în zori de zi și doi
miei la apusul soarelui. Pentru acest ritual sacrificial era nevoie de treisprezece preoți.
Iudeii de rând (de sex masculin) puteau participa la acest cult, dar doar din curtea
60
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Humanitas, București, 2015, 139.
61
Matei 21, 12-14.
62
15
interioară. Accesul vizual le era permis prin lăsarea ușilor sanctuarului deschise, iudeii
de rând neavând acces în curtea preoților.
Fiecare serviciu divin de la sanctuar era incheiat cu ritualul băutului vinului,
lecturarea textelor din Tora și cântarea unor imnuri sau psalmi. Corul care intona
imnurile era acompaniat de o orchestră alcătuită dintr-un fluier dublu, o harpă cu
douăsprezece corzi, o liră cu zece corzi, un chimval din bronz, o trompetă din bronz și
un corn de berbec prin care se marcau diferitele stadii ale actului liturgic.
În timpul marilor sărbători iudaice, numărul de sacrificii erau unul imens.
Sunetele scoase de animalele sacrificate, sângele care se scurgea peste tot în jur sau
sunetele trompetelor, îi înspăimântau pe străinii aflați în oraș și neobișnuiți cu astfel de
practici. 63 Pentru fluxul mare de sânge care curgea de la animalele sacrificate în timpul
marilor sărbători existau canale speciale care permiteau scurgerea acestuia.
În zona cea mai interioară a Templului, în Sfânta Sfintelor avea acces doar
Marele Preot și doar o dată pe an, de Ziua Ispășirii (Yom Kipur).
În timpul domniei sale, Irod cel Mare a favorizat partidul fariseilor. El îi
considera pe aceștia buni cunoscători și interpretatori ai Torei. Astfel, i-a obligat pe
preoții de la Templu (care făceau parte din partidul rival, cel al saducheilor), să oficieze
cultul după indicațiile precise ale fariseilor.64
În această perioadă de timp, de după reconstrucția sa, Templul din Ierusalim a
câștigat respectul neiudeilor prin impozanța sa și spectaculozitatea cultului de acolo.
Spre exemplu, în anul 15 î.Hr. omul politic și generalul roman Marcus Agrippa (prieten
cu Irod cel Mare) aduce o jertfă de o sută de animale la Templul din Ierusalim. 65
Însuși împăratul roman Octavian Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.) a dăruit mari
cantități de aur Templului. Prin aceste acte, ocupanții romani își arătau respectul și
toleranța față de tradițiile și obicieiurile religioase sau culturale ale iudeilor.
Templul din Ierusalim beneficia în această perioadă de o visterie foarte bogată.
Iudeii (de sex masculin), având peste douăzeci de ani, erau obligați să plătească o taxă
către Templu. În același timp, evreii din Diaspora donau sume mari de bani sau aur
către centrul religios de la Ierusalim. 66
Pentru evrei, Templul avea o însemnătate de o simbolistică aparte. Aici ei se
întâlneau cu lumea sacrală, cu Însuși Iahve. Ei considerau că Templul este înșăși lăcașul
63
Ibidem, p. 140.
64
Ibidem, p. 141.
65
Ibidem, p. 141.
66
Ibidem, 2015, p. 141.
16
lui Iahve pe pământ.67 Aici era locul în care doar iudeii aveau acces. Străinilor le era
strict interzisă intrarea în zona Templului, începând cu curtea exterioară. Era, așadar, un
loc al identității pur iudaice.68
În concluzie, pentru evreii din toate spațiile geografice în care trăiau, Templul
reprezenta o instituție fundamentală a mediului social iudaic, având funcții atât
religioase, dar și administrative sau politice. 69
67
Cf. II Samuel 7,13; I Cronici 22,10.
68
Istorie și memorie evreiască, Editura Hasefer, București, 2011, p. 30.
69
17
CAPITOLUL AL II-LEA
PRIMUL RĂZBOI IUDAICO-ROMAN SAU MAREA
REVOLTĂ A EVREILOR (66-73 d.Hr.)
II.1. PRINCIPALELE MOTIVE ALE DECLANȘĂRII REVOLTEI

Pentru evrei, de-a lungul timpului, existența unei puteri străine pe propriul
teritoriu (primit drept moștenire de Însuși Iahve) era de neconceput. Această stare de
spirit și-a facut simțită prezența și în timpul stăpânirii romane a Palestinei.
Iudeii nu compuneau de fel o societate războinică. Dimpotrivă, iudeii
compuneau o societate bine dezvoltată pentru acea perioadă, conștientă de propria
valoare și de importanța păstrării valorilor religioase și culturale în fața oricăror
amenințări străine.
Spre exemplu, grecii asimilați teritorial de către Imperiul Roman au avut o
problemă asemănătoare. În mod magistral, grecii s-au lăsat asimilați teritorial de către
romani, dar i-au asimilat la rândul lor pe aceștia din punct de vedere intelectual și
cultural. Imperiul Roman devenise unul eminamente grecesc din punct de vedere
cultural.
Totuși, cultura iudaică era total diferită de cea greacă, de unde și o
imposibilitate a unei asimilări culturale a romanilor de către evrei. Astfel, iudeii au
trebuit să își apare și teritoriul, pentru ca nu cumva propria cultură să fie asimilată de
cea greco-romană.
Practic, revoltelele iudaice nu au fost altceva decât niște revolte împotriva
asimilării iudaismului de către elenismul grecesc prin intermediul ocupantului roman,
asimilat la rându-i de cultura elenă.
Între cele două, de altfel, existau numeroase puncte comune. De pildă
universalismul, empirismul și raționalismul. De asemenea, o conștientizare a ordinii
divine din Cosmos, sensibilitatea pentru etică, grija pentru ființa umană sau liberatatea.
Libertatea, deși un punct comun al celor două culturi, s-a dovedit un măr al
discordiei între cultura greacă și cea ebraică. Pentru greci, conceptul de liberatate
mergea până la libertatea totală a omului, chiar de a-și alege credințele și proprii zei.
Pentru iudei, libertatea însemna respectarea îndatoririlor față de Iahve și apărarea lor
față de interferențele din exterior, inclusiv ale elenismului.
Literatura bogată, un alt punct comun al celor două culturi a însemnat și o
ciocnire culturară. Și grecii și iudeii aveau o rată mare de alfabetizare și școli de
18
învățământ elementar. Literatura greacă aduna nu doar propriile scrieri, ci presupunea o
literatură universală, adunată în cele peste 700 000 de suluri în biblioteca din
Alexandria, Egipt, spre exemplu. Era o deschidere a literaturii spre exterior, care nu
presupunea un izolaționism literar.
În schimb, tocmai astfel se poziționa literatura ebraică. Aceasta se concetra pe
păstararea propriilor valori; prin copierea, răspândirea, citirea și studierea textelor Torei,
în special, dar nu numai. Literatura era o formă de apărare a propriei religii, tradiții și
culturi în fața altor interferențe. 70
Atât textele literaturii grecești , cât și cele ebraice, aduceau în prim plan
virtutea, morala sau etica, doar că textele ebraice erau mult mai practice prin conținutul
lor precis, referitor la toate aspectele vieții umane.
Ciocnirea literaturii grecești cu cea ebraică se va produce în special după
cucerirea Orientului, de către regele macedonean Alexandru cel Mare, în sec IV î.Hr.
Este și momentul când literatura ebraică va începe să fie mai fundamentalistă în idei și
exprimare, tocmai în scopul apărării iudaismului de interferențele elenismului.
Spre exemplu, în perioada următoare, mai ales după încercarea forțată de
elenizare a iudeilor de către regii seleucizi (începând cu anul 175 î.Hr.), apare un nou tip
de literatură în cadrul culturii ebraice. Acum apare lucrarea în cinci părți, cunoscută sub
numele de Cartea a doua Macabeilor, autorul fiind Iason din Cirene. Textul cărții
îndeamnă la asumarea martiriului care este preferabil interferențelor străine.
În aceeași perioadă, apare literatura ebraică apocaliptică. Această idee a
sfârșitului lumii nu era specifică textului din Tora. Cel mai probabil a fost un împrumut
din religia egipteană antică. Astfel, apare ideea unei confruntări finale la sfârșitul lumii,
care va avea loc la Armaghedon, unde cei buni (evreii religioși) vor fi despărțiți de cei
răi (grecii și romanii păgâni).71
La începutul perioadei de domnie în Regatul Iudeii a Dinastiei Hașmoneilor,
apare Cartea lui Daniel. În această lucrare se folosesc exemple istorice din trecut:
asirienii, babilonienii sau perșii: tocmai împotriva expansionismului imperialist păgân,
făcând aluzie, bineînțeles, la elenism.
Cu toate acestea, partidul iudeu al Saducheilor (din care făceau parte preoții de
la Templul din Ierusalim și aristocrația iudaică) resping aceste idei, considerându-le
niște adaosuri nefundamentate.72 Saducheii nu acceptau decât autoritatea canonică a
70
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Humanitas, București, 2015, p. 143-144.
71
Ibidem, p. 145.
72
171.
19
Torei. Astfel, ei respingeau ideea unei vieți veșnice după moarte, atât sub formă
paradisiacă, cât și sub formă pământească.
În schimb, partidul Fariseilor accepta atât autoritatea Torei, dar și pe cea a
Legii Orale. Numele partidului venea de la grecescul farisa/ioi, care însemna separați,
fiind numiți așa datorită separării lor față de neevrei sau cei care nu respectau Legea. 73
Originea lor este pusă în legătură cu hașemiții care au apărat iudaismul de
interferențele elenismului. 74
Fariseii adoptă teologia vieții de după moarte și a judecății de la sfârșitul lumii,
acest lucru adaptându-se spiritului lor justițiar. Adoptarea acestor idei i-a făcut foarte
populari în rândul oamenilor de rând care trăiau în sărăcie și mizerie socială, pe care
apropierea unei vieții viitoare mai bune îi înflăcăra. Fariseii erau recunocuți pentru
faptul că interpretau mai bine decât oricine Tora.75 Istoricul Iosif Flaviu, după ce a făcut
un stadiu în cele trei secte principale iudaice: saduchei, esenieni și farisei, a optat pentru
cea din urmă, pe care a considerat-o cea mai desăvășită dintre toate.76
Totuși, viziunea despre viața de apoi a fariseilor era una mai mult cerească,
decât pământeacă.77
În spiritul evenimentelor vremii se creează teologia aproprierii venirii lui
Mesia. Un Mesia care avea să vină și să restabilească vechea ordine și Vechiul Regat al
lui David, eliberând poporul de sub jugul străinilor.
Ideile de acest fel au stârnit și multe atitudini fundamentaliste. Una dintre ele
aparținea grupării numite de romani, sichari. Aceștia interpretau în mod literal teologia
vieții de apoi, vâzând-o ca pe o împărăție pământească. Din rândul lor s-a desprins
partidul Zeloților. Aceștia considerau că singura cale de a apropia venirea acestei
împărății mântuitoare pentru iudei era lupta violentă cu romanii. Zeloții purtau la brâu
un pumnal, pe care îl foloseau pentru a asasina romani sau colaboraționiști de-ai lor,
iudei. Acționau de unii singuri, în timpul marilor sărbători iudaice, când pe străzile
Ierusalimului era o mulțime de oameni, putându-se sustrage mai ușor. Aceștia s-ar fi
inspirat din povestea biblică din Cartea Numeri, unde Finees salvează pe Israel,
asasinând cu lancea un bărbat păcătos și pe femeia lui. 78
73
Pr. lect. univ. dr. Ion Sorin Bora, „În ce măsură ipocrizia fariseilor poate afecta creștinii? O privire
specială asupra mărturiilor oferite de Sfântul Evanghelist Matei”, în Pastorație și misiune; Metode
misionar-pastorale de apărare și mărturisire a dreptei credințe în epoca modernă, Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2017, pp. 226-227.
74
Ibidem, p. 227.
75
Ibidem, p. 145., p. 171.
76
Ibidem, p. 145., p. 171.
77
78
Ibidem, p. 145, p. 147.
20
Gruparea zeloților ar fi apărut în timpul răscoalei iudaice din anul 6 d.Hr.,
împotriva administrării romane directe și a impozitelor romane. Revolta a fost condusă
de Iuda Galileeanul, care predica unica autoritate a lui Iahve împotriva autorității
romane și faptul că societatea iudaică era una strict teocratică.79
Deși inițial fariseii au acceptat stăpânirea Imperiului Roman în Iudeea, odată cu
trecerea timpului și aceștia au început să creadă (la fel ca zeloții) că unica șansă este
folosirea forței împotriva romanilor.80
Un grup care a încurajat de la distanță , disidența iudaică împotriva romanilor,
a fost cel al partidului Esenienilor. Aceștia trăiau la Qumran, lângă Marea Moartă,
separați de restul societății. Nu se căsătoreau, fiind celibatari. În schimb, adoptau copii
iudei la vărste fragede, pe care îi creșteau în spiritul dogmelor lor. Trăiau asemănător
călugărilor creștini adoptând un stil de viață modest în care le era interzisă dobândirea
averilor.81
Locuiau vara în corturi, iar iarna se adăposteau în grotele din jur, acolo unde au
fost și descoperite scrierile lor. Esenienii se distingeau prin strictețea respectării
ritualurilor religiei mozaice. S-au concentrat, de asemenea, pe literatura sacră. Pe lângă
cărțile canonice descoperite la Qumran, există și scrieri proprii ale esenienilor. O astfel
de scriere este „Războiul copiilor luminii, împotriva copiilor întunericului”, o lucrare
apocaliptică ce încuraja și descria instructiv bătălia fiilor luminii (iudeii) cu fii
întunericului (romanii).82
Până acum am vorbit despre ura care pătrunsese în unele structuri iudaice
împotriva lumii greco-romane. Dar a existat și reversul medaliei. Xenofobiei și
antielenismului care cacracterizau într-o bună măsură scrierile literaturii ebraice (încă
din secolul al II-lea î.Hr.) li i s-au răspuns cu aceeași monedă.
Evreii erau bine cunoscuți în lumea greco-romană prin intermediul
comunităților care compuneau diaspora evreiască. Evreii respectau cu strictețe
prevederile iudaismului: cele cultice sau ritualice ce țineau de igienă și dietă. De
asemenea, se fereau de religia și cultul oricăror altor zeități, considerate păgâne și false.
Greco-romanii îi priveau pe evrei ca pe niște ciudați, care nu se pot adapta în societățile
în care trăiau.83 Spre exemplu, Hekataios din Abdera scria la finele secolului al IV-lea
79
Ibidem, p. 145, 2015, p. 147.
80
Ibidem, p. 145, p. 147.
81
165.
82
83
Ibidem, p. 159.
21
î.Hr., despre faptul că religia mozaică ar fi „o formă neospitalieră și antiumană de a-și
duce viața (evreii)”.
În timp ce în toată lumea greco-romană se răspândea ideea universalismului și
unității naturii umane, evreii stateau departe de straini pe care îi considerau necurați,
conform rânduielilor ritualice ale iudaismului. Căsătoriile cu străinii erau, de asemenea,
strict interzise. Evident, aceste obiceiuri au sporit antipatia greco-romanilor, față de
evrei.84
O consecință la toate aceste atitudini antisemite se poate vedea în acțiunea
regelui seleucid, Antioh al IV-lea Epifanes. Începând cu anul 175 î.Hr., el pornește o
mare ofensivă împotriva iudaismului, forțând elenizarea lumii iudaice.
Ulterior, în anul 133 î.Hr. regele seleucid Antioh Siditul era sfătuit de către
consilierii săi să distrugă Ierusalimul și să pornească un genocid împotriva iudeilor,
aceștia fiind singurii care nu se asociază cu restul umanității.
În aceași măsură, Dinastia Hașmoneilor în timpul petrecut la conducerea
Regatului Iudeii,nau dus o aprigă represiune asupra orașelor grecești din regat,
considerate păgâne.85 În această perioadă de timp, au existat și convertiri cu forța la
iudaism.
În schimb, antisemitismul greco-roman a fost suștinut și de minciuni despre
evrei și obiceiurile lor. Spre exemplu, în secolul al II-lea î.Hr., Appolino Molon
relatează despre faptul că evreii ar venera măgari în Templul lor din Ierusalim. De altfel,
el a compus o lucrare dedicată în totalitate atacării evreilor.
O altă fabulație a perioadei era aceea conform căreia evreii ar practica sacrificii
umane în Templu, acesta fiind și motivul pentru care străini nu ar avea acces în interior.
86
Din aceste evenimente, ca și din multe altele, pe parcursul secolului I d.Hr.,

sentimentul anti-iudaic creștea în intensitate. Aceste sentimente ostile s-au resfrânt și
asupra unor drepturi, pe care evreii le câștigaseră de-a lungul timpului. Inițial, statul
roman le-a acordat evreilor aflați pe teritoriul său dreptul să nu muncească de Sabat,
conform Legii iudaice. Totuși, după dezvoltarea Imperiului Roman (27 d.Hr.) și a
cultului împăratului, autoritățile romane (influențate și de mediul grecesc antievreiesc),
au abolit multe din aceste drepturi.
84
Ibidem, p. 159.
85
Ibidem, 2015, p. 160.
86
Ibidem, 2015, p. 161.
22
În timpul împăratului roman Claudius (41-54 d.Hr.), la Alexandria în Egipt,
Lismah (administratorul mari biblioteci alexandrine) instiga la atitudini antisemite
populația grecească a orașului. Aceste instigări au dus la unele turbulențe în oraș, fiind
nevoie de intervenția împăratului Claudius. Acesta confirma drepturile evreilor, dar în
același timp îi amenința că dacă nu se vor dovedi mai toleranți, el îi va trata ca pe o
molimă a Imperiului Roman.87
Ura dintre iudei și greco-romani nu se rezuma doar la zona diasporei evreiești.
Ea a crescut în intensitate și pe teritoriul Palestinei. Discordiilor pe motive religioase li
s-au adăugat cele de natură fianciară. Cu timpul, pe parcursul primului secol, populația
elenizată a Palestinei începuse să formeze clasa bogată și favorizată, în detrimentul celei
iudaice. Funcționarii publici (inclusiv procuratorii de la Cezareea), colectorii de taxe sau
soldații erau aleși din rândul populației elene.
În plus, populația de țărani iudei avea din în ce în ce mai mari dificultăți
financiare, din pricina taxelor extrem de mari pe care le aveau de plătit.
În cadrul orașelor, cu populație mixtă iudeo-elenă, tensiunile erau foarte
ridicate, ele izbucnind de foarte multe ori în acte de violență.88
II.2. DEȘFĂȘURAREA EVENIMENTELOR DIN TIMPUL PRIMEI

REVOLTE IUDAICE PÂNĂ ÎN ANUL 70 D.HR.
Cele mai multe și mai valoroase informații pe care le avem despre
evenimentele din timpul revoltei iudaice împotriva romanilor (66-73 d.Hr.) vin de la
istoricul Iosif Flaviu. Mărturiile lui incluse în lucrarea „Istoria războiului iudeilor
împotriva romanilor” sunt cu atât mai importante, având în vedere că a fost nu doar
contemporan, dar și participant direct al evenimentelor.
Iosif Flaviu (Flavius Josephus), pe numele său real Iosef Ben Matitayahu
Hacohen făcea parte dintr-o familie aleasă. Tatăl său se trăgeau dintr-o familie
sacerdotală, iar mama sa din familia regală a hașmoneilor. A fost elevul unui eminent
ascet Bahus. A urmat stagii în sectele iudaice ale saducheilor, fariseilor și esenienilor,
ulterior a devenit și sacerdot al Templului din Ierusalim.
S-a remarcat din tinerețe prin inteligența lui aparte. În timpul procuratorului
roman din Cezareea, Felix (care a închis mai mulți iudei), Iosif Flaviu a fost trimis la
Roma ca diplomat (64-66 d.Hr.). La Roma, împărat al romanilor era Nero (54-68 d.Hr.).
Acolo și-a însușit din cultura greco-romană și și-a stabilit mai multe relații.
87
Ibidem, p. 161.
88
Ibidem, p. 162.
23
După întoarcerea de la Roma a fost numit comandant militar al provinciei
Galileea, la începutul revoltei iudaice împotriva Imperiului Roman (66 d.Hr.). Aici a dat
piept cu trupele Imperiului Roman trimise să înfrunte răscoala, conduse de generalul
Titus Flavius Vespasianus (Vespasian). Acesta din urmă l-a capturat pe Iosif Flaviu care
a scăpat cu viață datorită abilităților sale diplomatice. Când Titus Flavius Vespasianus
(Vespasian) a devenit împărat al Romei (69-79 d.Hr.), l-a eliberat pe Iosif Flaviu. Mai
mult, Iosif Flaviu devine un apropiat al său și al fiului acestuia Titus.
Ca diplomat roman, în timpul asediului roman al Ierusalimului, Iosif Flaviu va
încerca să negocieze cu liderii revoltei iudaice. După succesul romanilor împotriva
revoltei iudaice, se va întoarce la Roma alături de protectorul său, Titus. Acesta îl va și
îndeamna pe Iosif Flaviu să scrie lucrarea istorică despre desfășurarea evenimentelor
din timpul revoltei. Iosif Flaviu a fost considerat de către iudei drept trădător pentru că
ar fi trecut de partea romanilor. Iosif se apără împotriva unor astfel de acuzații în
lucrarea sa „Contra lui Apion”.89
În anul 66 d.Hr., au loc evenimentele care declanșează Primul Război Iudaico-
Roman, cunoscut și ca Marea Revoltă e Evreilor.
Începutul evenimentelor a avut loc în Cezareea (cetatea-port construită de către
regele Irod cel Mare, în onoarea lui Octavian Augustus). Acolo se afla reședința
procuratorilor romani (aleși din rândul populației elene) din Iudeea. Aici se va desfășura
un proces între iudei și greci, câștigat de cei din urmă. Grecii își vor celebra victoria
printr-un masacru asupra cartierului locuit de iudei din oraș. Trupele militare romane
(compuse în mare majoritate din greci), nu au intervenit în niciun fel pentru a opri acest
progrom al grecilor. În acea zi au fost masacrați în jur de 20 000 de iudei. Populația
iudaică din Cezareea a fost epurată.90
Acest eveniment va duce la o revoltă generalizată în Iudeea. În regiunea
Decapolis din provincia romană Siria, iudeii au devastat cătune din zonă, iar mai apoi și
orașe precum: Philadelphia, Esebon, Gerasa, Pella sau Skythopolis. După aceea, revolta
se va îndrepta și către multe orașe din provincia Galileea. 91
După aceste fapte ale iudeilor, populația multor orașe din zonă a început
masacrarea iudeilor. Spre exemplu, în Ascalon au fost omorâți 2500 de iudei, iar în
Ptolemais în jur de 2000, în timp ce din alte cetăți au fost alungați de către locuitorii
89
6-8.
90
91
215.
24
greci.92 În toată provincia romană Siria, evreii „erau urmăriți și uciși fără milă”,
numărul fiind atât de mare încât se creau mormane de cadavre.93
În plus, în aceeași perioadă, procuratorul roman din Iudeea, Gessius Florus (64-
66 d.Hr.)94 va atenta la trezoreria Templului din Ierusalim de unde va sustrage bani.
Aceste evenimente au umplut paharul răbdării naționaliștilor iudei din
Ierusalim. Aceștia au pornit revolte în oraș. În același timp, preoții de la Templu vor
suspenda cultul sacrificiilor în cinstea împăratului și a poporului roman. În schimb,
trupele militare romane au jefuit Orașul de Sus din Ierusalim.
Au existat dispute aprinse și între iudeii militanți (care militau pentru revolta
antiromană) și iudeii moderați din Ierusalim. Rândurile iudeilor militanți au fost
îngroșate de către iudei veniți din provincie, nemulțumiți că în orașele lor grecii le
arseseră casele. Astfel, naționaliștii iudei au avut câștig de cauză, în fața celor moderați.
Iudeii militanți din Ierusalim și din provincie s-au coagulat. Prima lor acțiune a
fost masacrarea unei garnizoane romane din oraș. Dar acest război nu presupunea doar
un dușman extern, ci și unul intern pentru naționaliștii iudei. A fost vizată și clasa
iudaică superioară, considerată a fi elenizată și trădătoare valorilor iudaismului. În acest
sens, răsculații au pătruns în Templu și au ars toate documentele care țineau evidența
datoriilor populației iudaice. 95 De asemenea, Marele Preot Ananos considerat un
suștinător al romanilor, a fost ulterior asasinat de către gruparea sicarilor. 96
După masacrarea garnizoanei romane din Ierusalim, autoritățile romane s-au
mobilizat împotriva demonstranților iudei, dar în primă fază doar la nivel local. Legatul
Imperiului Roman la Antiohia în Siria, Caestius Gallus care avea autoritate și asupra
Iudeii, a adunat o forță militară numeroasă la Aera.
Mai exact, Caestius Gallus a mobilizat toată Legiunea a II-a romană,
împreună cu 2000 de soldați din celelalte legiuni din zonă. Acesta avea o armată de
12000 de soldați romani, plus trupe auxiliare. De asemenea, a primit sprijin militar de la
regele Antioh al IV-lea (38-72 d.Hr.) al Commagenei. Mai exact 2000 de soldați călare
și 4000 de pedestrași. Irod Agrippa al II-lea (ultimul monarh clientelar Romei din
Dinastia Irodiană) a venit și el cu trupe în sprijinul romanilor. 97
92
Ibidem, p. 217.
93
94
https://en.wikipedia.org/wiki/Gessius_Florus
95
96
224.
97
Ibidem, p. 220.
25
Inițial, trupele lui Caestius Gallus au învins răscoalele locale din Galileea,
incendiind numeroase cetăți evreiești. În aceea perioadă, la Ierusalim se celebra
Sărbătoarea Corturilor. Aflând de avanasarea trupelor lui Caestius Gallus, iudeii au
întrerupt sărbătoarea pentru a pune mâna pe arme și a apăra orașul. 98
Find ferm convins că nu va avea probleme în a răzbate răscoala din Ierusalim,
Caestius Gallus a plecat spre oraș. Aici a avut parte de o mare surpriză. Ajuns la
marginea Ierusalimului, Caestius Gallus și trupele sale au înfruntat o rezistență iudaică
impresionantă. Deși era zi de Sabat (zi în care conform Legii, iudeiilor le este interzisă
orice activitate) aceștia au luptat. S-au aruncat cu mânie asupra trupelor romane, rupând
rândurile acestora, având avantajul numeric și strategic. 99
Legatul roman Caestius Gallus a ordonat retragerea trupelor sale, care s-a
dovedit o fugă disperată și dezordonată din calea furiei iudeilor.100 Se pare că trupele
romane au pierdut 515 oameni în luptă, iar cele iudaice doar 22. În mare parte, iudeii s-
au retras înapoi în cetate. Totuși, Shimon ben Ghiora liderul trupelor de sicari, i-a atacat
din spate pe romani în timpul retragerii lor spre Bethoron. Acesta a luat ca pradă de
război mai multe animale. Trupele romane s-au retras în cetate unde au stat trei zile. 101
Văzând situația grea în care se aflau aliații săi romani, Irod Agripa al II-lea a
trimis doi soli la liderii zeloți, pentru a încheia un tratat de pace cu ei. Zeloții au refuzat
orice negociere. În plus, i-au atacat pe cei doi soli, pe unul dintre ei ucigându-l. Acest
lucru a stârnit neînțelegeri între grupările de revoltați iudei din Ierusalim. 102
Auzind de neînțelegerile apărute între răsculații din Ierusalim, legatul roman
Caestius Gallus și-a adunat din nou forțele militare pentru a avansa spre Ierusalim. Și-a
așezat tabăra pe Scopus (un deal situat la nord-vest de Ierusalim). A rămas aici trei zile,
așteptând ca orașul să se predea de bunăvoie, doar că acest lucru nu s-a întâmplat. Pe 30
noiembrie 66 d.Hr. a atacat din nou Ierusalimul, încercând să pătrundă în interiorul
zidurilor, dar într-un final acesta a luat decizia de a-și retrage trupele, de data aceasta
definitiv. 103 În drumul de retragere, trupele romane au fost hărțuite de către iudeii
răsculați din toate direcțiile. Cu greu, Caestius Gallus și o parte ca armatei sale, au reușit
să se întoarcă la Antiohia în Siria teferi. În total romanii au pierdut în această luptă 5
98
Ibidem, p. 222.
99
Ibidem, p. 222.
100
101
223.
102
Ibidem, p. 223.
103
Ibidem, p. 224.
26
300 de soldați din rândul pedestrașilor și 480 de soldați călare. Evenimentele s-au
încheiat la 23 noiembrie 66 d.Hr., cu victoria iudeilor. 104
După această victorie răsunătoare a iudeilor împotriva trupelor romane,
aristocrația iudaică din Ierusalim s-a alăturat revoltei. Probabil, scopul era acela de a
continua să controleze orașul, așteptând deznodământul evenimentelor, pentru a lua
decizii ulterioare.105 În cele din urmă, scopul principal era păstrarea privilegiilor,
indiferent de deznodământul războiului.
În această perioadă, din timpul izbucnirii revoltei, împărat roman era Nero
(54-68 d.Hr.) care se afla în cel de-al doisprezecelea an al domniei sale. Caestius Gallus,
legatul roman din provincia Siria, după înfrângerea trupelor sale a trimis la Roma pe
Saul. Saul era trimis la Nero, pentru a arunca vina înfrângerii asupra procuratorului
roman din Cezareea, Florus.106
Nero, aflând de revolta iudeilor din Ierusalim și de înfrângerea trupelor
legatului Caestius Gallus de către răsculați, găsește ca vinovată pentru înfrângere
delăsarea generalilor săi. 107 Acesta ia decizia trimiterii unei puternice forțe armate în
Iudeea. În acest sens, mobilizează o forță militară extrem de puternică, formată din patru
legiuni romane: a V-a, a X-a, a XII-a și a XV-a.108 Totalul forței militare romane,
mobilizate pentru a merge în Iudeea era de 60 000 de soldați109 care beneficiau de
instrumente de luptă de ultimă oră și de o pregătire exemplară, tipic romană.
Împăratul Nero, îl numește comandant militar peste aceste trupe pe unul dinre
cei mai pricepuți și experimentați generali ai săi, anume pe Titus Flavius Vespasianus
(Vespasian), datorită renumelui său. 110 Acesta, ca general roman repurtase mai multe
victorii pe câmpul de luptă pentru Imperiul Roman. A dus campanii încununate de
succes în Britania, Tracia, Germania sau Africa. 111 Alături de Vespasian (trimis să preia
conducerea militară din provincia Siria), vor merge și cei doi fii ai săi Titus și
Dominițian, viitori împărați la Roma. Trupele sunt trimise de Nero pentru a învinge
rezistența iudaică. 112
104
Ibidem, p. 227.
105
106
228.
107
Ibidem, p. 242.
108
109
Ibidem, p. 165.
110
Cornelius Tacitus, The Histories, Volumes I and II, Oxford at he Clarendon Press, London, Edinburgh,
New York, Toronto and Melburne, 1912, p. 1269.
111
242.
112
27
Vespasian l-a încredințat pe fiul său Titus pentru a merge la Alexandria în
Egipt și a aduce de acolo Legiunea a X-a, care alături de legiunile menționate mai sus și
trupele aliate (ale regatelor vasale Romei), plus trupele auxiliare, trebuiau să se
reunească în Siria, sub comanda lui Vespasian.113
De partea cealaltă, Ierusalimul era apărat de aproximativ 25 000 de răsculați.
Aceștia erau împărțiți în mai multe grupări.
Secta zeloțiilor, care se afla sub comanda lui Eleazar ben Shimon, avea sub
control fortăreața Antonia și Templul. Eleazar ben Shimon reușise să aducă în Ierusalim
prada de la romani și chiar să îl jefuiască pe Caestius Gallus. Totuși, populația din
Ierusalim se temea de el din pricina caracterului său vădit de tiran. Era însoțit peste tot
de o gardă personală formată din zeloți. La scurt timp după începutul revoltei a reușit să
se impună ca lider al Ierusalimului. 114
Sicarii, aflați sub comanda extremistului Shimon ben Ghiora, controlau Orașul
de Sus. Idumeenii împreună cu alte categorii de răsculați, se aflau sub comanda lui Ioan
din Giscala. 115
Restul populației care nu își dorea războiul cu romanii și nici să participe la el,
era prizonieră într-un oraș controlat acum de extremiștii naționaliști. Aceștia, pe lângă
expunerea orașului în fața romanilor, aveau și numeroase dispute și neînțelegeri între ei.
Este momentul când tânărul Iosif Flaviu după întoarcerea sa de la Roma, pe
post de diplomat este angrenat în luptă. Alături de alți doi preoți din Ierusalim, liderii
revoltei din oraș îl trimit în provincia Galileea. Scopul era acela ca Iosif Flaviu în
calitate de comandant militar, în primă fază să instruiască iudeii din zonă pentru
iminenta luptă cu romanii. În a doua fază urma lupta propriu zisă, la momentul oportun.
Inițial, Iosif a încercat să își atragă de partea sa populația. A numit un număr de
70 de localnici care aveau menirea de a judeca cazurile juridice importante sau de
crimă, din rândul poporului. A numit și câte șapte magistrați pentru fiecare oraș din
Galileea.116
Pentru a se putea apăra în fața atacurilor romane, Iosif Flaviu a întărit mai
multe cetăți. A recrutat o armată locală formată din 10 000 de tineri, pe care a încercat
să o instruiască și să o administreze în stilul legiunilor romane. În timp, Iosif și-a adunat
(conform proprilor relatări), o armată formată din peste 60 000 de soldați plus o armată
113
243.
114
Ibidem, p. 229.
115
116
229.
28
de mercenari formată din 45 000 de luptători. În plus, 600 de soldați formau garda sa
personală.117
Totuși, în Galileea, Iosif Flaviu a avut de-a face cu o populație care în marea ei
parte nu își dorea confruntarea cu romanii. Mai ales țăranii din Galileea îi urau pe
naționaliștii iudei de la Ierusalim și în general pe locuitorii din orașe. 118
Nici locuitorii din orașe nu stăteau prea bine. Acestea erau și ele divizate:
Sephoris îi prefera pe romani, iar în Tiberiada părerile erau împărțite. Iosif Flaviu în
calitatea sa de lider militar, a încercat unirea orașelor și a satelor, dar fără sorți de
izbândă. Spre exemplu țăranii refuzau lupta, iar dacă erau înrolați forțat, cu prima ocazie
dezertau.119 Iosif Flaviu a avut de înfruntat și răscoale interne, așa cum a fost cea a lui
Ioannes. 120
În cealaltă tabără, comandantul trupelor romane Titus Flavius Vespasianus
(Vespasian) și-a dovedit experiența sa pe câmpul de luptă. El nu a comis greșeala
legatului Caestius Gallus, care încrezător în propriile forțe, a atacat prea devreme
Ierusalimul. Vespasian a ales tactica pământului pârjolit, un război de uzură. Aceasta
presupunea izolarea totală a Ierusalimului, astfel fiind oprită aprovizionarea orașului cu
alimente.
Vespasian a pornit în fruntea trupelor sale din Antiohia, Siria, unde venise și
regele Irod Agrippa al II-lea însoțit de trupele sale. Trupele aliate au înaintat spre
Ptolemais, unde iudeii din orașul Sephoris din provincia Galileea, i-au ieșit în
întâmpinare lui Vespasian cu gânduri pașnice rugându-l să le cruțe viața. Ba mai mult,
ei i-au promis lui Vespasian că se vor alătura trupelor sale. 121 Astfel Vespasian îl trimite
pe tribunul Placidus cu o armată de 7 000 de soldați, pentru a se alătura locuitorilor
iudei aliați din Sephoris. 122
Războiul de uzură a început cu evacuarea populației de pe coastă (vest) de
către trupele lui Vespasian asigurând astfel, căile de comunicare. Vespasian a continuat,
distrugând mare parte din fortărețele evreiești, pentru a preîntâmpina orice rezistență
iudaică în zonă. A stabilit, de asemenea, ordinea în zonele rurale. 123
117
231.
118
119
Ibidem, p. 165.
120
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Editura Hasefer, Bucuresți, 2014,
pp. 232-239.
121
Ibidem, p. 246.
122
Ibidem, p. 250.
123
29
Comandantul iudeu din Galileea, Iosif Flaviu împreună cu trupele sale vor
ataca orașul Sephoris (pe care chiar Iosif îl fortificase, înainte ca locuitorii iudei din
cetate să îl trădeze). Atacul a fost soldat cu eșec, iar trupele romane au început să îi
masacreze pe iudeii din zonă și din întreaga zonă a Galileei. 124 Locuitorii din Galileea
aveau un singur refugiu în fața acestor masacre romane: cetățiile fortificate, unde se
puteau adăposti, în fața atacurilor romanilor conduși de Placidus.125
Între timp, Vespasian care rămăsese la Ptolemais pentru a-și pregăti armata de
luptă ia decizia să pătrundă și el în Galileea, deja atacată de către Placidus. 126 La auzul
acestei vești, mare parte din soldații adunați în jurul lui Iosif Flaviu la Garis au dezertat.
Iosif s-a văzut înconjurat doar de un mic grup de loiali. Inițial, văzând moralul foarte
slab al soldaților săi, a decis sa se refugieze în cetatea Tiberias. 127 Ulterior, generalul
Iosif Flaviu cu o mică rămășiță din trupele sale se refugiază în cetatea Iotapata.
După ce a cucerit Gabara128, Vespasian ia cu asalt fortăreața Iotapata. Aflând
vestea că Iosif Flaviu se afla în Iotapata, Vespasian îi trimite înainte pe Placidus și pe
decurionul Aebutius cu 1000 de soldați, cu scopul de a încercui fortăreața, pentru ca nu
cumva Iosif Flaviu să evadeze. Capturarea lui Iosif, pentru Vespasian avea o valoare
simbolică extrem de importantă, considerând că acest fapt va slăbi moralul iudeilor. 129
Într-un final, forțele romane conduse de Vespasian au cucerit cetatea Iotapata, numărul
iudeilor căzuți în luptă ridicându-se la 40 000, iar alți 1 200 au fost luați prizonieri.
Cetatea a fost distrusă, fortificațiile fiind incediate. Căderea Iotapatei s-a produs la data
de 20 iulie 67 d.Hr.
Iosif Flaviu, în timpul asediului final al Iotapatei, s-a refugiat împreună cu alți
40 de bărbați într-o peșteră adâncă. După două zile, romanilor le-a fost dezvăluită
ascunzătoarea. După trei soli trimiși de către Vespasian, Iosif Flaviu (care dorea să se
predea) a întâmpinat rezistență din partea iudeilor cu care se ascunsese în aceea peșteră.
Aceștia l-au acuzat pe Iosif de trădare și chiar au vrut să-l ucidă. 130 Deși a adus mai
multe argumente raționale împotriva deciziei compatrioților săi din peșteră de
sinucidere în masă, el nu a avut de ales și s-a conformat dorinței celorlalți. Planul era să
se ucidă unii pe alții în grupuri de câte doi, iar ultimii doi să se străpungă reciproc. Cu
ajutorul inteligenței sale, Iosif a scăpat cu viață rămânând în ultimul grup. Acesta l-a
124
250.
125
Ibidem, p. 257.
126
Ibidem, p. 257.
127
Ibidem, p. 259.
128
Ibidem, p. 260.
129
Ibidem, p. 261.
130
Ibidem, p. 281.
30
convins pe celălalt să își cruțe viețile. 131 Într-un final, el s-a predat lui Nicanor care l-a
adus în fața lui Vespasian, unde toți militarii romani se îngrămădeau să îl vadă pe Iosif,
renumit printre romani pentru inteligența sa. 132
Conform spiritului său diplomatic, Iosif Flaviu îi va prezice lui Vespasian că o
să ajungă împărat, cu scopul de a nu-l trimite în fața lui Nero, pentru a fi judecat.
După îndelungi lupte în Galileea, trupele romane conduse de către Vespasian
cuceriseră toată provincia, mai puțin micul oraș din nord Giscala. În general, locuitorii
din acest oraș erau pașnici și doreau pacea cu romanii. Doar că aici se regrupase cu
trupele sale de insurgenți, Ioannes fiul lui Levi (cel care îl înfruntase și pe Iosif Flaviu).
Pentru a înfrânge această rezistență, Vespasian îl trimite pe fiul său Titus,
împreună cu 1000 de soldați. Doar că Ioannes împreună cu grupul său, au părăsit orașul
înainte de venirea lui Titus. Acesta ajunge la pace cu locuitorii din oraș care îi și dau de
veste despre plecarea lui Ioannes.133
După asigurarea liniștii în Galileea, generalul Vespasian a trimis Legiunea a X-
a în orașul Skytopolis, iar împreună cu el merg alte două legiuni la Cezareea. Scopul era
acela de a-și odihni trupele, obosite după multe asedii în Galileea. În plus, soldații aveau
nevoie de vitalitate pentru luptele finale de asediere și cucerire a Ierusalimului. 134
Ioannes ben Levi a reușit să scape de trupele romane care l-au urmărit,
pătrunzând în Ierusalim. Acolo a angrenant mulți tineri pe care i-a cooptat pentru
luptă.135 În același timp, în multe localități din jurul Ierusalimului aveau loc conflicte
între iudeii militanți și iudeii moderați. Într-un final, iudeii dornici de luptă au venit în
Ierusalim, alăturându-se mișcării antiromane. Dar acest aport de locuitori a sporit
foametea din Ierusalim, oraș ce fusese izolat.136
Acești țărani revoltați, împreună cu Ioannes ben Levi, proaspăt sosiți în
Ierusalim s-au aliat zeloților. Aceștia au început să comită multe delicte. Au asasinat
oameni de viță nobilă din oraș, precum: Antipas, Syphas sau Levias. După aceea și-au
arogat dreptul de a alege Marii Preoții ai Templului. În acest scop, au înlocuit sorgintea
sacerdotală a acestora moștenită, pentru a fi aleși Mari Preoți. În schimb, au început să
numească oameni simpli apropiați lor ca Mari Preoți.137 La aceste abuzuri ale fracțiunii
zeloților, poporul a răspuns cu o răscoală, avându-l în frunte pe Ananos, cel mai vârstnic
132
Ibidem, p. 284.
133
Ibidem, p 310.
134
Ibidem, p. 310.
135
Ibidem, p. 314.
136
Ibidem, p. 315.
137
Ibidem, p. 316-317.
31
dintre Marii Preoți. Zeloții s-au baricadat în Templu, împotriva poporului răsculat de
Ananos, astfel că aceștia nu au putut înfrânge pe zeloți. 138 Ioannes ben Levi care era de
partea zeloțior, se dădea bine și pe lângă Ananos. Astfel, informațiile obținute din tabăra
opusă, Ioannes le ducea la zeloții baricadați în Templu. 139 În același timp, Ioannes ben
Levi va trimite o scrisoare liderilor idumeeni. În aceasta el îl prezintă pe Ananos ca pe
un tiran, care vrea să pună mâna pe oraș și să îl predea romanilor. Scrisoarea era
adresată lui Eleazar și lui Zacharias, doi lideri idumeeni. De asemenea, Ioannes ben
Levi îi ruga pe idumeeni să vină în spriinul zeloților, care sunt refugiați în Templu din
pricina lui Ananos.140
La auzul acestor vești, liderii idumeeni au strâns o armată formată din 20 000
de oameni, pe care au trimis-o în Ierusalim, în sprijinul zeloților. 141 Ananos a închis
porțile orașului în fața armatei idumeene. În schimb, a încercat să obțină sprijinul
acestora printr-un discurs ținut de Mare Preot Iesus care a expus faptele petrecute în
Ierusalim. Cu toate acestea, idumeenii nu s-au lăsat convinși de acest discurs. 142
Pe ascuns, unii dintre zeloți s-au strecurat până la porțile orașului pe care le-au
deschis în fața idumeeniilor. Zeloții i-au convins pe aceștia să se grupeze împreună cu ei
în zona Templului. Într-o singură noapte au ucis 8 500 de oameni, iar ulterior i-au prins
pe Iesus și pe Ananos, pe care i-au ucis. După aceea, zeloții și idumeeni, au măcelărit o
bună parte din poporul care fusese favorabil lui Ananos.143 Idumeenii și-au dat seama de
capcana pe care zeloții le-o întinseseră prin minciunile lor și actele de nedreptate, astfel
că au părăsit imediat orașul.
În anul 68 d.Hr., la Roma va avea loc o lovitură de stat care va pune capăt
domniei haotice a lui Nero, care în fața iminentei arestări avea să se sinucidă. Odată cu
el apune și Dinastia Iulio-Claudiană de la conducerea Imperiului Roman.144 Lui Nero îi
urmează la conducerea imperiului, Galba (68-69 d.Hr.) care avea să moară la începutul
anului 69 d.Hr.145 Urmează o altă scurtă domnie ca împărat a lui Otho, care moare,
sinucigându-se în aprilie 69 d.Hr.146 Urmează scurta perioadă la conducerea imperiului,
138
Ibidem, p. 322.
139
Ibidem, 2014, p. 322.
140
Ibidem, p. 325.
141
Ibidem, p. 326.
142
Ibidem, 2014, p. 329.
143
Ibidem, p. 335.
144
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nero
145
https://ro.wikipedia.org/wiki/Galba
146
https://ro.wikipedia.org/wiki/Otho
32
a lui Vitellius, înfrânt de legiunile trimise de Vespasian la Roma, fiind ucis de către
soldații acestuia.147
Vespasian (înainte de a-l învinge pe Vittelius), pe când era la Alexandria în
Egipt și-a adus aminte de Iosif Flaviu pe care îl capturase în Galileea și care îi prezisese
soarta de a ajunge împărat. Vespasian îl eliberează pe acesta, iar la cererea lui Titus este
disculpat de așa numitul „act criminal” (prevăzut de codul penal roman, împotriva celor
care luptau împotriva Imperiului Roman). Este numit om liber, iar mai târziu va obține
cetățenia romană. 148
În cele din urmă, Titus Flavius Vespasianus (Vespasian) este proclamat
împărat roman, iar la sfârșitul anului 69 d.Hr. este nevoit să părăsească câmpul de luptă
din Iudeea pentru a-și lua în primire noile atribuții ca împărat. El este întemeietorul
Dinastiei Flavilor.
Acesta îl numește pe fiul său mai mare Titus, în vârstă de 29 de ani, noul
comandant al trupelor militare romane din Iudeea. Îi predă acolo o sarcină extrem de
dificilă: asedierea Ierusalimului și înfrângerea rezistenței iudaice. 149
II.3. DESFĂȘURAREA EVENIMENTELOR DIN ANUL 70 D.HR.

În a doua parte a anului 69 d.Hr., Vespasian și fiul său Titus, au neglijat
războiul pe care îl duceau împotriva iudeilor. Atenția lor s-a concentrat pe preluarea
puterii de la Roma mergând la Alexandria în Egipt. După ce Vitellius a fost înfrânt de
trupele lui Vespasian și acesta a fost proclamat împărat (la finele anului 69 d.Hr.),
atenția noului împărat s-a îndreptat din nou spre revolta din Iudeea.
Așadar, Vespasian l-a numit pe fiul său Titus noul comandant al forțelor
militare romane, mobilizate să înfrângă rezistența iudaică. Titus, la fel ca și tatăl său
Vespasian, era renumit ca fiind un militar de excepție în rândul populației romane. 150
Titus, a plecat de la Alexandria din Egipt, unde își ajutase tatăl în lupta contra
lui Vitellius. De acolo a traversat pustiul care se situează între Egipt și Siria. La
începutul anului 70 d.Hr., Titus ajungea la Cezareea în Iudeea. 151
În acest timp de răgaz (pricinuit de luptele interne din Imperiul Roman),
grupările de revoltați din Ierusalim au intrat în conflict. Ioannes ben Levi și-a format o
147
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vitellius
148
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Editura Hasefer, Bucuresți, 2014,
pp.367-368.
149
150
151
374.
33
armată puternică după sosirea sa în Ierusalim. Caracterul său autocrat și dorința lui de a
deveni lider suprem în Ierusalim a stârnit mânia celorlalte două tabere din oraș. Astfel,
liderul zeloților Eleazar ben Shimon și trupele sale poziționate în curtea interioară a
Templui, l-au atacat pe Ioannes ben Levi. În schimb, trupele lui Ioannes au răspuns cu
săgeți trase spre zeloții din curtea interioară.152
În acest conflict s-a angrenat și Shimon ben Ghiora, liderul sicarilor din
Ierusalim. Tabăra lui Shimon ben Ghiora ocupase partea Orașului de Sus, de unde
sicarii vor ataca trupele lui Ioannes ben Levi care s-a văzut încolțit de atacuri.153
Populația simplă a orașului care nu era angrenată în luptă, se afla într-o situație
disperată din pricina luptelor interne din Ierusalim și a apropierii iminente a romanilor.
Ajunseseră într-o situație socială atât de mizeră, încât mulți dintre ei sperau că romanii
vor elibera orașul de tirania grupărilor de revoltați.154
În primăvara anului 70 d.Hr., Titus va pleca din Cezareea spre Ierusalim în
fruntea Legiunilor a III-a și a XVIII-ea, cu care venise din Alexandria. În zonă deja se
aflau Legiunile a V-a, a X-a și a XV-a cu care Vespasian venise în anul 66 d.Hr. în
Iudeea. Acestora li s-a adăugat și Legiunea a XII-a, care sub conducerea lui Caestius
Gallus, fusese învinsă în anul 66 d.Hr. de iudeii din Ierusalim. Se pare că Titus avea la
dispoziție o armată cu un număr impresionant, în jur de 60 000 de soldați. 155
Titus, a ordonat Legiunii a V-a să vină pe drumul Emmausului unde trebuia să
facă joncțiunea cu el și cu trupele care îl urmau în drumul spre Ierusalim. Conform
ordinelor sale, Legiunea a X-a trebuia să ajungă lângă Ierusalim, trecând prin Ieriohon.
O parte din soldații legiunii trebuiau să staționeze la Ierihon pentru a asigura securitatea
zonei. 156
Ajuns în preajma Ierusalimului, Titus a ordonat instalarea taberelor legiunilor
aflate în subordinea sa. Aceste tabere se situau la o anunită distanță una de cealaltă în
scop strategic. Ulterior, Titus a cercetat împrejurimile, observând zidurile de apărare
foarte puternice din jurul Ierusalimului. 157 Acum a aflat și de luptele interne a grupărilor
152
153
Ibidem, p. 375.
154
Ibidem, p. 377.
155
156
378.
157
34
de răsculați, dar și de disponibilitatea de a se preda a unei bune părți a locuitorilor
Ierusalimului. 158
Totuși, la vederea taberelor romane instalate în jurul orașului, grupările rivale
din Ierusalim au încetat pe moment ostilitățile interne. Aceste grupări au decis să își
unească forțele în fața dușmanului comun: romanii.
Regrupați, iudeii răzvrătiți au organizat un atac surpriză. Aceștia au ieșit în
afara zidurilor orașului, atacând tabăra soldațiilor Legiunii a X-a. Soldații romani, luați
prin surprindere și ocupați cu construcția fortificaților, au fost puși pe fugă. 159 Titus a
aflat de acest atac, venind în sprijinul Legiunii a X-a cu trupele sale de elită. Acesta i-a
atacat pe iudei din flancuri, forțându-i să se retragă în spatele zidurilor orașului. 160
Luptele din jurul zidurilor Ierusalimului au mai continuat o perioadă, dar în cele din
urmă s-au domolit. Este momentul când în Ierusalim apar noi conflicte interne.
În timpul marii sărbători iudaice a Paștelui (Pesah), din primăvara anului 70
d.Hr., Eleazar ben Shimon a decis să deschidă porțile Templului, acolo unde el și
trupele sale de zeloți își aveau baza militară. Scopul era de a permite locuitorilor
Ierusalimului să aducă jerte la Templu și să ia parte la cultul sacrificial, organizat de
preoți în această perioadă, conform Legii. De această situație a profitat Ioannes ben
Levi. Acesta și-a infiltrat soldații printre credincioșii care veniseră la Templu. Aceștia
și-au scos armele și i-au atacat pe zeloții lui Eleazar ben Shimon, care astfel a fost
masacrat împreună cu o parte din trupele sale. 161 Din păcate, în luptă au murit mulți
oameni nevinovați, victime ale luptelor dintre cele două tabere. Acum Ioannes ben
Levi și trupele sale s-au regrupat în Templu. Astfel, singurul rival intern al lui Ioannes
ben Levi, rămânea Shimon ben Ghiora. 162 Ioannes ben Levi, dispunea de o armată
formată din 6 000 de soldați, cărora li se adăugaseră și 2 400 dintre zeloții care fuseseră
sub comanda lui Eleazar ben Shimon. De partea cealaltă, Shimon ben Ghiora avea în
subordine o armată de 10 000 de soldați, plus 5 000 de idumeeni aliați.
În această perioadă, Titus încerca să ajungă la o soluție pașnică cu răzvrătiții
din oraș. Titus îl avea alături în această expediție militară pe Iosif Flaviu cu care venise
158
381.
159
Ibidem, p. 383.
160
Ibidem, p. 384.
161
162
387.
35
din Alexandria la Cezareea și apoi la Ierusalim. Iosif Flaviu negocia cu liderii iudei, dar
fără sorți de izbândă.163
După o cercetare atentă a zidurilor care apărau Ierusalimul, Titus a făcut planul
de asediere. Asediul, trebuia să se desfășoare asupra zidurilor aflate în zona de nord-vest
a orașului, în zona unde se afla mormâtul Marelui Preot Ioannes. El găsea această zonă
ca fiind cea mai vulnerabilă. Trecând de zidurile de aici, Titus plănuia ocuparea
Orașului de Sus, apoi a fortăreței Antonia și de aici a Templului. 164
După ce noi tentative de pace au eșuat (iudeii chiar au atacat solii de pace
romani), Titus a dispus prin ordin începerea asediului primului zid. 165 Inițial era nevoie
de construcția fortificațiilor de către soldații romani.
În fața asediatorilor romani, inițial a răspuns doar Shimon ben Ghiora cu
trupele sale. Acestea aruncau proiectile spre romani de pe meterezele orașului, folosind
mașinării de război capturate în trecut de la romani. De partea cealaltă, de teama lui
Shimon ben Ghiora, Ioannes ben Levi a rămas baricadat în Templu.166
În fața acestor atacuri, soldații romani se apărau cu „împletituri de nuiele
întinse peste îngrădituri de pari” care aveau menirea de-ai apăra de proiectile iudeilor. În
plus, romanii foloseau aruncătoare de săgeți împotriva iudeilor de pe metereze. 167 După
terminarea fortificațiilor de pământ, Titus a ordonat să fie aduși berbecii, care aveau
menirea de a străpunge zidul de apărare și a creea breșe în el. 168 În cele din urmă, în fața
pericolului roman trupele lui Ioannes ben Levi, au venit în sprijinul lui Shimon ben
Ghiora. Trupele iudeilor, depuneau toate eforturile pentru a împiedica străpungerea
zidurilor. 169 Dar apărarea din interior se dovedea insuficientă. Trupele iudeilor au ieșit
în afara zidurilor, cu torțe în mână, cu scopul de a incendia mașinăriile de război
romane, prin care se ducea asediul. O parte din ele au fost afectate, dar răspunsul lui
Titus a venit destul de rapid. Împreună cu trupele lui de elită din Alexandria, Titus a
respins atacul, forțându-i pe iudei să se retragă în spatele zidului. 170
După o muncă îndelungată, soldații romani au reușit șă creeze o breșă în primul
zid de apărare cu ajutorul celui mai mare berbece la 25 mai 70 d.Hr., forțându-i pe iudei
163
387.
164
Ibidem, p. 403.
165
Ibidem, p. 404.
166
Ibidem, p. 404.
167
Ibidem, p. 404.
168
Ibidem, p. 405.
169
Ibidem, p. 406.
170
Ibidem, p. 407.
36
să fugă în spatele celui de-al doilea zid. 171 După acest succes, Titus a mutat tabăra în
interiorul primului zid de apărare, de unde trupele sale au început asediul celui de-al
doilea.
Trupele răzvrătiților iudei depuneau toate eforturile pentru a-i împiedica pe
romani să străpungă și cel de-al doilea zid. Ioannes ben Levi și soldații săi s-au
mobilizat în zona nord a Templului și în zona mormântului regelui Alexandru Iannaios.
Trupele lui Shimon ben Ghiora se situau în zona mormântului Marelui Preot Ioannes.
Sicarii lui Shimon au încercat în mai multe rânduri să îi respingă pe romani din zona
celui de-al doilea zid. De fiecare dată rezistența romană i-a împins înapoi, în spatele
zidului. 172
După crearea fortificațiilor, Titus a dispus atacarea cu berbecele a turnului din
mijlocul zidului de vest. Într-un final zidul a cedat, iar Castor (fost combatant iudeu care
trecuse de partea romanilor) împreună cu oamenii săi au incediat turnul și au pătruns
prin mijlocul flăcărilor. Cel de-al doilea zid a cedat, așadar, la data de 30 mai 70 d.Hr.173
Trecând de acest al doilea zid, Titus împreună cu 1000 de soldați și trupele de elită au
pătruns în zona Orașului Nou de unde iudeii s-au retras. Titus a interzis, conform lui
Iosif Flaviu, jefuirea Orașului Nou de către soldații săi. 174
Iudei, care inițial s-au retras din zonă, s-au regrupat și au organizat un atac
masiv împotriva romanilor din Orașul Nou. În cele din urmă, trupele romane, puține la
număr, s-au retras în spatele zidului. 175 După mai multe tentative eșuate, Titus a reușit
recucerirea zonei de după cel de-al doilea zid. A dispus dărâmarea părții de vest a
acestuia, iar în cea de est și-a instalat garnizoanele, pregătite pentru asaltul celui de-al
treilea zid. 176
Înainte de a continua asediul, Titus a dorit să ducă noi tratative cu răzvrătiții
iudei. Iosif Flaviu a fost cel care a încercat din nou să ducă tratative cu iudeii, dar și de
data aceasta fără succes.177 Astfel, Titus a ordonat începerea asediului în dreptul
fortăreței Antonia și a mormântului Marelui Preot Ioannes, scopul fiind cucerirea
Orașului de Sus.178
Romanii care lucrau la fortificații erau atacați de către trupele de idumeeni și
aliații lor sicari conduși de Shimon ben Ghiora din dreptul mormântului Marelui Preot
171
Ibidem, p. 409.
172
Ibidem, p. 409.
173
Ibidem, p. 412.
174
Ibidem, p. 413.
175
Ibidem, p. 414.
176
Ibidem, p. 415.
177
Ibidem, p. 417.
178
Ibidem, p. 417.
37
Ioannes. Aceștia organizau împreună și incursiuni de respingere a romanilor. Soldații lui
Ioannes ben Levi, procedau în același fel în dreptul fortăreței Antonia. 179
În timp ce cele două grupări de iudei militanți luptau cu trupele romane, mulți
locuitori de rând ai Ierusalimului erau la capătul puterilor. Mizeria din oraș, tirania
iudeilor militanți și mai ales foametea îi făcea pe mulți să fugă din oraș. Titus a permis
transfugilor să părăsească orașul. În schimb, trupele lui Shimon ben Ghiora și ale lui
Ioannes ben Levi, la aflarea acestor vești au început să păzească porțile orașului.
Transfugii prinși erau uciși pe loc de către aceștia. 180
În timpul asediului de la cel de-al treilea zid, Titus a primit un sprijin foarte
important. Regele Antioh Epihanes al Commagenei a sosit în fruntea unei trupe de
macedoneni ce au pus umărul la asedierea zidului. 181 Pentru asediul zidului au fost
construite, cu multă muncă, patru fortificații foarte înalte, lucrări terminate la data de 16
iunie 70 d.Hr. Trupele lui Ioannes ben Levi, au săpat o galerie subterană, prin care
fortificațiile au fost incendiate. Ei au reușit și să-i împingă pe romani din zonă,
incediind și o bună parte din mașiniile lor de război. A fost o înfrângere grea pentru
trupele romane, care erau cu moralul la pământ.182
În această situație, Titus a organizat ad-hoc o ședință de război, cu cei mai
importanți generali ai săi. După mai multe discuții aprinse, noul plan al lui Titus a fost
acceptat de către toți generalii săi. Titus a ordonat, construirea unor forturi care măsurau
142 m în circumferință, aceste forturi împrejmuind orașul. În acest fel, nimeni nu mai
putea ieși și intra în oraș. În urma acestei acțiuni, foametea a sporit cumplit în Ierusalim.
Mureau atât de mulți oameni, încât aceștia nu mai puteau fi inmormântați. Cadavrele au
început să fie aruncate peste ziduri. În această perioadă, numărul cadavrelor aruncate se
ridica la aproximativ 600 000.183
Rămase fără provizii, trupele lui Ioannes ben Levi au jefuit Templul, un
sacrilegiu pe care nici măcar romanii nu îl făcuseră în trecut. De data aceasta, Templul
era jefuit chiar de către un grup de iudei. 184 Tot trupele lui Ioannes ben Levi, la ordinul
acestuia, au încercat din nou să incedieze fortificațiile romane. Cu toate acestea, trupele
romane au reușit să străpungă și cel de-al treilea zid, acesta fiind prăbușit la data de 20
iulie 70 d.Hr.185
179
Ibidem, p. 417.
180
Ibidem, p. 425.
181
Ibidem, p. 430.
182
Ibidem, p. 433.
183
Ibidem, p. 436.
184
Ibidem, p. 442.
185
Ibidem, p. 448.
38
Titus a adoptat un plan bine pus la punct, pentru a pătrunde cu trupele sale în
zona Orașului de Sus. În noaptea de 22 iulie 70 d.Hr. doar douăzeci de soldați romani s-
au îndreptat spre fortăreața Antonia. Profitând de faptul că santinele din fața lor
dormeau, aceștia le-au înjunghiat. Acum, unul dintre soldați a sunat din trâmbiță.
Celelalte santinele ale iudeilor au luat-o la fugă, crezând că în fața lor se aflau un număr
mare de trupe.186 La auzul sunetului de trâmbiță, Titus împreună cu un număr mare de
soldați, au pornit spre fortăreața Antonia. Trupele romane s-au folosit de galeria săpată
de oamenii lui Ioannes ben Levi, atunci când le-au distrus fortificațiile. Pe acolo soldații
romani au pătruns spre Templu.
Atât trupele lui Shimon ben Ghiora, cât și cele ale lui Ioannes ben Levi, s-au
retras în zona sanctuarului Templului. În zona strâmtă din Templu, iudeii militanți i-au
înfruntat pe romani într-o luptă corp la corp cu săbiile. Spațiul strâmt, făcea imposibilă
folosirea oricărui armament, nici măcar a sulițelor sau săgețiilor. 187 Lupta a durat de la
ora 3 noaptea, pănă la ora 1 ziua. În cele din urmă, iudeii au ieșit învingători,
împingându-i pe romani spre fortăreața Antonia. Cu toate acestea, Titus a fost foarte
mulțumit că a pus stăpânire pe fortăreața Antonia, de unde avea o poziție strategică
foarte bună.188 Acesta a ordonat trupelor sale distrugerea fortăreței Antonia, pentru ca
trupelor sale să le poată fi înlesnită urcarea spre sanctuarul Templului.
În cadrul lucrării istorice a lui Iosif Flaviu despre acest război, acesta
menționează un episod interesant de prezentat. Evenimentul a avut loc în timpul
Sărbătorii Tanod, o sărbătoare iudaică numită și „Jertfa Necontenită”. Titus a aflat de la
Iosif Flaviu că sărbătoarea nu a putut fi celebrată la Templu din pricina lipsei de preoți
(unii se refugiaseră la romani, alții erau răniți în urma luptelor, mulți muriseră în
confruntări). Acest lucru a adus întristarare mare printre locuitorii din Ierusalim, oricum
aflați într-o situație grea. Titus i-a ordonat lui Iosif Flaviu să le vorbească liderilor
răsculaților iudei din Templu. Acstora le cerea să nu ducă la distrugere orașul și
Templul, pe care ei înșiși îl pângăreau, din pricina propriilor orgolii. Iosif Flaviu le-a
cerut, de asemenea, să lase să fie celebrată Sărbătoarea Tanid la Templu. 189 Ioannes ben
Levi nu a acceptat cererile lui Iosif Flaviu. Ba mai mult, a început să îi aducă și injurii,
spunându-i că el nu se teme de romani. În opinia lui, orașul era a lui Iahve. 190
186
Ibidem, p. 452.
187
Ibidem, p. 452.
188
189
Ibidem, p. 455.
190
Ibidem, p. 456.
39
Iosif Flaviu răspunde printr-un discurs impresionant în care aduce multe
argumente din istoria evreilor. După acest discurs, mai mulți membrii ai clasei
superioare a iudeilor au trecut de partea romanilor.191 Titus i-a primit, trimițându-i într-
un oraș unde să locuiască intermediar până la victoria trupelor sale. Ulterior, lui Titus i-
a venit o altă idee. I-a chemat pe iudeii care trecuseră de partea sa înapoi în Ierusalim.
Împreună cu Iosif Flaviu, aceștia au dat un tur în jurul orașului, pentru a fi văzuți de
popuația din interior. Tactica lui Titus a dat roade și un număr mare de transfugi au
părăsit orașul. În plus, oamenii de vază din oraș, împreună cu alți transfugi trecuți de
partea romanilor au venit în zona Templului. Aici, aceștia le-au cerut revoltaților să facă
pace cu romanii sau măcar să părăsească Templul, pentru că în caz de forță majoră
romanii l-ar putea incendia. Răsculații din interiorul Templului, le-au răspuns la aceste
cereri cu acuzații de trădare. Aceștia și-au instalat armamentul deasupra porților
sanctuarului Templului, o zonă sacră, în care în mod normal nici nu aveau voie să
pătrundă.192
În urma indisponibilității de a ajunge la un compromis cu răsculații iudei, Titus
a trebuit să gândească tactica de asediu. Iudeii militanți erau baricadați în zona
sanctuarului din Templu, motiv pentru care nu putea dispune o armată mare să atace în
acea zonă din pricina strâmteții locului. În cele din urmă, decide trimiterea unei armate
mici ca număr, dar experimentată, în fruntea căreia se afla comandantul Legiunii a V-a,
Sextus Cerealius. Tactica era una asemănătoare cu cea din noaptea asediului fortăreței
Antonia. Astfel, noaptea acest grup trebuia să pătrundă în Templu, luând prin
surprindere gărzile iudeilor.193 De data aceasta, gărzile au fost pe fază, iar soldații iudei
s-au mobilizat imediat. A urmat o luptă corp la corp cu săbiile, extrem de dificilă din
pricina întunericului. Lupta a durat până la ora 11 dimineața cu un deznodământ indecis,
dar cu o baie de sânge.194
După șapte zile, trupele romane au reușit să distrugă fortăreața Antonia. Acest
lucru le-a permis soldaților romani să pătrundă până la primul zid de apărare al
Templului. Asediul presupunea, bineînțeles, construirea de noi fortificații. 195
Din disperare, iudeii răzvrătiți au luat o decizie pripită. Aceștia au incendiat
porticul dinspre sud-vest, care constituia legătura dintre fortăreața Antonia și sanctuar.
191
Ibidem, p. 457.
192
Ibidem, p. 453.
193
Ibidem, p. 459.
194
Ibidem, p. 460.
195
Ibidem, p. 462.
40
În schimb, la 12 august 70 d.Hr., romanii au incediat și ei un portic din zonă. 196 În acest
fel focul s-a extins, iar iudeii din sanctuar au fost nevoiți să dărâme acoperișul din
pricina fumului abundent. Prin distrugerea acoperișului, se distrugea și orice legătură cu
fosta fortăreață Antonia.197
La 27 august 70 d.Hr., trupele lui Titus au terminat construcția fortificațiilor
din fața primului zid de apărare al Templului. Titus a dispus lovirea cu berbecele a
zidului care dădea spre curtea interioară a Templului. Acesta s-a dovedit de
nezdruncinat. Titus a fost nevoit să schimbe tactica. A dispus aducerea scărilor prin care
să se facă asedierea zidului, dar iudeii au reușit îndepărtarea asediatorilor care se cățărau
pe scări. 198
În cele din urmă, Titus deși voia salvarea Templului de orice distrugere, văzând
că pierde atâția oameni, a dispuns incendierea porților sanctuarului. Focul s-a extins
rapid și a cuprins o bună parte din Templu. 199 În acest timp, Titus a ordonat soldaților
săi stingerea incendiului și netezirea drumului spre porțile Templului, pentru legiunile
sale.200
În timp ce stingeau flăcările, soldații romani au fost atacații de către iudeii din
sanctuar. Romanii i-au respins pe aceștia și plini de mânie, deși fără ordin, au întețit
focul care ardea zone din Templu. Deși Titus și generalii săi ordonau de zori stingerea
incendiilor, soldații plini de mânie și întrezărind aurul din sanctuar au continuat
incendierea sanctuarului. 201
La data de 30 august 70 d.Hr., Templul a ars în întregime, jefuit de către
soldații romani în prealabil. Deși nu aveau ordin, plini de ură, soldații romani au
masacrat tot ce le-a ieșit în cale, răzvrătiți sau oameni simpli. 202 Au ars în același timp,
tezaurul Templului, inclusiv veșmintele preoțești. În curtea exterioară a Templului, unde
se adăpostiseră 6 000 de refugiați dintre iudeii simplii, romanii au incendiat porticurile
și odată cu ele pe toți cei 6 000.203 Ca să își arate supremația, soldații romani și-au
instalat stindardele în zona sanctuarului din Templu, unde au adus jertfe propriilor zei și
l-au proclamat pe Titus imperator.204
196
Ibidem, p. 462.
197
Ibidem, p. 463.
198
Ibidem, p. 469.
199
Ibidem, p. 470.
200
Ibidem, p. 470.
201
202
Ibidem, p. 475.
203
Ibidem, p. 476.
204
Ibidem, p. 481.
41
Inițial, răsculații iudei scăpăți cu viață s-au refugiat în Orașul de Jos. Titus le-a
ordonat supunerea și căderea la înțelegere. În schimb, aceștia au cerut să fie lăsați să
părăsească orașul pentru a se refugia în pustie (zona vizată era cuprinsă între Muntele
Iuda, malul Iordanului și Marea Roșie). Supărat că nici acum iudeii răsculați nu au vrut
să încheie un legământ cu el, Titus a dat mână liberă soldaților săi să jefuiască orașul. A
doua zi, trupele romane au incendiat străzi, case și au masacrat un număr mare de
locuitori din Ierusalim. 205 Romanii i-au alungat pe răzvrătiții din Orașul de Jos,
incendiind toată zona.
Între timp, răsculații s-au refugiat în Palatul Regal construit de Irod cel Mare pe
care l-au și jefuit. Acolo au măcelărit și 8 400 de refugiați din rândul propriilor
conaționali. 206 Ulterior și Palatul Regal a fost cucerit de către trupele romane.207
În cele din urmă, locuitorii orașului au fost masacrați, iar la 28 septembrie 70
d.Hr. s-a produs căderea definitivă a Ierusalimului. 208
Conform relatărilor lui Iosif Flaviu, numărul total al morților din partea
iudeilor în acest război a fost de 1 100 100, iar al prizonierilor de 97 000. 209 Cei care au
fost luați prizonieri, fie au fost vânduți ca sclavi de către romani, fie au fost uciși în
arenele romane din Cezareea, Antiohia sau Roma.210
Unul dintre cei doi lideri ai răsculaților iudei, Shimon ben Ghiora, a fost
capturat viu de către romani. Titus a preferat să îl țină viu pentru marșul său triumfal de
la Roma. Acolo, liderul sicarilor a sfârșit executat211 în Florum.
După căderea Ierusalimului, se pare că împăratul Vespasian o dat ordin să fie
identificați cei rămași în viață care făceau parte din neamul lui David. Toți aceștia au
fost masacrați. 212 Scopul lui Vespasian, era acela de a nu mai exista pretendenți la
supremația statului iudeu.
Din acest război, Titus și-a păstrat în propriul palat din Roma, draperia care
despărțea Sfânta Sfintelor de zona Sanctuarului de la Templul din Ierusalim și un
exemplar al Torei. 213
205
Ibidem, p. 484.
206
207
208
490.
209
Ibidem, p. 492.
210
211
Ibidem, p. 165.
212
213
42
Arcul de Triumf, construit la Roma, în cinstea lui Titus și a victoriei sale,
cuprindea și un Menorah (candelambru cu șapte brațe214) din Templul din Ierusalim,
sculptat în piatră.215
În urma acestor evenimente, Ierusalimul cu mărețele sale ziduri și cu Templul,
mândria națională a iudeilor, au rămas doar niște ruine, fiind complet distruse. 216
II.4. CONSECINȚELE CĂDERII IERUSALIMULUI ȘI DISTRUGERII

TEMPLULUI
Ca urmare a căderii Ierusalimului, antisemintismul greco-roman, a crescut în
intesitate. Spre exemplu, în lucrarea grecului Filostrat „Vita Apollonii”, acesta spune că
atunci când o anumită Elena din Iudeea i-a adus în dar învingătorului Titus o cunună de
lauri, acesta a refuzat. Atunci, Titus ar fi subliniat că nu este meritul său că i-a învins pe
iudeii părăsiți de propriul Dumnezeu. 217 Această relatare este mai mult ca sigur falsă,
dar prezintă modul în care iudeii erau văzuți în spațiul greco-roman. Un popor atât de
ingrat încât până și propriul Dumnezeu l-a abandonat.
Pentru iudaism, propriu-zis, distrugerea Templului, practic a centrului cultic al
religiei iudaice, a însemnat o reconfigurare a acestuia. Din acest moment, iudaismul
intră într-o nouă fază, una care se extinde până în zilele noastre.
Dintre grupările iudaice religioase ale timpului, doar una se va implica în acest
fenomen de reconstrucție. Pe rând, unele dintre aceste grupări dispar sau cad în
dizgrație. Saducheii, în mare parte preoți, dispar odată cu distrugerea Templului și cu
imposibilitatea exercitării cultului de către preoți. Tabăra esenienilor este distrusă de
romani. Iar zeloții intră într-o umbră totală după înfrângerea revoltei lor.218
În schimb, gruparea fariseilor va căpăta acum un rol esențial, în reinterpretarea
și reconstrucția iudaismului, rămas fără Templu. De acum, fariseii (viitorii rabini) vor
sublinia importanța îndeplinirii Legii de către fiecare iudeu în parte și astfel intrarea în
comuniunea cu Iahve, fără a fi nevoie de cultul sacrificial de la Templu. Legea din Tora
devenea un stil de viață pentru iudei. Pe baza Torei și a Legii Orale, fariseii vor construi
un cult sinagogal bine pus la punct, pentru a subtitui cultul sacrificial de la Templu. 219
Supremația Templului și a famililor sacerdotale, căzute ambele sub asediul roman au
fost înlocuite de către instituția sinagogală, respectiv cea rabinică, în cadrul
214
https://ro.wikipedia.org/wiki/Menorah
215
216
Ibidem, p. 166.
217
Ibidem, p. 167.
218
219
Ibidem, p. 36.
43
iudaismului. 220 Urmează, apoi, pe parcursul secolelor următoare, construcția
Talmudului, de către marii învățați rabini (urmașii fariseilor).
II.5. ÎNFRÂNGEREA FINALĂ A REVOLTEI

După căderea Ierusalimului, grupul de revoltați iudei numiți sicari se vor
refugia în cetatea Masada. Liderul acestor sicari refugiați se numea Eleazar. 221 Acesta
era nepotul lui Manahem (ucis în timpul luptei din Ierusalim), care la rândul său era fiul
lui Iuda Galileeanul (întemeietorul sectei zelote din anul 6 d.Hr.).222 În total, în această
cetate, s-au refugiat aproximativ 960 de insurgenți iudei. 223
Masada era o fostă fortăreață romană, fiind împrejmuită de stânci abrupte cu
vedere spre Marea Moartă. Situarea ei geografică, între stânci, o făcea foarte greu de
cucerit. Din pricina faptului că Masada se afla înr-o zonă de deșert, lipsită de apă, sicarii
refugiați aici au început să comită jafuri asupra orașelor iudaice din zonă. 224
În anul 72 d.Hr., trupele Imperiului Roman vor începe asediul Masadei, ultimul
bastion insurgent iudeu. Această misiune i-a revenit generalului roman Flavius Silva
care se afla în fruntea soldaților din întreaga Legiune a X-a romană. Acestor trupe li se
adăugau cele auxiliare, plus mulți prizonieri de război iudei, uzitați ca forță de
muncă. 225
În anul 73 d.Hr., cedarea forțăreței Masada în fața trupelor romane devenise
inevitabilă. 226 Liderul insurgenților din Masada, Eleazar, îi va convinge pe toți să se
sinucidă decât să cadă în mâinile romanilor. Când au intrat în cetate, romanii au fost
șocați de priveliștea celor peste 900 de cadavre. 227
Odată cu căderea Masadei, a căzut și ultimul grup de insurgenți iudei
antiroman. Astfel se încheie Primul Război Iudaico-Roman, cunoscut și ca Marea
Revoltă a Evreilor, în anul 73 d.Hr.
220
221
527.
222
223
Ibidem, p. 166.
224
https://www.defenseromania.ro/batalia-de-la-masada-sicarii-terori-tii-primului-secol-
asediul_591492.html.
225
226
531.
227
Ibidem, p. 166.
44
CAPITOLUL AL III-LEA
RĂZBOIUL KITOS (115-117 D.HR.) ȘI REVOLTA LUI BAR
KOKHBA (132-135 D.HR.)
III.1. AL DOILEA RĂZBOI IUDAICO-ROMAN SAU RĂZBOIUL KITOS

(115-117 D.HR.)
Războiul Kitos a fost numit și Rebeliunea Diasporei sau în limba latină:
Tumultus Iudaicus. Numele războiului este dat de generalul și guvernatorul roman al
provinciei Iudeea din acea perioadă: Lucius Quietos.
Spre deosebire de revolta iudaică din 66-73 d.Hr., acest război este declanșat
de către evreii din Diaspora. Aceste rebeliuni începute în anul 115 d.Hr., s-au îndreptat
împotriva Imperiului Roman. Pentru romani și împăratul de atunci Traian (98-117
d.Hr.), această rebeliune nu a fost deloc una binevenită. Trupele romane, în această
perioadă, se aflau în război cu Imperiul Part. Revoltele au avut loc la granița de est a
Imperiului Roman.
După încheierea Primului Război Iudaico-Roman (66-73 d.Hr.), tensiuniile
dintre evreii din Diaspora și lumea greco-romană din zonă au continuat, ba mai mult au
escaladat. Spre exemplu, la Alexandria în Egipt au avut loc mai multe masacre la adresa
populației evreiești din oraș. Autori erau, bineînțeles, greco-romanii din acest oraș.228
Așadar, în anul 115 d.Hr., împăratul Traian se afla în fruntea trupelor
Imperiului Roman care luptau împotriva celor ale Imperiului Part, în zona estică a
imperiului, în Armenia. Pe măsură ce trupele lui Traian avansau victorioase prin zona
Mesopotamiei, evreii revoltați au început să atace mici garnizoane romane rămase în
urmă.
Cu rapididate, revoltele evreiești se extind: din Cyrenaica (pe coasta de est a
Libiei), revolta se extinde spre Egipt 229, iar de acolo spre insula Cipru. În aceste zone,
evreii încep să-i atace și pe locuitorii greco-romani.230
În Cyrenaica, insurgenții evrei erau conduși de către Lukuas (Andreas231), care
se numea pe sine rege.232 Acesta, împreună cu grupul său de revoltați a distrus
228
Martin Goodman, Rome and Jerusalem: The Clash of Ancient Civilizations, Allen Lane, Penguin
Press, London, 2008, p. 418.
229
230
Ibidem, p. 145.
231
Cf. Cassius Dio Cocceianus, Dio’ s Rome, Volume 5, Pafraets Book Co, Troy, New York, 1906, p.
548.
45
numeroase temple greco-romane din zonă, pe motivul că ar fi temple închinate unor zei
falși. Astfel, au fost distruse temple închinate zeilor: Hecate, Jupiter, Apollo, Artemis și
Isis. De asemenea, ei au distrus și alte clădiri civile, simboluri ale ocupație romane:
Caesareumul (dedicat cultului împăratului), bazilica și băile publice. Pe lângă
distrugerea clădirilor din zonă, acest grup a început masacrarea populației greco-romane
din Cyrenaica, o zonă pe care au lăsat-o depopulată în urma lor.233 Aceștia au ucis în jur
de 220 000 de oameni în campania lor.
După aceea, Lukuas i-a grupat pe insurgenții evrei spre Egipt. Aceștia au
început să incendieze Alexandria. Au distrus templele egiptene antice și mormântul
fostului general roman, Pompeius (cel care a cucerit Ierusalimul la 64 î.Hr.). Aici, la
Alexandria, guvernator al Egiptului din partea Imperiului Roman era Marcus Rutilius
Lupus. După ce trupele sale au fost înfrânte de cele evreiești, în anul 116 d.Hr. la
Hermonopilis, acesta a cerut sprijinul imperial.
Împăratul Traian a trimis noi trupe romane, aflate sub comanda prefectului
Gărzii Pretoriene, Marcius Turbo. Acesta avea la dispoziție trupe de infanterie, cavalerie
și vase de război. 234 Acesta va reuși să restabilească pacea în Egipt, în toamna anului
117 d.Hr.
În insula Cipru, un grup de evrei revoltați s-a constituit sub comanda lui
Artemion. Aceștia au masacrat populația locală, ucigând în jur de 240 000 de greco-
romani. 235 Imperiul Roman a expediat o armată care se restabilească ordinea. După ce
răscoala a fos înfrântă, s-a dat o lege care interzicea evreilor să mai trăiască în insula
Cipru.
Alte orașe din zona Mesopotamiei, curând cucerită de romani, s-au alăturat
revoltei. Locuitorii evrei din Nisibis, Edessa sau Seleucia au atacat micile garnizoane
romane rămase în zonă. Împăratul Traian i-a ordonat generalului roman Lucius Quietus
să potolească aceste revolte. Astfel, Lucius Quietus a masacrat o bună parte din
populația evreiască din zonă. După aceste evenimente, împăratul Traian îl numește pe
Lucius Quietus, guvernator al provinciei romane Iudeea, în anul 117 d.Hr.236
232
233
Cassius Dio Cocceianus, Dio’ s Rome, Volume 5, Pafraets Book Co, Troy, New York, 1906, p. 461.
234
235
Cassius Dio Cocceianus, Dio’ s Rome, Volume 5, Pafraets Book Co, Troy, New York, 1906, pp. 548-
549.
236
46
Între timp, liderul revoltei evreiești din Cyrenaica și Egipt, Lukaus, s-a refugiat
în Iudeea. Acolo, el s-a alăturat revoltei locale conduse de către Iulian și Pappus.
Marcius Turbo a venit și el în Iudeea, în urmărirea lui Lukaus, pe care îl învinsese în
Egipt.
Evreii revoltați din Iudeea aveau să se refugieze în cetatea Lydda. Această
cetate a fost asediată de către trupele guvernatorului Lucius Quietus. În cele din urmă,
rezistența cade, iar mulți evrei sunt uciși de trupele romane. Inclusiv liderii revoltei din
Iudeea, Iulian și Pappus vor fi executați. 237
În această perioadă, împăratul Traian moare la anul 117 d.Hr., după expediția
din Mesopotamia. Noul împărat al Imperiului Roman, devine Hadrian (117-138 d.Hr.).
Acesta va abandona expediția estică a lui Traian, abandonând astfel războiul din zonă.
Tensiunile dintre iudeii și romanii din Iudeea au continuat să crească în
intensitate. Astfel, din pricina multor turbulențe din zonă, romanii mută Legiunea a VI-a
situată în Iudeea la Cezareea.238
III.2. AL TREILEA RĂZBOI IUDAICO-ROMAN SAU REVOLTA LUI

BAR KOKHBA (132-135 D.HR.)
Numele celei de-a treia mari revolte a iudeilor împotriva Imperiului Roman
este dat de către liderul acestei mișcări, Shimon ben Kosevah, cunoscut în posteritate ca
Bar Kochba. 239 Numele de Bar Kokhba, adică „stea”240 i-a fost dat în timpul revoltei.
Acest nume făcea referire la textul biblic din Numeri 24,17; interpretat ca un text
profetic despre Mesia. 241
Așa cum menționam mai sus, după revoltele iudaice din 66-73 d.Hr., respectiv
115-117 d.Hr., tensiunile dintre iudei și romani au rămas pregnante. Iudeii continuau să
fie nemulțumiți de instituirea unei prezențe militare romane mari pe teritoriul Iudeii.
Astfel, romanii au instalat Legiunea a X-a, pentru a asigura ordinea în regiune. În timpul
împăratului Hadrian, Legiunea a VI-a a suplimentat trupele romane din provincia
Iudeea, astfel că, în zonă erau prezente două legiuni romane. 242
De asemenea, administrarea directă a Iudeii ca provincie a Imperiului Roman,
surescita în continuare nemulțumiri. După prima revoltă, autoritățile romane și-au întărit
237
https://en.wikipedia.org/wiki/Kitos_War.
238
https://en.wikipedia.org/wiki/Kitos_War.
239
240
Ibidem, p. 148.
241
https://www.encyclopedia.com/religion/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/bar-kokhba.
242
47
autoritatea în Iudeea. În loc de un procurator, aceștia au numit un guvernator,
transformând, astfel, Iudeea în provincie directă a Imperiului Roman. 243
S-au făcut în această perioadă și modificări în domeniul agricol care au
dezavantajat populația rurală iudaică a provinciei. 244
Suprimările sâgeroase ale revoltelor precedente de către Imperiul Roman au
crescut și mai mult ura iudeilor față de romani. 245
În plus, în această perioadă apar noi motive religioase de nemulțumire a
iudeilor. Împăratul Hadrian (117-138 d.Hr.) al Imperiului Roman, a staționat în zona
orientală a imperiului între 128-132 d.Hr. Inițial, el s-a arătat favorabil iudeilor, dar în
timp a început să deteste religiile și obiceiurile orientale. Spre finalul campaniei sale de
staționare în Orient, el va încerca elenizarea provinciei Iudeea. 246 În acest scop, peste
ruinele Ierusalimului a dispus construirea unui nou oraș, numit Aelia Capitolina. 247
Aceste lucrări au fost inaugurate în anul 131 d.Hr. de către guvernatorul provinciei
Iudeea, Quintus Tineius Rufus. În plus, Imperiul Roman a înscris și o monedă pe care
era imprimată denumirea noului oraș, Aelia Capitolina.
În anul 130 d.Hr., împăratul Hadrian, în vizita sa din provincia Iudeea, va
merge să vadă și ruinele Templului din Ierusalim. Atunci, el le-a promis iudeilor
reconstrucția Templului. Acest lucru nu s-a întâmplat. În plus, pe Muntele Templului,
romanii au construit un templu dedicat zeului roman Jupiter.248 Potrivit unei povești
Talmudice, nerespectarea promisiunii lui Hadrian, de a reconstrui Templul, s-a datorat
unui samaritean. Acesta l-ar fi convins pe împărat să nu reconstruiască Templul
iudeilor.249
Un alt rol important în declanșarea revoltei iudeilor a avut-o și guvernatorul
roman al Iudeii, Quintus Tineius Rufus. Acesta se pare că a ordonat execuția liderului
iudeu Rabbi Akiva, care a avut loc la Cezareea la 28 septembrie 135 d.Hr.250
Sub incidența sentimentului antisemit, Hadrian ia o decizie mai mult decât
pripită. Acesta va interzice iudeilor circumciderea, pe motivul că era o practică barbară
243
244
William David Davies, Louis Finkelstein, The Cambridge History of Judaism: Volume 4, The late
Roman-Rabbinic period, Cambridge University Press, Cambridge, 1984, p. 105.
245
Ibidem, p. 106.
246
247
248
249
Peter Schafer, The History of the Jews in the Greco-Roman World: The Jews of Palestine from
Alexander the Great to the Arab Conquest, Routledge, London and New York, 2003, p. 146.
250
48
de automutilare. Pedeapsa pentru încălcarea acestei legi ce viza iudeii, era cea
capitală. 251
Toate aceste evenimente au stârnit o furie mare în rândul populației iudaice din
provincia romană Iudeea. Aceștia nu au avut curajul să se răscoale atâta timp cât
Hadrian a rămas staționat în orient. Imediat după întoarcerea acestuia la Roma, în anul
132 d.Hr., au și început turbulențele în Iudeea. 252
Iudeii răsculați, au învățat din evenimentele din primele două răscoale și de
data aceasta au organizat cu atenție revolta. La conducerea revoltei s-a instalat Shimon
bar Kokhba, dar și Eleazar din Modiìn (unchiul și principalul îndrumător spiritual al lui
Bar Kokhba253). Din această localitate Modiìn, situată la 30 de km vest de Ierusalim, a
început revolta care s-a răspândit ulterior în toată provincia.
În mentalitatea vremii, Shimon bar Kokhba începuse a fi văzut de către
compatrioții săi ca Mesia, cel profețit în trecut, venit să restabilească Regatul lui Israel.
Acest lucru a fost atestat de către un mare învățat al vremii, Rabbi Akiva ben Iosif (50-
135 d.Hr.), care l-a recunoscut pe Bar Kokhba ca fiind Mesia. 254 Rabbi Akiva ben Iosif,
era foarte popular printre iudeii săraci, mai ales cei din mediul rural. Astfel, mulți iudei
s-au alăturat revoltei, însuflețiți de ideea urmării lui Mesia și a eliberării Iudeii de
ocupanții străini. 255
În schimb, cărturarii erudiți nu l-au urmat pe Bar Kokhba. Unul dintre aceștia,
Rabbi Iohanan ben Torta, i-a cotrazis lui Rabbi Akiva teoria despre noul Mesia. 256
Răculații vor lua cu asalt Ierusalimul, reușind să distrugă garnizoana romană de
acolo. Acolo, aceștia au ținit piept cu brio Legiunii a X-a romane căreia i-au provocat
mari daune. Ulterior, la Ierusalim a fost trimisă Legiunea a VI-a, cu un total de 20 000
de soldați. Campania lor s-a dovedit fără prea mare succes, iudeii revoltați reușind să
cucerească Ierusalimul. 257 Aceștia au reușit să cucerească și alte fortărețe din zonă, spre
exemplu Herodium , și și-au stabilit tabăra centrală la Betar, la sud-vest de Ierusalim. 258
În plus, încă în faza inițială a revoltei, mulți evrei din Diaspora vor merge către
Iudeea, pentru a se alătura revoltei ca voluntari. Se pare că numărul era atât de mare,
încât liderii revoltei au impus teste dificile voluntarilor, pentru a fi recrutați. Se pare că
251
252
Ibidem, p. 167.
253
Ibidem, p. 168.
254
Ibidem, p. 167.
255
256
257
Ibidem, p. 168.
258
Ibidem, p. 168.
49
lor li s-ar fi alăturat chiar și neevrei antiromani.. 259 Aceștia din urmă, erau dornici de a
pune mâna pe pământuri, pe care să le ia în stăpânire.260 În total, Shimon bar Kokhba
avea la dispoziție o forță armată, ce număra 400 000 de răsculați.
Inițial, misiunea înfrângerii răscoalei iudaice i-a revenit guvernatorului roman
al Iudeii, Quintus Tineius Rufus. Nereușind să învingă răscoala în faza ei inițială,
acesta a fost înlăturat de la conducerea acestei misiuni. Datorită incapacității celor două
legiuni romane din Iudeea de a înfrânge răscoala, au fost expediate în provincie noi
trupe romane. În Iudeea a fost adusă Legiunea a III-a Gallica, în frunte cu guvernatorul
roman al Siriei, Gaius Publicus Marcellus. În același timp, în zonă a sosit și Legiunea a
III-a Cyrenaica în fruntea căreia se afla guvernatorul roman din Arabia Petraea, Titus
Haterius Nepos. Tot din provincia romană Arabia Petraea, a fost expediată și Legiunea a
XXII Deiotariana. Aflându-se pe drumul spre Ierusalim, această legiune a căzut pradă
unei ambuscade, organizată de iudeii revoltați. Legiunea a fost masacrată și ulterior
desființată de către autoritățile romane. Din provincia romană a Egiptului, tot acum este
trimisă în Iudeea și Legiunea a II-a Traiana Fortis. În total în această fază, numărul
trupelor romane era de 80 000 de soldați. 261
Shimon bar Kokhba își va atribui titlul de Nasi Israel, adică Prinț al Israelului
și va conduce un stat iudeu declarat independent de Imperiul Roman. În acest sens, vor
fi bătute și monede proprii, cu numele lui Bar Kokhba și titulatura sa de prinț,
imprimată pe ele.262
În același timp, iudeii aflați sub comanda lui Bar Kokhba, încercau să respecte
și prescripțiile Legii iudaice: Ziua de Sabat, sărbătorile iudaice și alte îndatoriri
specifice. Aceste lucruri reies din scrisorile lui Bar Kokhba, descoperite în urma unor
săpături arheologice din deșertul Iudeei, efectuate în anii 1950.263
Acesta a adoptat o tactică de luptă de gherilă împotriva romanilor, cu ajutorul
fortărețelor pe care le avea la îndemână și a sistemelor lor subterane de ascundere. 264
Cel mai adesea, aceste sisteme complexe erau interconectate fiind folosite și ca
ascunzători pentru insurgenții iudei sau familile lor. Aceste sisteme ascunse se situau în
259
Ibidem, p. 167.
260
261
https://en.wikipedia.org/wiki/Bar_Kokhba_revolt.
262
263
Ibidem, p. 169.
264
Cassius Dio Cocceianus, Dio’ s Rome, Volume 5, Pafraets Book Co, Troy, New York, 1906, pp. 591-
592.
50
zona dealurilor Iudeei, în deșertul Iudeei, dar și în Valea Iordanului, Galileea și
Samaria.265
Împăratul Hadrian l-a trimis în Iudeea pentru a învinge revolta pe unul din cei
mai experimentați generali ai săi, Sextus Julius Severus care se afla în provincia romană
Britania. În anul 133 sau 134 d.Hr., acesta a sosit în Iudeea în fruntea unei armate
puternice. A adus cu el trei noi legiuni romane. Julius Severus a fost numit și guvernator
al provinciei Iudeea. Acesta a preferat să nu-i atace pe iudei în mod direct, ci după ce i-a
separat în grupuri, a început să atace respectivele grupuri, asediind în mod metodic
orașele.266
O luptă importantă între cele două tabere a avut loc la Beit Sheàn, la
intersecția dintre Valea Iordanului și Valea Israelului. Aici, armata romană a reușit să
obțină o victorie extrem de importantă, pentru desfășurarea ulterioară a războiului. 267
Ulterior, în anul 134 d.Hr., o altă bătălie importantă are loc la Herodium.
Această cetatate, era de fapt cel de-al doilea centru de comandă al lui Shimon bar
Kohkba, după Betar. Liderul insurgenților iudei din Herodium era Yeshua ben Galgula.
După ce la sfârșitul anului 134 d.Hr., trupele romane au început asediul asupra cetății
Herodium, aceasta a căzut sub asediu la începutul anului 135 d.Hr. 268
Trupele romane aflate sub conducerea guvernatorului Sextus Julius Severus au
dus o campanie de anihilare a tuturor fortărețelor sau cetăților mai mici, controlate de
iudeii insurgenți. Începând cu această perioadă, Shimon bar Kohkba a pierdut controlul
întregului teritoriu deținut înainte, retrăgându-se cu trupele sale în cetatea Betar.
În vara anului 135 d.Hr., trupele Imperiului Roman aflate în Iudeea, vor da
asediul final asupra Betarului. În această perioadă, Shimon bar Kohkba l-a acuzat pe
îndrumătorul său spiritual Eleazar de trădare. Acesta l-a acuzat că ar fi dus tratative cu
romanii. În cele din urmă Simon bar Kohkba ia decizia de a-l ucide pe Eleazar. 269
Într-un final, trupele romane au cucerit și cetatea Betar, distrugând ultimul
bastion al insurgenților iudei. Shimon bar Kohkba a fost ucis de către soldații romani,
iar Rabbi Akiva ben Iosif a fost capturat, închis, torturat și ucis într-un final. 270
În total 580 000 de iudei au fost uciși, 50 de cetăți fortificate și 985 au fost
distruse.271 Mare parte dintre iudeii decedați au fost uciși de către romani în timpul
luptelor, dar mulți au murit și din cauza foametei provocate de război. 272
265
Peter Schafer, The Bar Kokhba War reconsidered, Routledge, London and New York, 2003, p. 184.
266
267
Peter Schafer, The Bar Kokhba War reconsidered, Routledge, London and New York, 2003, p. 172.
268
269
270
Ibidem, p. 170.
51
Totuși și mulți dintre soldații romani au murit în acest război. Din acest motiv,
împăratul Hadrian în cuvântul său către Senatul din Roma, nu va mai începe discursul
său cu sintagma obișnuită: „Dacă voi și copiii voștri sunteți sănătoși, va fi bine: eu și
armata suntem sănătoși”.273
Ca urmare a înfrângerii revoltei, împăratul Hadrian a interzis textul Torei și
folosirea calendarului ebraic. Suluri cu texte sacre iudaice, au fost arse pe Muntele
Templului. În locul fostului sanctuar al Templului din Ierusalim, Hadrian va instala
două statui: una a zeului Jupiter și una a sa personală. A interzis orice folosire a numelui
de Israel și Iudeea pe hărți sau în documente. În schimb, a impus denumirea regiunii sub
numele Siria Palestina. Iudeii din Palestina, au fost fie uciși, fie vânduți ca sclavi sau
exilați. 274
Împăratul Hadrian și-a continuat opera de elenizare a Iudeei, începută înainte
de startul revoltei. A continuat reconstrucția Ierusalimului sub noul nume Aelia
Capitolina, transformându-l într-un polis grecesc. A adus vorbitori de limbă greacă în
oraș, iar iudeilor le-a interzis accesul în oraș.275
Astfel, ideea iudaismului de stat este înfrântă, iar religia mozaică își va
continua cursul început după anul 70 d.Hr. În iudasim va prima de acum, autoritatea
Torei și respectarea prescripțiilor ei cu strictețe, plus cultul sinagogal organizat de către
rabini.
271
272
273
274
275
52
CONCLUZII
În concluzie, în urma cercetării personale a documentelor istorice, cât și cele

arheologie, am expus evenimentele istorice ale conflictelor iudaico-romane și
consecințele acestora.
În primul capitol, am arătat importanța cunoașterii istoriei evreilor, pentru a
înțelege motivele care i-au dus către declanșarea revoltelor antiromane. Am văzut cum
evreii se considerau Poporul Ales al lui Iahve, care le dăruise drept moștenire teritoriul
în care locuiau. Străinii, mai aleși cei ocupanți, așa cum erau romanii, nu erau bine
primiți și văzuți. Pentru o bună parte din evreii timpului, venirea unui Mesia salvator,
care să restabilească Vechiul Regat al lui David și să alunge ocupanții romani, pornind
un război sfânt de eliberare, era de actualitate. De asemenea, am văzut ce rol central
avea în acea perioadă, Templul din Ierusalim pentru evreii din Iudeea sau din Diaspora.
Putem afirma fără îndoială că acesta era centrul religios al iudaismului, centrul politic și
administrativ al statului iudeu.
În cel de-al doilea capitol, am analizat pe larg motivele declanșării Primului
Război Iudaico-Roman. Am văzut cum începând cu secolul I î.Hr. și continuând cu
secolul I d.Hr., cultura iudaică și cea greco-romană au intrat într-o confruntare acerbă.
Acestora le-au fost adăugate motivații de ordin religios, administrativ sau politic, pentru
ca iudeii să declanșeze revolta antiromană. După aceea, am expus într-un mod cât mai
obiectiv posibil desfășurarea evenimentelor din acest conflict și cosecințele extrem de
importante ale înfrângerii revoltei pentru evrei și religia mozaică.
În cel de-al treilea capitol, am remarcat cum iudeii nu au renunțat la ideea
statului iudeu. Astfel, s-au mai implicat în alte două revolte antiromane care au fost
fatale pentru evrei. Înfrângerea finală a însemnat pentru evrei renunțarea la visul statului
iudeu liber și independent, până la înființarea Statului Israel la 1948. Evacuarea din
zonă și imposibilitatea reconstruirii Templului din Ierusalim, a însemnat o nouă etapă
pentru religia iudaică. Astfel dintr-o religie închistată în rigorismul cultului sacrificial
de la Templu, iudaismul a căpătat forme mai abstracte. Noii lideri ai religiei iudaice au
devenit fariseii și urmașii lor (rabinii) care au reinterpretat iudaismul. Locul central al
preoților sacerdoți și al Templului le-a fost luat de către rabini (interpretatori ai Torei) și
Sinagoga (care devine noul lăcaș de cult evreiesc). În locul formelor exterioare de
manifestare a religiozității (prin aducerea de jertfe la Templu) pentru iudei devenea
primordială asumarea Torei (Legii) și respectarea ei cu strictețe în viața de zi cu zi.
53
Comunicarea cu Iahve nu se mai făcea prin cultul sacrificial, ci prin interioarizarea și
respectarea Cuvântului său din Tora.
Așadar, putem conchide că pentru evrei înfrângrile din revoltele antiromane, au
avut atât părți negative, dar și multe părți pozitive. Dezintegrarea oricărei forme statale
proprii, distrugerea mărețului Templu din Ierusalim, împrăștierea evreilor în toată lumea
(cu consecințe represive asupra lor) se încadrează printre punctele clar negative. Dar o
nouă perspectivă a religiei iudaice, una mai tolerantă, mai interiorizată, mai deschisă
spre dialogul cu alte culturi, au însemnat aspecte pozitive pentru evrei și pentru cultura
și religia lor.
54
BIBLIOGRAFIE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Miusiune

Ortodoxă, București, 2008.
2.. BANKOS, Gabriela Angela, Palestina ținut de istorie și legendă,
Universitatea „ 1 decembrie 1918” Alba Iulia.
3. BÂRZU, Ligia; NANIU Rodica Ursu; BOHÎLȚEA MIHUȚ, Florica, Istoria
Romei Antice, Editura Fundației România de Mâine,București, 2004.
4. BORA, Pr. Lect. univ. dr. Ion Sorin, „În ce măsură ipocrizia fariseilor poate
afecta creștinii? O privire specială asupra mărturiilor oferite de Sfântul Evanghelist
Matei”, în Pastorație și misiune; Metode misionar-pastorale de apărare și mărturisire a
dreptei credințe în epoca modernă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, pp. 226-
246.
5. OANCEA, Pr. Conf. univ. dr. Constantin, Anuarul Academic 2008-2009,
Epoci ale istoriei Israelului, Tipografia Asociației „Andrei Șaguna”, Sibiu, 2008.
6. CASSIUS DIO COCCEIANUS, Dio’ s Rome, Volume 5, Pafraets Book Co,
Troy, New York, 1906.
7. CORNELIUS TACITUS, The Histories, Volumes I and II, Oxford at he
Clarendon Press, London, Edinburgh, New York, Toronto and Melburne, 1912.
8. DAVIES, William David; FINKELSTEIN, Louis, The Cambridge History of
Judaism: Volume 4, The late Roman-Rabbinic period, Cambridge University Press,
Cambridge, 1984.
9. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideiilor religioase, vol.I, Editura
Polirom, Iași, 2011.
10. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religiase, vol. II, Editura
Univers Encicopledic,București, 2000.
11. EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească; în colecția Părinți și
scriitori bisericești, vol 13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1987.
12. FLAVIUS JOSEPHUS, Antichități iudaice, vol. II, Editura Hasefer,
Bucureşti, 2001.
13. FLAVIUS JOSEPHUS, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor,
Editura Hasefer, Bucuresți, 2014.
55
14. GOODMAN, Martin, Rome and Jerusalem: The Clash of Ancient
Civilizations, Allen Lane, Penguin Press, London, 2008.
15. JOHNSON, Paul, O istorie a evreilor, Editura Humanitas, București, 2015.
16. SCHAFER, Peter, The Bar Kokhba War reconsidered, Routledge, London
and New York, 2003.
17. SCHAFER, Peter , The History of the Jews in the Greco-Roman World:
The Jews of Palestine from Alexander the Great to the Arab Conquest, Routledge,
London and New York, 2003.
18. Istorie și memorie evreiască, volum omagial, Editura Hasefer, București,
2011.
19. https://ro.wikipedia.org
20. https://en.wikipedia.org
21. https://www.encyclopedia.com
22. https://www.defenseromania.ro
56

Razboaiele Iudaice Împotriva Romanilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Razboaiele Iudaice Împotriva Romanilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA din CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Lucrarea de față își propune să expună pe larg istoria conflictelor iudaico-

I.1. O SCURTĂ ISTORIE A EVREILOR ÎNAINTE DE CUCERIREA

I.3. PRIMELE REVOLTE ANTIROMANE ALE IUDEILOR

I.4. TEMPLUL DIN IERUSALIM ÎNAINTE DE DISTRUGEREA DIN ANUL 70

II.1. PRINCIPALELE MOTIVE ALE DECLANȘĂRII REVOLTEI

Din aceste evenimente, ca și din multe altele, pe parcursul secolului I d.Hr.,

II.2. DEȘFĂȘURAREA EVENIMENTELOR DIN TIMPUL PRIMEI

II.3. DESFĂȘURAREA EVENIMENTELOR DIN ANUL 70 D.HR.

II.4. CONSECINȚELE CĂDERII IERUSALIMULUI ȘI DISTRUGERII

II.5. ÎNFRÂNGEREA FINALĂ A REVOLTEI

III.1. AL DOILEA RĂZBOI IUDAICO-ROMAN SAU RĂZBOIUL KITOS

III.2. AL TREILEA RĂZBOI IUDAICO-ROMAN SAU REVOLTA LUI

În concluzie, în urma cercetării personale a documentelor istorice, cât și cele

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Miusiune

S-ar putea să vă placă și