Subiectul 1.

Uniunea Europeană și politica sa economică.

1.Caracteristica generală a Uniunii Europene.

2. Economia Uniunii Europene.
3. Principalele acte normative vizând domeniul economic, în cadrul țărilor membre
UE.

Uniunea Europeană este o entitate politică unică, a cărei autoritate este exercitată
împreună de statele membre în câteva domenii esențiale, în scopul îndeplinirii
obiectivelor comune. Cetățenii statelor membre sunt și cetățeni ai UE, ceea ce le
conferă dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii.
CONSTITUIREA ȘI EXTINDEREAUE-ETAPE:

• 1948: devine operaţională uniunea vamală BENELUX;

• 1951: CECO are ca participanţi Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanada,
Luxemburg
• 1957: prin Tratatul de la Roma au fost create Comunitatea Economică Europeană
(CEE) şi Euratom cu cele 6 ţări membre (intră în vigoare în 1958)
• Prima extindere: 1973 - devin membre ale CE (Comunitatea Europeană) Marea
Britanie, Irlanda şi Danemarca;
• A doua extindere: 1981 - Grecia este admisă în CE;
• A treia extindere: 1985 - Spania şi Portugalia;
• ** În 1990 are loc unificarea Germaniei și ca urmare, Germania de Est (fostul
RDG) devine parte integrantă a UE
• A patra extindere: 1995 - aderă Austria, Finlanda şi Suedia
• A cincea extindere:
• 1 mai 2004 – prima etapă: Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Letonia,
Lituania, Estonia, Cipru şi Malta
• 1 ianuarie 2007: a doua etapă: România, Bulgaria
Politica de extindere continuă:
• Țări ce vor adera la UE (acceding countries): – Croația 1 iulie 2013
• Țări candidate (candidate countries): – Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei;
Islanda; Muntenegru; Serbia; Turcia
• Țări potențial candidate (potential candidates): – Albania; Bosnia și Herzegovina;
Kosovo
INTEGRAREA EUROPEANĂ
• a fost condusă de factori politici: ţelurile au fost politice, mijloacele economice.
• Au fost trei mari progrese în integrarea europeană:
– Formarea uniunii vamale între 1958 şi 1968 a eliminat tarifele şi cotele
comerţului intraeuropean;
– Piaţa Unică (1986 – 1982) a liberalizat şi circulaţia capitalului;
– Uniunea Economică şi Monetară
• Efectul de domino: paşii către integrarea profundă au produs efecte
discriminatorii pentru ţările nemembre, efecte care au creat o puternică forţă de
gravitaţie care i-a atras în UE şi pe eurosceptici.

1945 - 1959
O Europă pașnică - începuturile cooperării
Uniunea Europeană a fost creată pentru a se pune capăt numărului mare de
războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea
Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din
punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului, pentru a asigura o pace durabilă. Cele șase țări fondatoare sunt Belgia,
Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Anii 1950 sunt marcați de
Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956
îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice. În
1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE),
cunoscută și sub denumirea de „piața comună”.
1960 - 1969
O perioadă de creștere economică
Anii 1960 sunt benefici pe plan economic și datorită faptului că țările UE încetează
să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. Ele convin,
în aceeași perioadă, să exercite un control comun asupra producției de alimente.
Întreaga populație beneficiază, acum, de suficiente alimente și în curând se
înregistrează chiar un surplus de produse agricole. Luna mai a anului 1968 a
devenit celebră datorită mișcărilor studențești care au avut loc la Paris. Multe
dintre schimbările apărute la nivelul societății și al comportamentului vor rămâne
apoi asociate cu așa-numita „generație '68”.
1970 - 1979
O comunitate în creștere - primul val de extindere
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie
1973, numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deși de scurtă durată,
brutalul război arabo-israelian din octombrie 1973 provoacă o criză energetică și
probleme economice în Europa. Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau sfârșit
odată cu căderea regimului Salazar din Portugalia, în anul 1974 și cu moartea
generalului Franco în Spania, în 1975. Prin intermediul politicii sale regionale, UE
începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de locuri de muncă și
dezvoltarea infrastructurii în zonele mai sărace. Crește influența Parlamentului
European asupra afacerilor europene – în 1979, pentru prima oară, cetățenii
europeni pot alege membrii acestuia prin vot direct. Lupta împotriva poluării se
intensifică în anii 1970. UE adoptă norme de protecție a mediului și introduce,
pentru prima dată, principiul „poluatorul plătește”.
1980 - 1989
Schimbări majore – căderea zidului Berlinului
Sindicatul polonez Solidarność („Solidaritatea”) și liderul său, Lech Walesa, devin
celebri în Europa și în lume în urma grevelor personalului de pe șantierul naval
Gdansk, din vara anului 1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-lea stat membru
al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania și Portugalia. În 1986 este
semnat Actul Unic European. Este vorba despre un tratat care pune bazele unui
vast program pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de libera
circulație a mărfurilor în UE, dând astfel naștere „pieței unice”. 9 noiembrie 1989
este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului și, pentru prima dată
după 28 de ani, se deschid granițele dintre Germania de Est și cea de Vest. Acest
lucru conduce la reunificarea Germaniei, care are loc în octombrie 1990.
1990 - 1999
O Europă fără frontiere
Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, țările europene devin
vecini și mai apropiați. În 1993, pieței unice i se adaugă cele „patru libertăți”:
libera circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. În acest
deceniu s-au semnat încă două tratate: Tratatul de la Maastricht privind Uniunea
Europeană (1993) și Tratatul de la Amsterdam (1999). Oamenii devin preocupați
de protecția mediului și de luarea unor măsuri comune în materie de securitate și
apărare. În 1995, UE primește trei noi membri: Austria, Finlanda și Suedia. Un mic
sat din Luxemburg, Schengen, dă numele său acordurilor care le vor permite
treptat europenilor să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la graniță.
Milioane de tineri pleacă la studii în alte țări cu ajutorul UE. Comunicarea se face
din ce în ce mai ușor, pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile și
internetul.
2000 – 2009
O nouă extindere
Euro este noua monedă de schimb pentru mulți europeni. Din ce în ce mai multe
țări adoptă moneda euro. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu
„Războiul împotriva terorii” după ce trei avioane de linie sunt deturnate și
îndreptate către clădiri din New York și Washington, iar un alt avion deturnat se
prăbușește pe un câmp. Țările din UE își intensifică cooperarea în lupta împotriva
criminalității. Diviziunile politice dintre estul și vestul Europei sunt, în sfârșit,
înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puțin de 10 noi țări, urmate
de Bulgaria și România în 2007. O criză financiară lovește economia mondială în
septembrie 2008. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale
UE, înainte de a intra în vigoare în 2009. Acesta pune la dispoziția Uniunii
Europene instituții moderne și metode de lucru mai eficiente.
2010 – prezent
Un deceniu dificil
Criza economică globală lovește puternic Europa. UE ajută mai multe țări să facă
față dificultăților și pune bazele așa-numitei „uniuni bancare” pentru a face
sectorul bancar mai sigur și mai fiabil. În 2012, Uniunea Europeană primește
Premiul Nobel pentru Pace. În 2013, Croația devine al 28-lea stat membru al UE.
Schimbările climatice reprezintă în continuare un subiect important, iar liderii
politici convin să reducă emisiile poluante. La alegerile europene din 2014, în
Parlamentul European sunt aleși mai mulți deputați eurosceptici. În urma anexării
Crimeii de către Rusia, se stabilește o nouă politică de securitate. Creșterea
extremismului religios în Orientul Mijlociu și în diferite țări și regiuni ale lumii
conduce la tulburări și războaie care determină numeroase persoane să-și
părăsească țara și să încerce să se refugieze în Europa. UE se confruntă nu doar cu
dilema gestionării fluxului de migranți, ci și cu mai multe atacuri teroriste.
Uniunea Europeană este o uniune economică și politică unică în lume, care
reunește 28 de țări europeneși acoperă aproape tot continentul.
UE a fost creată în perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. În
prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate
în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și
astfel se evită riscul izbucnirii unui nou conflict.
În consecință, în 1958, a luat naștere Comunitatea Economică Europeană (CEE)
care, inițial, a contribuit la intensificarea cooperării economice între șase țări:
Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Următoarea etapă a
fost crearea unei piețe unice de mari proporții, piață care este în continuă
dezvoltare.
De la uniunea economică la cea politică
Ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o
organizație care acționează în numeroase domenii de politică, de la schimbări
climatice, protecția mediului și sănătate, la relații externe și securitate sau la justiție
și migrație. Această schimbare a fost reflectată de modificarea, în 1993, a numelui
Comunității Economice Europene (CEE), care a devenit Uniunea Europeană (UE).
UE este întemeiată pe statul de drept. Toate acțiunile pe care le întreprinde se
bazează pe tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, în mod voluntar
și democratic.
UE respectă și principiul democrației reprezentative: cetățenii săi sunt reprezentați
direct la nivelul Uniunii în Parlamentul European, în timp ce statele membre sunt
reprezentate în Consiliul European și în Consiliul Uniunii Europene.
Mobilitate, creștere, stabilitate și o monedă unică
De mai bine de jumătate de secol, continentul european se bucură de pace,
stabilitate și prosperitate. Populația sa trăiește la standarde ridicate și beneficiază de
o monedă europeană comună, euro. În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace
ca recompensă pentru susținerea unor cauze majore precum pacea, reconcilierea,
democrația și drepturile omului în Europa.

Au dispărut controalele la frontierele dintre statele membre, iar cetățenii pot circula
liber pe aproape tot continentul. De asemenea, le este mult mai ușor să trăiască, să
muncească și să călătorească în alte țări din Europa.

Piața unică sau „internă” este principalul motor economic al UE, facilitând libera
circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. Un alt obiectiv cheie este
ca această resursă imensă să fie exploatată și în alte domenii, precum energia și
piețele cunoașterii și capitalului, pentru a le oferi beneficii maxime cetățenilor
europeni.

Egalitatea și drepturile omului

Unul dintre obiectivele principale ale UE este promovarea drepturilor omului, pe
plan intern și mondial. Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul
de drept și respectarea drepturilor omului sunt valorile intrinsece ale UE.

Din 2009, anul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor

fundamentale a UE reunește toate aceste drepturi într-un singur act. Instituțiile UE
sunt obligate prin lege să le respecte, la fel și guvernele statelor membre atunci când
aplică legislația europeană.
 Instituții transparente și democratice
Uniunea extinsă face în continuare eforturi pentru ca instituțiile europene să fie mai
transparente și mai democratice. Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleși
prin vot direct, a fost învestit cu noi prerogative, iar parlamentele naționale joacă
acum un rol mai important, participând la procesul decizional alături de instituțiile
europene. De asemenea, cetățenii europeni beneficiază de mai multe mijloace de
a participa la procesul politic european.

Asemenea unui stat, UE dispune de un braț legislativ (Parlamentul + Consiliul), de

unul executiv (Comisia) și de un sistem judiciar independent (Curtea de Justiție).

Prerogativele instituțiilor europene sunt stabilite în tratatele fondatoare, care au fost

negociate și ratificate de statele membre. Pentru domeniile politice care nu sunt
vizate de tratate, guvernele naționale au libertatea de a-și exercita singure
suveranitatea.

Cele mai importante două tratate sunt:

 Tratatul de la Roma (1958), prin care s-a creat ceea ce avea să devină Comunitatea
Economică Europeană (CEE)

 Tratatul de la Maastricht (1993), cunoscut și ca Tratatul privind Uniunea

Europeană.

La acestea se adaugă Actul Unic European (1987), prin care s-a lansat piața unică
europeană, Tratatul de la Amsterdam (1999) și Tratatul de la Nisa (2003). Cel mai
recent este Tratatul de la Lisabona (2009), care a adus unele modificări tratatelor
anterioare.
 Triunghiul instituțional
De elaborarea politicilor și luarea deciziilor răspund trei instituții:

 Parlamentul European

 Consiliul Uniunii Europene

 Comisia Europeană.

Parlamentul European

Parlamentul European a fost creat pentru a asigura reprezentarea directă a

cetățenilor UE. Competențele sale au fost extinse prin modificările succesive aduse
tratatelor de bază ale UE. Primele alegeri parlamentare prin vot direct au avut loc în
1979. Parlamentul actual, ales în mai 2014, pentru o perioadă de cinci ani, numără
751 de membri provenind din toate cele 28 de țări ale UE.

Principala funcție a Parlamentului este să adopte, împreună cu Consiliul,

propunerile legislative înaintate de Comisia Europeană. De asemenea, controlează și
aprobă bugetul UE și exercită o supraveghere democratică asupra Comisiei, având
autoritatea de a-i demite pe comisari în bloc, printr-o moțiune de cenzură.

Consiliul European

Șefii de stat și de guvern din țările membre se reunesc de cel puțin 4 ori pe an, în
cadrul Consiliului European. La cererea președintelui acestuia, pot fi organizate
întruniri suplimentare ori de câte ori este necesar. Scopul reuniunilor este de a defini
și impulsiona prioritățile politice ale UE. Deciziile se iau, de obicei, prin consens.

Consiliul, care este, în esență, o reuniune la nivel înalt, a primit, în baza

Tratatului de la Lisabona, statutul de instituție europeană, condusă de un președinte
ales.

Consiliul Uniunii Europene

Reprezintă guvernele naționale și reunește miniștrii din fiecare țară de câteva

ori pe lună. Are o funcție legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul și o funcție
executivă, pe care o împarte cu Comisia. Miniștrii de resort se întâlnesc pentru a
discuta și lua decizii pe teme specifice, de exemplu relații externe, afaceri economice
și financiare, transport, energie, agricultură etc. Este denumit în mod uzual Consiliul
de Miniștri sau, pur și simplu, Consiliul.
 Cele mai multe decizii se iau prin majoritate calificată de voturi, însă în numeroase
domenii, precum impozitarea, azilul și migrația, politica externă și de securitate,
deciziile se iau în unanimitate.

Comisia Europeană

Comisia este un organism independent de guvernele naționale, care reprezintă

interesele Uniunii, în general. Are patru funcții principale:

 propune politicile și legislația UE

 se asigură că prevederile tratatelor și legislației europene sunt respectate

(„gardian al tratatelor”)

 gestionează și pune în aplicare politicile și bugetul UE

 reprezintă UE în lume, în domenii care intră în responsabilitatea Comisiei.

O nouă Comisie este desemnată o dată la 5 ani, după alegerile pentru Parlamentul
European. Președintele Comisiei este ales de Parlament, pe baza propunerii
Consiliului European. Comisarii - câte unul din fiecare țară, inclusiv președintele și
vicepreședinții - se supun aprobării Parlamentului European înainte de a-și intra în
atribuții.

Respectarea legii
Curtea de Justiție a Uniunii Europene se asigură că legislația europeană este
interpretată și aplicată în același fel în toate țările UE.

De asemenea, Curtea poate lua decizii în cazul disputelor în care sunt implicate
statele membre, instituțiile UE, întreprinderi sau persoane fizice. Are sediul la
Luxemburg, în componența sa intrând judecători din fiecare țară a Uniunii.
 Instituțiile și organismele UE
UE numără alte opt organisme principale, cu sarcini specifice:

 Banca Centrală Europeană - are sediul la Frankfurt și gestionează politica monetară

a zonei euro.

 Curtea de Conturi - se asigură că bugetul UE (finanțat din impozite și taxe vamale)

este cheltuit corect.

 Serviciul European de Acțiune Externă - se ocupă de politica externă și de securitate,

sub îndrumareaÎnaltului Reprezentant••.

 Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor - organisme

consultative cu sediul la Bruxelles, care reprezintă angajatorii, sindicatele, societatea
civilă și administrațiile locale și regionale.

 Banca Europeană de Investiții - are sediul la Luxemburg, finanțează proiecte în

zonele mai puțin dezvoltate ale UE și ajută întreprinderile mici și mijlocii.

 Ombudsmanul European - investighează plângerile la adresa proastei administrări

din instituțiile europene, venite din partea cetățenilor, a întreprinderilor și a altor
organisme.

 Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor - se asigură că instituțiile sau

organismele UE care prelucrează datele personale ale cetățenilor respectă dreptul
acestora la viața privată.

Pentru punerea în aplicare, în detaliu, a legislației europene în diverse domenii, UE

se bazează pe sprijinul a 40 de agenții de diferite tipuri și dimensiuni, care își au
sediul pe tot teritoriul UE.
 Scurtă prezentare a instituțiilor UE
 Parlamentul European

 Consiliul European

 Consiliul Uniunii Europene

 Comisia Europeană

 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

 Banca Centrală Europeană (BCE)

 Curtea Europeană de Conturi

 Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE)

 Comitetul Economic și Social European (CESE)

 Comitetul Regiunilor (CoR)

 Banca Europeană de Investiții (BEI)

 Ombudsmanul European

 Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD)

 Organisme interinstituţionale
Un cadru instituțional unic
UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:

 priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii

naţionali şi europeni

 deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul
Parlamentului European

 interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei

membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale

 guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii

Europene.
 Stabilirea agendei
Consiliul European stabilește direcția politică generală a UE, însă nu are putere de
legiferare. Este condus de un președinte (în prezent, de Donald Tusk) și este format
din șefii de stat sau de guvern și președintele Comisiei. Se reunește pe parcursul
câtorva zile de cel puțin 2 ori într-un interval de 6 luni.

Adoptarea legislaţiei europene

Elaborarea şi adoptarea legislaţiei europene implică 3 instituţii:

 Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către

aceştia
 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului
este deţinută, prin rotaţie, de statele membre.

 Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.

Împreună, aceste trei instituţii elaborează politicile şi legislaţia care se aplică în toată
Uniunea, prin intermediul „procedurii legislative ordinare” (fosta „codecizie”). În
principiu, Comisia propune actele legislative, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă.
Ulterior, Comisia şi statele membre le implementează, iar Comisia trebuie să se
asigure că legislaţia europeană este corect aplicată.

Instituţiile Uniunii Europene

• Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO, Euratom şi CEE –
aveau instituţii similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în
vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost unificate.

• Au urmat ani în care extinderea și adâncirea, caracteristici ale integrării au adus

numeroase modificări în plan instituțional. Tratatul de la Lisabona este tratatul care
începând cu 2009 când a intrat în vigoare reglementează funcționarea instituțiilor
europene. Prin acest tratat, UE și-a propus să devină: • Mai eficientă: proceduri
mai simple, numirea unui preşedinte permanent al Consiliului etc. • Mai
democratică: un rol mai important pentru Parlamentul European şi parlamentele
naţionale, „Iniţiativa cetăţenilor", Carta drepturilor fundamentale etc. • Mai
transparentă: atribuţii clar definite, ameliorarea accesului publicului la documente
şi întâlniri etc. • Mai unită pe scena mondială: Înaltul Reprezentant pentru politica
externă etc. • Mai sigură: noi posibilităţi de a combate schimbările climatice şi
terorismul şi de a asigura aprovizionarea cu energie etc.

• La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel

mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.

În prezent, există trei instituţii de decizie principale:

• Parlamentul European (PE), care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de

către aceştia;

• Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre individuale;

• Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii ca un tot unitar.

Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi legile care se aplică pe

întregul teritoriu al UE.

În principiu, Comisia propune legi noi, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă.

Comisia şi statele membre aplică aceste legi, iar Comisia asigură respectarea lor.

Acest consiliu este alcătuit din şefii de stat sau de guvern ai tuturor statelor
membre ale UE şi din preşedintele Comisiei Europene.

În funcţie de sistemul politic al fiecărei ţări, participantul la Consiliul European

este preşedintele şi/sau primul ministru. În principiu, Consiliul European se
reuneşte de patru ori pe an pentru a defini, de comun acord, politica UE şi pentru a
analiza progresele Uniunii.

Este organismul decizional la cel mai înalt nivel al Uniunii Europene, de aceea
reuniunile sunt numite în mod frecvent „reuniuni la nivel înalt”.

Consiliul Uniunii Europene Cunoscută anterior sub denumirea „Consiliul de

Miniştri”, această instituţie este alcătuită din miniştrii guvernelor tuturor statelor
membre. Consiliul se reuneşte regulat pentru a lua decizii detaliate şi a adopta legi
europene.

Consiliul Europei Acesta nu este o instituţie a UE. Este o organizaţie

interguvernamentală, iar câteva dintre obiectivele acesteia sunt: protejarea
drepturilor omului, promovarea diversităţii culturale a Europei şi combaterea
problemelor sociale precum intoleranţa şi prejudecăţile rasiale.

Consiliul Europei a fost înfiinţat în 1949 şi una dintre realizările sale timpurii a fost
elaborarea Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Pentru a permite
cetăţenilor să îşi exercite drepturile în baza convenţiei respective, Consiliul
Europei a înfiinţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezent, Consiliul
Europei are 47 de ţări membre, inclusiv toate cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene, şi are sediul în Palais de l’Europe („Palatul Europei”) la Strasbourg
(Franţa).

P A R L A M E N T U L E U R O P E A N Parlamentul European (PE) este ales

de cetăţenii Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele.

Îşi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale.

Din 1979, membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct de către
cetăţenii UE.

Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean UE are dreptul de a vota şi de
a candida, indiferent unde locuieşte în UE.

Astfel, Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor aproximativ 500 de

milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discuţiile cu alte
instituţii UE.

Ultimele alegeri pentru PE au avut loc în iunie 2009. Numărul de parlamentari

europeni depinde de populaţia totală a fiecărei ţări (figura 3). România are în
actuala legislatură 33 de europarlamentari din cei 753.

Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de

origine, ci de afinităţile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care
aparţin, ei reprezintă toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi
integrarea europeană (figura 4). Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în
trei sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi Strasbourg (Franţa). La Luxemburg se
află sediul administrativ („Secretariatul General”). Reuniunile întregului
Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la Strasbourg şi
uneori la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la Bruxelles.

Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale.

• Adoptă legile europene – în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici

publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă o
garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene.

• Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii UE, în

special asupra Comisiei. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge
comisarii nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze. 8
• Controlul finanţelor publice.

Împreună cu Consiliul, Parlamentul deţine autoritatea asupra bugetului UE şi

poate influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau respinge întregul proiect de
buget.

Distribuirea locurilor în Parlamentul European pe grupuri politice

Ungaria 22 Parlamentul European – vocea cetăţenilor 9 12 99 12 74 Lituania

Letonia Italia 73 Irlanda Grecia 22 Germania Franţa Finlanda 13 Estonia 6
Danemarca 13 Cipru 6 Bulgaria 18 Belgia 22 Austria 19 Adoptă legislaţia şi
bugetul UE, împreună cu Consiliul de Miniştri Asigură controlul democratic al
activităţii tuturor instituţiilor UE Total 753 Suedia 20 Spania 54 Slovenia 8
Slovacia 13 România 33 22 Regatul Unit 72 Portugalia 22 Polonia 51 Olanda 26
Malta 6 Luxemburg 6 Numărul deputaţilor aleşi în fiecare ţară (ianuarie 2012)
Republica Cehă 9

CONSILIULDEMINIŞTRI–VOCEASTATELORMEMBR
E

• Un ministru din fiecare stat membru

• Preşedinţie de şase luni, prin rotaţie

• Adoptă legislaţia şi bugetul UE, împreună cu Parlamentul

• Gestionează Politica Externă şi de Securitate Comună

• Majoritatea deciziilor se iau cu „majoritatea calificată”

Consiliul este principalul organ de decizie al UE. La fel ca Parlamentul European,

Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fundamentale în anii ′50.

Consiliul reprezintă statele membre, iar la reuniuni participă un ministru din

fiecare guvern al statelor UE.

În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni participă diferiţi

miniştri. Spre exemplu, dacă în Consiliu se vor discuta probleme de mediu, la
reuniune va participa ministrul de resort din fiecare stat membru UE şi reuniunea
va avea titlul „Consiliul pentru Mediu”.

Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să îşi asume angajamente în numele
guvernului pe care îl reprezintă.
Cu alte cuvinte, semnătura ministrului este semnătura întregului guvern.

Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde în faţa parlamentului naţional şi a
cetăţenilor pe care parlamentul ţării sale îi reprezintă.

Alături de implicarea Parlamentului European în procesul decizional, prin aceasta

se asigură legitimitatea democratică a deciziilor Consiliului.

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare şase luni.

Cu alte cuvinte, fiecare stat membru UE preia controlul agendei Consiliului şi

prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni, promovând deciziile
legislative şi politice şi negociind pentru realizarea unui compromis între statele
membre.

În perioada ianuarie – Iunie 2013, Irlanda are preşedenţia Consiliului UE.

România va asigura preşedenţia în perioada iulie – decembrie 2019.

1. Să adopte legi europene – în colaborare cu Parlamentul European, în multe

domenii de politici publice.

2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale statelor membre.

3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau organizaţii

internaţionale.

4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.

5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de securitate comună a

UE (PESC) pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.

6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti în

materie penală.

Consiliul de Miniştri – numărul de voturi pe ţară 10

SUMMITULCONSILIULUIEUROPEAN

• Summitul şefilor de stat şi de guvern din ţările member

• Are loc de cel puţin 4 ori pe an

• Stabileşte liniile generale ale politicilor UE

• Preşedinte: Herman Von Rumpuy Preşedinţii şi/sau prim-miniştrii ţărilor UE,

împreună cu Preşedintele Comisiei Europene, se reunesc sub denumirea de
Consiliu European de până la patru ori pe an. Aceste reuniuni „la nivel înalt”
stabilesc orientările de politică generală ale UE şi soluţionează probleme care nu
au găsit rezolvare la nivelurile inferioare (adică la nivel de miniştri în cadrul
reuniunilor obişnuite ale formaţiunilor Consiliului). Consiliului îi revin şase
responsabilităţi esenţiale.

COMISIAEUROPEANĂ–PROMOTOAREAINTERESUL
U I C O M U N 27 de membri independenţi, câte unul pentru fiecare stat membru
Propune acte legislative Este organ executiv Este „gardian al tratatelor” Reprezintă
Uniunea pe scena internaţională

C U R T e A E U R O P E A N Ă D E J U S T I Ţ I E 27 de judecători
independenţi,câte unul pentru fiecare stat membru Stabileşte regulile de
interpretare a legislaţiei UE Garantează că legislaţia UE se aplică uniform în toate
statele member

B A N C A C E N T R A L Ă E U R O P E A N Ă • gestionează moneda Euro •

garantează stabilitatea prețurilor • gestionează rezervele monetare și stabilește rata
dobânzii • este independentă față de guvernele naționale

APARATUL BIROCRATICA LUNI UNII EUROPENE•

Comisia Europeană angajează aproximativ 23 000 de funcţionari titulari şi 11 000
de agenţi temporari sau contractuali • Alte instituţii ale UE: aproximativ 10 000 de
angajaţi • Funcţionari permanenţi • Selecţionaţi prin concurs • Originari din toate
statele membre • Salarii fixate prin acte normative • Administraţia UE îl costă pe
cetăţeanul european 15 € pe an
 Țările membre UE (anul aderării)
Uniunea Europeană are 28 de state membre:

 Austria (1995)
 Belgia (1958)
 Bulgaria (2007)
 Cipru (2004)
 Croaţia (2013)
 Danemarca (1973)
 Estonia (2004)
 Finlanda (1995)
 Franţa (1958)
 Germania (1958)
 Grecia (1981)
 Irlanda (1973)
 Italia (1958)
 Letonia (2004)

 Lituania (2004)
 Luxemburg (1958)
 Malta (2004)
 Polonia (2004)
 Portugalia (1986)
 Regatul Unit (1973)
 Republica Cehă (2004)
 România (2007)
 Slovacia (2004)
 Slovenia (2004)
 Spania (1986)
 Suedia (1995)
 Ţările de Jos (1958)
 Ungaria (2004)
Procesul de aderare la UE
 Ţări candidate

 Albania
 Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

 Muntenegru
 Serbia
 Turcia
Ţări potenţial candidate

 Bosnia şi Herţegovina

 Kosovo *
* Această desemnare nu aduce atingere pozițiilor privind statutul și este conformă
RCSONU 1244/99 și Avizului CIJ privind declarația de independență a Kosovo