Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

De Camil Petrescu

-Tema și viziunea despre lume în romanul modern, interbelic și subiectiv-

Modernismul este o direcție literară și culturală, apărută la începutul

secolului XX în spațiul european, manifestată ca un antonim al tradiționalismului
și care presupune impunerea unor noi inovații în literatura română.

În perioada interbelică, Eugen Lovinescu inițiază direcția literară numită

modernism al cărei program traversează direcții noi pentru dezvoltarea literaturii.
Se produce trecerea de la romanul obiect-social la romanul subiectiv, citadin, de
analiză psihologică în care este abordată problematica intelectualului, de la
tematica rurală la cea urbana, de la persoane țărănești la cele intelectuale. Astfel, în
acest nou tip de roman, este folosită perspectiva subiectivă, relatarea fiind facută la
persoana I. Apar valorificate noi tehnici narative, precum: tehnica jurnalului intim,
tehnica memoriei involuntare, tehnica introspecției si cea a retrospecției iar stilul se
caracterizează prin anticalofilism, ceea ce amplifică operei caracterul autentic și
veridic.

Reprezentant al perioadei interbelice, Camil Petrescu este un poet,

dramaturg și romancier considerat de către critica literară “Un înnoitor în arta
romanului” pe care a modificat-o prin propria viziune asupra realității, prin tehnica
narativă, prin creearea personajului intelectual, lucid și analitic, dar și prin
aducerea unor noi principii estetice la nivelul stilului : autenticitatea și relativismul.
În numeroase articole și studii critice, autorul teoretizează și optează pentru
romanul de analiză psihologică, pentru personaje capabile să trăiască drama la
nivelul contiinței, după cum însuși singur afirmă: „Să nu scriu decât ceea ce văd,
ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele.” La nivelul creației, Camil
Petrescu a valorificat experința literară a sciitorului francez Marcel Procust care
pledează pentru un roman de observare a vieții interioare. Astfel, în romanele sale,
scriitorul român va descrie realitatea așa cum o vede el, valorificând experința
personală și dovedindu-se un adept al modernismului lovinescian.

Romanele care l-au consacrat pe scriitor sunt : „Patul lui Procust” și „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Cele două creații dovedesc o
sincronizare a literaturii române cu literatura europeană prin valorificarea
tehnicilor moderne. Romanul lui Camil Petrescu, apărut în 1930, se înscrie astfel în
tiparul prozei subiective, a romanului modern de analiză psihologică prin
surprinderea dramei intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de
iubire, dominat de incertitiudini, care se salvează prin conștientizarea dramei
omenirii angrenată în tragismul unui război absurd, văzut ca o iminență a morții.

Un element modern care valorifică viziunea autorului despre lume este tema
operei, condiția intelectualului care trăiește într-o lume mediocră, două experințe
fundamentale de cunoaștere: iubirea și războiul. Dacă iubirea stă sub semnul
incertitudinii în partea I, războiul oferă personajului o viziune realistă asupra vieții,
reprezentând o formă de cunoaștere.

Titlul operei este emblematic și analitic deoarece orintează cititorul spre

construcția bipolară a romanului, care este structurat în două părți, cu titluri
semnificative și care surprind două experiențe de viață. Astfel, prima parte „Ultima
noapte de dragoste” reprezintă iubirea dintre Ștefan Gheorghidiu și , soția lui, Ela,
o experință trăită iar cea de-a doua parte „Întâia noapte de război”, reprezentând
experiența de pe front în calitate de sublocotenent al Armatei Române în Primul
Război Mondial. De asemenea, titlurile sunt rezumatice și metaforice iar cuvintele
“ultima” și “întâia” marchează frontierele temporale ale unor epoci diferite prin
viziune și trăire, momente definitorii care au marcat conștiința personajului.

Incipitul, un element de structură și de compoziție, realizat în manieră

modernă, este ex a brupto , descriptiv, fixează cu precizie coordonatele spațio-
temporale și are rolul de a situa diegeza într-un timp real „În primăvara anului
1919, ca sublocotenent rezervist, întâia dată concentrat, luasem parte , cu un
regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și
Predeal.”

Finalul romanului este deschis, ambiguu și surprinde despărțirea eroului de

tot trecutul său, fapt ce sugerează posibilitatea unui nou început despre care nu ni
se oferă nicio informație.

Din punct de vedere compozițional, romanul este alcătuit din două părți:
cartea I, subintitulându-se „Ultima noapte de dragoste”, cuprinde 6 capitole
sugestive în care este prezentat personajul principal Ștefan Gheorghidiu ca
sublocotenent al Armatei Române din 1919. El asistă la o discuție despre dragoste
și infidelitate, pornid de la un articol din presă potrivit căruia un bărbat care și-a
ucis soția infidelă a fost adus la tribunal. Astfel, discuția declanșează personajului
memoria involuntară care aduce în prezent experiența lui trăită pe propria piele.
Student la Filosofie, Gheorghidiu se căsătorește cu Ela „cea mai frumoasă
studentă” de la Filologie iar condiția modestă a fiecăruia face ca cei doi să ducă o
viață liniștită și să fie fericiți. Acest echilibru este tulburat de moștenirea primită de
Gheorghidiu de la unchiul său Tache, ceea ce crează conflicte în viața cuplului.
Ela începe să fie tot mai mult atrasă de viața modernă, de modă, de pretrecerea
timpului în compania Domnului G, un avocat „căutat de femei” pe care îl
descoperă în casa verișoarei lui Gheorghidiu, Anișoara. Personajul pare a fi tot mai
fericit în preajma lui „se străduia să fie mereu alături de el”, ceea ce declanșsează
gelozia soțului transformată într-o criză conjugală.

Apogeul cuplului culminează cu excursia de la Odobești, cu ocazia sărbătorii

sfinților Constantin și Elena. În timpul acestei excursii, Gheorghidiu analizează și
investighează comportamentul Elei, observând că aceasta acordă o mai multă
atenție Domnului G., care îi va deveni amant. După mai multe împăcări, separări și
regăsiri, personajele se despart, Gheorghidiu solicită o permisie pentru a-și
confirma bănuielile că Ela îl înșeală, revenind la Azuga unde nu o găsește pe
aceasta acasă, venind de-abia următoarea zi dimineață. Prin întâlnirea de la
Câmpulung solicitată de Ela, îi propune lui Gheorghidiu să treacă o parte din lirele
englezești pe numele ei, gestul dânsei fiind interpretat de către Ștefan ca o
încercare de a scăpa de dânsul și de a rămâne cu Domnul G. Convingerile lui sunt
afirmate în momentul în care pleacă de la Ela și îl întâlnește pe domnul G pe
stradă, fiind convins că acesta se află acolo pentru soția sa. Mustrările de conștiință
cauzate de infidelitatea soției îl afectează pe sublocotenent la începutul războiului:
„Toată suferința asta monstruasă îmi venea din nimic. Mici incidente luau proporții
de catastrofe.”, “Mă chinuiam lăuntric să par vesel și eu mă simțeam imbecil și
ridicol.”

A doua parte a romanului “Întâia noapte de război,, ilustrează imaginea de

groază a frontului, cu armata neorganizată și ofițeriii imbecili, ceea ce motivează
experința traită de narator, pe front, tristă și crucială, mult mai dramatică decât
prima parte. Dacă la început, în prima parte, Gheorghidiu este confuz, incert, în
timpul războiului ,în cea de-a doua parte, viziunea asupra acestuia este cea a
combatantului lucid care dezvăluie cu exactitate realitatea frontului. Notițele din
jurnalul său de campanie reflectă experiența directă trăită în timpul obiectiv al
derulării faptelor. De asemenea, Gheorghidiu se confruntă cu realitatea frontului,
renunțând la statutul de simplu observator. Pentru el frontul înseamnă haos,
mizerie, învălmășeală și dezordine. În această atmosferă, el descoperă sentimentul
solidarității, conștientizând că adevărata dramă este cea a războiului care capătă
valoarea unei experințe de cunoaștere, ce-l va vindeca de iubirea eșuată. Relevantă
pentru a contura realitatea războiului este secvența din capitolul “Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu,, în care personajul descrie atmosfera vizual și auditiv într-
o percepție apocaliptică : „Trăsnete vin mereu noi, dar flăcările nu le vedem.”,
„Exploziile înfing cu lovituri de baros cuie în timpane.”, „Soldații au sufletele
rupte.” Astfel, Gheorghidiu descoperă pe front importanța solidarității și
camaraderiei în fața morții. Ulterior acesta este rănit și spitalizat, Se reîntoarce la
București, acceptând să-i dea Elei casele de la Constanța și banii: „I-am scris că-i
las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... de la lucruri personale la
amintiri. Adică tot trecutul.”

Având în vedere caracterul modern și subiectiv al romanului, conflictul

asupra căruia naratorul își focusează atenția este cel interior, asupra dramei
existențiale pe care o traiește personajul. Dacă relația de iubire dintre el și soția sa
ajunge să eșueze, drama războiului va căpăta valoarea unei experiențe de
cunoaștere, ce-l va vindeca de iubirea Elei.

În raport cu viziunea autorului asupra lumii este personajul principal, Ștefan

Gheorghidiu, un personaj-narator, student la Filosofie, soțul Elei, care reprezintă
tipul intelectualului lucid, al inadaptatului superior. Orgolios, are impresia ca s-a
izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate
prin conștiința sa. Prin introspecție și monolog interior-tehnici ale analizei
psihologice- Ștefan Gheorghidiu își analizează cu luciditate trăirile, stările și
sentimentele.

Specific romanului subiectiv, Camil Petrescu introduce în romanul modern

noi tehnici narative, precum: tehnica jurnalului intim prin care protagonistul
descrie atmosfera apocaliptică a frontului. Tehnica memoriei involuntare, un
procedeu ce constă în rememorarea trecutului în mod neintenționat în urma
reproducerii unui eveniment nesemnificativ, în roman fiind relevantă discuția de la
popotă care declanșează reamintirea poveștii de iubire a lui Gheorghidiu. Tehnica
pluripespectivismului si cea a comportamentismului sunt sugestive în procesul
caracterizării personajului principal iar tehnicile introspecției și a retrospecție
evidențiază sentimele contradictorii pe care Ștefan Gheorghidiu le are pe parcursul
operei.

La nivelul stilului, romancierul optează pentru anticalofilism care susține

autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de
artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoacă emfaza din limbajul
personajelor din romanul tradițional. De aceea, în concepția lui Camil Petrescu, așa
cum de altfel va explica mai tarzu în romanul „Patul lui Procust”, pentru un scriitor
este importantă experiența de viață care poate fi transformată în literatură: „fără
ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafe”.
 Prin formula narativă abordată în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război”, scriitorul interbelic schimbă viziunea asupra unor teme, precum iubirea
și războiul, din literatura tradițională. Asemenea scriitorilor inovatori de la
începutul secolului XX, Camil Petrescu demitizează imaginea eroică, idilizată a
frontului și înfățișează, din perspectiva combatantului, situațiile absurde produse de
o strategie incompetentă iar din perspectiva soțului prezintă iubirea nesinceră
oferită de o soție infidelă.

Așadar, opera „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un

roman modern, subiectiv și de analiză psihologică prin unicitatea perspectivei
narative, relatarea la persoana I, prin noile tehnici narative moderne și prin apelul
la memoria afectivă și caracterul autentic al trăirii.