Tema: Contractul de asigurare

1. Scurt istoric
2. Noțiunea raporturilor juridice de asigurare
3. Clasificarea asigurărilor (formele și tipurile)
4. Noțiunea și particularitățile contractului de asigurare
5. Modul de încheiere a contractului de asigurare
6. Conținutul contractului
7. Asigurarea obligatorie și modalitățile ei
8. Asigurarea facultativă și modalitățile ei

Hotărîre de guvern - cu privire la măsurile de perfecționare și reglementare a

activității de asigurare.

Raportul juridic de asigurare – raportul dintre două părți – participanți la

circuitul civil – asigurator – asigurat.
Raportul de asigurare se naște prin efectul legii (asigurarea obligatorie)
sau prin acordul părților (asigurare facultativă).
Raporturile de asigurare facultativă se naște ca urmare a faptul că
asiguratorul se obligă în schimbul unei sume de bani, primă de asigurare, să
plătească asiguratului o sumă de bani, suma asigurată sau îndemnizația de
asigurare.
În aceste raporturi, subiecți – creditor (titularul dreptului)

Art. 1307 – riscul asigurat – primejdia în cazul survenirii căreia se stabilește

raportul juridic de asigurare.
Cazul asigurat – cazul survenirii riscului asigurat în realitate.
La survenirea cazului asigurat se naște obligația de bază a asiguratorului
– de a achita suma asigurată sau depăgubirile respective.
Suma asigurată – o sumă de bani maximă a raportului respectiv (în baza
contractului de asigurare încheiat).
În cazul survenirii cazului asigurat, suma maximă nu se achită, dar se achită
după o formă specială în proporție cu suma maximă.

- Legea stabilește două forme: obligatorie și benevolă;

- În toate cazurile activează subiecți de drept speciali – 11 companii de
asigurare în RM – asiguratori;
- Destinația raporturilor: protecția intereselor materiale a persoanelor
fizice și juridice în situații expres prevăzute de lege;
- În acete raporturi juridice se aplică categorii juridice speciale, fiind
caracteristice doar pentru aceste raporturi (suma asigurată, cazul
asigurat, riscul asigurat, brokerul de asigurare ș.a. LEGE);
- Temeiul nașterii obligațiilor de asigurare – asigurare obligatorie și
facultativă;
Obligatorie – ia naștere în virtutea legii; facltativă – voința subiectului;
- Drepturile și obligațiile părților, termenele sunt specifice;
- Forma contractului de asigurare – scrisă, cu respectarea prevederilor
legale;
- Se manifestă permanent concurența dintre asiguratori;
 - Companiile de asigurare pentru a activa trebuie să aibă licență de
activitate. În prezent pentru primirea unei astfel de licențe, toți doritorii,
fondatori, trebuie să dispună de un fond statutar de 15 mil. Lei.

- asigurator – persoane fizice, juridice, terțe persoane;

În raporturile de asigurare participă și intermediarii în baza mandatului de
asigurare, brokerul de asigurare sau agentul de asigurare;

Obiectul contractului – achitarea primei de asigurare

Asiguratorul – achită suma de asigurare sau despăgubirile de asigurare

Art.3 al legii.
Art. 1308 stipulează că acest contract urmează să fie încheiat în formă scrisă.
În afară de contract, asiguratorul este obligat să elibereze polița de asigurare –
document specific, unilateral, semnat doar de asigurator și specificul se
manifestă prin faptul că și conținutul poliției este stabilit de lege.

De regulă, contractele se încheie pe un an de zile, atunci cînd vorbim despre

contracte obligatorie (de bunuri pe răspundere civilă).
În cazul asigurării de persoane, contractul poate fi încheiat pe termen îndelungat.
Chiar zeci de ani.

Copiii sunt asigurați pînă la vîrsta de 18 ani.

Prima se achită după ce asiguratul a primit polița de asigurare.
Din momentul achitării primei, contractul intră în vigoare.

Asigurarea obligatorie:
- viața și sănătatea judecătorilor, polițiștilor
 Tema. Contractul de franchising
1. definiția și particularitățile;
2. elementele contractului;
3. modul de încheiere/modificare/reziliere;
4. efectele contractului.

1. definiția
legea cu privire la franchising
directivă UE din 1999
Franchisingul reprezintă un sistem de raporturi contractuale
între întreprinderi în care partea denumită franchiser acordă părţii denumite
franchisee dreptul de a produce şi/sau a comercializa anumite produse
(mărfuri), de a presta anumite servicii în numele şi cu marca franchiserului,
precum şi dreptul de a beneficia de asistenţa tehnică şi organizatorică a acestuia.

Franchising – o permisiune sau un privilegiu.

În doctrina rusă – denumit concesiune comercială.
(1) Franchisingul poate fi corporativ sau comercial.

Particularități:
1. reglementat de lege și Cod Civil;
2. aria de aplicare a acestor raporturi se extinde;
3.

Franchising de producție, de distribuție, de servicii, complex.

(1) Franchisingul se aplică în toate domeniile economiei, cu excepţia celor
interzise de legislaţie, şi cuprinde toate tipurile de activităţi de întreprinzător,
pentru unele genuri de activitate fiind obligatorie licenţa de stat.
(2) Obiectul franchisingului îl constituie producerea şi/sau comercializarea de
produse (mărfuri), prestarea de servicii, efectuate de franchisee conform
standardelor şi cerinţelor privind calitatea stabilite de franchiser.

Articolul 11. Plăţile acordate franchiserului

(1) Plăţile prevăzute de contract care se acordă franchiserului se stabilesc în
expresie bănească sau naturală în formă de plată iniţială unică şi de royalty.
(2) Plata iniţială unică se acordă pentru dreptul de folosire a mărcii pe
teritoriul determinat, precum şi pentru compensarea cheltuielilor efectuate de
franchiser, inclusiv pentru instruirea personalului şi consultaţii.
(3) Royalty reprezintă recompense periodice proporţionale indicilor de
activitate, convenite între părţile la contract.
(4) Cuantumul şi formele plăţilor, modul şi termenele achitării lor se stabilesc
în contractul de franchising.