Sunteți pe pagina 1din 19

Producerea și ordinea discursului

Introducere

Discursul și analiza discursului pot fi conceptualizate în mai multe feluri, fie că ne


raportăm la o abordare generală, fie la o metodă concretă, cu atât mai mult cu cât
conceptualizarea poate fi văzută ca cluster de metode, dar şi ca domeniu de cercetare.
Diferenţele enunțate derivă diversele definiţii date termenului de discurs de-a lungul vremii.
În linii mari, putem vorbi despre câteva abordări dominante: discurs = text = limbaj în uz;
discursul este definit ca "grup individualizabil de enunţuri";. discurs = intenţie comunicativă;
discurs = domeniul general al interacţiunii verbale.1
O primă abordare a discursului îi are în vedere pe cei care concep discursul ca pe un
text, obiectul de interes este dat construcţiile lingvistice care depăşesc limitele frazei.
Conform acestei abordări, textul este un ansamblu de fraze care dispun de trăsături precum
coerenţa, coeziunea, acceptabilitatea, intenţionalitatea etc. Obiectul analizei îl constituie
trăsăturile textului şi modul în care ele sunt actualizate prin structuri lingvistice. Așadar,
analiza discursului porneşte de la gramatica textului, lingvistica textului, lingvistica
transfrastică, într-o tradiţie influenţată de structuralism. 2
O altă abordare se axează pe analiza genurilor şi examinează modul în care un text
corespunde principiilor și normelor unei comunităţi de discurs. Astfel, discursul este enunțat
ca un "grup individualizabil de enunţuri" 3 sau "totalitate de texte reciproc relevante", 4 adesea
însă o definiţie similară este folosită şi în cazul analizei critice a discursului. Discursul ca
intenţie comunicativă5, este o abordare de inspiraţie pragmatică în care discursul apare
disociat de text. În acest fel, analiza încearcă să determine intenţia comunicativă ce face
autorul în şi prin textul pe care îl produce şi cum este el înţeles de receptor. O abordare
similară e cea lui E. Benveniste 6, care oferă o definiţie extrem de limitată a termenului

1
M. Tuţescu; L’argumentation. Introduction a l’étude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
1998, p.112-113
2
H. G. Widdowson, Discourse Analysis, Oxford University Press, Oxford, 2007, p. 86.
3
S. Mills, Discourse. Ed. Routledge, London; 2001, p. 6
4
R.A. Beaugrande, W. Dressler, Introduction to Text Linguistics, 1981.;
(http://beaugrande.com/introduction_to_text_linguistics.htm – 14. 04. 2010)
5
H. G. Widdowson, op.cit, p. 6.
6
În planul enunţării în discurs, “cineva se adresează cuiva, enunţă ca locutor şi organizează ceea ce spune în
cadrul categoriei persoanei” În planul enunţării “istoriei/povestirii” “evenimentele par a se povesti ele însele”; E.
Benveniste; Problèmes de linguistique générale II, Gallimard, Paris, 1974, p. 242.

1
discours, pe care îl opunea lui histoire, astfel că discursul presupune faptul-de-a-fi-adresat şi
intenţia, în locutor, de a-şi influenţa într-un anumit mod receptorul.7
O ultimă abordare a termenului este una în care discursul este înțeles ca domeniu
general, iar accentul cade pe modul în care realitatea este conturată prin intermediul
discursului. Fără îndoială, această abordare este influenţată de teoria foucauldiană a
discursului, construcţionismul social şi analiza conversaţiei.8
Analiza discursului impune lectura atentă a textului şi examinarea limbajului utilizat,
pentru o bună înţelegere a felulului în care participanţii transpun un fragment de realitate,
structura interacţiunii acestora, dar și modul în care intenţiile sunt reflectate în limbaj. În fapt,
practica analizei discursului este similară, chiar dacă se porneşte de la presupoziţii teoretice
diferite.9 În acest sens, analiza discursului se situează la intersecţia unei serii de discipline
precum retorica, lingvistica, filosofia, sociologia, psihologia, fiecare aplicând metodologia
proprie de analiză în interese specifice. 10 Astfel, în această cercetare obiectivul propus este
acela de analiză a discursului și producerii acestuia, dar și o caracterizare a principalelor
abordări în analiza discursului de la cele de factură semantică, cele de factură sintactică şi
schematică, cele de factură pragmatică, precum şi cele interdisciplinare, printr-o lectură critică
şi analiză comparativă a textelor specialiştilor în domeniu, recunoscuţi pe plan internaţional.

7
S. Mills, op.cit, p. 5.
8
Michel Foucault, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs, Traducere Ciprian Tudor, Eurosong & Book,
1998, p. 16-17.
9
Analiştii discursului observă tipare ale limbajului utilizat şi circumstanţele (participanţii, situaţiile, intenţiile,
rezultatele) cu care acestea se asociază în mod tipic. Contribuţia specială a analistului discursului la această
activitate altfel obişnuită e observarea conştientă, deliberată, sistematică şi, în măsura în care e posibil, obiectivă,
precum şi producerea de rapoarte privind lucrurile pe care le-a scos la iveală cercetarea lui.
10
A.Davies, C.Elder, (2004). Handbook of Applied Linguistics, Ed. Blackwell, Oxford, 2004, p. 133.

2
I. Conceptualizarea și analiza discursului

Pentru a înțelege evoluția și situația problematicii discursului un prim pas pe care


trebuie să-l parcurgem este acela al analizei terminologiei cu care operăm. Termenul de
,,discurs” are în vedere problematica vastă a unui câmp de cercetare și presupune o relaţie
determinată a limbajului cu parametrii ai realităţii nonlingvistice, ceea ce conferă
,,discursului” calitatea de domeniu al cercetării interdisciplinare. Astfel, discursul poate fi
definit ca ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un subiect unic (topic, în
terminologia anglo-saxonă). Pentru pragmatici discursul constituie ,,o enunţare ce presupune
un locutor şi un auditor, precum şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt”11
Totuși, alături de această definire există o serie de alte ințelesuri ale discursului care îl
atribuie fie cu un text, pentru care perspectiva comunicaţională şi cea tematică coincid în
general (de exemplu, în cazul comunicării scrise); fie cu un ansamblu de texte, care se axează
pe interacţiunea dintre două sau mai multe discursuri centrate în jurul unei singure teme. De
subliniat este faptul că în cazul conversaţiei, fiecare discurs este alcătuit din mai multe texte
(fiecare replică este o unitate comunicaţională, deci un text în sine).12 În fapt, analiza
conceptelor fundamentale este utilă și pentru definirea negativă a termenului discurs (prin
delimitări ale sale faţă de acestea). Astfel, termenul “discurs” intră într-o serie de opoziţii în
care ia valori semantice precise.13
Asemenea ,,discursului,” conceptul de ,,analiza discursului” însumează mai multe
înțelesuri, chiar dacă sunt imprecise sau nedelimitate. În accepţiunea cea mai largă analiza
discursului este văzută drept “Analiză a uzului limbii” sau “Studiul uzajului real al limbajului
de către locutori reali în situaţii reale”. Dintr-o perspectivă unanim acceptată în spaţiul anglo-
saxon, analiza discursului este echivalentă cu analiza conversaţională, iar discursul este
considerat ca activitate interacţională prin excelenţă. Aceste definiţii grosso modo fac dificilă
precizarea caracteristicilor prin care analiza discursului se deosebeşte de alte discipline ce au
drept obiect de studiu discursul. Analiza discursului privită ca ,,,disciplina care, în loc să
procedeze la o analiză lingvistică a textului sau la o analiză sociologică ori psihologică a
“contextului” său, vizează articularea enunţării sale la un anumit loc social” urmărește o
rezolvare a problematicii genurilor discursului, fie că ne referim la apartenenţa acestora la

11
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a limbii vorbite,
Editura All, Bucureşti, 1999
12
Ibidem.
13
Dominique Maingueneau, Les termes clés de l’analyse du discours, Seuil, 1996

3
anumite câmpuri discursive (politic, ştiinţific etc.), fie că avem în vedere relaţia funcţională în
spaţiul social (instituţii, organizaţii etc.).14
Această analiză armonizează oarecum perspectivele unor discipline diferite în ideea de a
oferi o imagine de ansamblu asupra discursului. Această imagine este creată dintr-o serie de
faţete corespunzătoare punctelor de vedere specifice fiecărei discipline în parte, fără a se
identifica cu acestea. Astfel, în funcţie de perspectiva adoptată putem aprecia caracterul multi,
inter-, şi mai ales transdisciplinar al analizei discursului. Cu siguranță, analiza discursului
presupune faţete diverse, fie din prisma retoricii (argumentare, figuri etc.), a analizei
conversaţionale (dialog, strategii etc.), a sociolingvisticii (diversităţi şi comunităţi lingvistice)
sau chiar din punct de vedere psiholingvistic (utilizarea codului lingvistic).15
Așadar, în susţinerea statutului său legitim orice disciplină trebuie să-şi afirme
identitatea și trăsăturile care o disting de alte discipline. Plecând de la triada obiect de studiu
specific - metode de studiu specifice - terminologie specifică se impune o completare a
problemelor legate de filiaţie şi de opţiune strategică sau (căutarea unui) ideal. Considerăm că
analiza discursului a fost pregătită de trei tendinţe importante ale anilor 60: lingvistica
textuală, etnografia comunicării şi şcoala franceză de analiză a discursului. În fapt, idealul
analizei discursului poate fi rezumat la studierea producţiei verbale în ansamblul ei sau la
analiza tuturor enunţurilor în situaţii de comunicare specifice (spre deosebire de studiul
limbii în afara contextului)16.
Dacă privim discursul ca pe o unitate orientată, (inter)activă, atunci obiectul pe care se
face analiza discursului este o noţiune deschisă, care poate îngloba unităţi diverse, de la
conversaţii amicale până la tratate ştiinţifice (inclusiv lucrări de analiză a analizei
discursului!). Din prisma complexității pe care o comportă acest câmp de investigaţie se pune
problema definirii conceptului analiză de discurs. De-a lungul timpului s-au propus
numeroase formule metalingvistice, de la definiţii cuprinzătoare, vagi precum, ,,studiul
enunţurilor efective în situaţii efective”, până la definiţii exclusive, cum ar fi cele date de
şcoala americană, pentru care discursul este în relaţie de sinonimie cu interacţiunea orală
(ceea ce conduce inevitabil la echivalarea analizei discursului cu analiza conversaţională).17
14
Luminiţa Mihaela Iacob, Comunicarea – “forţa gravitaţională” a câmpului social, în Revista română de
comunicare şi relaţii publice, nr.1, 1999, p.19-28
15
J.J.van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, 1998, Bucureşti,
p.111-147
16
Şcoala franceză a fost influenţată puternic de psihanaliză şi marxism; astăzi numele de Şcoala Franceză este
atribuit unei tendinţe de abordare a analizei discursului, aplicate şi de alte centre de cercetare care nu se
circumscriu strict spaţiului geografic francez.
17
Vezi Paul Dobrescu, “Aisbergul comunicării”, în Revista română de comunicare şi relaţii publice, nr.1, 1999,
p.40-4

4
În definitiv, discursul este perceput drept un obiect de studiu disputat de o serie de
discipline cu identitate puternică, precum analiza conversaţională, sociolingvistica, retorica
argumentativă, analiza lingvistică etc. Tocmai aceste discipline constituie acele faţete de
abordare specifice discursului. În paralel, refuzul definiţiei poate constituii o reacţie de
apărare la imposibilitatea circumscrierii noţionale a imensităţii şi diversităţii faptelor de
analizat. Refuzul unei definiţii poate fi suplinit de o explicaţie, și anume analiza discursului
reprezintă suma tuturor practicilor analitice care prezintă interes într-un anumit spaţiu şi la un
anumit moment.18
Cum am menționat deja în analiza de discurs, discursurile sunt considerate deopotrivă
acțiuni și/sau poziționări (față de o situație, interlocutori etc.); practici sociale la care actorii
sociali se raportează pentru a-și construi propriul discurs. Referindu-se la acest principiu,
Fairclough subliniazã cã analiza de discurs oscilează între „discursuri specifice“ (individuale)
și „ordinea discursului“, adică practici discursive relativ stabile instituite în și prin utilizarea
limbajului. Școala franceză dezvoltă același principiu, considerând cã discursurile sunt
moduri de enunțare specifice unui actor social și în același timp, practici de limbaj. Cu alte
cuvinte, discursurile sunt abordate atât ca interacțiune (un tip de relaționare între
interlocutori) cât și ca practicã sau semn pentru ceea ce este deja instituit în societate: un
limbaj, un ritual, o normă etc. Tocmai această dublă dimensiune a discursului (acțiune
individuală, practică socială) ne permite să sesizăm modul în care evoluează în timp
discursurile, fie ele politice, mediatice, conversaționale etc.19

Legile discursului

Legile discursului reprezintă regulile, variabile din punct de vedere cultural, pe care
fiecare dintre parteneri le respectă şi, în acelaşi timp, presupune că sunt respectate de către
intelocutor în cadrul “schimbului verbal”. Încadrarea şi definirea acestor “legi” fac obiectul
unor ample dezbateri. Unii cercetători au propus distincţia teoretică între “principiile
discursive generale” şi “legile specifice ale discursului”. Astfel, în principii generale s-ar
putea încadra principiul cooperării, al relevanţei şi al sincerităţii. Clasificarea legilor
specifice discursului pune în evidenţă două criterii importante: criteriul lingvistic şi criteriul
axat pe codurile de comportament. Astfel, conform criteriului lingvistic există 3 tipuri de
legi:

18
Silvia Săvulescu, Cursul de Retorică şi teroria argumentării, SNSPA, 2000
19
Ibidem.

5
 legea informativităţii (a nu vorbi pentru a nu spune nimic, a nu spune ceea ce
interlocutorul ştie deja etc.);
 legea exhaustivităţii (a furniza volumul maxim de informaţie pertinentă, susceptibilă
de a interesa pe interlocutor la un moment dat);
 legea modalităţii (a fi clar şi concis în formulări).
Criteriul axat pe codurile de comportament reglate social relevă faptul că
interacţiunea verbală este supusă unui ansamblu de norme variabile în timp şi spaţiu. Aceste
norme sunt, în general, cele care reglează comportamentul agresiv faţă de imaginea/face
pozitivă sau negativă a partenerului. Astfel pe de o parte se clasează aici reguli care
guvernează comportamentul locutorului faţă de partenerul său (a nu fi agresiv, ironic, a nu
exagera cu lauda, a nu monopoliza discuţia etc.); pe de altă parte, regăsim norme care
reglează imaginea proprie a locutorului (a nu fi exagerat de respectuos sau, invers, extrem de
pretenţios etc.). Aceste legi se circumscriu, în linii generale, domeniului numit de Grice
“maxime conversaţionale”20 sau de alţi cercetători, legile discursului” sau “postulate
conversaţionale”. O trăsătură caracteristică a acestor legi pare a fi extinderea, între anumite
limite, de la domeniul strict al conversaţiei la toate discursurile. Deşi domeniul de referinţă
este general, aceste legi capătă un caracter specific în funcţie de genul de discurs analizat21.

Tipologia discursurilor

Clasificarea discursurilor reprezintă o sarcină fundamentală în cadrul analizei


discursului.22 Se apreciază că membrii unei colectivităţi au o anumită competenţă în ceea ce
priveşte tipologia discursurilor, care le permite să recunoască tipul de activitate discursivă în
care sunt angajaţi şi, în consecinţă, să aibă un comportament lingvistic adecvat. Problema
clasificării discursurilor este dificilă, mai ales datorită criteriilor multiple care pot fi luate în
considerare şi a imposibilităţii de a le cuprinde pe toate într-o schemă ideală. Petitjean (1989)

20
Maximele conversaţionale ale lui H. P. Grice (1975). Maximă este termenul atribuit, în pragmatică, unei
cerinţe particulare ce decurge dintr-un anumit principiu. În opinia lui Grice (1975), Gazdar şi Levinson,
condiţiile de bază ale folosirii eficiente şi efective a limbajului în comunicarea umană sunt determinate de un
principiu al cooperării care poate fi definit, astfel: Contribuţia ta, în cadrul în care ea are loc, să fie aşa cum se
cere de către scopul convenit sau direcţia discuţiei la care participi, la momentul la care are loc”. Maximele
principiului cooperării descriu mijloacele raţionale care asigură eficienţa conversaţiei. H. P. Grice consideră că
aceste maxime nu trebuie privite strict determinist şi preluate tale quale. Așadar, se subliniază modul în care
comunicarea este posibilă: interpretarea de către receptor a enunţurilor interlocutorilor prin raportare la maxime
la un nivel de profunzime este determinantă faţă de respectarea conformă a acestor maxime la nivelul
emiţătorului.
21
Astfel, principiul care recomandă ca dicuţia să nu fie monopolizată de un singur locutor este încălcat în cazul
conferinţelor, al cursurilor, al speech-ului politic. Similar, în cazul discursului literar sau mediatic, cititorul sau
auditorul poate fi ignorat şi, uneori, pus în situaţia de a fi “violentat”, injuriat etc. .
22
A. Petitjean; Les Typologies textuelles, în Pratiques no. 62, p. 86-125

6
consideră că tipologiile discursului pot fi împărţite în trei clase: tipologii enunţiative, tipologii
comunicaţionale şi tipologii situaţionale.23
Tipologia discursului se bazează adesea pe noţiunea de formaţiune discursivă. Această
noţiune este folosită în special de şcoala franceză de analiză a discursului. 24 Această noţiune a
fost impusă în analiza discursului de Pêcheux, consideră că “orice formaţiune socială”,
caracterizată prin existenţa unui anumit raport între clasele sociale, implică existenţa
“poziţiilor politice şi ideologice, care nu sunt fapte ale individului, ci se organizează în
formaţiuni care antrenează raporturi antagoniste, de alianţe sau de dominare”. 25 Aceste
formaţiuni ideologice includ “una sau mai multe formaţiuni discursive legate între ele, care
determină ceea ce poate sau trebuie să fie spus (articulate sub forma unei certe, a unei
rugăciuni, a unui pamflet, a unei expuneri, a unui program etc.)”.
Această lucrare are consecinţe la nivelul semantic, deoarece presupune “schimbarea
sensului cuvintelor” la trecerea lor de la o formaţiune discursivă la alta. În analiza discursului,
formaţiune discursivă desemnează orice sistem de reguli care stabilesc unitatea unui ansamblu
de enunţuri circumscrise într-un cadrul social şi istoric. D. Maingueneau 26 consideră că
vorbind despre formaţiune discursivă spunem de fapt că “doar o parte din ceea ce se poate
spune este accesibil, ceea ce se poate spune formează un sistem şi delimitează o identitate” în
cadrul unei societăţi, într-un anumit context spaţial şi temporal. Folosirea termenului
formaţiune discursivă este extrem de largă şi se aplică: pentru conjuncturi istorice (discurs
comunist, discurs al administraţiei, discurs ştiinţific, discurs al patronatului, discursul
sindicatelor etc.); pentru poziţionări “ideologice” marcate; pentru discursuri “concurente” într-
un câmp discursiv (discurs politic, religios). Formaţiunile discursive sunt înţelese, în special,
din două perspective:
 concepţia contrastivă, conform căreia formaţiunea discursivă este privită ca un spaţiu
independent care se află în relaţie cu altele;
 concepţia interdiscursivă, pentru care o formaţiune discursivă nu se constituie şi nu se
menţine decât prin interdiscurs.27

23
Ibidem.
24
Termenul a fost introdus de M.Foucault (1969) pentru a desemna totalitatea enunţurilor care se pot raporta la
un sistem unitar de reguli, determinat istoric. D. Maingueneau (1996) consideră că prin introducerea acestei
noţiuni, Foucault încerca evitarea termenilor tradiţionali “teorie”, “ideologie”, “ştiinţă”.
25
M. Pêcheux., L’inquiètude du discours, Editions des Cendres, Paris, 1990, p. 102
26
D. Maingueneau, Genèses du discours, Mardaga, Liège, 1984, p.5
27
Formaţiunea discursivă considerată ca o identitate într-un interdiscurs ilustrează un alt sens al termenului
poziţionare. Aceste valori sunt inseparabile în măsura în care primatul interdiscursului implică faptul că
identitatea unei formaţiuni discursive este un proces de redefinire constantă a relaţiilor cu alte formaţiuni
discursive.

7
Actul prin care o formaţiune discursivă se plasează într-un câmp discursiv şi îşi
marchează identitatea în raport cu alte formaţiuni discursive se numeşte poziţionare.
Formaţiunea discursivă privită ca sistem de reguli se opune termenului suprafaţă discursivă
(enunţuri atestate care aparţin acestei formaţiuni discursive).

Principalele elemente ale unui discurs

1. Câmpul discursiv Universul discursului poate fi văzut ca un ansamblu de discursuri


care interacţionează la un moment dat. Acest univers poate fi decupat în câmpuri
discursive distincte, precum şcoli filosofice saucurente politice.28 Câmpul nu este o
structură statică, delimitată ci un ansamblu dinamic care-şi poate schimba
configuraţia. Un câmp nu are o organizare omogenă: există întotdeauna elemente
dominante şi elemente subordonate, poziţii centrale şi periferice. Câmpul poate
include subcâmpuri, de exemplu, în interiorul unui curent politic se poate înregistra o
confruntare între diferite discursuri care urmăresc să deţină monopolul legitimităţii
enunţiative sau controlul comunicării. Deoarece este dificil de realizat o investigare
exhaustivă a unui câmp discursiv, analiza discursului urmăreşte cel mai adesea studiul
subcâmpurilor/spaţiilor discursive29
2. Practica discursivă Termenul “practică discursivă” este folosit pentru a sublinia faptul
că discursul este o formă de acţiune socială. Pentru Foucault practica discursivă
reprezintă “…un ansamblu de reguli anonime, istorice, întotdeauna determinate în
timpul şi în spaţiul care au definit, pentru o arie soicală, economică, geografică sau
lingvistică dată, condiţiile de exercitare a funcţiei enunţiative” 30. Alți autori atribuie
simultan acestui termen sensul de conţinut, mod de organizare umană şi reţea specifică
de circulaţie a enunţurilor31.
3. Memoria discursivă Faptul că o interacţiune verbală se desfăşoară în timp determină
construirea progresivă a unei memorii intertextuale: în fiecare moment discursul poate
trimite la un discurs precedent. Analiza conversaţională recurge la noţiunea de istorie
conversaţională al cărei sens s-ar putea reda astfel: fiecare interacţiune nu este de fapt
decât un episod dintr-un sistem mai vast, acela al suitei, şirului de interacţiuni care au
28
D. Mainguenau, op. cit, p. 27.
29
Un astfel de subansamblu trebuie să fie constituit din cel puţin două poziţionări discursive între care să se
stabilească relaţii puternice
30
M. Foucault, Archéologie du savoir, Gallimard, Paris, 1969, p.153. Foucault pune în evidenţă condiţiile
instituţionale ale legitimităţii poziţiei emiţătorului
31
D. Maingueneau, op. cit, p. 154; practica/formaţiunea discursivă este astfel inseparabilă de comunitatea
discursivă care a produs-o, de modul său de apariţie şi de difuzarea sa

8
avut deja loc între participanţii la actul comunicaţional. Altfel spus discursul se
sprijină pe tradiţie dar îşi creează în timp propria tradiţie.”32
4. Cunoaşterea enciclopedică Pentru a înţelegerea unui enunţ trebuie puse în acţiune
două componente: - competenţa lingvistică; - cunoaşterea enciclopedică (cunoaşterea
lumii extralingvistice).
5. Scriptul, ste un concept împrumutat din domeniul inteligenţei artificiale şi introdus în
analiza discursului pentru a structura cunoaşterea enciclopedică.33
6. Scena şi scenografia În analiza discursului din spaţiul francofon, noţiunea de scenă
este folosită constant pentru a se referi la maniera în care discursul construieşte o
reprezentare din propria sa situaţie de enunţare.34
7. Paraverbalul (paralingvisticul) În cadrul fluxului de semne al unei interacţiuni se
disting atât materialul verbal (lingvistic), cât şi materialul paraverbal (paralingvistic)
înălţime a tonului, intensitate articulatorie, pauze, suspine etc. Domeniul paraverbal şi
cel verbal alcătuiesc un ansamblu care se opune non verbalului (apariţie fizică,
atitudine, distanţă, gesturi, priviri etc.)
8. Mediologie/mediologic Analiza discursului, urmând teoriile moderne ale comunicării,
postulează imposibilitatea separării “conţinutului” discursului de “canalul/medium-
ul”lui. Debray a propus constituirea unei discipline noi, mediologia, care să studieze
relaţiile existente între condiţiile mediatice şi difuzarea ideilor “medierile prin care o
idee devine forţă materială”.35
9. Paradigmă definiţională vs paradigmă de desemnare. Discursul care-şi propune
transmiterea cunoştinţelor (mediatic, în special) poate fi studiat dinperspectiva lui
Mortureaux (1993) prin delimitarea în cadrul unui corpus determinat a două tipuri de
paradigme: definiţională și de desemnare.36

32
Michel Foucault, Ordinea discursului , 1971, p. 24.
33
D. Maingueneau op.cit, 1996. Alături de noţiunea de script există o adevărată proliferare a conceptelor
înrudite: schemă, cadru, scenariu etc. Se pleacă de la ideea unor ipoteze pe care şi le fac oamenii/subiecţii asupra
evenimentelor cu care se confruntă în mod regulat sunt supuse procesului transformare în stereotipii şi se sprijină
pe serii de evenimente care sunt stocate şi reactivate în bloc.
34
Astfel, D. Maingueneau (1996) enunță câteva orientări principalele precum Charaudeau (1983) carevorbeşte
despre punerea în scenă/mise en scène pentru spaţiul intern alcomunicării; Authier (1982) despre punerea în
scenă/mise en scène a discursului de vulgarizare ştiinţifică; Cossuta (1989) atribuie termenul de scenă filozofică
pentru “rezultatul acestei munci de scriere prin care filozoful reprezintă procesul gândirii în chiar interiorul
textului”; alături de propria orientare publixată în 1993, când vorbeşte despre scenă la nivelul superior al
enunţării, aplicând termenul tipului de discurs: genurile lititerare, de ex., mobilizează Scena literară, genurile
ştiinţifice pun în mişcare Scena ştiinţifică etc.
35
R. Debray, Cours de médiologie générale, Gallimard; Paris, 1991, p. 14
36
Corpus determinat de ansambluri de substituţii lexicale.

9
10. Relevanţa/pertinenţa Acest concept joacă un rol important în analiza discursului. Un
sens al termenului caracterizează relaţia dintre un enunţ şi situaţia în care acesta se
înscrie: pertinent este enunţul adecvat contextului său (care este produs de un locutor
adecvat care se adresează unui locutorcare este adecvat într-un moment şi loc care sunt
adecvate).37

Analiza discursivă – principii și etape metodologice38

Pornind de la principiile mai sus menționate, analiza de discurs include unele etape
metodologice pe care le regăsim într-o formã sau alta la nivelul diverselor curente și teorii
care s-au dezvoltat în timp. Mai mult, aceste etape pot fi integrate în cadrul unor cercetãri
sociologice, de psihologie socială, etnografie etc. Utilizăm de aceea termenul de analiză
discursivã pentru a indica un model de cercetare a socialului.
Etapele:
 identificarea modurilor în care comunicatorul utilizeazã limbajul / alte resurse (așadar,
identificarea diverselor strategii de discurs);
 formularea unor ipoteze referitoare la „efectele de discurs“ ale strategiilor folosite;
poziția pe care și-o atribuie comunicatorul în raport cu interlocutorul, cu tema și cu
situația (de exemplu, cât de mult își asumă comunicatorul conșinutul?; cât de mult
pretinde cã stăpânește aspectele abordate?);
 interpretarea poziției discursive în funcþie de o serie de convenții și practici deja
instituite în societate, în funcție de un „contract de comunicare“ 39
În primele două etape discursul este abordat ca eveniment – acțiunea individualã a unui
actor care comunicã la un moment dat într-un anumit mod: „eu-aici-(a)cum-tu“. În cea de-a
treia etapă discursul este interpretat în funcþie de un sistem de reguli sociale, convenții și
ritualuri – discursul ca practică socială (în analiza de discurs aceastã ultimă etapă este
denumită normalizarea discursului, adică de la eveniment și acțiune singulară se trece la
37
Grice (1979) a făcut din pertinenţă /relevanţă una dintre maximele care reglează schimbul verbal (vezi
principiul cooperării).
38
Metodologia constă în a înregistra conversaţiile în context, a le transcrie și a le analiza, punând în evidenţă
regularităţile, regulile etc. Abordarea este empirică asupra unor date atestate, naturale şi autentice. Obiectivul
analizei este de a degaja o gramatică- lexicon a conversaţiei. Deosebindu-să de lingvistică, disciplină care are ca
obiect de studiu enunţuri existente şi care potrivit lui W.Labov produce şi faptele şi teoria. În practică această
muncă este laborioasă şi de o mare complexitate.
39
Analiza etnometodologică se va axa pe studiul diversităţii interacţiunilor sociale şi va avea ca obiectiv
degajarea elementelor de regularitate. Conversaţia devine obiect privilegiat de studiu ca interacţiune socială
esenţială. Studiul etnometodologic se opreşte, în special, asupra organizării activităţii de comunicare (accesul la
cuvânt, introducerea unei teme, deschiderea şi închiderea unei interacţiuni etc.).

10
universul de convenții, reguli tacite, practici, coduri etc.). Astfel schematizată, analiza de
discurs conține elemente de interes pentru sociologi și în general pentru științele sociale. De
exemplu, raportul acțiune individuală – structură (una din marile teme ale sociologiei) este
discutat din perspectiva modului în care actorii sociali utilizeazã limbajul ca practică socială.
De asemenea, este valorificatã o afirmație de bază în științele sociale potrivit cãreia acțiunile
individuale ți colective trebuie înțelese în cadrul unor câmpuri de putere și relații simbolice
(organizații, instituții, identități, rețele etc.). Analiza de discurs ia în considerare relația dintre
reconfigurarea discursurilor și a limbajelor („ordinea discursului“), discursurile actorilor
sociali și (c) schimbările din societate ; evidențiază modul în care actorii sociali reconstruiesc
un context simbolic (valori, simboluri, argumente etc.) și totodatã normativ (ierarhii, reguli,
practici, ritualuri etc.). Un alt principiu de analiză este perspectiva comparativă. Analiza de
discurs nu are ca obiect discursuri izolate. Orice discurs este raportat la alte discursuri, în
tentativa de a integra discursul analizat într-un câmp al comunicării (nu este pertinent a
analiza un singur discurs, ca obiect autonom). În consecință, analiza de discurs se aplică la un
corpus40, un ansamblu de discursuri structurat în funcție de obiectivele și ipotezele cercetării.41

Abordări semantice în analiza discursului

Analiza semantică a discursului presupune o ,,analiză tematică a datului textual", aşa


cum este ea practicată în lingvistica franceză contemporană. Analiza tematică a este aplicată,
mai ales, asupra textelor şi presupune evidenţierea aspectelor lexicale ale unei teme, apoi
construirea unei reţele asociative din mai multe teme puse în relaţie, care ne pot ajuta să
evidenţiem "locul temei în economia semantică a textului". 42 În general, scopul unei astfel de
analize este de a evidenţia existența unei reţelei asociative de teme, care ajută la înţelegerea
aspectului semantic şi referenţial al unui text şi la integrarea materialului textual la un nivel
mai general.

40
Corpus determinat de ansambluri de substituţii lexicale.
41
Se constată adesea o “alunecare a sistemului de reguli spre corpus: discursul socialist desemnează atât regulile
care fac specifică socialismului o anumită poziţie enunţiativă, cât şi ansamblul enunţurilor
considerate ca aparţinând acestei poziţii”, D. Maingueneau, 1996.
42
É. Martin, Thème d'étude, étude de thème în Rastier, F. L'Analyse thématique des données textuelles :
l'exemple des sentiments, Ed, Didier, Paris, 1995, p. 22

11
O altă abordare de tip semantic e ,,analiza semantică a discursului", propusă de
lingvistul olandez T. van Dijk43. În această situație importantă pare a fi urmărirea coerenţei. 44
Astfel, plecăm de la o serie de presupoziţii, respectiv efectuarea analizei asupra a ceea ce van
Dijk numeşte coerenţă locală, urmărindu-se structurile temă-remă, datum-novum, temă-
comentariu, co-referinţa, anafora, pronumele posesive etc., care apar în fraze diferite. Astfel,
sunt propuse noţiunii precum coerenţă globală (la nivelul unei secvenţe discursive mai ample
sau al unui text), în vreme noţiunile temă sau subiect sunt reconstituite ca macrostructuri
formează coerenţa globală a discursului. Această concepţia poate servi la determinarea mai
exactă a temei unui text sau a unei secvenţe textuale şi poate fi pusă la baza unei practici de
analiză semantică de discurs.45
Temele pot avea elemente active (cele despre care se vorbeşte la momentul prezent)
semiactive (pot fi activate la un moment ulterior în discurs) şi inactive. Scopul urmărit este
acela de examinare a temelor discursive, a modului în care acestea sunt dezvoltate, a elemente
de analiza conversaţiei. O abordare a discursului mai apropiată de filosofie, dar păstrând
referinţele lingvistice de la care se porneşte pentru analiză, presupune evidenţierea şi
examinarea conceptelor fundamentale prezente în el şi a relaţiilor dintre acestea precum şi a
"structurii narative" a textului, a organizării lui sintactice, a ordinii în care sunt fixate diferite
secvenţe46.

Abordări sintactice şi schematice în analiza discursului

Abordările sintactice în analiza discursului sunt apropiate de lingvistica textului. În


această categorie ar intra analiza naraţiunii, în varianta practicată de W. Labov. Conform
studiului pe care l-a publicat în 1967, secvenţele narative pot fi divizate în propoziţii
referenţiale ( se referă la un anumit eveniment) şi propoziţii evaluative (exprimă reacţia la un
43
Pentru van Dijk, discursul e perceput atât ca serie de acte de vorbire, cât şi ca act de vorbire global, şi poate fi
analizat, la acest nivel trans-frastic, cu ajutorul unei metode ce presupune combinarea teoriei actelor de vorbire,
pragmaticii griceene, lingvisticii funcţional-sistemice etc. În acelaşi timp, discursul nu poate fi redus doar la o
succesiune de fraze şi la sensul acestora, luat în parte. Înţelegerea discursului, pentru van Dijk, nu se poate
reduce la înţelegerea sensului fiecărei expresii, deşi sensul discursului este o funcţie a sensului fiecărei expresii
pe care o conţine.
44
Presupunem [...] (1) că expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca succesiuni de propoziţii şi (2) că unităţile
de sens atribuite propoziţiilor sunt judecăţi, care constau dintr-un predicat şi un număr de argumente care ar
putea avea diferite roluri (cazuale). Astfel, un prim aspect al analizei semantice de discurs e investigarea modului
în care succesiunile de propoziţii dintr-un discurs sunt legate cu succesiuni de judecăţi ce stau la baza lor şi cum
sensul acestor succesiuni este o funcţie a sensului propoziţiilor sau judecăţilor constituente.
45
Teun van Dijk, Semantic Discourse Analysis, 1985, p. 105.
46
Lingvistica textuală (după deceniul şapte cunosută mai ales sub numele de gramatică a textului) este disciplina
care are ca obiect studiul textualităţii, în special al coeziunii şi coerenţei. Aceste proprietăţi suntcele care fac
textul ireductibil la un şir de fraze (Rastier; Sens et textualité, Hachette, Paris, 1989, p.281

12
anumit eveniment). Prin definiţie onaraţiune conţine minimum două propoziţii referenţiale.
Ordinea lor nu poate fi schimbată, pentru că, în acest caz, s-ar schimba naraţiunea însăşi şi
ordinea ei temporală. Conform autorilor, există 6 etape fundamentale ale naraţiunilor orale:
rezumatul orientarea; complicarea acţiunii; evaluarea; rezultatul sau finalul; reluarea. Studiile
lui Labov urmăresc relaţia reciprocă a acestor secvenţe, structurile semantice invariante,
alterarea sintaxei etc. Sub aspect metodologic, Labov şi-a invitat subiecţii, le-a înregistrat
naraţiunile, a transcris înregistrările apoi a lucrat cu transcrierile; observăm o abordarea
dominantă în etnometodologie, analiza conversaţiei, sociologie etc.
În aceeaşi direcție a analizei sintactice a discursului se încadrează şi studiile lui W.
Chafe. Conform acestuia, atunci când o persoană începe să elaboreze un discurs/ text, ea
porneşte de la o impresie generală care nu ar putea fi formulată decât în fraze vagi şi
rezumative. Alte abordări de factură sintactică pornesc de la segmente care aparţin etapelor
identificate de Chafe, respectiv de la elementele de bază din care se compune textul, analizate
"de jos în sus", până la elementele de bază și structuri abstracte, precum ar fi temele sau
macro-structurile.47
Unele elemente ale abordării de acest tip au fost preluate şi de lingvistica bazată pe
corpus. Reprezentanţii acestui curent în lingvistică analizează cu ajutorul calculatoarelor,
utilizarea unor sintagme diferite în corpusuri de texte şi generalizează privind utilizarea
comună a sintagmelor respective.48 Tradiţia care se ocupă de atribuirea de funcţii diferitelor
elemente textuale îşi are unul dintre cei mai influenţi reprezentanţi în M. Coulthard şi J.
Sinclair, fondatorii Şcolii de analiză a discursului de la Birmingham. Combinând abordarea
analizei discursului cu cea a analizei conversaţiei, Coulthard, Sinclair şi discipolii lor atribuie
diferitelor elemente textuale funcţii precum cauză / consecinţă, specificare / generalizare etc 49.
Unul dintre subiectele studiate în profunzime de Şcoala de la Birmingham este discursul
didactic. Studiind transcrierile înregistrărilor de lecţii, grupul de la Birmingham a observat că
ele sunt caracterizate, în mare măsură, printr-o succesiune tipizată de mişcări: iniţiere (de
obicei printr-o întrebare din partea profesorului) – răspuns (din partea elevului) – comentariu
(din partea profesorului). Ulterior, au fost studiate diferite tipuri şi forme ale acestor mişcări 50
şi efectul lor asupra calităţii învăţării, atmosferei din sala de clasă, implicării elevilor etc.

47
Această tradiţie se manifestă şi în varianta de analiză a discursului propusă de Raphael Salkie în excelentul său
manual Discourse and Text Analysis (1995). El sugerează că analiza discursului ar trebui să se ocupe în primul
rând de analiza coeziunii lexicale, analiza anaforelor, co-referinţelor, deicticelor, apoi de analiza organizării
textului, la nivelul schemei textuale, într-o progresie organică şi continuă.
48
Raphael Salkie, op.cit, 1995.
49
M. Coulthard, Advances in Spoken Discourse Analysis, Routledge, London 1992, p. 126-127.
50
Ibidem, pp. 1-34.

13
Una dintre abordările în analiza discursului care au o apropiere deosebită de retorică
este analiza genurilor.51 Un exemplu deseori citat este cel al discursului ştiinţific. Autorii unui
articol, atunci când doresc să-l publice, încearcă să se integreze în comunitatea de discurs a
cercetătorilor care activează într-un anumit domeniu. Dacă articolul respectiv nu va
corespunde tiparelor discursive acceptate de comunitate, atunci el nu va fi luat în serios sau
publicarea lui va fi respinsă. În mod similar funcţionează lucrurile, de exemplu, şi în cazul
discursului didactic; un profesor tânăr comunică cu studenţii într-un alt mod şi la alte niveluri
decât unul experimentat. Implicarea în mediul academic presupune, astfel, asumarea unui
anumit tip de discurs şi asimilarea regulilor acestuia.
Un studiu bazat pe analiza genurilor porneşte, în general, de la definirea discursului ca
ansamblu de texte reciproc relevante / cu legături reciproce şi încearcă să determine care sunt
trăsăturile comune şi ce face ca un text să fie acceptabil pentru o anumită comunitate de
discurs. În cazul în care se porneşte de le definiţia foucauldiană ca "grup individualizabil de
enunţuri", sarcinile analizei par a fi similare. Acest gen de studii este destul de apropiat de
retorică şi poate servi şi pentru predarea scrierii – atât în varianta scrierii academice, cât şi a
celei creatoare. În acelaşi timp, este domeniul / abordarea din cadrul analizei discursului cea
mai apropiată de teoria literară, dar păstrând o serie de aspecte pur lingvistice – examinarea
modului în care anumite particularităţi ale discursului se actualizează în planul expresiei.

Abordări pragmatice şi interdisciplinare în analiza discursului

Analizând evoluția conceptuală a ,,discursului” observăm că abordările pragmatice


sunt centrate pe filosofia limbajului obişnuit, așa cum susțin Ludwig Wittgenstein, J. L. Austin
sau H.P. Grice. Acești filosofi pleacă de la premisa fundamentală conform căreia limbajul nu
este doar referenţial, nu doar reflectă sau descrie realitatea, ci este folosit într-un context
anume, în cadrul unei ,,forme de viaţă". De exemplu, în tradiţia wittgensteiniană, limbajul pus
în context şi condiţiile de utilizare a lui poartă numele de "joc de limbaj" 52. Pe de altă parte,
baza teoriei J. L. Austin se centrează pe actele de vorbire. Astfel, limbajul trebuie să fie privit,
întainte de toate, ca pe o activitate, dar și ca set de propoziţii abstracte şi a-contextuale,. În
cadrul unui act de vorbire, Austin distinge aspectul locuţionar (faptul de a vorbi / a te referi la
51
Una dintre primele lucrări în acest domeniu este cea a lui M. Bahtin, Problema genurilor vorbirii. Michel
Foucault, în perioada sa arheologică, a examinat şi el diferite genuri discursive şi efectul acestora în crearea
diferitelor ştiinţe şi concepţii despre om. Alţi autori se concentrează asupra practicilor acceptate într-o anumită
comunitate de discurs.
52
L. Wittgenstein, Cercetări filozofice. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.11

14
ceva), aspectul ilocuţionar (ceea ce faci în spunerea a ceva) şi aspectul perlocuţionar (ceea ce
faci prin spunerea a ceva). Oprindu-se mai mult asupra actelor ilocuţionare (promisiune,
rugăminte, ordin, îndemn etc.; în acest context sunt identificați aproximativ 1000 de termeni
ce desemnează acte ilocuţionare), Discipolul lui Austin, J.R. Searle merge în aceeași direcție
studiind condiţiile de realizare a unui act de vorbire, ulterior propunând o tipologizare a
acestora. În fapt, metoda fundamentală a lui Austin reclama examinarea în amănunt a
condiţiilor în care folosim o expresie/sintagmă anume.
P. Grice, a pus bazele unei noi tradiţii în filosofia limbajului identificând câteva de
principii şi reguli care se impun a fi respectate la nivel de comunicare. Astfel, Grice a
conturat un principiu general pe care l-a denumit principiul cooperării, concretizat în ,,fă-ţi
contribuţia la conversaţie aşa cum o solicită, la etapa la care apare, scopul sau direcţia
acceptată a schimbului verbal la care participi". În condițiile date, principiul cooperării poate
fi particularizat în maximele conversaţionale53, grupate în 4 categorii, respectiv: I. cantitate
(fă-ţi contribuţia atât de informativă pe cât e necesar; nu-ţi fă contribuţia mai informativă
decât e necesar); II. calitate (încearcă să-ţi faci contribuţia una adevărată!; nu spune lucruri
despre care ştii că sunt false; nu spune lucruri pentru care îţi lipsesc dovezile adecvate); III.
relaţie (fii relevant!); IV. manieră (fii clar!; evită obscuritatea în exprimare; evită
ambiguitatea; fii scurt; fii ordonat). Aceste principii, spune Grice, trebuie respectate, în
general, într-o interacţiunea conversaţională.54
Realizările în domeniul filosofiei limbajului au fost, ulterior, preluate de lingviştii
specializaţi în analiza discursului, generând ceea ce a fost numit pragmatică lingvistică.
Pentru reprezentanţii filosofiei limbajului cotidian, sensul unui enunţ se suprapune peste
intenţia lui comunicativă; atunci când limbajul e studiat de un lingvist specializat în domeniul
discursului, e studiat, de fapt, acelaşi aspect şi se stabilesc legături între intenţia comunicativă
şi expresia ei lingvistică. În acest sens, Widdowson defineşte discursul astfel: "ne putem referi
la acest complex de intenţii comunicative ca la discursul ce stă la baza textului şi îi motivează
producerea în primul rând"55. Analiza discursului este, așadar, disociată de analiza textuală; în
sarcina analizei textuale ar intra analiza schemelor de organizare textuală, a temelor, adică a
aspectelor sintactice şi semantice, iar analiza discursului ar fi esenţialmente pragmatică. O
53
Revenim asupra maximelor conversaţionale ale lui Grice (1975), în care cele două principii fundamentale ale
interacţiunii verbale: principiul cooperativ şi principiul politeţii, subsumează un număr de maxime specifice
54
Există situații în care aceste principii sunt încălcate intenţionat; de exemplu, atunci când îi spui cuiva "eşti o
dulceaţă" (afirmaţie în mod evident falsă – o fiinţă umană nu poate fi dulceaţă). În aceste cazuri, intenţia este de
a sugera ceva, prin încălcarea intenţionată a uneia dintre maxime. Grice numeşte aceasta "implicatură
conversaţională".
55
H. G. Widdowson, op. cit,, 2007

15
variantă de analiză a discursului influenţată de pragmatică şi de analiza discursului este
utilizată şi în sociologie, mai ales în curentele influenţate de construcţionismul social. În acest
sens orice interpretare a realităţi, este "construită" prin interacţiunea socială şi realizată cu
mijloace discursive.56
Pentru cei care practică acest gen de analiză, discursul ne este perceput doar ca
instrument de descriere a realităţii, ci şi de construire a ei. Practicile discursive sunt
influenţate de şi au influenţă asupra unor practici sociale.57 O analiză de acest tip se poate
transforma în "analiză critică a discursului." Analiză critică a discursului se poziţionează
polemic faţă de ceea ce reprezentanţii ei numesc "eroarea descriptivistă 58. Pornind de la
construcţionismul social, pragmatică, retorică şi teoria critică, analiştii influenţaţi de analiză
critică a discursului îşi propun să detecteze urmele de ideologie prezente în text. practicile
sociale în care se integrează şi pe care le influenţează, și nu doar să descrie ce se întâmplă
într-un text / discurs.59
O variantă care porneşte de la unele presupoziţii similare, dar mai moderată politic este
"critical language awareness" (atenţia critică faţă de limbaj), predată în mediul anglo-saxon. O
analiză de acest tip porneşte de la examinarea contextului retoric în care e produs un anumit
text. O altă variantă de analiză a discursului care depăşeşte interesele descriptive porneşte de
la presupoziţiile construcţionismului social, mai exact avem în vedere analiza privind
construcţia identităţii. Conform constructivismului social, identităţile sunt construite cu
mijloace discursive – pentru că discursul este cel care oferă sens unui anumit comportament.
Analiza construcţiei identităţii examinează limbajul asociat diferitelor grupuri, trăsăturile
comune ale discursului reprezentanţilor grupului respectiv, temele, ideile, conceptele cu care e
asociată, referinţa la un anumit grup, cu care se identifică purtătorul discursului analiza. În
acest tip de analiză se includ şi consideraţii sintactice şi pragmatice, pe lângă cele semantice.60
În majoritatea cazurilor, analiştii de acest tip nu examinează doar texte pre-existente şi
conversaţii înregistrate anterior, ci realizează şi interviuri cu membrii grupului social studiat.
Interviurile sunt apoi transcrise conform unor norme, de transcriere, care variază în

56
De exemplu, o inundaţie va fi interpretată, de o grupare religioasă, ca pedeapsă a lui Dumnezeu iar de un
partid de opoziţie ca eşec al guvernării de a lua măsuri preventive. Un analist va examina discursurile
comunităţilor / grupurilor respective ca şi "porţi" spre viziunile întreţinute de ele şi expresii ale unui anumit mod
de interpretare, construire şi tematizare a unei realităţi.
57
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotica discursului ştiinţific, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
58
A. Jaworski, N. Coupland, N. (coord.), The Discourse Reader, Routledge, London, 1999, p. 34-35.
59
Daniela Rovenţa-Frumuşani, op.cit, p. 23.
60
Todoli Dolon, (coord.), Analysing Identities in Discourse, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam,
2008.

16
dependenţă de şcoală. După transcriere, în general, se procedează în conformitate cu tehnicile
analizei semantice a discursului: se caută teme comune în intervenţiile mai multor
participanţi, se marchează contradicţiile interne, se examinează limbajul specific grupului etc.
61
Uneori, analiza de discurs de acest tip, bazată pe interviuri, se utilizează şi în psihologie şi în
ştiinţele educaţiei, pentru a determina modul în care, de exemplu, un pacient îşi interpretează
afecţiunea sau un elev experienţa educativă la o disciplină concretă. În general, se evită
întrebările care ar putea conduce persoana intervievată la un anumit răspuns, preferându-se
întrebările deschise şi susţinerea nonverbală. Practici similare de analiză pot fi aplicate şi în
antropologie sau etnografie.

Concluzii
Analiza discursului reprezintă o activitate de lectură, descriere şi interpretare a
structurii textelor, în cadrul căreia se stabilesc legături între expresii lingvistice, pe de o parte,
şi intenţii comunicative, teme, participanţi, scheme – pe de altă parte. Metodologia de analiză
a discursului diferă în funcţie de definirea obiectului de studiu şi de intenţiile cercetătorilor.
Dacă în abordările de factură semantică, predomină analiza temelor şi a conceptelor
prezente în text, precum şi a strategiilor de prezentare a temelor. Temele rezumă şi unifică, la
un nivel general, materialul lexical prezentat în text. În abordările de factură schematică şi
sintactică, se analizează schemele de organizare textuală şi se atribuie o anumită funcţie
diferitelor secvenţe textuale – fraze, episoade etc. În abordările de factură pragmatică, se
stabilesc legături între expresii şi intenţii comunicative. Abordările interdisciplinare preiau
elemente din diferite tipuri de analiză a discursului, pe care le nuanţează în funcţie de
disciplina de provenienţă a cercetătorului. Abordările descriptiviste încearcă să formuleze o
descriere a structurii textuale; abordările critice încearcă să detecteze urmele de ideologie
prezente în text. Trecerea de la un pol la celălalt este asigurată de pragmatica discursivă, care
nu este nici pur descriptivă, nici critică ideologică.
Metodologiile de analiză a discursului sunt suficient de versatile pentru a se adapta
diferitelor scopuri şi programe de cercetare, precum şi unor teorii cuprinse într-o gamă extrem
de largă – de la construcţionismul social la gramatica cognitivă. Analiza discursului poate fi
implementată şi în practica didactică – pentru a spori sensibilitatea elevilor şi studenţilor la
datele textuale, pentru a furniza instrumente de examinare a textelor, dar şi pentru a-şi
construi modalităţi proprii de elaborare a unor texte personale. Discursul formează obiectul de

61
De exemplu, în studiile subculturilor se detaşează uşor teme precum alteritatea, excluderea, normalitatea,
dorinţa de a te individualiza, e bine să fii diferit etc.

17
studiu al tuturor disciplinelor socio-umane; astfel, cercetători aparţinând tuturor disciplinelor
socio-umane pot utiliza în mod profitabil instrumentele de lucru, modelele şi teoriile furnizate
de analiza discursului.

Bibliografie generală

 AUTRAND, Charles, La Publicité, Paris, Seghers, 1976.


 BALDWIN, A. L., “Personal structure analysis”, Journ.Abn.Soc.Psychol., 1942
 BARDIN, Laurence, L’analyse de contenu, Paris, PUF, 1991
 BARTHES, Roland, System de la mode, Paris, Seuil, 1967
 BACHELARD, Gaston, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, Piteşti-Bucureşti, 2003
 BORŢUN, Dumitru, Semiotică. Limbaj şi comunicare, SNSPA, Bucureşti, 2001
 BORŢUN, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi,
Bucureşti, 2002
 CAPRETTINI, Gian Paolo, Semiologia povestirii, Editura Pontica, 2000
 CORNU, Geneviève, Sémiologie de l'image dans la publicité, Paris, les Éditionn
d'organisation, 1990.
 DÂNCU, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului
publicitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
 DERMOTET, M., GEFFROY, A., GOUAZE, LAPON, J.-P., MOUILLAUD, M.,
 TOURNIER, M., Des tracts en mai 68, messure de vocabulaire et de contenu, Paris,
FNSP, A. Colin, 1975
 DOLLARD, J., MOWRER, O. H., „A method of measuring tension in written
documents”, in Journ. Abn. Soc. Psycho, 42/1947
 DUBOIS, Michel, la Publicité en question, Paris, Montréal Bordas, 1972.
 D’UNRUG, M.-C., Analyse de contenu et de parole, Delarge, 1974
 ECO, Umberto, Lector in fabula, Editura Univers, Bucureşti, 1991
 EVERAERT-DESMEDT, Nicole, La Communication publicitaire. Étude
sémiopragmatique, Louvain-la-Neuve, Cabay, 1984.
 FISKE, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi
 GHIGLIONE, R., BEAUVOIS, J.-L., CHABROL, C., TROGNON, A., Manuel
d’analyse de contenu, Colin, 1980
 GOFFMAN, Erving, Viaţa cotodoană ca spectacol, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
 GREIMAS, J. Algirdas, FONTANILLE, Jacques, Semiotica pasiunilor, Scripta,
Bucureşti, 1997
 GRUNIG, Blanche, Les Mots de la publicité, Paris, Presses du CNRS, 1990.
 GUILLAUMIN, C., L’idéologie raciste, genèse et langage actuel, Paris, La Haze,
Mouton, 1972
 IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru
o pragmatică a românei vorbite, Editura All, Bucureşti, 1999
 LE GOFF, Jacques, Civilizaţia occidentului medieval - Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970
 LE GOFF, Jacques, Pentru un alt ev mediu – Editura Meridiane, Bucureşti, 1980
 LE GOFF, Jacques, Imaginarul medieval – Editura Meridiane, Bucureşti, 1991
 LEVY-STRAUSS, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978

18
 LYONS, John, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995
 MARSHALL, Gordon (edit.), Dicţionar de Sociologie, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2003
 NANU, Adina, VEZI? Comunicarea prin imagini, f.e., Bucureşti, 2002
 ROCHE, J., Le style des candidats à la Présidence de la République, Ed. Privat, 1971
 RORTY, Richard, Contingenţă, ironie şi solidaritate, EDITURA ALL, Bucureşti, 1998
 ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela, semiotica discursului ştiinţific, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995
 STOICA, Dan, Logică şi limbaj: instanţieri în spaţiul cultural francez, Iaşi, Editura
DAN, 2000.
 STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana “Strategii persuasive în discursul publicitar (II)”, în
Limbă şi literatură, anul XLII, Vol.III-IV, 1997
 STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana, Semiotica discursului juridic, Universitatea din
Bucureşti, 2002

SURSE LEXICOGRAFICE:

 Mancaş, Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela; Dicţionar General de Ştiinţe. Ştiinţe ale
limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
 DEX’96: Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
 Encyclopaedia Universalis, articolul Publicité.

19