Împăratul Machedon şi ostaşul

Odată, împăratul Alexandru Machedon s'a

dus în una din cetăţi, să-şi cerceteze ostaşii.
Unul din ei, care "purta tot numele de "Ale-
xandru, era un ostaş rău, neascultător şi care
călca poruncile mai-marilor săi.
Aflând aceasta, împăratul îl dojeni cu
asprime — şi sfârşi dojana, spunându-i:
— „Sau leapădă acest nume — sau fă-te
vrednic de el I..."
Ostaşul pricepu cuvântul împăratului — şi,
dându-şi osteneala, se îndreptă.
Tot asemenea se întâmplă şi cu mulţi din
creştinii noştri, care duc o viaţă departe de în-
văţătura şi numele Sfintei noastre Biserici.
Şi acestora, ca şi împăratul Alexandru, Bise-
rica noastră Ie zice: „Sau lepădaţi numele de
creştin — sau faceţi-vă vrednic de el!..."
Se cade, la o asemenea vorbire, să facem şi
noi ca şi ostaşul Iui Alexandru Machedon, care,
punând la suflet vorbele împăratului, s'a în-
dreptat.

Cuvântul cel spurcat

Intr'o zi, un sătean călătorea spre târg.

Trecând printr'un sat şi ploaie fiind, iată că i
s'a rupt o roată Ia căruţă.
Cum stătea el în drum, iată că un sătean
din partea aceea veni si-1 întrebă:
— „Unde te duci ?"
Cum era necăjit şi prea puţin credincios, răs-
punse :
— „Mă duc la dracu!..." Săteanul tăcu şi-şi
văzu de treabă. Celălalt, după ce-si drese
căruţa, plecă spre
târg.
Cum întârziase, 1-a apucat noaptea pe drum.
Şi iată că în dreptul unei păduri ii ieşi înainte
un hoţ. Săteanul îl întrebă:
 — „Cine eşti!"
Acela răspunse:
— „Dracu ! — şi ridicând arma asupra lui, îi
luă toţi banii ce-i avea in pungă.
Plecând din nou, săteanul îşi aduse aminte
de vorba ce spusese — şi acum se dojenea,
zicându-şi : „Iaca, am zis că mă duc la dracu —
şi la dracu m'am dus î..."
Dar de-atunci, hotărîre a luat să nu mai
spună cuvântul acesta spurcat.

Ce este Domnul Hristos pentru noi?

Pentru noi, Domnul Hristos este tată, — de

vreme ce El ne spune copiii tui.
Pentru noi, EI este prieten, — căci nu odată,
ci de-atâtea ori, — el ne spune „De-mi urmaţi
Mie, prieteni cu Mine sunteţi!"
Pentru noi, El este Stăpân — iar noi,, servi-
tori in cuprinsul viei lui.
Pentru noi, El este Vistiernic darnic, — căci,
de voim, putem lua cu amândouă mâinile, din
comorile lui de răbdare, de îngăduinţă, de aju-
torare/de dragoste.
Pentru noi, El este Doctor, — căci unde, de
cât la El, putem găsi leacurile cele minunate
pentru toate suferinţele noastre ?
Pentru noi, El este învăţător şi îndrumător,
căci, poate fi, oare, cineva, care să spună că
este alt învăţător mai priceput şi alt îndrumător
mai sigur ca El ?".
Pentru noi. El este Mântuitor, izbăvitor,'—
căci în afară de El, nimeni nu poate curaţi
sufletul nostru, şi nu-i poate, făgădui viaţa cea
de veci î
 Soarele vieţii

Se vorbea într'o adunare despre ziua judecăţii

celei mari — şi unul din cei de faţă, slab în
credinţă, îşi arăta indoiala, zicând:
— «Cum acopere zăpada toate şi nu se mai
văd, tot aşa se aşează uitarea peste faptele
omeneşti şi nimeni nu mai vine să Ie, scoată de
acolo. Cine îşi va mai aduce aminte de ele?"
Un credincios din adunare ii aduse întâmpi-
narea aceasta:
— .După cum soarele vine şi topind zăpada,
dă la iveală cele de desupt, tot asemenea şi cu
faptele omeneşti... Vine Soarele şi le scoate la
iveală;.."
• — „Care soare?" întrebă necredinciosul.
— „Soarele vieţii: Iisus Hristos... care la
vremea judecăţii va veni şi va topi toate zăpezile
uitării, scoţând la iveală toate' faptele
noastre, răsplătindu-le pe toate, după
cuviinţă..."
Prietenul cel cu îndoiala în suflet căzu în tă-
cere'"— şi nu mai aduse nici o altă întâmpinare.

Cea mai mare bucurie.

Intr'o zi fiind adunaţi mai mulţi prieteni la un

loc, unul din ei a cerut celor de faţă să spună
care a fost cea mai mare bucurie din viaţa lor.
Şi atunci, unul din ei a răspuns: „Cea mai
mare bucurie, când am isprăvit şcoala cea din
urmă — şi am pornit în lume."
Al treilea a răspuns: „Cea mai mare bucurie a
mea a fost când am scăpat un om delà înnec."
Altul grăi: ,;Eu am fost cel mai bucuros când
m'am împăcat cu un vrăjmaş al meu."
Al cincilea zise: „Ba eu m'am simţit cel mai
fericit atunci când am pătruns prin flăcările
unui incendiu — şi ara scăpat delà moarte pe
un copil rămas acolo.", ,.Şi cel din urmă zise:
Intr'o zi, mă pregătisem şă plecacasă, la părinţi,
să-i văd şi să, le aduc ajutorul meu, iar după
aceea.să plec la un loç de odihnă pentru vreme
de o lună. Şi iată că, trecând pe-o stradă, văzui
îngrămădeală mare la o poartă. . Ce; era ?
Veniseră portăreii şi poliţia să scoată din casă
pe o văduvă cu patru copii.' Li. se ;vânduse
casa - pentru datorii. Atât de mare îmi, fu mila.
de ei, că am mers de îndată — şi cu banii ce-i
agonisisem pentru drumul-meu, am plătit
întreaga datorie a vădu-yei.. aşa; că. ea,
dimpreună cu copiii, a rămas mai departe în
casă. Nu m'am mai dus: la părinţi şi nici la
plimbare, dar niciodată ca atunci n*am avut
o,bucurie mai mare..."

Leprosul
Un împărat necredincios, avea o, împărăteasă
mult milostivă
împărăteasa aceasta umbla şi cerceta pe cei
săraci şi pe bolnavi, ajutându-i şi mângâindu-
i.
Intr'o zi, ea găsi un - lepros. Ia care nu se mai
uita nimeni. • '
Plină: de: Indurare;, ti luă cu sine — şi adu-
cându-1 în "palatul ei, ii ..îngriji —' şi-i culcă
într'o odaie curată. .
Auzind împăratul că a fost adus în palatul
său un lepros. s'a umplut de mânie — şi mer-
gând în odaia in care se afla bolnavul, vru să-1
gonească de acolo.
Dar, minunea lui Dumnezeu, când trase în-
velitoarea de pe. bolnav, împăratul văzu că in
patul acela se* odihnea chiar Domnul Hristos.
Atunci; ieşi încet din' odaie, şi se diiseTla
împărăteasa care se ruga în tăcere sub icoane.
Şi-i zise:
— „Draga mea, de câte ori vei mai găsi
leproşi, adă-i şii adăposteşte în palat!..."
 t Şi din ceasul acela, şi împăratul deveni cre-
dincios;'Dlin de milă pentru cei sărăci şi
pentru: bolnavi.

Duminica nu sărăceşte pe nimeni

Un agricultor veni într'o zi de Duminică în

oraş.
Având nevoie să cumpere o mulţime de lu-
cruri şi să plece cât mai de grabă, merse Ia un-
negustor, care-şi avea locuinţa chiar unde îşi
avea şi prăvălia.
Cum însă era Duminică, prăvălia era închisă.
Agricultorul merse la negustor si-i ceru să-i
vândă lucrurile de care avea nevoie.
Negustorul,.fiind un bun creştin, i-a răspuns:
—- „Nu pot să-ţi vând azi, căci aş călca
legea..."
Acela i-a spus atunci:
— „Iţi cumpăr de-o sumă mare" — dar ne-
gustorul nu vru să-i vândă.
Agricultorul plecă, pentru a cumpăra dela alt
negustor, dar pe drum se gândea: „Dacă negu-
storul acesta este atâta de credincios cu privire
Ia ţinerea legii, fără îndoială că tot atâta de
credincios este şi cu privire la calitatea şi la
preţul mărfii...* Asa că se răsgândi — şi rămase
să cumpere lucrurile a doua zi.
Atât de mulţumit a fost de toate
cumpărăturile, încât a îndemnat şi pe alţii să
vină la acel negustor.
Şi iată cum. Duminica nu sărăceşte pe nimeni.
 Lucrează Dumnezeu pentru noi

Vorbeau odată doi săteni aşa:

— „Cum faci dumneata bădiţă Ioane, de
isprăveşti toate treburile bine şi degrabă, cu
toate că în zi de Duminică nici dumneata şi
nici vreunul din casa dumitale nu lucraţi?"
Şi bătrânul „bădiţa Ion" răspunse gospo-
darului mai tânăr;
— „Fiindcă In vremea când ne odihnim în zi
de Duminică, lucrează pentru noi bunul Dum-
nezeu..."
— „Cum aşa, bădiţă Ioane?"
— „Foarte bine, măi tată... Mai întâi şi 'ntâi^.
Dumnezeu lucrează'că ne dă soare sau ploaie1"
după nevoie, — pe urmă, ne dă la slujba dela
biserică puteri mari pentru toată săptămâna,
atât mie, cât şi la toţi ai mei. EI ne pune în duh
gânduri bune şi in trup sănătate. Te poftesc să
vii în gospodăria mea . sau la ogor Lunea
dimineaţa, — şi să vezi cum pornim treaba!...
Ne simţim mai îmbărbătaţi, mai cu putere proa-
spătă — şi aşa lucrul sporeşte văzând cu ochii..
Aşa că, dragul meu, vezi bine cum lucrează
Dumnezeu pentru noi când îi respectăm ziua
Lui..."
Gospodarul cel tânăr dădu mulţumire lui
bădiţa Ion, şi-i făgădui că şi el va face aşa.
 Cele două cuvinte
Un bătrân învăţător, ajuns la pensie, se bu-
cura de foştii lui şcolari, care mai toţi, se
aleseseră oameni buni şi cum se cade, cu
teamă
de Dumnezeu şi cu bună inimă pentru semenii
lor.
Aflând despre aceasta, un călător care trecea
prin locul acela, întrebă pe bătrânul dascăl:
— „Cum ai făcut dumneata de-ai scos
şcolari atât de buni?".
Zâmbind. puţin, bătrânul îi spuse :
— „Mai ales cu puterea a două cuvinte..."
— „Care cuvinte?"— întrebă străinul.
— „Aceste două cuvinte, dragul meu, sunt:
„Cu Dumnezeu..."
Văzându-1 pe străin rămas în uimire, învă-
ţătorul urmă :
— „Am spus copiilor aşa: „Tot ce faceţi, să
faceţi cu Dumnezeu. Dimineaţa, sculaţi-vă cu
Dumnezeu, învăţaţi cu Dumnezeu, — puheţi-
vă la masă cu Dumnezeu, — jucaţi-vă cu
Dumnezeu, — culcaţi-vă cu Dumnezeu, —căci
de veţi face aşa, niciodată nu veţi greşi..." Iată,
domnule, cu aceste două vorbe am izbutit să
sădesc In sufletul şcolarilor mei sămânţa ale
cărei roade Ie vezi d-ta acum..."

Viaţa şi moartea

Intr'o adunare se vorbea despre viaţă şi

despre moarte, fiecare dându şi părerea.
Unii ziceau că viaţa-i plăcută, fiindcă ne bu-
curăm de-atâtea şi atâtea bunătăţi.
Alţii, dimpotrivă, spuneau că "moartea-i mai
bună, fiindcă, prin ea, scăpăm de toate ne-
cazurile şi suferinţele.
Şi, se înţelege, între aceste două tabere, pace
nu se putea face.
Atunci un credincios luă cuvânt şi grăi astfel;
— „Şi viaţa şi moartea sunt bune sau rele.
după cum ne ducem traiul, dar ca să le
împăcăm, o singură cale este..."
— „Care ? Care ?M — întrebară cei de faţă. Şi
credinciosul răspunse:
— „Să iubim viaţa căutând pe Dumnezeu, —
şi să iubim moartea fiindcă ne întâlnim cu El..."
Toţi se arătară mulţumiţi pentru o asemenea
vorbire.

Deosebirea

O servitoare necredincioasă întrebă pe alta care

ajunsese să h'e credincioasă: — „Am auzit că
te-ai întors la credinţă î"
Cealaltă răspunse cu linişte-
— „Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns
să-l cunosc."
Necredincioasa, ca să-şi bată joc de ea, o mai
întrebă:
— „Ei, şi ce deosebire este intre cea care erai
şi cea care eşti acum?"
Aceea răspunse :
— „Este o deosebire foarte mare. Mai înainte
vreme îmi făceam slujba de ochii oamenilor.
Acum o fac pentru Dumnezeu..."
Şi-i dădu o pildă:
— „Iată, mai înainte măturam covoarele
numai pe deasupra, dar acum le mătur şi pe
dedesupt, că dacă nu mă vede stăpânul, mă
vede Dumnezeu..."
Servitoarea necredincioasă căzu pe gânduri.

Maşina minunată
Odată, doi săteni grăiau despre Dumnezeu.
Unul din ei, care se arăta necredincios, zise
celuilalt, care din mila Domnului, era
credincios.
— „Aş crede şi eu In Dumnezeu, dacă aş
vedea o mare minune..."
Credinciosul Ii răspunse atunci:
— Iată, prietene, eu am să-ţi arăt o mare
minune, dar să-mi fagăduieşti că, după aceea,
n'ai să-ţi mai arăţi îndoiala cu privire Ia Dum-
nezeu..."
Acela făgădui. '
Atunci credinciosul îi zise:
— „Am văzut ieri o maşină minunată. Iată,
atât de bine era alcătuită,. încât puneau in ea
fân şi iarbă, şi pe, altă parte ieşea lapte..."
— „Cum se poate?" întrebă, mirat, necre-
dinciosul.
— „Foarte bine..."
— „Dacă aş vedea aşa ceva, gata aş ti să
cred..." zise necredinciosul.
La aceste vorbe, credinciosul îl luă de mână şi-
1 duse la grajd, unde se afla o vacă. I-o arătă, şi
zise :
— „Iată, prietene, aceasta este maşina
minunată, pe care a &cut-o mâna lui
Dumnezeu..."
Necredinciosul, ruşinat, nu mai răspunse
nimic.

Macar o piatră!

La marginea unui drum, un sătean sfărâma

piatra, cu care avea să fie petruit acel drum.
Cum el era bun credincios, în vreme ce sfă-
râma piatra, cânta încet un cântec prin care
voia s.ă laude bunătatea lui Dumnezeu.
Cum lucra aşa, iată că veni lângă.el un copil.
Muncitorul, ca să lege vorbă cu el, îl întrebă:
— „Ei, copile, te-ai închinat tu azi?" Copilul
îi răspunse:
— „Nu, eu nu mă închin niciodată../
— „De ce ?" zise omul, cuprins de mirare.
Copilul mărturisi atunci:
— nTata spune că nu-i nevoie să ne rugăm,
fiindcă nu este Dumnezeu;.."
 Credinciosul privind cu milă spre copil, luă o
piatră de jos — şi dându-i-o — ii zise:
— „Du piatra aceasta tatălui tău, şi spune-i
să facă şi el una, fie cât de mică... Şi, după
aceea, să spună dacă este sau nu Dumnezeu..."

Dumnezeu vede

Odată, un 'sătean,' plin de credinţă, merse la

un consătean al său să ia în arendă de!a el o
bucată de loc. şi după ce se înţeleseră, scoase
şi-i dădu arvună.
Cel cu locul îi zise:
— „Trebue să-ţi dau o chitanţă..." Dar
credinciosul îi răspunse
— „Nu-i nevoie, că, doar, Dumnezeu vede..."
Atunci celalalt, care se lăuda, Ia cine voia
să-1 asculte, că el nu crede, îl întrebă:
— „Cum? D-ta crezi in Dumnezeu?w Omul îi
răspunse, ca dela sine înţeles:
— „Desigur că cred... dar d-ta?" Lăudărosul
îi răspunse:
— „Eu nu cred în asemenea lucruri..." Atunci
credinciosul îi zise :
— „Dacă-i aşa, fă bine atunci şi dă-mi chi-
tanţă pentru banii ce ţi-ani dat.."
Fălosul n*avu încotro, şi, ruşinat, ii dădu chi-
tanţa pe care i o ceruse cel credincios.

Cum ajungem fericiţi ?

Un om care avea bogăţii multe — şi destulă

slăvire dela oameni, se simţea, cu toate ace-
stea, foarte nefericit Toată* averea — şi toată
slăvirea nimic nu însemnau. A purces el atunci
spre un Ioc pustiu, unde auzise că se află un
călugăr mult îmbunătăţit.
Şi 1-a aflat într'o colibă, Ia poalele unui
munte înalt.
Şi i-a zis:
— „Iată, am venit să te întreb, cum poate să
ajungă omul fericit?"
 Pustnicul a privit la el — şi, arătându-i vârful
muntelui, i-a zis:
— „Vezi unde şi-a făcut vulturul cuib? Sus,
colo, în crăpătura muntelui, ca să nu-1 poată
ajunge primejdia... Aşa fă şi tu!"
— „Cum?" — întrebă călătorul.
— „Urcă-te sus, cu duhul, spre Dumnezeu,
— şi atunci te vei simţi fericit, căci vijeliile şi
primejdiile viepi nu te vor putea ajunge, — ca şi
vulturul..."
Omul acela a coborît de acolo cu 6 mare
bogăţie sufletească.

Vasul murdar

Era un om, care credincios. îşi-zicea, dar du-

cea o viaţă .plină de păcate, şi el credea în si-
nea lui, că jfi-va iertat de ele. dacă, din când în
când, făcea, o rugăciune sau. aprindea o lumâ-
nare la icoane.
Dar, într'o noapte, el avu im vis ciudat.
Părea că s'a rătăcit intr'un pustiu fără mar-
gini şi era chinuit de-o foame mare. Cum mer-
gea el aşa, iată că.în.tata lui. se ivi un tânăr
îmbrăcat in alb, .purtând în mână un vas cu
mâncări, alese, .şi îl pofti să guste. Vrând să
mănânce, băgă de seamă că vasul în care se
afla mâncarea era foarte murdar.
Cu toată foamea ce avea,; nu luă din mân-
care. Şi zise tânărului aceluia:
— „Nu voi putea mânca dintr'un vas aşa de
murdar."
Tânărul.cel alb îi răspunse cu glas de do-
jana:
— „Tot asemenea faci şi tu... Cum vreai să
guste Domnul Hristos din rugăciunea ta, dacă
tu i-o dai într'un vas aşa de murdar?"
Si pe dată tânărul se făcu nevăzut...
 Deşteptându-se din somn, omul acela s'a
simţit cutremurat în duh — şi din clipa aceea a
început să-si schimbe viaţa.
Secarea băltii păcatelor
Doi gospodari sé apucară să sece o baltă care
se găsea în preajma caselor lor.
începură, aşadar, să care apa din baltă, văr-
sând-o în altă parte..
Dar trudă lor era zadarnică de vreme ce apa
se făcea la loc — şi balta rămânea nesecată.
Trecând pe lângă ei preotul satului — şi vă-
zând treaba ce făceau, ie zise:
— „D'apoi bine, fiilor, ce ispravă faceţi voi
acolo?"
— „Vrem să secăm balta" — răspunseră ei.
Părintele Ie zise cu blândeţă:
— „De geaba-i truda voastră, până ce, niai
întâi, nu veţi merge să-i căutaţi izvoarele. Pe
acelea se. cade să le, secaţi —• şi după aceea,
balta seacă déla sine..."
Şi părintele găsi prilejul să te adaoge încă un
sfat spunându-le:
— „Aşa-i, fiilor, şi cu viaţă cea sufletească.
Până nu vom seca îsvoârele păcatelor nu vom
preface: baltă vieţii noastre într'6 grădină a lui
Dumnezeu..:*
-Şi oameneii aceia mulţumiră părintelui pen-
tru bunele îndrumări, făgăduindu-i că aşa vor
face, şi cu balta cea văzută, şi cu balta păca-
telor.
 Murdăria păcatelor
Un credincios întrebă pe duhovnicul său: —
„Cum aş putea să scap, părinte, de murdăria
păcatelor?"
Şi duhovnicul său îi dădu pilda aceasta:
— „Ai văzut cărbunele, fiul meu... Poţi să-I
speli pe deasupra cu orice fel de săpun ai vrea,
el tot negru rămâne. Când însă îl bagi In foc, el
îşi pierde negreaţă. Aşa este, dragul meu, şi cu
murdăria păcatelor noastre..."
— „Cum adică, părinte ?"—întreba omul.
Părintele ii răspunse:
— „Ca să scăpăm de murdăria păcatului,
tre-bue să ne lăsăm sufletul cuprins de focul
pocăinţei. Numai aşa, sufletul omenesc se face
din nou alb şi frumos..."
Omul mulţumi părintelui — şi luă hotărlrea
să-i urmeze sfatul.
Peste puţin, urmând această învăţătură, îşi
simţi sufletul curăţit de toată murdăria.

Lunatecul si păcătosul
Iată, într'o adunare, cineva povestea aşa: —
„Aveam în vecinătatea noastră un luna-tec...
De cum cădea noaptea, el ieşea, adormit, din
casă — şi se suia pe, acoperiş. Mergea, ca şi
cum ar fi avut ochii deschişi. Auzeam cum
calcă pe tabla acoperişului — şi ne spăi-
mântam. După ce umbla aşa o bucată de
vreme cătând cu faţa spre văzduhuri, se
scobora— şi intra tn casă. Dar în una din
nopţi, s*a întâmplat ceva ciudat. Pe când
lunatecul mergea pe casă, iată că, din vecini,
s'a deschis o uşă de la o odae luminată, — şi
sulul de lumină a căzut drept pe chipul Iu na
tecului. De îndată el s'a trezit — şi s*a prăbuşit
de pe casă..."
Un credincios din adunare, la aceste vorbe,
zise:
— „Aşa se petrece cu cel câre^şi duce viaţa
în păcate..."
— „Cum aşa?" — întrebă cel ce povestise.
Credinciosul lămuri:
 — „Aşa şi păcătosul crede că trăeşte cu ade-
vărat, dar el nu-i decât un luna tec, care se în-
şală. Şi nu se trezeşte decât când cade pe du-
hul lui lumina lui Hristos, care-1 deşteaptă din
acest somn rău .al' păcatelor. Atunci abia îşi dă
el seama că dormise. Atâta numai că lumina
aceasta nu aduce prăbuşirea, ci dimpotrivă,
înălţarea..."
 CARTEA CU PILDE 161

Muscatura păcatelor
Un credincios povestea astfel într'o adunare:
— „Odată, un vultur s'a repezit din sbor — şi
a prins în ghiare o nevăstuică. Pe urmă, s'a
urcat din nou în văzduh, ca să meargă la cuibul
său. Pe când sbura, iată că începu să-i curgă
sânge din trup. Nevăstuică, pentru ca să-şi
scape viaţa, îl muşcase tare de piept. Vulturul,
încrezut în sine, n*a voit să dea drumul
năvăstuicii, — aşa că ea putu săi muşte încă
mai tare. A doua oară, vulturul dădu drumul
nevăstuicii, dar era prea târziu. Ranele fiind
adânci, sângele se scurse repede — aşa că
vulturul se prăbuşi la pământ, sdrobindu-se de
stâncă..."
Oprindu-se puţin din povestit, credinciosul
adaogă:
— „Tot aşa e şi cu păcatul... Pe nesimţite el
muşcă din sufletul nostru, până când îl ucide şi
noi ne prăbuşim in osândă...*
 Lanţurile păcatului

Intr'un port, nişte marinari, care băuseră în-

tr*o crâşmă de pe mal, voiră să meargă Ia va-
porul lor, ca să se culce.
Se urcară, aşadar, într'o barcă legată Ia
ţărm. începură' să vâslească cu putere, dar
toată truda lor era zadarnică, căci nu puteau
ajunge cu niciun chip la vapor.
In zorii zilei abia, ei: băgară;.de seamă că
truda le fusese zadarnică, de vreme' ce barca
era legată de ţărm, — şi ei, în beţia de care
erau cuprinşi, nu-şi dădură seama, uitând s'o
deslege.
Asemenea este şi cu noi. De geaba vrem să
vâsli m spre Dumnezeu, spre vasul mântuirii
noastre, atâta vreme cât suntem legaţi de lan-
ţul păcatului. Ci trebue mai întâi să rupem
acest lanţ — şi după aceea vom putea să ne
îndreptăm cu nădejde spre Dumnezeu.
Urni zic că puţin le pasă de păcat — şi rău
fac, deoarece, vine vremea şi li se arată toată
stricăciunea şi toată otrăvirea pe care păcatul
le aduce în sufletul lor.

Nu multe zile
Intr*o zi, a venit un frate la cuviosul Pimen şi
i-a zis:
— „Părinte, greu păcat săvârşit-am..." Voesc
ca vreme de trei ani să petrec în pocăinţă."
Cuviosul Pimen i-a răspuns:
— „Aceasta, mult este...*'
— „Atunci — zis-a fratele — porunceşte să
mă pocâesc un an..."
 Tâlharul pocăit
Intr'o zi veni un tâlhar la duhovnic — şi-i
zise:
— „Mari şi grele sunt păcatele ce-am să-
vârşit... Ce pot face, părinte?" — şi se bătea în
piept.
Duhovnicul îi răspunse cu blajină tărie:
— „Să faci pocăinţă!.." Tâlharul dădu glas de
spaimă:
— „Dar, oare, se va putea găsi pocăinţă
vrednică de faptele mele? — şi pedeapsă
destulă pentru ele?"
Duhovnicul, văzând o pornire de pocăinţă
atâta de curată, ii zise:
— „Iată, vreme de şapte ani, vei săvârşi po-
căinţă, şi Dumnezeu îţi va trece toate
păcatele..."
Tâlharul, bătându*se cu fruntea de pământ,
grăi:
— „Numai şapte ani, părinte, pentru atât de.
grele păcate? E cu mult prea puţin. Mi-ar trebui
zece vieţi de om, ca să le spăl pe toate..."
Duhovnicul simţind pocăinţa mare a tâlha-
rului, îi puse mâna pe cap — şi-i zise:
— „Iată, vei posti şi te vei ruga vreme de trei
luni, şi Dumnezeu văzând adevărata ta părere
de rău — îţi va ierta păcatele..."
Atunci tâlharul a început a plânge jalnic — şi
a se bate în piept, zicând:
— „Nu, părinte, nu mă despovora atât de
lesne... Te rog nu fîi blând cu mine, ci dă-mi
după faptele mele, cele multe şi rele..." — şi
nici ochii nu voia să-i ridice spre preot.
 Simţind cum harul lui Dumnezeu lucrează
asupra sufletului celui Ingenunchiat,
duhovnicul îi zise:
— „Iată, Dumnezeu văzându-ţi căinţa cea
mare — şi căutând spre tine, îmi porunceşte
să-ţi zic: Roagă-te acum cu putere Lui — şi
de'îndată toate păcatele îţi vor fi iertate..."
Tâlharul, căzând din nou cu fruntea Ia pă-
mânt, plângea fără oprire, zicând:
— „Sunt vrednic de toate pedepsele iadului,
iar cuvânt de rugăciune nu se cuvine să iau..."
Ridicându-1 de jos, duhovnicul îi spuse cu
lacrimi în ochi:
— Spune cu credinţă, „Tatăl nostru'*!
Stând în genunchi, tâlharul rosti, cu sughi-
ţuri, rugăciunea domnească.
Când o sfârşi, căzu fără suflare Ia pământ,
răpus fiind de boala care i-se trăsese din mul-
tele lui păcate.
Duhovnicul îi închise ochii, şoptind :
„Doamne, fii milostiv, precum odinioară cu
tâlharul de pe cruce!..."

Păianjenul harnic

Un păianjen începu să-şi ţese pânza casei

sale pe un ceasornic mare dela o clădire.
Cu multă hărnicie, fără odihnă şi fără să se
hrănească, el izbuti a-şi întinde pânza.
Dar venind minutarul în dreptul ei, i-o rupse,
Păianjenul nu se lăsă. Şi mai cu hărnicie ţesu
din nou pânza. De data aceasta o făcu mai
deasă.
Dar din nou minutarul veni şi i-o destramă.
Şi- aşa, de zeci de ori, de sute de ori, păian-
jenul iacu o pânză din ce în ce mai tare. —
până izbuti să oprească cu ea minutarul pe loc.
Isprava aceasta o găsîm povestită intr'o carte
care vorbeşte despre tăria şi stăruinţa anima-
lelor.
Minunată pildă este aceasta pentru oameni!
 De-am stărui şi noi împotriva minutarului
păcatului care vine şi ne rupe pânza sufletului
— şi dacă din ce în ce mai tare am ţese această
pânză — ce bine ar fi de viaţa noastră!...
Dar noi, spre deosebire de acest păianjen,
repede ne lăsăm biruiţi — şi păcatele ne cotro-
pesc.

Roadele răbdării
Un preot misionar propovăduia cuvântul lui
Dumnezeu Ia păgânii din Africa.
Dar propovădania lui mergea greu.
Puţini erau cei care urmau sfaturile şi îndem-
nurile lui.
Preotul, cugetând la acestea, şi-a dat seama
că neizbânda lui se datoreşte mai cu seamă
nerăbdării.
De aceea se rugă cu putere lui Dumnezeu să-
i dea o mai mare putere de răbdare.
Dumnezeu îl întări în duh — şi curând ii
dădu un prilej ca să culeagă roadele răbdării.
Intr'o zi, pe când predica sălbaticilor cu mai
mare căldură, iată că s'a apropiat de el unul din
ei — şi, spunându-i o vorbă de ocară, îl scuipă
în obraz.
Preotul, adunându-şi toată răbdarea, nu-şi
pierdu cumpătul — ci, fără să spună ceva, îşi
şterse obrazul în linişte —- şi-şi urmă predica
mai departe, ca şi cum nimic nu s'ar fi
întâmplat.
Aşa de sguduiţi au fost ascultătorii de acest
lucru şi atâta de înduioşaţi de răbdarea şi îngă-
duinţa preotului, încât pe dată, câţiva din ei, au
cerut să fie botezaţi.
Iar când misionarul i-a întrebat de ce cer
aceasta, ei i-au răspuns:
— „O religie care poate da o asemenea răb-
dare cerească, vine neapărat dela Dumnezeu..."
RĂUTATEA
 Relele porniri
Se vorbea intr'o adunare despre relele por-
niri, mai osebit la cei tinerii Şi unul din cei de
faţă arăta părere că nu-i de trebuinţă a pre-
întâmpina numaidecât cu alungare aceste por-
niri, — şi că vine prefacerea dela sine.
Atunci un bătrân credincios a ridicat glas de
împotrivire, zicând:
— „Nu vă înşelaţi... Relele porniri trebuiesc
alungate numaidecât..."
Şi dădu atunci câteva asemănări, spunând:
— „Corăbierul care nu astupă de îndată
spărtura mică ce s'a făcut în corabia sa, şi-o va
pierde, căci spărtura se va face din ce în ce mai
mare, şi. atunci fi-va lui cu neputinţă de a mâi
opri năvala apei. Tot aşa, cărbunele pe care-I
luăm tn mână, nu ne poate arde dacă îl
aruncăm de îndată, — pe când dacă îl ţinem
mai mult, el ne aduce rană. De asemenea, o
haină pătată dacă o spălăm de îndată, îşi pierde
degrabă acea pată, — pe când dacă o lăsăm aşa
vreme îndelungată, nu mai putem s'o scoatem.
Copacul care începe să crească strâmb, lesne îl
putem îndrepta dacă îl luăm. in pripă, — iar
mai târziu, lucrul este peste putinţă,- şi dacă
cercăm, îl rupem..."
Astfel grăi bătrânul credincios — iar cei care-1
ascultară, dreptate întreagă ii dădură. Şi sfârşi
vorbirea sa, zicând:
— „Iar locul relelor, inima este... Aşadar, fiţi
cu băgare de seamă ]a ea!,.."

Oamenii fără cap

Odinioară, un călugăr mult îmbunătăţit a co-
borît dela schitul In care-şi ducea viaţa — şi a
venit într'un sat.
Mergând la biserică şi stând cufundat în ru-
găciune, iată că ridicând privirea, s'a minunat
Văzând că cei mai mulţi dintre cei de faţă nu
aveau cap, iar pe unul din umeri, fiecare purta
câte un pietroi greu.B
 Călugărul merse atunci la schitul său — şi
postind cu mare râvnă, se rugă lui Dumnezeu
să-i desluşească arătarea din biserică.
Şi iată că avu o vedenie.
Un înger al Domnului i s'a arătat şi i-a spus
aşa:
, —- „Oamenii aceia nu aveau cap, deoarece
stăteau in biserică numai cu trupul, iar mintea
şi sufletul lor erau duse Ia treburile lor de toată
ziua. Iar pietroiul de pe umărul fiecăruia
închipuia povara şederii lor în biserică la
rugăciune...*1
Călugărul mulţumi lui Dumnezeu pentru
lămurirea ce-i dădu.
Rostul suferinţii

Intr'o zi, veni la preot o femeie, pe care el o

ştia împovărată şi necăjită.
O ştia întreagă; iar acum o vedea cu o mână
lipsă.
O întrebă — şi ea îi răspunse:
— „Vezi, părinte, mâna asta a mea
neîntreagă? Ei trebue să-i mulţumesc că sunt
azi., fericită.*
Mirat, părintele o întrebă: „Cum se poate?"
Ea îi povesti:
— „Trăiam mai înainte fără mulţumire. Eram
întreagă, dar nu eram fericită. Bărbatul meu
ades uita de mine şi călca alături de calea cea
bună. Copiii, de asemenea, mă supărau prin
purtările lor rele. Eu îi rugam, plângând, — sau
îi asupream cil vorbe grele, dai- ei nu mă
ascultau, neiubindu-mă. Atunci,, âm zis, stri-
gând: „Doamne, fă Tu aşa, ca din suferinţa
mea, să se întoarcă aceştia cu dragoste cătrâ
mine.." Şi iată, Dumnezeu m'a ascultat, — şi eu
îi mulţumesc. Intr'o zi, am alunecat, am căzut,
mi-am frânt rău mâna,;: am mers ; lă spital,—•
—

şi mi-au tăiat-o. Văzând aceasta, bărbatul şi

copiii mei au venit cu dragoste spre mine şi
m'au îngrijit. Se vede ; că izvorul dragostei
stătea astupat în sufletele lor; — şi a venit su-
ferihţa.aceasta ,-r-^şi; 1-a.destupat.; Şi: de-
atunci, eu sunt foarte fericită., Nu. mai sunt
întreagă, dar mulţumesc lui Dumnezeu, am
dragostea celor care mă înconjoară..."
Pe când vorbea, femeia aceea avea pe chip o
lumină blajină, ca din cer. ;

Cu ce se aseamănă suferinţa ?
Uneori ne răzvrătim împotriva unei suferinţe
pe care o avem — şi, care fără îndoială îşi are
rostul ei, întru învăţarea noastră. O, câţi
oameni au fost scăpaţi delà moartea cea -,
sufletească, prin focul cel curăţitor al unei
suferinţe. Cel ce sufere se face maijnţelept şi
mai îndurător — precum şi mai înţelegător al
suîerinţei altuia. Sufletul seface mai bun sub
apăsarea durerii.
Măslinele,, ca şă dea untdelemnul cel gustos
şi atât de folositor, trebuesc puse Ia teasc şi
sdrobite.
Coardele vioarei, ca să dea sunetele cele plă-
cute, trebuesc întinse tare.
Piatra ca să poată fi schimbată într'o statue
frumoasă, trebue cioplită cu dalta.
Cârpele cele murdare şi lepădate, ca să ne
dea hârtia cea albă, pe care scrim, trebue să
treacă prin tot felul de apë şi arderi.
Asemenea sunt şi suferinţele : pentru sufletul
nostru. Ele ne apropie de Dumnezeu şi ne de-
părtează de pedeapsa veşnică.

Floarea sufletului
Cineva a dat prietenului său o floare rară.
Şi acesta o iubea cu mare tărie, la început, —
îngrijind-o cu dragoste.
Dar într'o zi, prietenul luat de cine ştie ce
nimic al vieţii,.' a "uitat de ea — şi seara când a
„venit acasă, floarea stătea aplecată, de parcă
plângea.
Aceluia i-a fost milă — şi. luând, un pahar cu
apă i-a dat să bea. Floarea şi-a ridicat încet
fruntea şi i-a. mulţumit.
Dar prietenul,r din nou a 'uitat-o. "De data
aceasta, ceva mai 'mult timp, fiind prins de
unele nimicuri ale vieţii acesteia.
 Când a privit spre floare, a văzut-o ofilită
aproape de ţot. Trăgea să moară. Abia a mai
trezit-o îa viaţă, — şi ea i-a mulţumit din nou.
Dar omul acela a uitat-bdiri: nou..
Şi când ,s!a.uitat; la ea, a văzuto moartă.
Floarea cea aleasă murise din neîngriiire. ,
Atunci, omul acela;;a cugetat şi: şi-a zis: „Ce-ar
zice prietenul care mira-: dăruit-o> când ar
vedea-,o..moartărdin,pricina :mea?," Şi a fost
cuprins de grea ruşinare.
Tot aşa se întâmplă -.cu: fiecare, dintre- noi.
Dumnezeu, Marele „Grădinar al -Vieţii, ne-a dă-
ruit fiecăruia o floare rară şi minunată,; sufletul
nostru — şi câţi din cei care l-au primit nu l-au
lăsat să piară, din greşală şi nepăsarea
lor!...„
Au oare, ce vor avea ei să răspundă, când fi-
vor întrebaţi:, „Ce-aţi făcut cu floarea, cea
aleasă, pe care v'am dăruit-o?" -

Purtătorul de condei

Iată ce s'a întâmplat odată unui purtător de

condei. El scria cărţi pline de lucruri rele — şi le
împrăştia peste tot, nevoind să asculte de
porunca lui Dumnezeu care spune că toate în-
suşirile ce ni s'au dat, să le punem în slujba lui.
Intr'o noapte însă, scriitorul acesta avu un
vis. I se părea că vine la el un bărbat îmbrăcat
în alb — şi cu chipul încărcat de lumină.
Şi-i zise:
— Haide cu mine!..." — şi-l luă, ducându-1 in
nişte locuri necunoscute.
Merseră, mai întâiu, intr'o grădină
părăginită. Acolo, bărbatul cel încărcat de
lumină, Ii arătă un tânăr spânzurat de-un
copac, — şi-i zise:
— „Vezi, — cel spânzurat ţine in mână una
din cărţile tale. Tu i-ai pus ştreangul la gât..."
Se duseră apoi într'b crâşmă murdară, unde
alţi tineri zăceau beţi, pe jos. Şi-i zise iar:
— „Iată, .— și aceştia "au în mână alte cărţi
de-ale tale... Tu i-ai adus In halul acesta!../
 Plecară apoi pe un drum, unde aflară perechi
de tineri care făceau desfrânată petrecere.
— „Iată, — zise bărbatul cel luminos — şi
aceştia au în mână câteo carte de-a ta^ Tu i-ai
aruncat în această cumplită stare..."
Pe urmă, înainte de a pieri, bărbatul acela a
strigat către scriitor:
— „Pentru toţi aceştia, vei avea de dat so-
coteală Iui Dumnezeu, la ceasul cuvenit."
înfiorat, scriitorul s'a trezit din somn — şi
dându-şi seama de păcatul Iui; s-a hotărît să
nu-1 mai facă.
Ca şi acest scriitor, facem şi noi adeseori,
când-vorbim urât, când suduim, când drăcuim,
când blestemăm.
Vorbele noastre cad în cine ştie ce suflet — şi
pot duce acolo sămânţa morţii.

Mai slabi decât copii

Un copil primi de la nasul său un ban de
aur.
Nefiind băgat de seamă de mama lui, copilul
ieşi în stradă şi întâlnind pe, un vânzător de
mere .— ii dădu banul şi luă un măr. Vânzăto-
rul, după aceea, se făcu nevăzut.
Plin de mulţumire, copilul merse la mamă —
şi-i zise:
— „Iote, mamă, cu un ban atât de mic, ce
măr mare am luat!" .
Asemenea acestui copil suntem şi noi
adeseori.
De câteori pentru o plăcere de nimica, nu ne
vindem aurul sufletului nostru diavolului?!
Cu. singura deosebire, că copilul este neştiu-
tor de fapta ce săvârşeşte, pe când noi prea
bine ştim — şi cu toate acestea dăm busna
peste cel ce, cu atâta uşurinţă, ne cumpără su-
fletul.

Avuţiile cele pământeşti

Odată, o corabie plutea pe o mare întinsă.
 In ea erau mulţi călători, între care şi uri negustor
care ducea cu sine o mare câtime de aur.
Pe drum, se iscă o vijelie cumplită.
Atunci, căpitanul corăbiei, văzând că-i pân-
deşte scufundarea, dădu poruncă tuturora, spu-
nând:
— Desbrăcaţi-vă de vestminte — şi aruncaţi-vă în
mare, — căci iată, se vede aproape un ţărm!"
Călătorii dădură ascultare îndemnului
căpitanului şi desbrăcându-se, se aruncară în
mare — şi începură a înota spre ţărm.
Negustorul cel bogat, voind să-şi scape aurul, îşi
umplu buzunarele cu el — şi, aşa îmbrăcat, se aruncă
in mare.
Dar greutatea aurului trăgându-l în jos, el se înecă,
dimpreună cu aurul său.
Aşa este şi cu viaţa noastră.
Cel ce nu se poate desrobi de avuţiile cele
pământeşti, se îneacă in marea de păcate— şi nu mai
ajunge la ţărmul mântuirii.