DOMNIA SFÂNTULUI ŞTEFAN CEL MARE

(extrase Album)

„Cel Sfânt” i-a spus poporul de îndată ce a trecut în Împărăţia

Cerurilor
În istoria poporului român, domnia lui Ştefan cel Mare ocupă un loc eminent. Această
percepţie nu este o creaţie târzie, un „mit” făurit de vreun cerc de cărturari sau de vreun
regim politic. Statura uriaşă şi personalitatea excepţională a domnului, ca şi neobişnuitele
împrejurări şi înfăptuiri ale domniei sale au fost sesizate cu ascuţime încă din veacul al XV-
lea. Calificativul „cel Mare” i-a fost acordat curând după moarte (dacă nu cumva a circulat
încă din ultimii ani ai vieţii sale!), iar „cel Sfânt” i-a spus poporul său de îndată ce a trecut în
Împărăţia Cerurilor, nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu, căci şi el a fost om cu
păcate, ci pentru faptele lui cele vitejeşti, în care nu l-a egalat niciunul dintre domni, nici mai înainte,
nici după aceea.

In Romanian history, the reign of Stephen the Great was one of the most prominent
periods. This perception is not a later creation, a “myth” crafted by a scholarly circle or a
political regime. This prince’s famous greatness and exceptional personality, as well as the
extraordinary circumstances and feats of his reign have been distinctively recognized as
such ever since the 15th century. Soon after his death (or maybe even while he was still
alive), he was given the surname “the Great.” Also, his people started calling him “the
Holy” right after he entered the Kingdom of Heaven—“not for his soul, which is in God’s
hands, as he, too, was a man with sins, but for his brave deeds unrivaled by any other ruler
who came before and after him.”

Ştefan cel Mare a cârmuit vreme de 47 de ani Ţara Moldovei. În cinci secole de istorie
românească, nu există o altă domnie la fel de lungă sau care să se apropie de aceasta în
privinţa duratei; abia epoca modernă va înregistra o depăşire – şi numai cu un an! – prin
domnia regelui Carol I (1866–1914). Trebuie să ne imaginăm că au existat mulţi locuitori ai
Moldovei care s-au născut, au trăit şi au murit în domnia lui: la vremea aceea, la 40–45 de
ani un om se socotea aproape de bătrâneţe! Astfel, în domnia lui Ştefan încăpeau aproape
două vieţi de om... E uşor de înţeles cum a putut rămâne personalitatea sa aşa de vie în
sufletul poporului său, care l-a înălţat la proporţii mitice. Însuşi chipul său a fost, în istoria
noastră, cel mai „mediatizat”, cel mai vizibil, datorită tablourilor votive pictate în bisericile
construite de el. Documentele ieşite din cancelaria sa – pergamente mari, cu pecetea
domnească legată în şnururi roşii, menite să confirme stăpâniri de pământuri – îi reaminteau
numele ori de câte ori erau scoase din lăzi, citite şi tălmăcite pentru verificarea hotarelor,
pentru stabilirea moştenirilor sau fixarea părţilor disponibile pentru vânzări.

Stephen the Great ruled Moldavia for 47 years. No other reign in five centuries of
Romanian history equals this length, nor does it even come close. The only historical period
which surpasses it in length—by one year only—can be found in modern Romanian history:
the reign of King Charles I (1866–1914). We can duly suppose there were many Moldavians
who were born, who lived, and who died during Prince Stephen’s reign: at the time, a
person who lived for 40–45 years was deemed to be of old age! Thus, Stephen’s reign
stretched the lifespan of almost two generations… It is then easy to understand why his
personality remained so vivid in the heart of his people, who raised him to mythical heights.
His portrait has been the most visible and intensely “publicized” in our history due to the
votive frescoes of the churches he founded. The charters issued by his chancery—large
parchments with the royal seal bound with red strings used for land ownership—mentioned
his name and reminded of him whenever they were pulled out of coffers to be read and
interpreted for certifying land boundaries, establishing inheritances, or setting up land strips
for sale.

Ţara pe care Ştefan a cârmuit-o vreme de 47 de ani nu a fost, pe harta politică a

Europei de atunci, un stat mic. Moldova lui Ştefan se sprijinea pe lanţul Carpaţilor la apus şi
se oglindea la răsărit în apele Nistrului, dincolo de care se întindeau stăpânirile lituaniene;
Prutul era doar un râu care curgea în interiorul ţării! La 1457, nu erau încă definitiv alese
hotarul de la miazănoapte, care atingea stăpânirile poloneze din vechea Ţară a Haliciului, şi
cel de la miazăzi, unde Moldova se învecina cu Ţara Românească, urmând apoi Dunărea pe
braţul Chilia şi litoralul pontic, între vărsarea acestui braţ în Marea Neagră şi gurile
Nistrului, unde străjuia Cetatea Albă.

În Moldova lui Ştefan cel Mare locuiau nu numai români ortodocşi; oraşele aveau o
populaţie cu deosebire amestecată: saşi şi unguri catolici, armeni, italieni, greci, ruteni.
Domnul de la Suceava era stăpânul tuturor. Din vremea când domnea Petru Rareş, fiul lui
Ştefan, s-a păstrat o mărturie interesantă a acestei stări de lucruri; ea provine de la un sas din
Transilvania, trimis în solie în Moldova pe la 1528: „Toţi sunt supuşi voievodului Moldovei.
Fiecare naţiune însă se foloseşte şi se slujeşte de legile şi obiceiurile ei după voia sa”, „fără ca
din cauza deosebirilor de rituri şi dogme să se certe între ei” 1. Ştefan însuşi a încredinţat
deseori misiuni diplomatice unor supuşi de-ai săi de alte neamuri sau credinţe. Tăria puterii
lui s-a întemeiat mereu pe cârmuirea înţeleaptă a tuturora şi pe slujba credincioasă a
fiecăruia dintre ei.

Cobora din neamul întemeietorilor ţării. Tatăl său, Bogdan al II-lea (1449–1451), căzuse

1
Călători străini despre Ţările Române, I, volum îngrijit de Maria Holban, Bucureşti,
1968, p. 193 şi 196.
victimă luptelor care s-au purtat vreme de un sfert de secol între urmaşii lui Alexandru cel
Bun (1400–1432), ucis de fratele său, Petru Aron, într-o noapte din octombrie 1451 la
Răuseni, lângă Suceava. Copilul domnesc a trebuit să pribegească, împreună cu rude
dinspre partea mamei – Oltea-Maria, dintr-un neam boieresc neidentificat încă –, ajungând,
se pare, la curtea lui Ioan (Iancu) de Hunedoara în Transilvania. Această presupunere
furnizează o explicaţie plauzibilă pentru excelentele cunoştinţe de artă militară pe care
Ştefan le va dovedi în anii domniei sale.

Momentul potrivit pentru întoarcerea în ţară, alungarea ucigaşului tatălui său şi

preluarea moştenirii acestuia s-a ivit în primăvara anului 1457. Este probabil că alegerea
momentului nu a fost cu totul întâmplătoare. Cu un an înainte, sub ameninţarea sultanului
Mehmed al II-lea – care la 29 mai 1453 cucerise Constantinopolul, desfiinţând astfel Imperiul
Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) –, Moldova trebuise să accepte plata unei dări anuale
(haraci), ca semn al răscumpărării păcii. Suma nu era mare şi ţara o putea achita fără nicio
greutate; insuportabilă era, însă, ideea de a plăti o dare unei puteri păgâne, şi tocmai aceleia
care supusese (sau era pe cale să supună) toate statele creştine din zonă.

Cu sprijin militar oferit de Vlad Ţepeş, Ştefan a pătruns în Moldova, primind ajutorul
„giosenilor” – locuitorii Ţării de Jos (partea sudică a ţării), unde se pare că era baştina Oltei.
La 12 aprilie 1457, la locul ce se chema Direptate (după numele unei familii de boieri care
stăpâneau acolo), în zona oraşului Roman, oastea lui Petru vodă a fost înfrântă şi puterea
domnească a trecut în mâinile tânărului Ştefan voievod. Era într-o zi de marţi, în Săptămâna
Patimilor.

Aşa a început domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova. În vârtejul pregătirilor pentru
sărbătorirea Paştilor, e probabil că vestea despre schimbarea domnului de la Suceava nu s-a
răspândit ca fulgerul pe tot întinsul Ţării Moldovei. Şi nici nu-şi putea nimeni imagina că
tinerelul de 18–19 ani de atunci avea să-şi ţină mâna cu fermitate pe frâiele puterii vreme de
47 de ani, ajungând să le fie moldovenilor „baci până la adânci bătrâneţe”!

Domnia lui Ştefan oferă un exemplu extraordinar. Ea este, în fond, povestea unui om
născut pentru a conduce, pe care un accident tragic în viaţa de familie l-a îndepărtat un
moment de pe drumul care trebuia să-l ducă la această ţintă. A reînnodat firul şi a ştiut să
înveţe mereu, să schimbe mereu tactici şi strategii – pe câmpuri de luptă, în tratative
diplomatice, dar şi pe eşichierul politicii interne. A învăţat repede să nu se mândrească de
biruinţele câştigate cu sângele supuşilor săi şi să preţuiască jertfa acestora, că nu era numai
datoria lor să se jertfească pentru domnul şi ţara lor, dar era şi datoria lui – cea dintâi şi mai
presus de toate – să-i apere, să-i ocrotească şi să fie garantul pentru mântuirea sufletelor lor.
Aşa, pe încetul, el a cunoscut puterile şi năzuinţele ţării, iar ţara a cunoscut puterile şi
năzuinţele lui. Strălucitoarea epopee care este domnia lui Ştefan cel Mare – ca şi amprenta
puternică şi teribil de vie pe care a lăsat-o în sufletul poporului său – trebuie explicate prin
această contopire care nu a avut în vedere doar trebuinţele şi interesele economice şi militare
ale câte unui moment, iute trecător, cu mai multe sau mai puţine urmări în viaţa largă a ţării.

Cei 47 de ani ai acestei domnii acoperă trei mari perioade; bornele care le separă sunt
anii 1473 şi 1486, care marchează începutul şi, respectiv, sfârşitul a ceea ce s-a numit
„războiul de 13 ani”. Trecând marginile acestor perioade, domnia lui Ştefan cel Mare creşte
continuu şi această creştere poate fi uşor urmărită prin evenimentele care încheie fiecare
deceniu al ei.
 Când Ştefan a ajuns domn, Ţara Moldovei se găsea ştirbită sub raport teritorial. În
împrejurările tulburi de după moartea lui Alexandru cel Bun, două cetăţi importante ieşiseră
de sub controlul moldovenesc: Hotinul, punctul nordic al sistemului de fortificaţii al ţării, se
afla în stăpânire polonă, iar Chilia, aşezată pe braţul cu acelaşi nume al Dunării, fusese
cedată ungurilor. Prima avea mai ales rosturi militare, dar acolo era şi un important punct
vamal, iar cea de-a doua avea mai ales rosturi comerciale, alături de Cetatea Albă. Faptul că
cele două mari şi puternice regate care se învecinau cu Moldova – Polonia şi Ungaria –
preluaseră controlul asupra celor două cetăţi este sugestiv şi pentru influenţele care se
încrucişau şi se confruntau pe pământul acestei ţări: principii ei trebuiseră, până atunci, să se
străduiască a menţine un echilibru între tendinţele şi interesele lor politice divergente. Regii
Ungariei îşi clamau dreptul de a fi suzeranii domnilor moldoveni ca urmare a însuşi actului
„descălecatului” ţării, prin Dragoş vodă, care începuse alungarea tătarilor din spaţiul est-
carpatic cu mandatul şi cu sprijinul militar al Coroanei maghiare; regii Poloniei revendicau
pentru ei aceeaşi calitate de suzerani, în virtutea omagiului prestat de Petru I (1375–1391) la
Liov, în septembrie 1387, lui Vladislav Jagełło, soţiei acestuia şi Coroanei polone. Începută
sub aceste auspicii, era inevitabil ca o bună parte din domnia lui Ştefan cel Mare să se înscrie
pe aceleaşi coordonate, după cum inevitabilă trebuia să fie şi păstrarea legăturii stabilite cu
Imperiul Otoman, cu plata haraciului anual. Însă, în toate cele trei direcţii, această domnie
avea să aducă evoluţii neaşteptate, determinând aşezarea sau reaşezarea raporturilor
politice pe alte baze.

Împrejurările în care Hotinul a reintrat în stăpânirea domnului de la Suceava nu sunt

deloc clare. După hărţuieli la frontiera moldo-polonă, un tratat s-a încheiat la Overcăuţi pe
Nistru, la 4 aprilie 1459. Pentru domnia lui Ştefan, acest act are o importanţă aparte: nu
numai că prevedea alungarea fostului domn Petru Aron din apropierea hotarelor Moldovei,
dar el însemna, implicit, recunoaşterea lui Ştefan ca domn legitim al ţării care figurează, aici,
ca subiect de drept internaţional. În anii următori, într-o succesiune care nu poate fi
restabilită, raporturile moldo-polone s-au îmbunătăţit treptat, astfel încât Hotinul a fost
recuperat, iar dregătoria de pârcălab al acestei cetăţi a fost restabilită (1463–1464).

În acelaşi răstimp, domnul Moldovei a încercat să recupereze şi cetatea Chilia, însă

asediul pe care l-a organizat şi l-a condus (22 iunie 1462) nu a avut rezultatul dorit. Această
luptă i-a adus nu numai prima dintre cele două înfrângeri (care, altminteri, stau în balanţă
cu nu mai puţin de 34 de biruinţe!), ci şi rana de la glezna stângă, pe care muceniceşte a
purtat-o vreme de 42 de ani, până la moartea sa. În planul raporturilor sale externe, asediul
Chiliei – fie şi nereuşit – a făcut vizibilă distanţarea de regele Matias al Ungariei (fiul lui
Iancu de Hunedoara), ceea ce presupunea o apropiere mai marcată de regele Cazimir al IV-
lea al Poloniei (fiul lui Vladislav Jagełło de la 1387). Expresie a aceleiaşi apropieri a fost, fără
îndoială, şi căsătoria pe care Ştefan a contractat-o în anul următor: în iulie 1463, doamnă a
Moldovei a devenit prinţesa Evdochia de Kiev. Vechiul letopiseţ slavon (redactat, probabil,
la curtea lui Ştefan cel Mare) o arată ca fiind „sora împăratului Semen de la Kiev”, iar
cronicarul Grigore Ureche (†1647) o numeşte doamnă de neam mare („doamnă de mare rudă”).
Într-adevăr, ea descindea din neamul marilor duci lituanieni: după tată, era nepoată de văr
primar a regelui Cazimir al IV-lea (coborâtor dintr-o ramură catolică a acestui neam), iar
după mamă era vară primară a marelui cneaz Ivan al III-lea al Moscovei. Această căsătorie îl
punea pe Ştefan în înrudire cu cele două mari dinastii ale Răsăritului creştin şi în relaţii
foarte strânse cu toţi principii ortodocşi ai acestei zone. Evdochia doamna a dat naştere unei
fete, prinţesa Elena, şi, poate, unui fiu, Alexandru, care va fi, vreme de trei decenii,
succesorul desemnat la tron.
 În acelaşi timp, se consolida şi poziţia lui Ştefan faţă de forţele politice interne.
Aproape toţi marii boieri care se exilaseră în primăvara anului 1457, însoţind pe Petru Aron,
domnul legitim de atunci, s-au întors treptat în Moldova, unii dintre ei regăsindu-şi locurile
în sfatul domnesc al ţării. S-a restabilit, astfel, un acord fundamental, fără de care nu putea
exista o conducere eficientă şi nu se putea concepe o ridicare împotriva celui mai însemnat şi
mai puternic inamic, Imperiul Otoman, care, tocmai în aceşti ani, lichida treptat şi metodic
toate supravieţuirile lumii bizantine. Bizuindu-se pe această adunare, în jurul său, a forţelor
vii şi luptătoare ale ţării, domnul Moldovei a repetat gestul din 1462, cu multă îndrăzneală
şi, de data aceasta, cu izbândă. În ianuarie 1465, a atacat din nou Chilia şi a luat oraşul şi
cetatea, în fruntea căreia a pus, ca pârcălabi, pe doi boieri ai săi, dintre care unul, Isaia, era
(sau va deveni) cumnatul său. E uşor de înţeles că întregirea hotarelor ţării a fost de natură
să sporească autoritatea domnului şi încrederea supuşilor săi.

Astfel, după aproape un deceniu de domnie, Ştefan era domnul legitim atât pentru
locuitorii Ţării Moldovei, cât şi pentru vecinii acesteia. Ramura sa dinastică era întemeiată.
Această stare de fapte şi-a găsit expresia într-un gest pe care rânduielile acelei vremi îl
impuneau: construirea unei biserici care să adăpostească locurile de odihnă veşnică ale
membrilor familiei domnitoare. După ce a refăcut (sau consolidat) vechea biserică a
Mănăstirii Probota, ctitoria lui Ştefan I (1394–1399), unde se aflau mormintele părinţilor săi,
domnul a pus temeliile propriei sale necropole dinastice. Joi, 10 iulie 1466, „s-a început să se
zidească, cu ajutorul lui Dumnezeu, Sfânta Mănăstire a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, la Putna”2.

Al doilea deceniu al domniei aduce începutul marilor confruntări militare, care vor
face faima lui Ştefan şi-i vor aduce numele – după cum avea să scrie papa Sixt al IV-lea – pe
buzele tuturora. Însă aceste „lucruri vitejeşti” (după expresia lui Grigore Ureche) au început
într-un chip oarecum neaşteptat, dar explicabil în contextul politic internaţional din zonă, în
acea vreme. Apropierea tot mai mare a lui Ştefan de regele Poloniei şi legăturile sale cu
nobilii ardeleni care se răsculaseră împotriva regelui Ungariei, pe de o parte; ambiţiile
acestuia din urmă – care, ca fiu al tatălui său, se mândrea cu faptul că Iancu de Hunedoara
schimbase după voia sa domnii din Muntenia şi Moldova, socotindu-se el însuşi suzeranul
natural şi legitim al celor două ţări –, ca şi adăpostirea lui Petru vodă Aron la curtea de la
Buda, pe de altă parte, au creat o situaţie tensionată, care nu avea cum să nu ducă la o
confruntare militară. În noiembrie 1467, regele Matias a intrat în Moldova, în fruntea oştilor
sale, prin pasul Oituz; urcând spre inima ţării, oştile acestea au prădat şi au ars oraşe şi sate,
au distrus case şi biserici. Pe când acest prăpăd se desfăşura, la Suceava a murit (25
noiembrie 1467) Evdochia doamna; este foarte probabil că Ştefan nu i-a putut fi alături în
ultimele zile şi nici nu a putut asista la înmormântare. Putna nefiind încă pregătită să-i
primească trupul neînsufleţit, doamna a fost îngropată în biserica Mitropoliei Sucevei
(cunoscută azi ca biserica Mirăuţi), unde mormântul i-a fost descoperit abia acum câţiva ani.

Campania regelui Matias în Moldova s-a încheiat cu lupta de la Baia, din noaptea de
15 spre 16 decembrie 1467. A fost o victorie – cea dintâi cu răsunet european –, dar una
foarte scump plătită, în urma unei confruntări cu sorţi schimbători. Ştefan însuşi a fost prins,
la un moment dat; unul dintre principalii săi dregători, marele vornic (comandantul oştirii),
a ezitat sau a întârziat să urmeze porunca primită de la domn. A părut să se clatine, un
moment, întregul edificiu şi toată încrederea zidite până atunci. Vinovaţii au plătit cu viaţa
şi istoria a mers mai departe. Iar anonimul cronicar a scris aceste vorbe: „s-a împlinit gândul

2
Letopiseţul de la Putna nr. II, în Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de
Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 62.
lui Dumnezeu cu Ştefan voievod”3.

Anii care au urmat au adus consolidarea deplină a autorităţii domnului şi a tăriei ţării
sale. Vechiul duşman, Petru vodă Aron, a fost prins şi executat. Incursiuni tătăreşti au fost
respinse. Un început de manifestare a unei opoziţii politice a fost eliminat, prin executarea
fruntaşilor, între care însuşi cumnatul domnului, Isaia vornicul. Între acestea, la 3
septembrie 1469 a avut loc ceremonia sfinţirii Mănăstirii Putna. În sfârşit, a venit şi vremea
unui semnal clar cu privire la apropierea războiului cu Imperiul Otoman: după mai multe
hărţuieli la hotar, Ştefan a adoptat o atitudine ofensivă în raport cu Ţara Românească, al
cărei principe, Radu cel Frumos, ţinea domnia foarte plecată puterii otomane. În februarie
1470 şi în martie 1471, a intrat cu oştile în ţara vecină şi a devastat zone destul de întinse în
partea ei răsăriteană. Deşi aceste campanii s-au încheiat cu victoria lui Ştefan la Soci, în
judeţul Râmnicul Sărat (7 martie 1471), situaţia a rămas foarte tensionată, cu ameninţări
presante dinspre tătari, turci, munteni, secui şi unguri; despre toţi aceştia, domnul însuşi
spunea, în vara lui 1471, că „din toate părţile ne necăjesc cu atacuri foarte grele”.

Dar sămânţa zorilor limpezi se aduna chiar în toiul acestor împrejurări tulburi.
Acţiunile lui Ştefan indicau începutul unei ferme orientări antiotomane tocmai în momentul
când planuri de ridicare împotriva aceleiaşi puteri se făureau şi în Europa occidentală, şi în
Asia. Pe de o parte, papa Sixt al IV-lea (1471–1484), abia urcat în tronul pontifical, a elaborat
proiectul unei mari coaliţii antiotomane, pentru a cărei susţinere a chemat la unirea tuturor
forţelor (un loc esenţial revenind Veneţiei); pe de altă parte, Uzun Hassan, hanul turcoman
din Persia, se ridica şi el împotriva puterii turceşti, revendicând o parte din moştenirea
bizantină. La încrucişarea drumurilor, domnul Moldovei s-a aflat în atenţia ambelor părţi. S-
a adăugat încă un factor, a cărui pondere nu poate fi cunoscută în toată însemnătatea şi
amploarea lui: în toamna anului 1472, după tratative despre care nu se ştie nimic, domnul
Moldovei s-a căsătorit cu o prinţesă de neam bizantin, cunoscută îndeobşte ca Maria de
Mangop. Numele pe care ea însăşi l-a lăsat înscris pe o icoană trimisă la Mănăstirea
Grigoriu, din Muntele Athos, este Maria Asanina Paleologhina. Familia ei, care conducea,
în Crimeea, un stat destul de întins – o „împărăţie creştină”, după cum spune o cronică
scrisă în Moldova şi tradusă mai apoi în limba polonă –, se afla în foarte apropiate legături
de rudenie cu ultimii împăraţi bizantini, din neamul Paleologilor, şi cu ultimii urmaşi ai
vechilor împăraţi bulgari, din neamul Asăneştilor; i se bănuieşte o înrudire şi cu împăraţii
Trapezuntului (Marii Comneni). Căsătoria s-a făcut într-o zi de mare sărbătoare pentru
întreaga Creştinătate, la 14 septembrie, când se serbează Înălţarea Sfintei Cruci. Nu poate fi
îndoială că a fost aleasă intenţionat această zi, al cărei mesaj simbolic era uşor de înţeles
pentru toţi: chemare la luptă pentru apărarea Creştinătăţii.

Anul care a urmat, 1473, a fost definit ca fiind un an-cheie pentru istoria lui Ştefan cel
Mare. Mai multe elemente converg pentru a sprijini această definiţie. Fireşte, nu mai poate fi
reconstituită azi întreaga ţesătură a faptelor petrecute atunci, cu motivaţiile cunoscute de
toată lumea şi cu acelea rezervate doar cunoaşterii celor responsabili, după cum nu se mai
pot urmări documentat toate cauzalităţile care au determinat acele fapte. Rămân doar faptele
însele.

Mai întâi, domnul a hotărât sistarea plăţii haraciului către Poartă, ceea ce însemna
ruperea legăturii stabilite în 1456 sau, altfel spus, declararea războiului. Se pare că obiceiul
era ca banii să fie trimişi la sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie), deci evenimentul s-a
petrecut pe la această vreme. După opinia unor istorici, faptul stă în legătură cu o formulă

3
Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române..., p. 16.
strecurată în însemnarea dedicatorie a unui manuscris foarte cunoscut, celebrul
Tetraevanghel dăruit Mănăstirii Humorului şi aflat azi în Muzeul Mănăstirii Putna; în această
însemnare, datată 17 iunie 1473, donatorul este numit Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul
împărat, Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovlahiei. În toamna aceluiaşi an, acest „împărat”
a intrat cu oştile în Ţara Românească, l-a alungat pe Radu cel Frumos şi a înscăunat un
principe pe care l-a socotit capabil să-i fie fidel, Basarab cel Bătrân (Laiotă). La întoarcerea în
Moldova, domnul aducea nu numai tezaurul lui Radu, ci şi pe soţia (Maria Despina) şi pe
fiica acestuia (Maria Voichiţa).

Aşa a început, în 1473, a doua mare perioadă a domniei lui Ştefan cel Mare, perioadă
acoperită în întregime de ceea ce s-a numit, cu îndreptăţire, războiul de 13 ani. Intervenţiile
repetate în principatul vecin, în acest răstimp, au condus, până la urmă, la credinţa,
consemnată de unele cronici, că domnul Moldovei ar fi ţinut şi domnia Ţării Româneşti
vreme de 16 sau 17 ani, durată pe care istoricii au redus-o la numai şase sau şapte ani.
Evident, nu poate fi vorba de o domnie efectivă, ci numai de „instituirea obedienţei
domnului muntean faţă de Ştefan cel Mare”4.

Includerea Ţării Româneşti în sfera de influenţă a domnului de la Suceava nu putea

rămâne fără replică din partea sultanului Mehmed al II-lea. Ştefan o aştepta încă din 1474,
însă el concepea deja acţiunea sa ca o parte a ridicării generale a statelor creştine împotriva
Imperiului Otoman. În noiembrie 1474, pe când se afla la Vaslui, a primit în audienţă pe un
veneţian (Paolo Ognibene), care fusese în solie la Uzun Hassan, în Persia, şi acum se întorcea
acasă; acestui sol, Ştefan i-a expus toate proiectele sale şi i-a încredinţat şi o scrisoare către
papa Sixt al IV-lea: „Dăm de ştire Sanctităţii Voastre că noi, pururea, cu toată puterea
noastră pe care Dumnezeu Atotputernicul ne-a hărăzit-o nouă, cu toată râvna şi îndemnul
inimii, suntem pregătiţi foarte a ne război pentru Creştinătate, cu toate forţele noastre”, se
spune în această scrisoare. Era foarte limpede nădejdea pe care domnul Moldovei şi-o
pusese în necesarul ajutor de la „preaputernicii regi şi principi” ai Apusului: „noi nu singuri,
ci cu ajutorul acelor principi să ne învrednicim a ne război”.

Lovitura aşteptată s-a produs curând. Rezultatul ei a fost strălucita victorie de la

Vaslui (Podul Înalt), din ziua de 10 ianuarie 1475. O oaste de vreo 120.000 de oameni, sub
conducerea lui Soliman paşa, beilerbeiul Rumeliei, a fost zdrobită şi pusă pe fugă de cei
40.000–50.000 de ostaşi de sub comanda lui Ştefan. Întors la Suceava, domnul a fost
întâmpinat „ca un purtător de biruinţe” – purtătorul de biruinţă prin excelenţă este Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe! –, cu o mare ceremonie care a serbat triumful şi în cursul căreia cei
prezenţi l-au „binecuvântat pe împărat” şi s-a strigat să trăiască împăratul! El însuşi,
purtătorul de biruinţe, a postit patru zile, cu pâine şi apă, şi a făcut, cu ostaşii săi, un pelerinaj,
desculţi. Abia la 25 ianuarie a dat ştire despre această victorie, într-o scrisoare adresată
principilor europeni, în cuprinsul căreia a definit ţara sa ca fiind o „poartă a Creştinătăţii”
(porta della Christianita), chemând încă o dată la unirea puterilor în lupta cu duşmanul
credinţei creştine.

Entuziasmat de izbânda acestui mic principe asupra oştilor unui mare împărat păgân,
cronicarul polon Jan Długosz (1415–1480) i-a recunoscut lui Ştefan rolul pe care s-ar fi
cuvenit să-l aibă în apărarea lumii creştine: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât
comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi
dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el

4
Leon Şimanschi, Ştefan cel Mare – domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, în Ştefan
cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 436.
este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea întregii lumi (totius mundi
principatus et imperium), şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva
turcului (munus imperatoris et ducis contra turcum), cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor
creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi
plăcerile ori cu războaiele civile”.

Probabil aşa simţea şi Ştefan. Viziunea sa era foarte cuprinzătoare şi aprecierile sale
despre nevoile momentului erau foarte realiste. Din păcate, îndemnurile sale se adresau unei
lumi care nu le mai putea asculta şi nu mai avea nici putinţa, nici dorinţa să reacţioneze la
ele. Reacţia acestei lumi a fost la fel de slabă şi faţă de căderea cetăţilor genoveze din
Crimeea, unde doar Mangopul – pentru a cărui apărare Ştefan trimisese un corp
expediţionar de 300 de ostaşi – a mai rezistat până în decembrie 1475. În aceste împrejurări,
Ştefan s-a întors către fiul lui Iancu de Hunedoara: regele Ungariei era considerat, în toată
Europa, un adevărat căpitan al cruciadei antiotomane. A încheiat, deci, cu Matias Corvinul
un tratat, recunoscându-l ca suzeran al său, cu speranţa că, alături de el şi prin el, va avea
ajutorul principilor europeni. Speranţa nu s-a împlinit – cel puţin, nu la înălţimea pe care
Ştefan o măsura cu „voia inimii” sale.

Aşa a trebuit să întâmpine cea de-a doua năvălire a oştilor otomane în Moldova. De
data aceasta, însuşi cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed, venea, pe căi terestre,
în fruntea celor vreo 150.000 de oameni. Pe mare, flota otomană a încercat să cuprindă Chilia
şi Cetatea Albă. În nord, au atacat tătarii. Ştefan a ştiut să întâmpine cu înţelepciune această
situaţie neobişnuită şi cu totul dramatică, arătând cât de mult preţuia forţa umană care
trebuia să se sacrifice pentru apărarea ţării. Înfruntarea finală a avut loc vineri, 26 iulie 1476,
în mijlocul unei păduri, pe Pârâul Alb, în ţinutul Neamţului (locul e cunoscut şi ca Valea
Albă sau Războieni). „Eu, cu curtea mea, am făcut ceea ce-am putut”, va spune el peste
câteva luni. A fost a doua dintre bătăliile pierdute de Ştefan în toată domnia lui. Peste două
decenii, un adevărat mausoleu se va ridica peste oasele celor jertfiţi acolo pentru domn, ţară
şi credinţă. Pisania acestei biserici este o adevărată pagină de istorie.

Sultanul a rămas victorios pe acel câmp de luptă de la Valea Albă, dar nu a mai putut
să valorifice în niciun fel avantajul scump câştigat acolo, ci a fost constrâns de împrejurări să
se retragă, aşa încât, după numai o lună, oştile otomane erau ieşite din Moldova, iar domnul,
în fruntea alor săi, străbătea triumfal ţara. Înfrângerea se transformase în victorie.
Consecinţa a fost reînscăunarea, în tronul de la Bucureşti, a lui Vlad Ţepeş, singurul care ar
fi avut capacitatea şi puterea sufletească să lupte împreună cu Ştefan. Din păcate, speranţa a
avut viaţă scurtă: Ţepeş a fost ucis şi înlocuit cu un Basarab plecat puterii otomane. Domnul
Moldovei rămânea iarăşi singur. Starea lui sufletească, toate grijile, toate gândurile şi toate
noile lui speranţe şi proiecte sunt oglindite în solia trimisă Veneţiei prin unchiul soţiei sale,
Ioan Ţamblac (Ioannes Tzamplakon). O frază din textul acestei solii (prezentată la 8 mai
1477) arată realismul tragic cu care domnul de la Suceava privea desfăşurarea istoriei: „ştiu
că turcul va veni în vara aceasta iarăşi asupra mea, pentru cele două ţinuturi, al Chiliei şi al
Cetăţii Albe, care le sunt foarte supărătoare. [...] aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi
Moldova cu aceste două ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”. E drept că
Imperiul Otoman nu a atacat în anul acela, şi previziunea lui Ştefan s-a împlinit abia peste
şapte ani, în 1484. În schimb, ajutoarele cerute de el principilor Europei creştine n-au mai
venit niciodată. Istoria începea să ia un alt curs. Cu toate acestea, „strălucita victorie” din
1475 şi „glorioasa înfrângere”5 din 1476 arătaseră definitiv că Ştefan rămăsese singurul

5
Potrivita alăturare a caracterizărilor aparţine istoricului Emil Turdeanu,
Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare, în Oameni şi cărţi de altădată, I, ediţie îngrijită
principe capabil să poarte lupta pentru apărarea Europei creştine: la Veneţia era socotit
„preaputernicul atlet al Creştinătăţii” (23 noiembrie 1476), în timp ce papa Sixt al IV-lea îl
numea (13 ianuarie 1477) „adevărat atlet al credinţei creştine”. Desigur, aceste cuvinte de
înaltă preţuire nu ţineau locul ajutoarelor militare şi financiare de care era atâta nevoie
pentru purtarea luptelor...

Moartea doamnei Maria, la 19 decembrie 1477, a închis un capitol şi în viaţa personală

a domnului. În vara anului următor, după lunile de doliu, Moldova a avut o doamnă nouă:
Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, adusă aici cu patru ani mai înainte, împreună cu
mama ei, Maria Despina (o prinţesă aparţinând, probabil, lumii dinastice sud-dunărene 6);
din această căsătorie s-a născut (16 iunie 1479) un fiu, al cărui nume primit la botez –
Bogdan-Vlad – arată destul de limpede ce-i era menit în proiectele tatălui său. Iar pentru
aceste proiecte se părea că împrejurările politice nu păreau a fi cu totul potrivnice.

În primăvara anului 1480 sau în cea următoare, s-a încheiat pacea cu Imperiul Otoman,
domnul Moldovei acceptând revenirea la statutul de tributar, cu plata haraciului (6000 de
florini) şi obligaţia de a fi „prieten prietenului şi duşman duşmanului” sultanului. Ceva mai
târziu, un scriitor grec înrudit cu neamul Cantacuzinilor va spune că Ştefan a obţinut de la
Mehmed al II-lea acest statut deosebit datorită marelui respect de care se bucura în faţa
turcilor. Dar la 3 mai 1481 sultanul Mehmed a murit şi în urma lui a început lupta pentru
succesiune; ofensiva otomană asupra Italiei (începută în vara anului 1480) s-a încheiat fără
niciun succes şi spiritul de cruciadă a părut să reînvie. Pe când turcii erau alungaţi din Italia,
Ştefan a lovit aliatul dunărean al Imperiului Otoman. La 8 iulie (în ziua Sfântului Mare
Mucenic Procopie), la Râmnic, într-o luptă crâncenă, a zdrobit oastea de munteni şi turci a
lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) – cândva, un protejat al său; nici cel aşezat în locul lui, Vlad
Călugărul, nu va păstra multă vreme credinţa faţă de domnul Moldovei. În amintirea luptei
de la Râmnic – unde şi-a pierdut propriul cumnat, pe Şendrea, portarul Sucevei –, domnul a
ridicat două biserici: una la Râmnic (Sf. Paraschiva, dispărută din vechime), iar alta (în 1487,
închinată Sfântului Procopie), pentru curtea domnească de la Bădeuţi (Milişăuţi).

Este foarte posibil ca, în aceste condiţii, Ştefan să-şi fi îndreptat mai stăruitor atenţia
asupra unei alte posibilităţi de a controla situaţia din Ţara Românească: ca nepot al lui Radu
cel Frumos, fiul său, Bogdan-Vlad, putea fi un moştenitor cu totul îndreptăţit al tronului de
la Bucureşti. Fiului mai mare, lui Alexandru – căruia îi era menită domnia Moldovei – i-a
fost încredinţată, tocmai acum, conducerea unui „ţinut de margine, organizat milităreşte”
(N. Iorga), cu centrul la Bacău. În aceeaşi vreme, se desfăşurau tratative pentru căsătoria
prinţesei Elena (fiica născută din căsătoria cu Evdochia de Kiev) cu fiul lui Ivan al III-lea,
marele cneaz al Moscovei. Realizată în ianuarie 1483, această căsătorie a putut fi considerată
un succes al diplomaţiei moldoveneşti şi o contribuţie importantă la închegarea unei alianţe
ortodoxe împotriva duşmanilor comuni, însă ea era destinată unei soarte tragice.
Întâmplările prin care prinţesa Elena era sortită să treacă în noua ei ţară, la Moscova, au
amărât ultimii ani ai vieţii părintelui său.

Lovitura pe care Ştefan cel Mare o aştepta încă din 1477 a venit în vara anului 1484.
Sultanul Baiazid al II-lea – care câştigase competiţia pentru succesiunea lui Mehmed al II-lea
– a pornit (30 aprilie 1484) o „expediţie sfântă”, la care avea să participe personal, pentru
cucerirea cetăţilor despre care Ştefan spusese că reprezintă „Moldova toată” şi, împreună,

de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1997, p. 61.

6
Cf. Ştefan S. Gorovei, Maria Despina, doamna lui Radu cel Frumos, în AP, II, 2006, 1–
2, p. 145–152.
înseamnă „un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”. Răposatul sultan, cuceritorul
Constantinopolului, spusese, cu multă vreme în urmă (1462), că „atâta vreme cât Chilia şi
Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom putea
avea nicio biruinţă”. Urmând această schiţă de program politic, Baiazid a înţeles că dacă
Moldova nu poate fi cucerită, în schimb smulgerea cetăţilor putea să-i dea o lovitură
mortală. Şi el a formulat, cu privire la cetăţi, aprecieri care le întâlnesc pe acelea ale lui
Ştefan; ele sunt la fel de importante – chiar dacă vin, evident, din partea cealaltă a
„baricadei”: Chilia era socotită „cheia şi poarta pentru toată ţara Moldovei şi Ungaria şi cele
de la Dunăre”, iar Cetatea Albă – „cheia şi poarta pentru toată ţara Poloniei, Rusia, Tartaria
şi a toată Marea Neagră”. Interesul strategic şi economic avea, se pare, şi un suport
ideologic, întrucât sultanii se considerau succesorii legitimi ai împăraţilor bizantini, iar cele
două cetăţi reprezentau Parathalassia, „ţinutul de la marginea mării”, veche stăpânire
bizantină.

Supuse unui asediu puternic, pe uscat şi pe apă, Chilia şi Cetatea Albă au căzut – cea
dintâi în iulie, cea de-a doua în august 1484. O tăcere cernită s-a aşternut asupra ţării: până
în toamna anului 1486, nu mai este cunoscut niciun document ieşit din cancelaria princiară.
Odată cu intrarea ţinuturilor aferente celor două cetăţi în stăpânirea Imperiului Otoman,
acesta devenea vecinul nemijlocit al Moldovei, cu o frontieră care îi asigura baze sigure nu
numai pentru control, dar şi pentru atacuri nestânjenite şi imposibil de prevenit. Pentru
lumea întreagă, un nou capitol se deschidea: Marea Neagră devenise un simplu lac turcesc.

Cel căruia Ştefan îi jurase credinţă în schimbul apărării contra duşmanului, regele
Matias al Ungariei, nu făcuse nimic nici pentru a preveni catastrofa, nici pentru a recupera
cetăţile. Domnul Moldovei s-a simţit îndreptăţit să abandoneze suzeranitatea acestui
monarh şi să se îndrepte spre celălalt rege, căruia de mai multe ori îi promisese depunerea
jurământului: Cazimir al IV-lea al Poloniei. După tratative care au durat mai multe luni,
Ştefan s-a întâlnit cu el la Colomeea, unde, în cadrul unei ceremonii fastuoase, a depus (luni,
12 septembrie 1485) jurământul corporal după toate regulile acestui ritual. În chiar acest
timp, când domnul lipsea din ţară, o oaste otomană a intrat în Moldova, aducând un
pretendent la domnie, Petru voievod (porecla acestuia, Hroiot sau Hronotă, înseamnă „cel
slab”, „cel şchiop”). Cu un puternic corp de ostaşi – „3000 de cavaleri îmbrăcaţi în fier, aleşi
din toate trupele”, spune un cronicar polon –, Ştefan a revenit în ţară. Dacă atacatorii din
septembrie au scăpat, ducând cu ei capturi considerabile, în schimb trupele prădalnice care
au vrut să reia şi să continue atacurile dinspre noua frontieră au fost continuu respinse,
hărţuielile culminând în noiembrie 1485 cu înfruntarea de la Cătlăbuga, aproape de Chilia,
unde moldovenii şi aliaţii lor au obţinut victoria. Era numai un răgaz înaintea iernii. În anul
următor, în pragul primăverii, trupe otomane şi muntene au intrat din nou în Moldova,
aducând pe acelaşi Petru „Hroiot” ca pretendent la tron. Lupta care s-a dat la Şcheia, pe
Siret, în ţinutul Romanului, luni, 6 martie 1486, a adus, mai întâi, succesul duşmanilor;
Ştefan însuşi „a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz”. Căderea
de pe cal semnifica, în vremea aceea, pierderea puterii 7. Intervenţia unor boieri (cronica a
reţinut numele lui Purice şi al lui Pântece) a restabilit situaţia, aşa încât până la sfârşitul zilei
„a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară cu ajutorul lui Dumnezeu”. Orele petrecute printre
cadavrele oştenilor din ambele tabere au fost, probabil, hotărâtoare pentru Ştefan. Etapa care
urmează, după această întâmplare, aduce, pe plan extern, aşezarea ţării într-un cadru care va
rămâne neschimbat până la moartea sa (şi chiar şi după aceea), iar pe plan intern o
schimbare pe care au sezisat-o toţi istoricii: a început o adevărată campanie de construire a

7
Maria Magdalena Székely, Gesturile puterii la Ştefan cel Mare, în AP, I, 2005, 1, p. 157.
unor biserici. Vechile tradiţii „populare” au reţinut, în felul lor, această neobişnuită
succesiune de construcţii eclesiastice: „aşia să aude din oameni véchi şi bătrâni, că, câte
războai au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut” (Ion Neculce). Şirul cunoscut al acestor
biserici se deschide în 1487, cu cele de la Bădeuţi (Milişăuţi) şi Pătrăuţi şi se încheie în 1504,
cu cea a Mănăstirii Dobrovăţ (pe care o va termina urmaşul său). Între primele a trebuit să
fie şi noua biserică a Mănăstirii Putna, însă, aici, pierderea pisaniei, la mijlocul veacului al
XVII-lea, face imposibilă cunoaşterea datei construcţiei.

La o dată de asemenea necunoscută, Ştefan cel Mare a decis reluarea relaţiilor cu

Imperiul Otoman. Momentul a rămas în memoria colectivă ca închinarea Moldovei. Marele
logofăt Ioan Tăutu a fost trimis la Poartă pentru a negocia acest act fundamental pentru ţară.
Nu s-a păstrat textul actului în care se stabileau principalele condiţii ale „închinării”, privind
„tributul, darurile şi slujbele” (tributum et munus et servicia). După informaţii mai târzii,
haraciul se ridica la numai 4000 de galbeni, iar darurile însemnau 40 de cai şi 24 de şoimi; cât
priveşte slujbele, cea mai importantă a trebuit să fie vechea cerinţă de a fi prieten prietenilor şi
duşman duşmanilor. Referindu-se la acest act, un contemporan foarte bine informat şi
interesat de aceste treburi a scris că moldovenii l-au încheiat „nu ca învinşi, ci ca
învingători”: „Moldovenii [...] au provocat adesea [...] pierderi atât de mari turcului, încât
acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten pe Ştefan, domnul
moldovenilor – şi vasal al ilustrului rege al Poloniei – care a cedat nu sub presiunea armelor,
ci condiţionat”. Uriaşul efort militar de până atunci nu fusese, totuşi, zadarnic. Îndârjita
stăruinţă cu care domnul şi oştenii Moldovei apăraseră ţara impusese respect sultanului şi
dregătorilor săi. Se văzuse acest lucru cu prilejul stabilirii păcii la sfârşitul domniei lui
Mehmed al II-lea, ca şi după victoria de la Râmnic, din 1481, când se pare că Baiazid al II-lea
i-a oferit lui Ştefan o reducere a tributului. Toate jertfele de până atunci – mii de morţi şi cine
ştie câţi oameni robiţi, oraşe şi sate distruse, averi de tot felul pierdute pentru totdeauna – au
constituit preţul plătit pentru ca, în locul transformării Moldovei în paşalâc, să se obţină cel
mai bun statut posibil în relaţia cu Imperiul Otoman, ţara intrând în ceea ce concepţia
juridică otomană definea drept Casa păcii.

Pacea aceasta a marcat încheierea „războiului de 13 ani”, început în 1473. Dezamăgit

de atitudinea regelui Cazimir al Poloniei, domnul Moldovei s-a îndreptat din nou către
fostul său aliat de la Buda. Prin 1487–1488, Ştefan a acceptat pe regele Matias al Ungariei ca
suzeran. Cu acest prilej, a primit, în Transilvania, două cetăţi cu domeniile lor, Ciceul şi
Cetatea de Baltă, ca feude personale şi pe durata vieţii sale. Cumpărături succesive au extins
considerabil domeniile cetăţilor; prin intermediul lor, Ştefan a putut să exercite o influenţă
puternică în viaţa românilor ortodocşi din zonă. Sprijinul pe care l-a acordat instituţiilor
eclesiastice a făcut ca el să fie considerat un ctitor al Arhiepiscopiei Clujului, Vadului şi
Feleacului.

Moartea celor doi regi – Matias al Ungariei (1490) şi Cazimir al Poloniei (1492) – a
condus la o reconfigurare a echilibrelor din zona hotarelor Moldovei. Tronul de la Buda şi
cel de la Cracovia au fost ocupate de doi fraţi – Vladislav şi, respectiv, Ioan Albert, fiii lui
Cazimir – care, însă, nu vor duce aceeaşi politică nici în raport cu Imperiul Otoman, nici în
raport cu Moldova. Curând după preluarea Coroanei maghiare, regele Vladislav a corectat
statutul feudelor ardelene, schimbând uzul viager în stăpânire perpetuă şi ereditară şi
aşezând alături de Ştefan, în această stăpânire, şi pe moştenitorul tronului, Alexandru. Între
timp, şi statutul acestuia se modificase: în vara anului 1489, a avut loc căsătoria sa (numele şi
originea miresei au rămas necunoscute), un eveniment pe care Ştefan l-a anunţat monarhilor
prieteni ca fiind „bucuria sa”. În anii imediat următori, Alexandru a rezidat în continuare la
Bacău, unde a ridicat o biserică având hramul Adormirii Maicii Domnului; în însemnarea
dedicatorie din Tetraevanghelul dăruit acestei biserici, el este numit „Io Alexandru voievod,
din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul marelui Ştefan voievod” – intitulaţie
grăitoare pentru statutul său privilegiat. Totodată, a primit şi însărcinări militare, în acţiunile
de dincolo de frontiera nordică, unde, vreme de câţiva ani, un anume Muha produsese
multe tulburări, de care numele Moldovei şi al domnului ei au fost constant şi stăruitor
legate.

Acolo, dincolo de Ceremuş, se afla ţinutul Pocuţiei, asupra căruia domnii Moldovei
îşi afirmau drepturile dobândite în veacul al XIV-lea de înaintaşul lor, Petru I. Câtă vreme
sperase să se bizuie pe ajutorul regelui Poloniei, Ştefan nu a vorbit despre aceste drepturi;
acum, ieşirea din suzeranitatea acestuia îi dădea mână liberă în direcţia Pocuţiei. O
asemenea politică nu putea să ducă decât la deteriorarea relaţiilor cu regele Ioan Albert al
Poloniei. În 1494, în cursul unui „congres” (reuniune de familie) care a avut loc în Slovacia,
acesta a propus ca, în cadrul acţiunilor antiotomane care erau proiectate, Ştefan să fie
alungat şi domnia Moldovei să fie dată lui Sigismund, fratele mai mic al celor doi regi.
Socotită fantezistă, propunerea a fost respinsă, Ştefan fiind apărat cu fermitate de regele
Vladislav al Ungariei. Însă vestea despre acest proiect a ajuns şi în Moldova. Avertizat,
domnul a acţionat cu toată înţelepciunea, în sensul consolidării unui sistem de alianţe care
să-i îngăduie rezistenţa în faţa unei eventuale agresiuni. Un tratat cu Mengli Ghirai, hanul
tătarilor din Crimeea, fusese încheiat încă din 1492; în 1496 s-au dus tratative intense pentru
un altul, cu marele ducat al Lituaniei, unde domnea Alexandru, alt frate al regilor Vladislav
şi Ioan Albert. În ambele direcţii, Ştefan a avut concursul cuscrului său de la Moscova,
marele cneaz Ivan al III-lea.

În aceste împrejurări, domnul Moldovei a trebuit să treacă şi printr-o încercare foarte

dureroasă în viaţa lui de familie. La 26 iulie 1496, pe când construcţia bisericii de la
Războieni se apropia de sfârşit (avea să fie sfinţită la 8 noiembrie), fiul mai mare şi
moştenitorul tronului a murit, în împrejurări cu totul necunoscute. Alexandru a fost
îngropat în biserica Mănăstirii Bistriţa, alături de Alexandru cel Bun, străbunicul al cărui
nume îl purta.

În anul următor s-a produs şi lovitura asupra căreia fusese prevenit de prietenii şi
aliaţii săi unguri. În fruntea unei mari armate (circa 120.000 de oameni), regele Ioan Albert a
pornit spre hotarele Moldovei, afirmând că a început o „expediţie împotriva turcilor, pentru
recâştigarea cetăţilor [...] Chilia şi Cetatea Albă”. Perfect informat asupra direcţiei şi
scopurilor reale ale acestei „furtuni de arme”, Ştefan şi-a trimis de două ori solii la rege, întâi
pentru a-l saluta, dar a doua oară pentru a-i cere să meargă spre ţinuturile turceşti pe calea
cea mai scurtă şi nu prin Moldova. Solii (marele logofăt Ioan Tăutu şi marele vistiernic Isac)
au fost arestaţi şi trimişi în lanţuri la Liov. Era declaraţia de război. Intrând în Moldova,
oastea regală a trecut „prin foc şi sabie” partea nordică a ţării şi a încercat să cucerească
cetatea Sucevei; asediul dur nu a avut niciun succes, aşa încât după trei săptămâni a trebuit
ridicat. Intervenise, între timp, cu toată puterea, regele Vladislav al Ungariei, iar solul său –
Bartolomeu Drágffy, voievodul Transilvaniei şi urmaşul direct al lui Dragoş vodă – a mediat
încheierea unui armistiţiu. Condiţia cerută de Ştefan, ca ostaşii inamici „să se întoarcă pe
aceeaşi cale pe care au venit”, nu a fost respectată, marea armată retrăgându-se „pe unde era
ţara întreagă”. Urmarea a fost dezastrul din Codrii Cozminului (joi, 26 octombrie 1497), în
care marea armată a regelui Ioan Albert a fost zdrobită. Ştefan a avut, alături de moldovenii
săi, detaşamente de turci, tătari, munteni şi ardeleni; el însuşi, lovit atunci de o criză de gută,
a fost dus pe o targă pentru a asista, măcar, la această înfruntare.
 Pacea nu s-a încheiat decât abia în 1499 (tratatele din iulie şi septembrie), după alte
hărţuieli şi după multe tratative. Ea a aşezat pe domnul Moldovei pe picior de egalitate cu
cei patru fraţi Jagełłoni (Vladislav al Ungariei, Ioan Albert al Poloniei, Alexandru al Lituaniei
şi Sigismund) şi a statornicit un sistem de alianţe împotriva agresiunii otomane. În acest
sistem, un loc de frunte era rezervat Moldovei şi domnului ei: „ţara lui Ştefan voievod este
poarta tuturor ţărilor creştine din părţile noastre; dacă ţara lui cade [...], atunci nici ţările
noastre nu vor avea pace din partea acelui duşman puternic” (Imperiul Otoman). Cuvintele
acestea, pe care Alexandru al Lituaniei le adresa lui Ivan al Moscovei în august 1499, rezumă
perfect realitatea faptelor.

Restabilirea păcii cu regatul polon a condus şi la aşezarea definitivă a hotarului nordic

al Moldovei pe râul Ceremuş. Acolo, unde Ştefan l-a fixat „întru o duminică diminiaţa”, a
rămas câteva veacuri, până la încorporarea Bucovinei în Imperiul Habsburgic şi tot acolo a
fost reînviat în 1918, când Bucovina s-a regăsit în hotarele României Mari. Rămânea, însă,
nesoluţionată problema Pocuţiei, pentru care părţile au fost de acord să discute prin soli.

La răscrucea veacurilor, ultimii ani ai vieţii şi domniei sale nu au fost, pentru Ştefan,
aşa de liniştiţi precum ar fi părut să prevestească evenimentele de până atunci. Vestea
despre o nouă încercare de ridicare generală împotriva Imperiului Otoman a trezit speranţe
noi în inima bătrânului domn. Soli papali l-au vizitat, aducându-i îndemnuri şi făgăduieli.
De îndemnuri la luptă nu era nevoie: în vara anului 1500, se ştia că Ştefan „nu doarme şi e la
hotare cu toată puterea sa”. Mai mult chiar: a oprit plata haraciului, a atacat Cetatea Albă şi
Chilia şi a agresat un sol otoman. Iar făgăduielile s-au vădit, şi de data aceasta, deşarte:
războiul general nu a mai pornit. Relaţiile cu Poarta au fost restabilite.

În timp ce tratativele pentru Pocuţia băteau pasul pe loc, de la Moscova a venit vestea
că fiica domnului, Elena, şi fiul ei – care fusese proclamat moştenitor după moartea tatălui
său – căzuseră în dizgraţie; la Suceava, Ştefan nu ştia nici dacă ei mai erau în viaţă! Domniţa
Elena avea să moară în închisoare, şase luni după tatăl ei.

Înrăutăţirea sănătăţii, dovedită de tot mai desele căutări de medici, împreună cu aceste
amărăciuni, au înverşunat, probabil, pe acela care şi aşa era cunoscut ca un om mânios. Stă
mărturie chipul în care a rezolvat problema Pocuţiei: în octombrie 1502 a anexat ţinutul pe
care niciodată nu încetase a-l socoti „ţară a bunicului său” şi a aşezat dregătorii săi acolo. De
altfel, anul 1502 înseamnă, pentru Ştefan, momentul de maximă putere şi recunoaştere.
După nenumăratele danii, ajutoare şi binefaceri către Muntele Athos – unde Mănăstirea
Zografu era socotită chiar ctitoria lui – ajunsese să fie considerat protectorul acestui loc sfânt
pentru toată lumea ortodoxă. Cineva care, în această vreme, a stat mult în preajma lui
(medicul veneţian Matteo Muriano), scria în decembrie 1502, că Ştefan este „un om foarte
înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept,
veşnic treaz şi darnic”. Acestui medic i-a spus el, într-o clipă de linişte, acele cuvinte – azi
celebre – în care a făcut zguduitorul bilanţ al vieţii sale: „eu sunt înconjurat de duşmani din
toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost
învingător în 34 şi am pierdut două”.

Ultimele mărturii despre viaţa publică a acestui om privesc tot Pocuţia. Cuvintele sale,
rostite în noiembrie 1503, în timpul discuţiilor tripartite (cu soli unguri şi poloni) de la
Cernăuţi, sunt printre cele din urmă care ne mai ajung de la el: „Spune-mi mie pricina
pentru care ar trebui să părăsesc această ţară pe care am luat-o cu sabia. Am luat această
bucată de pământ, vreau ca ea să-mi rămână mie”.
 La vremea când cu atâta vehemenţă îşi apăra dreptatea la Cernăuţi, Ştefan era deja
foarte bolnav. Mâinile şi picioarele nu-l mai puteau ajuta. Curând, vestea despre iminenta
lui moarte a început să circule între vecinii Moldovei, stârnind panică la gândul că marginile
acestea de lume ar putea rămâne fără apărătorul de până atunci.

Tratamentele aplicate de cei trei medici care i-au vegheat sfârşitul nu au dus la niciun
rezultat. Marţi, 2 iulie 1504, domnul cel „iubit mult de supuşii săi” a trecut la cele veşnice.
Groapa de multă vreme pregătită în camera mormintelor de la Mănăstirea Putna i-a primit
rămăşiţele pământeşti într-o zi pe care n-a mai însemnat-o nimeni. Acolo, în mănăstirea sa
dragă, se odihneşte până în ziua de astăzi, sub o piatră în a cărei inscripţie nimeni nu a mai
completat data morţii.