comori.

org

Despre căsătoria cu un
necredincios

J. N. Darby
Despre căsătoria cu un necredincios J. N. Darby

Despre căsătoria cu un necredincios

Gândurile următoare au fost scrise într-o împrejurare specială, solemnă, când o tânără soră (întoarsă la
Domnul în 1853) a căzut în capcana de a accepta o cerere în căsătorie făcută de un om din lume. Ea a
plănuit să ascundă acest fapt de adunarea unde mergea, însă o întârziere care a apărut accidental i-a dat
ocazia unui frate să îi descopere intenţiile şi să o avertizeze în mod solemn. Ea a recunoscut greşeala, dar
a persistat în ea. După aceea a plecat la o rudă unde s-a îmbolnăvit de o febră violentă, pe care ea a
recunoscut-o din prima ca fiind disciplinarea Domnului. A murit după trei zile, Cuvântul Său a cercetat-
o şi a adus-o nu doar la o judecată de sine completă ci şi la o bucurie deplină. Detaliile, din diferite
motive, le voi omite.

Istoria precedentă relatează, în toată simplitatea creştină, fapte care arată cum Dumnezeu poate
interveni în disciplină pentru a-Şi elibera copiii Săi de tristele consecinţe spirituale care pot decurge din
cauza lipsei de credincioşie. O tânără creştină şi-a îngăduit să fie atrasă în a accepta o cerere în căsătorie
din partea unui om nemântuit. Conştiinţa ei i-a arătat în mod clar că acţiona împotriva voii lui
Dumnezeu. Însă ea nu a ştiut cum să se oprească la primul pas şi, pentru că nu a respins de îndată,
aceasta fiind necredincioşie şi păcat, gândul a ceea ce îi era oferit, nu a mai avut după aceea puterea de a
renunţa; iar Dumnezeu a fost nevoit să o ia din această lume pentru a o împiedica să facă un păcat pe
care ea nu dorea să îl comită, dar faţă de care nu avea puterea de a-i rezista. O, cât de dificil este să te
opreşti atunci când ai pornit pe un astfel de drum!

Oricui a observat cu atenţie umblarea creştinilor, şi i-a păsat de suflete cu o inimă cu oricât de puţin zel
pentru gloria Domnului şi cu dorinţă pentru binele spiritual al iubiţilor copii ai lui Dumnezeu, nu i-a
fost greu să înţeleagă influenţa fatală pe care lumea o exercită asupra lor atunci când obţine o cale de
intrare în inimile lor. Doar Dumnezeu cunoaşte, şi cel care a suferit de pe urma ei, prin ce mijloace
subtile şi sub ce deghizare binevoitoare invadează lumea adesea inima creştinului. Însă arătarea lui
Hristos faţă de suflet şi puterea prezenţei Lui, nu sunt niciodată căi prin care lumea se strecoară în
inimă. Prin urmare, aceia care se găsesc, prin har, lângă Hristos, sunt protejaţi de influenţa unor astfel
de sentimente, şi le pot judeca pe ele şi orice altceva care ar tinde să deschidă lumii, sau dorinţelor care
sunt în legătură cu lumea, o cale către inimă.

Noi suntem aici în război cu vrăjmaşul. El caută să ne surprindă când nu suntem în gardă. Şi, pentru a-şi
atinge scopul, ştie cum să transforme chiar şi în înger de lumină. Dacă nu suntem lângă Hristos şi nu
suntem îmbrăcaţi cu toată armura lui Dumnezeu, este imposibil să rezistăm uneltirilor lui. Principala
dificultate nu este în a rezista puterii lui Satan, căci Hristos l-a biruit pentru noi pe acest vrăjmaş teribil,
ci în a descoperi capcanele pe care ni le întinde şi, mai presus de toate, în a ne da seama că el este cel care
este la lucru. În luptele noastre cu vrăjmaşul, devine o chestiune a cunoaşterii stării propriilor noastre
inimi. Ochiul simplu(adică inima plină de Hristos) recunoaşte momeala iar sufletul se refugiază la
Domnul pentru izbăvire. Sau, afecţiunile ei fiind aţintite asupra lui Hristos, inima nu dă niciun câştig
eforturilor vrăjmaşului. O inimă care este simplă şi preocupată cu Domnul scapă de multe lucruri care
tulbură pacea celor care nu se află lângă El. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, sufletul tulburat şi
chinuit găseşte o resursă şi o restabilire completă în harul Celui pe care L-a uitat într-un mod atât de
nesăbuit. Însă savurează roadele harului prin multe suferinţe şi exerciţii ale inimii. Cu toate acestea, să
îşi facă curaj! El ştie cum să aducă eliberare precum şi să aibă compasiune.

© www.comori.org 2
Despre căsătoria cu un necredincios J. N. Darby

Acestea sunt două principii care caracterizează căile lui Dumnezeu cu noi. Pe de o parte, Dumnezeu are
grijă ca inima noastră să poată discerne scopul Lui; pe de alta, Hristos mijloceşte pentru noi în privinţa a
orice poate fi numit slăbiciune. Există dificultăţi reale de-a lungul drumului şi există slăbiciune în noi şi,
vai! o voinţă căreia nu-i place să fie strunită şi care se arată în mii de feluri în gând şi în faptă.
Slăbiciunile noastre, ca şi voinţa noastră, tind să ne împiedice să ajungem la ţinta călătoriei noastre; dar
este mare diferenţă în modul în care Dumnezeu acţionează în privinţa slăbiciunilor noastre şi în privinţa
voinţei noastre şi a gândurilor care decurg din aceasta. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi
mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a
încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii.” Dumnezeu judecă
gândurile şi intenţiile noastre prin Cuvântul Său. Nimic nu Îi scapă; El este credincios cu privire la noi.
Cuvântul Lui este în inimă ca un ochi faţă de care nimic nu este ascuns; „toate sunt goale şi descoperite
înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” Auzi aceasta, suflet nesăbuit care ai dori să te hrăneşti cu
iluzii că iubeşti? Nimic nu este ascuns; nimic din gândurile sau intenţiile tale nu este ascuns de ochii
Aceluia cu care avem a face.

Şi aceasta nu este totul. Cuvântul Său este simplu, limpede şi desluşit; el vorbeşte conştiinţei tale: îl auzi
oare? Ştii că atunci când Dumnezeu vorbeşte, ai de-a face cu Cel care vorbeşte, ca şi cu ceea ce El spune?
Vrei să I te împotriveşti şi să Îl provoci la gelozie? Nu poţi scăpa de El: El deja lucrează în conştiinţa ta şi
nu va renunţa niciodată la aceasta.

Vrei să loveşti cu piciorul împotriva ţepuşelor (Fapte 9:5)? Dar gândeşte-te mai degrabă la scopul pe care
îl are Dumnezeu în vedere. El te-ar fi putut lăsa să cazi în lucruri care, dacă nu ar interveni harul Său, ar
fi făcut întrega ta călătorie tristă şi umilitoare pentru tine, Ţi-ar fi putut spune ce I-a spus preaiubitului
Său Israel „Efraim s-a alipit de idoli: lăsaţi-l!” (Osea 4:17). Teribilă pedeapsă! Mai grea decât
disciplinarea exterioară cea mai severă! Dar Dumnezeul nostru nu ne va lipsi de lumina feţei Sale şi de
dulceaţa părtăşiei Lui. Pentru că Dumnezeu nu pedepseşte cu plăcere; este o lucrare ciudată pentru El,
după cum spune în Isaia 28:21. Dar păcatul rămâne totdeauna păcat în ochii Lui, şi nu îl poate îngădui.
Atunci, cum lucrează Dumnezeu în bietele noastre inimi? El le atinge prin Cuvântul Său, astfel încât
conştiinţa noastră să poată vedea totul aşa cum El vede. Ochiul Lui este îndreptat asupra noastră, asupra
inimii noastre, şi ochii conştiinţei noastre sunt luminaţi referitor la ce se întâmplă în inima noastră prin
Cuvântul care i-l descoperă pe Dumnezeu. Găseşti oare în inima ta gândirea unui pelerin, a unuia care îl
iubeşte pe Dumnezeu? Este o gândire în acord cu voia lui Dumnezeu – un gând care se potriveşte unuia
pe care Hristos l-a iubit atât de mult încât să se smerească până la moarte pentru el? Opreşte-te, biet
suflet, şi întreabă-te dacă îngădui gândul care te preocupă pentru că este plăcut lui Hristos, care S-a dat
pe Sine Însuşi ca să te salveze?

El are pe inimă mântuirea ta; El te iubeşte; El cunoaşte ce are potenţial să te ruineze, să te facă să cazi în
pustie. El nu va lucra după alte principii decît cele ale Sale - şi anume cele ale sfinţeniei – cele care sunt
plăcerea omului celui nou – cele care aparţin naturii divine. El nu se poate tăgădui pe Sine; 2. Timotei
2:13. El doreşte ca să nu trebuiască să suporţi disciplina teribilă pregătită pentru sufletul care s-a rătăcit.
EL doreşte ca să nu trebuiască să suferi pierderile în care te vor duce nebunia ta, dacă îţi îngădui să îţi
urmezi propria voinţă.

El doreşte ca să nu pierzi bucuria părtăşiei cu El, şi ca dovezile dragostei Lui pentru tine să nu fie
întrerupte sau slăbite în inima ta. El îţi vorbeşte prin Cuvântul Său, judecă gândurile şi intenţiile inimii
tale. Ai vrea mai degrabă să Îl auzi judecându-te, ca apoi să Îi ceri să te scape din ceea ce e prea greu
pentru tine? Sau vei spune, ca Israel „ Îi iubesc pe străini şi voi merge după ei” (Ieremia 2:25)? Ştii bine
că acest gând nu vine de la Hristos; nu L-ai întrebat, deşi poate ai îndrăznit să Îl rogi să îţi binecuvânteze
intenţiile şi să te călăuzească. Ştii cum Cuvântul judecă ceea ce păstrezi încă în inimă şi ceea ce are putere

© www.comori.org 3
Despre căsătoria cu un necredincios J. N. Darby

asupra ta; eşti sclavul şi nu stăpânul gândurilor tale. Nu, acel gând nu este de la Hristos, şi, câtă vreme îl
îngădui, Îl neglijezi pe Dumnezeu şi Cuvântul Său. Ei bine, aduci asupra ta pedeapsa lui Dumnezeu.
Dumnezeu este plin de îndurare şi are milă cu noi în slăbiciunile noastre. El este blând şi milos în căile
Sale; dar, dacă suntem determinaţi să ne urmăm propria voie, El ştie cum să o frângă. El guvernează
totul şi pe copii Săi în special. El nu se lasă batjocorit, şi ceea ce un om seamănă aceea va culege mai
târziu (Galateni 6:7). Cea mai rea pedeapsă ar fi ca El să ne lase să ne urmăm propriile căi.

Al doilea lucru asupra căruia aş vrea să atrag atenţia este cârmuirea pe care Dumnezeu o exercită în
privinţa copiilor Săi. El îi avertizează prin Cuvânt, şi, dacă ei nu ascultă, El intervine cu puterea Sa să îi
oprească din calea lor, pentru a-i putea binecuvânta. Vezi Iov 36:5-14; Iov 33:14-30. În căile lui
Dumnezeu mântuirea nu este pusă la îndoială. El se îngrijeşte de copii Săi şi îi disciplinează pe aceia pe
care Îi iubeşte. Oamenii despre care Duhul Sfânt vorbeşte în Iov sunt numiţi „cei drepţi”. Dumnezeu nu
îşi ia ochii de la ei, şi spune de asemenea lui Israel prin profetul Amos „Numai pe voi v-am cunoscut
dintre toate familiile pământului, de aceea voi cerceta asupra voastră toate nelegiuirile voastre.” (Amos
3:2)

În Epistola către Corinteni vedem că, atunci când creştinii au făcut din masa Domnului o scenă a
desfrâului, Dumnezeu şi-a întins mâna asupra lor. Unii dintre ei erau bolnavi iar alţii chiar adormiseră
(adică muriseră); şi apostolul atrage atenţia asupra acestui lucru când spune „Pentru că, dacă ne am
judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu
fim condamnaţi împreună cu lumea” (1. Corinteni 11:31). Ce gând solemn! Noi suntem sub mâna
Domnului care pedepseşte păcatul oriunde îl găseşte. El este un foc mistuitor şi, la timpul potrivit,
judecata începe de la casa Lui. Ce diferenţă între astfel de relaţii cu Dumnezeu şi bucuria dragostei şi a
părtăşiei cu El atunci când cel credincios nu Îl întristează pe Duhul Sfânt şi când umblă sub privirea Lui
şi în lumina feţei Sale! Nu mă îndoiesc că o mare parte dintre bolile şi încercările creştinilor sunt
disciplinări trimise de Dumnezeu datorită lucrurilor care sunt rele în ochii Săi, la care conştiinţa ar fi
trebuit să ia aminte, dar acest lucru a fost neglijat. Dumnezeu a fost nevoit să lucreze în noi efectul pe
care judecata de sine ar fi trebuit să îl producă înaintea Lui. Oricum, ar fi nedrept să presupunem că
toate necazurile sunt pedepse. Deşi ele sunt uneori pedepse, nu sunt totdeauna trimise datorită
păcatului. Există lucruri în suflet legate de caracterul natural şi care trebuie să fie corectate pentru ca să
putem trăi mai mult în părtăşie cu Dumnezeu şi să Îl glorificăm în toate detaliile vieţilor nostre. Ce nu
ştim cum să facem în privinţa acestor lucruri, Dumnezeu împlineşte pentru noi; dar există copii ai lui
Dumnezeu care fac greşeli la care conştiinţa lor ar trebui să fie sensibilă, şi pe care le-ar descoperi dacă
sufletul lor ar fi în prezenţa lui Dumnezeu.

Iacov s-a luptat toată viaţa împotriva lui însuşi, pentru că Dumnezeu îi cunoştea căile; şi, pentru a-l
binecuvânta, Dumnezeu a trebuit să se lupte cu el de asemenea, şi în aceste condiţii nu I-a plăcut să îi
facă cunoscut Numele Său. Cu totul diferită este istoria lui Avraam. Un ţepuş în carne i-a fost dat lui
Pavel pentru a preveni răul; în acest caz, pericolul nu se ivea datorită neglijenţei lui, ci datorită
abundenţei de descoperiri pe care le primise.

Când există dragoste reală care Îl recunoaşte pe Dumnezeu şi toate relaţiile în care El ne-a adus cu Sine
Însuşi, este absolut imposibil ca un creştin să îşi îngăduie să se căsătorească cu o persoană lumească, fără
a-şi încălca toate obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de Hristos. Dacă un copil al lui Dumnezeu se aliază
cu un necredincios, este evident că Îl scoate din discuţie pe Hristos şi că face aceasta în mod voit în cel
mai important eveniment al vieţii sale. Tocmai într-un asemenea moment ar trebui să aibă cea mai
intimă părtăşie de gânduri, sentimente, interese cu Hristos; şi El este cu totul exclus! Credinciosul se
înjugă alături de un necredincios. El a ales să trăiască fără Hristos; a preferat în mod deliberat să îşi facă
propria voie şi să îl excludă pe Hristos mai degrabă decât să renunţe la voinţa sa şi să se bucure de

© www.comori.org 4
Despre căsătoria cu un necredincios J. N. Darby

Hristos şi de aprobarea Sa. Şi-a dat inima altuia, abandonându-l pe Hristos şi refuzând să Îl asculte. Cu
cât există mai multe sentimente, cu atât inima este mai legată, cu atât mai deschis altceva a fost preferat
în locul lui Hristos. Ce decizie teribilă! să te decizi să îţi petreci astfel viaţa, alegându-ţi drept tovarăş un
vrăjmaş al Domnului. Influenţa unei astfel de uniri va fi obligatoriu aceea de a-l atrage pe credincios
înapoi în lume.

El a ales deja să accepte ceea ce este din lume ca pe cel mai iubit obiect al inimii sale; şi doar lucruri din
lume plac celor care sunt din lume, deşi rodul acestora este moartea (Romani 6:21-23); „Lumea trece, şi
pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1. Ioan 2:17). Ce poziţie
înspăimântătoare! Fie să eşuezi în credincioşia faţă de Hristos, fie să trebuiască în mod constant să te
împotriveşti tocmai acolo unde dragostea cea mai adâncă ar trebui să fie întărită în unitate deplină.

Adevărul este că, dacă nu intervine harul suveran al lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia creştină
totdeauna cedează şi, puţin câte puţin, începe să umble într-un mod lumesc. Nimic altceva nu este mai
firesc. Omul lumesc are numai dorinţe lumeşti. Creştinul, în afară de creştinismul lui, are carnea; şi mai
mult, şi-a abandonat deja principiile creştine pentru ca să-şi satisfacă firea, unindu-se cu cineva care nu Îl
cunoaşte pe Domnul. Rezultatul unei asemenea alianţe este că nu are niciun gând comun despre
subiectul care ar trebui să fie cel mai preţios inimii sale cu persoana care îi este cea mai dragă din lume,
care este ca o parte din el însuşi. Nu vor avea nimic altceva decât certuri: după cum este scris „Pot să
meargă împreună doi, fără să se fi învoit?” (Amos 3:3). Dacă nu, trebuie întâi să cedeze celor lumeşti şi
apoi să găsescă plăcere în aceasta; dar acest rezultat trist este pierdut din vedere atunci când se pun
prima dată în poziţia care va face acest lucru inevitabil. Creştinul este atras spre lume puţin câte puţin;
nu este în părtăşie cu Mântuitorul Său, şi găseşte plăcere în compania unei persoane care îi place fără să
se gândească la Isus. Când este singur, nu se gândeşte să se roage; când este cu cel pe care îl iubeşte, deşi
propria conştiinţă sau prieteni creştini l-ar putea avertiza, nu are tărie, şi Hristos nu are destulă putere
asupra inimii lui ca să îl conducă să îşi părăsească calea şi să renunţe la o dragoste despre care ştie că nu
este aprobată de Domnul. El se leagă mai mult sau mai puţin de alte motive, cum ar fi un sentiment al
onoarei – uneori, vai! de motive mult mai detestabile, cum ar fi un interes financiar - şi îşi sacrifică
conştiinţa, Mântuitorul, chiar sufletul său, atât cât depinde de el, şi, în orice caz, gloria lui Dumnezeu.
Ceea ce nu a fost la început decât un capriciu se transform în voinţă de nestăpânit.

Există o altă remarcă pe care istoria acestei persoane tinere mă conduce să o fac. Începutul drumului
unui suflet convertit, oricât de sincer ar fi, produce orice altceva în afară de judecarea sinelui şi a cărnii,
care, descoperindu-ne propriile slăbiciuni, ne determină să ne lăsăm povara la picioarele lui Isus. Atunci
căutăm putere doar în El, şi ne încredem doar în El.

Încrederea pe care un suflet - care se cunoaşte şi nu are încredere în sine - o are în Isus, îi dă o pace
trainică şi de nezdruncinat, atunci când a înţeles, nu doar ca o învăţătură, ci primind cu inima, adevărul
că doar El este dreptatea noastră. Dar ajungem la aceasta doar atunci când am stat în prezenţa lui
Dumnezeu şi am descoperit că noi suntem doar păcat, că Hristos este dreptatea desăvârşită şi că
Dumnezeu este dragoste perfectă. De atunci încolo, nu ne încredem în noi înşine, ne luptăm împotriva
noastră înşine, iar carnea şi vrăjmaşul nu mai au aceeaşi putere să ne amăgească.

Nu cred că această tănără despre care este vorba a fost dezbrăcată de sine însăşi. Există mulţi creştini în
această stare şi, deşi noi toţi suntem expuşi poate aceloraşi pericole, totuşi aceştia în mod special au de ce
să se teamă de amăgirile vrăjmaşului, pentru că nu au învăţat cât de mult ne poate înşela carnea, şi nu
ştiu cu ce trădător teribil avem de-a face. Când am ajuns să cunoaştem acestea, deşi poate exista vreo
lipsă de veghere, totuşi Hristos are un loc mai mare în inimă şi există mai mult calm şi mai puţin sine.

© www.comori.org 5
Despre căsătoria cu un necredincios J. N. Darby

Observaţi cât de înşelătoare este inima, şi cum pierde orice autocontrol când se depărtează de
Dumnezeu. Acea biată fată tânără (când se afunda mai mult şi mai mult în mlaştină, la graniţele cu care
se juca, după expresia ei), a rugat-o pe mama prietenei ei să facă tot ce îi stătea în putere ca să
îndepărteze orice obstacol; iar aceasta, o femeie oarecum evlavioasă, a fost surprinsă că A. era dispusă să
se căsătorească cu un om din lume.

Cât de vicleană şi înşelătoare este inima noastră! Cum ne transformă un idol în sclavii lui! Pentru că deşi
ne putem strădui să scăpăm de pericol, totuşi luăm măsuri să fim siguri că ceea ce dorim se va întâmpla,
chiar atunci când fugim de acel lucru. Ce lucru teribil să ne îndepărtăm de Dumnezeu! Această tânără,
mai înainte să fi fost prinsă în mreje de această dragoste, s-ar fi îndepărtat cu groază la ideea unei
asemenea fapte. Când inima L-a abandonat pe Dumnezeu, se teme de om chiar mai mult decât de
Dumnezeu. Dumnezeul care o iubea pe A., şi care era cu adevărat iubit de ea, a trebuit să o ia din această
lume în care nu avea curajul să se întoarcă pe calea cea dreaptă. Dumnezeu a luat-o la Sine. A murit în
pace, şi doar prin har a avut victorie. Credinciosul, care se bucură de pace în ultimele sale clipe, ar trebui
totdeauna să simtă că mâna lui Dumnezeu este la lucru acolo. Ce lecţie solemnă pentru aceia care doresc
să se depărteze de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui cel sfânt, pentru a-şi satisface vreo dorinţă care ar fi
fost uşor de învins la început, dar care, odată adăpostită în inimă, devine tiranică şi fatală! Fie ca
Dumnezeu să dea cititorului acestor rânduri, ca şi tuturor copiilor Lui, dorinţa să Îi caute prezenţa în
fiecare zi!

© www.comori.org 6