comori.

org

Încurajare pentru părinți

F. B. Hole
Încurajare pentru părinți F. B. Hole

Încurajare pentru părinți

(Extras din „Adevărul Scripturii”, vol. 18, 1926, pag. 180)

Nu e uşor să fii părinte în niciun caz. Este un lucru chiar mai serios şi mai plin de responsabilitate să fii
un părinte creştin, după cum au realizat fără îndoială şi cititorii care se află într-o astfel de situaţie.

Să presupunem că avem de-a face cu părinţi creştini care au copii mici. În timp ce aceştia îşi privesc
micuţii pe care îi iubesc, realizează că ei sunt părinţi după carne - dacă preluăm expresia folosită în Evrei
12:9 - şi că din punct de vedere ereditar copiii lor au aceeaşi fire păcătoasă despre care ei ştiu că este şi în
ei, şi probabil cu o puternică înclinare tocmai spre acele patimi şi păcate pe care spre necazul şi ruşinea
lor, ei ştiu că le-au avut de asemenea în vieţile lor. În ceea ce-i priveşte,ei au parte de experimentarea
binecuvântată a harului lui Dumnezeu şi a lucrării înviorătoare a Duhului Sfânt în ei, iar ca rezultat, au o
nouă natură, iar prin Duhul care le este dat lor ca credincioşi, ei ştiu că sunt în Hristos. Totuşi, ei nu pot
spune acelaşi lucru şi despre copiii lor, şi sunt extrem de conştienţi de faptul că naşterea din nou şi
credinţa în Hristos nu sunt transmise de la părinte la copil. Aceasta este situaţia: o situaţie care poate
cauza o serioasă şi profundă tulburare a inimii.

Nu de puţine ori oamenii şi-au exprimat surprinderea la priveliştea tinerilor care devin faimoşi pentru
neevlavia lor, şi care provin totuşi din familii deosebit de evlavioase; iar câteodată se spune - potrivit
argumentelor şi insinuărilor celor trei prieteni ai lui Iov - că explicaţia constă în faptul că în ceea ce-i
priveşte pe părinţi, trebuie să fie vreun păcat grav, sau cel puţin o greşeală în privinţa educaţiei. Totuşi,
dacă ne amintim ceea ce tocmai am afirmat, nu trebuie să ne surprindă faptul că de cele mai multe ori
cei care erau neîntorşi la Domnul au fost cei mai mari păcătoşi, iar când se convertesc devin cei mai
devotaţi sfinţi. Copiii au moştenit de la părinţii lor natura adamică, cel mai probabil cu o accentuare în
mod deosebit a a unei trăsături urâte sau a unor trăsături care, dacă n-ar fi fost harul lui Dumnezeu, ar fi
fost vizibile în viaţa părinţilor lor; iar ei vor continua în acest fel până când harul intervine de asemenea
în viaţa lor.

Dar au oare părinţii creştini vreun motiv pentru a aştepta o asemenea intervenţie? Pot ei, în mijlocul
încercărilor lor şi chiar al necazurilor sufleteşti, să se odihnească în anticiparea încrezătoare a lucrării lui
Dumnezeu care la timpul Său va lucra o eliberare mare şi salvatoare pentru preaiubiţii lor copii?

Am putea răspunde acestei întrebări importante prin a face referire la Evanghelie si prin a examina cu
atenţie cele şapte ocazii în care Domnul Isus a fost abordat de un părinte pentru copilul său. Acestea
sunt următoarele:

1. Fiica lui Iair: în Matei 9, Matei 5 şi Luca 8. Fata era în vârstă de 12 ani şi tocmai se îndrepta spre vârsta
resonsabilităţii; tatăl era un conducător al sinagogii; moartea acesteia era iminenta catastrofă. În necazul
lui, Iair a găsit soluţia de a apela la Domnul. El a fost auzit, însă catastrofa iminentă nu a fost evitată aşa
cum el sigur ar fi aşteptat cu mai multă sau mai puţină credinţă. Împrejurările au lucrat împreună să
îngreuneze situaţia, iar Domnul nu le-a schimbat. Totuşi rugămintea lui Iair nu a ajuns la urechi
neatente. Rugăciunea a fost ascultată cu putere deplină, care a întrecut credinţa tatălui, iar fata a fost
readusă la viaţă.

© www.comori.org 2
Încurajare pentru părinți F. B. Hole

2. Fiica femeii canaanite: în Matei 15 şi în Marcu 7. În acest caz, părintele era dintre naţiuni, având
originile într-un neam blestemat. Domnul Însuşi era pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, chiar locul întărit
al diavolului, aşa cum demonstrează Ezechiel 28:11-19, iar fiica ei era chinuită rău de un demon. Biata
femeie, cu toate că era o străină, a adus cazul copilei ei înaintea lui Isus. Nu a fost ascultată din prima.
Domnul a folosit această ocazie a intensităţii necazului ei pentru a lucra o stare deplină de sinceritate,
umilinţă şi mărturisire în sufletul ei. Dar, când şi-a ocupat adevăratul loc şi întâmplător şi-a exprimat
credinţa în mărinimia dărniciei Lui care se revarsă şi asupra unui câine dintre naţiuni aşa cum era şi ea,
acesteia i s-a împlinit în mod deplin dorinţa inimii cu privire la vindecarea fiicei sale. Rugămintea ei a
avut efect. Ea a fost ascultată.

3. Lunaticul, fiul unui om oarecare: în Matei 17, Marcu 9 şi Luca 9. Acest caz conţine câteva trăsături
deosebit de interesante. În absenţa Domnului care era pe muntele transfigurării, bărbatul a adus mai înâi
băiatul la cei nouă ucenici care au rămas, iar aceştia au eşuat în a scoate demonul. Eşecul ucenicilor pun
într-o lumină defavorabilă puterea Stăpânului, şi astfel, cunoscând prea bine răutatea extraordinară şi
încăpăţânarea demonului care îl stăpânea pe acest băiat, tatăl a venit la Domnul cu o credinţă slabă şi
zguduită, spunând: „Dacă poţi să faci ceva, ai milă de noi şi ajută-ne.” Acest lucru i-a dat Domnului
ocazia de a demonstra două lucruri. Primul lucru demonstrat a fost suprema putere a Sa, cu mult peste
posibilitatea adversarului de a se împotrivi. Demonul a făcut cel mai mare rău, ca şi cum ar fi vrut să
distrugă biata casă de lut, dacă, într-adevăr trebuia să o elibereze; totuşi Domnul l-a ridicat pe băiat şi l-a
redat tatălui său perfect sănătos. Al doilea lucru pe care l-a demonstrat, că singurul „dacă” despre care
ar fi putut fi vorba aici avea de-a face cu credinţa părintelui care a venit cu rugămintea, adresată harului
şi puterii Sale: „Dacă poţi! Toate sunt posibile pentru acela care crede.” Acestă măreaţă afirmaţie plină
de încurajare a fost făcută în legătură cu rugămintea unui părinte adresată lui Isus pentru vindecarea şi
binecuvântarea copilului său.

4. Copilaşii aduşi ca El să-Şi pună mâinile pe ei şi să Se roage: în Matei 19, Marcu 10 şi Luca 18. Şi
această situaţie este de un interes special. Copiii în cauză erau foarte tineri. „Copilaşi”, „copii tineri” şi
„bebeluşi” sunt descrierile date. Nu ni se spune cu exactitate cine i-a adus. În fiecare Evanghelie această
chestiune rămâne nespecificată. Cel mai probabil părinţii i-au adus; dacă au fost aduşi de alţii, acest
lucru face ca modul Domnului de a-i primi să fie mai deosebit. Mai mult, ucenici au fost deosebit de
ostili faţă de cererea lor, şi totuşi El „luându-i în braţe, punându-şi mâinile peste ei, i-a binecuvântat.”

5. Mama fiilor lui Zebedei cu fiii ei: în Matei 20. În acest caz „copiii” nu mai erau tineri, ci adulţi. Ba
mai mult, ei nu erau străini faţă de Domnul Isus, ci ucenicii Săi recunoscuţi, apostolii aleşi de El şi
aproape de sfârşitul perioadei de îndumare de către Domnul în Persoană. Cererea formulată de mama
lor nu avea de-a face cu vindecarea lor, sau cu binecuvântarea, fie ea fizică sau spirituală, ci avea de-a
face cu promovarea şi onoarea în Împărăţia viitoare a gloriei care se va arăta. Mândria şi plăcerea fireşti
ale unei mame cu privire la fiul ei căuta răsplătirea acestuia din mâna Lui şi a fost refuzată!

6. Fiul văduvei din Nain: în Luca 7. Din nou vedem câteva trăsături deosebite aici. Fiul cel mort era
adult şi era singurul fiu al mamei sale, iar ea era văduvă. Nu ni se spune despre biata femeie, care era
văduvă şi plângea, că a făcut vreo rugăminte când cele două mulţimi s-au întâlnit - mortul fiind centrul
unui grup; Hristosul, Prinţul Vieţii, centrul celuilalt grup. Totuşi, chiar dacă niciun strigăt pentru ajutor
nu ieşise de pe buzele ei, chiar dacă ea era poate conştientă de adevărata identitate a Celui Viu, El a
văzut-o; Lui Îi era milă de ea; El i-a spus: „Nu plânge!” El „a atins sicriul şi cei care-l duceau s-au oprit.
Şi El a spus: Tinere, ţie îţi spun: ridică-te! Şi mortul s-a ridicat şi a început să vorbească. Şi l-a dat mamei
lui.” Fiind mişcat în mila Sa infinită la vederea tânguirilor unei mame, adăugate la mâhnirea unei
văduve, El a acţionat fără a fi întrebat; iar puterea care întotdeauna a fost în slujba milei Lui, a lucrat o
vindecare pe care ea niciodată nu a aşteptat-o şi care i-a şters lacrimile.

© www.comori.org 3
Încurajare pentru părinți F. B. Hole

7. Un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum: în Ioan 4. Din nou avem de a face cu
implorări ale credinţei. Tatăl s-a dus personal la Isus şi L-a implorat să vină să-i vindece fiul. Adevărata
credinţă trebuia să fie încercată. Mulţimea necredincioasă nu se mulţumea decât cu semne şi minuni, iar
credinţa care se bazează numai pe lucruri care se văd nu este deloc o credinţă adevărată. În această
încercare, slujbaşul şi-a reînnoit cererea şi a fost întâmpinat de Domnul cu cuvintele: „Mergi, fiul tău
trăieşte.” Aici, credinţa lui a triumfat, pentru că fără nici cea mai mică manifestare care făcea apel la
vedere, bărbatul L-a luat pe Domnul pe cuvânt şi s-a dus acasă, pentru a fi întâmpinat pe drum de către
servitorii săi cu veştile pline de bucurie cu privire la însănătoşirea fiului său; o însănătoşire care a avut
loc cu o repeziciune miraculoasă chiar în ceasul în care Isus a rostit acel cuvânt de putere cu privire la el.
Nu e de mirare atunci că el şi toată casa lui au crezut! Lucrul remarcabil era că el crezuse deja dinainte,
pentru că credinţa înseamnă a-L lua pe El pe cuvânt, a crede ceea ce spune El, pentru că El o spune.

Am analizat pe scurt aceste şapte pasaje din Evanghelii care ne pot oferi un răspuns sigur şi sănătos -
deoarece este biblic - la întrebările noastre. Întrebarea era: Au părinţii creştini vreun motiv să aştepte ca
Dumnezeu să intervină în a-i binecuvânta pe copiii lor? Răspunsul plin de bucurie este: da, ei au din plin
motive de a aştepta aceasta. Este copilul lor un bebeluş? Domnul Isus a luat bebeluşi în braţele Sale şi i-a
binecuvântat. Este vorba de vreo fiica sau vreun fiu chinuit de puterea diavolului, sau aproape de
moarte, sau chiar mort? Sau este vorba despre vreun fiu adult şi urmărit ca o pradă de către moarte
căreia nu-i pasă de nimic altceva? În fiecare situaţie El a ascultat şi a adus vindecare. E adevărat că într-o
situaţie a fost vorba de o amânare, însă în aceste circumstanţe întârzierea a fost îngăduită. Într-o altă
situaţie trebuia ca mai întâi să aibă loc o lucrare de judecată de sine sinceră în sufletul îndurerat al
mamei care făcea parte dintre naţiuni; în alt caz vedem mustrarea blândă a unei credinţe slabe şi
zdruncinate a unui tată îndurerat; iar în altă situaţie vedem încercarea unei credinţe sincere care se poate
manifesta cu mult mai vizibil; iar toate aceste moduri spirituale de a se ocupa de părinţi au necesitat
câteva amânări. Totuşi, în fiecare situaţie, strigătul lor a fost auzit şi au fost satisfăcuţi din belşug.

Totuşi, a existat o excepţie, care a fost cu mult mai remarcabilă pentru că cei care cereau în această
situaţie erau în mod cert ucenici şi slujitori ai Domnului dinainte de a veni cu cererea lor. Într-adevăr, ei
erau singurii din cei şapte despre care putem afirma cu încredere aceasta, iar ei au fost singurii care au
fost întâmpinaţi cu un refuz! Ah, ei n-au venit însă pentru binecuvântare, vindecare şi salvare, ci pentru
onoare şi promovare! În aceasta stă secretul dezamăgirii lor, şi de aceea singura excepţie este cea care
confirmă regula.

Noi, cei care suntem părinţi creştini, putem astfel să ne punem pe genunchi cu încredere şi să aducem
situaţiile copiilor noştri înaintea Domnului. Dacă le aducem cu dorinţa ca ei să aibă parte de distincţie şi
glorie, pentru ca mândria şi plăcerea noastră firească să fie mărită de faptul că ei sunt renumiţi, fie în
această lume, fie în cea care va veni, nu avem vreun fundament pentru a aştepta ca Domnul să acţioneze.
Dacă însă vom aduce aceste situaţii pentru ca nevoia lor disperată să fie întâmpinată şi binecuvântarea
lor împlinită, El ne va asculta. Circumstanţele schimbătoare din viaţa noastră nu vor fi o piedică. Putem
fi iudei sau dintre naţiuni, oameni cu puţină credinţă sau cu o credinţă puternică, sau chiar într-atât de
copleşiţi de durere încât nici măcar nu se aude strigătul nostru - nu are vreo importanţă. Copiii pot fi
tineri sau bătrâni, chinuiţi în sufletul sau trupul lor, sau fără nicio durere - nu are importanţă. Domnul
va vindeca. El va binecuvânta. O va face la timpul Său, astfel încât să-l încerce şi să-l binecuvânteze atât
pe părinte cât şi pe copil, chiar dacă ar putea fi întârziere; însă El o va face, şi o va face cu blândeţe, chiar
luându-i în braţele iubirii Sale pentru a-i binecuvânta.

El nu mai este pe pământ ca inima îndurerată de părinte să strige înaintea Lui „Doamne, Te implor, ai
milă de fiul meu”- sau de „fiica mea” în funcţie de care este situaţia. Domnul este înălţat la ceruri cu
toată puterea la dispoziţia Sa. Totuşi, El este neschimbat în mila Sa ca de altfel în orice altă privinţă. „Isus

© www.comori.org 4
Încurajare pentru părinți F. B. Hole

Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.” De aceea strigătului tău i se va răspunde de către neschimbatul
şi neschimbătorul Hristos în acelaţi mod neschimbat. Nu este aceasta de ajuns?

© www.comori.org 5