Cuvântul IPS Daniel la canonizarea Sf.

Ștefan cel Mare

Cinsteşte pe marele Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei ca sfânt al neamului

românesc. De aceea, în câteva cuvinte este nevoie să arătăm ce însemnează cinstirea
sfinţilor, că Dumnezeu nu este minunat atunci când stă în singurătate şi nici nu este
minunat atunci când păstrează sfinţenia Sa fără să o împărtășească şi altora, ci el se
preamăreşte, sau devine şi mai minunat atunci când împărtăşeşte darurile sale, inclusiv
sfinţenia sa, oamenilor. Şi cu atât este mai mare minunea aceasta, cu cât sfinţenia Sa ne-o
împărtăşeşte nouă, oamenilor căzuți prin păcat, dar tocmai ridicaţi prin harul Său sau
sfinţenia Sa. Când biserica cinsteşte pe sfinţi, ea nu cinsteşte pe oameni în singurătatea
lor şi nici pe oameni în orgoliul lor şi nici pe oameni în autosuficiența lor, ci atunci când
biserica cinsteşte pe sfinţi, cinsteşte pe Dumnezeu prezent şi lucrător în oameni. De
aceea, cinstirea sfinţilor nu umbrește şi nu micşorează cu nimic slava şi sfinţirea lui
Dumnezeu, ci o face mai minunată, mai frumoasă, mai diversificată. Deci, noi când
cinstim pe sfinţi, cinstim pe Dumnezeu, lucrător în ei. De aceea în biserica ortodoxă
duminica tuturor sfinţilor este plasată imediat după sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh,
că Sfântul Duh nu are faţă, Sfântul Duh nu S-a arătat întrupat ca Mântuitorului Iisus
Hristos ca să fie un vis-a-vis al nostru, ci faţa Sfântului Duh se arată multiplicată,
diversificată în sfinţi. În faţa fiecărui sfânt strălucește lumina, bucuria, pacea şi virtuţile
Sfântului Duh. De aceea biserica există în lume pentru a face din oameni sfinţi. Biserica,
pe care nici porţile iadului nu o vor birui, este în primul rând comuniunea sfinţilor, aşa
după cum ne arată picturile exterioare din Bucovina, mai ales de la Mănăstirea Suceviţa
în care pe scara virtuţilor, sfinţii care urcă și nu cad niciodată, nu lasă nici un gol între ei,
nici o discontinuitate, ci o comuniune nesfârşită leagă pe Hristos cu umanitatea, în primul
rând prin scris. Deci, Sfântul şi Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost trecut în
rândurile sfinţilor datorită vajnicului său popor. În timpul vieţii sale şi îndată după
moartea sa şi de atunci până astăzi a recunoscut lucrarea lui Dumnezeu în robul Său,
Ştefan al Moldovei.
Biserica nu cinsteşte în sfinţi slăbiciunile firii noastre umane, căzută prin păcat, ci
cinsteşte ridicarea naturii umane prin harul lui Dumnezeu. Aşa de pildă, în Sfântul Pavel ,
biserica nu cinsteşte pe prigonitorul bisericii, ci pe Apostolul convertit care a fost şi și-a
dat viaţa pentru acelaşi Hristos pe Care mai întâi L-a prigonit. În Maria Egipteanca,
biserica nu cinsteşte căderile firii umane, ci înălţarea firii umane prin pocăinţă, prin
rugăciune, prin smerenie şi prin dragoste jertfelnică faţă de Dumnezeu. Tot aşa în Ştefan
cel Mare, biserica nu cinsteşte natura umană, ci lucrarea lui Dumnezeu care l-a făcut
purtător de biruinţă. Trei lucruri fac dintr-un om păcătos un sfânt. Mai întâi, dreapta
credinţă a bisericii; în al doilea rând, pocăinţa adevărată, regretul pentru păcate şi
strădania permanentă de a ne ridica din nou prin spovedanie, prin iertare, prin facere de
bine; şi în al treilea rând, ceea ce ridică pe omul căzut din păcat și îl face sfânt, este

1
dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ei bine, Ştefan al Moldovei a fost omul
care a întrunit toate aceste 3 condiţii ale sfinţeniei. A fost un apărător al dreptei credinţe,
aşa cum reiese din scrisoarea sa din 25 ianuarie 1475 adresată creştinătăţii întregi. În
această scrisoare se arată că Ştefan are conștiința că Moldova este poarta creştinătăţii şi
că ţara lui, deşi mică, și poate neînsemnată în ochii multora, are de la Dumnezeu vocaţia
sau chemarea să apere credinţa în viitor, iar în pisaniile scrise, sau ridicate, sau puse în
zidurile mănăstirilor pe care le-a construit, el se numeşte pe sine însuşi bine-cinstitorul şi
de Hristos iubitorul Ştefan Voievod. Iubitor de Hristos şi bine-cinstitor, adică drept-
măritor, aşa a avut conştiinţa de a fi în această parte a porții Europei. Niciodată Ștefan nu
a avut conştiinţa că apără doar ţara, ci deodată cu ţara şi poporul apăra credinţa creştină.
Înainte de începerea luptei, Ştefan săruta icoana triptic reprezentând pe Mântuitorul Iisus
Hristos, pe Maica Domnului în partea sa dreaptă, iar de-a stânga pe a Sf. Ioan
Botezătorul. Icoana aceasta întreită, iubiţi credincioşi, poate puţini ştiu, este icoana
judecăţii din urmă, când Hristos, judecătorul viilor şi al morţilor va veni cu slavă să
judece lumea după dreptate. Maica Domnului reprezentând biserica mijloceşte în
milostivirea dreptului judecător, să aibă milă de lumea pe care a zidit-o dreapta Sa. În
partea stângă, Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare om născut din femeie, reprezentând
Vechiul Testament, mijloceşte şi el în faţa dreptului Judecător. Ei bine, această icoană a
judecăţii din urmă, a judecăţii tuturor, a persoanelor și a națiunilor sau a popoarelor, o
purta Ştefan cu el. Înainte de începerea luptei, se ruga şi se închina la ea, se supunea
judecăţii lui Dumnezeu. De aceea, biruinţele sale totdeauna le-a socotit ca fiind biruinţa
lui Dumnezeu. „Cu voia Atotputernicului Dumnezeu am biruit pe păgâni”, spune el în
scrisoarea către principii creştini ai Europei, „Cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu”.
Iar când se întâmplă să fie învins, desigur foarte rar, întru smerenie şi pocăinţă recunoaşte
de asemenea judecata lui Dumnezeu şi spune pe inscripţia bisericii de la Războieni: „Cu
voia lui Dumnezeu…”. În faţa darului lui Dumnezeu, poporul a recunoscut sfinţenia lui,
asemenea Sfântului Apostol Pavel, care a spus: ceea ce sunt, sunt prin harul lui
Dumnezeu, iar cronicarii spun de biruinţa lui de la Vaslui că de la Dumnezeu singur am
numit că este această izbândă. Ştefan avea conştiinţa că puterea lui Dumnezeu lucrează
prin el pentru credința poporului pe care-l apăra. Desigur, în al treilea rând, dragostea lui
jertfelnică. Tehnica voievodului s-a văzut în ridicarea de altare de jertfă, în altarele
sfintelor mănăstiri biserici. Aşa cum iubeşti o persoană şi simţi nevoia să-i faci un dar, aşa
iubitorul de Hristos Ştefan al Moldovei a înălţat daruri sfinte şi trainice către Hristos,
izvorul biruinţei şi Domnul istoriei, construind prea frumoase mănăstiri şi biserici.
În timpul luptei Ştefan era în stare de jertfă. Ori de câte ori mergea la luptă, se
expunea în stare de jertfă. De aceea credem că, deşi şi alţi voievozi din ţară au zidit
biserici şi mănăstiri, totuşi nici unul nu s-a bucurat de cinstire din partea popului ca
Ştefan cel Mare, pentru că nici unul nu s-a pus în stare de jertfă, de dragoste jertfelnică
pentru credinţă şi neam de-atâtea ori de câte s-a pus Ştefan cel Mare.
Pentru această dragoste jertfelnică poporul l-a plâns în 2 iulie 1504 când în doliu
la Mănăstirea Putna, cu jale şi plângere multă şi plângeau toţi după dânsul ca după un

2
părinte al lor, ne spune cronicarul Grigore Ureche. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române în 21 iunie a proclamat ceea ce poporul a recunoscut de-al lungul veacurilor, l-a
proclamat sfânt pe Ştefan cel Mare, preamărind astfel în persoana sa lucrarea lui Hristos
biruitorul, lucrarea Sfântului Duh şi ajutorul sfinţilor de care s-a bucurat Ştefan cel Mare.
Pe unul din epitafe închinat Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă, Ştefan a lăsat
scris: „Putătorule de biruinţă, ajutătorul sărmanilor, nu uita pe robul tău Ştefan Voievod”.
Asemenea Sfântului Gheorghe, care a fost purtător de biruinţă, poporul are spre cinstire
acum un alt sfânt purtător de biruinţă, pe Ştefan Voievod.
În încheiere am dori să spunem următorul lucru: De ce doar acum a fost posibilă
trecerea în rândurile sfinţilor a marelui voievod Ştefan al Moldovei? Este bine ştiut faptul
că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a încercat de mai multe ori să treacă în
rândul sfinţilor pe Ştefan Voievod, ca de altfel şi pe Constantin Brâncoveanu,
împrejurările însă nu au permis acest lucru. Ei bine, totuşi credem că dacă acest lucru a
fost posibil astăzi, nu este o simplă întâmplare, ci discernem voia lui Dumnezeu în însuşi
momentul pe care el l-a ales ca pentru prima dată în istoria poporului român să fie
canonizat şi voievozi bine-credincioși. Acum în Răsăritul Europei, după prăbuşirea
regimurilor, domniilor aprinse, demolatoare de biserici şi mănăstiri, a binevoit Dumnezeu
să fie canonizați domnitori şi apărători ai dreptei credinţe şi mari ctitori de biserici şi
mănăstiri. Acum când poporul se află mai mult în libertate şi poate zidi biserici şi
mănăstiri, canonizarea lui Ştefan cel Mare ne face să ne redescoperim toţi, tineri şi
vârstnici, ca un neam de voievozi, apărători ai credinţei şi ctitori de lăcaşuri sfinte şi de
cultură sfântă. Aşa să ne ajute Dumnezeu!