ENCICLICA SFÂNTULUI ŞI MARELUI SINOD

-7-

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Cântare de mulţumire înălţăm Dumnezeului închinat în Treime, Celui

Care ne-a învrednicit să ne întâlnim împreună în zilele Cincizecimii în insula
Creta, cea sfinţită de Apostolul Neamurilor, Pavel, şi de ucenicul său, Tit,
„adevăratul fiu după credinţa cea de obşte ” (Tit 1, 4), şi, cu insuflarea
Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii
noastre Ortodoxe, convocat de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul
Ecumenic, în acord comun cu Preafericiţii Întâistătători ai Preasfintelor
Biserici Ortodoxe, spre slava numelui Său celui binecuvântat şi spre binele
poporului lui Dumnezeu şi al lumii întregi, împreună mărturisind cu
dumnezeiescul Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai
lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu ” (1 Corinteni 4, 1).
Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolică reprezintă o mărturie autentică a credinţei în Hristos Dumnezeu-
Omul, Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, prin
toată activitatea Sa pe pământ, prin jertfa pe Cruce şi prin învierea Sa, L-a
descoperit pe Dumnezeul în Treime ca iubire nemărginită. Aşadar, cu o
singură gură şi o inimă adresăm cuvântul „nădejdii din noi” (1 Petru 3, 15)
nu numai către fiii Preasfintei noastre Biserici, ci şi către toţi oamenii, „ celor
de departe şi celor de aproape ” (Efeseni 2, 17). „Nădejdea noastră” (1
Timotei 1, 1), Mântuitorul lumii, S-a descoperit „ Dumnezeu cu noi” (Matei 1,

1
23) şi ca Dumnezeu „pentru noi” (Romani 8, 32), „Care voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină ” (1 Timotei 2,
4).
Vestind mila şi netăinuind binefacerea, cunoscând cuvintele Domnului
că „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece ” (Matei 24,
35), cu „bucurie deplină” (1 Ioan 1, 4), binevestim cuvântul credinţei, al
nădejdii şi al dragostei, privind înainte către „ ziua cea neînserată, cea
continuă, cea fără de sfârşit ” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron). Faptul
că „cetatea noastră este în ceruri ” (Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întăreşte
mărturia noastră în lume.
Prin aceasta, urmăm tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor noştri care L-au
binevestit pe Hristos şi prin trăirea mântuitoare a credinţei Bisericii prin El,
teologhisind „pescăreşte”, adică apostolic către oamenii de orice vârstă,
pentru a le transmite Evanghelia libertăţii „ întru care Hristos ne-a făcut
liberi” (Galateni 5, 1). Biserica nu trăieşte pentru sine. Ea se oferă pentru
întreaga omenire, pentru înălţarea şi înnoirea lumii în ceruri noi şi pământ
nou (cf. Apocalipsa 21, 21). Astfel, ea oferă mărturia evanghelică şi împarte
lumii darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea, dreptatea, reconcilierea,
puterea Învierii şi aşteptarea veşniciei.

I. Biserica: Trupul lui Hristos, chipul Sfintei Treimi

1. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este o comuniune
divino-umană după chipul Sfintei Treimi, o pregustare şi vieţuire a celor din
urmă în Sfânta Euharistie şi descoperire a slavei lucrurilor viitoare, şi, ca o
Cincizecime continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezenţa şi

2
mărturia „Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere ” (Marcu 9, 1). Ca
Trup al lui Hristos, Biserica „adună” (Matei 23, 37) lumea la El, o
transfigurează şi o adapă cu „apa, curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4,
14).
2. Urmând cuvintelor constituente ale Domnului, Întemeietorul Bisericii, la
Cina de Taină împreună cu ucenicii Săi despre Taina Sfintei Euharistii,
tradiţia apostolică şi patristică a subliniat caracterul Bisericii ca „ trup al lui
Hristos” (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19; 1 Corinteni 10, 16-17; 11,
23-29), punând-o întotdeauna în legătură cu taina întrupării Fiului şi
Cuvântului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. În acest
duh, întotdeauna a fost subliniată legătura indisolubilă atât dintre întreaga
taină a dumnezeieştii iconomii în Hristos şi taina Bisericii, cât şi dintre taina
Bisericii şi Taina Sfintei Euharistii, care este confirmată în mod continuu în
viaţa sacramentală a Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt.
Biserica Ortodoxă, fidelă acestei tradiţii apostolice unanime şi
experienţei sacramentale, constituie continuarea autentică a Bisericii celei
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, după cum este mărturisită în
Simbolul de credinţă şi confirmată de învăţătura Părinţilor Bisericii. Astfel, ea
este conştientă de marea ei responsabilitate nu numai pentru trăirea
autentică a experienţei sale de către trupul eclezial, ci şi pentru mărturia
credibilă a adevărului înaintea tuturor oamenilor.
3. Biserica Ortodoxă, în unitatea şi sobornicitatea (n.trad. plenitudinea) ei,
este Biserica Sinoadelor, începând cu Sinodul Apostolic din Ierusalim
(Faptele Apostolilor 15, 5-29) şi până astăzi. Biserica în sine este un Sinod,
stabilit de Hristos şi călăuzit de Duhul Sfânt, conform cuvântului apostolic:

3
„părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28). Prin
Sinoadele Ecumenice şi Locale, Biserica a binevestit şi binevesteşte taina
Sfintei Treimi, care s-a descoperit prin întruparea Fiului şi Cuvântului lui
Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în mod neîntrerupt în istorie prin
sinoadele ulterioare, de autoritate universală, cum sunt, spre exemplu,
Marele Sinod convocat de Marele Fotie, Patriarhul Constantinopolului (879-
880) şi Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palama (1341,
1351, 1368), prin care s-a confirmat adevărul de credinţă, în special cu
privire la purcederea Duhului Sfânt şi participarea omului la energiile divine
necreate. De asemenea, şi prin Sfintele şi Marile Sinoade din Constantinopol
din anul 1484 pentru respingerea conciliului unionist de la Florenţa (1438-
1439), cele din anii 1638, 1642, 1672 şi 1691 pentru respingerea
învăţăturilor protestante, precum şi cel din 1872 pentru condamnarea
etnofiletismului ca erezie ecleziologică.
4. Sfinţenia omului nu poate fi concepută în afara trupului lui Hristos, „ care
este Biserica” (Efeseni 1, 23). Sfinţenia izvorăşte de la Cel ce este singurul
Sfânt. Ea este participarea omului la sfinţenia lui Dumnezeu în „ comuniunea
sfinţilor”, după cum este propovăduită în ecfonisul rostit de preot în timpul
Sfintei Liturghii: „Sfintele sfinţilor” şi în răspunsul credincioşilor: „Unul Sfânt,
Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin ”. În acest
sens, Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază faptul că Hristos, „ fiind Sfânt
prin fire, ca Dumnezeu, (…) Se sfinţeşte pentru noi în Sfântul Duh (…). Și
(Hristos) făcea aceasta pentru noi, nu pentru Sine, ci pentru ca de la El şi
întru El, primind primul începutul sfinţirii, harul sfinţirii să treacă deci la tot
neamul” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11).

4
Prin urmare, potrivit Sfântului Chiril, Hristos este „persoana noastră
comună”, prin recapitularea întregului neam omenesc în umanitatea Sa
proprie, „căci noi toţi eram în Hristos, şi omenescul comun redobândeşte
viaţa în Persoana Lui” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11), de aceea şi
este singurul izvor de sfinţire a omului în Duhul Sfânt. În acest duh, sfinţenia
este participarea omului atât la taina Bisericii, cât şi la Sfintele ei Taine,
având în centru Sfânta Euharistie, care este „ o jertfă vie, sfântă, bine
plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). „Cine ne va despărţi pe noi de
iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea,
sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris:
Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de
junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela
Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37). Sfinţii întrupează identitatea
eshatologică a Bisericii ca doxologie veşnică înaintea tronului pământesc şi
ceresc al „Împăratului slavei” (Psalmul 23, 7), închipuind Împărăţia lui
Dumnezeu.
5. Biserica Ortodoxă Sobornicească este alcătuită din paisprezece Biserici
locale Autocefale, recunoscute la nivel panortodox. Principiul autocefaliei nu
poate funcţiona în detrimentul principiului sobornicităţii şi unităţii Bisericii.
Prin urmare, considerăm că înfiinţarea Adunărilor Episcopale în Diaspora
Ortodoxă, alcătuite din toţi episcopii recunoscuţi canonic din fiecare regiune,
care continuă să fie sub jurisdicţiile lor canonice, de care depind astăzi,
reprezintă un pas pozitiv în vederea organizării lor canonice, iar funcţionarea
acestor Adunări asigură respectarea principiului ecleziologic al sinodalităţii.

5
II. Misiunea Bisericii în lume
6. Lucrarea apostolică şi propovăduirea Evangheliei, cunoscută ca misiune,
stau la baza identităţii Bisericii, ca păstrare şi respectare a poruncii
Domnului: „Mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). Aceasta este
suflarea de viaţă, pe care o insuflă Biserica în societatea umană şi care
îmbisericeşte lumea prin Bisericile locale nou-înfiinţate de pretutindeni. În
acest duh, credincioşii ortodocşi sunt şi trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în
lume. Această misiune trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci în mod liber,
cu iubire şi respect faţă de identitatea culturală a oamenilor şi popoarelor. În
acest demers trebuie să participe toate Bisericile Ortodoxe cu respectul
cuvenit pentru ordinea canonică.
Participarea la Sfânta Euharistie este un izvor de râvnă apostolică
pentru evanghelizarea lumii. Împărtăşindu-ne din Sfânta Euharistie şi
rugându-ne pentru lume în adunare sfântă, suntem chemaţi să continuăm
„liturghia de după Liturghie” şi să oferim mărturia despre adevărul de
credinţă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, împărtăşind darurile lui
Dumnezeu cu întreaga omenire, ascultând de porunca clară a Domnului,
dinaintea Înălţării Sale: „Și Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată
Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului ” (Faptele Apostolilor 1,
8). Cuvintele de dinaintea Dumnezeieştii Împărtăşiri, „Se frânge şi Se
împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte, Cel ce Se
mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte ”, subliniază faptul că Hristos,
ca „miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) şi ca „pâine a vieţii” (Ioan 6, 48), ni
Se oferă ca Iubire veşnică, unindu-ne cu Dumnezeu şi unul cu altul. Ne

6
învaţă să împărţim darurile lui Dumnezeu şi să ne oferim pe noi înşine
tuturor într-un mod asemănător lui Hristos.
Viaţa creştinilor este mărturia de necontestat despre înnoirea tuturor în
Hristos – „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au
trecut, iată toate s-au făcut noi ” (2 Corinteni 5, 17) – şi chemarea tuturor
oamenilor de a participa personal întru libertate la viaţa veşnică, la harul
Domnului nostru Iisus Hristos şi la iubirea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a
experimenta comuniunea Sfântului Duh în Biserică. „ Taina mântuirii se
lucrează numai în cei ce vor, nu şi în cei ce rămân sub stăpânirea care-i
robeşte” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl
nostru). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societăţile
contemporane secularizate, precum şi evanghelizarea celor care nu L-au
cunoscut încă pe Hristos, reprezintă datoria necontenită a Bisericii.

III. Familia: Icoana iubirii lui Hristos faţă de Biserică

7. Biserica Ortodoxă consideră unirea indisolubilă de iubire dintre bărbat şi
femeie „taină mare… în Hristos şi în Biserică ” (Efeseni 5, 32), iar familia ce
rezultă din aceasta, care constituie singura garanţie pentru naşterea şi
creşterea copiilor, în conformitate cu planul dumnezeieştii iconomii, o
consideră „mică biserică” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola
către Efeseni), oferindu-i sprijinul pastoral corespunzător.
Criza contemporană a căsătoriei şi familiei este rezultatul crizei
libertăţii ca responsabilitate, al restrângerii acesteia la o realizare de sine
orientată spre plăcere, al identificării ei cu mulţumirea de sine individualistă,
cu autosuficienţa şi autonomia, şi al pierderii caracterului sacramental al

7
unirii bărbatului cu femeia, precum şi al neglijării etosului jertfelnic al iubirii.
Societatea contemporană secularizată abordează căsătoria prin criterii pur
sociologice şi pragmatice, considerând-o o simplă formă de relaţionare, una
dintre multe altele, toate acestea pretinzând dreptul egal la garantare
instituţională.
Căsătoria este laboratorul vieţii în iubire, alimentat de Biserică, şi darul
inegalabil al harului lui Dumnezeu. „Mâna din înălţime” a lui Dumnezeu, „Cel
ce uneşte”, „este prezentă nevăzut şi pe cei ce se însoţesc îi uneşte” cu
Hristos şi unul cu altul. Cununile care se aşază pe capul mirelui şi cel al
miresei, în timpul săvârşirii Tainei, fac trimitere către dimensiunea de jertfă
şi devotament deplin faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. De
asemenea, fac referire la viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, descoperind
finalitatea eshatologică a tainei iubirii.
8. Sfântul şi Marele Sinod se adresează, cu iubire şi atenţie deosebită,
copiilor şi tuturor tinerilor. În mijlocul haosului definiţiilor contradictorii cu
privire la identitatea copilăriei, Preasfânta noastră Biserică subliniază
cuvintele Domnului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu
veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3) şi „Cine nu va primi împărăţia
lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), precum şi toate
cele pe care le spune Mântuitorul despre cei care îi „ împiedică” (Luca 18, 16)
pe copii să se apropie de El şi despre cei care „ îi smintesc” (Matei 18, 6).
Biserica le oferă tinerilor nu doar „sprijin”, ci şi „adevărul” noii vieţi
divino-umane în Hristos. Tinerii ortodocşi trebuie să conştientizeze că sunt
purtători ai tradiţiei seculare şi binecuvântate a Bisericii Ortodoxe. În acelaşi
timp, ei sunt şi continuatorii acestei tradiţii, care vor păzi plini de curaj şi vor

8
cultiva cu dinamism valorile veşnice ale Ortodoxiei pentru a oferi mărturia
creştină dătătoare de viaţă. Din rândul lor vor veni viitorii slujitori ai Bisericii
lui Hristos. Aşadar, tinerii nu sunt doar „viitorul” Bisericii, ci şi expresia activă
a vieţii iubitoare de Dumnezeu şi de oameni a Bisericii în prezent.

IV. Educaţia în Hristos

9. În zilele noastre, se observă noi tendinţe în domeniul formării şi educaţiei
referitoare la conţinutul şi scopurile educaţiei, la abordarea vârstei copilăriei,
la rolul profesorului şi al elevului, precum şi al şcolii contemporane. De
vreme ce educaţia nu se referă doar la ceea ce este omul, ci şi la ceea ce
trebuie să fie şi la conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine înţeles că
imaginea pe care o avem cu privire la om şi la sensul existenţei sale ne
determină viziunea cu privire la educaţia sa. Și Biserica Ortodoxă este
îngrijorată profund de sistemul educaţional secularizat şi individualist
dominant astăzi, care agasează generaţia tânără.
În centrul grijii pastorale a Bisericii se află o educaţie care urmăreşte
nu doar cultivarea intelectuală, ci şi edificarea şi dezvoltarea întregii
persoane umane ca fiinţă psihosomatică şi spirituală, în conformitate cu
principiul întreit: Dumnezeu, om, lume. Prin cuvântul său catehetic, Biserica
Ortodoxă, cu multă grijă, cheamă poporul lui Dumnezeu şi, în special, tinerii
să participe conştient şi activ la viaţa Bisericii, care cultivă în ei „dorinţa
desăvârşită” a vieţii în Hristos. Astfel, plenitudinea creştinilor află un sprijin
existenţial în comuniunea divino-umană a Bisericii şi experimentează în
aceasta perspectiva resurecţională a îndumnezeirii prin har.

9
V. Biserica în faţa provocărilor contemporane
10. Biserica lui Hristos se confruntă astăzi cu expresii extreme sau chiar
provocatoare ale ideologiei secularizării, prezente în evoluţiile politice,
culturale şi sociale. Un element de bază al ideologiei secularizării a fost din
totdeauna şi continuă să fie până astăzi deplina autonomizare a omului faţă
de Hristos şi faţă de influenţa duhovnicească a Bisericii, prin identificarea
arbitrară a Bisericii cu conservatorismul, precum şi prin caracterizarea ei
nefundamentată istoric drept un pretins impediment în calea progresului şi
dezvoltării. În societăţile secularizate contemporane, omul, îndepărtat de
Dumnezeu, identifică libertatea sa şi sensul vieţii sale cu autonomia absolută
şi eliberarea de scopul său veşnic, având ca rezultat o serie de neînţelegeri şi
falsificări deliberate ale tradiţiei creştine. Astfel, dăruirea de sus a libertăţii în
Hristos şi înaintarea la „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos ” (Efeseni 4, 13)
sunt considerate ca potrivnice tendinţelor omului de mântuire proprie.
Iubirea jertfelnică este apreciată ca fiind incompatibilă cu individualismul, în
timp ce caracterul ascetic al etosului creştin este considerat ca o provocare
insuportabilă în calea fericirii individului.
Identificarea Bisericii cu conservatorismul, incompatibil cu progresul
civilizaţiei, este arbitrară şi inadecvată, de vreme ce conştiinţa identităţii
popoarelor creştine poartă amprenta de neşters a contribuţiei diacronice a
Bisericii, nu doar asupra moştenirii lor culturale, ci şi asupra dezvoltării
sănătoase a civilizaţiei seculare în general, de vreme ce Dumnezeu l-a aşezat
pe om ca administrator (iconom) al creaţiei divine şi colaborator al Său în
lume. În locul „omului-dumnezeu”, Biserica Ortodoxă îl aşază pe
„Dumnezeu-Omul” ca măsură ultimă a tuturor lucrurilor: „Nu vorbim de om

10
îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (Sfântul Ioan Damaschin, Expunere
exactă a credinţei ortodoxe). Biserica descoperă adevărul mântuitor al
Dumnezeului-Om şi al Trupului Său, Biserica, drept loc şi mod al vieţii în
libertate, ca „ţinere a adevărului în iubire ” (Efeseni 4, 15) şi ca participare,
încă de pe pământ, la viaţa lui Hristos Cel înviat. Caracterul divino-uman,
„nu din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), al Bisericii, care hrăneşte şi călăuzeşte
prezenţa şi mărturia ei „în lume”, este incompatibil cu orice mod de
conformism al Bisericii faţă de lume (Romani 12, 2).
11. Prin dezvoltarea contemporană a ştiinţelor şi a tehnologiei, viaţa noastră
se schimbă radical. Iar ceea ce aduce schimbare în viaţa omului necesită
discernământ, pe de o parte, de vreme ce, pe lângă beneficiile
semnificative, cum sunt, de exemplu, facilitarea vieţii cotidiene, tratarea cu
succes a unor boli grave şi explorarea spaţială, ne confruntăm, de
asemenea, cu efectele negative ale progresului ştiinţific. Există pericolul
manipulării libertăţii umane, al folosirii omului ca simplu mijloc, al pierderii
treptate a tradiţiilor valoroase, al ameninţării sau chiar al distrugerii mediului
împrejurător.
Din nefericire, ştiinţa, prin însăşi natura ei, nu dispune de mijloacele
necesare pentru prevenirea şi rezolvarea multora dintre problemele pe care
le creează direct sau indirect. Cunoaşterea ştiinţifică nu motivează voinţa
morală a omului, care, deşi cunoaşte pericolele, continuă să acţioneze ca şi
când nu le-ar cunoaşte. Răspunsul la problemele existenţiale şi morale
importante ale omului, la sensul veşnic al vieţii sale şi al lumii nu poate fi
oferit fără o abordare spirituală.

11
12. În epoca noastră, este foarte răspândit entuziasmul pentru evoluţiile
impresionante din domeniile biologiei, geneticii şi neurofiziologiei. Este vorba
de realizări ştiinţifice, ale căror aplicare pe scară largă poate produce dileme
serioase de ordin antropologic şi moral. Utilizarea necontrolată a
biotehnologiei la începutul, pe durata şi la sfârşitul vieţii, pune în pericol
deplinătatea autentică a acesteia. Omul face experimente tot mai intens cu
propria sa natură într-un mod extrem şi periculos. Există pericolul
transformării sale într-o maşină biologică, într-o unitate socială impersonală
sau într-un dispozitiv cu gândire controlată.
Biserica Ortodoxă nu poate rămâne în afara discuţiilor cu privire la
unele aspecte antropologice, morale şi existenţiale atât de importante. Ea se
sprijină pe criterii învăţate de Dumnezeu, descoperind relevanţa
antropologiei ortodoxe în faţa răsturnării contemporane a valorilor. Biserica
noastră poate şi trebuie să exprime în lume conştiinţa ei profetică în Iisus
Hristos, Care prin întrupare a luat asupra Sa omul întreg şi reprezintă
Prototipul absolut al înnoirii neamului omenesc. Ea subliniază sacralitatea
vieţii şi calitatea omului de persoană, încă din momentul conceperii. Dreptul
la naştere este primul dintre drepturile omului. În calitate de comuniune
divino-umană, în care fiecare om reprezintă o fiinţă unică, destinată pentru
comuniunea personală cu Dumnezeu, Biserica se opune oricărei tentative de
obiectivare a omului, de transformare a sa într-o cantitate măsurabilă. Nu
este permis niciunei descoperiri ştiinţifice să atingă demnitatea omului şi
scopul său divin. Omul nu este definit numai de genele sale.
Pe această temelie se fundamentează bioetica din punct de vedere
ortodox. Într-o epocă în care imaginile despre om sunt conflictuale, bioetica

12
ortodoxă, spre deosebire de viziunile antropologice seculare autonome şi
reducţioniste, subliniază crearea omului după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu şi destinul său veşnic. Astfel, ea contribuie la îmbogăţirea
dezbaterii filosofice şi ştiinţifice cu privire la aspectele bioetice prin
antropologia biblică şi experienţa spirituală a Ortodoxiei.
13. Într-o societate globală, orientată către „a avea” şi către individualism,
Biserica Ortodoxă Sobornicească evidenţiază adevărul vieţii în Hristos şi
conforme lui Hristos, concretizate în mod liber în viaţa cotidiană a fiecărui
om prin lucrările sale „până seara” (Psalmul 103, 23), prin care acesta
devine împreună-lucrător cu Părintele cel veşnic – „ împreună-lucrători
suntem cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) – şi cu Fiul Său, „Tatăl Meu până
acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Harul lui Dumnezeu sfinţeşte prin
Duhul Sfânt lucrările mâinilor omului, care împreună-lucrează cu Dumnezeu,
descoperind în acestea afirmarea vieţii şi a comuniunii umane. Aici se
încadrează şi asceza creştină, care se diferenţiază fundamental de orice
ascetism dualist, care îl îndepărtează pe om de viaţă şi de semeni. Asceza
creştină şi înfrânarea, care îl leagă pe om de viaţa sacramentală a Bisericii,
nu privesc doar viaţa monahală, ci caracterizează viaţa eclezială în toate
manifestările ei, ca mărturie tangibilă a prezenţei duhului eshatologic în
vieţuirea binecuvântată a credincioşilor.
14. Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual şi moral, prezente
înlăuntrul inimii fiecărui om. În ultimele secole, această criză a devenit mai
acută din cauza diferitelor diviziuni provocate de patimile omeneşti precum
lăcomia, avariţia, egoismul şi rapacitatea şi de consecinţele lor asupra
planetei, cum este cazul schimbărilor climatice, care ameninţă într-o măsură

13
tot mai mare mediul înconjurător, „casa” noastră comună. Ruptura relaţiei
dintre om şi creaţie este o pervertire a utilizării autentice a creaţiei lui
Dumnezeu. Abordarea problemei ecologice pe baza principiilor tradiţiei
creştine necesită nu doar pocăinţă pentru păcatul exploatării resurselor
naturale ale planetei, adică o schimbare fundamentală a mentalităţii şi
comportamentului, ci şi ascetism, ca antidot al consumismului, al divinizării
nevoilor şi al posesivităţii. Presupune, de asemenea, marea noastră
responsabilitate de a transmite generaţiilor viitoare un mediu înconjurător
viabil şi utilizarea acestuia după voia şi binecuvântarea divină. În Tainele
Bisericii, este afirmată creaţia, iar omul este întărit să acţioneze ca
administrator (iconom), protector şi „preot” al creaţiei, oferind-o Creatorului
în chip doxologic – „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi
pentru toate” – şi cultivând o relaţie euharistică cu creaţia. Această abordare
evanghelică şi patristică ortodoxă ne atrage atenţia şi asupra dimensiunilor
sociale şi a consecinţelor tragice ale distrugerii mediului înconjurător.

VI. Biserica în faţa globalizării, a fenomenelor extreme de violenţă şi migraţie

15. Ideologia contemporană a globalizării, care este impusă tacit şi se
extinde rapid, provoacă deja şocuri puternice în economie şi societate la
scară mondială. Impunerea acesteia a creat noi forme de exploatare
sistematică şi de nedreptate socială, a planificat neutralizarea treptată a
impedimentelor din partea tradiţiilor naţionale, religioase, ideologice, precum
şi a altor tradiţii. Aceasta deja a condus la slăbirea sau chiar la degradarea
totală a realizărilor sociale, desigur, sub pretextul unei nevoi de reconstruire
a economiei mondiale, lărgind, astfel, distanţa dintre bogaţi şi săraci,

14
dinamitând coeziunea socială a popoarelor şi alimentând noi focare de
tensiune globală.
Împotriva omogenizării nivelatoare şi impersonale promovată de
globalizare, precum şi împotriva extremelor naţionalismului, Biserica
Ortodoxă propune protejarea identităţii popoarelor şi întărirea identităţii
locale. Ca exemplu alternativ pentru unitatea umanităţii, ea propune
organizarea articulată a Bisericii pe baza egalităţii Bisericilor locale. Biserica
se opune ameninţării provocatoare asupra omului contemporan şi a tradiţiilor
culturale ale popoarelor, pe care o implică globalizarea şi principiul
„autonomiei economice” sau al economismului, adică autonomizarea
economiei faţă de nevoile vitale ale omului şi transformarea ei într-un scop în
sine. Biserica propune o economie viabilă, fundamentată pe principiile
evanghelice. Astfel, călăuzită de cuvântul Domnului că „ nu numai cu pâine
va trăi omul” (Luca 4, 4), Biserica nu corelează progresul umanităţii doar cu
creşterea nivelului de trai sau cu dezvoltarea economică, în detrimentul
valorilor duhovniceşti.
16. Biserica nu se implică în politică în sensul strict al cuvântului. Însă, ca
grijă purtată faţă de om şi faţă de libertatea sa spirituală, mărturia ei este în
mod esenţial politică. Cuvântul Bisericii a fost întotdeauna distinct şi va
rămâne mereu o intervenţie benefică pentru binele omenirii. Bisericile
Ortodoxe locale sunt chemate astăzi să clădească o nouă formă de
solidaritate constructivă cu statul secular de drept, în noul cadru al relaţiilor
internaţionale, conform învăţăturii biblice: „ Daţi Cezarului cele ce sunt ale
Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu ” (Matei 22, 21).
Solidaritatea aceasta trebuie să păstreze identitatea specifică atât a Bisericii,

15
cât şi a statului, şi să asigure cooperarea lor onestă pentru a proteja
demnitatea unică a omului şi drepturile sale care decurg din aceasta şi
pentru a asigura dreptatea socială.
Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele
şi revoltele sociale şi politice actuale şi pentru protejarea libertăţii individului.
Abordarea drepturilor omului de către Biserica Ortodoxă se centrează pe
pericolul reducerii dreptului individual la individualism şi la o cultură a
revendicării drepturilor. O astfel de pervertire funcţionează în detrimentul
conţinutului social al libertăţii, conduce la transformarea arbitrară a
drepturilor în pretenţii la fericire şi la ridicarea la rang de „valoare universală”
a identificării precare a libertăţii cu libertinajul individual, ceea ce
subminează temeliile valorilor sociale, ale familiei, ale religiei, ale naţiunii, şi
ameninţă valorile morale fundamentale.
Înţelegerea ortodoxă a omului se opune, aşadar, divinizării arogante a
omului şi a drepturilor lui, precum şi înjosirii umilitoare a persoanei umane în
vastele structuri economice, sociale, politice şi comunicaţionale
contemporane. Tradiţia Ortodoxiei este un izvor nesecat de adevăruri
fundamentale pentru om. Nimeni nu a cinstit omul şi nu s-a îngrijit de el
precum au făcut Hristos, Dumnezeu-Omul, şi Biserica Sa. Un drept
fundamental al omului este protejarea principiului libertăţii religioase sub
toate aspectele ei, şi anume, libertatea conştiinţei, credinţei, cultului şi a
tuturor expresiilor individuale sau colective ale libertăţii religioase. Acestea
includ şi dreptul fiecărui credincios de a-şi manifesta credinţa liber de orice
intervenţie a statului, precum şi libertatea predării publice a religiei şi
condiţiile de funcţionare a comunităţilor religioase.

16
17. Astăzi experimentăm o creştere a fenomenelor crude de violenţă în
numele lui Dumnezeu. Izbucnirea fundamentalismului în sânul comunităţilor
religioase riscă să conducă la prevalenţa ideii că fundamentalismul aparţine
esenţei fenomenului religios. Însă, adevărul este că fundamentalismul, ca
„râvnă, dar fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) reprezintă expresia unei
religiozităţi morbide. Creştinul adevărat, după modelul Domnului răstignit, se
jertfeşte pe sine şi nu jertfeşte pe alţii şi, de aceea, este cel mai aspru critic
al fundamentalismului de orice provenienţă. Dialogul interreligios sincer
contribuie la dezvoltarea încrederii reciproce, la promovarea păcii şi
reconcilierii. Biserica se străduieşte pentru ca „pacea de sus” să fie mai
simţită pe pământ. Adevărata pace nu se dobândeşte cu forţa armelor, ci
doar prin intermediul dragostei, care „ nu caută ale sale” (1 Corinteni 13, 5).
Uleiul credinţei trebuie folosit pentru a alina şi vindeca rănile altora şi nu
pentru a reaprinde noi focare de ură.
18. Biserica Ortodoxă urmăreşte cu durere şi rugăciune şi ia act de marea
criză umanitară contemporană: proliferarea violenţei şi a conflictelor armate,
persecutarea, exilarea şi uciderea membrilor minorităţilor religioase,
expulzarea forţată a familiilor din căminele lor, tragedia traficului de
persoane, încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale
popoarelor, convertirile forţate. Ea condamnă categoric răpirile, torturile şi
execuţiile atroce. Ea denunţă distrugerea locaşurilor de cult, a simbolurilor
religioase şi a monumentelor culturale.
Biserica Ortodoxă este preocupată, în mod deosebit, de situaţia
creştinilor şi a altor minorităţi etnice şi religioase persecutate în Orientul

17
Mijlociu. Ea adresează un apel, mai ales, către guvernele din regiune, pentru
protejarea populaţiilor creştine – ortodocşi, vechi orientali şi ceilalţi creştini –
care au supravieţuit în leagănul creştinismului. Creştinii autohtoni şi celelalte
populaţii au dreptul inalienabil de a rămâne în ţările lor în calitate de cetăţeni
cu drepturi egale.
Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi cei implicaţi, indiferent de
convingerile lor religioase, să lucreze pentru reconciliere şi pentru
respectarea drepturilor omului, în special pentru protejarea darului divin al
vieţii. Trebuie ca războiul şi vărsările de sânge să înceteze, trebuie să
domine dreptatea, pentru a restaura pacea şi pentru a fi posibilă întoarcerea
celor exilaţi în pământurile lor strămoşeşti. Ne rugăm pentru pace şi dreptate
în ţările Africii aflate în suferinţă şi în încercata Ucraină. Repetăm mai
accentuat, în cadrul Sinodului, apelul nostru către cei responsabili de a-i
elibera pe cei doi arhierei răpiţi din Siria: Paul Yazigi şi Ioan Ibrahim. Ne
rugăm pentru eliberarea tuturor semenilor noştri care sunt luaţi ostatici sau
se află în captivitate.
19. Problema actuală a refugiaţilor şi migranţilor, mereu în creştere din
motive politice, economice şi climatice, se află în centrul atenţiei mondiale.
Biserica Ortodoxă s-a îngrijit mereu şi se îngrijeşte continuu de cei
persecutaţi, de cei în pericol şi în nevoi, bazându-se pe cuvintele Domnului:
„Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să
beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am
fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine ” (Matei 25, 35-
36) şi „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei,
prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). În tot decursul istoriei, Biserica s-

18
a aflat alături de cei „osteniţi şi împovăraţi” (Matei 11, 28). Activitatea
filantropică a Bisericii nu s-a limitat niciodată la facerea de bine în funcţie de
circumstanţe faţă de cel în nevoi sau de cel suferind, ci a căutat, mai
degrabă, să elimine cauzele care provoacă problemele sociale. „ Lucrarea
slujirii” Bisericii (Efeseni 4, 12) este recunoscută de către toţi.
Deci, mai întâi de toate, facem apel către cei care au puterea de a
elimina cauzele producerii crizei refugiaţilor să ia deciziile pozitive necesare.
Facem apel la autorităţile civile, la credincioşii ortodocşi şi la ceilalţi cetăţeni
ai ţărilor în care refugiaţii s-au retras şi continuă să se retragă să le ofere
orice ajutor posibil, chiar şi din puţinul lor.

VII. Biserica: mărturisire în dialog

20. Biserica manifestă sensibilitate faţă de cei care au întrerupt comuniunea
cu ea şi interes faţă de cei care nu înţeleg glasul ei. Conştientă că ea
reprezintă prezenţa vie a lui Hristos în lume, Biserica transformă iconomia
dumnezeiască în fapte concrete, prin toate mijloacele disponibile, pentru a
oferi o mărturie vrednică de crezare a adevărului, în rigoarea (acrivia)
credinţei apostolice. În acest spirit al înţelegerii datoriei de a mărturisi şi de a
oferi, Biserica Ortodoxă a atribuit întotdeauna o importanţă majoră
dialogului, în special cu creştinii eterodocşi. Prin intermediul acestui dialog,
restul lumii creştine cunoaşte mai bine Ortodoxia şi autenticitatea tradiţiei ei.
De asemenea, cunoaşte că Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată
minimalismul teologic şi nici nu a permis contestarea tradiţiei dogmatice şi a
etosului ei evanghelic. Dialogurile intercreştine funcţionează ca o
oportunitate pentru Ortodoxie de a-şi prezenta respectul faţă de învăţătura

19
Părinţilor şi de a oferi o mărturie vrednică de crezare a tradiţiei autentice a
Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Dialogurile
multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă şi
nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credinţă. Aceste
dialoguri sunt o mărturie despre Ortodoxie, întemeiată pe mesajul
evanghelic „veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 46) că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan
4, 8).

***
În acest duh, Biserica Ortodoxă din întreaga lume, fiind manifestarea
Împărăţiei lui Dumnezeu în Hristos, trăieşte întreaga taină a dumnezeieştii
iconomii în viaţa ei sacramentală, centrată întotdeauna pe Sfânta Euharistie,
în care ne oferă nu o hrană perisabilă şi stricăcioasă, ci însuşi Trupul dătător
de viaţă al Stăpânului, „pâinea cea cerească”, „ care este leacul nemuririi şi
doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Dumnezeu prin Iisus Hristos,
curăţire care depărtează răul” (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către
Efeseni, XX). Sfânta Euharistie constituie nucleul central al funcţionării
sinodale a trupului eclezial, precum şi confirmarea autentică a ortodoxiei
credinţei Bisericii, după cum propovăduieşte şi Sfântul Irineu de Lyon:
„Învăţătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia adevereşte
învăţătura noastră” (Împotriva ereziilor, IV).
Vestind Evanghelia la toată lumea, după porunca Domnului, „ Și să se
propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate
neamurile” (Luca 24, 47), avem datoria ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi să ne iubim unii pe

20
alţii, mărturisind într-un gând „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea
cea deofiinţă şi nedespărţită”. Adresând acestea în Sinod către fiii Preasfintei
noastre Biserici Ortodoxe din întreaga lume, precum şi întregii lumi, urmând
Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor sinodale de a păstra credinţa primită de la
părinţii noştri şi de „a ne angaja în facerea de bine” în viaţa noastră
cotidiană, cu nădejdea „învierii de obşte”, slăvim Dumnezeirea în Trei
Ipostasuri cu cântări dumnezeieşti: „Părinte Atotţiitorule şi Cuvinte şi
Duhule, Fire ceea ce eşti una în trei Ipostasuri, mai presus de fiinţă şi de
Dumnezeire. Întru Tine ne-am botezat şi pe Tine Te binecuvântăm întru toţi
vecii” (Canonul Paştilor, cântarea a 8-a).

21