Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Teritoriul determină limitele extinderii puterii politice şi contribuie la structurarea
autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului.
Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer, asupra cărora statul îşi exercită
puterea (după unii autori şi navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, satelitii artificiali
etc.)
Potrivit conceptului Constituţiei RM şi standartelor internaţionale, teritoriului statului îi sunt
specifice următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea (art.1 si 3 ale
Constiţutiei RM).
Organizarea politică este componenta cu rol major în structurarea şi funcţionarea
statului. Ea instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le stabileşte rolul
şi statutul în societate, normele şi limitele funcţionalităţii.
Puterea politică are urmatoarele trăsături:
1. Este un atribut al statului care se echivaleaza cu forta;
2. Puterea de stat are caracter politic;
3. Puterea are o sferă generală de aplicare;
4. Puterea deţine monopolul constrîngerii de stat:
5. Puterea este suverană, aceasta din urmă trăsătură este cea mai importantă.
Suveranitatea cunoaste 2 laturi:
Internă - chemată să sublinieze faptul că în interior nici o altă putere socială nu este
superioară puterii statului.
Externă – nici un stat nu poate fi comandat în relaţiile sale externe de către nici o altă
putere. Un stat nu există, sau cel puţin nu este perfect, dacă îi lipseste suveranitatea.
3 FORMA DE STAT
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare,
conţinutul puterii. Structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează
prin trei elemente de bază:
1. Forma de guvernămînt;
2. Structura de stat;
3. Regimul politic.
1. Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a
organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi în
special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt statele se împart în monarhii şi republici.
În evoluţia sa monarhia a cunoscut mai multe forme:
Monarhia este acea formă de guvernământ, prin care puterea supremă de stat aparţine unei
persoane, care ocupă această funcţie prin moştenirea tronului.
Monarhia absolută se caracterizează prin puterea absolută a şefului statului (Arabia
Saudită, Emiratele Arabe ş.a.) Monarhul dispune de largi împuterniciri în domeniul legislativ,
executiv şi justiţie.
Monarhie constituţională - împuternicirile şefului statului sunt limitate, puterea de stat
aparţine monarhului şi totodată Parlamentului.
Monarhie parlamentară - puterea monarhului nu se referă asupra legislativului lipseşte
dreptul de veto, nu este limitată în domeniul administrării. Anglia, Olanda, Belgia, Suedia,
Norvegia, Spania.
În republică guvernarea are loc prin reprezentanţii aleşi de către popor după anumite
proceduri electorale. După felul în care sunt alese organele supreme ale statului, republica se
clasifică în:
- Republică prezidenţială, care se caracterizează prin rolul major al preşedintelui în sistema
autorităţilor publice, unde se creează condiţii pentru concentrarea în mâinile lui a unor largi
împuterniciri (SUA, Ţările Americii Latine). Şeful statului este şi şef de guvern care îi este
responsabil lui.
2
- Republica parlamentară se manifestă prin faptul că preşedintele este ales de către
Parlament. La propunerea Preşedintelui, Parlamentul formează Guvernul. Executivul este condus
de prim-ministru şi formal este responsabil în faţa Parlamentului. Parlamentul are dreptul de a
controla executivul. Votul de neîncredere Guvernului duce la demisia lui (Italia, Germania,
Austria, Ungaria).
- Republica semiprezidenţială - in care se combină formele de guvernare prezidenţială şi
parlamentară. Şeful statului este ales prin vot universal, îndeplineşte numai funcţiile de şef de
stat. Guvernul este numit de către preşedinte fără participarea formală a Parlamentului, dar cu
consultarea fracţiunilor parlamentare.
Ca formă de guvernământ, republica parlamentară şi semiprezidenţială se manifestă printr-o
posibilă instabilitate guvernamentală compensată printr-o activitate eficientă a executivului.
Cuvîntul “drept” provine din latinescul “directus”, ceea ce în traducere înseamnă drept –
orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, linie dreaptă.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar definiţia
exactă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari şi pînă în prezent.
Dreptul – poate fi definit ca un ansamblu de reguli de conduită generale şi obligatorii,
adoptate şi asigurate (garantate) de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi
disciplinarea activităţii sociale.
Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată la rang de lege.
Dreptul, într-adevăr, este o voinţă a celor ce guvernează, dar rolul voinţei guvernanţilor nu
trebuie absolutizat. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont de voinţa guvernaţilor.
Dreptul are ca scop disciplinarea societăţii umane. Acest scop este slujit de o serie de funcţii
şi anume:
1. Functia de institutionalizare a organizării social – politice –organizarea autoritatiilor publice
ale statului.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţtii.
4. Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonarii acţiunilor individuale faţă
de conduită tip prescrisă de normele juridice.
5. Funcţia informativă – reflectând realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe
despre viaţa multirală a societăţii.
6. Funcţia educativă.
2. IZVOARELE DREPTULUI
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut urmatoarele forme de exprimare (izvoare formale):
1. Obiceiul juridic (cutuma) – repetarea trebuie să fie obligatorie. Obiceiul, deşi extrem de rar,
mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre.
2. Practica juridică şi precedentul judiciar (jurisprudenţa). În RM, deşi practicii judiciare i se
acordă o atenţie deosebită, de regulă, practica judiciară nu este considerată ca izvor de drept.
3. Doctrina (ştiinţa juridică). Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina – contribuie la înţelegerea
fenomenului juridic. În RM – ea nu constituie un izvor de drept.
4. Contractul normativ. Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate
cu ele. Mai sunt însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. În
asemenea cazuri se spune că contractul este normativ – şi este izvor de drept. De exemplu: în
dreptul muncii – contractul colectiv de muncă, în dreptul internaţional public – tratatele şi
acordurile internaţionale.
5. Actul normativ – juridic – poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de organele
autorităţii publice, izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie,
4
este asigurată de forţa coercitivă a statului. Locul pe care îl ocupă un act juridic – normativ în
sistemul general al acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis în sistemul
organelor statului.
Categoriile actelor normative:
1. Legile:
Constituţionale, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, constituind baza
juridică a celorlalte legi. Ele se referă la forma de guvernământ, definesc structurile şi
atribuţiile puterilor în stat, formulează şi proclamă drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţeanului.
Organice, legi care reglementează organizarea şi atribuţiile unor organe ale statului,
sistemul electoral, regimul proprietăţii, raporturile de muncă în general, organizarea
administrativă a teritoriului.
Ordinare, legi adoptate în baza Constituţiei, reglementînd cele mai variate relaţii sociale.
2. Acte normative subordonate legilor: Decretele Preşedintelui, Hotărîrile Parlamentului,
Hotărîrile Guvernului, Actele Administraţiei Publice Centrale şi Locale etc.
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, exercită conducerea generală
a administraţiei publice şi este responsabil în faţa Parlamentului.
Relaţiile dintre Guvern şi Preşedintele Republicii Moldova se reglementează de Constituţia
Republicii Moldova.
În exercitarea atribuţiilor, se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament.
În conformitate cu împuternicirile sale Guvernul:
1) creează condiţii pentru stabilirea şi asigurarea suveranităţii economice şi politice a
Moldovei;
2) elaborează concepţia dezvoltării social-economice a republicii, programul şi mecanismul
trecerii la economia de piaţă;
3) asigură libera iniţiativă, deetatizarea, privatizarea, demonopolizarea economiei şi
dezvoltarea relaţiilor de piaţă;
4) elaborează strategia dezvoltării tehnico-ştiinţifice, promovează o politică naţională în
domeniul culturii, ştiinţei, tehnicii, tehnologiei; rezolvă problemele reglementării de stat a
progresului tehnico-ştiinţific;
5) garantează tuturor subiecţilor proprietăţii libertatea activităţii economice, diversitatea
formelor de proprietate şi egalitatea lor în drepturi, are grijă de păstrarea proprietăţii;
51) protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
6) realizează colaborarea economică cu ţările lumii în condiţiile dezvoltării relaţiilor
contractuale, formării infrastructurii de piaţă, integrării general-europene şi mondiale;
61) asigură protejarea intereselor naţionale în activitatea economică externă, promovează
politica liberului schimb, pornind de la interesele naţionale;
8) formează un sistem eficient de ocrotire socială a populaţiei, creează condiţii pentru
creşterea nivelului de trai, pentru satisfacerea necesităţilor culturale şi spirituale ale cetăţenilor
republicii;
9) promovează politica de stat în domeniul ocrotirii sănătăţii populaţiei;
91) asigură apărarea drepturilor consumatorilor prin organizarea şi coordonarea controlului şi
supravegherii de stat a calităţii produselor (lucrărilor, serviciilor);
10) asigură utilizarea raţională a resurselor naturale şi integritatea lor, protecţia ecologică a
populaţiei şi a mediului ambiant;
11) favorizează dezvoltarea autonomiei organelor administraţiei publice de toate nivelurile;
12) asigură legalitatea, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
5
13) promovează politica securităţii naţionale, dirijează activitatea de apărare a Republicii
Moldova;
14) asigură respectarea şi executarea legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
Responsabilitatea Guvernului
Guvernul răspunde în faţa Parlamentului pentru activitatea sa. Guvernul cel puţin o dată pe
an, ţine în faţa Parlamentului o dare de seamă despre activitatea sa. Miniştrii şi
conducătorii altor autorităţi administrative centrale, în baza unei hotărîri a Parlamentului, ţin în
faţa lui dări de seamă asupra activităţii lor.
Demisia Guvernului
Guvernul are dreptul să demisioneze din propria iniţiativă. Fiecare membru al Guvernului are,
de asemenea, dreptul de a demisiona. Demisionarea Prim-ministrului conduce la demisionarea
Guvernului în componenţă deplină.
Cererea de demisie a Prim-ministrului şi a întregii componenţe a Guvernului se prezintă
Parlamentului, care se pronunţă asupra ei.
Cererile de demisie a unor membri ai Guvernului se prezintă Prim-ministrului şi se aduc la
cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova.
Competenţa guvernului
În conformitate cu împuternicirile sale Guvernul:
1) promovează în viaţă legile Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova
şi exercită controlul asupra executării hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului;
2) stabileşte funcţiile ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale celor din
subordinea sa, asigură întreţinerea autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele
mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament;
3) coordonează şi exercită controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice locale
ale Republicii Moldova;
6
4) realizează programele dezvoltării economice şi sociale a republicii, creează condiţii pentru
funcţionarea autoadministrării;
5) conduce organele de apărare a teritoriului, securităţii Republicii Moldova şi a cetăţenilor ei;
6) asigură promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova.
Şedinţele Guvernului
Şedinţele Guvernului se desfăşoară după caz, dar nu mai rar decît o dată pe trimestru. Ordinea
de zi a şedinţelor Guvernului se aprobă de acesta la propunerea Prezidiului Guvernului.
Prezidiul Guvernului
Pentru coordonarea activităţii interne a Guvernului şi în scopul aprobării proiectului ordinii de
zi a şedinţelor Guvernului, se formează Prezidiul Guvernului din care fac parte Prim-ministrul şi
viceprim-miniştrii.
Alegerea Parlamentului
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica
autoritate legislativă a statului. Parlamentul este compus din 101 deputaţi.
Parlamentul se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat
de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.
Conducerea Parlamentului
După constituirea legală a Parlamentului se alege Preşedintele Parlamentului, prim-
vicepreşedintele, vicepreşedinţii şi se formează Biroul permanent al Parlamentului.
7
Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:
a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni;
b) declară referendumuri;
c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării;
d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
e) aprobă doctrina militară a statului;
f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în limitele
prevăzute de Constituţie;
g) ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale încheiate de
Republica Moldova;
h) aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
i) exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat, asupra ajutorului economic
şi de altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile şi
creditele de stat din surse străine;
j) alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege;
k) aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
l) declară mobilizarea parţială sau generală;
m) declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
n) iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele societăţii;
o) suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale, în cazurile prevăzute de lege;
p) adoptă acte privind amnistia;
r) îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.
Alegerea Preşedintelui
Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret.
Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de
ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin
de 10 ani şi posedă limba de stat.
Este ales candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi.
Durata mandatului
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exercită de la data
depunerii jurămîntului.
Alte atribuţii
Preşedintele Republicii Moldova îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
c) soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi acordă azil politic;
d) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
e) acordă graţiere individuală;
f) poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de
interes naţional;
g) acordă ranguri diplomatice;
h) conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură, judecătorii şi
altor categorii de funcţionari, în condiţiile legii;
i) suspendă actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, pînă la adoptarea hotărîrii definitive a
Curţii Constituţionale;
j) exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.
10
Părţile contractului individual de muncă sunt salariatul şi angajatorul. Persoana fizică
dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vîrstei de 16 ani. Persoana fizică poate încheia un
contract individual de muncă şi la împlinirea vîrstei de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al
reprezentanţilor legali, dacă, în consecinţă, nu-i vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea,
instruirea şi pregătirea profesională.
Se interzice încadrarea în muncă a persoanelor în vîrstă de pînă la 15 ani, precum şi
angajarea persoanelor private de instanţa de judecată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate în funcţiile şi activităţile respective.
În calitate de angajator, parte a contractului individual de muncă poate fi orice persoană
fizică sau juridică, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, care
utilizează munca salariată.
Este interzisă încheierea unui contract individual de muncă în scopul prestării unei munci sau
a unei activităţi ilicite ori imorale.
Se interzice orice limitare, directă sau indirectă, în drepturi ori stabilirea unor avantaje,
directe sau indirecte, la încheierea contractului individual de muncă în dependenţă de sex, rasă,
etnie, religie, domiciliu, opţiune politică sau origine socială.
Refuzul angajatorului de a angaja se întocmeşte în formă scrisă şi poate fi contestat în
instanţa de judecată.
11
d) Încheierea contractulu individual de muncă
Contractul individual de muncă se încheie în baza negocierilor dintre salariat şi angajator.
Încheierea contractului individual de muncă poate fi precedată de circumstanţe specifice
(susţinerea unui concurs, alegerea în funcţie etc.). Salariatul are dreptul să încheie contracte
individuale de muncă, concomitent, şi cu alţi angajatori (munca prin cumul), dacă acest lucru nu
este interzis de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se întocmeşte în două exemplare, se semnează de către
părţi şi i se atribuie un număr din registrul unităţii, aplicîndu-i-se ştampila unităţii. Un exemplar
al contractului individual de muncă se înmînează salariatului, iar celălalt se păstrează la
angajator.
Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă.
Se interzice aplicarea perioadei de probă în cazul încheierii contractului individual de
muncă cu:
a) tinerii specialişti, absolvenţii şcolilor profesionale polivalente şi ai şcolilor de meserii; b)
persoanele în vârstă de până 18 ani; c) persoanele angajate prin concurs; d) persoanele care au
fost transferate de la o unitate la alta; e) femeile gravide; f) invalizii; g) persoanele alese în
funcţii elective; h) persoanele angajate în baza unui contract individual de muncă cu o durată de
pînă la 3 luni; i) persoanele angajate în baza rezultatelor verificării prealabile.
Angajarea se legalizează prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, care
este emis în baza contractului individual de muncă negociat şi semnat de părţi. Ordinul
(dispoziţia, decizia, hotărîrea) de angajare trebuie adus la cunoştinţa salariatului, sub semnătură,
în termen de 3 zile lucrătoare de la data semnării de către părţi a contractului individual de
muncă.
3. Timpul de muncă
Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul, în conformitate cu regulamentul intern
al unităţii, cu contractul individual şi cu cel colectiv de muncă, îl foloseşte pentru îndeplinirea
obligaţiilor de muncă.
Durata normală a timpului de muncă al salariaţilor din unităţi nu poate depăşi 40 de ore
pe săptămînă.
Pentru anumite categorii de salariaţi, în funcţie de vîrstă, de starea sănătăţii, de condiţiile
de muncă şi de alte circumstanţe, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi contractul individual
de muncă, se stabileşte durata redusă a timpului de muncă (de exemplu: 24 de ore pentru
salariaţii în vîrstă de la 15 la 16 ani sau 35 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 16 la 18 ani).
Prin acordul dintre salariat şi angajator se poate stabili, atît la momentul angajării la
lucru, cît şi mai tîrziu, ziua de muncă parţială sau săptămîna de muncă parţială cu remunerarea
proporţional timpului lucrat sau în funcţie de volumul lucrului făcut.
Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniformă şi
constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus.
13
La unităţile unde, ţinîndu-se cont de specificul muncii (în sfera prestării de servicii – de
exemplu, în sfera alimentară), introducerea săptămînii de lucru de 5 zile este neraţională, se
admite, ca excepţie, stabilirea, prin contractul colectiv de muncă şi/sau regulamentul intern, a
săptămînii de lucru de 6 zile câte 7 ore lucrătoare şi cu o zi de repaus.
Durata muncii zilnice în ajunul zilelor de sărbătoare nelucrătoare se reduce cu cel puţin o
oră pentru toţi salariaţii.
La solicitarea angajatorului, salariaţii pot presta munca în afara orelor de program în
limita a 120 de ore într-un an calendaristic. În cazuri excepţionale, această limită, cu acordul
reprezentanţilor salariaţilor, poate fi extinsă pînă la 240 de ore.
4. Timpul de odihnă
Timpul de odihnă reprezintă timpul destinat pentru odihna salariatului şi pentru
recuperarea forţelor de muncă necesare îmdeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor de muncă.
Deosebim 4 tipuri timpului de odihnă:
1. zilnic - în cadrul programului zilnic de muncă, salariatului trebuie să i se acorde o pauză de
masă de cel puţin 30 de minute şi repausul zilnic care nu poate fi mai mic decît durata dublă a
timpului de muncă zilnic (16 ore);
2. săptămânal - repausul săptămînal se acordă timp de 2 zile consecutive, de regulă sîmbăta şi
duminica. În cazul în care un repaus simultan pentru întregul personal al unităţii în zilele de
sîmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau ar compromite funcţionarea normală a
unităţii, repausul săptămînal poate fi acordat şi în alte zile, stabilite prin contractul colectiv de
muncă sau prin regulamentul intern al unităţii, cu condiţia ca una din zilele libere să fie
duminica. În unităţile în care, datorită specificului muncii, nu se poate acorda repausul
săptămînal în ziua de duminică, salariaţii vor beneficia de două zile libere în cursul săptămînii.
Munca în zilele de repaus este interzisă, însă în cazurile muncii suplimentare în timpul
zilelor de odihnă se acordă dublă salarizare.
3. zile de sărbătoare nelucrătoare :
a) 1 ianuarie - Anul Nou;
b) 7 şi 8 ianuarie - Naşterea lui Isus Hristos (Crăciunul);
c) 8 martie - Ziua internaţională a femeii;
d) prima şi a doua zi de Paşte conform calendarului bisericesc;
e) ziua de luni la o săptămînă după Paşte (Paştele Blajinilor);
f) 1 mai - Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii;
g) 9 mai - Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa Patriei;
h) 27 august - Ziua Republicii;
i) 31 august - sărbătoarea "Limba noastră";
j) 25 decembrie – Naşterea lui Iisus Hristos (Crăciunul pe stil nou);
k) ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă, declarată în modul stabilit de
consiliul local al municipiului, oraşului, comunei, satului.
14
acordă tuturor salariaţilor în baza certificatului medical eliberat potrivit legislaţiei în vigoare sau
în baza documentelor cerute de lege.
5. Disciplina muncii
Disciplina muncii reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona unor reguli de
comportare stabilite în conformitate cu Codul muncii, cu alte acte normative, cu convenţiile
colective, cu contractele colective şi cu cele individuale de muncă, precum şi cu actele normative
la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul intern al unităţii.
Disciplina de muncă se asigură în unitate prin crearea de către angajator a condiţiilor
economice, sociale, juridice şi organizatorice necesare prestării unei munci de înaltă
productivitate, prin formarea unei atitudini conştiente faţă de muncă, prin aplicarea de stimulări
şi recompense pentru muncа conştiincioasă, precum şi de sancţiuni în caz de comitere a unor
abateri disciplinare.
Pentru succese în muncă, angajatorul poate aplica stimulări sub formă de:
a) mulţumiri; b) premii; c) cadouri de preţ; d) diplome de onoare.
Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţă de salariat
următoarele sancţiuni disciplinare:
a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea aspră; d) concedierea.
Se interzice aplicarea amenzilor şi altor sancţiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei
de muncă. Pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se poate aplica decît o singură sancţiune.
Sancţiunea disciplinară se aplică de organul căruia i se atribuie dreptul de angajare (alegere,
confirmare sau numire în funcţie) a salariatului respectiv.
Sancţiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre), în care se indică în
mod obligatoriu: a) temeiurile de fapt şi de drept ale aplicării sancţiunii; b) termenul în care
sancţiunea poate fi contestată; c) organul în care sancţiunea poate fi contestată.
Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare se comunică salariatului, sub
semnătură, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data cînd a fost emis.
15
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FAMILIEI
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele condiţii care trebuie să existe
pentru a se putea încheia căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii căsătoriei.
Aceste sunt:
1. Diferenţa de sex - nu se admite încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex;
2. Vârsta matrimonială – de 18 ani pentru ambele sexe. Pentru motive temeinice, în baza
cererii persoanelor care doresc să se căsătorească şi a acordului părinţilor minorului autoritatea
administraţiei publice locale poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei
matrimoniale, dar nu mai mult decât cu doi ani.
16
3. Consimţământul la căsătorie - pentru încheierea căsătoriei este necesar
consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi femeii care
se căsătoresc;
4. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi - viitorii soţi sunt obligaţi să
declare că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor pentru a cunoaşte pericolul pe care-l poate
prezenta pentru ei şi pentru copiii lor încheierea unei căsătorii în condiţii necorespunzătoare din
punctul de vedere al sănătăţii. Controlul medical eate obligatoriu şi gratuit.
18
La încheierea căsătoriei viitorii soţi pot determina ce nume vor purta în timpul căsătoriei,
avînd următoarele posibilităţi:
- să-şi aleagă numele de familie al unuia dintre ei (de exemplu: Munteanu ori Ţurcanu)
- să-şi aleagă numele format prin conexarea numelor ambilor, drept nume de familie
comun (de exemplu: Munteanu-Ţurcanu);
- fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care l-a purtat până la căsătorie;
- conexează numele de familie al celuilalt soţ la numele de familie propriu (de exemplu,
soţul – Munteanu, iar soţia – Ţurcanu -Munteanu).
Ca rezultat al încheierii căsătoriei soţii îşi asumă şi anumite obligaţii personale şi
anume:
a) Obligaţia de sprijin moral.
Această obligaţie se bazează pe comunitatea şi înţelegerea ce trebuie să caracterizeze
viaţa conjugală. Sprijinul moral se poate manifesta sub diferite forme şi se afirmă în deosebi în
împrejurările mai dificile cu care se pot confrunta soţii în timpul căsătoriei (de exemplu:
ajutorul dat de un soţ celuilalt pentru depăşirea unei situaţii critice, pentru îndeplinirea
proiectelor profesionale ori sociale, în îngrijiri cu caracter personal pe care un soţ trebuie să le
dea celuilalt în cazul în care starea sănătăţii al unui este şubredă).
b) Obligaţia de fidelitate.
Obligaţia de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt reprezintă o caracteristică
esenţială a căsătoriei, fiind reglementată în mod expres de Codul familei. Din punctul de vedere
al îndatoririlor soţiei, obligaţia de fidelitate stă la baza prezumţiei de paternitate consacrată de
art. 47 din Codul familiei, prezumţie în temeiul căreia copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în
timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului
soţului mamei copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit
contrariul. Avînd în vedere principiul egalităţii dintre sexe, din moment ce această obligaţie
există pentru femeie, ea există şi pentru bărbat.
c) Obligaţia de a locui împreună - domiciliul comun constituind o condiţie necesară
pentru o viaţă de familie normală şi trainică.
d) Îndatoririle conjugale.
Conţinutul îndatoririlor conjugale, deşi nu este în mod expres arătat de lege, constă în
datoria soţilor de a avea relaţii intime împreună. De aceea, refuzul nejustificat al unuia dintre soţi
de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală, poate constitui un motiv de divorţ pentru celălalt soţ.
Relaţiile patrimoniale dintre soţi se referă la regimul juridic al bunurilor acestora, adică
la dreptul de proprietate asupra bunurilor comune şi bunurilor personale ale soţilor.
Regimul juridic al bunurilor soţilor poate fi legal sau contractual. Regimul juridic legal se
bazează pe prevederile legii, iar cel contractual se referă la posibilitatea încheierii contractului
matrimonial, în care soţii pot stabili alt regim al bunurilor comune sau personale decât cel
prevăzut de lege, precum şi pot stabili regulile partajului în caz de divorţ.
Conform Codului familiei şi a Codului civil asupra bunurilor comune ale soţilor se aplică
regimul juridic de proprietate comună în devălmăşie, conform căreia soţii nu au cote determinate
asupra averii lor comune şi posedă, folosesc şi dispun de aceasta de comun acord şi în interesul
ambilor sau a familei.
Bunurile comune ale soţilor se consideră toate bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, cu
excepţia celor primite prin moştenire, în dar sau în baza altor convenţii gratuite.
Sunt considerate bunuri comune cele procurate din contul:
a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă; activitatea de
întreprinzător; activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de
compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.
19
Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare,
depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile
comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor
comune, precum şi alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau
depuse pe numele unuia dintre soţi.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit
propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.
Fiecare dintre soţi este în drept să încheie convenţii prin care să dispună de bunurile
comune, cu excepţia bunurilor imobile, acordul celuilalt soţ fiind prezumat, cu excepţia cazurilor
convenţiilor cu bunurile imobile, cînd se cere acordul scris al celuilalt soţ. Dacă unul dintre soţi
încheie o convenţie şi cealaltă parte ştie că celalt soţ nu este de acord cu aceasta, ultimul poate
cere anularea convenţeiei în termen de 3 ani din momentul cînd a aflat despre această convenţie.
Obligaţia de întreţinere
Părinţii sunt obligaţi să-si întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care
necesită sprijin material.
21
TEMA: DREPT PROCESUAL CIVIL
Noţiuni introductive
Dreptul procesual civil este o ramură autonomă de drept constituită dintr-o totalitate de
norme juridice, care reglementează relaţiile juridice ce apar între subiecţii raportului procesual
civil, în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile.
Potrivit Codului de procedură civilă sînt recunoscute 5 feluri de proceduri civile, care pot
fi divizate în două categorii:
1. Proceduri contencioase – constau în examinarea în contradictoriu a unui litigiu de drept
între două părţi cu interese opuse. Din această cazegorie fac parte:
a) Procedura generală, numită şi procedură în acţiune civilă sau procedură contencioasă, este
cea mai răspîndită procedură, prin intermediul căreia oricine pretinde un drept împotriva
unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept
trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată.
b) Procedura contenciosului administrativ ce acordă oricărei persoane care se consideră
vătămată într-un drept, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri de a se adresa instanţei
judecătoreşti competente pentru anularea actului, repunerea în drept şi repararea prejudiciului.
2. Proceduri necontencioase – constau în examinarea unor pricini în baza unei ordini lipsite
de contradictorialitatea părţilor. În acest sens, avem următoarele feluri de procedură:
Procedura specială, prin intermediul căreia orice persoană care doreşte constatarea
existenţei unei fapte care are valoare juridică sau a unui drept se poate adresa în instanţa de
judecată cu o cerere respectivă (încuviinţarea adopţiei; declararea capacităţii depline de exerciţiu
minorului; declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată; constatarea inexactităţii
înscrierilor în registrele de stare civilă; încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
etc).
Procedura în ordonanţă, numită şi procedură simplificată, prin care creditorul poate
solicita încasarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor, doar pe
baza materialelor prezentate de creditor fără înştiinţarea debitorului (derivă dintr-un act juridic
autentificat notarial; urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neplătite
salariatului; rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri; rezultă din
nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă, etc).
a) Procedura de declarare a insolvabilităţii, obligatorie de urmat în cazul falimentării unei
persoane juridice.
Dreptul procesual civil dispune de propriile sale principii, care prin esenţa lor juridică
contribuie nemijlocit la înfăptuirea justiţiei pe cauzele civile.
principiul accesului liber la justiţie. Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în
instanţă judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau
contestate, libertăţile şi interesele legitime. Nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea
judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a
legislaţiei în vigoare. Renunţarea uneia dintre părţi de a se adresa în judecată prin încheierea
în prealabil a unei convenţii nu are efect juridic, cu excepţia cazurilor de încheiere a unei
convenţii de strămutare, în condiţiile legii, a litigiului la judecata arbitrală.
principiul dreptului la asistenţă juridică. Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să fie
asistaţi în judecată de către un avocat ales ori numit de instanţă, în cazurile prevăzute de
Codul de procedură civilă, sau de un alt reprezentant. Asistenţa judiciară poate fi acordată în
orice instanţă de judecată şi în orice fază a procesului.
principiul înfăptuirii justiţiei numai în instanţă judecătorească. Potrivit acestui principiu
justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti. În pricinile
22
civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale civile şi numai
de către instanţele judecătoreşti şi de către judecătorii ei, numiţi în funcţie în modul stabilit
de lege. Constituirea de instanţe extraordinare este interzisă. Hotărîrea judecătorească emisă
în pricină civilă poate fi controlată şi reexaminată numai de instanţa judecătorească
competentă, în ordinea stabilită de Codul de procedură civilă şi de alte legi.
principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Judecătorii instanţelor
judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili. Puterea judecătorească este separată
de puterea legislativă şi de cea executivă şi se exercită în conformitate cu Constituţia
Republicii Moldova, cu Codul de procedură civilă şi cu alte legi. La înfăptuirea justiţiei în
pricini civile, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii. Orice imixtiune în
activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege.
principiul judecării unipersonale şi colegiale a pricinilor civile. Pricinile civile se judecă în
primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din trei judecători ai aceleiaşi
instanţe. În cazul în care prezentul cod oferă judecătorului dreptul de a examina pricinile
civile şi de a întocmi unele acte de procedură unipersonal, judecătorul operează în numele
instanţei de judecată. În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă colegial.
principiul egalităţii în faţa legii şi a justiţiei. Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe
principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu,
domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de
proprietate şi forma de organizare juridică, subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.
principiul publicităţii dezbaterilor judiciare. În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de
judecată sînt publice, cu unele excepţii:
- Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în scopul protejării informaţiei
ce constituie secret de stat, taină comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare
este interzisă prin lege. Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţă
secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale
vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe
care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică sau
moralitatea.
– principiul limbii oficiale de procedură şi dreptul la interpret. Judecarea pricinilor civile în
instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească. Persoanele interesate în
soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească sînt în drept să ia
cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret. Prin
încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea participanţilor la proces. În cazul în care procesul se desfăşoară într-o altă
limbă, instanţa emite hotărîrea în mod obligatoriu şi în limba moldovenească.
SISTEMUL JUDECĂTORESC
Justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti:
a) Curtea Supremă de Justiţie;
b) curţile de apel;
c) judecătorii.
Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate. În cadrul
instanţelor judecătoreşti pot funcţiona colegii sau complete de judecată specializate.
În cadrul judecătoriilor, din rîndul judecătorilor instanţei se numesc judecători de instrucţie
cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal. Numirea judecătorilor de instrucţie se
realizează potrivit procedurii şi condiţiilor prevăzute de regulamentul Consiliului Superior al
Magistraturii.
Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă.
PARTICIPANŢII LA PROCES
Se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, procurorul, petiţionarii,
persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în
instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane
sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane,
precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi din cheltuielile de judecare a pricinii.
Apelul
Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţă de apel
care, în baza materialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea
constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept
material, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă
instanţă.
Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de
apel de drept comun. Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Comercială de
Circumscripţie pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Chişinău.
24
Recursul împotriva încheierii primei instanţe
Încheierea dată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, separat de hotărîre, de către
părţi şi de ceilalţi participanţi la proces în cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi,
precum şi în cazurile în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului.
Ea se examinează în recurs conform regulilor stabilite de prezentul capitol.
Împotriva celorlalte încheieri pronunţate în primă instanţă nu se poate face recurs.
Curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de
judecătorii. Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de către curţile de apel.
Încheierile Curţii Supreme de Justiţie rămîn irevocabile de la momentul emiterii.
Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel în calitatea lor de instanţe de
apel, cît şi hotărîrile pronunţate de curţile de apel în procedura de insolvabilitate.
Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei
integrale.
25
TEMA. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL
2. Persoana fizică
Persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă
Este aptitudinea generală a persoanelor de a dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.
ACTUL JURIDIC
26
contractele dacă aceasta nu contravine legii sau caracterului unilateral al actului juridic.
Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau a mai multe părţi.
PROCURA
Procura de substituire
Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de substituire numai dacă acest
drept este stipulat expres în procură sau dacă este în interesul reprezentantului.
În toate cazurile, procura de substituire trebuie autentificată notarial.
Termenul procurii
Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură,
ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi
autentificată notarial este valabilă pînă la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.
Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea
valabilităţii procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu care
reprezentantul urma să contracteze.
27
MOŞTENIREA
Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat
moştenirea) către succesorii săi.
Moştenirea este o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi
indivizibilă.
Moştenirea are loc conform testamentului (succesiune testamentară) şi în temeiul legii
(succesiune legală).
Succesorii
Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii:
a) testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-
au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sînt sau nu copiii lui, precum şi
persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea;
b) legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea,
precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după
decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală
asupra unui patrimoniu succesoral vacant.
Deschiderea succesiunii
Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de
către instanţa de judecată.
Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat
moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii lui.
Notarul, primind informaţia despre decesul persoanei, deschide procedura succesorală în baza
declaraţiei scrise:
a) a moştenitorilor legali, moştenitorilor testamentari ori a mandatarilor lor legali de acceptare a
succesiunii sau de renunţare la ea;
b) a reprezentanţilor organelor de stat;
c) a creditorilor defunctului.
În cazul în care pe unul şi acelaşi teritoriu îşi desfăşoară activitatea mai mulţi notari,
competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului notar sesizat. Notarul este
obligat să verifice dacă procedura succesorală nu a fost deschisă de un alt notar din acelaşi
teritoriu.
Notarul, primind informaţia despre deschiderea procedurii succesorale de alt notar, este obligat
să informeze despre aceasta moştenitorii al căror domiciliu îi este cunoscut.
Notarul poate, de asemenea, chema moştenitorii prin publicarea unui aviz în mijloacele de
informare în masă.
Evidenţa dosarelor succesorale şi testamentelor întocmite o ţine Ministerul Justiţiei.
Forma testamentului
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
a) olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
b) autentic – autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat
notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Mostenirea legală
Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate în
lege, se aplică în cazul în care:
a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b) a fost declarată nulitatea testamentului;
c) succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
d) succesorul testamentar este nedemn.
Moştenitorii legali
În cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă egală sînt:
a) de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după
decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii,
înfietorii) celui ce a lăsat moştenirea;
b) de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii, atît
29
din partea tatălui, cît şi din partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;
c) de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea.
Acceptarea succesiunii
Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau
succesor legal. Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la
locul deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea
patrimoniului succesoral.
Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a
acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.
Certificatul de moştenitor
Persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii
eliberarea certificatului de moştenitor. Certificatul de moştenitor se eliberează după 6 luni din
ziua deschiderii succesiunii, în orice timp. Certificatul de moştenitor se eliberează pînă la
expirarea termenului de 6 luni dacă notarul dispune de suficiente dovezi că, în afară de
persoanele care solicită eliberarea certificatului, nu există alţi moştenitori.
30