TEMA.

DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND ORIGINEA ŞI ESENŢA STATULUI

1. NOŢIUNEA STATULUI ŞI GENEZA LUI

2. ELEMENTELE DEFINITORII ALE STATULUI
3. FORMA DE STAT

1. NOŢIUNEA STATULUI ŞI GENEZA LUI

Importanţa şi esenţialitatea statului pentru orice societate a făcut ca încă din antichitate ea
să fie supusă unei intense şi permanente preocupări a celor ce se ocupă cu descifrarea
elementelor vieţii sociale şi studiul politicii.
Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atît ca teritoriu
ce desemna şi identifica o continuitate socială cît şi ca instituţie supremă a societăţii.
Vechii greci defineau statul cu noţiunea de „polis”-stat cetate, ca aşezare delimitată de
alta, dar şi ca instituţie de exercitare a conducerii sociale.
La rîndul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincţie între stat ca teritoriu, aşezare şi
stat ca instituţie, foloseau doi termeni distincţi: de “civitate”-stat în sensul de teritoriu şi “res-
publica” – ca instituţie politică, aceasta din urmă fiind mult mai aproape de semnificaţia ei reală.
Şi vechii germani au văzut în stat atît o organizare teritorială, cît şi una politică,
definindu-l cu noţiunea de land.
Pentru întîia oară noţiunea de stat – “statio” este folosită de N.Machiavelli în scrierea sa
Principele (1513), cînd se referea la ideea unităţii.
Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în sens larg şi
în sens restrîns.
În sensul larg al cuvintului, statul este organizatorul principal al activităţii unei
comunităţi umane,care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea
sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea.

2. ELEMENTELE DEFINITORII ALE STATULUI.

Existenţa şi funcţionalitatea statului ca entitate distinctă, de sine stătăoare, este
condiţionată de prezenţa unor componente fundamentale, definitorii: populaţia, teritoriul şi
organizarea politică. Aceste componente au existat în toate formele pe care le-a îmbrăcat statul
de-a lungul istoriei, dar în fiecare perioadă acestea au avut semnificaţii, valori şi conţinuturi
diferite.
Populaţia constituie pentru existenţa oricărei forme statale o componentă de bază, fară
aceasta statul nu şi-ar justifica prezenţa, nu ar exista obiectul asupra caruia să-şi exercite
autoritatea. În acelaşi timp, oamenii sunt cei ce creează şi dau viată statului, îl pun în mişcare şi
fac din el o realitate vie. Aceiaşi oameni creează voinţa de a trăi în cadrul aceleeaşi comunităţi şi
tot ei dau naştere solidarităţii, fără de care statul nu s-ar putea închega şi funcţiona. Cei ce
locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de
această putere ori calitatea de cetăţean, ori de străin, ori de apatrid. Fundamentul oricărui stat
rezidă în unitatea poporului(art.10 din Constituţie).
Teritoriul constituie factorul material, spaţiul în limitele căruia se crează şi funcţionează
statul. Existenta sa este tot atît de necesară şi importantă ca şi cea a populaţiei sau organizării
politice. El este un bun al întregii comunităţi şi în această situaţie pune problema apărării
integrităţii şi suveranităţii sale.
Funcţiile pe care le are teritoriul unui stat sunt următoarele:
 Teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizîndu-l şi delimitîndu-l
de alte state.
 Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei care-l locuiesc, atribuindu-le
calitatea de apartenenţă la statul respectiv.

1
 Teritoriul determină limitele extinderii puterii politice şi contribuie la structurarea
autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului.
 Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer, asupra cărora statul îşi exercită
puterea (după unii autori şi navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, satelitii artificiali
etc.)
 Potrivit conceptului Constituţiei RM şi standartelor internaţionale, teritoriului statului îi sunt
specifice următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea (art.1 si 3 ale
Constiţutiei RM).
Organizarea politică este componenta cu rol major în structurarea şi funcţionarea
statului. Ea instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le stabileşte rolul
şi statutul în societate, normele şi limitele funcţionalităţii.
Puterea politică are urmatoarele trăsături:
1. Este un atribut al statului care se echivaleaza cu forta;
2. Puterea de stat are caracter politic;
3. Puterea are o sferă generală de aplicare;
4. Puterea deţine monopolul constrîngerii de stat:
5. Puterea este suverană, aceasta din urmă trăsătură este cea mai importantă.
Suveranitatea cunoaste 2 laturi:
Internă - chemată să sublinieze faptul că în interior nici o altă putere socială nu este
superioară puterii statului.
Externă – nici un stat nu poate fi comandat în relaţiile sale externe de către nici o altă
putere. Un stat nu există, sau cel puţin nu este perfect, dacă îi lipseste suveranitatea.

3 FORMA DE STAT
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare,
conţinutul puterii. Structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează
prin trei elemente de bază:
1. Forma de guvernămînt;
2. Structura de stat;
3. Regimul politic.
1. Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a
organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi în
special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt statele se împart în monarhii şi republici.
În evoluţia sa monarhia a cunoscut mai multe forme:
Monarhia este acea formă de guvernământ, prin care puterea supremă de stat aparţine unei
persoane, care ocupă această funcţie prin moştenirea tronului.
Monarhia absolută se caracterizează prin puterea absolută a şefului statului (Arabia
Saudită, Emiratele Arabe ş.a.) Monarhul dispune de largi împuterniciri în domeniul legislativ,
executiv şi justiţie.
Monarhie constituţională - împuternicirile şefului statului sunt limitate, puterea de stat
aparţine monarhului şi totodată Parlamentului.
Monarhie parlamentară - puterea monarhului nu se referă asupra legislativului lipseşte
dreptul de veto, nu este limitată în domeniul administrării. Anglia, Olanda, Belgia, Suedia,
Norvegia, Spania.

În republică guvernarea are loc prin reprezentanţii aleşi de către popor după anumite
proceduri electorale. După felul în care sunt alese organele supreme ale statului, republica se
clasifică în:
- Republică prezidenţială, care se caracterizează prin rolul major al preşedintelui în sistema
autorităţilor publice, unde se creează condiţii pentru concentrarea în mâinile lui a unor largi
împuterniciri (SUA, Ţările Americii Latine). Şeful statului este şi şef de guvern care îi este
responsabil lui.
2
 - Republica parlamentară se manifestă prin faptul că preşedintele este ales de către
Parlament. La propunerea Preşedintelui, Parlamentul formează Guvernul. Executivul este condus
de prim-ministru şi formal este responsabil în faţa Parlamentului. Parlamentul are dreptul de a
controla executivul. Votul de neîncredere Guvernului duce la demisia lui (Italia, Germania,
Austria, Ungaria).
- Republica semiprezidenţială - in care se combină formele de guvernare prezidenţială şi
parlamentară. Şeful statului este ales prin vot universal, îndeplineşte numai funcţiile de şef de
stat. Guvernul este numit de către preşedinte fără participarea formală a Parlamentului, dar cu
consultarea fracţiunilor parlamentare.
Ca formă de guvernământ, republica parlamentară şi semiprezidenţială se manifestă printr-o
posibilă instabilitate guvernamentală compensată printr-o activitate eficientă a executivului.

2. Structura de stat – caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul

dacă avem de a face cu o singură entitate statală sau o grupare într-un stat a mai multor entităţi
statale.
Dupa structura de stat diferenţiem:
State simple sau unitare
State compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-o uniune cu
alte state ci îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe
deplin suveran la viaţa internaţională şi în relaţiile cu alte state. În asemenea state există un
singur parlament, guvern, un singur rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură
cetăţenie etc. (România, RM, Italia, Franta).
Statul federativ, compus sau unional – este statul compus din două sau mai multe
entităţi, unităţi statale.
Statul federativ reprezintă o unitate statală în care:
Există 2 rînduri de organe centrale de stat: organele federaţiei şi organele subiectelor
federaţiei.
Există mai multe constituţii: cea a statului federaţiei şi cele ale subiectelor federaţiei.
Există 2 categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia subiectelor federaţiei, deşi
populaţia reprezintă un corp unitar.
Împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi administrative – teritoriale, ci şi
în părţi politice autonome, entităţi statale, etc.
Confederaţia – constituie o uniune de state independente sau de unităţi teritoriale
autonome, înfiinţate pe baza unui acord internaţional prin care se detrmină condiţiile de asociere
a statelor şi de funcţionare a acestora. Se întemeiază pentru a rezolva chestiuni ca: apărarea,
afacerile externe, comerţul intern şi moneda comună. (Uniunea Europeană, Elveţia)

Regimul politic – include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii,

ansamblul care vizează atît raporturile dintre stat şi individ, cît şi modul în care statul concret
asigură şi garantează drepturile subiective.
Din punct de vedere al regimului politic se desting 2 categorii de state: state cu regimuri
politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare).
Democraţia – reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă de guvernare politică în
care puterea aparţine poporului. Caracteristica democratismului: pluralismul (existenţa mai
multor partide cu programe proprii care concurează pentru putere), libertatea şi recunoaşterea
opoziţiei, alegeri prin scrutin universal etc.
Regimul autocratic – se caracterizează atît prin inexistenţa condiţiilor juridice formale,
cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate
să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului (regimul fascist). Puterea de
stat este exercitată în interesul unor grupuri de persoane, de o persoană sau un grup de persoane
prin metode dictatoriale, brutale, prin folosirea terorii poliţieneşti, prin egarea drepturilor şi
libertăţilor individuale, în măsură în care acestea sunt prevăzute în legislaţia statului respectiv.
3
 Asemenea regimuri politice, sunt caracteristice statelor Orientului antic, dominaţiei
despotismului oriental. Asemenea regimuri politice erau cunoscute şi în Grecia şi Roma, purtînd
denumirea de dictatură sau tiranie. Regimuri autocratice în perioada modernă, ca cele mai
reacţionare sunt cunoscute sub forma regimurilor dictatoriale fasciste, profasciste, militaro-
fasciste etc.

TEMA. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND ORIGINEA ŞI ESENŢA DREPTULUI

1. DEFINIŢIA DREPTULUI ŞI FUNCŢIILE SALE

2. IZVOARELE DREPTULUI

1. DEFINIŢIA DREPTULUI ŞI FUNCŢIILE SALE

Cuvîntul “drept” provine din latinescul “directus”, ceea ce în traducere înseamnă drept –
orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, linie dreaptă.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar definiţia
exactă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari şi pînă în prezent.
Dreptul – poate fi definit ca un ansamblu de reguli de conduită generale şi obligatorii,
adoptate şi asigurate (garantate) de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi
disciplinarea activităţii sociale.
Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată la rang de lege.
Dreptul, într-adevăr, este o voinţă a celor ce guvernează, dar rolul voinţei guvernanţilor nu
trebuie absolutizat. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont de voinţa guvernaţilor.
Dreptul are ca scop disciplinarea societăţii umane. Acest scop este slujit de o serie de funcţii
şi anume:
1. Functia de institutionalizare a organizării social – politice –organizarea autoritatiilor publice
ale statului.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţtii.
4. Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonarii acţiunilor individuale faţă
de conduită tip prescrisă de normele juridice.
5. Funcţia informativă – reflectând realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe
despre viaţa multirală a societăţii.
6. Funcţia educativă.

2. IZVOARELE DREPTULUI
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut urmatoarele forme de exprimare (izvoare formale):
1. Obiceiul juridic (cutuma) – repetarea trebuie să fie obligatorie. Obiceiul, deşi extrem de rar,
mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre.
2. Practica juridică şi precedentul judiciar (jurisprudenţa). În RM, deşi practicii judiciare i se
acordă o atenţie deosebită, de regulă, practica judiciară nu este considerată ca izvor de drept.
3. Doctrina (ştiinţa juridică). Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina – contribuie la înţelegerea
fenomenului juridic. În RM – ea nu constituie un izvor de drept.
4. Contractul normativ. Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate
cu ele. Mai sunt însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. În
asemenea cazuri se spune că contractul este normativ – şi este izvor de drept. De exemplu: în
dreptul muncii – contractul colectiv de muncă, în dreptul internaţional public – tratatele şi
acordurile internaţionale.
5. Actul normativ – juridic – poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de organele
autorităţii publice, izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie,
4
 este asigurată de forţa coercitivă a statului. Locul pe care îl ocupă un act juridic – normativ în
sistemul general al acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis în sistemul
organelor statului.
Categoriile actelor normative:
1. Legile:
 Constituţionale, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, constituind baza
juridică a celorlalte legi. Ele se referă la forma de guvernământ, definesc structurile şi
atribuţiile puterilor în stat, formulează şi proclamă drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţeanului.
 Organice, legi care reglementează organizarea şi atribuţiile unor organe ale statului,
sistemul electoral, regimul proprietăţii, raporturile de muncă în general, organizarea
administrativă a teritoriului.
 Ordinare, legi adoptate în baza Constituţiei, reglementînd cele mai variate relaţii sociale.
2. Acte normative subordonate legilor: Decretele Preşedintelui, Hotărîrile Parlamentului,
Hotărîrile Guvernului, Actele Administraţiei Publice Centrale şi Locale etc.

GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, exercită conducerea generală
a administraţiei publice şi este responsabil în faţa Parlamentului.
Relaţiile dintre Guvern şi Preşedintele Republicii Moldova se reglementează de Constituţia
Republicii Moldova.
În exercitarea atribuţiilor, se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament.
În conformitate cu împuternicirile sale Guvernul:
1) creează condiţii pentru stabilirea şi asigurarea suveranităţii economice şi politice a
Moldovei;
2) elaborează concepţia dezvoltării social-economice a republicii, programul şi mecanismul
trecerii la economia de piaţă;
3) asigură libera iniţiativă, deetatizarea, privatizarea, demonopolizarea economiei şi
dezvoltarea relaţiilor de piaţă;
4) elaborează strategia dezvoltării tehnico-ştiinţifice, promovează o politică naţională în
domeniul culturii, ştiinţei, tehnicii, tehnologiei; rezolvă problemele reglementării de stat a
progresului tehnico-ştiinţific;
5) garantează tuturor subiecţilor proprietăţii libertatea activităţii economice, diversitatea
formelor de proprietate şi egalitatea lor în drepturi, are grijă de păstrarea proprietăţii;
51) protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
6) realizează colaborarea economică cu ţările lumii în condiţiile dezvoltării relaţiilor
contractuale, formării infrastructurii de piaţă, integrării general-europene şi mondiale;
61) asigură protejarea intereselor naţionale în activitatea economică externă, promovează
politica liberului schimb, pornind de la interesele naţionale;
8) formează un sistem eficient de ocrotire socială a populaţiei, creează condiţii pentru
creşterea nivelului de trai, pentru satisfacerea necesităţilor culturale şi spirituale ale cetăţenilor
republicii;
9) promovează politica de stat în domeniul ocrotirii sănătăţii populaţiei;
91) asigură apărarea drepturilor consumatorilor prin organizarea şi coordonarea controlului şi
supravegherii de stat a calităţii produselor (lucrărilor, serviciilor);
10) asigură utilizarea raţională a resurselor naturale şi integritatea lor, protecţia ecologică a
populaţiei şi a mediului ambiant;
11) favorizează dezvoltarea autonomiei organelor administraţiei publice de toate nivelurile;
12) asigură legalitatea, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor;

5
 13) promovează politica securităţii naţionale, dirijează activitatea de apărare a Republicii
Moldova;
14) asigură respectarea şi executarea legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

Componenţa Guvernului şi modul de formare a lui

Guvernul se formează în următoarea componenţă:
Prim-ministrul, prim-viceprim-ministrul, viceprim-miniştrii, miniştrii şi alţi membri stabiliţi
prin lege. Membri ai Guvernului pot fi numai persoanele care deţin cetăţenia Republicii
Moldova şi au domiciliul în ţară.
Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare, desemnează
un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.
Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, în termen de 15 zile de la desemnare, cere votul de
încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.
Preşedintele Republicii Moldova, în baza votului de încredere acordat de Parlament, numeşte
Guvernul.
În termen de trei zile de la data numirii Guvernului, Prim-ministrul, viceprim-miniştrii,
miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui Republicii
Moldova, jurămîntul al cărui text este prevăzut la art.79 alin.(2) din Constituţie.
În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului Preşedintele Republicii
Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
Guvernul îşi exercită mandatul din ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în faţa
Preşedintelui Republicii Moldova şi pînă la validarea alegerilor pentru un nou Parlament.

Responsabilitatea Guvernului
Guvernul răspunde în faţa Parlamentului pentru activitatea sa. Guvernul cel puţin o dată pe
an, ţine în faţa Parlamentului o dare de seamă despre activitatea sa. Miniştrii şi
conducătorii altor autorităţi administrative centrale, în baza unei hotărîri a Parlamentului, ţin în
faţa lui dări de seamă asupra activităţii lor.

Demisia Guvernului
Guvernul are dreptul să demisioneze din propria iniţiativă. Fiecare membru al Guvernului are,
de asemenea, dreptul de a demisiona. Demisionarea Prim-ministrului conduce la demisionarea
Guvernului în componenţă deplină.
Cererea de demisie a Prim-ministrului şi a întregii componenţe a Guvernului se prezintă
Parlamentului, care se pronunţă asupra ei.
Cererile de demisie a unor membri ai Guvernului se prezintă Prim-ministrului şi se aduc la
cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova.

Guvernul îşi dă demisia în cazul în care:

1) Parlamentul şi-a exprimat neîncrederea în Guvern conform art.106 şi 1061 din Constituţie;
2) Prim-ministrul a demisionat sau a decedat;
3) a fost ales un nou Parlament (la prima lui şedinţă).

Competenţa guvernului
În conformitate cu împuternicirile sale Guvernul:
1) promovează în viaţă legile Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova
şi exercită controlul asupra executării hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului;
2) stabileşte funcţiile ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale celor din
subordinea sa, asigură întreţinerea autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele
mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament;
3) coordonează şi exercită controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice locale
ale Republicii Moldova;
6
 4) realizează programele dezvoltării economice şi sociale a republicii, creează condiţii pentru
funcţionarea autoadministrării;
5) conduce organele de apărare a teritoriului, securităţii Republicii Moldova şi a cetăţenilor ei;
6) asigură promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova.

Organele centrale de specialitate ale administraţiei publice

În republică activează:
1) următoarele ministere:
Ministerul Economiei
Ministerul Finanţelor
Ministerul Justiţiei
Ministerul Afacerilor Interne
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene
Ministerul Apărării
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor
Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare
Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor
Ministerul Mediului
Ministerul Educaţiei
Ministerul Culturii
Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei
Ministerul Sănătăţii
Ministerul Tineretului şi Sportului
Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor;

2) alte autorităţi administrative centrale:

Biroul Naţional de Statistică
Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru
Biroul Relaţii Interetnice
Agenţia Rezerve Materiale
Agenţia Turismului

Şedinţele Guvernului
Şedinţele Guvernului se desfăşoară după caz, dar nu mai rar decît o dată pe trimestru. Ordinea
de zi a şedinţelor Guvernului se aprobă de acesta la propunerea Prezidiului Guvernului.

Prezidiul Guvernului
Pentru coordonarea activităţii interne a Guvernului şi în scopul aprobării proiectului ordinii de
zi a şedinţelor Guvernului, se formează Prezidiul Guvernului din care fac parte Prim-ministrul şi
viceprim-miniştrii.

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA

Alegerea Parlamentului
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica
autoritate legislativă a statului. Parlamentul este compus din 101 deputaţi.
Parlamentul se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat
de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.

Conducerea Parlamentului
După constituirea legală a Parlamentului se alege Preşedintele Parlamentului, prim-
vicepreşedintele, vicepreşedinţii şi se formează Biroul permanent al Parlamentului.

7
 Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:
a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni;
b) declară referendumuri;
c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării;
d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
e) aprobă doctrina militară a statului;
f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în limitele
prevăzute de Constituţie;
g) ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale încheiate de
Republica Moldova;
h) aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
i) exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat, asupra ajutorului economic
şi de altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile şi
creditele de stat din surse străine;
j) alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege;
k) aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
l) declară mobilizarea parţială sau generală;
m) declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
n) iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele societăţii;
o) suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale, în cazurile prevăzute de lege;
p) adoptă acte privind amnistia;
r) îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.

Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA

Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului. Preşedintele Republicii Moldova

reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării.

Alegerea Preşedintelui
Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret.
Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de
ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin
de 10 ani şi posedă limba de stat.
Este ales candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi.

Durata mandatului
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exercită de la data
depunerii jurămîntului.

Atribuţii în domeniul politicii externe

Preşedintele Republicii Moldova poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate
internaţionale în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în modul şi în
termenul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului.
Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Preşedintele Republicii Moldova primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale
reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova.
Atribuţii în domeniul apărării
8
 Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor armate.
Preşedintele Republicii Moldova poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau generală. În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării,
Preşedintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii,
declară stare de război şi le aduce, neîntîrziat, la cunoştinţa Parlamentului.

Alte atribuţii
Preşedintele Republicii Moldova îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
c) soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi acordă azil politic;
d) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
e) acordă graţiere individuală;
f) poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de
interes naţional;
g) acordă ranguri diplomatice;
h) conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură, judecătorii şi
altor categorii de funcţionari, în condiţiile legii;
i) suspendă actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, pînă la adoptarea hotărîrii definitive a
Curţii Constituţionale;
j) exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI MUNCII

9
 1. Noţiunea, raporturile, subiectele şi principiile dreptului muncii
2. Contractul individual de muncă
a) Noţiuni generale privind contractul individual de muncă;
b) Conţinutul contractului individual de muncă;
c) Durata contractului individual de muncă;
d) Încheierea contractului individual de muncă;
e) Modificarea şi suspendarea contractului individual de muncă;
f) Încetarea contractului individual de muncă.
3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă.
4. Protecţia muncii.
5. Disciplina muncii.

1. Dreptul muncii (DM) reprezintă o ramură de drept care reglementează ordinea de

apariţie, evoluţia şi încetarea raporturilor de muncă, determină regimul de muncă al salariaţilor,
stabileşte regulile privind protecţia muncii şi procedura examinării litigiilor de muncă.
Obiectul de reglementare a DM îl constituie relaţiile de muncă ce apar în legătură cu
aplicarea de către salariaţi a capacităţii sale de muncă în procesul activităţii într-o anumită
unitate, precum şi alte relaţii sociale strâns legate de cele de muncă, printre care:
- relaţiile între salariat şi angajator;
- relaţiile privind plasarea în cîmpul muncii;
- relaţiile legate de repararea prejudiciului material;
- relaţiile ce apar în legătură cu examinarea ligiilor de muncă etc.

Principiile de bază a DM sunt:

1. libertatea de a munci, adică dreptul la muncă realizat prin alegerea liberă a locului de
muncă şi a domeniului de muncă fără aplicarea constrângerii:
2. înterzicerea muncii forţate şi a discriminării în procesul de prestare a muncii;
3. asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţiile normale de muncă ce corespund
normelor de securitate şi igienă, dreptului la odihnă, inclusiv reglarea duratei timpului de
muncă şi timpului de odihnă, acordarea concediului anual de odihnă etc;
4. protecţia contra şomajului şi aplicarea măsurilor necesare pentru plasarea în cîmpul
muncii;
5. egalitatea drepturilor şi a posibilităţilor salariaţilor;
6. garantarea dreptului la remunerarea corespunzătoare şi la timp al muncii;
7. asigurarea egalităţii salariaţilor fără nici o discriminare în ce priveşte creşterea pe scara
profesională fiind luate în considerţie productivitatea muncii, calificarea şi stagiul de
muncă, precum şi în ce priveşte pregătirea profesională şi ridicarea nivelului de pregătire
profesională.
Izvoarele DM sunt totalitatea actelor normative care reglementează relaţiile sociale de
muncă, adică care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor într-un raport juridic de muncă:
Constituţia RM, Codul muncii şi alte acte normative.
Subiecţi ai dreptului muncii se consideră: persoanele fizice - cetăţenii, persoanele juridice –
agenţii economici, sindicatele, colectivele de muncă.

2. Contractul individual de muncă

a) Noţiuni generale privind contractul individual de muncă
Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care
salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să
respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă
prevăzute de Codul muncii, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, de
contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul.

10
 Părţile contractului individual de muncă sunt salariatul şi angajatorul. Persoana fizică
dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vîrstei de 16 ani. Persoana fizică poate încheia un
contract individual de muncă şi la împlinirea vîrstei de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al
reprezentanţilor legali, dacă, în consecinţă, nu-i vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea,
instruirea şi pregătirea profesională.
Se interzice încadrarea în muncă a persoanelor în vîrstă de pînă la 15 ani, precum şi
angajarea persoanelor private de instanţa de judecată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate în funcţiile şi activităţile respective.
În calitate de angajator, parte a contractului individual de muncă poate fi orice persoană
fizică sau juridică, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, care
utilizează munca salariată.
Este interzisă încheierea unui contract individual de muncă în scopul prestării unei munci sau
a unei activităţi ilicite ori imorale.
Se interzice orice limitare, directă sau indirectă, în drepturi ori stabilirea unor avantaje,
directe sau indirecte, la încheierea contractului individual de muncă în dependenţă de sex, rasă,
etnie, religie, domiciliu, opţiune politică sau origine socială.
Refuzul angajatorului de a angaja se întocmeşte în formă scrisă şi poate fi contestat în
instanţa de judecată.

b) Conţinutul contractului individual de muncă

Conţinutul contractului individual de muncă este determinat prin acordul părţilor,
ţinându-se cont de prevederile legislaţiei în vigoare şi include:
a) numele şi prenumele salariatului; b) datele de identificare ale angajatorului; c) durata
contractului; d) data de la care contractul urmează să-şi producă efectele; e) atribuţiile funcţiei;
f) riscurile specifice funcţiei; g) drepturile şi obligaţiile salariatului; h) drepturile şi obligaţiile
angajatorului; i) condiţiile de retribuire a muncii, inclusiv salariul funcţiei sau cel tarifar şi
suplimentele, premiile şi ajutoarele materiale; j) compensaţiile şi alocaţiile, inclusiv pentru
munca prestată în condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase; k) locul de muncă; l) regimul de
muncă şi de odihnă; m) perioada de probă, după caz; n) durata concediului de odihnă anual şi
condiţiile de acordare a acestuia; o) prevederile contractului colectiv de muncă şi ale
regulamentului intern al unităţii referitoare la condiţiile de muncă ale salariatului; p) condiţiile de
asigurare socială; r) condiţiile de asigurare medicală.
Contractul individual de muncă poate conţine şi alte prevederi ce nu contravin legislaţiei
în vigoare. Este interzisă stabilirea pentru salariat, prin contractul individual de muncă, a unor
condiţii sub nivelul celor prevăzute de actele normative în vigoare, de convenţiile colective şi de
contractul colectiv de muncă. Angajatorul nu are dreptul să ceară salariatului efectuarea unei
munci care nu este stipulată în contractul individual de muncă, cu excepţia cazurilor prevăzute de
Codul muncii.
Contractul individual de muncă poate conţine şi alte prevederi ce nu contravin legislaţiei
în vigoare. În afara clauzelor generale prevăzute, părţile pot negocia şi include în contractul
individual de muncă clauze specifice, cum ar fi: clauza de confidenţialitate; clauze referitoare la
compensarea cheltuielilor de transport, la compensarea serviciilor comunale, la acordarea
spaţiului locativ.

c) Durata contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă se încheie, de regulă, pe durată nedeterminată. Contractul
individual de muncă poate fi încheiat şi pe o durată determinată, ce nu depăşeşte 5 ani, în
condiţiile prevăzute de Codul muncii. Dacă în contractul individual de muncă nu este stipulată
durata acestuia, contractul se consideră încheiat pe o durată nedeterminată.
Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe durată determinată, numai în vederea
executării unor lucrări cu caracter temporar

11
 d) Încheierea contractulu individual de muncă
Contractul individual de muncă se încheie în baza negocierilor dintre salariat şi angajator.
Încheierea contractului individual de muncă poate fi precedată de circumstanţe specifice
(susţinerea unui concurs, alegerea în funcţie etc.). Salariatul are dreptul să încheie contracte
individuale de muncă, concomitent, şi cu alţi angajatori (munca prin cumul), dacă acest lucru nu
este interzis de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se întocmeşte în două exemplare, se semnează de către
părţi şi i se atribuie un număr din registrul unităţii, aplicîndu-i-se ştampila unităţii. Un exemplar
al contractului individual de muncă se înmînează salariatului, iar celălalt se păstrează la
angajator.
Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă.
Se interzice aplicarea perioadei de probă în cazul încheierii contractului individual de
muncă cu:
a) tinerii specialişti, absolvenţii şcolilor profesionale polivalente şi ai şcolilor de meserii; b)
persoanele în vârstă de până 18 ani; c) persoanele angajate prin concurs; d) persoanele care au
fost transferate de la o unitate la alta; e) femeile gravide; f) invalizii; g) persoanele alese în
funcţii elective; h) persoanele angajate în baza unui contract individual de muncă cu o durată de
pînă la 3 luni; i) persoanele angajate în baza rezultatelor verificării prealabile.
Angajarea se legalizează prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, care
este emis în baza contractului individual de muncă negociat şi semnat de părţi. Ordinul
(dispoziţia, decizia, hotărîrea) de angajare trebuie adus la cunoştinţa salariatului, sub semnătură,
în termen de 3 zile lucrătoare de la data semnării de către părţi a contractului individual de
muncă.

e) Modificarea şi suspendarea contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă nu poate fi modificat decât printr-un acord suplimentar semnat
de părţi, care se anexează la contract şi este parte integrantă a acestuia.
Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni în circumstanţe ce nu
depind de voinţa părţilor, prin acordul părţilor sau la iniţiativa uneia dintre părţi. Suspendarea
contractului individual de muncă presupune suspendarea prestării muncii de către salariat şi a
plăţii drepturilor salarialе (salariu, sporuri, alte plăţi) de către angajator. Pe toată durata
suspendării contractului individual de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, în afară de
prestarea muncii de către salariat şi remunerarea acesteia de către angajator.
Suspendarea contractului individual de muncă se face prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea)
angajatorului, care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, cel tîrziu la data
suspendării.
Contractul individual de muncă se suspendă în circumstanţe ce nu depind de voinţa
părţilor în caz de:
a) concediu de maternitate; b) boală sau traumatism; c) carantină; e) încorporarea în serviciul
militar în termen, în serviciul militar cu termen redus sau în serviciul civil; f) forţă majoră,
confirmată în modul stabilit, ce nu impune încetarea raporturilor de muncă; g) trimitere în
instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către salariat a unei infracţiuni
incompatibile cu munca prestată, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti; h) în alte
cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă prin acordul părţilor, exprimat în formă
scrisă, în caz de: a) acordare a concediului fără plată pe o perioadă mai mare de o lună; b) urmare
a unui curs de formare profesională sau de stagiere cu scoaterea din activitate pe o perioadă mai
mare de 60 de zile calendaristice; c) şomaj tehnic; d) îngrijire a copilului bolnav în vîrstă de pînă
la 7 ani; e) îngrijire a copilului invalid pînă la vîrsta de 16 ani; precum şi
f) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă din iniţiativa salariatului în caz de:
a) concediu pentru îngrijirea copilului în vîrstă de pînă la 6 ani; b) concediu pentru îngrijirea
unui membru bolnav al familiei cu durata de pînă la un an, conform certificatului
12
 medical; c) urmare a unui curs de formare profesională în afara unităţii; d) ocupare a unei
funcţii elective în autorităţile publice, în organele sindicale sau în cele patronale; e)
condiţii de muncă nesatisfăcătoare din punctul de vedere al protecţiei muncii.
Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului:
a) pe durata anchetei de serviciu; b) pe durata detaşării; c) în alte cazuri prevăzute de legislaţie.

f) Încetarea contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă poate înceta:
a) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor; b) la iniţiativa uneia dintre părţi.
În toate cazurile ziua încetării contractului individual de muncă se consideră ultima zi de muncă.
Încetarea contractului individual de muncă se perfectează prin emiterea ordinului angajatorului
ce se aduce la cunoştinţa salariatului contra semnătură nu mai tîrziu de ziua concedierii.

În caz de încetare a contractului individual de muncă pe durată determinată în legătură cu

expirarea termenului său, salariatul trebuie să fie înştiinţat în scris de către angajator despre acest
fapt cu cel puţin 10 zile lucrătoare înainte.

Salariatul are dreptul la demisie - desfacere a contractului individual de muncă pe durată

nedeterminată din proprie iniţiativă, anunţînd despre aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14
zile calendaristice înainte.

Concedierea - desfacerea din iniţiativa angajatorului a contractului individual de muncă

pe durată nedeterminată, precum şi a celui pe durată determinată - se admite pentru următoarele
motive:
a) rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă; b) lichidarea unităţii sau încetarea activităţii
angajatorului persoană fizică; c) reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate;
d) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza
stării de sănătate, în conformitate cu certificatul medical; e) constatarea faptului că salariatul nu
corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate ca urmare a calificării insuficiente, confirmate
prin hotărîre a comisiei de atestare; f) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de
muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare, g) absenţa fără motive întemeiate de
la lucru mai mult de 4 ore consecutive în timpul zilei de muncă; h) prezentarea la lucru în stare
de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică ş.a.
Nu se admite concedierea salariatului în perioada aflării lui în concediu medical, în
concediu de odihnă anual, în concediu de studii, în concediu pentru îngrijirea copilului în vîrstă
de pînă la 6 ani, precum şi în perioada detaşării, cu excepţia cazurilor de lichidare a unităţii.

3. Timpul de muncă
Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul, în conformitate cu regulamentul intern
al unităţii, cu contractul individual şi cu cel colectiv de muncă, îl foloseşte pentru îndeplinirea
obligaţiilor de muncă.
Durata normală a timpului de muncă al salariaţilor din unităţi nu poate depăşi 40 de ore
pe săptămînă.
Pentru anumite categorii de salariaţi, în funcţie de vîrstă, de starea sănătăţii, de condiţiile
de muncă şi de alte circumstanţe, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi contractul individual
de muncă, se stabileşte durata redusă a timpului de muncă (de exemplu: 24 de ore pentru
salariaţii în vîrstă de la 15 la 16 ani sau 35 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 16 la 18 ani).
Prin acordul dintre salariat şi angajator se poate stabili, atît la momentul angajării la
lucru, cît şi mai tîrziu, ziua de muncă parţială sau săptămîna de muncă parţială cu remunerarea
proporţional timpului lucrat sau în funcţie de volumul lucrului făcut.
Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniformă şi
constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus.
13
 La unităţile unde, ţinîndu-se cont de specificul muncii (în sfera prestării de servicii – de
exemplu, în sfera alimentară), introducerea săptămînii de lucru de 5 zile este neraţională, se
admite, ca excepţie, stabilirea, prin contractul colectiv de muncă şi/sau regulamentul intern, a
săptămînii de lucru de 6 zile câte 7 ore lucrătoare şi cu o zi de repaus.
Durata muncii zilnice în ajunul zilelor de sărbătoare nelucrătoare se reduce cu cel puţin o
oră pentru toţi salariaţii.
La solicitarea angajatorului, salariaţii pot presta munca în afara orelor de program în
limita a 120 de ore într-un an calendaristic. În cazuri excepţionale, această limită, cu acordul
reprezentanţilor salariaţilor, poate fi extinsă pînă la 240 de ore.

4. Timpul de odihnă
Timpul de odihnă reprezintă timpul destinat pentru odihna salariatului şi pentru
recuperarea forţelor de muncă necesare îmdeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor de muncă.
Deosebim 4 tipuri timpului de odihnă:
1. zilnic - în cadrul programului zilnic de muncă, salariatului trebuie să i se acorde o pauză de
masă de cel puţin 30 de minute şi repausul zilnic care nu poate fi mai mic decît durata dublă a
timpului de muncă zilnic (16 ore);
2. săptămânal - repausul săptămînal se acordă timp de 2 zile consecutive, de regulă sîmbăta şi
duminica. În cazul în care un repaus simultan pentru întregul personal al unităţii în zilele de
sîmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau ar compromite funcţionarea normală a
unităţii, repausul săptămînal poate fi acordat şi în alte zile, stabilite prin contractul colectiv de
muncă sau prin regulamentul intern al unităţii, cu condiţia ca una din zilele libere să fie
duminica. În unităţile în care, datorită specificului muncii, nu se poate acorda repausul
săptămînal în ziua de duminică, salariaţii vor beneficia de două zile libere în cursul săptămînii.
Munca în zilele de repaus este interzisă, însă în cazurile muncii suplimentare în timpul
zilelor de odihnă se acordă dublă salarizare.
3. zile de sărbătoare nelucrătoare :
a) 1 ianuarie - Anul Nou;
b) 7 şi 8 ianuarie - Naşterea lui Isus Hristos (Crăciunul);
c) 8 martie - Ziua internaţională a femeii;
d) prima şi a doua zi de Paşte conform calendarului bisericesc;
e) ziua de luni la o săptămînă după Paşte (Paştele Blajinilor);
f) 1 mai - Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii;
g) 9 mai - Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa Patriei;
h) 27 august - Ziua Republicii;
i) 31 august - sărbătoarea "Limba noastră";
j) 25 decembrie – Naşterea lui Iisus Hristos (Crăciunul pe stil nou);
k) ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă, declarată în modul stabilit de
consiliul local al municipiului, oraşului, comunei, satului.

4. Concediile – se clasifică în:

a) concedii anuale plătite – 28 zile lucrătoare, care se acordă după expirarea a 6 luni
de muncă la unitatea respectivă. Pentru unele categorii de salariaţi se stabileşte durata mai mare a
concediului annual plătit (de exempu, pentru cadrul didactic).
Nu se admite înlocuirea concediului de odihnă anual nefolosit printr-o compensaţie în
bani, cu excepţia cazurilor de încetare a contractului individual de muncă al salariatului care nu
şi-a folosit concediul.
b) concediul neplătit – se acordă cu consimţămîntul angajatorului în baza unei cereri
scrise a salariatului fiind expuse motive familiale. Concediu neplătit nu poate depăşi durata de 60
de zile calendaristice în cursul unui an calendaristic.
c) concedii sociale (medical plătit, de maternitate, pentru îngrijirea copilului în vîrstă
de la 3 la 6 ani, pentru salariaţii care au adoptat copii nou-născuţi sau i-au luat sub tutelă) - se

14
acordă tuturor salariaţilor în baza certificatului medical eliberat potrivit legislaţiei în vigoare sau
în baza documentelor cerute de lege.

5. Disciplina muncii
Disciplina muncii reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona unor reguli de
comportare stabilite în conformitate cu Codul muncii, cu alte acte normative, cu convenţiile
colective, cu contractele colective şi cu cele individuale de muncă, precum şi cu actele normative
la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul intern al unităţii.
Disciplina de muncă se asigură în unitate prin crearea de către angajator a condiţiilor
economice, sociale, juridice şi organizatorice necesare prestării unei munci de înaltă
productivitate, prin formarea unei atitudini conştiente faţă de muncă, prin aplicarea de stimulări
şi recompense pentru muncа conştiincioasă, precum şi de sancţiuni în caz de comitere a unor
abateri disciplinare.
Pentru succese în muncă, angajatorul poate aplica stimulări sub formă de:
a) mulţumiri; b) premii; c) cadouri de preţ; d) diplome de onoare.
Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţă de salariat
următoarele sancţiuni disciplinare:
a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea aspră; d) concedierea.
Se interzice aplicarea amenzilor şi altor sancţiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei
de muncă. Pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se poate aplica decît o singură sancţiune.
Sancţiunea disciplinară se aplică de organul căruia i se atribuie dreptul de angajare (alegere,
confirmare sau numire în funcţie) a salariatului respectiv.
Sancţiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre), în care se indică în
mod obligatoriu: a) temeiurile de fapt şi de drept ale aplicării sancţiunii; b) termenul în care
sancţiunea poate fi contestată; c) organul în care sancţiunea poate fi contestată.
Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare se comunică salariatului, sub
semnătură, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data cînd a fost emis.

15
 NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FAMILIEI

1. Noţiunea, principiile, subiectele şi raporturile familiale

2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi încetarea căsătoriei
3. Relaţiile personale nepatrimoniale şi relaţiile patrimoniale între soţi
4. Relaţiile între părinţi şi copii

1. Noţiunea, principiile, subiectele şi raporturile familiale

Dreptul familiei reprezintă o totalitate de norme juridice care reglementează relaţiile

personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere, precum şi
alte relaţii sociale similare celor familiale ce se stabilesc între subiectele de drept familial aflate
pe poziţii de egalitate.
Reglementarea raporturilor familiale se bazează pe următoarele principii:
1. Principiul ocrotirii familiei din partea statului, deci statul facilitează, prin măsuri
economice şi prin alte măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin;
2. Principiul monogamiei;
3. Principiul liberului consimţământ la căsătorie;
4. Principiul egalităţii în relaţiile familiale;
5. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie;
6. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală;
7. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor
membrilor minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei;
8. Principiul liberului acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi
intereselor legitime ale membrilor familiei.
Raporturile familiale în mare majoritate poartă caracter personal nepatrimonial, adică nu
pot fi evaluate în bani şi, deci, se bazează pe sentimente de stimă, dragoste, reciprocitate (ex.
eduacţia şi creşterea copiilor, ajutor reciproc între soţi, susţinerea reciprocă). Relaţiile
patrimoniale, adică cele legate de patrimoniu şi care pot fi evaluate economic sunt legate de
proprietatea comună şi personală a soţilor, de obligaţia de întreţinere între mai mulţi membri ai
familiei ş.a.

2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi încetarea căsătoriei

Căsătoria ca şi rudenia reprezintă temiul apariţiei raporturilor familiale şi anume a celor

între soţi.
Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit
dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale
legii.
În scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, atât din punct de vedere fizic, cât
şi moral, care să-şi poată îndeplini funcţiile ce-i revin în cadrul societăţii, încheierea căsătoriei
este supusă anumitor cerinţe legale. Astfel, pentru ca încheierea unei căsătorii să fie valabilă,
ea presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.

Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele condiţii care trebuie să existe
pentru a se putea încheia căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii căsătoriei.
Aceste sunt:
1. Diferenţa de sex - nu se admite încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex;
2. Vârsta matrimonială – de 18 ani pentru ambele sexe. Pentru motive temeinice, în baza
cererii persoanelor care doresc să se căsătorească şi a acordului părinţilor minorului autoritatea
administraţiei publice locale poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei
matrimoniale, dar nu mai mult decât cu doi ani.

16
 3. Consimţământul la căsătorie - pentru încheierea căsătoriei este necesar
consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi femeii care
se căsătoresc;
4. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi - viitorii soţi sunt obligaţi să
declare că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor pentru a cunoaşte pericolul pe care-l poate
prezenta pentru ei şi pentru copiii lor încheierea unei căsătorii în condiţii necorespunzătoare din
punctul de vedere al sănătăţii. Controlul medical eate obligatoriu şi gratuit.

Condiţiile de formă se impart în formalităţi premergătoare căsătoriei şi condiţiile

procedurii încheierii căsătoriei (înregistrarea căsătoriei).
Formalităţi premergătoare căsătoriei sunt:
1. depunerea declaraţiei de căsătorie la Oficiul de Stare Civilă (OSC) din raza teritorală
a domiciliului unuia dintre viitorii soţi sau a părinţilor unuia dintre ei.
2. anexarea la declaraţia de căsătorie a următoarelor documente – certificatul de
naştere, buletinul de identitate, certificat medical de trecere a controlului şi alte docunente ce ar
proba anumite circumstanţe (de ex. certificat ce atestă graviditate, ordinul de deplasare etc.)
3. determinarea datei înregistrării căsătoriei – nu mai devreme de o lună, însă nu mai
târziu de două luni. Dacă există motive temeinice, la cererea persoanelor care doresc să se
căsătorească, şeful OSC poate reduce termenul de o lună, iar în cazuri excepţionale (pericol
pentru viaţă, graviditate, naşterea copilului etc.), căsătoria poate fi încheiată chiar în ziua
depunerii declaraţiei.
4. opoziţia la căsătorie - act prin care o persoană în forma scrisă aduce la cunoştinţa
reprezentantului OSC existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea
căsătoriei.
Nu se admite încheierea căsătoriei între:
a) persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
b) rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei care au
un părinte comun;
c) adoptator şi adoptat;
d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al II-lea grad inclusiv;
e) curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei;
f) persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu;
g) persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada când ambele îşi ispăşesc
pedeapsa;
h) persoane de acelaşi sex.

Condiţiile procedurii încheierii căsătoriei se referă la faptul înregistrării căsătoriei.

Astfel, încheierea căsătoriei are loc în incinta OSC-lui în a cărui rază teritorială se află
domiciliul unuia dintre viitorii soţi sau al părinţilor unuia dintre ei. Căsătoria se poate încheia în
afara sediului OSC dacă, din motive temeinice, unul din viitorii soţi se află în imposibilitatea de
a se prezenta personal la OSC.
La dorinţa viitorilor soţi, căsătoria se oficiază în mod solemn. În ziua fixată pentru
încheierea căsătoriei, funcţionarul OSC-lui: - identifică viitorii soţi; - constată că sunt îndeplinite
condiţiile de fond şi nu există impedimente la încheierea căsătoriei; - constată că nu există
opoziţii întemeiate la căsătorie; - citeşte viitorilor soţi prevederile Codului familiei în ce priveşte
drepturile şi obligaţiile lor ce apar în urma încheierii căsătoriei; - ia consimţământul viitorilor
soţi în vederea încheierii căsătoriei; - declară căsătoria încheiată; - întocmeşte actul de
căsătorie în registrul respectiv, care se semnează de funcţionarul OSC-lui, de soţi şi de martori,
dacă sunt; - eliberează soţilor certificatul de căsătorie;
Drepturile şi obligaţiile juridice ale soţilor iau naştere din ziua înregistrării căsătoriei la
organele de stare civilă.
În situaţia în care persoanele care se căsătoresc nu s-au prezentat la timpul fixat, dacă ele
n-au comunicat cauza neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată nemotivată, atunci
17
declaraţia de înregistrare a căsătoriei se consideră nulă. Dacă persoanele care se căsătoresc nu şi-
au schimbat intenţia, ele trebuie să depună o declaraţie nouă şi OSC trebuie să fixeze din nou
termenul de înregistrare a căsătoriei.

Încetarea căsătoriei are loc în cazul:

1. Decesului unuia dintre soţi – soţul supravietuitor avînd dreptul de a se căsători, de a-şi
păstra numele dobîndit la încheierea căsătoriei, de a moşteni averea soţului decedat;
2. Declarării pe calea judecătorească a morţii unuia dintre soţi - aceleaşi efecte ca şi în
cazul decesului unuia dintre soţi;
3. Desfacerii căsătoriei prin divorţ fie la OSC fie în instanţa judecătorească.
Divorţul la OSC poate avea loc la cererea comună a ambilor soţi sau la cererea unuia
dintre soţi. La cererea comună a ambilor soţi se permite desfacerea căsătoriei la OSC dacă ei sunt
de acod cu desfacerea căsătoriei, nu au copii minori comuni şi nu au litigiu în privinţa împărţirii
averii.
La cererea unuia dintre soţi desfacerea căsătoriei la OSC poate avea loc dacă celălalt soţ
prin hotărîrea instanţei judecătoreşti este:
1. declarat incapabil;
2. declarat dispărut;
3. condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
În cazul desfacerii căsătoriei la OSC, aceasta încetează din ziua înregistrării divorţului.
Desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ au loc după expirarea termenului de o
lună din ziua depunerii cererii de divorţ.
Divorţul în instaţa judecătorească are loc în cazul dacă unul dintre soţi nu este de acord
cu desfacerea căsătoriei sau dacă ei au copii minori, sau dacă nu se înţeleg la împărţirea
patrimoniului. Ca motive pentru înaintarea acţiunii de divorţ în instanţa judecătorească pot servi
infidelitatea, nepotriviri de ordin fiziologic, alcoolism, comportamentul amoral sau agresiv,
condamnarea pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni grave etc.
Dacă în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă
acordul la divorţ, instanţa judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen de
împăcare de la o lună la 6 luni. Dacă măsurile de împăcare n-au dat efecte şi soţii continuă să
insiste asupra divorţului, instanţa judecătorească va satisface cererea respectivă.
În baza hotărârii judecătoreşti privind desfacerea căsătoriei de către OSC din raza
teritorială a instanţei judecătoreşti respective, atât la cererea foştilor soţi (a unuia dintre ei), cât şi
în lipsa acestora, se întocmeşte actul de divorţ, în baza căruia se elibereată certificatul de divorţ
(două exemplare - cîte unul pentru fiecare fost soţ).
În cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească, căsătoria încetează din ziua când
hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă (adică cînd a expirat termenul atacării - 30
zile).

3. Relaţiile personale nepatrimoniale şi relaţiile patrimoniale între soţi

În urma încheierii căsătoriei între soţi apar relaţii personal-nepatrimoniale şi

patrimoniale.
Relaţiile personal-nepatrimoniale se bazează pe existenţa drepturilor şi obligaţiilor
reciproce lipsite de conţinut economic. Evident, nu toate relaţiile personale dintre soţi sunt
reglementate de lege, deoarece în caz contrar aceasta ar însemna implicarea statului în viaţa
intimă a lor. Totuşi pentru a garanta unele drepturi personale ale soţilor legea stabileşte dreptul
lor de a continua sau de a-şi alege domeniul de activitate sau profesia, dreptul la secretul
corespondenţei. De aceea niciunul dintre soţi nu este îndreptăţit să exercite un control atât în ce
priveşte corespondenţa, cât şi în ce priveşte relaţiile sociale pe care celălalt soţ le întreţine cu alte
persoane (prieteni, colegi de serviciu), cu toate că intimitatea creată în relaţiile de familie ar
permite soţilor de a avea acces la corespondenţa celuilalt.

18
 La încheierea căsătoriei viitorii soţi pot determina ce nume vor purta în timpul căsătoriei,
avînd următoarele posibilităţi:
- să-şi aleagă numele de familie al unuia dintre ei (de exemplu: Munteanu ori Ţurcanu)
- să-şi aleagă numele format prin conexarea numelor ambilor, drept nume de familie
comun (de exemplu: Munteanu-Ţurcanu);
- fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care l-a purtat până la căsătorie;
- conexează numele de familie al celuilalt soţ la numele de familie propriu (de exemplu,
soţul – Munteanu, iar soţia – Ţurcanu -Munteanu).
Ca rezultat al încheierii căsătoriei soţii îşi asumă şi anumite obligaţii personale şi
anume:
a) Obligaţia de sprijin moral.
Această obligaţie se bazează pe comunitatea şi înţelegerea ce trebuie să caracterizeze
viaţa conjugală. Sprijinul moral se poate manifesta sub diferite forme şi se afirmă în deosebi în
împrejurările mai dificile cu care se pot confrunta soţii în timpul căsătoriei (de exemplu:
ajutorul dat de un soţ celuilalt pentru depăşirea unei situaţii critice, pentru îndeplinirea
proiectelor profesionale ori sociale, în îngrijiri cu caracter personal pe care un soţ trebuie să le
dea celuilalt în cazul în care starea sănătăţii al unui este şubredă).

b) Obligaţia de fidelitate.
Obligaţia de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt reprezintă o caracteristică
esenţială a căsătoriei, fiind reglementată în mod expres de Codul familei. Din punctul de vedere
al îndatoririlor soţiei, obligaţia de fidelitate stă la baza prezumţiei de paternitate consacrată de
art. 47 din Codul familiei, prezumţie în temeiul căreia copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în
timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului
soţului mamei copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit
contrariul. Avînd în vedere principiul egalităţii dintre sexe, din moment ce această obligaţie
există pentru femeie, ea există şi pentru bărbat.
c) Obligaţia de a locui împreună - domiciliul comun constituind o condiţie necesară
pentru o viaţă de familie normală şi trainică.
d) Îndatoririle conjugale.
Conţinutul îndatoririlor conjugale, deşi nu este în mod expres arătat de lege, constă în
datoria soţilor de a avea relaţii intime împreună. De aceea, refuzul nejustificat al unuia dintre soţi
de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală, poate constitui un motiv de divorţ pentru celălalt soţ.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi se referă la regimul juridic al bunurilor acestora, adică
la dreptul de proprietate asupra bunurilor comune şi bunurilor personale ale soţilor.
Regimul juridic al bunurilor soţilor poate fi legal sau contractual. Regimul juridic legal se
bazează pe prevederile legii, iar cel contractual se referă la posibilitatea încheierii contractului
matrimonial, în care soţii pot stabili alt regim al bunurilor comune sau personale decât cel
prevăzut de lege, precum şi pot stabili regulile partajului în caz de divorţ.
Conform Codului familiei şi a Codului civil asupra bunurilor comune ale soţilor se aplică
regimul juridic de proprietate comună în devălmăşie, conform căreia soţii nu au cote determinate
asupra averii lor comune şi posedă, folosesc şi dispun de aceasta de comun acord şi în interesul
ambilor sau a familei.
Bunurile comune ale soţilor se consideră toate bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, cu
excepţia celor primite prin moştenire, în dar sau în baza altor convenţii gratuite.
Sunt considerate bunuri comune cele procurate din contul:
a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă; activitatea de
întreprinzător; activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de
compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.

19
 Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare,
depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile
comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor
comune, precum şi alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau
depuse pe numele unuia dintre soţi.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit
propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.
Fiecare dintre soţi este în drept să încheie convenţii prin care să dispună de bunurile
comune, cu excepţia bunurilor imobile, acordul celuilalt soţ fiind prezumat, cu excepţia cazurilor
convenţiilor cu bunurile imobile, cînd se cere acordul scris al celuilalt soţ. Dacă unul dintre soţi
încheie o convenţie şi cealaltă parte ştie că celalt soţ nu este de acord cu aceasta, ultimul poate
cere anularea convenţeiei în termen de 3 ani din momentul cînd a aflat despre această convenţie.

La bunurile personale ale soţilor se referă:

-bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei;
-bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către unul
dintre soţi în timpul căsătoriei;
-lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor
de preţ şi altor obiecte de lux indiferent de timpul şi modul de dobîndire.
Bunurile ce aparţin fiecăruia dintre soţi pot fi recunoscute de instanţa judecătorească
proprietate în devălmăşie a acestora dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul
mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi ori în urma muncii numai a
unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor.
Bunurile comune ale soţilor pot fi împărţite în timpul căsătoriei sau cu ocazia divorţului.
Partajul averii comune ale soţilor poate fi cerută de unul dintre soţi, de creditorii unuia dintre soţi
sau în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.
În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ în proprietatea în
devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească. La împărţirea
proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor sunt
considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel. Instanţa judecătorească este în
drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinând cont de interesele
unuia dintre soţi şi/sau de interesele copiilor minori. Nu se supun partajului bunurile personale,
bunurile ce aparţin copiilor.
Soţii au posibilitatea de a schimba regimul patrimonial legal încheind un contract
matrimonial care reprezintă o convenţie încheiată benevol între persoanele care doresc să se
căsătorească sau între soţi, în care se determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora
în timpul căsătoriei şi/sau cazul desfacerii acesteia. Acest contract se încheie în forma scrisă, se
autentifică notarial şi intră în vigoare din momentul încheierii căsătoriei sau din momentul
semnării lui dacă-l încheie în timpul căsătoriei. Contract nu poate reglementa relaţiile personal-
nepatrimoniale, însă soţii pot stabili anumite sancţiuni pentru încălcarea lor (de exemplu, amenda
pentru înşelarea sau determinarea în cazul partajului cotei mai mici din averea comună celui soţ
care va fi vinovat de desfacerea căsătoriei).

1. Relaţiile între părinţi şi copii

Drepturile copiilor şi drepturile şi îndatoririle părinţilor

Copii au drepturi asigurate şi protejate de stat, printre care:
- Dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie;
- Dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte rude;
- Dreptul copilului la exprimarea opiniei, la libertate de expresie, de gândire, de
conştiinţă, religie, asociere şi reuniune paşnică;
- Dreptul copilului de a fi protejat;
- Dreptul copilului la un nume. Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi.
20
Părinţii au următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul şi îndatorirea de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului;
b) dreptul şi îndatorirea de a educa copilul;
c) îndatorirea de a asigura învăţătura şi pregătirea profesională a copilului;
d) dreptul de a creşte personal copilul;
e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare faţă de copil;
f) dreptul de a avea copilul lângă părinte;
g) dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
copilului;
h) dreptul de a stabili locuinţa copilului;
i) dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului;
j) dreptul şi obligaţia de a reprezenta pe minor în actele juridice ori de a-i încuviinţa
aceste acte ş.a.
Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti părinţii pot fi sancţionaţi cu decăderea din
drepturile părinteşti şi luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:
a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de
întreţinere;
b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă, dintr-o
instituţie de asistenţă socială sau alta similară;
c) fac abuz de drepturile părinteşti;
d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând violenţa fizică sau psihică, atentează la
inviolabilitatea sexuală a copilului;
e) prin comportare amorală, influenţează negativ asupra copilului;
f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
g) au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului;
precum şi
h) în alte cazuri când aceasta o cere interesele copilului.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor
şi îndatoririlor părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a întreţine copilul. Copilul a cărui părinţi
(unul dintre ei) sunt decăzuţi din drepturile părinteşti păstrează dreptul de folosinţă asupra
spaţiului locativ şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenia cu părinţii şi rudele sale fireşti,
inclusiv dreptul la succesiune.
O altă sancţiune, mai puţin severă, aplicată în cazul neîndeplinirii adecvate a
îndatoririlor părinteşti este luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
La cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească poate hotărî luarea copilului de la
părinţi fără decăderea acestora din drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului împreună cu
părinţii prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui şi punerea acestuia la dispoziţia autorităţii
tutelare.
În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent pentru viaţa şi sănătatea copilului,
autoritatea tutelară poate decide luarea copilului de la părinţi, comunicând acest fapt procurorului
în termen de cel mult 24 de ore.
În cazurile prevăzute anterior, autoritatea tutelară, în termen de 7 zile, va porni o acţiune
în instanţa judecătorească privind decăderea din drepturile părinteşti sau luarea copilului de la
părinţi fără decăderea lor din aceste drepturi. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, copilul va
fi înapoiat părinţilor.

Obligaţia de întreţinere
Părinţii sunt obligaţi să-si întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care
necesită sprijin material.

21
 TEMA: DREPT PROCESUAL CIVIL

Noţiuni introductive

Dreptul procesual civil este o ramură autonomă de drept constituită dintr-o totalitate de
norme juridice, care reglementează relaţiile juridice ce apar între subiecţii raportului procesual
civil, în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile.
Potrivit Codului de procedură civilă sînt recunoscute 5 feluri de proceduri civile, care pot
fi divizate în două categorii:
1. Proceduri contencioase – constau în examinarea în contradictoriu a unui litigiu de drept
între două părţi cu interese opuse. Din această cazegorie fac parte:
a) Procedura generală, numită şi procedură în acţiune civilă sau procedură contencioasă, este
cea mai răspîndită procedură, prin intermediul căreia oricine pretinde un drept împotriva
unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept
trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată.
b) Procedura contenciosului administrativ ce acordă oricărei persoane care se consideră
vătămată într-un drept, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri de a se adresa instanţei
judecătoreşti competente pentru anularea actului, repunerea în drept şi repararea prejudiciului.
2. Proceduri necontencioase – constau în examinarea unor pricini în baza unei ordini lipsite
de contradictorialitatea părţilor. În acest sens, avem următoarele feluri de procedură:
Procedura specială, prin intermediul căreia orice persoană care doreşte constatarea
existenţei unei fapte care are valoare juridică sau a unui drept se poate adresa în instanţa de
judecată cu o cerere respectivă (încuviinţarea adopţiei; declararea capacităţii depline de exerciţiu
minorului; declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată; constatarea inexactităţii
înscrierilor în registrele de stare civilă; încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
etc).
Procedura în ordonanţă, numită şi procedură simplificată, prin care creditorul poate
solicita încasarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor, doar pe
baza materialelor prezentate de creditor fără înştiinţarea debitorului (derivă dintr-un act juridic
autentificat notarial; urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neplătite
salariatului; rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri; rezultă din
nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă, etc).
a) Procedura de declarare a insolvabilităţii, obligatorie de urmat în cazul falimentării unei
persoane juridice.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Dreptul procesual civil dispune de propriile sale principii, care prin esenţa lor juridică
contribuie nemijlocit la înfăptuirea justiţiei pe cauzele civile.
 principiul accesului liber la justiţie. Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în
instanţă judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau
contestate, libertăţile şi interesele legitime. Nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea
judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a
legislaţiei în vigoare. Renunţarea uneia dintre părţi de a se adresa în judecată prin încheierea
în prealabil a unei convenţii nu are efect juridic, cu excepţia cazurilor de încheiere a unei
convenţii de strămutare, în condiţiile legii, a litigiului la judecata arbitrală.
 principiul dreptului la asistenţă juridică. Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să fie
asistaţi în judecată de către un avocat ales ori numit de instanţă, în cazurile prevăzute de
Codul de procedură civilă, sau de un alt reprezentant. Asistenţa judiciară poate fi acordată în
orice instanţă de judecată şi în orice fază a procesului.
 principiul înfăptuirii justiţiei numai în instanţă judecătorească. Potrivit acestui principiu
justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti. În pricinile
22
 civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale civile şi numai
de către instanţele judecătoreşti şi de către judecătorii ei, numiţi în funcţie în modul stabilit
de lege. Constituirea de instanţe extraordinare este interzisă. Hotărîrea judecătorească emisă
în pricină civilă poate fi controlată şi reexaminată numai de instanţa judecătorească
competentă, în ordinea stabilită de Codul de procedură civilă şi de alte legi.
 principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Judecătorii instanţelor
judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili. Puterea judecătorească este separată
de puterea legislativă şi de cea executivă şi se exercită în conformitate cu Constituţia
Republicii Moldova, cu Codul de procedură civilă şi cu alte legi. La înfăptuirea justiţiei în
pricini civile, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii. Orice imixtiune în
activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege.
 principiul judecării unipersonale şi colegiale a pricinilor civile. Pricinile civile se judecă în
primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din trei judecători ai aceleiaşi
instanţe. În cazul în care prezentul cod oferă judecătorului dreptul de a examina pricinile
civile şi de a întocmi unele acte de procedură unipersonal, judecătorul operează în numele
instanţei de judecată. În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă colegial.
 principiul egalităţii în faţa legii şi a justiţiei. Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe
principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu,
domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de
proprietate şi forma de organizare juridică, subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.
 principiul publicităţii dezbaterilor judiciare. În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de
judecată sînt publice, cu unele excepţii:
- Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în scopul protejării informaţiei
ce constituie secret de stat, taină comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare
este interzisă prin lege. Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţă
secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale
vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe
care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică sau
moralitatea.
– principiul limbii oficiale de procedură şi dreptul la interpret. Judecarea pricinilor civile în
instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească. Persoanele interesate în
soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească sînt în drept să ia
cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret. Prin
încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea participanţilor la proces. În cazul în care procesul se desfăşoară într-o altă
limbă, instanţa emite hotărîrea în mod obligatoriu şi în limba moldovenească.

SISTEMUL JUDECĂTORESC
Justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti:
a) Curtea Supremă de Justiţie;
b) curţile de apel;
c) judecătorii.
Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate. În cadrul
instanţelor judecătoreşti pot funcţiona colegii sau complete de judecată specializate.
În cadrul judecătoriilor, din rîndul judecătorilor instanţei se numesc judecători de instrucţie
cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal. Numirea judecătorilor de instrucţie se
realizează potrivit procedurii şi condiţiilor prevăzute de regulamentul Consiliului Superior al
Magistraturii.
Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă.

Instanţele judecătoreşti sînt persoane juridice, au ştampilă cu imaginea stemei de stat şi cu

denumirea lor.
23
NUMIREA JUDECĂTORULUI ÎN FUNCŢIE
Judecătorii judecătoriilor şi judecătorii curţilor de apel se numesc în funcţie, din numărul
candidaţilor selectaţi prin concurs, de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii. Candidaţii selectaţi, care întrunesc condiţiile specificate la
art.6, se numesc în funcţia de judecător iniţial pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului
de 5 ani, judecătorii sînt numiţi în funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă de 65 de ani.
Judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi de către Parlament, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii.

PARTICIPANŢII LA PROCES
Se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, procurorul, petiţionarii,
persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în
instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane
sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane,
precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.

Drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces

Participanţii la proces sînt în drept să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să facă extrase
şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor, să pună
întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor, să formuleze cereri, să
reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să expună argumente şi considerente
asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să înainteze obiecţii împotriva
demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi, să atace actele judiciare şi
să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate de legislaţia procedurală civilă.
Participanţii la proces se bucură de drepturi procesuale egale şi au obligaţii procesuale
egale, cu unele excepţii stabilite de lege în dependenţă de poziţia pe care o ocupă în proces.
Participanţii la proces sînt obligaţi să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor
procedurale. În cazul abuzului de aceste drepturi sau al nerespectării obligaţiilor procedurale, se
aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia procedurală civilă.

CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi din cheltuielile de judecare a pricinii.

CĂILE DE ATAC ALE HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI

Apelul
Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţă de apel
care, în baza materialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea
constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept
material, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă
instanţă.
Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de
apel de drept comun. Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Comercială de
Circumscripţie pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Chişinău.

Termenul de declarare a apelului este de 30 de zile de la data pronunţării dispozitivului

hotărîrii, dacă legea nu prevede altfel.

24
 Recursul împotriva încheierii primei instanţe
Încheierea dată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, separat de hotărîre, de către
părţi şi de ceilalţi participanţi la proces în cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi,
precum şi în cazurile în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului.
Ea se examinează în recurs conform regulilor stabilite de prezentul capitol.
Împotriva celorlalte încheieri pronunţate în primă instanţă nu se poate face recurs.
Curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de
judecătorii. Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de către curţile de apel.
Încheierile Curţii Supreme de Justiţie rămîn irevocabile de la momentul emiterii.

Termenul de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la pronunţarea ei.

Recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel

Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel în calitatea lor de instanţe de
apel, cît şi hotărîrile pronunţate de curţile de apel în procedura de insolvabilitate.
Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei
integrale.

25
 TEMA. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

1. Noţiunea dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

2. Persoana fizică
Persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă
Este aptitudinea generală a persoanelor de a dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.

Dobîndirea capacităţii de folosinţă:

1. Persoana fizică dobîndeşte această capacitate:
- de la naştere, ca regulă;
- din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia însă de a se naşte viu (de interes
major în cazul în care şi acesta vine la moştenire).

Încetarea capacităţii de folosinţă:

1. pentru persoana fizică: - la moartea ei;
- la declararea judecătorească a morţii.
Capacitatea de exerciţiu
Presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii
săvîrşind acte juridice.
1. Persoana fizică dobîndeşte capacitea de exercitări depline la vîrsta de 18 ani. Pînă la 14 ani
este complet lipsită de capacitate de exerciţiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exerciţiu
restrînsă, putînd face singură acte de administrare, dacă nu-i pricinuiesc vreo vătămare.
Minorul care a împlinit 16 ani poate dispune personal prin testament de jumătate din averea
de care poate dispune un major. Minorul sub 14 ani răspunde de fapta sa producătoare de
prejudicii dacă a avut discernămînt în momentul săvîrşirii faptei. După 14 ani se prezumă că
minorul are discernămînt şi răspunde de fapta ce l-a prejudiciat pe altul.
Majorii sînt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu în situaţia în care sînt puşi sub interdicţie de către
instanţa de judecată.
Astfel persoanele fizice pot fi:
 persoane deplin capabile;
 persoane cu capacitate de exerciţiu restrînsă;
 persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
.

ACTUL JURIDIC

Noţiunea actului juridic

Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate
spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.

Actul juridic unilateral, bilateral şi multilateral

Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Actul juridic
unilateral poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai în cazurile prevăzute de lege.
Actului juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind obligaţiile şi

26
contractele dacă aceasta nu contravine legii sau caracterului unilateral al actului juridic.

Actul juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordantă a două părţi.

Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau a mai multe părţi.

Actul juridic cu titlu gratuit şi actul juridic cu titlu oneros

Act juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial
fără a se urmări obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.
Act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru
obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.

PROCURA

Procură este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat

unui sau mai multor reprezentanţi.
Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să fie
autentificată notarial.
Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice locale sînt
echivalate cu procurile autentificate notarial.

Procura de substituire
Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de substituire numai dacă acest
drept este stipulat expres în procură sau dacă este în interesul reprezentantului.
În toate cazurile, procura de substituire trebuie autentificată notarial.

Termenul procurii
Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură,
ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi
autentificată notarial este valabilă pînă la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.

Încetarea valabilităţii procurii

Valabilitatea procurii încetează în cazul:
a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;
e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu sau dispărută fără de veste.
(2) Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar persoana căreia îi este
eliberată procura poate renunţa la ea în orice moment. Orice clauză contrară este nulă.
(3) O dată cu încetarea valabilităţii procurii, încetează valabilitatea procurii de substituire.

Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea
valabilităţii procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu care
reprezentantul urma să contracteze.

27
 MOŞTENIREA

Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat
moştenirea) către succesorii săi.
Moştenirea este o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi
indivizibilă.
Moştenirea are loc conform testamentului (succesiune testamentară) şi în temeiul legii
(succesiune legală).

Succesorii
Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii:
a) testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-
au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sînt sau nu copiii lui, precum şi
persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea;
b) legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea,
precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după
decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală
asupra unui patrimoniu succesoral vacant.

Deschiderea succesiunii
Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de
către instanţa de judecată.
Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat
moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii lui.
Notarul, primind informaţia despre decesul persoanei, deschide procedura succesorală în baza
declaraţiei scrise:
a) a moştenitorilor legali, moştenitorilor testamentari ori a mandatarilor lor legali de acceptare a
succesiunii sau de renunţare la ea;
b) a reprezentanţilor organelor de stat;
c) a creditorilor defunctului.
În cazul în care pe unul şi acelaşi teritoriu îşi desfăşoară activitatea mai mulţi notari,
competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului notar sesizat. Notarul este
obligat să verifice dacă procedura succesorală nu a fost deschisă de un alt notar din acelaşi
teritoriu.
Notarul, primind informaţia despre deschiderea procedurii succesorale de alt notar, este obligat
să informeze despre aceasta moştenitorii al căror domiciliu îi este cunoscut.
Notarul poate, de asemenea, chema moştenitorii prin publicarea unui aviz în mijloacele de
informare în masă.
Evidenţa dosarelor succesorale şi testamentelor întocmite o ţine Ministerul Justiţiei.

Locul deschiderii succesiunii

Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă
locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află
în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai
valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află
partea principală ca valoare a bunurilor mobile.
28
 Mostenirea testamentară
Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul
dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o
parte din ele.
Testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu.
Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.

Forma testamentului
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
a) olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
b) autentic – autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat
notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.

Testamentele asimilate celor autentificate notarial

Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de:
a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului,
al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal al azilului pentru
invalizi şi bătrîni dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful
expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă testatorul se
află într-o astfel de expediţie;
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în aeronavă;
c) comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului militar dacă la locul aflării
lor nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau
este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de
libertate.
Testamentul autentificat se expediază cel tîrziu a doua zi după autentificare unuia dintre
notarii de la locul instituţiei date.

Testatorul poate modifica sau revoca testamentul în orice moment:

a) prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul
anterior ce contravine noului testament;
b) prin depunerea unei cereri la notar;
c) prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.

Mostenirea legală
Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate în
lege, se aplică în cazul în care:
a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b) a fost declarată nulitatea testamentului;
c) succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
d) succesorul testamentar este nedemn.

Moştenitorii legali
În cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă egală sînt:
a) de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după
decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii,
înfietorii) celui ce a lăsat moştenirea;
b) de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii, atît

29
din partea tatălui, cît şi din partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;
c) de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea.

Acceptarea succesiunii
Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau
succesor legal. Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la
locul deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea
patrimoniului succesoral.
Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a
acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.

Termenul de acceptare a succesiunii

Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei.
Dacă dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o
acceptă, ea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă
această parte este mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.

Certificatul de moştenitor
Persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii
eliberarea certificatului de moştenitor. Certificatul de moştenitor se eliberează după 6 luni din
ziua deschiderii succesiunii, în orice timp. Certificatul de moştenitor se eliberează pînă la
expirarea termenului de 6 luni dacă notarul dispune de suficiente dovezi că, în afară de
persoanele care solicită eliberarea certificatului, nu există alţi moştenitori.

30