Brandon Sanderson

Calea regilor

Vol. 1 ………………………… 2
Vol. 2 ………………………… 763
2
 „M-am îndrăgostit de această carte. Ce altceva s-ar mai putea
spune?”

Patrick Rothfuss, autorul bestsellerurilor

Numele vântului şi Teama înţeleptului

„Sanderson îşi vrăjeşte cititorii din primele pagini şi are talentul

de a-i menţine în această stare până la final. Cei care îl iubesc deja
pe autor şi îndrăgostiţii de literatură fantasy vor parcurge captivaţi
ultimele pagini şi vor aştepta cu sufletul la gură următorul volum.”

Library Journal

„Nu se întâmplă des ca autorii de ficţiune să înţeleagă cum

funcţionează universul celor născuţi să conducă şi cum iubirea
prinde cu adevărat rădăcini în sufletul uman. Sanderson este un
autor de o inteligenţă fascinantă.”

Orson Scott Card

3
 Brandon Sanderson

CALEA REGILOR
The Way of Kings

Cartea întâi din

ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ
volumul I

Traducere din limba engleză

de Ana-Veronica Mircea

4
 Pentru Emily,
Care e prea răbdătoare,
Prea blândă
Şi prea minunată
Pentru a spune toate acestea în cuvinte.
Dar eu încerc, totuşi.

5
 MULŢUMIRI

Am terminat prima versiune a volumului Calea regilor în 2004,

dar am început să scriu fragmente din carte la sfârşitul anilor ’90. În
mintea mea, începuturile unor fire din urzeala poveştii coboară încă
şi mai mult în timp. Niciuna dintre cărţile mele n-a mai avut nevoie
de atât de mult timp pentru a ieşi la lumină: am construit-o în mai
mult de un deceniu. Aşa că nu e câtuşi de puţin surprinzător că am
făcut-o cu ajutorul unui număr foarte mare de oameni. Îmi va fi
imposibil să-i amintesc pe toţi: pur şi simplu, memoria mea nu e
destul de bună. Însă există o serie de persoane care şi-au adus o
contribuţie majoră şi cărora trebuie să le adresez cele mai profunde
mulţumiri.
Pe primul loc se află soţia mea, Emily, căreia îi este dedicat acest
roman. A făcut mari eforturi pentru a-l vedea venind pe lume. Şi nu
s-a rezumat la a citi manuscrisul şi la a da sfaturi; în plus, a mai şi
renunţat la bărbatul ei pe durata lungilor perioade rezervate
scrisului. Dacă dumneavoastră, cititorii, aveţi şansa s-o întâlniţi,
nişte mulţumiri vor fi bine primite. (Îi place ciocolata.)
Ca întotdeauna, excelentul meu redactor şi excelentul meu agent
– Moshe Feder şi Joshua Bilmes – au trudit din greu la acest roman.
Menţionez în mod special că Moshe nu e plătit mai mult când
autorii săi produc monstruozităţi de câte patru sute de mii de
cuvinte. Dar a redactat cartea fără să se plângă câtuşi de puţin;
contribuţia lui la transformarea ei în romanul pe care îl ţineţi acum
în mână a fost nepreţuită. Tot el a apelat la F. Paul Wilson pentru o
supervizare a scenelor legate de practica medicală, ceea ce le-a fost
6
de un real folos.
Ţin să-i mulţumesc, în mod deosebit, şi lui Harriet McDougal,
unul dintre cei mai mari redactori ai tuturor timpurilor, care din
pură bunătate a citit cartea şi i-a făcut o redactare meticuloasă. Fanii
romanului Roata Timpului o cunosc drept femeia care l-a descoperit
pe Robert Jordan, i-a redactat scrierile şi l-a luat de bărbat. În
ultimul timp, n-a mai redactat prea multe cărţi în afară de Roata
Timpului, de aceea mă simt extrem de onorat pentru că s-a implicat
şi m-a ajutat. Alan Romanczuk, care a lucrat împreună cu ea, trebuie
să primească de asemenea mulţumirile mele pentru facilitarea
acestei redactări.
La Tor Books, Paul Stevens mi-a fost de un imens ajutor. Ca
persoană care se ocupă de contractele mele cu editura, a fost
uimitor. Eu şi Moshe suntem norocoşi fiindcă ne bucurăm de
ajutorul său. De asemenea, Irene Gallo – director artistic – a fost
minunat de îndatoritoare şi de răbdătoare în discuţiile cu un autor
insistent, cu idei nebuneşti în privinţa ilustraţiilor cărţii sale. Multe
mulţumiri pentru Irene, Justin Golenbock, Greg Collins, Karl Gold,
Nathan Weaver, Heather Saunders, Meryl Gross şi pentru întreaga
echipă de la Tor Books. Dot Lin, care a fost agentul meu până la
apariţia acestei cărţi (şi pe care o preocupă adăugarea câtorva litere
la sfârşitul numelui), nu numai că m-a ajutat nemaipomenit de mult
în privinţa publicităţii şi m-a sfătuit, dar a şi organizat un grup de
susţinători la New York. Vă mulţumesc tuturor.
Şi, revenind la ilustraţii, veţi observa că în interiorul acestei cărţi
există mult mai multe decât găsiţi de obicei într-un roman fantasy.
Acest lucru a fost posibil datorită extraordinarelor eforturi depuse

7
de Greg Call, Isaac Stewart şi Ben McSweeney. Au muncit din greu,
refăcând desenele de numeroase ori, pentru a reda totul corect.
Rezultatele muncii lui Ben la schiţele lui Shallan sunt pur şi simplu
minunate, o contopire a celor mai bune imagini create de mine cu
interpretarea lui artistică. Isaac, care este totodată şi creatorul
ilustraţiilor interioare din romanele seriei Născuţi din ceaţă, a depăşit
cu mult aşteptările obişnuite. Lucrul până noaptea târziu şi
termenele presante au constituit regula în cazul acestei cărţi. Isaac
merită toate laudele. (Dacă vă întrebaţi cumva, miniaturile de la
începuturile capitolelor, hărţile, ornamentaţia paginilor de sfârşit şi
filele din carnetul lui Navani sunt creaţiile sale.)
Ca întotdeauna, gruparea mea literară mi-a fost de un
extraordinar ajutor. Membrilor săi li s-au alăturat câţiva cititori alfa
şi beta. Fără a respecta o ordine anume, aceştia sunt: Karen
Ahlstrom, Geoff şi Rachel Biesinger, Ethan Skarstedt, Nathan
Hatfield, Dan Wells, Karylynn ZoBell, Alan şi Jeanette Layton, Janci
Olds, Kristina Kugler, Steve Diamond, Brian Delambre, Jason
Denzel, Michelle Trammel, Josh Walker, Chris King, Austin şi
Adam Hussey, Brian T. Hill şi acel Ben al cărui nume nu ştiu să-l
scriu corect. Sunt sigur că v-am uitat pe unii dintre voi. Sunteţi cu
toţii nişte oameni minunaţi şi, dacă aş putea, v-aş da tuturor
Cristalsăbii.
Hopa! Aceste mulţumiri capătă proporţii epice. Dar tot mai sunt
câteva persoane care trebuie menţionate. Scriu aceste cuvinte chiar
în preajma aniversării unui an de la angajarea Inevitabilului Peter
Ahlstrom ca asistent personal, corector şi cap limpede. Dacă veţi
răsfoi paginile prin care am mai adresat mulţumiri cu alte ocazii, îl

8
veţi găsi întotdeauna acolo. Este, de ani buni, un prieten drag şi un
susţinător al muncii mele. Acum sunt norocos fiindcă lucrează
pentru mine cu normă întreagă. Azi s-a trezit la ora trei dimineaţa
ca să termine ultima corectură a cărţii. Când îl veţi întâlni data
viitoare la o convenţie, cumpăraţi-i un calup de brânză.
De asemenea, aş da dovadă de neglijenţă dacă nu i-aş mulţumi
lui Tom Doherty pentru că mi-a permis să lucrez nestingherit la
această carte. Am reuşit să ducem la bun sfârşit un roman atât de
lung pentru că el a crezut în acest proiect, şi tot el a fost cel care l-a
sunat pe Michael Whelan, convingându-l să ilustreze coperta
originală. Tom mi-a dat, probabil, mai mult decât merit; un astfel de
roman (de asemenea proporţii şi cu atât de multe ilustraţii) i-ar fi
făcut probabil pe mulţi editori s-o rupă la fugă. Datorită acestui om,
Tor publică, în mod sistematic, cărţi excelente.
În final, mă opresc un moment asupra minunatei coperte
originale create de Michael Whelan. Pentru cei care n-au auzit
povestea, eu unul am început să citesc romane fantasy (mai întâi am
fost cititor, fireşte) în adolescenţă datorită minunatelor ilustraţii ale
copertelor semnate de Michael Whelan. Deţine talentul unic de a
prinde adevărata esenţă a unei cărţi într-un desen – am ştiut
întotdeauna că pot citi cu încredere un roman cu o copertă de-a lui.
Am visat întotdeauna la ziua în care voi avea una dintre creaţiile
sale pe coperta uneia dintre cărţile mele. Părea unul dintre lucrurile
de care era puţin probabil să am vreodată parte.
Faptul că în cele din urmă s-a întâmplat – şi încă pentru romanul
cel mai drag inimii mele, la care am lucrat atât de mult – e o
extraordinară onoare.

9
 CALEA
REGILOR

10
11
12
 PRELUDIU LA
ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ
Kalak ocoli un colţ de stâncă şi se opri, împleticindu-se, în faţa
unui clastotrăsnet muribund. Uriaşa bestie de piatră zăcea căzută pe
o parte, iar din piept îi ieşea ceva ce aducea cu nişte coaste rupte şi
stâlcite. Silueta monstruozităţii era oarecum scheletică, cu membrele
nefiresc de lungi crescute din umeri de granit. Pe faţa ca o săgeată,
ochii de un roşu-închis păreau făuriţi dintr-un foc arzând în
profunzimea pietrei. Se stingeau.
Chiar şi după atâtea veacuri, Kalak se cutremură văzând un
clastotrăsnet atât de aproape. O mână de-a bestiei avea lungimea
trupului unui om. Astfel de mâini îl uciseseră înainte şi nu-i
plăcuse.
Fireşte, moartea nu-i plăcea aproape niciodată.
Ocoli creatura, alegându-şi cu mare grijă calea pe câmpul de
luptă. Câmpia era un loc al bolovanilor şi al stâncilor cu forme
nefireşti – în jurul lui Kalak se înălţau coloane dăltuite de natură –,
iar leşurile împânzeau pământul. Puţine plante creşteau acolo.
Colţii de stâncă şi movilele de piatră purtau nenumărate cicatrice.
Prin locurile unde luptaseră Undeunitorii, stâncile erau sfărâmate,
distruse. Uneori, ceva mai rar, trecea pe lângă gropi cu forme
bizare, pline de crăpături, rămase în urma clastotrăsnetelor care
intraseră în luptă smulgându-se din piatră.
Multe dintre leşurile din jur erau omeneşti; multe nu erau.
Sângele se amestecase. Roşu. Portocaliu. Violet. Cu toate că niciunul
dintre trupurile căzute în jurul lui nu se clintea, în aer plutea, neclar,
13
un amestec pâclos de sunete.
Gemete de durere, urlete de suferinţă. Din rarele petice de
vegetaţie sau din mormanele de cadavre mistuite de foc se înălţau
rotocoale de fum. Până şi câteva bucăţi de stâncă ardeau mocnit.
Prăfuitorii făcuseră treabă bună.
„Dar eu am supravieţuit”, se gândi Kalak, ducându-şi mâna la
piept şi grăbindu-se către locul întâlnirii. „De data asta chiar am
supravieţuit.”
Ceea ce era periculos. Când murea, era trimis înapoi, n-avea de
ales. Dar şi când îi supravieţuia Devastării trebuia să se-ntoarcă. Să
se ducă înapoi, într-un loc care-l îngrozea. Într-un loc al durerii şi al
focului. Dacă se hotăra… să nu meargă acolo?
Gânduri periculoase, poate gânduri trădătoare. Îşi continuă
drumul, grăbindu-şi paşii.
Locul întâlnirii era în umbra unei stânci imense, o turlă înălţată
către cer. Ca de obicei, îl aleseseră împreună, toţi zece, înaintea
luptei. Supravieţuitorii trebuiau să-şi croiască drum până acolo.
Însă, în mod bizar, dintre toţi ceilalţi nu-l aştepta decât unul singur.
Jezrien. Oare ceilalţi opt muriseră, cu toţii? Se prea poate. De data
asta, lupta fusese năprasnică, una dintre cele mai cumplite.
Duşmanul era din ce în ce mai dârz.
Ba nu. Kalak se încruntă când ajunse la baza turlei. Acolo stăteau,
mândre, şapte săbii magnifice, înfipte în solul stâncos. Fiecare era o
capodoperă de o formă graţioasă, inscripţionată cu glife şi desene.
Le recunoştea pe toate. Dacă stăpânii lor ar fi murit, Armele ar fi
dispărut fără urmă.
Acelea erau armele puterii, mai presus chiar şi decât

14
Cristalsăbiile. Erau unice. Preţioase. Jezrien stătea în afara inelului
lor, privind către răsărit.
— Jezrien?
Silueta în alb şi albastru îi aruncă o privire. Chiar şi după atâtea
veacuri, Jezrien părea tânăr, un bărbat de numai treizeci de ani.
Barba lui neagră şi scurtă era tunsă cu grijă, deşi hainele cândva
superbe îi erau arse şi pline de sânge. Se întoarse spre Kalak,
încrucişându-şi braţele la spate.
— Ce-nseamnă asta, Jezrien? îl întrebă el. Unde sunt ceilalţi?
— Au plecat.
Vocea lui Jezrien era calmă, adâncă, egală. Deşi nu mai purtase
coroană de secole, îşi păstrase purtările regeşti. Părea să ştie
întotdeauna ce-avea de făcut.
— Ai putea spune c-a fost un miracol. De data asta, n-a murit
decât unul dintre noi.
— Talenel, zise Kalak.
Sabia lui era singura pe care n-o vedea.
— Da. A murit apărând trecerea aia de lângă fluviul nordic.
Kalak dădu din cap.
Taln avea tendinţa să-şi aleagă bătălii aparent lipsite de speranţă
şi să le câştige. Şi mai avea şi tendinţa să moară în timp ce-o făcea.
Deja ar fi trebuit să se întoarcă acolo unde stăteau, între Devastări.
Locul coşmarurilor.
Kalak îşi dădu seama că tremura. Când devenise atât de slab?
— Jezrien, de data asta nu mă pot întoarce, zise rostind cuvintele
în şoaptă, apropiindu-se şi încleştându-şi mâna de braţul celuilalt.
Nu pot.

15
 Şi, când recunoscu asta, simţi că-n el se rupea ceva. Cât timp
trecuse? Secole, poate chiar milenii de tortură. Era atât de greu să le
ţii socoteala. Focurile alea, cârligele alea, înfigându-i-se din nou în
carne în fiecare zi. Pârjolindu-i pielea braţelor, apoi arzându-i
grăsimea, apoi pătrunzând în os. Simţea mirosul. Atotputernicule, îl
simţea!
— Lasă-ţi sabia aici, spuse Jezrien.
— Ce?
Jezrien arătă către inelul de arme.
— Am fost ales să te-aştept. Nu eram siguri c-ai supravieţuit. S-
a… luat o hotărâre. E timpul să se pună capăt Pactului-Jurământ.
Kalak simţi împunsătura ascuţită a groazei.
— Ce-o să ne facem?
— Ishar crede că, atâta vreme cât unul dintre noi e încă legat de
Pactul-Jurământ, asta e de-ajuns. E posibil să ne aflăm la sfârşitul
ciclului Devastărilor.
Kalak se uită în ochii regelui nemuritor. De pe un mic petic de
pământ din stânga lor se înălţa fum negru. De dincolo de el îi
urmăreau gemetele muribunzilor. Acolo, în ochii lui Jezrien, Kalak
văzu suferinţă şi amărăciune. Poate chiar şi laşitate. Era un om
atârnat de-un stei cu un fir de aţă.
„Atotputernicule din ceruri”, se gândi Kalak. „Şi tu eşti dărâmat,
nu?” Aşa erau cu toţii.
Kalak se apropie de o margine unde o culme prelungă domina o
parte din câmpul de luptă.
Erau atât de multe leşuri, iar printre ele mergeau cei vii. Oameni
în veşminte rudimentare, ducând suliţe cu vârfuri din bronz. Printre

16
ei erau alţii, în armuri scânteietoare. Un grup trecu pe lângă el,
patru bărbaţi în haine zdrenţuite din piele tăbăcită sau dintr-o piele
de calitate tare proastă, alăturându-i-se unei siluete puternice, în
armură argintie, cu un model uluitor de complicat. Ce contrast!
Jezrien veni lângă el.
— Toţi văd în noi nişte zei, şopti Kalak. Se bizuie pe noi, Jezrien.
Suntem tot ce au.
— Îi au pe Radianţi. Ar trebui să fie de-ajuns.
Kalak clătină din cap.
— Asta n-o să-l ţină legat. Pe duşman. Va găsi o cale s-o
ocolească. Ştii c-o va face.
— Poate.
Regele Heralzilor nu-i mai oferi nicio explicaţie.
— Şi Taln? întrebă din nou Kalak.
Carnea arzând. Focurile. Durerea, iar şi iar şi iar durerea…
— Mai bine să sufere unul singur decât zece, şopti Jezrien.
Părea atât de rece. Ca o umbră născută din căldură şi lumină
căzând peste cineva onorabil şi sincer, aruncându-i în urmă această
copie întunecată.
Jezrien se întoarse la inelul de săbii. Propria sa Armă căpătă
substanţă în mâinile lui, apărând din ceaţă, umedă de condens.
— S-a hotărât, Kalak. Vom merge pe căile noastre şi nu ne vom
căuta unii pe alţii. Săbiile trebuie să rămână aici. Pactul-Jurământ se
termină acum.
Îşi ridică arma şi o înfipse în stâncă, alături de celelalte şapte.
Şi şovăi, cu ochii la ea, apoi îşi înclină fruntea şi îi întoarse
spatele. Ca şi cum i-ar fi fost ruşine.

17
 — Ne-am ales de bunăvoie această povară. Ei bine, dacă vrem, ne
putem hotărî s-o lepădăm.
— Şi ce-o să le spunem oamenilor, Jezrien? întrebă Kalak. Ce vor
spune ei despre ziua de azi?
— E simplu, răspunse celălalt, îndepărtându-se. O să le spunem
că, în sfârşit, au învins. E o minciună care nu cere aproape niciun
efort. Cine ştie? Poate se va dovedi că e un adevăr.
Kalak îl privi îndepărtându-se, pierzându-se în peisajul pârjolit.
În cele din urmă, îşi invocă propria sabie şi o împlântă în stâncă,
lângă celelalte opt. Îi întoarse spatele şi plecă în direcţia opusă celei
în care pornise Jezrien.
Şi totuşi, nu se putu împiedica să privească peste umăr la inelul
de săbii şi la singurul loc gol. Locul unde ar fi trebuit să se afle cea
de-a zecea.
A aceluia dintre ei care se pierduse. A celui pe care-l
abandonaseră.
„Iartă-ne”, se gândi Kalak, apoi plecă.

18
 CARTEA ÎNTÂI

CALEA REGILOR

4500 de ani mai târziu

19
20
 PROLOG
SĂ UCIZI
„Iubirea de oameni e rece, un pârâu de munte la numai trei paşi
de gheaţă. Noi suntem ai lui. Oh, Părinte al Furtunii… suntem ai lui.
N-au mai rămas decât o mie de zile până la sosirea Furtunii Eterne.”

Culeasă în prima zi a săptămânii palah din luna shash a anului 1171, cu

31 de secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o femeie ochi-întunecaţi
însărcinată, de vârstă mijlocie. Copilul n-a supravieţuit.

Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se îmbrăca în alb

în ziua când trebuia să ucidă un rege. Veşmintele albe erau o
tradiţie parshendi, pentru el străină. Dar făcea tot ce-i spuneau
stăpânii săi şi nu cerea niciodată explicaţii.
Se afla într-o încăpere mare, cu pereţi de piatră, dogorită de
vetrele imense care aruncau o lumină supărător de puternică asupra
chefliilor, brobonindu-le pielea cu sudoare în vreme ce dansau, şi
beau, şi zbierau, şi cântau, şi băteau din palme. Unii cădeau la
podea cu feţele împurpurate, orgia le depăşea puterile, pântecele li
se dovedeau a fi burdufuri de vin de proastă calitate. Arătau de
parcă ar fi răposat, cel puţin până când îi cărau prietenii afară din
sala chiolhanului către paturile care-i aşteptau.
Szeth nu se legăna în ritmul tobelor, nu bea din vinul de culoarea
safirului şi nu se ridica să danseze. Stătea pe o banchetă din fundul
încăperii – un servitor calm, în haine albe. Îl remarcau prea puţini

21
oaspeţi de la sărbătorirea semnării tratatului. Nu era decât o slugă,
iar shin erau uşor de trecut cu vederea. Mai toţi oamenii de acolo,
din Răsărit, îi credeau pe cei de soiul lui docili şi inofensivi. Şi, în
general, aveau dreptate.
Toboşarii schimbară ritmul. Răpăitul tobelor îl zguduia pe Szeth
ca un cvartet de inimi bătând înfundat pentru a trimite în întreaga
sală valuri de sânge invizibil. Stăpânii lui, respinşi de reprezentanţii
regatelor mai civilizate, care îi considerau sălbatici, stăteau la mese
separate. Erau oameni cu pielea marmorată, neagră cu roşu. Erau
numiţi parshendi – veri ai unor servitori mai docili din fire,
cunoscuţi în cea mai mare parte a lumii drept parshi. O ciudăţenie.
Ei nu-şi spuneau parshendi; numai alethii îi numeau astfel. Într-o
traducere aproximativă, însemna „parshi în stare să gândească”.
Niciuna dintre cele două părţi nu părea să vadă în asta o insultă.
Parshendii aduseră muzicanţii. La început, alethii ochi-luminoşi
şovăiseră. Considerau tobele instrumente ordinare, preferate de
ochi-întunecaţi – oamenii de rând. Însă vinul era un mare duşman
al tradiţiilor şi al bunei-cuviinţe, iar elita alethi se abandona acum în
voia dansului.
Szeth se ridică şi începu să-şi croiască drum prin încăpere.
Petrecerea se prelungise; până şi regele se retrăsese cu mai multe
ceasuri în urmă. Dar mulţi încă mai continuau să se desfete. Szeth se
văzu silit să-l ocolească pe Dalinar Kholin – însuşi fratele regelui –
care se prăbuşise, beat, la o masă mică. Îmbătrânit, dar vânjos, îşi tot
flutura mâna, respingându-i pe cei care-l sfătuiau să meargă la
culcare. Unde era Jasnah, fiica regelui? Elhokar, fiul şi moştenitorul
lui, stătea la masa înaltă, conducând ospăţul în lipsa tatălui său.

22
Vorbea cu doi bărbaţi, un azish cu pielea întunecată – având pe
obraz o pată bizară, de culoare deschisă – şi un altul mai zvelt,
alethi după înfăţişare, care se uita întruna peste umăr.
Prietenii de chef ai moştenitorului n-aveau nicio importanţă.
Szeth se ţinu departe de acesta şi o luă pe lângă toboşari, mergând
pe la marginile încăperii. În jurul lor zburau cu mişcări iuţi
muzicospreni – spirite minuscule ce luaseră forma unor panglici
rotitoare, translucide. Toboşarii îl văzură pe Szeth când trecu prin
preajma lor. Aveau să se retragă în curând, împreună cu toţi ceilalţi
parshendi.
Nu păreau ofensaţi. Nu păreau furioşi. Şi totuşi aveau să-ncalce
tratatul peste numai câteva ore. N-avea niciun sens. Dar Szeth nu
punea întrebări.
Ajuns în capătul sălii, trecu pe lângă mai multe şiruri de lămpi
azurii care împrăştiau o lumină uniformă, ţâşnind din locurile în
care peretele se unea cu podeaua. Conţineau safire impregnate cu
Lumină de Furtună. O profanare. Cum puteau oamenii acelor
ţinuturi să întrebuinţeze ceva atât de sacru pentru o simplă
iluminare? Mai rău decât atât, se spunea că eruditele alethi erau pe
punctul să creeze Cristalsăbii noi. Szeth spera că se lăudau cu un
simplu vis. Pentru că, dacă s-ar fi petrecut cu adevărat una ca asta, s-
ar fi schimbat lumea. Astfel încât, în final, oamenii din toate ţările –
din îndepărtata Thaylenah până în semeaţa Jah Keved – le-ar fi
vorbit propriilor copii în alethi.
Impresionanţi oameni, aceşti alethi. Chiar şi beţi, aveau o nobleţe
înnăscută. Înalţi şi bine făcuţi, bărbaţii purtau haine de mătase
întunecată, brodate migălos cu fire de argint sau de aur, având

23
nasturi ce coborau pe ambele părţi ale pieptului. Fiecare părea un
general pe câmpul de luptă.
Femeile îi întreceau în splendoare. Purtau rochii somptuoase,
mulate pe trupuri, contrastând prin culorile lor strălucitoare cu
nuanţele întunecate preferate de bărbaţi. Mâneca stângă a fiecărei
rochii era mai lungă decât dreapta, acoperind palma. Alethii aveau
concepţii bizare asupra bunei-cuviinţe.
Părul de un negru intens al femeilor era prins în creştet, fie în
cozi adunate în modele complicate, fie în mănunchiuri de bucle
lejere. Printre şuviţe îşi împleteau adesea panglici de aur sau alte
podoabe, precum şi pietre preţioase strălucind de la Lumina de
Furtună. Superb. Profanator, dar superb.
Szeth ieşi din sala de petrecere pentru a trece pragul celei în care
se desfăşura Banchetul Cerşetorilor. Respectând tradiţia alethi, era o
încăpere în care câţiva dintre cei mai săraci oameni din oraş, bărbaţi
şi femei deopotrivă, aveau parte de un ospăţ, o completare a celui
de care se bucurau regele şi oaspeţii săi. Un bărbat cu fire cărunte în
lunga sa barbă neagră apăru în cadrul uşii, împleticindu-se şi
zâmbind prosteşte – Szeth nu-şi dădu seama dacă de prea mult vin
sau fiindcă avea mintea slabă.
— M-ai văzut? întrebă bărbatul, cu voce neclară.
Pe urmă râse şi începu să vorbească păsăreşte, întinzând mâna
după un burduf cu vin. Aşadar, până la urmă era beat. Atingându-l
în treacăt, Szeth îşi continuă drumul pe lângă şirul de statui ale
celor Zece Heralzi din străvechea religie vorină. Jezerezeh, Ishi,
Talenelat. Îi numără şi văzu că nu erau decât nouă. Lipsa unuia
sărea în ochi. De ce fusese înlăturată statuia lui Shalash? Regele

24
Gavilar avea faima unui practicant pios al cultului vorin. Mult prea
pios, după părerea unora.
Coridorul cotea la dreapta, urmând conturul palatului boltit. Se
aflau la etajul ocupat de rege, cu două niveluri deasupra solului,
înconjuraţi de pereţi de stâncă, aşa cum erau şi podeaua, şi plafonul.
O altă profanare. Nu se cădea să mergi pe stâncă. Dar ce-i trecea lui
prin gând? Nu era decât un făr’adevăr. Făcea ce-i porunceau
stăpânii lui.
În ziua aceea, asta-nsemna să poarte alb. Pantaloni albi şi lejeri,
legaţi în talie cu o funie, iar pe deasupra lor o cămaşă transparentă,
cu mâneci lungi, desfăcută în faţă. Veşmintele albe ale unui ucigaş
erau o tradiţie parshendi. Stăpânii lui îi explicaseră de ce, cu toate că
el nu întrebase.
Alb ca să fii curajos. Alb ca să nu te pierzi în întuneric. Alb ca s-
avertizezi.
Pentru că dacă voiai să asasinezi un om, el avea dreptul să te
vadă venind.
Szeth o luă la dreapta, pe culoarul care ducea drept către
camerele regelui. Pe pereţi ardeau torţe, dar lumina lor nu-i
ajungea, era ca o fiertură subţire după un post îndelungat. În jurul
flăcărilor dansau focspreni minusculi, ca nişte insecte din lumină
închegată. Torţele nu-i erau de niciun folos. Îşi duse mâna către
propria pungă, în căutarea sferelor pe care le conţinea, dar şovăi
când văzu apărându-i în faţă mai multe lumini albastre: două lămpi
cu Lumină de Furtună prinse de perete, safire strălucitoare,
răspândind incandescenţa din adâncul lor. Se apropie de una dintre
ele şi-şi ridică mâna ca s-o aşeze, ca pe o cupă, în jurul nestematei

25
înfăşurate în sticlă.
— Tu, de-acolo! strigă o voce în alethi.
La răscrucea coridoarelor stăteau doi străjeri. Pază dublă, fiindcă
în noaptea aceea în Kholinar se aflau sălbatici veniţi de dincolo de
graniţe. Era adevărat, nişte sălbatici despre care se presupunea că le
deveniseră aliaţi. Însă alianţele se puteau dovedi foarte firave.
Aceea n-avea să dureze nici măcar o oră.
Szeth îi privi pe cei doi apropiindu-se. Erau înarmaţi cu suliţe; nu
erau ochi-luminoşi, aşa că n-aveau dreptul să poarte sabie. Însă
platoşele lor roşii erau împodobite, aşa cum le erau şi coifurile. Or fi
fost ochi-întunecaţi, dar se numărau printre cetăţenii de rang înalt,
ocupând în garda regală poziţii ce impuneau respect.
Cel din frunte se opri la o distanţă de câţiva paşi şi vorbi,
gesticulând cu suliţa.
— Pleacă imediat! N-ai ce căuta aici.
Avea tenul închis la culoare specific alethilor şi o mustaţă subţire
care îi înconjura gura, devenind barbă în partea de jos.
Szeth nu se clinti.
— Ei? spuse străjerul. Ce mai aştepţi?
Szeth respiră adânc, absorbind Lumina de Furtună. O simţi
scurgându-se în el, aspirată din perechea de lămpi cu safir de pe
perete, parcă suptă odată cu aerul tras în adâncul pieptului. Şi se
dezlănţui în el, iar coridorul deveni dintr-odată mai întunecos,
căzând în umbră ca un vârf de deal ascuns luminii soarelui de un
nor fugărit de vânt.
Szeth simţi căldura Luminii, îi simţi furia ca pe o furtună
împlântată direct în venele sale. Puterea ei era înviorătoare şi în

26
acelaşi timp periculoasă. Îl îmboldea să intre în acţiune. Să se mişte.
Să lovească.
Îşi ţinu răsuflarea şi se agăţă de Lumina de Furtună. Încă o mai
simţea prelingându-se în afară. Nu putea să fie reţinută decât
pentru scurt timp – cel mult câteva minute. Se scurgea, căci trupul
omenesc era un vas prea poros. Auzise că Pustiitorii izbuteau s-o
păstreze în totalitate. Dar ei existaseră măcar? Pedeapsa lui spunea
că nu. Onoarea lui le cerea existenţa.
Arzând de energie sacră, Szeth se întoarse spre străjeri. Cei doi
vedeau că el pierdea Lumină de Furtună, că îi ieşea din piele
încolăcindu-se în rotocoale, ca un fum luminiscent. Bărbatul din faţă
îşi îngustă ochii, încruntându-se. Szeth era sigur că nu mai văzuse
aşa ceva în toată viaţa lui. Din câte ştia, îi ucisese pe toţi umblătorii
pe piatră care zăriseră vreodată ce putea face.
— Ce… ce eşti?
Vocea străjerului devenise nesigură.
— Spirit sau om?
— Ce sunt? şopti Szeth, cu un strop de Lumină scurgându-i-se de
pe buze în timp ce se uita în lungul coridorului, pe lângă bărbatul
din faţa lui. Sunt… în măsură să spun că-mi pare rău.
Clipi, Ancorându-se de punctul îndepărtat pe care-l fixa cu
privirea. Lumina de Furtună ieşi din el răbufnind şi răcindu-i pielea,
şi pământul încetă imediat să-l mai atragă. Se trezi în schimb atras
către punctul ales – ca şi cum, pentru el, direcţia pe care o avea
drept ţintă ar fi însemnat, dintr-odată, în jos.
Era o Ancorare de Bază, prima dintre cele trei tipuri de Ancorări.
Îl înzestra cu puterea de a manevra orice lucru care-i lega pe oameni

27
de pământ, fie că era o forţă, un spren sau un zeu. Prin ea putea să
lege oamenii sau obiectele de diverse suprafeţe sau de diverse
direcţii.
Din perspectiva lui, coridorul era acum un puţ adânc în care se
prăbuşea, iar cei doi străjeri stăteau pe una dintre laturi. Primiră
şocaţi loviturile de picior, câte una pentru faţa fiecăruia, cu care-i
azvârli într-o parte. Szeth îşi schimbă direcţia privirii şi se Ancoră
de podea. Lumina se scurse din el. Podeaua redeveni partea de jos
şi ateriză între cei doi bărbaţi, cu hainele trosnindu-i în timp ce de
pe ele cădeau fulgi de promoroacă. Se ridică şi începu să-şi cheme
Cristalsabia.
Unul dintre străjeri îşi căută suliţa pe bâjbâite. Szeth întinse mâna
în jos, către el, şi îi atinse umărul uitându-se în sus. Îşi concentră
privirea într-un punct de deasupra sa, dorind să-şi trimită lumina
din trupul său într-al străjerului şi Ancorându-l pe bietul om de
tavan.
Soldatul ţipă, şocat, când ceea ce fusese sus ajunse pentru el jos.
Cu lumina scursă din propriul trup în urma lui, se izbi de tavan şi
scăpă suliţa. Fiindcă nu fusese Ancorată direct, arma căzu
zăngănind pe podea, alături de Szeth.
Să ucizi. Era cel mai mare păcat. Şi, cu toate acestea, Szeth stătea
acolo, făr’adevăr, profanând cu paşii săi piatra folosită pentru
construcţie. Şi lucrurile n-aveau să se sfârşească aici. Nu exista decât
o singură viaţă pe care, fiind un făr’adevăr, n-avea dreptul s-o ia.
Şi aceea era viaţa lui.
La a zecea bătaie a inimii sale, Cristalsabia îi căzu în mâna care-o
aştepta. Căpăta formă ca şi cum s-ar fi condensat din ceaţă, cu stropi

28
de apă pe toată lungimea sa metalică. Avea o Cristalsabie lungă şi
subţire, cu ambele muchii ascuţite, dar mai mică decât majoritatea
celorlalte. Cu o legănare a mâinii, făcând cu vârful ei o despicătură
în podeaua de piatră, o trecu prin gâtul celui de-al doilea străjer.
Şi Cristalsabia ucise într-un mod bizar, ca de obicei: cu toate că
tăia cu uşurinţă piatra, oţelul şi orice altceva era lipsit de viaţă,
metalul i se înceţoşă când atinse pielea vie. Străbătu gâtul străjerului
fără să lase nicio urmă, dar, în clipa trecerii, ochii omului fumegară
şi se aprinseră. Se înnegriră şi i se zbârciră în cap, şi se prăbuşi,
mort, cu faţa-n jos. O Cristalsabie nu tăia carnea vie: despica însuşi
sufletul.
Sus, primul străjer icni. Reuşise să se ridice în picioare, deşi le
avea proptite de tavan.
— Un Cristalpurtător! strigă el. Un Cristalpurtător atacă pe
coridorul regelui! La arme!
„În sfârşit”, îşi spuse Szeth. Modul în care folosea el Lumina de
Furtună nu le era cunoscut străjerilor, dar puteau să recunoască o
Cristalsabie.
Se aplecă şi ridică suliţa căzută de sus. În clipa aceea, eliberă
răsuflarea pe care şi-o ţinea din momentul când trăsese în el Lumina
de Furtună. Îl păstra în viaţă atâta vreme cât o avea în el, dar cele
două lămpi nu conţinuseră o cantitate prea mare, aşa că în curând
avea să fie nevoit să-nceapă să respire. Şi, odată ce nu-şi mai ţinu
răsuflarea, lumina începu să se prelingă mai repede.
Propti coada suliţei în podeaua de piatră, apoi se uită în sus.
Străjerul de pe tavan amuţi, cu ochii larg deschişi când poalele
cămăşii începură să-i alunece în jos, către podea, odată ce pământul

29
îşi reafirmă supremaţia. Lumina care i se scurgea din trup se
împuţină.
Se uită în jos, la Szeth. La vârful suliţei, îndreptat chiar spre inima
lui. Spaimospreni violeţi i se târau în jur, pe tavan.
Lumina se termină. Străjerul căzu.
Ţipă când se izbi de suliţa care-i străpunse pieptul. Szeth lăsă
suliţa să se prăbuşească, atrasă de trupul ce i se zvârcolea la un
capăt, către podeaua pe care o izbi cu o bufnitură. Cu Cristalsabia în
mână, intră pe un coridor lateral, urmărind planul palatului, pe
care-l memorase. Se repezi dincolo de un colţ şi se lipi de perete
chiar în clipa când un grup de străjeri ajunse la cei doi morţi. Nou-
veniţii începură imediat să strige, dând în continuare alarma.
Instrucţiunile lui erau clare. Ucide-l pe rege şi ai grijă să fii văzut
când o faci. Trebuia să-i lase pe alethi să afle că venea şi ce făcea. De
ce? De ce acceptaseră parshendii tratatul, numai ca să trimită un
asasin chiar în noaptea când îl semnaseră?
Pe pereţii coridorului în care se afla străluceau mai multe
nestemate. Regelui Gavilar îi plăcea să-şi arate luxul şi n-avea de
unde să ştie că lăsase izvoare de forţă pe care Szeth le putea folosi
pentru Ancorările sale. Ceea ce făcea el nu se mai văzuse de milenii.
Istoria acelor vremuri era inexistentă, iar legendele înfiorător de
inexacte.
Szeth aruncă o privire în urmă, pe coridor. Unul dintre străjerii
de la răscruce îl zări, îl arătă cu degetul şi începu să strige. El se
asigură că-l vedea toată lumea foarte bine, apoi se îndepărtă în
goană. Răsuflă adânc în timp ce alerga, absorbind Lumina de
Furtună din lămpi. Şi, cu ea, trupul lui prinse viaţă, viteza îi crescu,

30
energia i se adună în muşchi, părând gata să explodeze. În el,
Lumina deveni furtună; sângele îi bubuia în urechi. Era cumplit şi
minunat în acelaşi timp.
În faţă i se deschideau două coridoare, câte unul în fiecare parte.
Deschise uşa unei magazii dintr-o smucitură, apoi şovăi preţ de-o
clipă suficient de îndelungată pentru ca de după colţ să apară un
străjer şi să-l vadă dând buzna înăuntru. Pregătindu-se de Ancorare
Compactă, îşi înălţă braţele şi îi porunci Luminii de Furtună să se
adune acolo, ceea ce îi făcu pielea să se lumineze dintr-odată,
radiind. Apoi îşi îndreptă brusc mâna către cadrul uşii,
împroşcându-l cu un jet de luminiscenţă albă, ca şi cum l-ar fi
stropit cu vopsea. Trânti uşa chiar în clipa sosirii străjerilor.
Lumina de Furtună ţinea uşa prinsă de toc cu forţa a o sută de
braţe. O Ancorare Compactă lega lucrurile unele de altele, ţinându-
le strâns lipite până se termina toată Lumina. Era necesar mai mult
timp decât la o Ancorare de Bază pentru a crea legătura – şi secătuia
mult mai repede Lumina. Mânerul uşii se zgudui şi când, în timp ce
o voce cerea să se-aducă o secure, străjerii începură să se-arunce cu
toată forţa în tăblia ei, în lemn apărură crăpături.
Szeth traversă încăperea cu paşi iuţi, şerpuind printre mobilele
acoperite cu pânză care se aflau înăuntru. Erau din stofă roşie şi din
lemn extrem de scump. Ajunse la peretele din partea opusă şi se
pregăti pentru o altă blasfemie – înălţă Cristalsabia şi făcu o tăietură
orizontală în piatra de un cenuşiu întunecat. Roca se despica uşor; o
Cristalsabie putea să taie obiecte neînsufleţite. Urmară două tăieturi
verticale şi încă una la baza lor, conturând un bloc de piatră mare,
pătrat. Îşi apăsă mâna în el, dorind să trimită Lumina de Furtună în

31
piatră.
În spatele lui, uşa încăperii începu să crape. Se uită peste umăr şi
se concentră asupra ei în timp ce se zgâlţâia, Ancorând blocul de
piatră în direcţia aceea. Pe haine i se formară cristale de promoroacă
– era nevoie de foarte multă Lumină de Furtună ca să Ancorezi ceva
atât de mare. Vijelia din el se domoli, ca o ploaie furtunoasă
preschimbată în burniţă.
Făcu un pas în lateral. Imensul bloc de piatră se cutremură,
alunecând în încăpere. În mod firesc, ar fi fost imposibil să-l clinteşti
din loc. Propria greutate l-ar fi ţinut pe piatra de dedesubt. Însă
acum aceeaşi greutate îl eliberă; pentru el, direcţia în care se afla uşa
încăperii însemna jos. Cu un scrâşnet gros, alunecă din perete şi se
rostogoli prin aer, strivind mobila.
Soldaţii izbutiră în scurt timp să treacă prin uşă şi intrară
împleticindu-se, chiar în clipa când îi zdrobi blocul enorm.
Szeth întoarse spatele sunetului cumplit în care urletele se
amestecau cu trosnetul lemnului crăpat şi al oaselor frânte. Se
aplecă şi trecu prin noua deschidere, ajungând pe culoarul din
exterior.
Înaintă încet, absorbind Lumină de Furtună din lămpile pe lângă
care trecea, aducând-o în el şi stârnindu-şi din nou furtuna din
interior. Lămpile păliră şi coridorul se întunecă. În capăt se afla o
uşă groasă din lemn şi, când se apropie, din zidărie începură să iasă
şerpuind spaimospreni mărunţi, ca nişte globuri violete şi vâscoase,
îndreptându-se către uşă. Erau atraşi de groaza pe care-o simţeau
de partea cealaltă.
Szeth împinse uşa şi intră pe ultimul coridor care ducea spre

32
camerele regelui. De o parte şi de alta a culoarului erau vase înalte,
din ceramică roşie, iar în golurile dintre ele stăteau oşteni agitaţi.
Flancau un covor lung, îngust. Era roşu, ca un râu de sânge.
Suliţaşii din faţă nu aşteptară să se apropie. Se avântară spre el în
fugă, înălţându-şi suliţele scurte. Szeth lovi cu palma în lateral,
împingând Lumina de Furtună în cadrul uşii şi folosind al treilea şi
ultimul tip de Ancorare, Ancorarea Inversă, care acţiona cu totul
altfel decât celelalte două. Nu făcea cadrul uşii să emită Lumina de
Furtună; de fapt, părea să absoarbă lumina din apropiere,
înconjurându-se de o penumbră stranie.
Soldaţii îşi aruncară suliţele şi Szeth rămase nemişcat, cu mâna
pe cadrul uşii. Pentru Ancorarea Inversă era nevoie de atingerea lui
neîntreruptă, dar, comparativ cu celelalte două, consuma puţină
Lumină de Furtună. În timpul ei, orice se apropia de el – şi mai ales
obiectele uşoare, era atras în schimb chiar către locul de Ancorare.
Suliţele îşi schimbară direcţia în aer, despărţindu-se unele de
altele în jurul lui şi înfigându-se în cadrul de lemn. Când le simţi
lovind, se avântă în aer şi se Ancoră pe sine însuşi de peretele din
dreapta, cu tălpile plesnind zgomotos piatra.
Îşi modifică pe loc perspectiva. Pentru ochii lui, nu el stătea pe
perete, ci oştenii, cu covorul roşu ca sângele întinzându-se între ei ca
o tapiserie lungă. Szeth făcu un salt în lungul coridorului, lovind cu
Cristalsabia, trecând-o prin gâturile a doi dintre bărbaţii care-şi
aruncaseră suliţele spre el. Ochii acestora arseră, iar ei se prăbuşiră.
Ceilalţi străjeri de pe coridor începură să intre în panică. Unii
încercară să-l atace, alţii strigară, cerând întăriri, iar alţii i se feriră
speriaţi din cale. Atacatorii săi erau neliniştiţi – dezorientaţi de

33
stranietatea loviturilor menite cuiva care atârna de un perete. El
seceră câţiva, apoi se avântă în aer, se roti şi se Ancoră din nou de
pământ.
Ajunse pe podea în mijlocul oştenilor. Complet înconjurat, dar
ţinând în mâini o Cristalsabie.
După cum spuneau legendele, Cristalsăbiile fuseseră purtate mai
întâi de Cavalerii Radianţi, cu nenumărate ere în urmă. Daruri
primite de la zeul lor, le îngăduiau să lupte cu ororile pietrei şi ale
focului, de zeci de stânjeni înălţime, duşmani cu ochii arzând de
ură, Pustiitorii. Când pielea duşmanului tău era la fel de dură ca
piatra însăşi, oţelul se dovedea nefolositor. Era nevoie de ceva făurit
de o mână divină.
Szeth se ridică din poziţia ghemuită, cu hainele lui albe şi largi
unduindu-se, cu dinţii scrâşnind, revoltat de propriile păcate. Lovi,
cu lama licărind când reflectă lumina torţelor. Cu mişcări largi,
elegante. Trei străjeri, apoi încă unul. Nu putea nici să-şi astupe
urechile ca să n-audă urletele care urmară, nici să-şi ferească
privirea ca să nu vadă oamenii care cădeau. Se prăbuşeau în jurul
lui ca jucăriile trântite de lovitura nepăsătoare a unui picior de copil.
Dacă Sabia atingea şira spinării unui om, acesta murea cu ochii
arzându-i. Dacă trecea printr-un braţ sau printr-un picior, atingând
măduva osului, ucidea braţul sau piciorul acela. Un oştean se
îndepărtă de el împleticindu-se, cu un braţ legănându-i-se inutil din
umăr. N-avea să-l mai simtă şi nici să-l mai poată folosi vreodată.
Îşi lăsă Cristalsabia în jos, stând printre leşuri cu ochi de cenuşă.
Acolo, în Alethkar, oamenii povesteau adesea legende despre greu
câştigata victorie a oamenilor asupra Pustiitorilor. Dar, când armele

34
făurite ca să lupţi împotriva coşmarurilor se întorceau împotriva
oştenilor obişnuiţi, vieţile oamenilor nu mai valorau într-adevăr
aproape nimic.
Szeth se întoarse cu spatele şi-şi continuă drumul, călcând cu
tălpile papucilor pe covorul roşu, moale. Cristalsabia strălucea, ca
întotdeauna, argintie şi curată. Când omorai pe cineva cu o astfel de
lamă, nu curgea sânge. Asta părea să fie un semn. Cristalsabia nu
era nimic mai mult decât o unealtă: nu putea fi învinuită pentru
omoruri.
Uşa din capătul culoarului se deschise brusc. Szeth îngheţă când
un mic grup de soldaţi dădu buzna afară, însoţind un bărbat în robă
regală, cu capul aplecat, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de săgeţi.
Oştenii purtau uniforme de un albastru intens, culoarea Gărzii
Regelui, şi cadavrele nu-i făcură să se oprească, privindu-le cu gura
căscată. Ştiau la ce să se aştepte din partea unui Cristalpurtător.
Deschiseră o uşă laterală şi îşi conduseră protejatul dincolo de ea,
mai mulţi îndreptându-şi suliţele spre Szeth în timp ce se retrăgeau,
mergând cu spatele.
Din apartamentul regelui mai ieşi cineva; un bărbat într-o armură
sclipitoare, albastră, făcută din plăcuţe netede, legate între ele. Spre
deosebire de armurile obişnuite, aceea nu avea nici piele, nici zale în
locurile unde se îmbinau plăcuţele – ci doar alte plăcuţe, mai mici,
prinse laolaltă cu o precizie laborioasă. Armura era superbă, cu
albastrul încrustat cu fâşii de aur pe marginea fiecărei plăcuţe şi
coiful împodobit cu trei şiruri ondulate de aripi mărunte, ca nişte
coarne.
O Cristalarmură, care era de obicei purtată împreună cu o

35
Cristalsabie. Nou-venitul avea şi o Cristalsabie imensă, de aproape
un stânjen, împodobită pe toată lungimea lamei cu desene
înfăţişând flăcări, o armă din metal argintiu care strălucea atât de
tare încât părea să dogorească. O armă creată ca să măcelărească zei
întunecaţi, perechea mai mare a celei din mâna lui Szeth.
El şovăi. Nu recunoştea armura; nu fusese prevenit din timp că
urma să primească acea însărcinare şi n-avusese când să memoreze
diversele tipuri de Armuri şi de Săbii posedate de Alethi. Dar cu un
Cristalpurtător trebuia să lupte înainte de a pleca în urmărirea
regelui; nu putea să lase un asemenea duşman în urmă.
În plus, poate că un Cristalpurtător izbutea să-l înfrângă, să-l
ucidă, punând capăt vieţii lui mizerabile. Ancorările lui nu puteau
acţiona direct împotriva cuiva în Cristalarmură, iar aceasta
îmbunătăţea abilităţile omului, îi dădea mai multă putere. Onoarea
nu-i îngăduia lui Szeth să trădeze misiunea încredinţată, nici să-şi
caute moartea. Dar, dacă ea sosea, avea s-o întâmpine cu bucurie.
Cristalpurtătorul atacă, iar Szeth se Ancoră pe partea laterală a
coridorului, sări răsucindu-se şi se opri pe perete. Făcu mai multe
salturi înapoi, cu Sabia în poziţie de luptă. Cristalpurtătorul intră
într-o postură agresivă, alegând una dintre cele preferate acolo, în
ţinuturile răsăritene. Mişcările erau mai vioaie decât te-ai fi aşteptat
de la un bărbat într-o armură atât de voluminoasă. Cristalarmura
era ceva deosebit, tot atât de vechi şi de magic precum Cristalsabia
care o completa.
Cristalpurtătorul atacă iarăşi. Szeth sări într-o parte şi se Ancoră
de tavan, în timp ce Sabia celuilalt crestă un perete. Simţind fiorul
înfruntării, Szeth se avântă şi atacă de sus în jos, ţintindu-i coiful.

36
Bărbatul se aplecă, sprijinindu-se într-un genunchi, iar Sabia lui
Szeth despică aerul.
Acesta se retrase dintr-un salt când Cristalpurtătorul îşi avântă
lama în sus, spintecând tavanul. Szeth n-avea Armură. Şi nici nu se
străduia să-şi facă rost. Ancorările lui interferau cu nestematele care
dădeau putere Cristalpurtătorului, aşa că trebuia s-aleagă fie una,
fie alta.
În timp ce omul regelui se răsucea, Szeth începu s-alerge pe
tavan. Aşa cum era de aşteptat, celălalt îşi roti din nou sabia, iar el
sări într-o parte, rostogolindu-se în aer. Rotirea odată încheiată, se
avântă într-un salt scurt şi se Ancoră din nou de podea. Apoi se
răsuci, ca să poată coborî înapoia Cristalpurtătorului, şi îl izbi cu
sabia în spatele rămas descoperit.
Din nefericire, Armura oferea un mare avantaj: putea să blocheze
o Cristalsabie. Arma lui Szeth lovi cu putere, făcând ca pe spatele
armurii să apară un păienjeniş de linii strălucitoare, iar Lumina de
Furtună începu să se scurgă nestânjenită din ele. Spre deosebire de
metalul obişnuit, Cristalarmura nici nu se adâncea în locul unde
primise o lovitură, nici nu se îndoia. Ca s-o străpungă, Szeth ar fi
trebuit să-şi nimerească adversarul de două ori exact în acelaşi loc.
Se feri cu un salt când acesta îşi repezi arma cu furie, încercând
să-i reteze genunchii. Furtuna din interiorul său îl avantaja pe Szeth
în multe feluri – oferindu-i inclusiv abilitatea de a-şi reveni rapid
după rănile mărunte. Dar nu i-ar fi refăcut membrele tăiate de o
Cristalsabie.
Se învârti în jurul Cristalpurtătorului, apoi îşi alese un moment
potrivit şi se repezi către el. Potrivnicul său îşi avântă din nou arma,

37
dar el se grăbi să se Ancoreze de tavan. Ţâşni în aer, ajungând
deasupra Sabiei în mişcare, apoi se Ancoră din nou de podea. Lovi
în timp ce ateriza, dar Cristalpurtătorul îşi reveni repede şi execută
o lovitură perfectă de răspuns, ratându-l pe Szeth cu un mai mult
decât grosimea unui deget.
Bărbatul mânuia lama cu o măiestrie periculoasă. Mulţi
Cristalpurtători depindeau într-o prea mare măsură de puterea
armei şi a armurii. El nu era aşa.
Szeth sări pe perete şi se lansă într-o succesiune de atacuri scurte
şi rapide, ca un ţipar plesnind apa. Cristalpurtătorul pară cu mişcări
largi, contraatacând rapid. Lungimea Sabiei lui îl ţinea pe Szeth la
distanţă.
„Durează prea mult!” îşi zise Szeth. Dacă regele apuca să fugă şi
să se ascundă, el n-avea să-şi îndeplinească misiunea, indiferent câţi
oameni ar fi ucis. Se avântă într-un nou atac, dar Cristalpurtătorul îl
sili să se retragă. Fiecare secundă a luptei li se adăuga celor în care
regele putea să scape.
Era momentul să fie nechibzuit. Se lansă în aer, Ancorându-se de
capătul opus al coridorului şi căzu către adversar cu picioarele
înainte. Acesta lovi fără şovăire, dar Szeth se Ancoră pieziş de
podea şi căzu imediat. Cristalsabia şuieră prin aerul de deasupra
lui.
Ateriză ghemuindu-se şi-şi folosi inerţia ca să se azvârle în faţă,
apoi îşi repezi arma, alegându-şi drept ţintă coastele
Cristalpurtătorului, unde îi crăpase armura. Îl izbi cu toată puterea.
Plăcuţa lovită a armurii se sfărâmă, împrăştiind fărâme de metal
topit. Cristalpurtătorul gemu, căzând într-un genunchi şi ducându-

38
şi o mână spre coaste. Szeth îşi ridică piciorul, aruncându-şi
adversarul pe spate cu o lovitură a cărei forţă era sporită de Lumina
de Furtună.
Cristalpurtătorul masiv se izbi de uşa apartamentului regelui,
spărgând-o şi prăbuşindu-se pe jumătate în încăperea de dincolo de
ea. Szeth îl abandonă, năpustindu-se în schimb către uşa din
dreapta, în urmărirea regelui. Intră pe un culoar acoperit cu un
covor roşu identic şi lămpile cu Lumină de Furtună de pe pereţi îi
oferiră şansa să-şi reîncarce furtuna interioară.
Energia se aprinse din nou în el şi începu s-alerge mai repede.
Dacă obţinea un avans considerabil, putea să se ocupe de rege şi să
reia lupta cu Cristalpurtătorul. N-avea să fie uşor. O Ancorare
Totală de cadrul unei uşi n-ar fi putut opri un Cristalpurtător, iar
Armura îi permitea bărbatului să alerge cu o viteză
supraomenească. Szeth se uită peste umăr.
Cristalpurtătorul nu-l urmărea. În Armura lui, stătea în capul
oaselor, părând năucit. El abia îl mai zărea, aşezat în cadrul uşii,
înconjurat de sfărâmături de lemn. Poate că-l rănise mai grav decât
credea.
Sau poate…
Szeth încremeni. Se gândi la capul plecat al bărbatului care
fugise, la faţa lui ascunsă în umbră. Cristalpurtătorul încă n-o
pornise în urmărirea lui. Era un luptător atât de iscusit! Se spunea
că foarte puţini bărbaţi puteau rivaliza cu Gavilar Kholin în
mânuirea sabiei. Oare era cu putinţă?
Se întoarse spre stânga şi apoi o luă înapoi, încrezându-se în
instinctele sale. Imediat ce-l zări, Cristalpurtătorul se ridică vioi în

39
picioare. Szeth începu să alerge mai repede. Care era cel mai sigur
loc în care să se adăpostească regele? Să-şi fi pus viaţa în mâinile
unor străjeri şi să fi fugit? Sau, apărat de o Cristalarmură, să fi fost
lăsat în urmă, luat drept un oştean din gardă?
„Ingenios”, medită Szeth, în timp ce fostul Cristalpurtător apatic
lua din nou o poziţie de luptă. Îl atacă imediat, cu o vigoare
reînnoită, repezindu-şi Sabia într-o rafală de lovituri.
Cristalpurtătorul – regele – îi răspunse agresiv, cu mişcări largi şi
iuţi. Szeth se feri de una dintre loviturile lui şi simţi arma trecând la
o distanţă de numai câteva degete de el. Îşi calculă următoarea
mişcare, apoi se avântă, trecând pe sub Sabia cu care riposta
adversarul.
Aşteptându-se la o altă lovitură din lateral, regele se răsuci,
protejându-şi cu braţul gaura din Armură. Iar asta-i îngădui lui
Szeth să treacă în fugă pe lângă el, intrând în apartamentul regal.
Regele se întoarse în aceeaşi direcţie şi se repezi pe urmele lui,
dar Szeth alergă prin încăperea bogat mobilată, cu mâna zvâcnindu-
i în toate părţile şi atingând toate mobilele pe lângă care trecea. Se
îmbibă cu Lumină de Furtună şi le Ancoră de un punct aflat în
spatele regelui. Ca şi cum ar fi întors camera pe-o parte, se
rostogoliră toate, canapele, scaune şi mese, căzând către regele luat
prin surprindere. Gavilar făcu greşeala de a le ciopârţi cu
Cristalsabia lui. Arma tăie cu uşurinţă o canapea mare, dar bucăţile
căzură totuşi peste el, făcându-l să se clatine pe picioare. Pe urmă îl
pocni un taburet, trântindu-l la podea.
Regele se rostogoli, dându-se la o parte din calea mobilei, şi
atacă, cu Lumina de Furtună scurgându-i-se din Armură prin

40
crăpături. Szeth se concentră, apoi se avântă în aer, Ancorându-se,
în timp ce Gavilar se apropia, de un punct din spate şi din dreapta.
Se feri cu mare repeziciune de lovitura regelui, apoi folosi de două
ori Ancorarea de Bază, legându-se de două puncte aflate unul după
altul în faţa lui. Lumina de Furtună îi ieşi din trup într-o răbufnire,
îşi simţi hainele îngheţând şi fu atras către rege cu o viteză de două
ori mai mare decât a unei căderi obişnuite.
Poziţia regelui trăda surprinderea acestuia când adversarul se
clătină în aer şi apoi, legănându-se, se răsuci către el. Szeth îl lovi cu
Sabia în coif, apoi se Ancoră imediat de tavan şi căzu în sus,
izbindu-se de acoperişul de piatră. Se Ancorase de prea multe
locuri, într-o succesiune prea rapidă, şi trupul i se dezorientase,
făcându-l să se oprească greoi, lipsit de eleganţă. Se săltă în picioare,
împleticindu-se.
Sub el, regele se dădu înapoi, căutând o poziţie din care să-l
poată ataca. Coiful îi crăpase şi pierdea Lumină de Furtună, aşa că
stătea astfel încât să-şi protejeze partea în care plăcuţa din armură îi
era spartă. Lovi cu o singură mână, întinzându-şi-o spre tavan.
Szeth se grăbi să se Ancoreze astfel încât să coboare, gândindu-se că
atacul regelui avea să-l împiedice să riposteze la timp.
Dar îşi subestimă adversarul. Gavilar păşi sub sabia lui,
gândindu-se, încrezător, că propriul său coif avea să absoarbă
lovitura. Chiar în clipa când acesta o primi – sfărâmându-se – mâna
lui liberă zvâcni, izbindu-şi adversarul în faţă cu pumnul
înmănuşat.
În ochii lui Szeth fulgeră o lumină orbitoare, în contrast cu
durerea zdrobitoare ce îi cuprinse întreaga faţă. Totul se înceţoşă şi

41
vederea prinse să i se-ntunece.
Durere. Atât de multă durere!
Ţipă, cu Lumina de Furtună părăsindu-l năvalnică, şi se izbi cu
spatele de ceva tare. De uşile balconului. O altă durere îi răbufni de-
a latul umerilor, de parc-ar fi fost înjunghiat cu o sută de pumnale,
şi căzu rostogolindu-se pe podea înainte de a se opri, cu toţi muşchii
vibrând. Lovitura ar fi ucis un om obişnuit.
„N-am timp pentru durere. N-am timp pentru durere. N-am
timp pentru durere!”
Clipi şi scutură din cap, cu lumea pâcloasă şi întunecată în faţa
ochilor. Orbise? Nu. Afară era întuneric. Se afla pe balconul de
lemn; forţa loviturii îl aruncase prin uşi. Ceva cădea cu zgomot
surd. Paşi grei. Cristalpurtătorul.
Szeth se ridică împleticindu-se şi privind ameţit. Sângele îi izvora
din tâmplă şi Lumina de Furtună i se înălţa din piele, orbindu-i
ochiul stâng. Lumina. Lumina avea să-l vindece, dacă era cu
putinţă. Falca îi atârna, desprinsă. Ruptă? Îşi scăpase Cristalsabia
din mână.
În faţă i se mişcă o umbră masivă; armura Cristalpurtătorului
pierduse destul de multă Lumină de Furtună şi mergea cu greutate.
Dar se apropia.
Cu un strigăt, Szeth îngenunche şi îmbibă cu Lumină balconul de
lemn, Ancorându-l de pământul de dedesubt. În jurul său, aerul
îngheţă. Furtuna se dezlănţui, călătorindu-i prin braţe, către lemn.
Ancoră balconul de jos, o dată şi încă o dată. Făcu a patra Ancorare
când Gavilar păşi peste pragul acestuia. Balconul se clătină sub
greutatea adăugată. Lemnul crăpă sub apăsare.

42
 Cristalpurtătorul ezită.
Szeth Ancoră balconul de dedesubt pentru a cincea oară.
Suporturile acestuia se sfărâmară şi se desprinse cu totul de clădire.
În ciuda durerii din falca ruptă, Szeth ţipă când îşi folosi ultimul
rest de Lumină de Furtună ca să se Ancoreze pe sine de peretele
clădirii. Căzu într-o parte, trecând pe lângă Cristalpurtătorul şocat,
apoi se izbi de perete şi se rostogoli.
Balconul se prăbuşi, cu regele privind năucit în sus când îi fugi
de sub picioare. Căderea fu scurtă. Szeth privi cu un aer solemn – cu
vederea încă înceţoşată şi cu un ochi încă orb – construcţia de lemn
care se strivea de solul stâncos. Zidul palatului vibră, iar trosnetul
lemnului sfărâmat reverberă de clădirile din jur.
Aflat încă pe zid, Szeth gemu, ridicându-se în picioare. Se simţea
slăbit. Îşi folosise Lumina de Furtună prea repede, forţându-şi prea
tare corpul. Coborî împleticit pe perete şi se apropie de resturile
balconului, abia reuşind să se ţină pe picioare.
Regele încă mai mişca. Cristalarmura ar fi trebuit să ofere
protecţie în cazul unei asemenea căderi, dar o bucată mare de lemn
însângerat era împlântată în coasta lui Gavilar, străpungându-l în
locul de unde lipsea plăcuţa distrusă mai devreme de Szeth. Acesta
îngenunche şi îi cercetă chipul schimonosit de durere. Trăsături
puternice, bărbie pătrată, barbă neagră, vârstată cu alb, ochi de un
verde-deschis izbitor. Gavilar Kholin.
— Mă… aşteptam… să vii, spuse regele, respirând întretăiat.
Szeth îşi duse mâna către platoşa lui şi trase de curelele care o
fixau. Se desfăcură, şi el îndepărtă partea din faţă, scoţând la vedere
nestematele din interior. Două erau strivite şi se întunecaseră cu

43
desăvârşire. Trei continuau să strălucească. Amorţit, Szeth respiră
adânc, absorbind Lumina.
Furtuna se dezlănţui iarăşi. Din obraz i se înălţă din nou Lumină,
refăcându-i pielea şi oasele. Durerea era încă puternică; Lumina de
Furtună nu vindeca instantaneu. Era nevoie de mai multe ore ca să-
şi revină.
Regele tuşi.
— Poţi să-i spui… lui Thaidakar… că a făcut-o prea târziu…
— Nu ştiu despre cine vorbeşti, zise Szeth, ridicându-se, iar
cuvintele îi sunară neclar din cauza fălcii rupte.
Îşi întinse mâna într-o parte şi îşi rechemă Cristalsabia.
Regele se încruntă.
— Atunci cine…? Restares? Sadeas? Nu m-am gândit niciodată…
— Stăpânii mei sunt parshendii, spuse Szeth.
După zece bătăi de inimă, Sabia îi căzu în mână, umedă de ceaţă.
— Parshendii? N-are niciun sens.
Gavilar tuşi şi mâna îi tremură când şi-o duse la piept şi căută pe
bâjbâite într-un buzunar. Scoase o mică sferă de cristal, aninată de
un lănţişor.
— Trebuie să iei asta. Nu trebuie să ajungă la ei, adăugă părând
uluit. Spune-i… spune-i fratelui meu… că trebuie să găsească cele
mai importante cuvinte pe care le poate rosti un bărbat…
Gavilar încremeni.
Szeth ezită, apoi îngenunche şi luă sfera. Era stranie, nu semăna
cu nimic din ceea ce mai văzuse până atunci. Deşi era complet
întunecată, părea, cumva, să strălucească. Cu o lumină neagră.
„Parshendii?” spusese Gavilar. „N-are niciun sens.”

44
 — Nimic nu mai are sens, şopti Szeth, păstrând sfera. Totul se
destramă. Îmi pare rău, rege al alethilor. Mă-ndoiesc că-ţi pasă de
asta. Sau cel puţin acum nu-ţi mai pasă, spuse ridicându-se în
picioare. Măcar tu n-o să fii silit să vezi lumea sfârşindu-se, cu noi
toţi.
Cristalsabia regelui se materializă din ceaţă, zăngănind acum pe
pietre, lângă trupul stăpânului ei mort. Valora o avere; în lupta
oamenilor pentru dobândirea unei singure Cristalsăbii se
prăbuşiseră regate întregi.
Din palat se auziră strigăte care dădeau alarma. Szeth trebuia să
plece. Dar…
„Spune-i fratelui meu…”
Pentru poporul lui Szeth, dorinţa unui muribund era sacră. Luă
mâna regelui, o afundă în sângele lui şi o folosi ca să scrie pe lemn:
„Frate, trebuie să găseşti cele mai importante cuvinte pe care le
poate rosti un bărbat.”
Szeth dispăru apoi în noapte. Lăsă în urmă Cristalsabia regelui;
n-avea ce face cu ea. Îi ajungea blestemul celei pe care-o purta deja
asupra lui.

45
 PARTEA
ÎNTÂI
Deasupra tăcerii
KALADIN●SHALLAN

46
 1
CEL BINECUVÂNTAT DE FURTUNĂ

„M-aţi ucis. Ticăloşilor, m-aţi ucis! Cât soarele e încă fierbinte,

îmi dau sufletul!”

Culeasă în a cincea zi a săptămânii chach din luna betab a anului 1171,

cu zece secunde înainte de moarte. Subiectul a fost un soldat ochi-
întunecaţi, în vârstă de treizeci şi unu de ani. Proba e considerată
discutabilă.

CINCI ANI MAI TÂRZIU

— O să mor, nu-i aşa? întrebă Cenn.

Veteranul ars de soare şi de vânt de lângă el se întoarse să-l
studieze. Un veteran cu barba tunsă scurt. În părţi, firele negre de
păr începuseră să fie înlocuite de cele cărunte.
„O să mor”, îşi zise Cenn, strângând în mână suliţa cu mânerul
lucind, ud de sudoare. „O să mor. O, Părinte al Furtunii, o să
mor…”
— Câţi ani ai, fiule? îl întrebă veteranul.
Cenn nu-şi amintea numele lui. Era greu să-ţi aduci aminte de
ceva în timp ce priveai cealaltă armată aliniindu-se dincolo de
câmpul de luptă stâncos. Alinierea aceea părea atât de paşnică.
Ordonată, organizată. Purtătorii de suliţe scurte în primele rânduri,
cei cu suliţe lungi şi cu javeline în spatele lor, arcaşii pe margini.
Echipamentul suliţaşilor ochi-întunecaţi era identic cu al lui Cenn:
47
vestă de piele şi o fustă lungă până la genunchi, tot din piele, cu o
cască simplă de metal pe cap, plus o platoşă de acelaşi fel cu casca.
Mulţi ochi-luminoşi purtau armuri complete. Stăteau călare,
fiecare cu garda lui de onoare îngrămădindu-i-se în jur, cu platoşe
care străluceau, roşii sau de un verde intens. Oare printre ei se aflau
şi Cristalpurtători? Luminlordul Amaram nu era Cristalpurtător.
Oare vreunul din oamenii lui era? Ce se făcea Cenn dacă trebuia să
lupte cu vreunul? Oamenii obişnuiţi nu puteau să omoare
Cristalpurtători. Se întâmpla atât de rar, încât toate întâmplările de
acest soi intrau în legendă.
„Se întâmplă cu adevărat”, se gândi, din ce în ce mai
înspăimântat. Nu făceau instrucţie în tabără. Şi nici nu se antrenau
pe câmp, agitând beţe. Era o luptă adevărată. Pus faţă-n faţă cu
realitatea – cu inima bătându-i în piept ca un animal speriat – Cenn
înţelese brusc că era laş. N-ar fi trebuit să-şi lase turmele! N-ar fi
trebuit s-o facă niciodată…
— Fiule! repetă veteranul, cu voce fermă. Câţi ani ai?
— Cincisprezece, domnule.
— Şi care ţi-e numele?
— Cenn, domnule.
Omul bărbos, înalt cât un munte, dădu din cap.
— Eu sunt Dallet.
— Dallet, repetă Cenn, continuând să fixeze cu privirea cealaltă
armată.
Erau atât de mulţi! Cu miile.
— O să mor, nu-i aşa?
— Nu, răspunse Dallet cu o voce răguşită, dar asta avea, cumva,

48
ceva liniştitor. O să-ţi fie foarte bine. Păstrează-ţi mintea limpede.
Nu te răzleţi de grup.
— Dar n-am făcut instrucţie nici măcar trei luni!
Ar fi putut să jure că auzea zăngănitul îndepărtat al armurilor şi
scuturilor duşmanului.
— Abia dacă ştiu cum să ţin suliţa. Părinte al Furtunii, sunt mort.
Nu pot…
— Fiule, îl întrerupse Dallet, cu voce blândă, dar fermă.
Ridică o mână şi o puse pe umărul lui Cenn. Marginea scutului
său mare, atârnat pe spate, reflecta lumina.
— O să-ţi fie foarte bine.
— Cum poţi s-o ştii?
Cuvintele i se desprinseră de pe buze sunând a implorare.
— Pot, fiule, fiindcă faci parte din plutonul lui Kaladin Cel
Binecuvântat de Furtună.
Ceilalţi ostaşi din apropiere dădură din cap, încuviinţând.
În spatele lor, alţii se aliniau – val după val – cu miile. Cenn se
afla chiar în primele rânduri, cu plutonul lui Kaladin, alcătuit din
vreo treizeci de oameni. De ce fusese mutat în alt pluton, în ultima
clipă? Avea ceva de-a face cu politica taberei.
De ce se afla plutonul lui în prima linie, unde erau de obicei cele
mai mari pierderi? Spaimospreni mărunţei – ca nişte globuri
vâscoase, de culoare violet – începură să se înalţe din pământ şi să i
se adune în jurul picioarelor. Într-o clipă de panică absolută,
aproape că-şi scăpă suliţa, pregătindu-se s-o rupă la fugă. Mâna lui
Dallet îi strânse mai tare umărul. Uitându-se în ochii lui plini de
încredere, Cenn şovăi.

49
 — Ai făcut pipi înainte de-a intra în formaţie? îl întrebă Dallet.
— N-am avut timp să…
— Du-te acum.
— Aici?
— Altfel o să te trezeşti în toiul luptei că-ţi curge pe picior în jos,
abătându-ţi atenţia, poate c-o să şi mori din pricina asta. Fă-o.
Stânjenit, Cenn îi întinse suliţa şi se uşură peste pietre. Când
termină, aruncă priviri scurte către cei din jur. Niciunul dintre
soldaţii lui Kaladin nu-l privea de sus, rânjind. Stăteau cu toţii
neclintiţi, cu scuturile pe spate, ţinându-şi suliţele alături.
Armata duşmană aproape că terminase. Câmpul dintre cele două
tabere era golaş, o întindere de rocă netedă, incredibil de plană şi de
uniformă, întreruptă doar pe alocuri de câte un mugur-de-stâncă.
Ar fi fost o păşune bună. Vântul cald îi sufla lui Cenn în faţă,
îmbibat de mirosul de umezeală al furtunii puternice din noaptea
trecută.
— Dallet! strigă o voce.
Croindu-şi drum printre soldaţi, înainta spre ei un bărbat având
în mână o suliţă scurtă, cu două teci din piele pentru cuţite
înfăşurate în jurul cozii acesteia. Nou-venitul era un tânăr – având
poate cu patru ani mai mult decât cei cincisprezece ai lui Cenn –,
dar era cu câteva degete mai înalt chiar şi decât Dallet. Purta
obişnuitul echipament din piele al suliţaşilor, pe sub care avea însă
o pereche de pantaloni de culoare închisă. Aşa ceva n-ar fi trebuit
să-i fie îngăduit.
Părul lui negru de alethi se ondula, ajungându-i până la umeri.
Avea şi noduri de şnur alb pe umerii vestei – însemnele unui

50
comandant de pluton.
Cei treizeci de oameni din jurul lui Cenn luară poziţie de drepţi,
înălţându-şi suliţele într-un salut. „Ăsta e Kaladin Cel Binecuvântat
de Furtună?” se întrebă Cenn, nevenindu-i să creadă. „Tânărul
ăsta?”
— Dallet, o s-avem în curând un recrut nou, spuse Kaladin, cu o
voce puternică. Vreau ca tu să…
Vocea i se stinse când îl observă pe Cenn.
— A sosit aici acum câteva minute, domnule, zâmbi Dallet. L-am
pregătit.
— Bine lucrat, zise Kaladin. Am plătit bani frumoşi ca să-l iau pe
băiatul ăsta de la Gare. Omul ăla e atât de nepriceput încât dac-ar
lupta de partea duşmanului ar fi tot una.
„Ce?” se întrebă Cenn. „De ce-ar plăti cineva ca să mă ia pe
mine?”
— Ce zici de câmpul de luptă? întrebă Kaladin.
Mai mulţi suliţaşi din jur cercetau din priviri stâncile cu câte-o
mână ridicată ca să se apare de soare.
— Adâncitura aia dintre cei doi bolovani aflaţi în capătul din
dreapta? întrebă Dallet.
Kaladin clătină din cap.
— Locul e prea bolovănos.
— Da. S-ar putea să fie. Dar dealul scund de-acolo? E destul de
departe ca să nu fim doborâţi în primul val şi destul de aproape ca
să nu înaintăm.
Cenn nu vedea la ce se uitau, dar Kaladin dădu din cap.
— Arată bine.

51
 — Voi ăştialalţi, mocofanilor, aţi auzit? strigă Dallet.
Oamenii îşi înălţară suliţele.
— Stai cu-un ochi pe băiatul nou, Dallet, spuse Kaladin. N-o să
cunoască semnele.
— Bineînţeles, zâmbi Dallet.
Zâmbea! Cum putea să zâmbească? Armata duşmană sufla în
corni. Oare asta-nsemna că erau gata? Deşi abia se uşurase, Cenn îşi
simţi urina prelingându-i-se în josul piciorului.
— Fiţi tari, spuse Kaladin, apoi alergă de-a lungul primei linii ca
să stea de vorbă cu următorul comandant de pluton.
În spatele lui Cenn şi al celorlalţi, rândurile de oşteni continuau
să se înmulţească. Arcaşi de pe flancuri se pregăteau să tragă.
— Nu-ţi face griji, fiule, zise Dallet. O să scăpăm cu bine. Kaladin,
comandantul nostru, e norocos.
Celălalt oştean care stătea lângă Cenn dădu din cap. Era un
veden înalt şi deşirat, cu părul negru şi pielea bronzată, mai închisă
la culoare decât a alethilor. De ce lupta într-o oaste de-a lor?
— Aşa e. Kaladin e binecuvântat de furtună, fără nicio îndoială.
În ultima luptă am pierdut doar… cât, un singur om?
— Dar cineva a murit totuşi, spuse Cenn.
Dallet ridică din umeri.
— Oamenii mor întotdeauna. Plutonul nostru are cele mai puţine
pierderi. O să vezi.
Kaladin termină de vorbit cu celălalt comandant şi se întoarse în
fugă la oamenii lui. Era înarmat cu o suliţă scurtă – menită să fie
ţinută cu o singură mână, scutul fiind purtat în cealaltă –, însă
aceasta era, totuşi, cu o palmă mai lungă decât ale celorlalţi.

52
 — Pregătiţi-vă, băieţi! strigă Dallet.
Spre deosebire de restul comandanţilor, Kaladin nu intră în rând
cu oştenii, ci rămase în faţa lor.
Bărbaţii din jurul lui Cenn îşi frecară tălpile de pământ, aţâţaţi.
Sunetul se repetă, răspândindu-se printre rândurile imensei oştiri,
când neclintirea fu înlocuită de nerăbdare. Sute de picioare
târşindu-se, scuturi lovite cu palmele, catarame zăngănind.
Kaladin rămase nemişcat, fixând cu privirea cealaltă armată.
— Calm, băieţi, spuse fără să se-ntoarcă.
Prin spatele lor trecu călare un ofiţer cu ochi-luminoşi.
— Fiţi gata de luptă! Le vreau sângele, băieţi. Luptaţi şi ucideţi!
— Calm, repetă Kaladin, după ce ofiţerul se îndepărtase.
— Fii gata s-o iei la fugă, îi spuse Dallet lui Cenn.
— Să fug? Dar am fost instruiţi să mărşăluim în formaţie! Să
rămânem în rând!
— Sigur, zise Dallet. Dar cei mai mulţi oameni n-au făcut mai
multă instrucţie decât tine. Cei care ştiu să lupte ajung până la urmă
pe Câmpiile Sfărâmate, să se bată cu parshendii. Kaladin încearcă să
ne pregătească pentru a putea merge acolo, să luptăm pentru rege.
Arătă cu o mişcare a capului în lungul şirului.
— Mai toţi cei de-aici vor rupe rândurile şi vor ataca; ochi-
luminoşii nu-s comandanţi destul de buni ca să-i poată ţine în
formaţie. Aşa că rămâi lângă noi şi aleargă.
— Ar trebui să-mi scot scutul?
În jurul cetei lor, ceilalţi oşteni îşi dădeau scuturile jos din spate.
Dar oamenii lui Kaladin nu se atinseră de ele.
Înainte de a apuca Dallet să-i răspundă, în spatele lor sună un

53
corn.
— Daţi-i drumul! strigă Dallet.
Cenn n-avu de ales. Întreaga armată se puse în mişcare, în
zgomotul cizmelor în marş. Aşa cum prezisese Dallet, nu înaintară
prea mult în ordine. Unii începură să strige şi alţii le continuară
urletele. Ochi-luminoşii le ordonau să meargă, s-alerge, să lupte.
Rândurile se rupseră.
Imediat după aceea, ceata lui Kaladin o luă înainte, alergând cu
toată viteza. Cenn se strădui din răsputeri să ţină pasul, cuprins de
panică şi de groază. Terenul nu era atât de neted cum păruse, şi fu
cât pe ce să se-mpiedice de un mugur-de-stâncă ascuns, cu lujerii
retraşi în carapace.
Îşi regăsi echilibrul şi continuă s-alerge, cu suliţa într-o mână şi
cu scutul lovindu-l peste spate. Şi armata din depărtare se mişca, şi
soldaţii aceia alergau pe câmp. Nu exista nicio asemănare cu vreo
formaţie de luptă sau cu înaintarea în rânduri ordonate. Realitatea
nu semăna cu nimic din tot ce li se spusese la instrucţie.
Cenn nici măcar n-avea habar cine era duşmanul. Un stăpânitor
de pământuri intrase pe teritoriul Luminlordului Amaram – aflat, în
fond, sub stăpânirea Înaltului Prinţ Sadeas. Era o încăierare de
graniţă, iar Cenn credea că se băteau cu alt principat alethi. Ce rost
avea să se lupte între ei? Probabil că regele ar fi putut pune capăt
luptelor, dar el era pe Câmpiile Sfărâmate, dornic să răzbune
asasinarea tatălui său, Gavilar, mort cu cinci ani în urmă.
Duşmanul avea o groază de arcaşi. Panica lui Cenn ajunse la
culme când primul val de săgeţi se avântă în aer. Se împletici iarăşi,
dorindu-şi cu disperare să-şi scoată scutul. Însă Dallet îl prinse de

54
braţ şi-l smuci, făcându-l să înainteze.
Sute de săgeţi despicară văzduhul, întunecând soarele. Traseră
cu arcurile şi căzură ca nişte ţipari de văzduh asupra prăzii. Oştenii
lui Amaram îşi înălţară scuturile. Dar nu şi oamenii lui Kaladin. Ei
nu se atinseră de scuturi.
Cenn ţipă.
Şi săgeţile loviră în mijlocul armatei lui Amaram, în spatele lui.
Cenn se uită peste umăr, încă alergând. Săgeţile cădeau în spatele
lui. Soldaţii ţipau şi săgeţile se frângeau de scuturi; numai câteva,
răzleţite, ajunseră în rândurile din faţă.
— De ce? strigă el către Dallet. De unde-ai ştiut?
— Trimit săgeţile acolo unde e înghesuiala mai mare, răspunse
bărbatul masiv. Acolo unde au mai multe şanse să se-nfigă într-un
trup.
Şi alte grupuri din avangardă îşi lăsară scuturile în jos, dar cei
mai mulţi continuau să alerge, stângaci, cu scuturile înclinate către
cer, temându-se de nişte săgeţi care n-aveau să-i nimerească. Asta-i
încetinea şi riscau să fie călcaţi în picioare de cei din spatele lor, care
erau loviţi. Cenn simţea totuşi nevoia să-şi înalţe scutul; s-alerge
fără el părea o greşeală atât de mare!
A doua rafală căzu, iar oamenii urlară de durere. Oamenii lui
Kaladin se apropiau cu iuţeală de duşmani, iar unii dintre ei
mureau, nimeriţi de arcaşii lui Amaram. Cenn îi auzea pe soldaţii
din tabăra opusă scoţând strigăte de luptă, reuşea să le desluşească
feţele. Plutonul lui se opri brusc, într-un grup compact. Ajunseseră
la movila aleasă mai înainte de Kaladin şi Dallet.
Acesta din urmă îl înşfăcă pe Cenn şi-l împinse chiar în centrul

55
formaţiei. Oamenii lui Kaladin îşi lăsară suliţele în jos şi-şi
desprinseră scuturile când duşmanul se năpusti asupra lor. Soldaţii
care-i atacau nu alcătuiau niciun fel de formaţie ordonată; cei cu
suliţe lungi nu rămâneau în spatele celor cu suliţe scurte. Alergau
pur şi simplu înainte, strigând cu furie.
Cenn se strădui să-şi desprindă scutul din spate. Cele două
tabere intrară în luptă şi zăngănitul suliţelor se înălţă în aer. Un
grup de suliţaşi duşmani năvăli asupra oamenilor lui Kaladin,
probabil râvnind să ia în stăpânire acea movilă. Cele trei duzini de
atacatori luptau ţinându-se oarecum laolaltă, dar nu într-o formaţie
atât de compactă ca plutonul lui Kaladin.
Duşmanii păreau hotărâţi din tot sufletul să cucerească locul:
zbierau cu furie, atacând formaţia lui Kaladin. Aceasta nu-şi rupse
rândurile, apărându-l pe Cenn ca şi cum el ar fi fost unul dintre
ochi-luminoşi, iar ei garda lui de onoare. Cele două forţe se ciocniră
cu zgomot de metal şi de lemn sfărâmat, cu scuturile izbindu-se
unul de altul. Cenn se retrase, ghemuindu-se.
Totul se termină în câteva clipe. Duşmanii se retraseră, lăsând în
urmă, pe piatră, doi morţi. Plutonul lui Kaladin nu pierduse pe
nimeni. Îşi păstră formaţia compactă, în formă de V, deşi un bărbat
se retrăsese, scoţând un bandaj ca să-şi înfăşoare o rană de la
coapsă. Ceilalţi se apropiară ca să umple golul. Rănitul era
mătăhălos, cu braţe groase; înjura, dar rana nu părea gravă. O clipă
mai târziu, era în picioare, dar nu se întoarse la locul său. Trecu într-
unul dintre capetele V-ului, unde era mai ferit.
Câmpul de luptă se preschimbase în haos. Cele două armate se
amestecaseră, fiind greu să le mai deosebeşti; zăngăneli, scrâşnete şi

56
ţipete se învolburau în aer. Multe plutoane se risipiseră, cu oamenii
alergând de la o înfruntare la alta. Se mişcau de parcă ar fi fost
vânători, în grupuri de câte trei sau patru, în căutarea duşmanilor
singuratici, asupra cărora se năpusteau cu brutalitate.
Plutonul lui Kaladin îşi apăra terenul, intrând în luptă numai cu
grupurile de duşmani care se apropiau prea mult. Aşa se purta, de
fapt, o bătălie? La instrucţie, Cenn fusese învăţat să lupte într-o
formaţie alcătuită din şiruri lungi de oameni, umăr la umăr. Nu
într-o astfel de învălmăşeală nebunească, într-un astfel de iad
brutal. De ce nu rămâneau mai mulţi în formaţie?
„Toţi soldaţii adevăraţi au plecat”, îşi zise Cenn. „S-au dus să
lupte într-o bătălie adevărată, pe Câmpiile Sfărâmate. Nu e de
mirare că acolo vrea Kaladin să-şi ducă oamenii.”
Loviturile de suliţă fulgerau din toate părţile; era greu să
deosebeşti prietenii de duşmani, în ciuda blazoanelor de pe platoşe
şi a scuturilor de culori diferite. Lupta se purta între sute de grupuri
mici, ca şi cum s-ar fi dezlănţuit, în acelaşi timp, o mie de războaie
diferite.
După primele câteva înfruntări, Dallet îl luă pe Cenn de umăr şi-l
aşeză în formaţie, chiar la baza V-ului. Însă el oricum nu era bun de
nimic. Când intrau în luptă cu un grup inamic, tot ce învăţase la
instrucţie îi zbura din minte. Era nevoie să-şi adune toate puterile ca
să rămână pur şi simplu pe loc, cu suliţa îndreptată în afară,
străduindu-se să pară fioros.
Pentru aproape o oră, oamenii lui Kaladin rămaseră pe poziţia de
pe dealul lor scund, luptând în grup, umăr la umăr. Kaladin îşi
părăsea adesea locul din frunte, repezindu-se în dreapta şi-n stânga

57
şi lovindu-şi suliţa de scut într-un ritm straniu.
„Astea sunt semnalele”, înţelese Cenn când văzu ceata
abandonând formaţia în V şi aşezându-se sub formă de inel. Cu
toate urletele muribunzilor şi cu miile de oameni care strigau unii la
alţii, era aproape imposibil să distingi vocea unui singur om. Dar
dangătul pătrunzător al suliţei lovite de scutul metalic al lui Kaladin
se auzea limpede. De fiecare dată când îşi modificau formaţia,
Dallet îl înşfăca pe Cenn de umăr, conducându-l.
Oamenii lui Kaladin nu vânau duşmani răzleţiţi. Rămâneau în
defensivă. Şi, cu toate că mai mulţi dintre ei se aleseră cu câte-o
rană, niciunul nu căzu. Plutonul lor era prea intimidant pentru
grupurile mai mici, iar unităţile mai mari se retrăgeau după câteva
schimburi de lovituri, plecând în căutarea unor duşmani mai uşor
de doborât.
În cele din urmă, ceva se schimbă. Kaladin se răsuci, urmărind
curgerea luptei cu agerimea ochilor săi căprui, îşi înălţă suliţa şi o
lovi de scut într-un ritm rapid, pe care nu-l mai folosise până atunci.
Dallet îl înhăţă de Cenn de umăr şi-l îndepărtă de micul deal. De ce-
l părăseau?
Chiar în clipa aceea, grosul forţelor lui Amaram se destrămă, iar
oamenii se împrăştiară. De unde stătuse, Cenn nu-şi dăduse seama
cât de lipsită de intensitate fusese lupta din sectorul lor.
Retrăgându-se, trecură pe lângă mai mulţi răniţi şi muribunzi, iar
lui i se făcu greaţă. Oamenii erau spintecaţi, cu maţele revărsându-
li-se.
Dar n-avea timp să se-ngrozească. Retragerea se transformă
curând într-o fugă în debandadă. Dallet înjură, iar Kaladin bătu din

58
nou în scut. Grupul îşi schimbă direcţia, îndreptându-se spre est.
Cenn văzu că acolo se menţinea pe poziţie un grup mai mare de
oşteni de-ai lui Amaram.
Însă duşmanul văzuse rândurile rupându-se şi căpătase curaj.
Dădea năvală în grupuri, ca nişte toporcopoi sălbatici la vânătoare
de porci răzleţiţi. Înainte de a apuca să traverseze jumătate din
câmpul plin de morţi şi muribunzi, un grup mare de duşmani tăie
calea oamenilor lui Kaladin. El bătu fără tragere de inimă în scut;
ceata încetini.
Cenn îşi simţi inima bătând din ce în ce mai repede. În
apropierea lor, era nimicit un alt pluton din armata lui Amaram:
ţipând şi încercând să scape cu fuga, oamenii se împleticeau şi
cădeau. Folosindu-şi suliţele ca pe nişte frigări, duşmanii îi omorau
pe cei căzuţi de parcă ar fi fost cremlingi.
Oamenii lui Kaladin se ciocniră cu duşmanii în trosnet de suliţe
izbite de scuturi. Se îmbrânceau unii pe alţii din toate părţile şi
Cenn se trezi răsucit în loc. Învălmăşeala de prieteni şi duşmani, de
muribunzi şi de ucigaşi îl copleşi. Atât de mulţi oameni alergau în
atât de multe direcţii!
Intră în panică şi o rupse la fugă, în căutarea unui loc sigur. Un
grup de ostaşi din apropiere purta uniforme alethi. Plutonul lui
Kaladin. Alergă spre ei, dar câţiva se întoarseră cu faţa către el şi se
îngrozi când îşi dădu seama că nu-i recunoştea. Nu era plutonul lui
Kaladin, ci un mic grup de soldaţi necunoscuţi, rămaşi într-un şir
dezordonat, întrerupt. Răniţi şi înspăimântaţi, se împrăştiară
imediat ce se apropie un pluton din cealaltă tabără.
Cenn îngheţă, cu suliţa într-o mână asudată. Soldaţii duşmani

59
atacau, venind drept spre ei. Instinctul îl îndemna să fugă, însă
văzuse atât de mulţi oameni doborâţi rând pe rând! Trebuia să
rămână pe loc! Trebuia să-i înfrunte! Nu putea să fugă, nu putea…
Scoase un strigăt, repezindu-şi suliţa către oşteanul din frunte.
Omul i-o împinse nepăsător într-o parte cu scutul, apoi îi înfipse în
coapsa lui propria suliţă scurtă. Durerea era arzătoare, atât de
arzătoare încât, prin comparaţie, sângele care-i ţâşnea din picior
părea rece. I se tăie răsuflarea.
Soldatul îşi smulse arma. Cenn se retrase împleticindu-se,
scăpându-şi suliţa şi scutul. Căzu pe pământul stâncos, împroşcând
sângele altcuiva. Duşmanul, o siluetă ameninţătoare profilată pe
cerul albastru, îşi înălţă din nou suliţa, gata s-o înfigă în inima lui
Cenn.
Şi-atunci, el fu acolo.
Comandantul plutonului. Cel Binecuvântat de Furtună. Suliţa lui
Kaladin apăru ca din pământ, abătând în ultima clipă lovitura care
l-ar fi ucis pe Cenn. Kaladin se aşeză în faţa lui, singur, înfruntând
şase suliţaşi. Nu se clinti. Atacă.
Se întâmplă atât de repede. Cu o mişcare largă, îl trânti la pământ
pe bărbatul care-l înjunghiase pe Cenn. În timp ce acesta se
prăbuşea, el îşi duse mâna spre tecile de cuţit prinse de suliţă şi
scoase unul cu o zvâcnire. Braţul se avântă şi cuţitul fulgeră prin
aer, înfigându-se în coapsa unui al doilea duşman. Bărbatul lovit
căzu în genunchi, urlând.
Al treilea bărbat încremeni, cu ochii la însoţitorii lui căzuţi.
Kaladin îşi făcu loc pe lângă un rănit din tabăra opusă şi-şi împlântă
suliţa în pântecul unui al treilea om. Al patrulea căzu cu un cuţit în

60
ochi. Când aruncase Kaladin cuţitul ăla? Se învârti între ultimii doi,
cu suliţa mânuită ca o bâtă mişcându-i-se atât de repede încât
contururile îi păreau neclare. Pentru o clipă, Cenn avu impresia că
vedea ceva în jurul comandantului de pluton. O răsucire a aerului,
ca şi cum vântul ar fi devenit vizibil.
„Am pierdut o groază de sânge. Curge atât de repede…”
Kaladin se roti, doborându-i pe cei care-l atacau din lateral, şi
ultimii doi suliţaşi se prăbuşiră cu bolboroseli pe care Cenn le luă
drept semne ale surprinderii. Toţi duşmanii odată doborâţi, Kaladin
se întoarse şi îngenunche lângă el. Îşi lăsă suliţa jos, scoase din
buzunar o fâşie de pânză albă şi o înfăşură, cu pricepere, strâns în
jurul piciorului tânărului. O făcea cu uşurinţa cuiva care mai
bandajase zeci de răni.
— Aveţi grijă, domnule Kaladin! spuse Cenn, arătând către unul
dintre soldaţii răniţi de comandant.
Duşmanul se ţinea de picior şi se ridica împleticindu-se. Însă, o
clipă mai târziu, uriaşul Dallet era acolo, împingându-l cu scutul.
Nu-l ucise pe rănit, ci îl lăsă să plece, neînarmat, clătinându-se.
Sosi şi restul plutonului şi se aşeză, ca un inel, în jurul lui
Kaladin, Dallet şi Cenn. Comandantul se ridică în picioare,
săltându-şi suliţa la înălţimea umărului, iar Dallet îi înapoie cuţitele
pe care le scosese din trupurile duşmanilor căzuţi.
— M-ai speriat, spuse Dallet. Când ai luat-o la fugă.
— Ştiam c-o să mă urmaţi, răspunse Kaladin. Înălţaţi steagul
roşu. Cyn, Korater, voi vă retrageţi, cu băiatul. Dallet, rezistaţi aici.
Soldaţii lui Amaram se revarsă spre noi. O să fiţi curând în
siguranţă.

61
 — Şi Domnia Ta? întrebă Dallet.
Kaladin cuprinse cu privirea câmpul de luptă. Rândurile
duşmanilor se desfăcuseră, făcând loc unui bărbat pe un cal alb,
rotind o ghioagă înspăimântătoare. Purta o armură argintie
completă, lustruită, strălucitoare.
— Un Cristalpurtător, spuse Cenn.
— Nu, pufni Dallet, slavă Părintelui Furtunii. Nu e decât un
ofiţer ochi-luminoşi. Cristalpurtătorii sunt mult prea preţioşi ca să-şi
irosească forţele într-o încăierare măruntă, de hotar.
Kaladin se uita la ochi-luminoşi, clocotind de ură. Aceeaşi ură pe
care-o dădea la iveală tatăl lui Cenn când venea vorba de hoţii de
chulli sau cu aceea pe care-o arăta mama lui când o pomenea cineva
pe Kusirim, care fugise cu fiul cizmarului.
— Domnia Ta? întrebă şovăitor Dallet.
— Grupele Doi şi Trei, în formaţie-cleşte. O să detronăm un
luminlord.
— Eşti sigur că e înţelept, Domnia Ta? Avem răniţi.
Kaladin se-ntoarse spre el.
— E unul dintre ofiţerii lui Hallaw. Ar putea fi chiar el.
— N-ai de unde şti, Domnia Ta.
— Oricum, e comandantul unui batalion. Dacă ucidem un ofiţer
de rang atât de înalt, ne vom afla fără-ndoială cu toţii în următorul
grup trimis pe Câmpiile Sfărâmate. Îl atacăm, zise şi privirea i se
pierdu în depărtare. Imaginează-ţi, Dallet. Soldaţi adevăraţi. O
tabără de război disciplinată şi ochi-luminoşi integri. Un loc unde
lupta noastră o să-nsemne ceva.
Dallet oftă, dar dădu din cap. Kaladin îşi flutură mâna către un

62
grup de soldaţi de-ai săi; apoi traversară cu toţii câmpul în fugă. Un
grup mai mic, din care făcea parte şi Dallet, rămase în urmă, cu
răniţii. Unul dintre aceştia – un bărbat zvelt, cu părul negru, de
alethi, împestriţat de o mână de fire blonde, semn că avea ceva
sânge străin – scoase din buzunar o panglică lungă şi roşie şi şi-o
legă de suliţă. Apoi îşi înălţă arma, lăsând panglica să fluture în
vânt.
— Aşa chemăm curierii să ne ia răniţii pe de câmpul de luptă, îl
lămuri Dallet pe Cenn. O să te scoatem de-aici în curând. Ai fost
curajos când i-ai înfruntat pe cei şase.
— Fuga mi s-a părut o prostie, spuse Cenn, încercând să-şi abată
atenţia de la piciorul care-i zvâcnea. Cu atâţia răniţi pe câmp, cum
să ne treacă prin minte că vor veni curierii tocmai la noi?
— Kaladin, comandantul plutonului nostru, îi mituieşte,
răspunse Dallet. De obicei nu-i iau decât pe ochi-luminoşi.
Comandantul îşi dă aproape tot câştigul ca mită.
— Plutonul ăsta e altfel, zise Cenn, slăbit.
— Ţi-am spus.
— Nu datorită norocului. Mulţumită instrucţiei.
— Asta numai în parte. Mai e un motiv: noi ştim că, dac-o să fim
răniţi, Kaladin o să ne ia de pe câmpul de luptă.
Tăcu şi se uită peste umăr. Aşa cum prezisese Kaladin, grosul
armatei lui Amaram se întorcea, recuperând terenul pierdut.
Ofiţerul ochi-luminoşi din tabăra adversă despre care vorbiseră
mai înainte continua să înainteze călare, lovind cu ghioaga în toate
părţile, cu toată puterea. Un grup din garda lui de onoare se
desprinse, intrând în luptă cu oamenii lui Kaladin. Ofiţerul ochi-

63
luminoşi îşi întoarse calul. Purta un coif deschis în faţă, cu părţile
laterale înclinate şi cu un panaş bogat în vârf. Cenn nu-i putea
vedea culoarea ochilor, dar trebuiau să fie albaştri sau verzi, sau
poate galbeni, sau de un cenuşiu deschis. Era un luminlord, ales
prin naştere de Heralzi şi însemnat ca să se ştie că era menit să
conducă.
Se uita, apatic, la cei care luptau în apropiere. Apoi unul dintre
cuţitele lui Kaladin îl nimeri în ochiul drept.
Luminlordul ţipă şi căzu pe spate, alunecând din şa în vreme ce
Kaladin reuşea cumva să se strecoare printre liniile luptătorilor,
sărind asupra lui, cu suliţa ridicată.
— Da, asta e, în parte, datorită instrucţiei, continuă Dallet,
clătinând din cap. Dar mai ales datorită lui. Omul ăsta luptă ca o
furtună şi gândeşte de două ori mai repede decât alţii. Felul în care
se mişcă uneori…
— Mi-a bandajat rana, spuse Cenn, dându-şi seama că, din cauza
pierderii de sânge, începea să vorbească aiurea.
Ce rost era să scoată în evidenţă bandajarea unui picior? Era ceva
simplu.
Dallet se mulţumi să dea din cap.
— Ştie o mulţime de lucruri despre răni. Şi poate şi să citească
glifele. Pentru un simplu suliţaş ochi-întunecaţi, comandantul
nostru e un bărbat straniu.
Se întoarse spre Cenn.
— Dar tu ar trebui să-ţi păstrezi puterile, fiule. Şefului n-o să-i
placă dac-o să te pierdem, nu după cât de mult a plătit ca să te ia.
— De ce? întrebă Cenn.

64
 Pe câmpul de luptă, zgomotele se stingeau treptat, pe măsură ce
ţipetele muribunzilor erau tot mai răguşite. Aproape toţi cei din jur
le erau aliaţi, dar Dallet continua să-şi rotească privirile cu atenţie,
asigurându-se că niciun duşman n-avea de gând să-i atace pe răniţii
lui Kaladin.
— De ce, Dallet? repetă Cenn, simţind că trebuia să afle neapărat.
De ce-a vrut să mă aducă în ceata asta? De ce pe mine?
Celălalt clătină din cap.
— Pur şi simplu aşa e el. Nu poate suferi gândul că nişte băieţi
tineri, care nici măcar n-au fost instruiţi ca lumea, sunt trimişi la
luptă. Din când în când, pune mâna pe câte unul şi-l ia în ceata lui.
Vreo cinci-şase oameni de-ai noştri au fost cândva ca tine, spuse
Dallet, iar privirea i se pierdu în gol. Cred că-i aduceţi cu toţii
aminte de cineva.
Cenn îşi privi piciorul. Durerospreni – ca nişte mâini portocalii
minuscule, cu degete prea lungi – i se târau împrejur, atraşi de
suferinţa lui. Începeau să-i întoarcă spatele, grăbindu-se să se
împrăştie în toate direcţiile, în căutarea altor răniţi. Durerea i se
domolea, piciorul – de fapt, tot trupul – începea să-i amorţească.
Se lăsă pe spate, fixând cerul cu privirea. Auzea un tunet
îndepărtat. Ceea ce era ciudat. Nu se vedea niciun nor.
Dallet înjură.
Scos brusc din apatia lui, Cenn se răsuci. Un cal mare, negru,
galopa drept către ei, purtând un călăreţ într-o armură sclipitoare,
care părea să radieze lumină. Armura n-avea nicio îmbinare –
dedesubt nu erau zale, doar plăcuţe mai mici, într-o suprapunere
incredibil de complicată. Bărbatul purta un coif simplu, întreg, iar

65
platoşa era aurită. Ţinea într-o mână o sabie imensă, cât el de lungă.
Nu era simplă şi dreaptă, ci se curba, având muchia neascuţită plină
de ridicături ca nişte valuri. Era gravată pe toată lungimea.
O armă frumoasă. Ca o operă de artă. Cenn nu mai văzuse
niciodată un Cristalpurtător, dar ştiu imediat că asta era. Cum
putuse să ia un simplu ochi-luminoşi în armură drept una dintre
acele făpturi maiestoase?
Oare Dallet nu spusese că pe câmpul lor de luptă n-avea să fie
niciun Cristalpurtător? În clipa aceea, veteranul se grăbi să se salte
în picioare, ordonându-i grupului său să intre în formaţie. Cenn
rămase locului, acolo unde se afla. Cu rana lui, nu putea să se ridice.
Se simţea atât de slăbit… Cât sânge pierduse? Abia dacă mai era
în stare să gândească.
Oricum, nu putea să lupte. Cu aşa ceva nu te luptai. Soarele
strălucea, reflectat de armură. Şi sabia aceea, superbă, complicată,
sinuoasă. Era ca şi cum… ca şi cum Atotputernicul însuşi s-ar fi
întrupat ca să străbată câmpul de luptă.
Şi de ce-ar fi vrut cineva să se lupte cu Atotputernicul?
Cenn închise ochii.

66
 2
NU MAI EXISTĂ ONOARE

„Zece ordine. Cândva m-ai iubit. De ce ne-ai părăsit,

Atotputernicule? Frântură din sufletul meu, unde-ai plecat?”

Culeasă în a doua zi din kakash, în anul 1171, cu cinci secunde înainte

de moarte. Subiectul a fost o femeie ochi-luminoşi, în al treilea deceniu al
vieţii sale.

OPT LUNI MAI TÂRZIU

Stomacul lui Kaladin chiorăia când întinse mâna printre gratii şi

primi castronul cu zeamă lungă. Îl trase înapoi – era un castron mic,
mai degrabă o cană –, îl adulmecă şi se strâmbă în timp ce căruţa cu
gratii se punea din nou în mişcare. Zeama noroioasă, cenuşie, era
din grăunţe de tallew fierte prea tare şi prin ea pluteau bucăţi
întărite din mâncarea de ieri.
Oricât de scârbos ar fi arătat, n-avea să primească altceva, aşa că
se apucă să mănânce, cu picioarele atârnându-i printre gratii,
privind peisajul care-i defila prin faţa ochilor. Ceilalţi sclavi din
cuşcă îşi ţineau castroanele cu degete încleştate, apărându-le, de
teamă că altcineva le-ar fi putut fura. În prima zi, unul încercase să
fure mâncarea lui Kaladin. El aproape că-i rupsese braţul. De atunci
se ţineau cu toţii deoparte.
Lui îi convenea de minune.
67
 Lua mâncarea cu degetele, fără să se sinchisească de murdărie.
Trecuseră câteva luni de când n-o mai observa. Nu-i plăcea că se
simţea stăpânit de aceeaşi paranoia pe care nu şi-o ascundeau
ceilalţi. Cum altfel ar fi putut să fie, după opt luni de bătăi, lipsuri şi
brutalitate?
Se strădui să-şi alunge spaimele. Nu voia s-ajungă ca ei. Deşi
renunţase la orice altceva – deşi i se luase totul, deşi nu mai spera să
evadeze. Însă avea să păstreze ceva, un singur lucru. Era sclav. Dar
nu trebuia să gândească precum sclavii.
Termină repede zeama. În apropierea lui, un alt sclav începu să
tuşească încet. Erau zece, bărbaţi cu toţii, murdari, cu bărbi încâlcite.
Se aflau într-una din cele trei căruţe ale caravanei care străbătea
Dealurile Nerevendicate.
Soarele ardea la orizont, roşu-alburiu, aidoma celei mai încinse
părţi din focul unui fierar. Lumina norii din jur cu stropi de culoare,
ca o vopsea aruncată neglijent pe pânză. Acoperite cu iarbă înaltă,
monoton de verde, dealurile păreau fără sfârşit. Pe o movilă din
apropiere, în jurul plantelor zbura o siluetă măruntă, dansând ca o
insectă, în fâlfâit de aripi. Era de o formă incertă, vag translucidă.
Vântsprenii erau spirite răutăcioase, înclinate să rămână acolo unde
nu erau dorite. Speră că acela se plictisise şi pleca, dar, când încercă
să-şi scuture resturile de zeamă din castronul de lemn, se pomeni cu
el lovindu-l peste degete.
Vântsprenul râse, zburând cu iuţeală împrejurul lui – nimic
altceva decât o panglică informă de lumină. El înjură şi-şi smuci
castronul. Vântsprenii făceau uneori astfel de pozne. Kaladin trase
de castron cu toată puterea şi izbuti în cele din urmă să-l elibereze.

68
Bombăni şi-l aruncă într-un alt sclav. Omul se grăbi să lingă
rămăşiţele.
— Hei, şopti o voce.
Kaladin se uită într-o parte. Un sclav cu piele întunecată şi păr
încâlcit se apropia încet, cu sfială, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie
întâmpinat cu furie.
— Nu eşti ca toţi ceilalţi.
Privirea ochilor negri ai sclavului se ridică spre fruntea lui
Kaladin, care purta trei semne. Primele două alcătuiau o pereche de
glife cu care se alesese cu opt luni în urmă, în ultima lui zi din
armata lui Amaram. Pe al treilea îl avea de puţină vreme, de la
ultimul său stăpân. Era glifa shash. Periculos.
Sclavul îşi ţinea o mână ascunsă în spatele zdrenţelor care-l
acopereau. Un cuţit? Nu, era ridicol. Niciun sclav n-ar fi putut
ascunde o armă; nimeni n-ar fi putut dosi nimic mai mult decât
frunzele ascunse în centura lui Kaladin. Însă vechile instincte nu se
lăsau izgonite cu uşurinţă, aşa că el rămase cu ochii la mâna aceea.
— Am auzit paznicii vorbind, continuă bărbatul, târşâindu-şi
picioarele mai aproape; avea un tic – clipea prea des. Spuneau c-ai
încercat să evadezi. Că ai evadat.
Kaladin nu-i răspunse.
— Uite ce e, spuse sclavul, scoţându-şi de sub zdrenţe mâna în
care-şi ţinea castronul cu zeamă. Era pe jumătate plin. Ia-mă cu tine
data viitoare, şopti. O să-ţi dau asta. Jumătate din mâncarea mea,
până când fugim. Te rog.
Vorbind, atrase câţiva foamespreni. Semănau cu nişte muşte
cafenii care-i zburau cu mare iuţeală în jurul capului – aproape prea

69
mici ca să-i poţi vedea.
Kaladin îi întoarse spatele, îndreptându-şi privirea către dealurile
nesfârşite, cu ierburile lor în necontenită mişcare.
— Ei? întrebă sclavul.
— Eşti idiot. Dacă mi-ai da jumătate din mâncarea ta, ai fi prea
slăbit ca să poţi fugi cu mine dac-aş evada din nou. Ceea ce n-o să
fac. Nu merge.
— Dar…
— Au fost zece, şopti Kaladin. Zece încercări de evadare în opt
luni, fugind de la stăpâni diferiţi. Şi de câte ori am reuşit?
— Păi… vreau să zic că… eşti încă aici…
Opt luni. Opt luni de sclavie, opt luni de zeamă lungă şi de bătăi.
Păreau totuna cu o veşnicie. Abia dacă-şi mai aducea aminte de
armată.
— Ca sclav, nu te poţi ascunde, spuse. Nu cu semnul ăsta pe
frunte. Oh, am fugit de câteva ori. Dar m-au găsit întotdeauna. Şi-
am ajuns înapoi.
Cândva, oamenii ziceau că era norocos. Binecuvântat de furtună.
Nu fuseseră decât minciuni – dacă avea ceva ieşit din comun, atunci
îl urmărea ghinionul. Oştenii erau superstiţioşi şi, dacă la început se
împotrivise, respingând astfel de gânduri, de la o vreme îi venea tot
mai greu s-o facă. Toţi cei pe care-ncercase vreodată să-i apere
sfârşiseră prin a-şi găsi moartea. Se întâmplase iarăşi şi iarăşi. Şi
acum, iată-l, era într-o situaţie încă şi mai cumplită decât la început.
Era mai bine să renunţe la orice împotrivire. Asta îi era soarta şi o
accepta cu resemnare.
În cele din urmă, sclavul înţelese că el n-avea să mai spună nimic,

70
aşa că se retrase şi-şi mâncă zeama. Îşi continuau drumul pe câmpia
care se-ntindea, verde, în toate direcţiile, însă zona din jurul
căruţelor huruitoare era golaşă. La apropierea lor, iarba se retrăgea,
fiecare fir se strecura în câte-o gaură minusculă din stâncă. După
trecerea roţilor, iarba se iţea din nou, prudentă, şi-şi întindea firele
în aer. Şi astfel, cuştile înaintau pe ceea ce părea un drum de piatră,
croit numai pentru ele.
Aici, într-un loc atât de îndepărtat din inima Dealurilor
Nerevendicate, marile furtuni erau incredibil de puternice. Plantele
învăţaseră să supravieţuiască. Asta trebuia să faci, să-nveţi să
supravieţuieşti. Să-ţi aduni puterile şi să-nfrunţi furtuna.
Kaladin simţi izul unui alt trup asudat şi nespălat, adus de o pală
de vânt, şi auzi picioare târşindu-se. Se uită bănuitor într-o parte,
aşteptându-se să-l vadă pe acelaşi sclav.
Însă era altul. Avea o barbă neagră, lungă, plină de fărâme de
mâncare şi încâlcită de murdărie. Kaladin îşi păstra barba mai
scurtă, îi lăsa pe mercenarii lui Tvlakv să i-o reteze din când în când.
Ca şi el, celălalt sclav purta zdrenţele unui sac maroniu, strânse în
jurul trupului cu o altă zdreanţă care-i înconjura mijlocul, şi avea,
fireşte, ochi întunecaţi – poate de un verde foarte închis, deşi era
greu să-ţi dai seama. Toţi ochii întunecaţi păreau căprui sau negri
dacă nu-i priveai în lumina potrivită.
Nou-venitul se trase înapoi, făcându-se mic şi ridicând mâinile.
Pe una avea o spuzeală şi pielea era uşor decolorată. Probabil se
apropiase fiindcă-l văzuse pe Kaladin răspunzându-i celuilalt
bărbat. Sclavii se temuseră de el încă din prima zi, dar îi rodea, în
acelaşi timp, o curiozitate vizibilă.

71
 Kaladin oftă şi-i întoarse spatele. Celălalt se aşeză şovăind.
— Te superi dacă te rog să-mi povesteşti cum ai ajuns sclav,
prietene? Nu pot să nu mă-ntreb. Ne întrebăm cu toţii.
Judecând după accent şi după părul lui negru, omul era alethi,
precum Kaladin. Aproape toţi sclavii erau alethi. Kaladin nu-i
răspunse.
— Eu unul am furat o turmă de chulli, spuse celălalt cu o voce
răguşită, de parcă ar fi fost sunetul a două bucăţi de hârtie frecate
una de alta. Dacă luam un singur chull, m-ar fi bătut, şi-atât. Dar o
turmă întreagă! Şaptesprezece capete…
Chicoti ca pentru sine, admirându-şi propria îndrăzneală.
În celălalt colţ al căruţei, cineva tuşi iarăşi. Alcătuiau o adunătură
jalnică, chiar şi pentru nişte sclavi. Slăbiţi, bolnavi, prost hrăniţi.
Alţii, precum Kaladin, fugiseră de mai multe ori – deşi numai pe el
îl înfieraseră cu semnul shash. Erau cei mai lipsiţi de valoare din
soiul cel mai lipsit de valoare, cumpăraţi la un preţ simţitor
micşorat. Probabil erau duşi, pentru vânzare, într-un loc îndepărtat,
unde mâna de lucru se căuta cu disperare. Pe coastele Dealurilor
Nerevendicate se aflau o mulţime de orăşele independente, unde
legile vorine care vorbeau despre folosirea sclavilor nu erau decât
un zvon neclar.
Călătoria prin astfel de locuri era periculoasă. Ţinutul era ţara
nimănui şi, tăind-o prin câmp şi ţinându-se departe de drumurile
pe care mergeau de obicei negustorii, Tvlakv ar fi putut da cu
uşurinţă peste mercenari neangajaţi. Oameni lipsiţi de onoare, care
nu se temeau să măcelărească un om, cu tot cu sclavii lui, ca să fure
câţiva chulli şi câteva căruţe.

72
 Oameni lipsiţi de onoare. Existau şi oameni de onoare?
„Nu”, îşi spuse Kaladin. „Nu mai există onoare de acum opt
luni.”
— Ei? insistă bărbatul cu barba încâlcită. Ce-ai făcut de-ai ajuns
sclav?
— Cum te-au prins? întrebă Kaladin, ridicându-şi braţele şi
proptindu-le din nou de gratii.
— A fost o treabă ciudată, spuse bărbatul.
Kaladin nu răspunsese la întrebarea lui, dar intrase în vorbă.
Părea să fie de-ajuns.
— A fost vorba de-o femeie, fireşte. Ar fi trebuit să-mi dau seama
c-o să mă vândă.
— N-ar fi trebuit să furi chulli. Sunt prea lenţi. Dacă furai cai ar fi
ieşit mai bine.
Bărbatul râse zgomotos.
— Cai? Ce crezi că sunt, vreun nebun? Dacă m-ar fi prins furând
cai, m-ar fi spânzurat. Aşa, m-am ales doar cu stigmatul de sclav.
Kaladin îi aruncă o privire. Semnul de pe fruntea hoţului de
chulli era mai vechi decât al lui, pielea din jurul cicatricei se albise.
Ce-nsemna perechea aia de glife?
— Sas morom, citi el.
Era numele acelei provincii a înaltului lord în care fusese înfierat.
Bărbatul îşi ridică privirea, şocat.
— Hei! Cunoşti glifele?
O asemenea ciudăţenie îi făcu pe alţi câţiva sclavi din apropierea
lor să se foiască neliniştiţi.
— Prietene, probabil că ai o poveste mult mai grozavă decât

73
credeam.
Kaladin fixa cu privirea iarba care se unduia sub adieri line. Ori
de câte ori se înteţea vântul, cele mai sensibile fire se retrăgeau în
adăposturile lor, lăsând în urmă un peisaj plin de petice, ca pielea
unui cal răpciugos. Vântsprenul era încă acolo, foindu-se printre
pâlcurile de iarbă. De cât timp îl urmărea? Se împliniseră cel puţin
două luni. Era de-a dreptul bizar. Sau poate nu era acelaşi. Era
imposibil să-i deosebeşti unul de altul.
— Ei? îl îmboldi bărbatul. De ce eşti aici?
— Din mai multe motive, răspunse el. Înfrângeri. Fărădelegi.
Trădări. Probabil că sunt aceleaşi, pentru cei mai mulţi dintre noi.
În jurul lui, mai mulţi bărbaţi mormăiră aprobator, iar una dintre
acele mormăieli se preschimbă într-o tuse mistuitoare. „Tuse
încăpăţânată”, gândi o parte a minţii lui Kaladin. „Cu prea multă
flegmă şi cu prea multă hârâială noaptea. Trebuie să fie
măcinătoarea.”
— Ei, continuă vorbăreţul, poate-ar fi trebuit să pun întrebarea
altfel. Să vorbesc mai clar, cum îmi zicea mama întotdeauna. Spune
ceea ce gândeşti şi cere ceea ce vrei. Care-i povestea primului tău
stigmat?
Kaladin se aşeză, simţind cum căruţa înainta şi se hurduca sub el.
— Am ucis un ochi-luminoşi.
Însoţitorul lui fără nume fluieră din nou, cu mai multă admiraţie
decât înainte.
— Sunt uimit că te-au lăsat în viaţă.
— N-am ajuns sclav pentru că l-am omorât pe el, zise Kaladin.
Problema a fost celălalt ochi-luminoşi, pe care nu l-am ucis.

74
 — Cum adică?
Kaladin clătină din cap, apoi nu mai răspunse la întrebările
celuilalt. Vorbăreţul se duse în cele din urmă în partea din faţă a
cuştii, unde se aşeză şi rămase cu ochii pironiţi la propriile picioare
desculţe.
●
Câteva ore mai târziu, Kaladin stătea în acelaşi loc, pipăindu-şi
absent semnele de pe frunte. Călătoria în căruţele alea blestemate
era viaţa lui de zi cu zi.
Primul stigmat i se vindecase de mult, dar pielea din jurul glifei
shash era încă roşie, iritată şi plină de coji. Îi zvâcnea, aproape ca o a
doua inimă. Îl durea chiar mai rău decât arsura pe care şi-o făcuse în
copilărie, când înhăţase mânerul încins al unei cratiţe.
Lecţiile pe care i le vârâse în cap tatăl său erau acum şoapte din
adâncul minţii, dându-i sfaturi despre lecuirea arsurilor. Unge-o c-o
alifie ca să nu se infecteze, spal-o în fiecare zi. Amintirile nu-i
ofereau nicio uşurare, mai degrabă îl iritau. N-avea nici sevă de
patrufoi, nici uleiul lui Lister; n-avea nici măcar apă ca să se spele.
Părţile rănii care prinseseră coajă trăgeau de pielea frunţii,
dându-i senzaţia că era prea întinsă. Nu treceau nici măcar câteva
minute fără să şi-o încreţească, iritându-şi rana. Îi intrase în obicei
să-şi şteargă firişoarele de sânge prelinse din crăpături; îşi mânjise
tot antebraţul drept. Dac-ar fi avut o oglindă, ar fi putut probabil să
vadă putredospreni minusculi, de culoare roşie, adunându-i-se în
jurul rănii.
La apus, soarele se făcu nevăzut, dar căruţele îşi continuară
drumul. Peste linia orizontului din răsărit începu să se iţească Sales,

75
luna violetă, părând să şovăie la început, ca şi cum ar fi vrut să se
convingă că soarele dispăruse cu adevărat. Era o noapte senină şi
stelele licăreau, îndepărtate. Cicatricea lui Tain – un şir de trei stele
de un roşu intens, care pulsa, sărind în ochi pe fundalul
scânteierilor albe ale celorlalte – era, în anotimpul acela, în partea de
sus a bolţii.
Tusea care îl chinuise mai înainte pe unul dintre ceilalţi sclavi
reîncepuse. Răguşită, umedă. Cândva, Kaladin s-ar fi repezit să-l
ajute, dar în el se schimbase ceva. Atât de mulţi oameni cărora
încercase să le dea o mână de ajutor muriseră. Era absurd, dar i se
părea că sclavului bolnav avea să-i fie mai bine fără ajutorul lui.
După ce dăduse greş cu Tien, apoi cu Dallet şi cu plutonul lui şi pe
urmă, unul după altul, cu zece grupuri de sclavi, îi era greu să-şi
trezească dorinţa de a mai încerca încă o dată.
La două ceasuri după răsăritul Primei Luni, Tvlakv dădu în
sfârşit semnalul de oprire.
Mercenarii din slujba lui, două brute, coborâră de pe locurile lor
de deasupra căruţelor şi se apucară s-aprindă un foc mic. Taran
Deşiratul – servitorul – se îngriji de chulli. Crustaceele uriaşe erau
aproape tot atât de mari cât căruţele. Se aşezară, retrăgându-se în
carapace ca să-şi petreacă noaptea, cu labele lor cu cleşti pline de
grăunţe. În curând, nu mai erau decât trei ridicături învăluite de
întuneric, pe care cu greu le puteai deosebi de grămezile de
bolovani. În cele din urmă, Tvlakv începu să inspecteze sclavii, unul
câte unul, dându-i fiecăruia câte un polonic de apă şi asigurându-se
că-şi băgase banii în nişte oameni sănătoşi. Sau, cel puţin, atât de
sănătoşi cât era de aşteptat din partea unui grup atât de jalnic.

76
 Tvlakv începu cu prima căruţă şi Kaladin – fără să se ridice încă
în picioare – îşi îndesă degetele în centura lui improvizată şi
controlă frunzele ascunse acolo. Trosneau mulţumitor şi le simţea
pe piele asprimea cojilor tari, uscate. Încă nu se hotărâse cum să le
folosească. Le înhăţase dintr-o toană, într-unul din momentele în
care i se îngăduia să coboare din căruţă ca să-şi dezmorţească
picioarele. Se îndoia că altcineva din caravană ştia cum să
recunoască veninul negru – trifoiul cu lobi înguşti –, aşa că nu
riscase prea mult.
Absent, le scoase şi le frecă între degetul arătător şi palmă. Era
nevoie să se usuce ca să-şi capete întreaga putere. Avea de gând să i
le dea lui Tvlakv, ca să se răzbune? Sau le păstra de teama unei
întorsături neprevăzute, pentru cazul în care lucrurile ar fi mers
prea rău, devenind de nesuportat?
„Fireşte că n-am decăzut atât de mult”, se gândi. Era pur şi
simplu mai degrabă vorba de instinctul care-l îndemna să pună la
loc sigur orice armă care-i ieşea în cale, indiferent cât de bizară ar fi
părut. În jur domnea întunericul. Salas era cea mai mică şi cea mai
palidă dintre luni şi, cu toate că nenumăraţi poeţi fuseseră inspiraţ i
de culoarea ei violetă, cu greu îţi puteai vedea mâna aşezată chiar în
faţa ochilor.
— O! exclamă o voce feminină, catifelată. Ce-i asta?
O siluetă translucidă – cu înălţimea de o palmă –, aflată chiar
lângă el, îl privea pe furiş, stând lângă marginea căruţei. Se urcă în
ea ca şi cum s-ar fi căţărat pe un platou înalt. Vântsprenul luase
înfăţişarea unei femei tinere – sprenii mai mari îşi puteau schimba
forma şi dimensiunile cu faţa ascuţită şi cu păr lung, unduitor, care

77
se topea într-o ceaţă în partea din spate a capului. Era alcătuită –
Kaladin nu se putea împiedica să vadă în acel vântspren o femeie –
din nuanţe de albastru-deschis şi alb, iar rochia simplă şi albă, cu o
croială tinerească, îi cobora până la jumătatea pulpelor. Ca şi părul,
partea de jos i se pierdea într-o ceaţă. Mâinile, picioarele şi faţa îi
erau bine conturate şi avea şoldurile şi sânii unei femei zvelte.
Kaladin o privi încruntându-se. Sprenii mişunau pretutindeni; în
cea mai mare parte a timpului, îi ignorai pur şi simplu. Dar acela era
o ciudăţenie. Urca, părând să păşească pe o scară invizibilă. Ajunse
la înălţimea de la care se putea holba la mâna lui, iar el îşi strânse
degetele în jurul frunzelor negre. Merse în cerc, înconjurându-i
pumnul. Strălucea ca o imagine ce stăruie înaintea ochilor după ce
te-ai uitat mult la soare, dar silueta ei nu emana cu adevărat lumină.
Se aplecă şi se uită la mâna lui din mai multe părţi, ca un copil
care se-aşteaptă să găsească într-o ascunzătoare o bucată de
prăjitură.
— Ce e? întrebă ea, cu vocea ca o şoaptă. Mie poţi să-mi arăţi. N-
o să spun nimănui. E o comoară? Ai tăiat o bucată din mantia nopţii
şi-ai dosit-o? E inima unei gâze, atât de mică şi totuşi puternică?
El nu răspunse, iar sprenul se bosumflă. Se înălţă, plutind fără să
fi avut aripi, şi îl privi în ochi.
— Kaladin, de ce nu mă iei în seamă?
El tresări.
— Ce-ai spus?
Ea răspunse cu un zâmbet obraznic, apoi ţâşni, îndepărtându-se,
şi silueta i se pierdu într-o lungă panglică difuză de lumină
albastru-alburie. Se avântă printre gratii – răsucindu-se şi

78
înfăşurându-se în aer, ca o fâşie de pânză luată de vânt – şi se repezi
sub căruţă.
— Lua-te-ar furtuna! strigă Kaladin, sărind în picioare. Duhule!
Ce-ai spus? Repetă!
Sprenii nu rosteau numele oamenilor. Nu erau făpturi
inteligente. Cei mai mari – vântsprenii şi râusprenii – puteau să
imite glasuri şi expresii omeneşti, dar nu gândeau cu adevărat.
Nu…
— Voi aţi auzit? întrebă Kaladin, întorcându-se către ceilalţi
sclavi din cuşcă.
Acoperişul era exact atât de înalt cât să poată sta în picioare.
Ceilalţi zăceau pe spate, aşteptându-şi polonicul de apă. Nu primi
niciun răspuns, în afara câtorva mormăieli care-i cereau să tacă şi de
tusea bărbatului bolnav din colţ. Până şi „prietenul” său de mai
înainte îl ignoră. Căzuse în apatie şi se holba la propriile picioare,
dând când şi când din degete.
Poate că nu văzuseră sprenul. Poate că duhurile mai mari nu
puteau fi văzute decât de aceia pe care-i chinuiau. Kaladin se aşeză
din nou pe podeaua cuştii, cu picioarele atârnate în afară.
Vântsprenul îi rostise într-adevăr numele, dar, fără nicio îndoială, nu
făcuse nimic altceva decât să repete ceea ce auzise mai devreme.
Însă… niciunul dintre bărbaţii din căruţă nu ştia cum îl cheamă.
„Poate că-nnebunesc”, se gândi. „Văd lucruri care nu există. Aud
voci.”
Respiră adânc şi-şi deschise pumnul. În strânsoarea lui, frunzele
se crăpaseră şi se rupseseră. Trebuia să le pună la păstrare ca să nu
mai…

79
 — Frunzele astea arată interesant, spuse aceeaşi voce feminină. Îţi
plac foarte mult, nu-i aşa?
El tresări şi se răsuci într-o parte. Vântsprenul stătea în aer, chiar
lângă capul lui, cu rochia albă unduindu-i-se într-un vânt pe care
Kaladin nu-l simţea.
— De unde-mi ştii numele? întrebă el.
Vântsprenul nu-i răspunse. Păşi prin aer către gratii, apoi îşi
scoase capul printre ele şi se uită la Tvlakv, care le dădea de băut
ultimilor câţiva sclavi din prima căruţă. Pe urmă se uită din nou la
Kaladin.
— De ce nu lupţi? Înainte luptai. Acum te-ai oprit.
— Ce-ţi pasă ţie, duhule?
Ea-şi lăsă capul pe-un umăr.
— Nu ştiu, răspunse, ca şi cum ar fi fost ea însăşi surprinsă. Dar
îmi pasă. Nu e ciudat?
Era mai mult decât ciudat. Ce putea să creadă despre un spren
care nu numai că-i folosea numele, dar îşi mai şi amintea ce făcuse
el cu săptămâni în urmă?
— Ştii, Kaladin, oamenii nu mănâncă frunze, spuse ea,
încrucişându-şi braţele translucide şi apoi lăsându-şi din nou capul
pe umăr. Sau mâncaţi? Nu reuşesc să-mi aduc aminte. Sunteţi atât
de stranii, vă îndesaţi tot felul de lucruri în gură şi, când credeţi că
nu se uită nimeni, lăsaţi să se scurgă din voi alte lucruri.
— De unde-mi ştii numele? şopti el.
— Tu de unde ţi-l ştii?
— Eu îl ştiu pentru că… pentru că e al meu. Mi l-au spus părinţii
mei. Nu ştiu.

80
 — Ei bine, nici eu nu ştiu, spuse ea, dând din cap ca şi cum ar fi
adus un argument cu greutate.
— Bine, zise el. Dar de ce-l foloseşti?
— Fiindcă aşa e politicos. Şi tu nu eşti politicos.
— Sprenii nu ştiu ce-nseamnă asta!
— Uite, vezi, făcu ea, arătându-l cu degetul. Nepoliticos.
Kaladin clipi. Ei, se afla într-un loc foarte îndepărtat de acela în
care crescuse, mergea pe piatră străină şi mânca mâncare străină.
Poate că acolo trăiau altfel de spreni decât cei de acasă.
— Aşa că, de ce nu lupţi? întrebă ea, coborând iute în zbor şi
oprindu-se pe picioarele lui, cu privirea ridicată ca să-l privească în
faţă.
El nu-i simţea greutatea.
— Nu pot lupta, îi răspunse încet.
— Înainte ai făcut-o.
Kaladin închise ochii şi-şi sprijini capul de gratii.
— Sunt atât de obosit!
Nu vorbea despre o oboseală fizică, deşi cele opt luni în care se
hrănise cu resturi îl lipsiseră de mare parte din forţa căpătată cât
mersese la război. Se simţea obosit. Chiar şi atunci când dormea
îndeajuns. Chiar şi în rarele zile când nu-i era foame şi frig, sau când
nu era ţeapăn după o bătaie. Atât de obosit…
— Şi înainte ai fost obosit.
— Am dat greş, duhule, răspunse el, strângând din ochi. Chiar
trebuie să mă chinuieşti aşa?
Erau morţi cu toţii. Cenn şi Dallet şi, înaintea lor, Tukks şi
Adunătorii. Iar înaintea lor, Tien. Şi înainte de asta – sânge pe

81
mâinile lui şi leşul unei fete tinere, cu pielea palidă.
Câţiva sclavi din apropiere bombăniră, probabil crezându-l
nebun. Oricine putea s-atragă până la urmă un spren, dar învăţai la
o vârstă fragedă că n-avea sens să vorbeşti cu unul dintre ei. Chiar
era nebun? Poate-ar fi trebuit să şi-o dorească – pierderea minţilor te
scăpa de durere. Dar pe el îl îngrozea.
Deschise ochii. Aducând găleata de apă, Tvlakv se apropia în
sfârşit, legănându-se, de căruţa lui. Bărbatul gras, cu ochi căprui,
mergea şchiopătând foarte uşor, probabil ca urmare a unui picior
rupt. Era thaylen, şi toţi bărbaţii din Thaylenah – oricare le-ar fi fost
vârsta şi culoarea părului de pe cap – aveau bărbi de un alb curat, la
fel ca sprâncenele. Sprâncene care le creşteau foarte lungi, drept
care şi le dădeau după urechi. De aceea părea să aibă două şuviţe
albe în părul altminteri negru.
Hainele lui – pantaloni cu dungi negre şi roşii şi o tunică
împletită, de un albastru la fel cu acela al tichiei, împletită şi ea –
fuseseră cândva de bună calitate, dar începeau să se zdrenţuiască.
Fusese vreodată altceva decât negustor de sclavi? O astfel de viaţă –
nepăsătoarea cumpărare şi vânzare de carne omenească – părea să
aibă un efect asupra celor care şi-o aleseseră. Istovea sufletul, deşi
umplea punga cu bani.
Tvlakv rămase la distanţă de Kaladin şi-şi apropie felinarul cu
ulei de partea din faţă a cuştii, ca să se uite la sclavul care tuşea. Îşi
strigă mercenarii. Bluth – Kaladin nu ştia de ce se obosise să le-
nveţe numele – se apropie agale. Tvlakv îi spuse ceva cu voce
scăzută, arătându-l pe sclav. Bluth dădu din cap, cu faţa ca o
lespede de piatră în umbra aruncată de lumina felinarului, şi-şi

82
desprinse bâta de la brâu.
Vântsprenul luă forma unei panglici albe, apoi se grăbi să se-
apropie de bărbatul bolnav. Se învârti şi se răsuci de vreo câteva ori
înainte de a coborî pe podeaua cuştii, redevenind femeie. Se aplecă
să-l cerceteze pe sclav. Ca un copil curios.
Kaladin se întoarse cu spatele şi închise ochii, dar tot mai auzea
tusea. În minte îi răsună glasul tatălui său. „Ca să vindeci tusea
măcinătoare…” – spunea, minuţios şi riguros – „… îi dai
bolnavului, în fiecare zi, doi pumni de iederă sângerie, strivită până
se face pulbere. Dacă n-ai aşa ceva, ai grijă să bea multe lichide, în
care e de preferat să amesteci zahăr. Atâta vreme cât e hidratat, are
toate şansele să supravieţuiască. Boala nu e nici pe departe atât de
cumplită cum pare când îi auzi numele.”
„Are toate şansele să supravieţuiască…”
Tusea continua.
Cineva trase zăvorul de la uşa cuştii. Ştiau cum să-l ajute? Leacul
era atât de simplu! Daţi-i apă, şi-o să trăiască.
N-avea importanţă. Era mai bine să nu se amestece.
Oamenii murind pe câmpul de luptă. Un chip tânăr, atât de
familiar şi de îndrăgit, privindu-l în aşteptarea ajutorului salvator.
O tăietură de sabie, căscându-se pe-o parte a gâtului. Un
Cristalpurtător şarjând printre oştenii lui Amaram.
Sânge. Moarte. Eşec. Suferinţă.
Şi vocea tatălui său. „Chiar eşti în stare să-l abandonezi, fiule? Să-
l laşi să moară când l-ai fi putut ajuta?”
„Dar-ar furtuna!”
— Opriţi-vă! strigă ridicându-se în picioare.

83
 Ceilalţi sclavi se grăbiră să i se ferească din cale. Bluth tresări
violent, trânti înapoi uşa cuştii şi-şi ridică bâta. Tvlakv se ascunse în
spatele lui, folosindu-l drept scut.
Kaladin răsuflă adânc, îşi strânse pumnul în jurul frunzelor şi şi-l
duse pe celălalt la frunte, să şteargă o pată de sânge. Traversă mica
lor cuşcă în zgomotul înfundat al lemnului izbit de tălpile lui goale.
Bluth îi aruncă o privire fioroasă când îngenunche lângă bolnav.
Lumina pâlpâitoare dezvăluia o faţă prelungă, suptă şi nişte buze
aproape lipsite de sânge. Tusea i le umpluse de-o flegmă solidă,
verzuie. Kaladin îi pipăi gâtul, căutând umflături, apoi îi cercetă
ochii de un căprui întunecat.
— Se numeşte tuse măcinătoare, spuse. O să trăiască dacă-i daţi
câte-un polonic de apă în plus din două în două ore, vreme de vreo
cinci zile. Va trebui să i-o turnaţi pe gât cu forţa. Puneţi zahăr în ea,
dacă aveţi.
Bluth îşi scărpină bărbia lată, apoi se uită la negustorul de sclavi
mai scund ca el.
— Trage-l afară, porunci Tvlakv.
Sclavul bolnav se trezi când mercenarul trase zăvorul cuştii.
Agitându-şi bâta, Bluth îi făcu semn lui Kaladin să se retragă, iar el
se supuse fără tragere de inimă. După ce-şi lăsă arma alături, Bluth
îl înşfăcă pe bolnav de subsuori şi-l scoase târâş din căruţă,
străduindu-se tot timpul să nu-l scape din ochi pe Kaladin, în a
cărui ultimă încercare de evadare eşuată fuseseră amestecaţi
douăzeci de sclavi înarmaţi. Stăpânul lui ar fi putut să-l ucidă
pentru asta, dar declarase că era „fascinant”, îl înfierase cu glifa
shash şi îl vânduse pe-o nimica toată.

84
 Trebuia să existe întotdeauna un motiv pentru care el
supravieţuise, în timp ce toţi aceia pe care încerca să-i ajute mureau.
Unii ar fi putut vedea în asta o binecuvântare, dar lui i se părea o
tortură plină de ironie. La fostul său stăpân, îşi petrecuse o vreme
stând de vorbă cu un sclav din vest, un selay care-i povestise despre
Magia Veche din legendele lor şi despre puterea ei de a blestema
oamenii. Era cu putinţă să i se-ntâmple lui aşa ceva?
„Nu fi prost”, îşi spuse.
Uşa cuştii se închise la loc cu un pocnet, fiind zăvorâtă din nou.
Cuştile erau necesare – Tvlakv trebuia să apere de marile furtuni
creaturile fragile în care-şi băgase banii. Aveau pereţi din lemn care
se puteau ridica şi fixa în acest fel atunci când se dezlănţuia furia
vijeliilor.
Bluth târî bolnavul lângă foc, laolaltă cu butoiul de apă încă
necoborât din căruţă. Kaladin simţi că se liniştea. „Uite”, îşi spuse.
„Poate că încă mai poţi fi de ajutor. Poate că are de ce să-ţi pese.”
Îşi deschise pumnul şi se uită la frunzele negre, zdrobite în palma
lui. N-avea nevoie de ele. Să le strecoare în băutura lui Tvlakv n-ar
fi fost greu, ci doar lipsit de sens. Chiar voia să-l omoare pe
negustorul de sclavi? Ce-ar fi avut de câştigat?
Aerul vibră din cauza unui pocnet apos, urmat de un altul, mai
înfundat, ca şi cum cineva ar fi lăsat să cadă un sac cu grâne.
Kaladin îşi ridică brusc capul, uitându-se către locul unde-l dusese
Bluth pe sclavul bolnav. Mercenarul îşi ridică din nou bâta, apoi o
repezi în jos, pocnind ţeasta sclavului cu un trosnet.
Sclavul nu scosese niciun strigăt de durere sau de protest. Leşul i
se prăvăli în întuneric; Bluth îl ridică nepăsător şi şi-l aruncă pe

85
umăr.
— Nu! urlă Kaladin, străbătând cuşca dintr-un salt şi lovind cu
palmele în gratii.
Tvlakv se încălzea lângă foc.
— Lua-te-ar furtuna! zbieră Kaladin. Ar fi putut să trăiască,
nemernicule!
Tvlakv se uită la el. Pe urmă se apropie tacticos, potrivindu-şi
tichia albastră.
— Vezi tu, v-ar fi îmbolnăvit pe toţi.
Vorbea cu un uşor accent, strivind cuvintele alăturate şi apăsând
pe alte silabe decât ar fi trebuit. Lui Kaladin i se părea întotdeauna
că thaylenii mormăiau.
— N-am vrut să pierd toată căruţa pentru un singur om.
— Trecuse de faza în care era molipsitor! exclamă Kaladin, lovind
din nou cu palmele în gratii. Dacă era să-l îmbolnăvească pe
vreunul dintre noi, s-ar fi-ntâmplat până acum.
— Sper că nu s-a-ntâmplat. Şi cred că el nu mai avea scăpare.
— Eu îţi spun că nu e aşa!
— Şi eu ar trebui să te cred, dezertorule? întrebă Tvlakv, amuzat.
Să cred un om cu ochii mocnind de-nverşunare şi de ură? Ai vrea să
mă ucizi, zise ridicând din umeri. Puţin îmi pasă. Atâta vreme cât o
să fii puternic când o să vină vremea să te vând. Ar trebui să mă
binecuvântezi fiindcă te-am salvat de boala omului ăluia.
— O să-ţi binecuvântez mormântul, când o să ţi-l acopăr cu
pietre.
Tvlakv zâmbi şi o porni înapoi, către foc.
— Păstrează-ţi furia asta, dezertorule, şi puterea. Îmi vor aduce

86
bani frumoşi la sosire.
„Asta în cazul în care mai trăieşti până atunci”, se gândi Kaladin.
Tvlakv încălzea întotdeauna apa rămasă în găleata din care le dădea
de băut sclavilor. O atârna peste foc şi-şi făcea ceai. Dacă se asigura
că era ultimul care primea apă, Kaladin ar fi putut să facă frunzele
praf şi să le-arunce în…
Îngheţă, apoi îşi privi mâinile. În toată agitaţia, uitase că ţinea
veninul negru în ele. Scăpase fărâmele când izbise cu palmele în
gratii. De mâini îi rămăseseră agăţate doar câteva firimituri, prea
puţine ca să mai aibă vreo putere.
Se răsuci şi se uită în spate; murdăria acoperea podeaua cuştii.
Dacă fărâmele uscate ajunseră acolo, nu mai putea să le adune. O
pală de vânt se stârni brusc, suflând praful, sfărâmăturile şi mizeria
din căruţă şi împrăştiindu-le în noapte.
Kaladin dăduse greş până şi cu asta.
Se lăsă în jos, cu spatele sprijinit de gratii, şi-şi înclină capul.
Înfrânt. Blestematul de vântspren continua să zboare în jurul lui,
părând nedumerit.

87
88
 3
ORAŞUL CLOPOŢEILOR

„Un bărbat stătea pe o coastă stâncoasă şi-şi privea patria

năruindu-se în ţărână. Sub el, jos, atât de departe, năvăleau apele. Şi
auzea un copil plângând. Erau propriile sale lacrimi.”

Culeasă în a patra zi din tanates, în anul 1171, cu 30 de secunde înainte

de moarte. Subiectul era un cizmar cu o oarecare faimă.

Kharbranth, Oraşul Clopoţeilor, nu era un loc pe care Shallan şi-

ar fi putut imagina vreodată că avea să-l viziteze. Deşi visa adesea
să călătorească, se aşteptase să-şi petreacă prima parte a vieţii
sechestrată în vila tatălui ei, de unde nu putea evada decât în
paginile cărţilor din bibliotecă. Se aşteptase să se mărite cu unul
dintre aliaţii tatălui ei şi să-şi petreacă restul vieţii sechestrată în vila
lui.
Dar aşteptările erau precum ceramica fragilă. Cu cât le strângeai
mai tare în mâini, cu atât era mai probabil să crape.
Se pomeni cu răsuflarea tăiată, strângându-şi la piept blocul de
desen legat în piele, în timp ce docherii trăgeau corabia la mal.
Kharbranth era imens. Înălţat pe o coastă abruptă, oraşul avea
forma unei pene de lemn, ca şi cum ar fi fost construit într-o
crăpătură largă, cu deschiderea către ocean. Clădirile erau masive,
cu ferestre pătrate, şi păreau făcute dintr-un soi de mâl sau lut.
Poate din crem? Erau vopsite în culori strălucitoare, cel mai adesea
89
în nuanţe de roşu şi portocaliu, dar uneori şi de albastru şi galben.
Auzeau deja clopoţei, le auzeau clinchetele stârnite de vânt,
răsunând ca tot atâtea glasuri limpezi. Trebuia să-şi înalţe gâtul ca
să privească spre creasta cea mai de sus a oraşului; Kharbranth se
înălţa ca un munte. Câţi oameni trăiau într-un asemenea loc? Mii?
Zeci de mii? Se cutremură din nou – speriată şi aţâţată –, apoi clipi
apăsat, întipărindu-şi imaginea oraşului în minte.
Marinarii se agitau grăbiţi în jurul ei. Plăcerea Vântului era o
corabie îngustă, cu un singur catarg, pe care abia dacă era destul loc
pentru ea, pentru căpitan, pentru nevasta lui şi pentru cei şase
oameni din echipaj. La început i se păruse atât de mică, dar
căpitanul Tozbek, deşi păgân, era un bărbat calm şi prevăzător şi un
marinar excelent. Condusese vasul de-a lungul coastei cu mare
grijă, găsind întotdeauna câte un golf adăpostit în care să scape cu
bine de marile furtuni.
În clipa aceea, îi supraveghea pe oamenii care amarau corabia.
Era scund, tot atât de lat în spate ca Shallan, şi sprâncenele lui lungi,
de taylen, pe care şi le purta ridicate în sus, aveau o formă ciudată,
de spic. Păreau două evantaie lungi de câte un picior, mişcându-i-se
deasupra ochilor. Purta o bonetă simplă, împletită, şi o haină
neagră, cu nasturi de argint. Shallan îşi închipuia că se alesese cu
cicatricea de pe falcă ducând, pe mare, o luptă înverşunată cu
piraţii. Cu o zi înainte, aflase, cu dezamăgire, că în realitate îl lovise
o parâmă desprinsă pe vreme rea.
Soţia lui, Ashiv, cobora deja pe pasarelă, ca să înregistreze sosirea
corabiei. Căpitanul o văzu pe Shallan privindu-l, aşa că se îndreptă
spre ea. Era o cunoştinţă a familiei, un om de care îi lega negoţul şi

90
în care tatăl ei avusese deplină încredere. Şi asta era bine, fiindcă în
planul urzit de ea şi de fraţii ei nu-şi avea locul o doamnă de
companie sau o guvernantă.
Când se gândea la planul acela, Shallan devenea nervoasă.
Foarte, foarte nervoasă. Nu-i plăcea să fie făţarnică. Dar starea
bănească a familiei ei… Era necesar ori să primească o sumă
spectaculoasă de bani, ori să capete vreun alt avantaj rezultat din
politica locală privind casele vedene. Altminteri nu puteau să
reziste nici măcar până la sfârşitul anului.
„Toate lucrurile la timpul lor”, se gândi, silindu-se să fie calmă.
„Găseşte-o pe Jasnah Kholin. Presupunând că n-a plecat din nou
fără să te-aştepte.”
— Am trimis un băiat să-ntrebe în numele tău, Luminăţia Ta,
spuse Tozbek. O să aflăm în curând dacă prinţesa e încă aici.
Shallan dădu din cap cu recunoştinţă, continuând să-şi strângă la
piept blocul de desen. Afară, în oraş, oamenii mişunau peste tot.
Unii purtau îmbrăcăminte familiară: pantaloni şi cămăşi încheiate în
faţă cu şireturi, pentru bărbaţi, iar pentru femei, fuste şi bluze
colorate. Aceia ar fi putut fi, cu toţii, din ţara ei de baştină, Jah
Keved. Însă Kharbranth era un oraş liber. Un mic oraş-stat, fragil
din punct de vedere politic, cu un teritoriu restrâns, dar care avea
docuri deschise pentru orice corabie în trecere şi nu punea întrebări
nici despre naţionalitate, nici despre poziţia socială. Râuri de
oameni se scurgeau între hotarele sale.
Ceea ce însemna că mulţi dintre cei care-i apăreau în faţa ochilor
aveau o înfăţişare exotică. Cei înfăşuraţi într-o singură bucată de
material erau bărbaţi şi femei din Tashikk, din vestul îndepărtat. Cei

91
cu haine lungi până la glezne, dar deschise în faţă, ca nişte mantii…
ăştia de unde erau? I se întâmplase foarte rar să vadă atât de mulţi
parshi la un loc, aşa cum erau la docuri, unde cărau mărfuri în
spate. La fel ca aceia care fuseseră proprietatea tatălui ei, erau
robuşti, cu membre groase, cu piele stranie, marmorată – cu unele
părţi palide sau negre şi cu altele de un stacojiu intens. Modelul ei
pestriţ era unic pentru fiecare individ.
După ce-o urmărise pe Jasnah Kholin, din oraş în oraş, vreme de
aproape şase luni, Shallan începuse să creadă că niciodată n-avea s-
o ajungă din urmă. Oare prinţesa se ferea de ea? Nu, era puţin
probabil – pur şi simplu, nu era destul de importantă ca să fie
aşteptată. Luminata Jasnah Kholin era una dintre cele mai puternice
femei din lume. Şi una dintre cele mai ticăloase. Singurul membru
al unei case regale cucernice care se declarase eretic.
Shallan se strădui să nu se neliniştească. Era foarte probabil să
afle că Jasnah plecase iarăşi. Plăcerea Vântului avea să rămână în port
pe durata nopţii, iar ea urma să negocieze cu căpitanul un preţ – din
cale-afară de scăzut, pentru că familia ei băgase mulţi bani în
negoţul lui – pentru călătoria până în următorul port.
Trecuseră deja mai multe luni din momentul în care căpitanul
crezuse c-avea să scape de ea. N-avusese niciodată impresia că asta
îl indigna; onoarea şi loialitatea îi cereau să fie de acord cu cererile
ei. Însă răbdarea lui nu putea totuşi să dureze la infinit, acelaşi lucru
fiind valabil şi pentru banii ei. Bineînţeles că n-avea s-o abandoneze
într-un oraş străin, dar avea să insiste s-o ducă înapoi, în Vedenar.
— Căpitane! strigă un marinar, urcând pasarela în fugă. Nu purta
decât o vestă şi o pereche de pantaloni lejeri, lăbărţaţi, iar pielea îi

92
era acoperită de bronzul întunecat al oamenilor care muncesc
îndelung în plin soare. Niciun mesaj, domnule. Condicarul portului
spune că Jasnah încă n-a plecat.
— Ha! exclamă Tozbek, întorcându-se către Shallan. Vânătoarea
s-a terminat!
— Heralzii fie binecuvântaţi, răspunse ea, încet.
Căpitanul zâmbi, cu sprâncenele lui flamboaiante ca două dâre
de lumină izvorâte din ochi.
— Probabil că faţa ta frumoasă ne-a adus vânt bun! Ai fermecat
chiar şi vântsprenii, Luminată Shallan, şi ei ne-au călăuzit aici!
Ea roşi, cu gândul la un răspuns care nu era deosebit de potrivit.
— Ah! zise căpitanul, arătând-o cu degetul. Îmi dau seama că ai
un răspuns – o văd în ochii tăi, tânără domniţă! Rosteşte-l. Ştii,
cuvintele nu sunt menite să rămână în noi. Sunt făpturi libere şi,
dacă le zăvorăşti, fac rău la stomac.
— Nu e politicos, protestă Shallan.
Tozbek râse zgomotos.
— După luni de călătorie, încă mai spui asta! Şi eu îţi tot repet că
suntem marinari. Am uitat să fim politicoşi încă din momentul când
am pus pentru prima oară piciorul pe o corabie; iar acum am ajuns
prea departe ca să ne mai poată schimba ceva.
Ea zâmbi. Guvernantele severe şi preceptorii o învăţaseră să-şi
ţină limba în frâu – dar, din nefericire, fraţii ei o încurajaseră, cu
încă şi mai multă hotărâre, să facă exact contrariul. Se obişnuise să-i
distreze cu diferite comentarii spirituale, când n-o putea auzi
nimeni altcineva. Îşi aducea cu drag aminte de orele petrecute lângă
focul care trosnea în căminul din camera mare, unde i se

93
îngrămădeau în jur trei dintre cei patru fraţi ai ei, cei mai tineri,
ascultând-o când îşi bătea joc de cel mai nou linguşitor al tatălui lor
sau de vreun ardent rătăcitor. Adesea inventa conversaţii prosteşti,
umplând cu sunete gurile oamenilor pe care-i puteau vedea, dar nu-
i puteau auzi.
Creaseră în ea ceea ce guvernantele numeau o „înclinaţie către
insolenţă”. Iar marinarii apreciau comentariile spirituale încă şi mai
mult decât fraţii ei.
— Păi – îi spuse căpitanului, roşind, dar foarte dornică să
vorbească – iată la ce mă gândeam. Zici că frumuseţea mea a
convins vânturile să ne-aducă repede la Kharbranth. Dar asta nu dă
de înţeles că, în celelalte călătorii, de întârzierea noastră s-a făcut
vinovată lipsa mea de frumuseţe?
— Păi… ăă…
— Prin urmare, în realitate – continuă Shallan – mi-ai spus că
sunt frumoasă în exact a şasea parte a timpului.
— Prostii! Tânără domniţă, eşti ca un răsărit de soare, zău aşa!
— Ca un răsărit de soare? Prin asta spui că sunt, întru totul, prea
stacojie – şi aici se trase de părul lung şi roşu – şi am tendinţa să-i
irit pe bărbaţii care dau cu ochii de mine?
Căpitanul râse şi mai mulţi marinari din apropiere i se alăturară.
— Bine, atunci eşti ca o floare.
Ea se strâmbă.
— Nu suport florile.
El înălţă dintr-o sprânceană.
— Nu, de fapt nu, recunoscu ea. Cred că sunt întru totul
fermecătoare. Dar, dacă-mi dai un buchet, o să mă vezi în curând

94
pradă unei crize atât de puternice încât va trebui să-mi cauţi pe
pereţi pistruii împrăştiaţi de forţa strănuturilor.
— Ei, chiar dacă e adevărat, eu tot mai spun că eşti frumoasă ca o
floare.
— Dacă-i aşa, atunci tinerii de vârsta mea fac crize în preajma
florilor – fiindcă faţă de mine păstrează cu toţii o distanţă
apreciabilă, zise Shallan strângând din ochi. Ei, vezi, ţi-am spus că
nu e un răspuns politicos. Femeile tinere n-ar trebui să aibă purtări
atât de iritante.
— Ah, tânără domniţă, zise căpitanul, înclinându-şi către ea
tichia împletită. Eu şi flăcăii o să simţim lipsa limbii tale ascuţite. Nu
prea ştiu ce-o să ne facem fără tine.
— Probabil c-o să navigaţi, răspunse ea. Şi-o să mâncaţi, o să
cântaţi şi-o să priviţi valurile. O să faceţi tot ce faceţi şi-acum, numai
că o s-aveţi mai mult timp pentru toate, fiindcă n-o să vă mai
împiedicaţi de-o fată care stă pe punte desenând şi mormăind
pentru sine însăşi. Dar ai mulţumirile mele, căpitane, pentru o
călătorie minunată, deşi, cumva, prea lungă.
Tozbek îşi înclină din nou tichia către ea, în semn de apreciere.
Shallan zâmbi larg – nu se aşteptase să se simtă eliberată într-o
atât de mare măsură numai fiindcă era de capul ei. Fraţii săi se
temuseră că avea să fie înspăimântată. O credeau timidă, fiindcă nu-
i plăcea să se certe şi rămânea tăcută când se discuta în grupuri mai
mari. Şi poate era timidă – era copleşitor să te afli atât de departe de
Jah Keved. Dar, în acelaşi timp, era minunat. Umpluse trei blocuri
de desen schiţând toţi oamenii şi toate făpturile pe care le-ntâlnise
şi, cu toate că zăbovea ca un nor perpetuu, grija pentru problemele

95
băneşti ale casei sale era compensată de absoluta încântare a
experienţei pe care o trăia.
Tozbek începu să se ocupe de toate treburile pe care le
presupunea amararea. Era un om bun. Cât despre laudele lui pentru
presupusa ei frumuseţe, le luă exact drept ceea ce erau. Un semn
binevoitor, deşi exagerat, de afecţiune. Într-o epocă în care pielea
cafenie a populaţiei alethi era socotită un atribut al adevăratei
frumuseţi, a lui Shallan era deschisă la culoare şi, în ciuda
albastrului luminos al ochilor, părul castaniu-roşcat îi trăda originea
impură. Nici măcar o singură buclă nu avea cuvenita culoare
neagră. Pistruii îi păliseră – slavă Heralzilor – când devenise o
tânără femeie, dar unii încă se mai vedeau, ca nişte fire de praf, pe
obraji şi pe nas.
— Tânără domniţă, spuse căpitanul după ce vorbise cu oamenii
lui, Luminata Jasnah trebuie să fie, înţelegi tu, la Conclav, fără nicio
îndoială.
— Oh, acolo unde se află Palanaeumul?
— Da, da. Acolo locuieşte şi regele. E, ca să zic aşa, centrul
oraşului. Numai că se găseşte în vârful lui, adăugă Tozbek şi îşi
scărpină bărbia. Ei, oricum, Luminata Jasnah Kholin e sora unui
rege; nu poate sta nicăieri altundeva, nu când se află în Kharbranth.
Yalb o să-ţi arate drumul. Cufărul ţi-l putem aduce mai târziu.
— Multe mulţumiri, căpitane, spuse ea. Shaylor mkabat nour.
„Vânturile ne-au scăpat de primejdii” – o expresie de mulţumire
în limba thaylenă.
El îi răspunse cu un zâmbet larg.
— Mkai bade fortenthis!

96
 Shallan n-avea idee ce însemna asta. Se descurca destul de bine
când citea în thylenă, dar s-o audă vorbită era cu totul altceva. Îi
zâmbi, ceea ce păru să fie un răspuns potrivit, pentru că bărbatul
râse, arătând către un marinar de-al lui.
— O să te aşteptăm aici, la docul ăsta, vreme de două zile, îi
spuse apoi. Vezi tu, mâine vine o mare furtună, aşa că nu putem
pleca. Dacă, în privinţa Luminatei Jasnah, lucrurile nu vor merge
aşa cum ai sperat, te vom duce înapoi, la Jah Keved.
— Vă mulţumesc încă o dată.
— N-ai pentru ce, tânără domniţă, spuse el. N-am făcut niciun
lucru pe care nu l-am fi făcut oricum. De-aici putem lua mărfuri şi
tot restul. În plus, portretul soţiei mele, pe care l-ai desenat pentru
cabina mea, e frumos. Cu adevărat frumos.
Se îndreptă cu paşi mari spre Yalb, ca să-i dea toate
instrucţiunile. Rămasă în aşteptare, Shallan îşi puse blocul de desen
înapoi, în mapa de piele. Yalb. Pentru limba ei vedenă, numele era
greu de pronunţat. De ce le plăcea taylenilor atât de mult să
strivească literele una de alta, fără să pună vocalele necesare?
Yalb îi făcu semn cu mâna. Ea i se alătură.
— Ai grijă de tine, fetiţo, o sfătui în treacăt căpitanul. Chiar şi un
oraş atât de sigur cum e Kharbranthul ascunde pericole. Nu-ţi
pierde niciodată capul.
— Capul meu stă întotdeauna pe umeri, căpitane, răspunse ea,
păşind cu grijă pe pasarelă. N-am cum să mi-l pierd, atâta vreme cât
nu mi-l retează nimeni.
Căpitanul râse, fluturându-şi palma în semn de rămas-bun în
timp ce ea cobora pasarela ţinându-se de balustradă cu mâna liberă.

97
Ca toate femeile din Vorin, îşi ţinea mâna stângă – mâna interzisă –
acoperită, lăsându-şi la vedere numai mâna liberă. Femeile de rând,
cu ochi întunecaţi, se mulţumeau să poarte o mănuşă, dar din
partea uneia de rangul ei se aştepta să dea dovadă de mai multă
modestie. Ea una îşi acoperea mâna interzisă cu manşeta mânecii
stângi – foarte lungă şi închisă cu nasturi.
Rochia ei avea croiala tradiţională în Vorin, strânsă pe umeri, pe
bust şi pe talie, de unde fusta curgea în falduri. Era din mătase
albastră, cu nasturi din carapace de chull în părţi, iar ea îşi ducea
săculeţul de umăr ţinându-l lipit de piept cu mâna interzisă, în timp
ce se sprijinea cu cea liberă de balustradă.
Coborî de pe pasarelă în mijlocul activităţii febrile de pe docuri,
cu mesageri alergând în toate părţile şi cu femei în haine roşii care
înscriau mărfurile în registre. Kharbranth era un regat vorin, ca
Alethkar şi ca Jah Keved, patria ei. Nu erau păgâni, aşa că, pentru
ei, scrisul reprezenta o artă rezervată femeilor; bărbaţii nu învăţau
decât glifele, lăsând literele pe seama soţiilor şi a surorilor lor.
Shallan nu întrebase, dar era sigură că Tozbek ştia să citească. Îl
văzuse cu cărţi în mâini, iar asta o împiedicase să se simtă în largul
ei. Cititul era necuviincios pentru un bărbat. Sau cel puţin pentru
unul care nu se număra printre ardenţi.
— Vrei să fii purtată? o întrebă Yalb într-un dialect thaylen de la
ţară, care înghesuia cuvintele atât de tare încât ea abia reuşea să le
distingă.
— Da, te rog.
Bărbatul dădu din cap şi se grăbi să plece, lăsând-o singură în
port, în mijlocul unui grup de parshi care mutau cu trudă nişte lăzi

98
de lemn de pe un doc pe altul. Deşi înceţi la minte, parshii erau
muncitori foarte buni. Ne se plângeau niciodată şi făceau
întotdeauna ce li se spunea. Tatăl ei îi preferase în locul sclavilor
obişnuiţi.
Oare alethii chiar se băteau cu ei pe Câmpiile Sfărâmate? Lui
Shallan i se părea atât de bizar. Parshii nu luptau. Erau docili şi,
practic, muţi. Fireşte, din câte auzise ea, cei de pe Câmpiile
Sfărâmate – parshendii, cum li se spunea – nu semănau, fizic, cu
parshii obişnuiţi. Erau mai puternici, mai înalţi, mai ageri la minte.
Poate că, de fapt, nici nu erau parshi, ci doar un soi de rude de-ale
lor, foarte îndepărtate.
Spre surprinderea ei, în port zări, pretutindeni, semnele prezenţei
animalelor. Câţiva ţipari de văzduh unduiau prin aer, în căutare de
şobolani sau de peşti. Crabi minusculi se ascundeau în crăpăturile
scândurilor de lemn ale docurilor, iar de buştenii groşi care
susţineau aceleaşi docuri atârna un grup de hasperi. Pe o alee dintre
docuri, o nurcă în căutare de pradă pândea în umbră, uitându-se
după bucăţi de hrană căzute.
Shallan nu reuşi să se abţină, îşi scoase mapa şi începu să
deseneze un ţipar de văzduh. Nu se temea de atâţia oameni? Îşi
ţinea blocul de foi cu mâna interzisă, cu degetele ascunse îndoite în
jurul părţii de sus, şi desena cu un creion cu cărbune. Înainte de a
termina, i se întoarse călăuza, însoţită de un bărbat care trăgea un
obiect bizar, alcătuit din două roţi mari şi o banchetă pentru o
persoană, acoperită de un coviltir. Ea îşi lăsă blocul de desen în jos,
şovăind. Se aşteptase la un palanchin.
Bărbatul care trăgea vehiculul era scund, cu pielea întunecată, cu

99
buzele pline, deschise într-un zâmbet larg. Cu un gest, o invită pe
Shallan să se aşeze, iar ea se instală cu graţia decentă pe care
guvernantele i-o întipăriseră în purtări. Bărbatul o întrebă ceva într-
o limbă concisă, cu nişte cuvinte ciuntite, pe care ea n-o recunoscu.
— Ce-a spus? îl întrebă pe Yalb.
— Vrea să ştie dacă preferi să fii dusă pe drumul lung sau pe
drumul scurt, spuse marinarul şi se scărpină în cap. Nu sunt tocmai
sigur care e diferenţa dintre ele.
— Cred că unul durează mai mult, zise Shallan.
— O, eşti ageră la minte.
Yalb îi vorbi purtătorului în aceeaşi limbă ciuntită, iar acesta
răspunse.
— Drumul lung îţi oferă ocazia să vezi bine oraşul, tălmăci Yalb.
Cel scurt duce direct la Conclav. Spune că nu sunt multe privelişti
frumoase. Cred că şi-a dat seama că eşti nou-venită în oraş.
— Ies chiar atât de mult în evidenţă? întrebă ea, roşind.
— Ei, nu, sigur că nu, Luminăţie.
— Şi prin asta vrei să spui că sar în ochi tot atât de mult ca un neg
de pe nasul unei regine.
Yalb râse.
— Mă tem că da. Dar mă gândesc că nicăieri nu poţi merge a
doua oară fără să te fi dus mai întâi prima oară. Toată lumea trebuie
să sară cândva în ochi, aşa că-i totuna dac-o faci pe atât de frumos
pe cât de frumoasă eşti tu!
Shallan fusese nevoită să se înveţe cu flirturile inofensive ale
marinarilor. Nu mergeau niciodată prea departe, iar ea bănuia că,
după ce-o văzuse roşind, soţia căpitanului îi dojenise cu asprime. În

100
conacul tatălui ei, servitorii – chiar şi cei care erau cetăţeni cu
drepturi depline – se temuseră întotdeauna să-şi ia nasul la purtare.
Purtătorul continua să-i aştepte răspunsul.
— Pe drumul scurt, te rog, îi spuse lui Yalb, deşi îşi dorea să
meargă pe cel pitoresc.
Ajunsese în sfârşit într-un oraş adevărat şi alegea calea cea mai
scurtă? Însă Luminata Jasnah se dovedise tot atât de greu de prins
ca un songling sălbatic. Era mai bine să se grăbească.
Drumul principal urca pe coasta muntelui în zigzag, aşa că până
şi traseul scurt îi oferi destul timp în care să vadă locurile. Oraşul se
dovedi ameţitor de bogat în oameni stranii, privelişti ciudate şi
clinchete de clopoţei. Shallan se destinse şi îşi întipări totul în minte.
Clădirile păreau să fie grupate după culoare, iar culoarea părea să
spună care le era rostul. Prăvăliile în care se vindeau aceleaşi lucruri
erau vopsite în aceleaşi nuanţe – tonuri de violet pentru
îmbrăcăminte, tonuri de verde pentru mâncare. Locuinţele îşi aveau
propriul tipar, deşi ea nu reuşi să-i dea o interpretare. Culorile erau
suave, într-o tonalitate pastelată, calmă.
Yalb mergea pe lângă caretă, iar purtătorul începu să-i vorbească
lui Shallan. Yalb traduse, cu mâinile în buzunarele vestei.
— Spune că oraşul e aparte datorită laiturilor de aici.
Ea zâmbi. Multe oraşe erau construite în laituri – locuri pe care
formaţiunile stâncoase din jur le apărau de marile furtuni.
— Kharbranth e unul dintre cele mai bine adăpostite oraşe
importante ale lumii – continuă Yalb să traducă – şi clopoţeii sunt
un simbol al acestui fapt. La început au fost montaţi ca să avertizeze
că s-a pornit o mare furtună, fiindcă vântul era atât de blând încât

101
oamenii de obicei nu-şi dădeau seama, adăugă Yalb, apoi şovăi.
Spune toate astea pur şi simplu fiindcă vrea un bacşiş mare,
Luminăţie. Am mai auzit povestea asta, dar cred că e extraordinar
de ridicolă. Dacă vântul bate destul de tare ca să mişte clopoţeii,
înseamnă că şi oamenii îl simt. În plus, ce, nu-şi dau seama că plouă
peste căpăţânile lor de lăudăroşi?
Shallan zâmbi.
— Nu contează. Poate să continue.
Purtătorul pălăvrăgea cu vocea lui ciuntită – şi, până la urmă, în
ce limbă vorbea? Ea ascultă traducerea lui Yalb, absorbind
priveliştile, sunetele şi – din nefericire – mirosurile. Crescuse fiind
obişnuită cu mirosul proaspăt al mobilei abia şterse de praf şi cu cel
de pâine nedospită, coaptă în bucătărie. Iar călătoria pe ocean o
deprinsese cu mirosuri noi, de apă sărată şi de aer de mare, curat.
Dar în mirosurile oraşului nu era nimic curat. Fiecare alee pe
lângă care treceau îşi avea propria combinaţie unică de izuri
dezgustătoare. Acestea alternau cu aromele picante venind dinspre
vânzătorii ambulanţi şi mâncărurile pe care le ofereau, iar
combinaţia era încă şi mai îngreţoşătoare. Din fericire, purtătorul ei
începu să meargă pe mijlocul drumului şi duhorile îşi pierdută
puterea, însă asta îi încetini, fiindcă erau nevoiţi să se strecoare
printr-o mulţime mai numeroasă. Shallan căsca gura la oamenii pe
lângă care treceau. Bărbaţii cu mâini înmănuşate şi pielea uşor
albăstruie erau din Natanatan. Dar cine erau oamenii înalţi şi
maiestuoşi, în robe negre? Şi bărbaţii cu bărbile împletite ca nişte
funii, motiv pentru care semănau cu nişte nuiele?
Sunetele o duceau cu gândul la songlingii sălbatici din

102
apropierea casei ei, care se grupau în coruri şi se luau la întrecere,
numai că erau mai variate şi mai puternice. O sută de voci strigau
una la alta, amestecându-se cu zgomotul uşilor trântite, cu al roţilor
rostogolite pe piatră şi, din când în când, cu ţipetele unui ţipar de
văzduh. Clinchetul omniprezenţilor clopoţei se auzea în fundal, mai
puternic când bătea vântul. Se vedeau în vitrinele prăvăliilor,
atârnaţi de grinzi. Fiecare stâlp de felinar de pe stradă avea câte
unul sub lampă, iar careta lor avea unul mic, argintiu, în vârful
coviltirului. Când ajunseră cam pe la jumătatea coastei, în văzduh
se rostogoli un val de sunete de clopot care anunţau ora.
Nesincronizate, clinchetele de tot soiul se uneau într-o larmă
zăngănitoare.
Când ajunseră în sfertul de sus al oraşului, mulţimea se rări şi, în
cele din urmă, purtătorul ei o trase către o clădire masivă, aflată
chiar în vârful oraşului. Vopsită în alb, era, în cea mai mare parte,
cioplită în stâncă, nu construită din cărămizi sau din lut. Coloanele
de la intrare se ridicau direct din piatră, fără nicio îmbinare vizibilă,
iar partea din spate a edificiului se pierdea lin în stâncă.
Aflorimentele de pe acoperiş erau vopsite în culori metalice şi aveau
deasupra cupole scunde. Femei ochi-luminoşi intrau şi ieşeau,
având asupra lor ustensile de scris şi purtând rochii ca a lui Shallan,
cu mâna stângă acoperită de manşetă, exact aşa cum trebuia.
Bărbaţii care veneau sau plecau din clădire era îmbrăcaţi în stilul
militar vorin, cu haine şi pantaloni scorţoşi, cu nasturi în părţi, până
sus, la gulerul ţeapăn, care le înfăşura tot gâtul. Mulţi aveau săbii
prinse în talie, de centurile care le strângeau hainele lungi până la
genunchi.

103
 Purtătorul se opri şi-i spuse ceva lui Yalb. Cu mâinile în şolduri,
marinarul începu să se certe cu el. Shallan zâmbi la vederea
expresiei lui aspre şi clipi apăsat, întipărindu-şi scena în memorie ca
s-o deseneze mai târziu.
— Se oferă să-mpartă diferenţa cu mine dacă-l las să umfle preţul
călătoriei, o lămuri Yalb, clătinând din cap şi întinzând mâna ca s-o
ajute să se dea jos din caretă.
Când coborî, ea îl privi pe purtător, care ridică din umeri,
zâmbind ca un copil prins când fură dulciuri.
Shallan îşi prinse săculeţul agăţat de umăr sub braţul cu manşetă
şi căută în el, cu mâna liberă, punga cu bani.
— De fapt, cât ar trebui să-i dau?
— Doi stropi străvezii ar trebui să fie mai mult decât destul. Eu i-
aş fi dat unul. Hoţomanul voia să-ţi ceară cinci.
Înainte de a pleca în călătoria aceea, ea nu folosise niciodată bani;
nu făcuse altceva decât să admire sferele, pentru frumuseţea lor.
Erau alcătuite din câte o bobiţă de sticlă puţin mai mare decât
unghia degetului mare, cu o piatră preţioasă încă şi mai măruntă în
centru. Nestematele puteau absorbi Lumină de Furtună, ceea ce le
dădea sferelor strălucire. Când îşi deschise punga, scânteierile
acelor fărâme de rubine, smaralde, diamante şi safire îi luminară
faţa. Pescui trei stropi de diamant, care aveau cea mai mică valoare.
Cele mai preţioase erau smaraldele, fiindcă Animmozii le puteau
folosi ca să creeze hrană.
Partea de sticlă a tuturor sferelor avea aceeaşi dimensiune;
valoarea era dată de mărimea nestematei din centru. De pildă, cei
trei stropi aleşi aveau în interior numai câte-o frântură minusculă de

104
diamant. Până şi atât era de-ajuns ca să strălucească de Lumină de
Furtună, mult mai palid decât o lampă, dar oricum vizibil. O pată –
diviziunea medie a sferei – aproape că egala în strălucire flacăra
lumânării şi valora cât cinci stropi.
Shallan adusese cu sine numai sfere impregnate, fiindcă despre
cele înnegurate auzise că trezeau bănuieli şi că uneori trebuia
chemat un cămătar ca să verifice dacă nestemata era sau nu
veritabilă. Şi fireşte că-şi păstra cele mai preţioase sfere în punga
ascunsă, prinsă cu nasturi în interiorul mânecii ei stângi.
Îi întinse cei trei stropi marinarului, care-şi lăsă capul pe umăr.
Ea îi făcu semn purtătorului şi roşi, dându-şi seama că, din reflex, îl
folosea pe Yalb ca intermediar, de parcă ar fi fost un maestru-
slujitor. Oare avea să se simtă ofensat?
El râse şi-şi îndreptă spatele, îmbăţoşându-se ca şi cum ar fi vrut
să imite un maestru-slujitor, şi-l plăti pe purtător cu un aer de
severitate prefăcută. Acesta râse la rândul său, se înclină în faţa lui
Shallan şi se îndepărtă trăgându-şi careta.
— Pentru tine, spuse Shallan, scoţând o pată cu rubin şi
întinzându-i-o marinarului.
— E prea mult, Luminăţia Ta!
— E, în parte, ca mulţumire, dar şi drept plată, ca să m-aştepţi
aici câteva ore, în caz că mă-ntorc.
— S-aştept câteva ore pentru o pată de foc? Asta e plata mea
pentru o lună pe mare!
— Atunci ar trebui s-ajungă ca să m-asigur că nu pleci.
— O să fiu chiar în locul ăsta! făgădui el, cu o plecăciune
complicată, de o corectitudine surprinzătoare.

105
 Shallan răsuflă adânc şi urcă treptele către intrarea impozantă a
Conclavului. Piatra sculptată era cu adevărat uimitoare – artista din
ea a fi vrut să zăbovească şi s-o studieze, dar nu cuteza. Când intrai
în clădirea imensă era ca şi cum ai fi fost înghiţit. Pe pereţii
coridorului interior se înşiruiau lămpi cu Lumină de Furtună, care
împrăştiau o strălucire albă. În ele se aflau, probabil, broami de
diamant; în majoritatea clădirilor frumoase se folosea Lumina de
Furtună. Un broam – cea mai mare diviziune a sferei – strălucea cât
mai multe lumânări la un loc.
Lumina se revărsa, uniformă şi suavă, asupra numeroşilor
servitori, condeieri şi ochi-luminoşi de pe coridor. Conclavul părea
construit sub forma unui unic tunel lung, lat şi înalt, sfredelit în
stâncă. De o parte şi de alta se aflau încăperi mari şi coridoare
suplimentare, ca ramificaţii ale grandioasei alei centrale. Shallan se
simţea mult mai în largul ei decât afară. Locul acela – cu servitori în
plină activitate, luminlorzi şi lumindoamne – îi era familiar.
Îşi ridică mâna liberă, în semn că avea nevoie de ceva, şi, aşa cum
era de aşteptat, un maestru-servitor cu o cămaşă apretată de culoare
albă şi pantaloni negri se apropie în grabă.
— Luminăţia Ta? o întrebă, în vedenă, ghicindu-i probabil limba
maternă după culoarea părului.
— O caut pe Jasnah Kholin, răspunse Shallan. Am aflat că se
găseşte între aceşti pereţi.
Bărbatul se înclină, rigid. Cei mai mulţi maeştri-slujitori se
mândreau cu serviciile lor rafinate – aveau exact aerul pe care-l
maimuţărise Yalb cu câteva clipe mai înainte.
— Mă voi întoarce, Luminăţie.

106
 Probabil că era de al doilea nahn, un cetăţean ochi-întunecaţi de
rang foarte înalt. În credinţa vorină, Chemarea cuiva – misiunea
căreia îşi dedica viaţa – era de o importanţă vitală. Alegerea unei
meserii potrivite şi, apoi, munca din răsputeri asigurau un loc bun
în viaţa de dincolo. Devoţiunea la care mergea pentru rugăciuni
avea adesea legătură cu natura Chemării alese.
Shallan îşi încrucişă braţele şi rămase în aşteptare. Se gândise la
Chemarea ei vreme îndelungată. Alegerea evidentă era arta ei, şi îi
plăcea într-adevăr foarte mult să deseneze. Dar ceea ce o atrăgea
însemna mai mult decât atât – era vorba de studiu, de întrebările
ridicate de observaţii. De ce nu se temeau ţiparii de văzduh de
oameni? Cu ce se hrăneau hasperii? De ce prosperau şobolanii în
anumite locuri şi nu le priia în altele? Aşa că alesese istoria naturală.
Tânjea să fie o erudită veritabilă, să fie instruită cu adevărat, să-şi
petreacă timpul făcând cercetări amănunţite şi studiind. Oare şi din
acest motiv propusese, în parte, acel plan temerar care însemna s-o
caute pe Jasnah şi să devină pupila ei? Poate. Oricum, trebuia să se
concentreze fără întrerupere. Devenind pupila lui Jasnah – şi,
aşadar, eleva ei – nu făcea decât primul pas.
Se gândea la asta îndreptându-se agale spre o coloană, pe care-o
pipăi trecându-şi mâna liberă peste piatra lustruită. Aidoma celei
mai mari părţi a Rosharului – în afară de anumite locuri de pe
coastă – Kharbranth-ul era construit din piatră brută, neprelucrată.
Celelalte clădiri fuseseră înălţate direct pe stâncă, iar aceea fusese
dăltuită în stâncă. Coloana era din granit, presupuse ea, deşi în
privinţa geologiei avea cunoştinţe sumare.
Podeaua era acoperită de covoare lungi, având culoarea

107
portocalie a cărămizii arse. Materialul era dens, conceput astfel încât
să pară bogat, dar să suporte trecerea multor oameni. Coridorul
larg, dreptunghiular, crea o senzaţie de vechime. Una dintre cărţile
pe care le citise pretindea că oraşul Kharbranth fusese fondat
demult, în zilele umbrei, cu mulţi ani înaintea Ultimei Devastări.
Ceea ce ar fi însemnat că era vechi într-adevăr. Vechi de mii de ani,
creat înainte de teroarea Hierocraţiei, chiar cu mult înaintea
Mârşăviei. Pe vremea când, după cum se spunea, Pustiitorii cu
trupuri de piatră stăteau la pândă pe pământ.
— Luminăţia Ta? zise o voce.
Shallan se răsuci şi văzu că servitorul se întorsese.
— Pe aici, Luminăţie.
Dădu din cap, iar el se grăbi s-o conducă prin vânzoleala de pe
culoar. Ea repetă, în gând, felul în care intenţiona să i se prezinte lui
Jasnah. Femeia era o legendă. Până şi Shallan – trăind în
îndepărtatul Jah Keved – auzise de sclipitoarea şi eretica soră a
regelui alethi. Jasnah n-avea decât treizeci şi patru de ani, însă mulţi
aveau senzaţia că ar fi putut obţine toca de maestră erudită dacă n-
ar fi condamnat cu glas tare religia. Mai exact, aducea acuzaţii la
adresa devoţiunilor, diversele congregaţii religioase cărora li se
alăturaseră oamenii de bine din Vorin.
În cazul prinţesei alethi, glumele sarcastice nelalocul lor n-aveau
să-i fie de folos lui Shallan. Trebuia să se poarte cuviincios. Să fii
pupila unei femei faimoase era cea mai bună cale de a deprinde
artele feminine: muzica, pictura, scrisul, logica şi ştiinţa. Semăna
foarte mult cu modul în care se instruia un tânăr în garda de onoare
a unui luminlord pe care-l respecta.

108
 Shallan începuse prin a-i scrie lui Jasnah, cerând să fie acceptată
ca pupilă, din disperare; de fapt, nu se aşteptase să primească un
răspuns afirmativ. Când asta se întâmplase – prin intermediul unei
scrisori în care Jasnah îi poruncea s-o aştepte în Dumadari peste
două săptămâni – Shallan fusese şocată. Şi de atunci mergea pe
urmele acelei femei.
Jasnah era eretică. Oare avea să-i ceară lui Shallan să renunţe la
credinţa ei? Ea se îndoia că ar fi fost în stare. Învăţăturile vorine care
vorbeau de Slavă şi de Chemare fuseseră unul dintre puţinele sale
refugii din zilele cumplite când tatăl ei se aflase în toanele cele mai
rele.
Intrară pe un culoar mai îngust şi apoi pe coridoare din ce în ce
mai îndepărtate de sala principală. În cele din urmă, maestrul-
slujitor se opri lângă un colţ şi-i făcu semn să meargă mai departe.
De pe coridorul din dreapta se auzeau voci.
Shallan şovăi. Uneori se întreba cum se ajunsese la asta. Ea era
cea tăcută, cea timidă, cea mai mică şi singura fată dintre cei cinci
copii ai tatălui său. Ţinută la adăpost, ocrotită în întreaga ei viaţă. Şi
acum speranţele întregii case se sprijineau pe umerii ei.
Tatăl ei murise. Şi era vital ca moartea lui să rămână un secret.
Nu-i plăcea să se gândească la ziua aceea – o împiedica să i se
întoarcă în minte şi se deprinsese să-şi îndrepte gândurile către
orice altceva. Dar urmările pierderii lui nu puteau fi trecute cu
vederea. Tatăl ei făcuse multe promisiuni – unele erau înţelegeri
negustoreşti, altele erau în scop de mituire, iar altele, sub masca
primei categorii, făceau parte din a doua categorie. Casa Davar
datora sume mari de bani unui număr mare de oameni şi, fără tatăl

109
ei, care ştia să-i domolească pe toţi, creditorii aveau să-şi prezinte
cererile în curând.
Nu aveau cui să-i ceară ajutor. Mai ales din cauza tatălui ei,
familia nu era pe placul celor cu care se aliase. Înaltul Prinţ Valam –
luminlordul căruia îi erau vasali, se îmbolnăvise şi nu le mai oferea
protecţia de odinioară. Răspândirea veştii că tatăl ei murise şi că
familia era falită avea să fie sfârşitul Casei Davar. Urmau să fie
distruşi şi subjugaţi de o altă casă.
Şi, ca pedeapsă, aveau să fie puşi să se spetească muncind – de
fapt, ar fi putut fi chiar şi asasinaţi de creditorii nemulţumiţi.
Depindea de ea să nu se ajungă la acest deznodământ, iar primul ei
pas se numea Jasnah Kholin.
Shallan inspiră adânc şi trecu dincolo de colţ.

110
 4
CÂMPIILE SFĂRÂMATE

„Mor, nu-i aşa? Vindecătorule, de ce-mi iei sângele? Cine e lângă

tine, cu capul numai dungi? Văd un soare îndepărtat, întunecat şi
rece, strălucind pe un cer negru.”

Culeasă în a treia zi din jesnan, în anul 1172, cu 11 secunde înainte de

moarte. Subiectul era un dresor de chulli. Proba are o notă aparte.

— Tu de ce nu plângi? întrebă vântsprenul.

Kaladin stătea rezemat de un colţ al cuştii, privind în jos. În faţa
lui, scândurile podelei erau crăpate, ca şi cum cineva fi săpat în ele
numai şi numai cu unghiile. Porţiunea cu crăpături avea pete mai
întunecate acolo unde se îmbibase cu sânge lemnul cenuşiu-închis.
O încercare de evadare zadarnică şi dezamăgitoare.
Căruţa îşi continua drumul. Rutina de zi cu zi. Se trezea supărat
şi îndurerat, după o noapte de somn agitat, fără saltea şi fără pătură.
Sclavii din fiecare căruţă erau scoşi pe rând, împiedicaţi cu lanţuri
legate la glezne şi lăsaţi să-şi târşească o vreme picioarele şi să se
uşureze. Pe urmă erau urcaţi la loc, primeau zeama lungă de
dimineaţă, iar căruţele se puneau în mişcare şi mergeau până când
venea vremea zemii de după-amiază. Drumul continua. Zeama de
seară, apoi polonicul de apă dinainte de culcare.
Pe fruntea lui Kaladin, pielea înfierată cu semnul shash continua
să crape şi să sângereze. Dar cel puţin acoperişul cuştii îl ferea de
111
soare.
Vântsprenul se preschimbă în ceaţă şi pluti ca un nor minuscul.
Se apropie de Kaladin şi chipul i se contură în partea din faţă a
norului, ca şi cum ar fi suflat ceaţa, împingând-o în urmă şi
dezvăluind, sub ea, o formă mai substanţială. Vaporoasă, feminină
şi subţire. Cu ochi atât de iscoditori. Altfel decât orice alt spren pe
care-l mai văzuse Kaladin vreodată.
— Ceilalţi plâng noaptea, spuse ea. Dar tu nu plângi.
— De ce să plâng? se miră el, lăsându-se pe spate şi proptindu-se
de gratii. Aş schimba ceva?
— Nu ştiu. De ce plâng oamenii?
El zâmbi şi închise ochii.
— Întrebarea asta pune-i-o Atotputernicului, micuţă sprenă. Nu
mie.
Umiditatea verii estice îi umplea fruntea de sudoare şi usturimea
îl chinuia când i se strecurau broboanele în rană. Din fericire, în
curând aveau să se bucure din nou de câteva săptămâni de
primăvară. Vremea şi anotimpurile erau imprevizibile. Nu ştiai
niciodată cât durau, deşi de obicei se întindeau pe cel puţin câteva
săptămâni.
Căruţa îşi continuă mersul. După un timp, Kaladin simţi soarele
pe faţă. Deschise ochii. Razele pătrundeau prin deschizătura din
partea de sus a cuştii. De la amiază trecuseră aşadar două sau trei
ore. Ce era cu zeama de după-amiază? Se ridică în picioare,
agăţându-se cu o mână de gratiile de oţel şi trăgându-se în sus. Nu
putea să-l vadă pe Tvlakv, care conducea căruţa din faţă, nu
desluşea decât faţa turtită a lui Bluth, în spatele lui. Mercenarul

112
purta o cămaşă murdară, închisă cu şireturi în faţă şi o pălărie cu
boruri largi, care-l ferea de soare, şi îşi ţinea suliţa şi ghioaga lângă
el, pe capră. Nu purta sabie – nici măcar Tvlakv nu avea una, nu
atât de aproape de un ţinut alethi.
Iarba continua să le croiască drum căruţelor, despărţindu-se în
două, dispărând exact din faţa lor şi furişându-se înapoi, la
suprafaţă, imediat în urma lor. Peisajul din jur era presărat cu tufe
stranii, necunoscute de Kaladin. Aveau tulpini şi crengi groase, şi
ace verzi, ca nişte ţepi. Ori de câte ori se apropiau căruţele prea tare,
acele se retrăgeau în tulpini, lăsând în urmă trunchiuri răsucite ca
nişte viermi, cu crengi noduroase. Împestriţau ţinutul deluros,
înălţându-se de pe stâncile acoperite cu iarbă ca nişte santinele
minuscule.
Căruţele îşi continuau pur şi simplu drumul, la o bună bucată de
vreme după ceasul amiezii. „De ce nu facem popas pentru zeamă?”
În cele din urmă, căruţa din frunte încetini şi încremeni. Celelalte
două se opriră în spatele ei, legănându-se, iar chullii cu carapace
roşii se foiră, cu antenele fluturându-le înainte şi înapoi. Animalele
ca nişte cutii aveau carapace bombate, pietroase, şi picioare roşii,
groase, ca nişte trunchiuri de copac. Din câte auzise Kaladin, cleştii
lor puteau să reteze un braţ omenesc. Însă erau creaturi blânde, mai
ales cei domestici, şi, din câte ştia, în armată nu se alesese nimeni,
niciodată, cu mai mult de o ciupitură şovăielnică din partea lor.
Bluth şi Tag coborâră din căruţele lor şi i se alăturară lui Tvlakv.
Negustorul de sclavi stătea pe capra căruţei sale, umbrindu-şi ochii
ca să-i ferească de lumina albă a soarelui, şi ţinea în mână o foaie de
hârtie. Urmă un soi de ceartă. Tvlakv îşi flutura întruna mâna în

113
direcţia în care merseseră, apoi arăta către hârtie.
— Te-ai rătăcit, Tvlakv? strigă Kaladin. Poate-ar trebui să te rogi
Atotputernicului, ca să te călăuzească. Am auzit că are o slăbiciune
pentru negustorii de sclavi. Ţine, în Iad, o încăpere specială numai
pentru voi.
În stânga lui Kaladin, unul dintre sclavi – bărbatul cu barbă
lungă care-i vorbise cu câteva zile în urmă – se îndepărtă speriat,
nedorindu-şi să stea atât de aproape de cineva care-l provoca pe
stăpân.
Tvlakv şovăi, apoi, cu un gest scurt, le ceru mercenarilor să tacă.
Bărbatul corpolent sări jos din căruţă şi se apropie de Kaladin.
— Tu, îi spuse. Dezertorule. Armata alethi merge la război
trecând pe-aici. Ştii ceva despre ţinutul ăsta?
— Să văd harta, răspunse Kaladin.
Tvlakv ezită, apoi i-o întinse.
El îşi scoase braţul printre gratii şi i-o smulse din mână. Pe urmă,
fără să-i arunce vreo privire, o rupse în două. În câteva secunde,
făcu din ea o sută de bucăţi, în faţa ochilor îngroziţi ai lui Tvlakv.
Negustorul de sclavi îşi strigă mercenarii, dar, în clipa când
sosiră, Kaladin avea doi pumni de confeti de aruncat spre ei.
— Acum bucuraţi-vă, nemernicilor, le spuse, în timp ce fulgii de
hârtie pluteau în jurul lor.
Le întoarse spatele, se duse în cealaltă parte a cuştii şi se aşeză, cu
faţa spre ei.
Tvlakv rămase încremenit, fără grai. Pe urmă, roşu la faţă, arătă
spre Kaladin şi şuieră ceva către mercenari. Bluth făcu un pas către
cuşcă, apoi se răzgândi, îi aruncă o privire lui Tvlakv, ridică din

114
umeri şi se îndepărtă. Negustorul de sclavi se întoarse spre Tag, dar
celălalt mercenar se mulţumi să clatine din cap, spunând ceva cu
voce scăzută.
După ce-şi înjură câteva minute mercenarii laşi, Tvlakv înconjură
cuşca, apropiindu-se de Kaladin. Şi îi vorbi cu voce surprinzător de
calmă:
— Văd că-ţi merge capul, dezertorule. Ai izbutit să devii
nepreţuit. Ceilalţi sclavi ai mei nu sunt de pe-aici, iar eu n-am mai
făcut drumul ăsta niciodată. Te poţi tocmi. Ce vrei în schimb, ca să
ne călăuzeşti? Eu îţi făgăduiesc o masă-n plus în fiecare zi, dac-o să
fiu mulţumit.
— Vrei să conduc eu caravana?
— Ţi-am urma indicaţiile.
— Bine. Mai întâi, găseşte o stâncă.
— De ce, vrei un loc de unde poţi vedea bine ţinutul?
— Nu, răspunse Kaladin, ar fi un loc de unde-aş putea să te-
arunc.
Tvlakv îşi potrivi nervos tichia, împingându-şi spre spate una
dintre sprâncenele albe, lungi.
— Mă urăşti. Asta-i bine. Ura o să te ţină puternic, o să te vând
pentru un preţ bun. Numai că n-o să te poţi răzbuna decât dacă
ajung să te scot pe piaţă. Eu n-o să te las să fugi. Dar poate de la
altcineva o să reuşeşti. Aşa că, vezi tu, ai tot interesul să fii vândut.
— Nu vreau să mă răzbun, zise Kaladin.
Vântsprenul se întoarse – se îndepărtase pentru o vreme ca să
inspecteze unul dintre tufişurile stranii. Se opri în aer şi apoi începu
să se învârtă în jurul feţei negustorului, studiindu-i-o. Dar se părea

115
că el nu putea să-l vadă.
— Nu vrei să te răzbuni? se încruntă Tvlakv.
— Nu merge. Am învăţat lecţia asta cu mult timp în urmă.
— Cu mult timp în urmă? Nu pari să ai mult de optsprezece ani,
dezertorule.
Ghicise destul de bine. Avea nouăsprezece. Chiar nu trecuseră
decât patru ani de când intrase în oastea lui Amaram? Se simţea ca
şi cum ar fi îmbătrânit cu vreo doisprezece.
— Eşti tânăr, continuă Tvlakv. Ai putea să-ţi schimbi soarta.
Există oameni care au o viaţă dincolo de însemnul de sclav – vezi tu,
ai putea să te răscumperi. Sau să-ţi convingi unul dintre stăpâni să
te elibereze. Ai putea redeveni om liber. Nu e chiar atât de
neobişnuit.
— De stigmatele astea n-o să scap niciodată, Tvlakv, zise pufnind
Kaladin. Probabil ştii c-am încercat să fug – şi am dat greş – de zece
ori. Mercenarii tăi nu sunt prudenţi doar din pricina acestor glife, e
vorba de mai mult decât atât.
— Eşecurile din trecut nu dovedesc că nu există şanse în viitor,
nu?
— Sunt terminat. Nu-mi mai pasă, zise şi se uită la negustorul de
sclavi. În plus, tu nu crezi ce spui. Mă-ndoiesc că unul ca tine ar mai
putea să doarmă noaptea dacă s-ar gândi că sclavii pe care i-a
vândut vor putea fi liberi într-o bună zi şi vor veni să-l caute.
Tvlakv râse.
— Poate, dezertorule. Poate ai dreptate. Sau, vezi tu, poate mă
gândesc că, dac-o să fii liber, o să-l vânezi mai întâi pe primul om
care te-a vândut ca sclav. Pe înaltul Lord Amaram, nu-i aşa?

116
Moartea lui o să mă avertizeze şi-o să mă ascund.
De unde ştia? De unde auzise de Amaram? „O să-i dau de
urmă”, îşi spuse Kaladin. „O să-l spintec cu mâna mea. O să-i sucesc
gâtul, o să…”
— Da, zise Tvlakv, privindu-i cu atenţie chipul, aşadar ai minţit
când ai spus că nu eşti însetat de răzbunare. Înţeleg.
— De unde ştii de Amaram? se încruntă Kaladin. De atunci am
trecut printr-o jumătate de duzină de mâini.
— Oamenii vorbesc. Negustorii de sclavi mai mult decât mulţi
alţii. Vezi tu, trebuie să fim prieteni între noi, fiindcă nimeni
altcineva nu ne-nghite.
— Atunci ştii că n-am primit stigmatul de sclav pentru dezertare.
— A, dar, vezi tu, asta trebuie să pretindem. Vinovaţii de
fărădelegi grave nu se vând prea bine. Cu glifa shash de pe fruntea
ta, o să-mi fie destul de greu să te dau la un preţ bun. Şi, dacă n-o să
te pot vinde, atunci… ei, n-o să-ţi doreşti s-ajungi în situaţia asta.
Aşa c-o să jucăm împreună un joc. Eu o să spun că eşti dezertor. Iar
tu n-o să spui nimic. Cred că e simplu.
— E ilegal.
— Nu suntem în Alethkar, zise Tvlakv, aşa că nu există nicio
lege. În plus, dezertarea e motivul oficial al vânzării tale. Încearcă să
pretinzi altceva şi n-o să te-alegi decât c-o reputaţie de mincinos.
— Iar tu, doar c-o bătaie de cap şi nimic altceva.
— Parcă spuneai că-ţi lipseşte dorinţa de răzbunare împotriva
mea.
— Aş putea s-o capăt.
Tvlakv râse.

117
 — A, dacă n-ai căpătat-o până acum, n-o mai capeţi niciodată! În
plus, nu m-ai ameninţat c-o să mă arunci de pe-o stâncă? Cred că ai
căpătat-o deja. Însă acum trebuie să discutăm cum o să facem. Vezi
tu, harta mea şi-a găsit sfârşitul înainte de vreme.
Kaladin şovăi, apoi oftă.
— Nu ştiu, spuse, cu sinceritate. Nici eu n-am mai fost pe-aici.
Tvlakv se încruntă. Se aplecă spre cuşcă, uitându-se cu atenţie la
Kaladin, dar păstră totuşi distanţa. O clipă mai târziu, clătină din
cap.
— Te cred, dezertorule. Ei bine, va trebui să mă-ncred în
memoria mea. Harta era proastă, oricum. Aproape mă bucur c-ai
rupt-o, fiindcă eram tentat s-o fac eu. Dac-o să dau peste portretele
fostelor mele neveste, o să am grijă să-ţi iasă în cale şi să profite de
talentele tale unice.
Şi negustorul de sclavi se îndepărtă agale.
Kaladin îl privi plecând, apoi înjură cu voce scăzută.
— Pentru ce-a fost asta? întrebă vântsprenul, cu capul lăsat pe
umăr, venind către el.
— Aproape că m-am pomenit găsindu-l pe placul meu, răspunse
Kaladin, dându-se cu capul se cuşcă.
— Dar… după ceea ce-a făcut…
El ridică din umeri.
— N-am spus că Tvlakv nu e un nemernic. Numai că e unul
simpatic, spuse şovăind, apoi se strâmbă. Ăştia sunt din soiul cel
mai rău. După ce-i omori, te trezeşti în final că te simţi vinovat.
●
În timpul marilor furtuni, apa pătrundea în căruţe. Ceea ce nu

118
era surprinzător; Kaladin bănuia că Tvlakv ajunsese negustor de
sclavi în urma unui ghinion. Ar fi putut face negoţ cu altceva, dar,
dintr-un anumit motiv – lipsa banilor, nevoia de a pleca în grabă
din locul unde trăise până atunci – îl silise să-şi aleagă cea mai
josnică îndeletnicire.
Oamenii ca el nu-şi puteau permite niciun lux, şi nici măcar
lucruri de calitate. Abia izbuteau să-şi plătească datoriile. În cazul
său, asta însemna să aibă căruţe în care pătrundea apa. Părţile
laterale, din scânduri, erau destul de rezistente ca să facă faţă
vântului, dar nu erau confortabile.
De data asta, Tvlakv fusese cât pe ce să n-apuce să facă toate
pregătirile pentru marea furtună. Din câte se părea, pe harta ruptă
de Kaladin, care fusese cumpărată de la un furtunoveghetor
rătăcitor, era trecută şi o listă a datelor la care se aştepta o asemenea
furtună. Acestea puteau fi prezise cu ajutorul calculelor matematice;
tatăl lui Kaladin îşi făcuse din asta o pasiune. Era în stare să afle
data exactă în opt cazuri din zece.
Scândurile laterale zăngăneau lovindu-se de gratii sub izbiturile
vântului şi căruţa se cutremura, clătinându-se de parcă ar fi fost
jucăria unui uriaş neîndemânatic. Lemnul gemea şi prin crăpături
ţâşneau jeturi de apă rece ca gheaţa. Tot pe-acolo pătrundea şi
lumina fulgerelor, însoţită de bubuitul tunetelor. Era singura
lumină pe care-o aveau.
Din când în când, străfulgerarea luminoasă nu era urmată de
tunet. Şi sclavii gemeau înspăimântaţi, gândindu-se la Părintele
Furtunii, la umbrele Radianţilor Pierduţi sau la Pustiitori – căci
despre toţi aceştia se spunea că bântuiau în timpul celor mai

119
violente furtuni. Sclavii se îngrămădeau unii într-alţii în celălalt
capăt al căruţei, împărţindu-şi căldura trupurilor. Kaladin nu li se
alăturase, stătea singur, cu spatele către gratii.
Lui nu-i era frică de creaturile care umblau prin furtună. În
armată, fusese nevoit să-nfrunte o furtună sau două stând sub buza
protectoare a unui ieşind stâncos sau într-un alt adăpost improvizat.
Nimănui nu-i plăcea să fie afară în timpul furtunilor, dar uneori n-
aveai încotro. Creaturile care se plimbau prin vijelie – poate chiar şi
Părintele Furtunii însuşi – nu erau nici pe departe atât de letale ca
pietrele şi crengile azvârlite în aer. De fapt, partea cea mai
periculoasă era prima rafală de apă şi de vânt – zidul furtunii. Pe
urmă, cu cât dura mai mult, cu atât mai mult îşi pierdea furtuna
puterea, până când nu mai lăsa în urmă decât câteva picături de
ploaie – stropeala.
Nu, nu-şi făcea griji cu gândul la Pustiitorii în căutare de carne
pentru ospăţ. Se temea să nu i se-ntâmple ceva lui Tvlakv.
Negustorul de sclavi aştepta încetarea urgiei într-o chichineaţă de
lemn, construită în partea de jos a căruţei sale. Era, aparent, cel mai
adăpostit loc din caravană, dar o întorsătură nenorocoasă a sorţii –
un bolovan azvârlit de vânt sau prăbuşirea căruţei – l-ar fi putut
ucide. Într-o asemenea eventualitate, Kaladin îi vedea pe Bluth şi
Tab fugind şi lăsându-i pe toţi în cuştile lor, cu părţile laterale
zăvorâte. Sclavii ar fi avut parte de o moarte lentă, ucişi de foame şi
de sete şi copţi de soare în acele cutii.
Furtuna continua, zgâlţâind căruţa. Vânturile păreau uneori vii.
Şi cine putea spune că nu erau? Vântsprenii erau atraşi de palele de
vânt sau erau pale de vânt? Suflete ale forţei care voia, cu disperare,

120
să distrugă căruţa lui Kaladin?
Conştientă sau nu, forţa aceea dădu greş. Căruţele erau prinse cu
lanţuri de nişte bolovani din apropiere şi aveau roţile blocate.
Rafalele îşi pierdură puterea. Fulgerele încetară şi înnebunitorul
răpăit de tobă al ploii se preschimbă într-o înşiruire de lovituri
uşoare. În timpul călătoriei lor, o furtună răsturnase una dintre
căruţe. Dar scăpase cu doar câteva urme de lovituri, iar sclavii din
interior se aleseseră doar cu vânătăi.
Paravanul de lemn din dreapta lui Kaladin se cutremură pe
neaşteptate, apoi căzu, cu clemele desfăcute de Bluth. Ca să se apere
de apă, mercenarul îşi purta haina de piele, iar de pe borul pălăriei i
se revărsau şuvoaie în timp ce lăsa gratiile cuştii şi oamenii din ea în
bătaia ploii. Era o ploaie rece, deşi nu atât de pătrunzătoare ca în
toiul furtunii. Îi împroşcă pe Kaladin şi pe sclavii înghesuiţi laolaltă.
Tvlakv poruncea întotdeauna să fie descoperite căruţele înainte de
încetarea ploii; spunea că numai aşa puteau fi spălaţi sclavii,
scăpându-i de duhoare.
Bluth împinse paravanul din scânduri în locaşul lui de sub
căruţă, apoi deschise alte două părţi laterale. Numai peretele din
faţă – cel dincolo de care stătea vizitiul – nu se putea lăsa în jos.
— E puţin cam devreme ca să dai jos paravanele, Bluth, zise
Kaladin.
Încă nu începuse stropeala – ultima parte a furtunii, când ploaia
răpăia cu blândeţe. Încă mai cădea în rafale grele şi vântul se mai
năpustea când şi când.
— Stăpânul vrea să fiţi azi spălaţi pe de-a-ntregul.
— De ce? întrebă Kaladin, ridicându-se, cu apa şiroindu-i din

121
zdrenţele cafenii.
Mercenarul nu-i mai dădu atenţie. „Poate ne-apropiem de
destinaţie”, se gândi el, plimbându-şi privirea peste peisajul din jur.
În ultimele câteva zile, dealurile fuseseră înlocuite de movile
pietroase neuniforme – locuri unde vânturile mistuitoare lăsaseră în
urmă stânci sfărâmate şi contururi în zigzag. Iarba urca pe pantele
stâncoase scăldate în soare în cea mai mare parte a timpului, iar în
umbră creşteau din belşug alte plante. Imediat după o mare furtună,
ţinutul era mai viu ca oricând. Polipii mugurilor de stâncă pocneau
şi-şi azvârleau lujerii în jur. Din toate crăpăturile se înălţau alte
soiuri de lujeri, absorbind rapid apa. Frunzele încreţite ale copacilor
şi ale tufelor se întindeau. Cremlingi de toate felurile se tăvăleau
prin bălţi, savurând festinul. Insectele zumzăiau în aer; crustaceele
mai mari – crabii şi piciorogarii – ieşeau din ascunzători. Până şi
pietrele păreau să prindă viaţă.
Kaladin zări vreo şase vântspreni zburându-i pe deasupra
capului, cu siluete lor translucide alergând după ultimele rafale ale
furtunii – sau călătorind alături de ele. În jurul plantelor se înălţau
lumini minuscule. Viaţăspreni. Păreau fire de praf verde, strălucitor,
sau roiuri de insecte minuscule, translucide.
Un piciorogar – cu ţepii ca nişte fire pe păr ridicaţi în aer ca să
simtă orice schimbare a vântului – se urcă pe-o latură a căruţei cu
zecile de perechi de picioare înşiruite sub trupul său lung.
Priveliştea era destul de familiară, dar nu mai văzuse niciodată unul
cu o carapace de un violet atât de intens. Unde ducea Tvlakv
caravana? Dealurile necultivate erau perfecte pentru agricultură. Ai
fi putut împrăştia pe ele sevă de cioată-grea – amestecată cu seminţe

122
de lavis – în timpul anotimpului cu furtuni slabe care urma după
Lăcrimare. În patru luni, pe tot dealul ar fi crescut polipi mai mari
decât un cap de om, gata să crape, revărsându-şi grăunţele din
interior.
Chullii se foiau greoi, ospătându-se cu muguri-de-stâncă, cu
melci şi cu tot soiul de crustacee mărunte, apărute după furtună.
Tag şi Bluth le puseră în tăcere hamurile şi Tvlakv se târî, ursuz,
afară din adăpostul lui ferit de apă. Îşi puse o tichie şi o mantie
neagră, ca să-l apere de ploaie. Ieşea rareori înainte de a înceta
furtuna cu desăvârşire; era foarte nerăbdător să se vadă ajuns la
destinaţie. Oare se aflau chiar atât de aproape de coastă? Era
singurul loc de pe Dealurile Nerevendicate unde găseai oraşe.
Câteva minute mai târziu, căruţele călătoreau iarăşi pe terenul
denivelat. Kaladin se aşeză din nou când cerul începu să se
limpezească, iar din marea furtună nu mai rămăsese decât o pată de
întuneric, deasupra orizontului vestic. Soarele aduse bine-venita
căldură şi sclavii o savurară, scăldaţi în razele sale, cu apa
picurându-le din haine şi scurgându-se către partea din spate a
căruţei care înainta legănându-se.
O panglică translucidă de lumină veni imediat spre Kaladin, ca o
săgeată. Prezenţa micului vântspren ajunsese să i se pară de la sine
înţeleasă. Plecase în timpul furtunii, dar se întorcea. Ca de obicei.
— Am văzut şi alţii de soiul tău, îi spuse Kaladin, într-o doară.
— Alţii? întrebă ea, luând înfăţişarea unei femei tinere.
Începu să-l înconjoare păşind prin aer, răsucindu-se din când în
când şi dansând în ritmul unei muzici pe care el n-o auzea.
— Alţi vântspreni, zise Kaladin. Alergau după furtună. Sigur nu

123
vrei să pleci cu ei?
Ea se uită cu jind către vest.
— Nu, răspunse în cele din urmă, continuându-şi dansul. Îmi
place aici.
Kaladin ridică din umeri. Vântsprena pusese capăt numeroaselor
feste pe care i le juca la început, aşa că nu-l mai deranja câtuşi de
puţin.
— Sunt şi alţii ca tine prin preajmă, spuse ea. Alţii ca tine.
— Sclavi?
— Nu ştiu. Oameni. Nu cei de-aici. Ceilalţi.
— Unde?
Ea arătă către est cu un deget alb, translucid.
— Acolo. Mulţi. O grămadă.
Kaladin se ridică în picioare. Nu-şi putea imagina că un spren
ştia să aprecieze corect distanţele şi mărimile. „Da…” Îşi îngustă
ochii, scrutând orizontul. „Ăla e fum. Din coşurile caselor?” Mirosul
ajunse la el pe o pală de vânt. Dacă n-ar fi fost ploaia, l-ar fi simţit
mai devreme.
Trebuia să-i pese? N-avea nicio importanţă unde era sclav,
pentru că tot sclav avea să fie. Îşi acceptase soarta. Ăsta era noul lui
fel de-a fi. Nu te sinchisi, nu te agita.
Cu toate acestea, aruncă priviri pline de curiozitate când căruţa
urcă pe un deal şi oferi sclavilor din cuşcă ocazia să vadă foarte bine
tot ce se afla în faţa lor. Nu era un oraş. Era ceva mai grandios, mai
întins. O imensă tabără militară.
— Mărite Părinte al Furtunilor… şopti Kaladin.
Zece corpuri de oaste îşi organizaseră bivuacul în familiarul stil

124
alethi – circular, după rang, cu vivandiere pe margini, cu mercenari
pe un inel plasat foarte aproape, în interiorul celui ocupat de ele,
avându-i în mijloc pe soldaţii-cetăţeni şi chiar în centru pe ofiţerii
ochi-luminoşi. Se instalaseră în interiorul unui şir de formaţiuni
stâncoase enorme, de forma unor cratere, cu deosebirea că
marginile erau mai neuniforme, mai zigzagate. Ca o coajă de ou
spart.
Cu opt luni în urmă, Kaladin plecase dintr-o armată
asemănătoare, cu toate că forţele de care dispunea Amaram erau
mult mai puţine. Cea pe care o privea acum acoperea mai multe
mile de stâncă, întinzându-se spre nord şi sud. O mie de stindarde,
purtând o mie de perechi de glife de familie diferite, fluturau
trufaşe în aer. Erau şi câteva corturi – mai ales pe marginile taberei –
dar cea mai mare parte a soldaţilor erau adăpostiţi în barăci mari de
piatră. Deci era vorba despre Animmozi.
Deasupra taberei aflate chiar în faţa lor flutura un drapel văzut
de Kaladin în cărţi. Albastru-închis, cu glife albe – khokh şi linil –
stilizate şi pictate sub forma unei săbii aşezate pe verticală în faţa
unei coroane. Casa Kholin. Casa Regală.
Copleşit, Kaladin privi dincolo de tabără. Peisajul dinspre răsărit
era aşa cum îl descriau zece istorisiri diferite şi amănunţite ale
campaniei regelui împotriva trădătorilor parshendi. Era o suprafaţă
stâncoasă plană, plină de crăpături – atât de întinsă încât nu-i zărea
marginea din cealaltă parte – sfărâmată şi despicată de prăpăstii
abrupte, late de trei până la cinci stânjeni. Erau atât de adânci încât
se pierdeau în beznă şi alcătuiau un mozaic zimţat de platouri
inegale. Unele imense, altele minuscule. Şesul vast părea o farfurie

125
care se spărsese şi fusese refăcută din bucăţi, cu mici goluri între ele.
— Câmpiile Sfărâmate, şopti Kaladin.
— Ce? întrebă vântsprena. Ce s-a-ntâmplat?
El clătină din cap, uluit.
— Mi-am petrecut mai mulţi ani străduindu-mă s-ajung aici. Era
dorinţa lui Tien, cel puţin către sfârşit. Voia să vină aici, să lupte
pentru rege…
Şi acum Kaladin ajunsese în locul visat. În cele din urmă. „Din
întâmplare.” Era atât de absurd încât îi venea să râdă. „Ar fi trebuit
să-mi dau seama”, se gândi. „Ar fi trebuit să ştiu. Nu ne-am
îndreptat niciodată către coastă şi către oraşele ei. Am mers încoace.
Către război.”
Ţinutul era supus legilor şi regulilor alethi. Crezuse că Tvlakv
voia să se ferească de ele. Dar probabil că, pe de altă parte, acolo
putea obţine preţurile cele mai bune.
— Câmpiile Sfărâmate? întrebă un alt sclav. Serios?
Toţi ceilalţi se îngrămădiră în jurul lui, să se uite afară.
În entuziasmul lor subit, păreau să fi uitat că se temeau de
Kaladin.
— Sunt chiar Câmpiile Sfărâmate! exclamă altcineva. Aia e armata
regelui!
— Poate c-aici vom găsi dreptatea, spuse un alt bărbat.
— Am auzit că servitorii Casei Regale trăiesc la fel de bine ca
negustorii cei mai de soi, interveni altul. Probabil că şi sclavii lui o
duc mai bine. Ne vom afla în ţinuturi vorine; o să primim şi plată
pentru munca noastră.
Cel puţin ăsta era un lucru adevărat. Când munceau, sclavii

126
trebuiau să primească în schimb o mică sumă de bani – jumătate din
plata unui om liber, ceea ce adesea însemna deja mai puţin decât ar
fi primit, pentru aceeaşi muncă, un cetăţean cu drepturi depline.
Dar era totuşi ceva, şi legile poporului alethi o impuneau. Numai
ardenţii – care nu puteau să posede nimic – nu erau obligaţi să
plătească. Adică ei şi parshii. Însă parshii erau mai degrabă animale
decât orice altceva.
Un sclav îşi putea folosi câştigurile pentru plata datoriei sale,
răscumpărându-şi astfel libertatea după ani de muncă. Teoretic.
Ceilalţi continuară să pălăvrăgească în timp ce căruţa cobora
dealul, dar Kaladin se trase deoparte. Bănuia că posibilitatea de a-ţi
plăti propriul preţ era o înşelătorie, menită să păstreze docilitatea
sclavilor. Datoria era enormă, mult mai mare decât suma pentru
care fuseseşi vândut, iar strângerea banilor necesari se dovedea în
realitate imposibilă.
El le ceruse foştilor stăpâni să-i dea banii care i se cuveneau. Iar ei
găsiseră întotdeauna cum să-l înşele – punându-i la socoteală
adăpostul oferit, mâncarea. Aşa erau ochi-luminoşii. Roshone,
Amaram, Katarotam… Toţi ochi-luminoşii pe care-i cunoscuse
Kaladin, fie ca sclav, fie ca om liber, se dovediseră corupţi până-n
măduva oaselor, în ciuda seninătăţii şi a frumuseţii lor exterioare.
Erau ca nişte leşuri în putrefacţie, înveşmântate în mătăsuri
superbe.
Ceilalţi sclavi continuau să vorbească despre armata regelui şi
despre dreptate. „Dreptate?” se întrebă Kaladin, rezemându-se de
gratii. „Nu sunt convins că aşa ceva există.” Dar se pomeni totuşi
punându-şi întrebări. Aceea era armata regelui – oştile celor zece

127
înalţi prinţi, adunate laolaltă – venită să ducă la îndeplinire Pactul
Răzbunării.
Dacă tânjea după ceva, atunci Kaladin îşi dorea să ţină în mână o
suliţă. Să lupte din nou, să-ncerce să caute calea înapoi, către omul
care fusese. Un om căruia îi păsa.
Şi, dacă putea găsi undeva calea aceea, atunci avea s-o găsească
acolo.

128
 5
ERETICA

„Am văzut sfârşitul, i-am auzit numele. Noaptea Suferinţelor,

Adevărata Devastare. Furtuna Eternă.”

Culeasă în prima zi din nanes, în anul 1172, cu 15 secunde înainte de

moarte. Subiectul era un tânăr ochi-întunecaţi, de origine necunoscută.

Shallan nu se aşteptase ca Jasnah Kholin să fie atât de frumoasă.

Era o frumuseţe maiestoasă, matură – pe care o poţi găsi în
portretul câte unei erudite rămase în istorie. Shallan îşi dădu seama
că fusese naivă când îşi închipuise că era o fată bătrână urâtă, ca
matroanele severe care-i fuseseră profesoare cu ani în urmă. Cum
altfel şi-ar fi putut imagina o eretică trecută de treizeci şi cinci de ani
– şi încă nemăritată?
Jasnah nu era nicidecum astfel. Era înaltă şi zveltă, cu pielea
curată, cu sprâncene negre şi subţiri şi cu păr bogat, de un negru
profund, ca onixul. Îl purta în parte ridicat, înfăşurat în jurul unei
mici bijuterii aurii, de forma unui sul de pergament, şi fixat cu două
ace de păr lungi. Restul îi cădea pe ceafă în bucle strânse, mici.
Chiar şi aşa, răsucit şi buclat, îi ajungea până la umeri – lăsat liber,
era probabil tot atât de lung ca al lui Shallan, care trecea de
jumătatea spatelui.
Avea faţa cam pătrăţoasă şi ochii de un violet-deschis, o culoare
aparte. Asculta spusele unui bărbat în robă portocaliu-închis cu alb,
129
culorile regale din Kharbranth. Luminata Kholin era cu câteva
degete mai înaltă decât bărbatul – după toate aparenţele, în tot ceea
ce se spunea despre înălţimea alethilor nu exista nicio exagerare.
Jasnah se uită la Shallan, remarcându-i prezenţa, apoi îşi îndreptă
din nou atenţia către conversaţie.
Părinte al Furtunii! Femeia aia era sora unui rege. Rezervată,
statuară, cu veşminte imaculate, albastre cu argintiu. Ca şi a lui
Shallan, rochia ei avea nasturi în părţi şi un guler înalt, numai că
pieptul îi era mult mai plin. De la talie în jos, fusta largă curgea
către podea în falduri generoase. Mânecile erau lungi şi maiestoase,
iar stânga era închisă cu nasturi ca să-i ascundă mâna interzisă.
Pe mâna liberă purta o bijuterie ieşită din comun: două inele şi o
brăţară unite prin mai multe lănţişoare ce susţineau, pe dosul
mâinii, un grupaj triunghiular de nestemate. Un Animmod – nume
ce li se dădea atât omului care ducea actul la îndeplinire, cât şi
fabrialului care-l făcea posibil.
Shallan se strecură în încăpere, încercând să vadă mai bine
imensele şi strălucitoarele pietre preţioase. Inima începu să-i bată
ceva mai repede. Animmodul era identic cu cel găsit de ea şi de
fraţii ei în buzunarul interior al hainei tatălui lor.
Jasnah şi bărbatul în robă se îndreptară spre ea, continuând să
discute. Cum avea să reacţioneze prinţesa acum, când noua pupilă o
ajunsese în sfârşit din urmă? Avea să fie furioasă din pricina
întârzierii? Pentru asta, Shallan n-avea nicio vină, dar oamenii le
pretindeau adesea inferiorilor lor lucruri iraţionale.
Aidoma sălii imense din exterior, şi culoarul acela fusese tăiat în
stâncă, dar era mult mai bogat ornamentat, cu nişte candelabre

130
sofisticate, din pietre preţioase cu Lumină de Furtună. Predominau
granatele de un violet intens, considerate nestematele de cea mai
mică valoare. Chiar şi aşa, împrăştiindu-şi lumina violetă,
străluceau în număr atât de mare încât un candelabru valora o mică
avere. Shallan era impresionată de simetria şi de frumuseţea
modelului alcătuit din cristalele aninate de o parte şi de alta a
fiecărui candelabru.
Când Jasnah se apropie, Shallan începu să audă ce spunea.
— … daţi seama că o asemenea acţiune ar putea stârni o reacţie
nefavorabilă din partea devoţiunilor? întreba ea, în alethi.
Limba semăna foarte bine cu vedena maternă a lui Shallan, şi ea
învăţase s-o vorbească încă din copilărie.
— Da, Luminăţia Ta, răspunse bărbatul în robă.
Era destul de bătrân, cu barba albă împletită şi cu ochi de un
verde palid. Expresia sinceră şi blajină părea să trădeze o mare
îngrijorare; purta o pălărie turtită, cilindrică, asortată cu portocaliul
şi albul robei sale. Un veşmânt bogat. Oare era un soi de intendent
regal?
Nu. Nestematele de pe degetele lui, ţinuta, respectul pe care i-l
arătau ceilalţi ochi-luminoşi din grup… „Părinte al Furtunii!” se
gândi Shallan. „Trebuie să fie chiar regele!” Nu fratele lui Jasnah,
Elhokar, ci regele Kharbranth-ului. Taravangian.
Shallan se grăbi să facă o reverenţă potrivită cu rangul lui, fapt
care nu-i scăpă lui Jasnah.
— Ardenţii au o mare influenţă aici, Maiestate, spuse aceasta, cu
voce egală.
— Cum am şi eu, răspunse regele. Nu trebuie să vă faceţi griji din

131
pricina mea.
— Perfect, zise Jasnah. Termeni voştri sunt uşor de respectat.
Conduceţi-mă acolo şi-o să văd ce pot face. Dar pe drum vă rog să
mă scuzaţi, trebuie să mă ocup de cineva.
Îşi flutură scurt mâna către Shallan, invitând-o să li se alăture.
— Fireşte, Luminăţia Ta, spuse regele.
Părea să-i recunoască autoritatea lui Jasnah. Kharbranth era un
regat foarte mic – alcătuit dintr-un singur oraş – pe când Alethkar
era cel mai puternic din lume. Indiferent care-ar fi fost protocolul, o
prinţesă alethi putea fi, în realitate, de rang mai înalt decât un rege
al Kharbranth-ului.
Shallan se grăbi s-o ajungă pe Jasnah, rămasă cu câţiva paşi în
spatele regelui, care începuse să le vorbească servitorilor săi.
— Luminăţia Voastră, spuse ea. Sunt Shallan Davar, cea căreia i-
aţi cerut să vă-ntâlnească. Regret profund că n-am izbutit să vin cât
aţi fost în Dumadari.
— Nu e vina ta, răspunse Jasnah, cu o fluturare a degetelor. Nu
m-aşteptam s-ajungi la timp. Însă, când ţi-am trimis biletul, nu
ştiam încotro o să mă-ndrept după plecarea din Dumadari.
Nu părea furioasă; era semn bun. Shallan îşi simţi o parte a
neliniştii spulberându-se.
— Sunt impresionată de tenacitatea ta, copilă, continuă prinţesa.
La drept vorbind, nu m-aşteptam să mă urmăreşti atât de departe.
După Kharbranth n-aveam de gând să-ţi mai las bilete, credeam c-ai
renunţat. Cele mai multe o fac după primele câteva opriri.
Cele mai multe? Adică o pusese, într-un fel, la încercare? Şi ea
făcuse ce trebuia?

132
 — Da, chiar aşa, adăugă Jasnah, îngândurată. Poate-am să-ţi
îngădui să ceri un loc în preajma mea, ca pupilă.
Şocată, Shallan fu cât pe ce să se-mpiedice. Să ceară locul? N-o
făcuse deja?
— Luminăţie, spuse ea, credeam că… Ei bine, scrisoarea
voastră…
Jasnah îi aruncă o privire.
— Ţi-am oferit o întrevedere, tânără Davar. N-am promis c-o să te
accept. În prezent, instruirea unei pupile şi grija pe care trebuie să i-
o port sunt o distragere a atenţiei spre care mă simt prea puţin
înclinată şi pentru care am prea puţin timp. Însă ai făcut un drum
lung. O să iau în considerare cererea ta, dar trebuie să-nţelegi că
sunt foarte strictă în privinţa pretenţiilor pe care le am.
Shallan îşi ascunse o strâmbătură.
— Nicio criză de isterie, remarcă Jasnah. E semn bun.
— Criză de isterie, Luminăţia Voastră? Din partea unei femei
ochi-luminoşi?
— Numărul celor care-o fac te-ar surprinde, veni răspunsul sec al
prinţesei. Dar purtarea ta nu e de-ajuns ca să-ţi câştigi locul. Spune-
mi, cât de vastă îţi e educaţia?
— E vastă în unele domenii, zise Shallan. Şi are lipsuri vaste în
altele, adăugă ea, şovăind.
— Prea bine, comentă Jasnah.
În faţa lor, regele părea să se grăbească, dar era destul de bătrân
pentru ca până şi mersul grăbit să-i fie lent.
— Atunci s-o evaluăm. Răspunde-mi sincer şi fără exagerări,
fiindc-o să-ţi descopăr repede minciunile. Şi nu simula modestia. N-

133
am timp pentru fandosite.
— Am înţeles, Luminăţie.
— Să-ncepem cu muzica. În ce măsură consideri că ai talent?
— Am ureche muzicală, Luminăţie, răspunse Shallan, cu
sinceritate. Mă descurc cel mai bine când cânt din gură, deşi am fost
învăţată să cânt şi la ţiteră, şi la cimpoi. Sunt departe de cea mai
bună interpretare pe care-aţi auzit-o, dar tot atât de departe şi de
cea mai proastă. Ştiu cele mai multe balade istorice pe dinafară.
— Cântă-mi refrenul din „Adrene cea vioaie”.
— Aici?
— Nu-mi place să mă repet, copilă.
Shallan roşi, dar începu să cânte. Nu era cel mai bun spectacol pe
care-l dăduse vreodată, dar vocea îi suna limpede şi nu se bâlbâi la
niciun cuvânt.
— Bine, spuse Jasnah când se-ntrerupse ca să-şi tragă răsuflarea.
Limbile?
Shallan şovăi o clipă, străduindu-se să pună capăt încercărilor
disperate de a-şi aminti următorul vers. Limbi?
— Ştiu alethi, limba voastră maternă, fireşte. Ştiu să citesc destul
de bine în thaylen şi vorbesc bine în azish. În selay mă pot face
înţeleasă, dar nu ştiu s-o citesc.
Jasnah nu comentă. Nervozitatea lui Shallan începu să crească.
— Scrierea? întrebă prinţesa.
— Cunosc toate glifele majore, minore şi contemporane şi le pot
trasa caligrafic.
— La fel ca majoritatea copiilor.
— Cunoscuţii mei spun că glifele ocrotitoare desenate de mine

134
arată impresionat.
— Glife ocrotitoare? se miră Jasnah. Credeam că vrei să devii
erudită, nu să faci negoţ cu superstiţii prosteşti.
— Ţin un jurnal de când eram copil, continuă Shallan, ca să
exersez scrierea.
— Felicitări, comentă Jasnah. Dac-o să am nevoie de cineva care
să scrie un tratat despre poneiul său împăiat sau o relatare despre
pietricica interesantă pe care-a descoperit-o, o să trimit după tine.
Nu-mi poţi spune nimic care să demonstreze că ai un talent
adevărat?
Shallan roşi.
— Cu tot respectul, Luminăţie, aveţi o scrisoare scrisă de mâna
mea, şi a fost destul de convingătoare ca să mă primiţi în această
audienţă.
— O dovadă valabilă, încuviinţă Jasnah, dând din cap. Ţi-a luat
destul de mult ca s-o găseşti. Cum stai cu logica şi cu artele înrudite
cu ea?
— Mi-am însuşit toate cunoştinţele fundamentale din matematică
– răspunse Shallan, cu obrajii încă împurpuraţi – şi l-am ajutat
adesea pe tata, făcând calculele de mai mică importanţă. Am citit în
întregime scrierile lui Tormas, Nashan, Niali cel Drept şi – fireşte –
pe ale lui Nohadon.
— Placini?
Cine?
— Nu.
— Gabrathin, Yustara, Manaline, Syasikk, Shauka-fiică-Hazweth?
Shallan strânse din umeri şi clătină din nou din cap. Ultimul

135
nume era evident shin. Din rândurile populaţiei shin chiar se
ridicaseră maeştri ai logicii? Jasnah se aştepta cu adevărat ca
pupilele ei să studieze texte atât de obscure?
— Înţeleg, spuse prinţesa. Ei, cum e cu istoria?
Istoria. Shallan strânse mai tare din umeri.
— Păi… Luminăţie, e unul dintre domeniile în care am lipsuri
evidente. Tata n-a reuşit niciodată să-mi găsească o profesoară
destul de bună. Am citit cărţile de istorie aflate în posesia lui…
— Ce cărţi?
— În primul rând, toată seria Expuneri, semnată de Barlesha
Lhan.
Jasnah îşi flutură cu dispreţ mâna liberă.
— Abia dacă valorează cât timpul consumat ca să le scrie. E, în
cel mai bun caz, o trecere în revistă a evenimentelor, pe înţelesul
tuturor.
— Îmi cer scuze, Luminăţie.
— Ai lipsuri stânjenitoare. Istoria e cea mai importantă dintre
subartele literare. Ar fi fost de aşteptat ca părinţii tăi să dea dovadă
de o grijă deosebită în acest domeniu, dacă sperau să te trimită la
studiu sub oblăduirea unui istoric de talia mea.
— Împrejurările în care mi-am făcut cererea sunt neobişnuite,
Luminăţie.
— Ignoranţa e rareori neobişnuită, tânără Davar. Cu cât înaintez
în vârstă, cu atât înţeleg mai bine că e starea firească a minţii
omeneşti. Sunt foarte mulţi cei care continuă să se străduiască să-i
apere sacralitatea, aşteptându-se să fim impresionaţi de eforturile
lor.

136
 Shallan roşi din nou. Ştia că avea anumite lipsuri, dar pretenţiile
lui Jasnah erau exagerate. Nu răspunse, continuă doar să meargă
alături de femeia mai înaltă. Oricum, cât de lung putea fi coridorul
ăla? Era atât de emoţionată încât nici măcar nu se uita la picturile pe
lângă care treceau. Îşi continuară drumul, dând un colţ şi
pătrunzând tot mai adânc în inima muntelui.
— Ei, atunci să trecem la ştiinţe, continuă Jasnah, cu nemulţumire
în glas. Ce poţi spune despre tine în privinţa lor?
— Am cunoştinţele fundamentale la care te poţi aştepta, în mod
rezonabil, de la cineva de vârsta mea, răspunse Shallan, pe un ton
mai rigid decât îşi dorise.
— Şi ce înţelegi prin asta?
— Pot să discut cu pricepere despre geografie, geologie, fizică şi
chimie. Am studiat în mod deosebit zoologia şi botanica, iar pe
domeniul tatălui meu mi-am putut continua studiile la un nivel
rezonabil de independenţă. Dar dacă vă aşteptaţi să rezolv Enigma
lui Fabrisan pocnind din degete, bănuiesc că veţi fi dezamăgită.
— N-am dreptul să le cer potenţialelor mele eleve lucruri
rezonabile, tânără Devar?
— Rezonabile? Cerinţele voastre sunt cam tot atât de rezonabile
ca ale Celor Zece Heralzi în Ziua Încercării! Cu tot respectul,
Luminăţie, s-ar părea că le cereţi potenţialelor pupile să fie deja
maestre erudite. Aş putea găsi, în acest oraş, două ardente de
optzeci de ani care ar avea şanse să corespundă pretenţiilor voastre.
Ar putea veni la o întrevede pentru solicitarea unui loc de pupilă,
dacă ar auzi destul de bine ca să vă poată răspunde la întrebări.
— Înţeleg, răspunse Jasnah. Părinţilor tăi le vorbeşti cu aceeaşi

137
ranchiună?
Shallan tresări. În răstimpul petrecut printre marinari devenise
prea slobodă la gură. Bătuse atâta drum doar ca s-o ofenseze pe
Jasnah? Se gândi la fraţii ei sărăciţi, care se străduiau să păstreze
acasă nişte aparenţe firave. Voia să se-ntoarcă la ei înfrântă, după
ce-şi irosise şansele?
— Nu, Luminăţie. Nici vouă n-ar fi trebuit să vă vorbesc astfel.
Îmi cer scuze.
— Ei, măcar eşti destul de umilă ca să-ţi recunoşti greşeala. Cu
toate astea, sunt dezamăgită. De ce-a considerat mama ta că eşti
pregătită să intri sub tutela cuiva?
— Mama a murit când nu eram decât o copilă, Luminăţie.
— Şi tatăl tău s-a însurat, la scurt timp, pentru a doua oară. Cu
Malise Gevelmar, dacă nu mă-nşel.
Faptul că deţinea o asemenea informaţie o făcu pe Shallan să
tresară. Casa Devar era foarte veche, dar puterea şi importanţa ei se
aflau pe treapta de mijloc. Faptul că Jasnah cunoştea numele mamei
vitrege a lui Shallan spunea foarte multe despre ea.
— Mama mea vitregă a murit de curând. Nu ea m-a trimis să vă
fiu pupilă. Am făcut totul din proprie iniţiativă.
— Condoleanţele mele, zise Jasnah. Poate c-ar trebui să fii alături
de tatăl tău, să te ocupi de domeniul lui şi să-i alini suferinţa, în loc
să-mi iroseşti mie timpul.
Bărbaţii care mergeau înaintea lor intrară într-un alt pasaj lateral.
Jasnah şi Shallan îi urmară, pătrunzând într-un coridor mai mic;
avea un covor cu model complicat, roşu cu galben, şi cu oglinzi
atârnate de pereţi.

138
 Shallan se întoarse spre Jasnah.
— Tata n-are nevoie de mine.
Şi, ei bine, spusese un adevăr.
— Dar eu am mare nevoie de Luminăţia Voastră, după cum a
dovedit-o chiar această întrevedere. Dacă ignoranţa vă scârbeşte
atât de mult, puteţi renunţa cu conştiinţa împăcată la ocazia de a mă
scăpa de a mea?
— Am mai făcut-o, tânără Davar. Eşti a douăsprezecea copilă
care-mi cere anul ăsta s-o accept drept pupilă.
„A douăsprezecea?” se miră Shallan. „Într-un singur an?” Îşi
închipuise că femeile se fereau de Jasnah fiindcă ea nu se împăca
deloc cu devoţiunile.
Ajuns la capătul culoarului îngust, grupul trecu de un alt colţ ca
să se pomenească – spre surprinderea lui Shallan – într-un loc unde
din tavan căzuse o bucată imensă de piatră. Lângă ea se aflau cam o
duzină de servitori, unii părând foarte neliniştiţi. Ce se petrecea?
Se vedea că o mare parte din sfărâmături fuseseră deja
îndepărtate, cu toate că golul din tavan se căsca ameninţător. Nu se
deschidea către cer; înaintaseră coborând întruna şi erau probabil la
o mare distanţă sub pământ. Un bolovan masiv, mai înalt decât un
om, căzuse în dreptul unei uşi din stânga. N-aveai cum să pătrunzi
în încăperea de dincolo de el. Shallan avea impresia că din partea
cealaltă se auzeau zgomote. Regele se apropie de piatră şi începu să
vorbească pe un ton liniştitor. Scoase o batistă din buzunar şi-şi
şterse fruntea bătrână.
— Pericolele care te pândesc când locuieşti într-o clădire tăiată
direct în stâncă, spuse Jasnah, înaintând cu paşi mari. Când s-a-

139
ntâmplat asta?
După câte se părea, nu fusese chemată în oraş special în acest
scop; regele profita pur şi simplu de prezenţa ei.
— În timpul ultimei mari furtuni, Luminăţie, zise regele şi clătină
din cap, stârnind tremurul mustăţii sale subţiri şi albe, cu colţurile
atârnând. Arhitecţii palatului ar putea să taie o cale de intrare în
cameră, dar ar dura, şi următoarea mare furtună e programată să ne
lovească peste numai câteva zile. Mai mult, dacă o spargem s-ar
putea să mai cadă o bucată din tavan.
— Credeam că oraşul Kharbranth e apărat de Marile Furtuni,
Maiestate, spuse Shallan, iar Jasnah îi aruncă o privire aspră.
— Oraşul e adăpostit, copilă, răspunse regele. Însă muntele
stâncos din spatele nostru este lovit cu o forţă destul de mare. Pe
panta opusă, furtunile stârnesc uneori avalanşe, şi din acest motiv
se cutremură tot interiorul. Se uită spre tavan. Surpările sunt o
raritate şi noi am crezut zona asta foarte sigură, dar…
— Dar stânca e stâncă, completă Jasnah, şi e greu de spus dacă
imediat sub partea de la suprafaţă se află sau nu o vână slabă.
Studie monolitul căzut din tavan, adăugând:
— O să fie o treabă grea. Probabil c-o să pierd o piatră focală
foarte valoroasă.
— Dacă… începu regele, ştergându-şi din nou fruntea. Dacă am
fi avut o Cristalsabie…
Jasnah îl întrerupse cu o fluturare a mâinii.
— Maiestate, nu încercam să renegociez înţelegerea noastră.
Dreptul de intrare în Palanaeum merită preţul. E de dorit să
trimiteţi pe cineva după nişte cârpe ude. Şi trimiteţi majoritatea

140
servitorilor în cealaltă parte a coridorului. Şi ar fi bine să aşteptaţi
acolo, împreună cu ei.
— Voi rămâne aici, spuse regele, stârnind protestele tuturor
însoţitorilor săi; printre aceştia se număra un bărbat voinic cu o
platoşă de piele, care-i era probabil gardă de corp.
Dar el îşi ridică mâna zbârcită, reducându-i la tăcere.
— N-o să m-ascund ca un laş când nepoata mea e captivă
înăuntru.
Nu era de mirare că părea atât de neliniştit. Jasnah nu mai insistă,
iar Shallan îi citi în ochi că nu-i păsa dacă regele îşi risca viaţa. Şi,
după toate aparenţele, nu se sinchisea nici de viaţa lui Shallan,
fiindcă nu-i ceru să se îndepărteze. Servitorii veniră cu bucăţile de
pânză udă şi le împărţiră. Jasnah o refuză pe ei. Regele şi garda sa
de corp îşi acoperiră cu ale lor nările şi gura.
Shallan luă bucata ei. La ce era bună? Doi servitori strecurară
câteva cârpe umede şi prin spaţiul dintre bolovan şi perete, pentru
cei din interior. După care toţi slujitorii se grăbiră să se îndepărteze.
Jasnah cercetă piatra şi o împunse.
— Tânără Davar, ce metodă ai folosi ca să afli greutatea acestui
bolovan? întrebă ea.
Shallan strânse din ochi.
— Păi, cred că l-aş întreba pe Maiestatea Sa. Probabil că arhitecţii
săi au calculat-o.
Jasnah îşi lăsă capul pe-o parte.
— Un răspuns elegant. Au făcut-o, Maiestate?
— Da, Luminată Kholin, răspunse regele. Are, cu aproximaţie,
cincisprezece mii de kavali.

141
 Jasnah se uită la Shallan.
— Un punct în favoarea ta, tânără Davar. O erudită ştie că n-are
rost să piardă timpul căutând să afle lucruri deja ştiute. O lecţie pe
care eu o uit uneori.
La auzul cuvintelor, Shallan se simţi umflându-se în pene. Avea
deja bănuiala că Jasnah nu împărţea cu uşurinţă astfel de laude.
Asta-nsemna că încă o mai considera o posibilă pupilă?
Jasnah îşi ridică mâna liberă, cu Animmodul strălucindu-i pe
piele. Shallan îşi simţi inima bătând mai repede. Nu mai văzuse pe
nimeni făcând o Animmodelare. Ardenţii erau foarte secretoşi în
privinţa folosirii fabrialelor şi nu ştiuse că tatăl ei avea unul până
când nu-l găsiseră asupra lui. Bineînţeles că acela nu mai funcţiona.
Era unul dintre principalele motive care-o aduseseră acolo.
Nestematele încastrate în Animmodul lui Jasnah erau enorme,
unele dintre cele mai mari pe care le văzuse vreodată Shallan,
fiecare valorând mai multe sfere. Una era cuarţ fumuriu, un cristal
negru, pur. A doua era un diamant. Iar a treia era un rubin. Toate
fuseseră tăiate – o piatră tăiată putea să absoarbă mai multă Lumină
de Furtună – dându-li-se forma unor ovale strălucitoare, cu multe
faţete.
Jasnah închise ochii şi-şi apăsă mâna pe bolovanul căzut. Îşi
înălţă capul, respirând cu încetineală. Pietrele de pe dosul mâinii ei
începură să lucească mult mai puternic, şi mai ales cuarţul fumuriu
căpătă o strălucire atât de mare încât nu-l mai puteai privi.
Shallan îşi ţinu răsuflarea. Nu îndrăznea să facă nimic mai mult
decât să clipească, întipărindu-şi scena în minte. Preţ de-o clipă
îndelungată nu se întâmplă nimic.

142
 Pe urmă auzi un sunet. Scurt. Un zăngănit gros, ca un cor de voci
îndepărtate fredonând, la unison, o singură notă pură.
Mâna lui Jasnah se afundă în piatră.
Piatra dispăru.
O răbufnire de fum negru umplu coridorul. Îndeajuns ca s-o
orbească pe Shallan; părea rezultatul a mii de incendii şi mirosea a
lemn ars. Shallan se grăbi să-şi ridice cârpa udă în dreptul feţei şi
căzu în genunchi. Era ciudat, dar urechile parcă i se înfundaseră, ca
şi cum ar fi coborât de la o mare înălţime. Se văzu nevoită să înghită
în sec ca să le desfunde.
Când începu să lăcrimeze, strânse cu putere din ochi şi-şi ţinu
răsuflarea. Un sunet năvalnic îi inundă urechile.
Şi se stinse. Deschise ochii şi-l văzu pe rege alături de garda lui
de corp, îngrămădiţi unul într-altul şi sprijiniţi de perete, lângă ea.
Fumul încă se mai aduna sub tavan; mirosul puternic i se simţea pe
tot culoarul. Jasnah stătea în picioare, cu ochii încă închişi, fără să
vadă fumul, deşi funinginea i se aşternuse pe faţă şi pe haine.
Lăsase urme şi pe pereţi.
Shallan citise despre astfel de lucruri, dar încă mai era cuprinsă
de o veneraţie vecină cu spaima. Jasnah preschimbase bolovanul în
fum şi, acesta fiind mult mai puţin dens decât piatra, transformarea
îl spulberase dând naştere unei erupţii violente.
Era adevărat; Jasnah chiar avea un Animmod activ. Unul
puternic. Nouă din zece Animmozi puteau face doar câteva
transformări limitate: creau apă şi grâne din stâncă; dădeau naştere
unor construcţii de piatră simple, cu câte o singură încăpere, din aer
sau din pânză. Pentru un Animmod mare, ca al lui Jasnah, toate

143
preschimbările erau posibile. Transforma practic orice substanţă în
oricare alta. În ce hal trebuia să-i fi enervat pe ardenţi faptul că o
relicvă atât de puternică şi de sacră se afla în mâinile cuiva care nu
era dintr-ai lor… Şi încă într-ale unei eretice!
Shallan se ridică împleticindu-se, cu cârpa umedă peste nas şi
gură, respirând astfel un aer umed, dar fără praf. Înghiţi în sec,
fiindcă urechile i se înfundaseră iarăşi în clipa revenirii presiunii la
normal. O clipă mai târziu, regele se repezi în încăperea acum
deschisă. De cealaltă parte a pragului stătea, tuşind, o fetiţă
înconjurată de mai multe dădace şi de alte servitoare. Regele o
strânse în braţe. Era prea tânără ca să aibă o mânecă a modestiei.
Jasnah deschise ochii, clipind des, de parcă, pentru o clipă, n-ar fi
ştiut prea bine unde se afla. Răsuflă adânc, dar nu tuşi. Ba chiar
zâmbi, ca şi cum i-ar fi plăcut mirosul fumului.
Se întoarse către Shallan şi-şi concentră atenţia asupra ei.
— Încă mai aştepţi un răspuns. Mă tem că n-o să-ţi fie pe plac.
— Dar încă mai aveţi să-mi puneţi întrebări, spuse ea,
impunându-şi să fie cutezătoare. Fără-ndoială că n-o să luaţi
hotărârea înainte de a se încheia.
— N-am terminat? întrebă Jasnah, încruntându-se.
— Nu m-aţi întrebat despre toate artele feminine. Aţi lăsat
deoparte pictura şi desenul.
— N-am niciodată cine ştie ce nevoie de ele.
— Dar se înscriu printre arte, insistă Shallan, simţind cum o
cuprindea disperarea; la nimic altceva nu era atât de talentată! Mulţi
sunt de părere că artele vizuale reprezintă culmea rafinamentului.
Mi-am adus mapa. V-aş putea arăta ce ştiu să fac.

144
 Jasnah îşi ţuguie buzele.
— Artele vizuale sunt frivole. Am cântărit faptele, copilă, şi nu te
pot accepta. Îmi pare rău.
Lui Shallan i se strânse inima.
— Maiestate, îi spuse Jasnah regelui, aş vrea să merg la
Palanaeum.
— Acum? se miră regele, mângâindu-şi nepoata. Dar o s-avem
un banchet…
— Vă apreciez oferta, spuse Jasnah, numai că singurul lucru pe
care nu-l am din abundenţă e timpul.
— Puteţi merge, fireşte, încuviinţă regele. O să vă conduc chiar
eu. Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut. Când am auzit că aţi
cerut să vi se permită intrarea…
Continuă să trăncănească, adresându-i-se lui Jasnah, care
străbătea coridorul alături de el fără nicio vorbă, lăsând-o pe Shallan
în urmă.
Ea îşi strânse săculeţul la piept şi lăsă în jos pânza pe care şi-o
ţinuse la gură. Şase luni de urmărire, pentru asta. Strânse cârpa în
pumn, frustrată, şi apa plină de funingine i se prelinse printre
degete. Voia să plângă. Şi probabil că asta ar fi făcut dacă ar mai fi
fost copila de-acum şase luni.
Dar lucrurile se schimbaseră. Ea se schimbase. Dăduse greş, Casa
Davar avea să cadă. Se simţi de două ori mai hotărâtă, deşi nu izbuti
să-şi împiedice câteva lacrimi de frustrare să i se prelingă pe la
colţurile ochilor. Nu intenţiona să renunţe decât dacă Jasnah avea s-
o pună în lanţuri şi să le ceară apoi autorităţilor s-o scoată afară
târâş.

145
 Cu paşi surprinzător de fermi, plecă în aceeaşi direcţie în care
dispăruse prinţesa. Cu şase luni în urmă, Shallan fusese aceea care
le înfăţişase fraţilor săi un plan disperat. Avea să devină eleva lui
Jasnah Kolin, erudita eretică. Nu ca să-şi desăvârşească educaţia.
Nu ca să dobândească prestigiu. Ca să afle unde-şi ţinea
Animmodul.
După care avea să i-l fure.

146
147
 6
PODUL PATRU

„Mi-e frig, mamă, mi-e frig. Mamă? De ce mai aud încă ploaia? O
să se-oprească?”

Culeasă în vevishes 1172, cu 32 de secunde înainte de moarte. Subiectul

a fost o fetiţă ochi-luminoşi, de circa şase ani.

Tvlakv eliberă toţi sclavii din cuşti în acelaşi timp. De data asta
nu se temea că ar fi putut să fugă sau să se revolte – nu când în
spate n-aveau altceva decât pustietatea, iar în faţă erau peste o sută
de mii de oşteni înarmaţi.
Kaladin coborî din căruţă. Se aflau în interiorul uneia dintre
formaţiunile asemănătoare cu craterele, al cărei perete de piatră
zimţată se înălţa chiar spre est. Terenul fusese curăţat de vegetaţie şi
stânca era alunecoasă sub tălpile lui goale. Apa de ploaie se adunase
în toate adânciturile, formând băltoace. Aerul era rece şi curat, iar
soarele strălucea cu putere deşi, în acel ţinut răsăritean, el îşi simţea
întotdeauna pielea jilavă.
Tot ce se vedea în jur vorbea de o armată instalată acolo de multă
vreme; războiul începuse imediat după moartea bătrânului rege, cu
aproape şase ani în urmă. Toată lumea istorisea poveşti despre
noaptea aceea, noaptea când oamenii din triburile parshendi îl
asasinaseră pe Regele Gavilar.
Pe lângă ei treceau grupuri de soldaţi, călăuzindu-se după
148
cercurile trasate în toate răscrucile. Tabăra era înţesată de buncăre
lungi, din piatră, iar corturile erau în număr mai mare decât i se
păruse lui Kaladin când se uitase de sus. Animmozii nu puteau fi
folosiţi ca să creeze absolut toate adăposturile. După duhoarea din
caravana sclavilor, locul acela mirosea bine, abundau izurile
familiare, de piele argăsită şi de arme unse. Însă mulţi soldaţi aveau
o ţinută dezordonată. Nu erau murdari, dar nu păreau nici din cale-
afară de disciplinaţi. Hoinăreau pe câmp în grupuri, cu tunicile
descheiate. Unii îi arătau pe sclavi cu degetul şi-şi băteau joc de ei
cu grosolănie. Asta era oastea unui înalt prinţ? Forţa de elită care
lupta pentru onoarea Alethkarului? Forţa din care îşi dorise să facă
parte?
Bluth şi Tag îl urmăriră cu priviri atente în timp ce intra în rând,
alături de ceilalţi sclavi, dar el nu încercă nimic. Nu era momentul
să-i provoace – văzuse cum se purtau mercenarii când erau
înconjuraţi de soldaţi adevăraţi. Cei doi îşi jucau rolul, mergând cu
pieptul scos în faţă şi cu mâinile pe arme. Îmbrânciră câţiva sclavi ca
să stea la locurile lor, împungându-l pe unul cu o bâtă în pântec şi
înjurându-l cu brutalitate.
De Kaladin se ţineau la distanţă.
— Armata regelui, spuse sclavul de lângă el. Era bărbatul cu
piele întunecată care-i vorbise despre fugă. Credeam c-o să fim
vânduţi pentru lucrul în mină. Ei, aici n-o să fie nicidecum chiar atât
de rău. O să curăţăm latrine sau o să reparăm drumuri.
Ce ciudat, s-aştepţi cu nerăbdare munca în latrine sau sub soarele
fierbinte. Kaladin spera altceva. Spera. Da, descoperise că încă mai
putea să spere. O suliţă în mâinile lui. Un duşman pe care să-l

149
înfrunte. Aşa ar fi putut trăi.
Tvlakv vorbea cu o femeie ochi-luminoşi, care părea o persoană
importantă. Îşi purta părul ridicat, într-o împletitură complicată,
scânteind de ametiste impregnate, iar rochia îi era de un stacojiu
profund. Semăna foarte mult cu Laral, aşa cum ajunsese să arate în
final. Era probabil de al patrulea sau al cincilea dahn, soţia unui
scrib sau a unui ofiţer din tabără.
Tvlakv începu să-şi laude marfa, dar ea ridică o mână delicată.
— Sunt în stare să văd ce cumpăr, negustorule, spuse cu accent
suav, aristocratic. O să-i inspectez singură.
O porni în lungul şirului, însoţită de mai mulţi ostaşi. Avea
rochia croită în stilul nobilimii alethi: o fâşie de mătase de bună
calitate, bine întinsă, urmărind forma părţii de sus a trupului, şi o
fustă lucioasă în partea de jos. Corsajul avea nasturi pe ambele
părţi, din talie până la gât, unde se termina cu un guler îngust,
brodat cu fir de aur. Manşeta mai lungă a mânecii stângi îi ascundea
mâna interzisă. Mama lui Kaladin se mulţumise întotdeauna să
poarte o mânuşă, un obicei care părea, în ochii lui, mult mai practic.
Judecând după figura ei, nu era prea impresionată de ceea ce
vedea.
— Oamenii ăştia sunt pe jumătate morţi de foame şi bolnavi pe
deasupra, spuse ea, luând de la o servitoare tânără o nuia subţire.
Săltă cu ea părul de pe fruntea unui bărbat şi-i privi stigmatul. Ceri
doi broami de smarald pe cap de om?
Tvlakv începu să transpire.
— Poate unul şi jumătate?
— Şi la ce i-aş putea folosi? N-aş lăsa nişte oameni atât de

150
murdari să se apropie de mâncare şi pentru aproape toate celelalte
treburi avem parshi.
— Dacă nobila doamnă nu e mulţumită, pot lua legătura cu alţi
înalţi prinţi…
— Nu, spuse ea, plesnindu-l pe sclavul pe care-l cerceta, când
aceasta se feri de ea. Unu şi un sfert. I-ar putea ajuta pe tăietorii
noştri de lemne din pădurile din nord… Vocea i se stinse când îl
remarcă pe Kaladin. Ia te uită! Asta-i o marfă mai bună decât
ceilalţi.
— M-am gândit că s-ar putea să vă placă, zise Tvlakv,
apropiindu-se de ea. E destul de…
Ea-şi înălţă nuiaua, iar negustorul de sclavi amuţi. Femeia avea o
mică rană pe buză. Puţină rădăcină de cuss i-ar fi fost de folos.
— Dezgoleşte-ţi pieptul, sclavule, porunci ea.
Kaladin se uită în ochii ei albaştri şi nevoia s-o scuipe îl copleşi,
aproape irezistibilă. Dar nu. Nu, nu şi-o putea îngădui. Nu şi când
exista o şansă. Îşi scoase mâinile din veşmântul lui ca un sac, care-i
căzu până-n talie, lăsându-i pieptul la vedere.
În ciuda celor opt luni de sclavie, era mult mai musculos decât
ceilalţi.
— Cam multe cicatrice pentru cineva atât de tânăr, comentă
femeia nobilă, pe un ton meditativ. Eşti soldat?
— Da.
Vântsprenul lui zbură ca o săgeată spre femeie şi îi cercetă faţa.
— Mercenar?
— Din oastea lui Amaram, răspunse Kaladin. Cetăţean de al
doilea nahn.

151
 — Fost cetăţean, se grăbi Tvlakv să se amestece. A…
Ea îl făcu din nou să amuţească, înălţându-şi nuiaua şi privindu-l
cu asprime. Pe urmă întrebuinţă aceeaşi nuia ca să dea părul lui
Kaladin deoparte şi-i inspectă fruntea.
— Glifa shash, spuse pocnind din limbă.
Mai mulţi oşteni din jurul ei se apropiară, cu mâinile pe săbii.
— Acolo de unde vin eu, sclavii care merită aşa ceva sunt pur şi
simplu ucişi.
— Sunt norocoşi, zise Kaladin.
— Şi cum ai ajuns aici?
— Am ucis pe cineva, răspunse el, pregătindu-şi cu grijă
minciunile.
„Vă rog”, îşi zise în gând, adresându-li-se Heralzilor. „Vă rog.”
Trecuse mult timp de când nu se mai rugase pentru nimic.
Femeia îşi înălţă o sprânceană.
— Sunt un criminal, Luminăţie, continuă Kaladin. M-am îmbătat,
am făcut nişte greşeli. Dar pot folosi o suliţă la fel de bine ca orice
alt bărbat. Puneţi-mă în oastea lumninlordului vostru. Lăsaţi-mă să
lupt din nou.
Era o minciună bizară, dar ea nu l-ar fi lăsat niciodată să lupte
dacă l-ar fi crezut dezertor. Era mai bine să creadă că i se-ntâmplase
să ucidă pe cineva.
„Vă rog”… îşi zise în gând. Să fie din nou oştean i se părea,
deodată, cel mai măreţ lucru pe care şi-l dorise vreodată. Ar fi fost
cu mult mai bine să moară pe câmpul de luptă decât să-şi irosească
viaţa vărsând oale de noapte.
Aflat într-o parte, Tvlakv veni lângă femeia ochi-luminoşi. Îi

152
aruncă o privire lui Kaladin şi oftă.
— E dezertor, Luminăţie. Nu-i daţi crezare.
„Nu!” Kaladin simţea cum o răbufnire de furie arzătoare îi
mistuia speranţele. Îşi înălţă mâinile către Tvlakv. Avea să-l gâtuie
pe şobolanul ăla şi…
Ceva îl pocni peste spate. Gemu, se împletici şi căzu într-un
genunchi. Nobila doamnă se retrase cu un pas, ducându-şi,
alarmată, mâna interzisă la piept. Un oştean îl înşfăcă pe Kaladin şi-
l ridică din nou în picioare.
— Ei, spuse ea, într-un târziu. Păcat.
— Pot să lupt, gemu Kaladin, străduindu-se să-şi înfrângă
durerea. Daţi-mi o suliţă. Lăsaţi-mă să…
Ea îl întrerupse ridicându-şi nuiaua.
— Luminăţie, se amestecă din nou Tvlakv, ferindu-se să-
ntâlnească privirea lui Kaladin, eu unul nu i-aş încredinţa niciodată
o armă. E adevărat că e un ucigaş, dar se ştie şi că e nesupus şi
conduce revolte împotriva stăpânilor săi. Aş fi putut să vi-l vând
drept soldat condamnat. Dar conştiinţa nu mi-o îngăduie, adăugă
şovăind. E posibil să fi corupt toţi sclavii din căruţa lui, vorbindu-le
de evadare. Onoarea îmi cere să vă spun şi asta.
Kaladin scrâşni din dinţi. Era tentat să-ncerce să-l doboare pe
soldatul din spatele lui, să-i ia suliţa şi să-şi trăiască ultimele clipe
împlântându-i-o lui Tvlakv în burdihanul umflat. De ce? Ce-i păsa
negustorului de sclavi cum avea să fie tratat el în armata aia?
„N-ar fi trebuit să-i rup harta”, îşi zise. „Pentru răutate îţi
primeşti răsplata mult mai des decât pentru bunătate.” Era una
dintre zicalele tatălui lui.

153
 Femeia dădu din cap şi trecu mai departe.
— Arată-mi-i pe toţi. O să-i iau totuşi, datorită sincerităţii tale.
Avem nevoie de podari noi.
Tvlakv dădu din cap, cu nerăbdare. Înainte de a se îndepărta,
şovăi şi se aplecă spre Kaladin.
— Nu pot avea încredere c-o să te porţi cum se cuvine. Iar
oamenii din armata asta îi învinovăţesc pe negustorii care nu le
dezvăluie tot ce ştiu. Îmi… pare rău.
Şi cu asta se grăbi să plece.
Kaladin mormăi din fundul gâtului, apoi se smuci din mâinile
soldaţilor, dar rămase în şir. Fie şi aşa. Să taie copaci, să construiască
poduri, să lupte în oaste. Nu conta. Avea să-şi ducă viaţa mai
departe. Îi luaseră libertatea, familia, prietenii şi visurile, la care
ţinea mai presus de orice. Nu mai aveau ce să-i facă. După inspecţie,
doamna nobilă luă o planşetă de scris de la servitoarea ei şi notă în
grabă câteva lucruri. Tvlakv îi întinse un registru cu detalii despre
plăţile datoriilor de sclavi. Kaladin trase cu ochiul; scria că nimeni
nu plătise nimic. Poate că negustorul minţea în privinţa cifrelor. Nu
era greu de crezut.
De data asta, el unul avea să lase, probabil, tot ce i se cuvenea să
meargă la plata datoriei. Ca să se-agite ei văzând că le descoperise
înşelăciunea. Ce-aveau să facă în momentul când răscumpărarea
avea să fie aproape achitată? Probabil că n-o să afle niciodată – în
funcţie de mărimea câştigului podarilor, de clipa aceea îl puteau
despărţi între zece şi cincizeci de ani.
Femeia ochi-luminoşi trimise cea mai mare parte a sclavilor la
pădure. Pe cinci-şase dintre cei mai sfrijiţi îi hărăzi muncii în sălile

154
de mese, în ciuda spuselor ei de mai înainte.
— Ăştia zece, adăugă apoi, înălţându-şi nuiaua ca s-arate către
Kaladin şi către ceilalţi din căruţa lui. Duceţi-i la cetele de podari.
Spuneţi-le lui Lamaril şi Gaz că pentru cel înalt trebuie un tratament
special.
Oştenii râseră şi unul începu să-mpingă grupul de sclavi pe
potecă. Kaladin răbdă în tăcere; oamenii ăia n-aveau de ce să se
poarte cu blândeţe, iar el nu voia să le dea niciun motiv ca să devină
mai brutali. Dacă soldaţii-cetăţeni urau pe cineva mai mult decât pe
mercenari, atunci îi urau pe dezertori.
Pe drum, nu putu să nu observe stindardul care flutura deasupra
taberei. Purta acelaşi simbol ca tunicile ostaşilor: o pereche de glife
galbene, de forma unui turn şi a unui ciocan, pe un fond verde-
închis. Era steagul înaltului Prinţ Sadeas, stăpânul suprem al
ţinutului natal al lui Kaladin. Ce-l adusese tocmai acolo, ironia sorţii
sau destinul?
Toţi soldaţii, chiar şi cei care păreau să fie de strajă, trândăveau
nepăsători, iar aleile taberei erau pline de gunoaie. Însoţitorii
obişnuiţi ai soldaţilor mişunau din belşug: prostituate, servitoare,
dogari, lumânărari şi grăjdari. Pe aleile a ceea ce era pe jumătate
tabără militară şi pe jumătate oraş alergau până şi copii.
Şi mai erau şi parshi. Cărau apă şi saci, săpau şanţuri. Asta îl
surprinse. Nu luptau împotriva parshilor? Nu se temeau că aceia
care-i slujeau s-ar fi putut revolta? Se părea că nu. Munceau cu
aceeaşi docilitate ca parshii din Vatra-de-Piatră. Poate că avea sens.
În armatele de-acasă, alethii se luptau cu alţi alethi, aşa că de ce n-ar
fost parshi în ambele tabere ale acelei bătălii?

155
 Soldaţii îl duseră pe Kaladin până în nordul bivuacului, ceea ce le
luă destul timp. Deşi toate barăcile de piatră create de Animmozi
erau identice, porţiunea din marginea taberei avea o înfăţişare
aparte, ciobită, ca a munţilor colţuroşi. Obiceiuri vechi îl făcură să
memoreze drumul. În locul acela, impozantul zid circular fusese
măcinat de nenumărate mari furtuni, oferind o privelişte clară
asupra ţinutului din est. Peticul de pământ nezăgăzuit putea fi o
zonă foarte bună pentru adunarea şi pregătirea armatei înainte de a
coborî panta către Câmpiile Sfărâmate.
Marginea de nord adăpostea un subcampament alcătuit din
câteva zeci de barăci, în mijlocul căruia se afla un depozit pentru
lemn de construcţie, înţesat de dulgheri. Făceau bucăţi trunchiurile
unora dintre cei mai viguroşi copaci pe care-i văzuse Kaladin pe
şesul din afara taberei; îi jupuiau de scoarţa fibroasă şi îi tăiau cu
ferăstraiele, transformându-i în scânduri. Acestea erau luate în
primire de un alt grup, care le asambla în construcţii de mari
dimensiuni.
— O să fim dulgheri? întrebă Kaladin.
Unul dintre soldaţi râse cu brutalitate.
— O să vă alăturaţi echipelor de podari.
Îi arătă un grup de bărbaţi cu înfăţişare jalnică, aşezaţi pe
bolovanii din umbra unei barăci, unde mâncau cu degetele din
castroane de lemn. Mâncarea semăna deprimant de mult cu zeama
cu care-i hrănise Tvlakv.
Un oştean îl împinse din nou pe Kaladin, iar el se împletici în
josul unei pante line şi ajunse în celălalt capăt al taberei. Ceilalţi
nouă sclavi îl urmară, mânaţi de soldaţi. Niciunul dintre bărbaţii

156
aşezaţi în jurul barăcilor nu le aruncă vreo privire. Purtau pantaloni
simpli şi veste de piele, unii peste cămăşi murdare, încheiate cu
şireturi, iar alţii pe pieptul gol. Jalnicul grup posomorât nu arăta cu
mult mai grozav decât sclavii, deşi oamenii păreau într-o formă
fizică mai bună.
— Recruţi noi, Gaz, strigă un oştean.
Un bărbat trândăvea la umbră, la o oarecare distanţă de cei care
mâncau. Se întoarse, arătându-şi faţa atât de plină de cicatrice, încât
barba îi creştea în petice. Îi lipsea un ochi – celălalt era căprui – şi nu
se ostenise să-şi acopere golul. Nodurile albe de pe umerii lui
spuneau că era sergent şi avea acea fărâmă de asprime pe care
Kaladin învăţase s-o asocieze cu un cunoscător al propriului rost pe
un câmp de luptă.
— Creaturile astea sfrijite? întrebă Gaz, mestecând ceva în timp
ce se apropia. Ăştia abia pot opri o săgeată.
Soldatul de lângă Kaladin ridică din umeri şi-l mai îmbrânci o
dată înainte, inutil.
— Luminata Hashal a spus să faci ceva deosebit cu ăsta. Pe
ceilalţi îi poţi folosi cum te duce mintea.
Oşteanul dădu apoi din cap către însoţitorii săi şi prinseră cu toţii
să se îndepărteze cu paşi iuţi.
Gaz inspectă sclavii pe rând. Pe Kaladin îl lăsă la urmă.
— Am pregătire militară, spuse el. Din oastea înaltului Lord
Amaram.
— Drept să-ţi spun, puţin îmi pasă, îl întrerupse Gaz, scuipând
într-o parte ceva întunecat la culoare.
Kaladin şovăi.

157
 — Când Amaram…
— Repeţi întruna numele ăsta, se răsti Gaz. Ai luptat sub
comanda vreunui lord fără importanţă, nu? Şi te-aştepţi să fiu
impresionat?
Kaladin oftă. Mai întâlnise oameni de soiul lui, sergenţi cu
însărcinări mărunte, fără nicio speranţă de avansare. Singura lor
plăcere era autoritatea asupra unora încă mai jalnici. Bine, fie şi aşa.
— Ai stigmatul sclaviei. Mă-ndoiesc c-ai ţinut vreodată o suliţă-n
mână. Oricum, va trebui să binevoieşti să ni te alături, Înălţimea Ta.
Vântsprena lui Kaladin zbură iute spre Gaz şi-l cercetă, apoi
închise un ochi, imitându-l. Dintr-un anumit motiv, vederea ei
aduse pe buzele lui Kaladin un zâmbet. Gaz i-l înţelese greşit. Se
încruntă şi făcu un pas către el, ţintuindu-l cu degetul.
În clipa aceea, în întreaga tabără răsună, puternic, un cor de
sunete de corn. Dulgherii îşi ridicară privirile, iar soldaţii care-l
călăuziseră pe Kaladin o rupseră la fugă spre centrul taberei. Sclavii
din spatele lui aruncară în jur priviri neliniştite.
— Părinte al Furtunii! înjură Gaz. Podari! Sus, sus, mocofanilor!
Îi lovi cu piciorul pe câţiva dintre bărbaţii care mâncau. Toţi îşi
aruncară castroanele şi se grăbiră să se ridice. În locul cizmelor pe
care-ar fi trebuit să le poarte, erau încălţaţi cu nişte sandale simple.
— Ei, Înălţimea Ta, zise Gaz, arătând spre Kaladin.
— N-am spus că…
— Puţin îmi pasă ce blestemăţie ai spus! Eşti la Podul Patru, zise
şi îi arătă un grup de podari care se-ndepărta. Voi, ceilalţi, aşteptaţi
aici. Vă-mpart mai târziu. Mişcă, sau o să te văd atârnat de călcâie.
Kaladin ridică din umeri şi alergă după grupul care-i fusese

158
arătat. Era unul dintre multele care se revărsau din barăci sau se
adunau de pe alei. Păreau să fie o grămadă. Vreo cincizeci de barăci
cu – probabil – câte douăzeci sau treizeci de oameni în fiecare…
însemna că-n armata aia erau tot atât de mulţi podari câţi oşteni
numărase întreaga oaste a lui Amaram.
Grupul lui Kaladin traversă tabăra, strecurându-se printre
scânduri şi mormane de rumeguş şi se îndreptă către una dintre
imensele construcţii din lemn. Una care trecuse, evident, prin mai
multe mari furtuni şi bătălii. Adânciturile şi găurile de pe întreaga
lungime păreau urme lăsate de loviturile săgeţilor. Poate că era un
pod şi de-asta se numeau podari?
„Da”, îşi spuse Kaladin. Era într-adevăr un pod de lemn, de
aproape cinci stânjeni lungime şi lat de unul. În părţile din faţă şi
din spate cobora în pantă şi n-avea balustrade. Lemnul era gros, iar
cele mai late scânduri treceau prin centru, susţinându-l. Patruzeci
sau cincizeci de poduri se înşirau unul lângă altul. Poate câte unul
pentru fiecare baracă, adică pentru fiecare echipă de podari? Lângă
ele se adunau vreo douăzeci de echipe.
Gaz îşi găsise un scut de lemn şi o bâtă lucioasă, dar pentru
ceilalţi nu exista niciuna, nici alta. Inspectă în grabă toate echipele.
Lângă Podul Patru se opri, şovăind.
— Unde vă e şeful? întrebă.
— Mort, răspunse un podar. S-a aruncat azi-noapte în Hăul
Onoarei.
Gaz înjură.
— Nu sunteţi în stare să păstraţi un şef de pod nici măcar o
săptămână? Dar-ar Furtuna! Aliniaţi-vă; o s-alerg pe lângă voi.

159
Ascultaţi comenzile mele. O s-alegem alt şef de pod după ce vedem
cine supravieţuieşte. Înălţimea Ta, treci în partea din spate, zise
arătând cu degetul spre Kaladin. Ceilalţi, mişcaţi-vă! Lovi-v-ar
Furtuna, nu mai vreau să primesc mustrări din pricina voastră,
idioţilor! Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă!
Ceilalţi trecuseră la treabă. Kaladin n-avu de ales, se îndreptă
spre canalul deschis din spatele podului. Apreciase greşit numărul
oamenilor; se părea că era nevoie de treizeci şi cinci sau chiar
patruzeci pentru fiecare pod. De-a latul era loc pentru cinci bărbaţi –
trei dedesubt şi câte unul în fiecare parte –, iar de-a lungul încăpeau
opt, deşi în echipa lui nu erau destui oameni pentru fiecare poziţie.
Ajută la ridicarea podului în aer. Probabil că era făcut dintr-un
lemn foarte uşor, dar greutatea lui îţi aducea totuşi pe buze toate
blestemele care pomeneau Furtuna. Kaladin gemu, luptându-se să-l
ridice ca să se strecoare apoi dedesubt. Alţii se repeziră să umple
golurile de pe toată lungimea construcţiei, pe care şi-o coborâră apoi
încet pe umeri. Măcar pe fund existau bare de lemn în chip de
mânere.
Ceilalţi bărbaţi aveau pe umerii vestelor bucăţi de material care
micşorau apăsarea şi le ajustau înălţimea, apropiind-o de cea
necesară pentru susţinere. Kaladin nu primise vestă, aşa că
suporturile de lemn îi săpau direct în carne. Nu vedea nimic; exista
o scobitură pentru cap, dar privirea nu putea străbate prin lemnul
care-l înconjura din toate părţile. Podarii de pe laturi vedeau mai
bine; îşi imagină că locurile acelea erau râvnite de toată lumea.
Lemnul mirosea a ulei şi a sudoare.
— Daţi-i drumul! se auzi, din afară, vocea înăbuşită a lui Gaz.

160
 Kaladin gemu când echipa se puse în mişcare, alergând uşor. Nu
vedea pe unde mergea şi se strădui din răsputeri să nu se împiedice
când grupul începu să coboare panta din est, către Câmpiile
Sfărâmate. În scurtă vreme începu să transpire din belşug şi să
înjure pe tăcute, cu lemnul frecându-i-se de pielea umerilor şi
adâncindu-i-se în carnea lor. Începea deja să sângereze.
— Biet neghiob, se auzi o voce dintr-o parte.
Kaladin se uită în dreapta, dar mânerul de lemn nu-l lăsa să vadă
nimic.
— Cu mine… zise el gâfâind? Cu mine vorbeşti?
— N-ar fi trebuit să-l insulţi pe Gaz, răspunse celălalt, cu vocea
sunându-i găunos. Uneori îi lasă pe nou-veniţi pe unul dintre
şirurile din margine. Uneori.
Kaladin încercă să răspundă, dar deja gâfâia prea tare, făcând
mari eforturi să respire. Se crezuse într-o formă mai bună, dar îşi
petrecuse opt luni mâncând lături, încasând bătăi şi stând în timpul
furtunilor în pivniţe în care se infiltra apa, în şoproane cu noroi pe
jos sau în cuşti. Aproape că nu mai era acelaşi om.
— Răsuflă adânc, îl sfătui glasul înăbuşit. Concentrează-te asupra
paşilor. Numără-i. Asta ajută.
El ascultă sfatul. Auzea celelalte echipe de podari alergând
alături de ei. În spate răsunau zgomotele familiare ale oştenilor în
marş şi ale copitelor lovind în piatră. Armata venea pe urmele lor.
Din sol creşteau muguri-de-stâncă şi coajă-de-piatră, făcându-l să
se împiedice. Câmpiile Sfărâmate păreau ciopârţite, zgrunţuroase şi
despicate, pline de colţi de stâncă şi de lespezi de piatră. De aceea
nu-şi puseseră podurile pe roţi – pe un teren atât de accidentat

161
hamalii erau, probabil, mult mai iuţi.
În scurt timp, Kaladin se trezi cu tălpile zdrobite şi sfâşiate. Nu
putuseră să-i dea nişte încălţări? Îşi încordă fălcile, înfruntând
durerea, şi merse mai departe. Nu era decât o altă însărcinare. Avea
să continue şi avea să supravieţuiască.
O bufnitură. Simţi lemn sub picioare. Un pod, unul permanent,
traversa golul dintre două platouri ale Câmpiilor Sfărâmate. Grupul
îl traversă în câteva secunde şi tălpile îi ajunseră din nou pe piatră.
— Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă! zbieră Gaz. Lovi-v-ar furtuna, mergeţi
înainte!
Continuară să alerge în vreme ce armata trecea pe podul rămas în
urma lor, sute de cizme răsunând pe lemn. În scurtă vreme, sângele
şiroia în josul umerilor lui Kaladin. Fiecare răsuflare era o tortură,
iar durerea din coaste devenise chinuitoare. Îi auzea pe ceilalţi
gâfâind, sunetele călătoreau prin spaţiul închis de sub pod. Aşadar
nu era singurul. Spera c-aveau s-ajungă la destinaţie în curând.
Dar spera zadarnic.
Următoarea oră se dovedi o adevărată tortură. Una mai cumplită
decât toate bătăile pe care le încasase de când îşi pierduse libertatea,
decât toate rănile cu care se alesese pe câmpul de luptă. Marşul
părea fără sfârşit. Îşi aducea vag aminte că văzuse podurile fixe
când se uitase în jos, către câmpii, din căruţa cu sclavi. Uneau
platourile acolo unde golurile erau mai uşor de acoperit, nu în cele
mai avantajoase locuri pentru călători. Ceea ce însemna ocoluri
către nord sau către sud, înainte de a putea continua drumul spre
est.
Podarii bodogăneau, blestemau şi gemeau, apoi amuţeau.

162
Traversau pod după pod, platou după platou. Kaladin nu vedea
niciodată prea bine vreunul dintre goluri. Continua doar să alerge
mai departe. Tot mai departe. Nu-şi mai simţea picioarele. Dar
continua să alerge. Ştia cumva că, dacă s-ar fi oprit, ar fi fost bătut.
Avea impresia că, pe umeri, carnea îi fusese răzuită până la os.
Încercă să-şi numere paşii, dar până şi pentru asta era prea istovit.
Însă nu încetă s-alerge.
În cele din urmă, din fericire, Gaz le ordonă să se oprească.
Kaladin strânse din ochi şi rămase locului, împleticindu-se şi fiind
cât pe-aci să se prăbuşească.
— Ridicaţi! urlă Gaz.
Bărbaţii săltară podul şi, după ce-l susţinuseră atât de mult
rămânând în aceeaşi poziţie, mişcarea îi solicită intens braţele lui
Kaladin.
— Coborâţi-l!
Păşiră cu toţii în lateral şi cei de dedesubt ieşiră şi apucară de
mânerele din părţi. Era dificil şi stăteau în poziţii incomode, dar se
părea c-o mai făcuseră în repetate rânduri. Izbutiră să coboare
podul pe pământ fără să-l răstoarne.
— Împingeţi!
Kaladin se retrase năucit şi împleticindu-se iarăşi, în vreme ce
restul podarilor împingeau în mânerele lor aflate pe laturile sau în
spatele podului. Erau pe marginea unei spărturi fără pod
permanent. De o parte şi de alta, celelalte echipe îşi împingeau
propriile poduri.
Se uită peste umăr. Armata era alcătuită din două mii de oameni
înveşmântaţi în două culori: verde intens şi alb curat. O mie două

163
sute de suliţaşi ochi-întunecaţi şi câteva sute de călăreţi pe cai
excelenţi, de mare valoare. În spatele lor se afla un grup numeros de
pedestraşi ochi-luminoşi, cu armuri groase, ghioage imense şi
scuturi pătrate, de oţel.
Se părea că aleseseră intenţionat un loc unde spărtura era
îngustă, iar primul platou se înălţa cu puţin deasupra celui de-al
doilea. Lungimea podului era de două ori cât lăţimea golului. Gaz îl
înjură, iar Kaladin li se alătură celorlalţi şi împinse alături de ei
podul care aluneca scrâşnind pe terenul accidentat. După ce căzu cu
zgomot surd de cealaltă parte a abisului, găsindu-şi locul potrivit,
podarii se retraseră şi lăsară cavaleria să traverseze.
Kaladin era prea obosit ca să-i privească. Se prăbuşi pe bolovani
şi rămase aşa, zăcând pe spate şi ascultând tropăitul soldaţilor care
treceau podul. Îşi rostogoli capul pe-o parte. Şi ceilalţi podari se
întinseseră. Gaz mergea printre echipe clătinând din cap, cu scutul
atârnat de spate şi bombănind întruna că nu erau buni de nimic.
Kaladin tânjea să zacă aşa, cu ochii la cer, uitând de existenţa
lumii. Însă instrucţia de care avusese parte îl avertiza că astfel s-ar fi
putut alege cu nişte cârcei. Ceea ce ar fi îngreunat şi mai mult
drumul de întoarcere. Instrucţia…
Îi aparţinea unui alt om, dintr-un alt timp. Era aproape ca şi cum
s-ar fi petrecut în zilele umbrei. Dar, chiar dacă era posibil să nu mai
fie el însuşi, Kaladin încă mai putea să-şi dea atenţie lui însuşi.
Aşa că gemu, se sili să se ridice în capul oaselor şi începu să-şi
frece muşchii. Soldaţii traversau podul în şiruri de câte patru, cu
suliţele ridicate, cu scuturile în faţă. Gaz îi privea cu o invidie
bătătoare la ochi şi cu vântsprena lui Kaladin dansându-i în jurul

164
capului. În ciuda oboselii, el se simţi pentru o clipă cuprins de
gelozie. De ce-l sâcâia pe palavragiul ăla în loc să-l sâcâie pe el?
Câteva minute mai târziu, Gaz îl zări pe Kaladin şi îl fixă
încruntându-se.
— Se-ntreabă de ce nu zaci pe spate, spuse o voce cunoscută.
Bărbatul care alergase alături de el stătea întins alături, uitându-
se la cer. Era mai bătrân, cu părul încărunţit, iar faţa prelungă, cu
pielea parcă tăbăcită, îi completa vocea blajină. Părea tot atât de
ostenit cum se simţea Kaladin.
Acesta continuă să-şi frece picioarele, ignorându-l ostentativ pe
Gaz. Pe urmă rupse câteva bucăţi din îmbrăcămintea lui ca un sac
şi-şi bandajă tălpile şi umerii. Din fericire, de când era sclav se
învăţase să umble desculţ, aşa că rănile nu erau grave.
Când termină, ultimul pedestraş trecuse podul. Urmară mai
mulţi ochi-luminoşi călare, în armuri sclipitoare. În mijlocul lor
călărea un bărbat într-o Cristalarmură magnifică, de un roşu
strălucitor. Nu semăna cu cea pe care-o mai văzuse Kaladin – se
spunea că oricare dintre ele era o operă de artă unică – dar crea
aceeaşi impresie. Bogat ornamentată, din plăci împletite, cu un coif
superb, cu viziera ridicată.
O armură care părea, cumva, străină. Fusese făurită într-un alt ev,
într-o vreme când prin Roshar cutreierau zeii.
— Ăla e regele? întrebă Kaladin.
Podarul cu faţa tăbăcită râse, obosit.
— Am vrea noi.
Kaladin se întoarse spre el, încruntându-se.
— Dacă ar fi regele, îl lămuri podarul, ar însemna că facem parte

165
din oastea Luminlordului Dalinar.
Lui Kaladin numele îi sună oarecum cunoscut.
— E un înalt prinţ, nu-i aşa? Unchiul regelui.
— Da. Cel mai bun dintre bărbaţi, cel mai demn de respect
Cristalpurtător din toată armata regelui. Se spune că nu-şi încalcă
niciodată cuvântul.
Kaladin pufni dispreţuitor. Cam acelaşi lucru se spunea şi despre
Amaram.
— Ar trebui să-ţi doreşti să faci parte din forţele înaltului Prinţ
Dalinar, flăcăule, spuse bărbatul mai vârstnic. El nu foloseşte echipe
de podari. Cel puţin nu ca astea.
— Gata, cremlingilor! zbieră Gaz. În picioare!
Podarii gemură şi se ridicară împleticindu-se. Kaladin oftă.
Puţina odihnă fusese de-ajuns doar ca să-şi dea seama cât de istovit
era.
— O să fac cale-ntoarsă bucuros, mormăi.
— Cale-ntoarsă? se miră podarul cu pielea tăbăcită.
— Nu mergem înapoi?
Prietenul lui râse strâmb, pe înfundate.
— Flăcăule, nici măcar n-am ajuns unde trebuia. Şi pentru asta
trebuie să te bucuri. La sosire e cel mai rău.
Şi aşa începu a doua parte coşmarului. Trecură podul, îl traseră
după ei, apoi şi-l săltară iarăşi pe umerii îndureraţi. Traversară
platoul în fugă. În capătul celălalt, coborâră iarăşi podul, peste un
alt gol. Armata îl traversă, apoi îl cărară din nou.
Totul se repetă de vreo douăsprezece ori. Se puteau odihni între
două transporturi, dar Kaladin avea dureri aşa de mari şi era atât de

166
istovit încât scurtele întreruperi nu-i erau de-ajuns. De fiecare dată,
abia izbutea să-şi tragă răsuflarea înainte de a fi silit să ridice din
nou podul.
Li se cerea să se mişte repede. Erau lăsaţi să se odihnească în
vreme ce traversa armata, dar erau nevoiţi să recupereze timpul
pierdut alergând pe platouri – treceau pe lângă şirurile de soldaţi –
ca să ajungă la următoarea spărtură înaintea lor. La un moment dat,
prietenul lui cu faţa tăbăcită îi spuse că, dacă nu-şi puneau podul la
locul lui destul de repede, la întoarcerea în tabără aveau să fie
pedepsiţi prin biciuire.
Gaz dădea ordine, îi înjura pe podari, îi lovea cu piciorul când se
mişcau prea încet, dar nu muncea niciodată cu adevărat. În scurt
timp, Kaladin prinse să nutrească o ură clocotitoare împotriva
bărbatului uscăţiv, cu faţa plină de cicatrice. Era bizar; nu-şi mai
urâse niciodată vreun sergent. Era datoria lor să-njure oamenii, să le
dea un motiv pentru înaintare.
Însă nu asta-l măcina pe Kaladin. Gaz îl trimisese să care podul
fără sandale şi fără vestă. Cu toate bandajele sale, avea să aibă
cicatrice după munca din ziua aceea. În dimineaţa următoare avea
să fie prea învineţit şi prea ţeapăn ca să poată merge.
Gaz se purtase ca un tiran de duzină. Pusese misiunea în pericol,
riscând să piardă un cărăuş, numai din pricina unei furii de
moment.
„Un om cu furtună-n sânge”, îşi zise Kaladin, folosindu-se de ura
împotriva lui Gaz ca să poată face faţă întregului calvar. În mai
multe rânduri i se întâmplase să se prăbuşească după ce împinsese
podul la locul său şi avea impresia că n-o să se mai poată ridica din

167
nou în picioare. Dar izbutea cumva s-o facă, ori de câte ori le ordona
Gaz. Altminteri ar fi-nsemnat să-l lase pe el să câştige.
De ce trebuiau să treacă prin toate astea? Care era scopul? De ce
alergau atât? Erau datori să-şi apere podul, povara preţioasă,
încărcătura. Erau datori să-l ridice spre cer şi să alerge, erau datori
să…
Începea să delireze. Picioarele, fuga. Un, doi, un, doi, un, doi.
— Staţi!
Se opri.
— Ridicaţi!
Îşi înălţă braţele.
— Coborâţi!
Făcu un pas înapoi şi lăsă podul în jos.
— Împingeţi!
Împinse podul.
„Muriţi!”
Ultimul ordin îi aparţinea, îl dădea de fiecare dată. Se prăbuşi pe
solul pietros şi un mugur-de-stâncă se grăbi să-şi retragă lujerii când
i-i atinse. Închise ochii, nemaifiind în stare să-şi facă griji din cauza
cârceilor. Intră în transă, ca şi cum ar fi fost pe jumătate adormit –
doar pentru o clipă, sau aşa i se păru lui.
— Sus!
Se ridică în picioare, clătinându-se pe tălpile însângerate.
— Traversaţi!
Trecu podul, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, la hăul
în care-ţi puteai găsi moartea.
— Trageţi!

168
 Înşfăcă un mâner şi trase podul peste prăpastie, în urma lui.
— Schimbaţi!
Îşi îndreptă spatele, năucit. Nu înţelegea ordinul. Gaz nu-l mai
dăduse până atunci. Soldaţii intrau în rânduri, punându-se în
mişcare cu acel amestec de uşoară spaimă şi de destindere forţată pe
care-l simţeai adesea înainte de o luptă. Câţiva presimţiospreni – ca
nişte spirale roşii crescute din pământ pentru a biciui văzduhul –
prinseră să încolţească din stâncă şi să fluture printre oşteni.
O luptă?
Gaz îl prinse de umeri şi-l îmbrânci către partea din faţă a
podului.
— Ăsta-i momentul în care nou-veniţii trec în faţă, Înălţimea Ta.
Sergentul îi zâmbi cu răutate.
Neînţelegând nimic, Kaladin ridică podul odată cu ceilalţi,
săltându-şi-l deasupra capului. Mânerele erau şi aici la fel, dar
primul rând avea o deschidere în dreptul feţei, o crăpătură care-i
îngăduia să vadă. Toţi podarii îşi schimbaseră locurile, cei care
alergaseră în faţă trecuseră în spate, iar cei din faţă – printre care se
numărau Kaladin şi bărbatul cu faţa tăbăcită – ajunseseră în rândul
întâi.
Nu întrebă care era motivul. Nu-i păsa. Însă îi plăcea în faţă; era
mai uşor să alerge văzând ce se afla înaintea lui.
Pe platouri, peisajul era ca în orice alt ţinut al furtunilor violente;
petice de iarbă ici şi colo, dar piatra era prea tare pentru ca
seminţele ei să se poată îngropa pe deplin. Mugurii-de-stâncă
apăreau mai des, creşteau pe întregul platou ca nişte băşici, imitaţii
ale pietroaielor de dimensiunea unui cap de om. Mulţi erau

169
despicaţi şi-şi târau în afară lujerii ca nişte limbi groase, verzi.
Câţiva chiar înfloriseră.
După atât de multe ore în care răsuflase cu greu în spaţiul
înăbuşitor de sub pod, alergarea în rândul din faţă era aproape
relaxantă. De ce-i dăduseră unui nou-venit un loc atât de bun?
— Talenelat’Elin, purtător al tuturor chinurilor, spuse bărbatul
din dreapta lui, cu groază în glas. O să fie una urâtă! Sunt aliniaţi
deja! O să iasă urât!
Kaladin clipi şi-şi îndreptă atenţia către spărtura de care se
apropiau. De partea cealaltă a golului stătea un şir de bărbaţi cu
pielea marmorată, stacojiu cu negru. Purtau armuri ciudate, de un
portocaliu-ruginiu, care le acopereau antebraţele, piepturile,
capetele şi picioarele. Mintea lui amorţită avu nevoie de câteva
secunde ca să priceapă.
Parshendi.
Nu semănau cu lucrătorii parshi obişnuiţi. Erau mult mai
musculoşi, mult mai masivi. Aveau soldaţi voinici şi purtau cu toţii
câte o armă agăţată în spate. Mulţi aveau bărbi de un roşu-închis
combinat cu negru, în care stăteau agăţate sfărâmături de piatră, pe
când obrajii altora erau perfect raşi.
Sub ochii lui Kaladin, primul rând de parshendi îngenunche.
Aveau arcuri scurte, în care-şi potriviseră deja săgeţile. Nu arcuri
lungi, construite ca să trimită săgeţile în sus şi la distanţă. Erau
scurte, încovoiate, făcute să tragă în linie dreaptă, repede şi cu forţă.
Excelente dacă voiai să ucizi un grup de podari înainte de-a apuca
să-şi aşeze podul.
„La sosire e cel mai rău…”

170
 În clipa aceea începea, în cele din urmă, adevăratul coşmar.
Gaz rămase în urmă, strigând către echipele purtătoare de poduri
să meargă mai departe. Toate instinctele lui Kaladin se revoltau,
cerându-i să iasă din bătaia săgeţilor, dar inerţia podului îl silea să
înainteze. Îl silea să intre drept în gura fiarei cu dinţii gata să i se
închidă, clănţănind.
Oboseala şi durerile lui Kaladin dispărură. Era şocat şi în alertă.
Podurile se avântară înainte, cu oamenii de sub ele ţipând în timp
ce alergau. Către moarte.
Arcurile se destinseră.
Primul val îl ucise pe prietenul lui Kaladin, bărbatul cu faţa
tăbăcită, doborându-l cu trei săgeţi. Căzu şi cel din stânga lui
Kaladin – el nici măcar nu-i văzuse faţa. Se prăbuşi cu un urlet şi nu
muri pe loc, dar ceata de podari îl călcă în picioare. Şi podul
devenea simţitor mai greu, cu fiecare om care cădea.
Parshendii trimiseră, calmi, un al doilea val de săgeţi. Kaladin
aproape că nici nu băgă de seamă cum se împleticea alături de ei un
alt grup de podari. Parshendii păreau să-şi concentreze tirul asupra
anumitor echipe. Aceea fu ţinta unei rafale pornite din zeci de
arcuri, iar primele trei rânduri de podari se prăbuşiră, devenind o
piedică pentru cei din spatele lor. Podul se clătină şi alunecă pe
pământ cu un scrâşnet înfiorător când întreaga masă de trupuri se
prăbuşi de-a valma, acestea căzând unele peste altele.
Săgeţile zburară pe lângă Kaladin, omorând alţi doi bărbaţi din
primul rând. Altele se înfipseră în lemn, în jurul lui, şi una îi despică
pielea obrazului.
El ţipă. Îngrozit, şocat, chinuit de durere, năucit. În nicio altă

171
bătălie nu se mai simţise atât de neajutorat. Atacase fortificaţii
duşmane, alergase pe sub valuri de săgeţi, dar întotdeauna simţise
că, într-o oarecare măsură, deţinea controlul. Avusese suliţă,
avusese scut, putuse să contraatace.
Dar nu şi de data asta. Grupurile de podari erau ca porcii
alergând către măcelari.
A treia rafală de săgeţi îşi luă zborul şi încă una dintre cele
douăzeci de echipe purtătoare de poduri se prăbuşi. Valurile de
săgeţi zburau şi dinspre alethi, căzând asupra parshendilor şi
nimerindu-i. Podul lui Kaladin era aproape la marginea prăpastiei.
Putea să vadă ochii negri ai parshendilor din cealaltă parte, putea să
le distingă trăsăturile feţelor prelungi, marmorate. În jurul lui,
podarii urlau de durere, doborâţi de săgeţi sub podurile lor. Încă
unul căzu cu zgomot după uciderea purtătorilor săi.
— Săltaţi-l şi lăsaţi-l jos, idioţilor! strigă Gaz, din spatele lor.
Ceata de podari se opri clătinându-se în timp ce parshendii
lansau încă o rafală. Câţiva bărbaţi din spatele lui Kaladin urlară.
Tirul de răspuns al armatei alethi îl întrerupse pe al duşmanilor. Cu
toate că şocul îl prostise, reflexele lui ştiau ce era de făcut. „Lasă
podul jos, treci pe poziţie şi împinge.”
Coborârea podului îi expuse pe bărbaţii aflaţi în siguranţă în
rândurile din spate. Arcaşii parshendi ştiuseră, evident, că asta avea
să urmeze; pregătiră şi lansară ultima rafală. Săgeţile izbită podul ca
un val, doborând vreo şase oameni şi împroşcând lemnul întunecat
cu sânge. Spaimospreni – şerpuitori şi violeţi – ţâşniră din lemn şi
unduiră în aer. Podul se clătină, dintr-odată mai greu de împins
după pierderea bruscă a acelor oameni.

172
 Kaladin se împletici şi mâinile îi alunecară. Căzu în genunchi şi
se înclină, aplecându-se deasupra hăului. Reuşi cu greu să-şi
recapete echilibrul.
Se legănă, cu o mână atârnându-i deasupra spărturii şi cu cealaltă
încleştată de marginea ei. Mintea lui, silită să-şi depăşească limitele,
şovăi, ameţită, când Kaladin se uită în josul pantei abrupte, în
întunericul din abis. Înălţimile erau minunate; îi plăcuse
întotdeauna să se caţere, alături de Tien, pe stânci înalte.
Se aruncă din reflex înapoi, pe platou, şi se retrase împleticindu-
se. La adăpostul scuturilor, un grup de pedestraşi luase poziţie şi
împingea podul. Arcaşii făcură schimb de săgeţi cu parshendii până
ce podul ajunse la locul său şi cavaleria grea îl traversă în tunet de
copite, nimicind duşmanii. Patru poduri căzuseră, dar celelalte
şaisprezece fuseseră plasate unul lângă altul, făcând posibil un
adevărat atac. Kaladin încercă să se mişte, încercă să se îndepărteze
târâş de pod. Dar se prăbuşi acolo unde se afla, cu trupul refuzând
să i se supună. Nu izbuti nici măcar să se rostogolească pe burtă.
„Ar trebui să plec…” îşi spuse, istovit. „Să văd dacă omul cu faţa
tăbăcită mai e în viaţă… Să-i bandajez rănile… Să-l salvez…”
Dar nu putea. Nu putea să se mişte. Nu putea să gândească. Spre
ruşinea lui, îşi lăsă pur şi simplu ochii să i se închidă, pierzându-şi
cunoştinţa.
●
— Kaladin.
Nu voia să deschidă ochii. Trezirea însemna întoarcerea într-o
cumplită lume a durerii. O lume în care oameni istoviţi şi fără
apărare erau siliţi să atace şiruri de arcaşi.

173
 Lumea aceea era coşmarul.
— Kaladin!
Vocea feminină era suavă ca o şoaptă şi totuşi insistentă.
— Te vor lăsa aici. Trezeşte-te! O să mori!
„Nu pot… Nu mă pot întoarce…”
„Lasă-mă să plec.”
Se simţi plesnit peste faţă şi primi un uşor impuls de energie, ca o
palmă usturătoare. Se crispă. Nu însemna nimic în comparaţie cu
celelalte dureri, dar era, cumva, una mult mai poruncitoare. Ridică
o mână, vrând să lovească. Gestul fu de ajuns ca să-i alunge ultimele
resturi de letargie.
Încercă să deschidă ochii. Unul refuză să-l asculte, fiindcă sângele
scurs dintr-o tăietură de pe obraz formase o crustă în jurul pleoapei.
Soarele îşi schimbase locul. Trecuseră mai multe ore. Gemu şi se
ridică în capul oaselor, frecându-şi sângele închegat din jurul
ochiului. Era înconjurat de cadavre. Aerul mirosea a sânge şi a tot
felul de alte lucruri, mai scârboase.
Doi podari sleiţi de puteri scuturau pe rând fiecare om,
verificând dacă mai era în viaţă, apoi îi scoteau vesta şi sandalele şi
goneau cremlingii veniţi să mănânce leşurile. Lui Kaladin nu i-ar fi
dat nicio atenţie. De la el n-aveau ce lua. L-ar fi lăsat printre
cadavre, l-ar fi abandonat pe platou.
Vântsprena îi zbura pe deasupra capului cu mişcări iuţi, foindu-
se neliniştită. Kaladin îşi frecă falca în locul unde-l pălmuise. Sprenii
mari, cum era ea, puteau să mişte obiecte mărunte şi să transmită
mici impulsuri înţepătoare de energie. Ceea ce-i făcea şi mai
sâcâitori.

174
 Însă de data asta probabil că-i salvase viaţa lui Kaladin. El gemu,
pipăindu-şi toate locurile unde simţea dureri.
— Ai un nume, duhule? întrebă Kaladin, forţându-se să se ridice
pe picioarele vlăguite.
Pe platoul către care se îndreptase oastea, soldaţii se uitau printre
trupurile parshendilor morţi, căutând ceva. Se părea că forţele lui
Sadeas învinseseră. Sau cel puţin acolo nu părea să mai fi rămas
niciun parshendi în viaţă. Fie fuseseră ucişi, fie fugiseră.
Platoul pe care se purtase lupta semăna perfect cu toate celelalte
pe care le traversaseră. Singura deosebire era un bulgăre mare de…
ceva, aflat chiar în centru. Părea un mugur-de-stâncă uriaş, sau
poate un fel de pupă sau de carapace, de cel puţin trei stânjeni
înălţime. O parte îi fusese despicată, lăsând la vedere un soi de
măruntaie scârboase. Kaladin nu-l observase la început, în timpul
atacului; îşi îndreptase toată atenţia spre arcaşi.
— Un nume, răspunse vântsprena, cu răceală în glas. Da. Am un
nume, zise ea şi se uită la Kaladin, părând nedumerită. De ce am un
nume?
— De unde să ştiu eu? zise el, impunându-şi să se mişte.
Durerea din tălpi era arzătoare. Abia reuşea să înainteze
şchiopătând.
Podarii din apropiere îl priviră surprinşi, dar el nu-i luă în seamă,
se mulţumi să străbată platoul şontâcăind până când găsi un leş care
încă mai avea vestă şi sandale. Era bărbatul cu pielea tăbăcită, care
fusese atât de bun cu el şi era acum mort, cu gâtul străpuns de o
săgeată. Kaladin ignoră privirea şocată şi încremenită din ochii lui
goi, care fixau cerul, şi îi culese hainele – vestă şi sandale din piele,

175
plus o cămaşă cu şireturi, pătată de sânge. Se simţea dezgustat de el
însuşi, dar, dacă voia haine, nu putea conta pe Gaz.
Se aşeză şi folosi părţile curate ale cămăşii ca să-şi schimbe
bandajele improvizate, apoi îşi puse vesta şi sandalele, încercând să
facă totul din cât mai puţine mişcări. Începuse să adie vântul, luând
cu sine mirosul de sânge şi zgomotele soldaţilor care se strigau unii
pe alţii. Cavaleria intra deja în formaţie, părând nerăbdătoare să se-
ntoarcă.
— Un nume, şopti vântsprena, ocolindu-l prin aer ca să i se
oprească în faţa ochilor.
Luase forma unei femei tinere, cu o fustă revărsată în falduri şi
nişte picioare delicate.
— Sylphrena.
— Sylphrena, repetă Kaladin, încercând sandalele.
— Syl, zise duhul şi îşi lăsă capul pe-un umăr. E amuzant. S-ar
părea că am un nume de alint.
— Felicitări, spuse el şi se ridică din nou, împleticindu-se.
Într-o parte, Gaz stătea cu mâinile în şolduri şi cu scutul atârnat
în spate.
— Tu, zise, întinzând degetul spre Kaladin.
Apoi îi arătă podul.
— Cred că glumeşti, răspunse el, uitându-se la grupul adunat în
jurul podului – rămăseseră mai puţin de jumătate din câţi fuseseră
la plecare.
— Îl cari sau rămâi aici, spuse Gaz.
Ceva părea să-l fi înfuriat.
„Ar fi trebuit să mor”, înţelese Kaladin. „De-aia nu i-a păsat că n-

176
aveam vestă şi sandale. Am fost în faţă.”
Era singurul om din primul rând care supravieţuise.
Se simţi îndemnat să se aşeze şi să-i lase să plece fără el. Dar nu-şi
dorea să părăsească lumea murind de sete pe un platou pustiu. Se
împletici către pod.
— Nu-ţi face griji, îi spuse un alt podar. De data asta ne vor lăsa
să mergem încet şi să facem multe pauze. Şi ne vor ajuta câţiva
soldaţi – pentru ridicarea unui pod e nevoie de cel puţin douăzeci şi
cinci de oameni.
Kaladin oftă şi îşi ocupă locul în timp ce li se alăturau câţiva
oşteni ghinionişti. Săltară împreună podul în aer. Era cumplit de
greu, dar, cumva, izbutiră.
Începu să meargă, amorţit. Crezuse că viaţa nu avea cum să-i
aducă ceva mai rău decât stigmatul de sclav, plus un shash, nimic
mai rău decât să piardă în război tot ce avusese, nimic mai cumplit
decât pieirea celor pe care jurase să-i apere.
Se părea că se înşelase. Se mai găsise ceva. O tortură supremă, pe
care lumea o păstrase anume pentru el.
Se numea Podul Patru.

177
 7
ORICE DACĂ E REZONABIL

„Îi mistuie focul. Ard. Când vin, aduc cu ei întunericul, aşa că nu

mai poţi vedea decât că pielea lor e-n flăcări. Ard, ard, ard…”

Culeasă în palahishev, 1172, cu 21 de secunde înainte de moarte.

Subiectul a fost ucenicul unui brutar.

Shallan o porni în grabă pe coridorul dominat de nuanţe

portocalii, cu tavanul şi cu partea de sus a pereţilor pătate acum de
fumul negru din Animmodul lui Jasnah. Din fericire, tablourile nu
fuseseră distruse.
În faţa ei îşi făcu apariţia un grup de parshi trimis să cureţe
funinginea cu cârpe, găleţi şi scări portabile. Se înclinară la trecerea
ei, fără să scoată niciun cuvânt. Puteau să vorbească, dar o făceau
foarte rar. Mulţi păreau muţi. În copilărie, Shallan găsea că
modelele de pe pielea lor marmorată erau frumoase. Asta înainte de
a-i interzice tatăl său să-şi mai petreacă timpul cu parshii.
Îşi îndreptă din nou gândurile către misiunea ei. Cum avea s-o
convingă pe Jasnah Kholin, una dintre cele mai puternice femei din
lume, s-o accepte drept pupilă? Prinţesa era evident încăpăţânată.
Îşi petrecuse mai mulţi ani opunându-se tuturor încercărilor de
împăcare ale devoţiunilor.
Shallan se întoarse în imensa cavernă principală, sub plafonul ei
înalt de piatră şi în mijlocul freamătului atâtor oameni eleganţi. Se
178
simţea descurajată, dar scurta privire aruncată Animmodului o
vrăjise. Clanul său, Casa Davar, prosperase în ultimii ani, ieşind din
anonimat. Faptul se datorase în primul rând abilităţilor politice ale
tatălui ei – îşi atrăsese ura multora, dar lipsa omeniei îl dusese
departe. Aşa cum o făcuse şi avuţia dobândită după descoperirea
mai multor noi şi bogate cariere de marmură pe pământurile
familiei Davar.
Shallan nu ştiuse niciodată destul ca să devină bănuitoare în
privinţa originilor acelei bogăţii. Ori de câte ori secătuia una dintre
cariere, tatăl ei pleca împreună cu topograful casei şi descopereau
alta. Numai după ce-l luaseră pe topograf la întrebări aflaseră, ea şi
fraţii ei, adevărul: folosindu-şi Animmodul interzis, tatăl ei crea
cariere noi, într-un număr care să nu bată la ochi. Nu atât de multe
încât să apară suspiciuni. Destul de multe ca să facă rost de banii
necesari pentru ţelurile sale politice.
Nimeni nu ştia cum dobândise fabrialul pe care-l ţinea ea acum
în punga ascunsă. Devenise inutilizabil, se stricase în aceeaşi seară
dezastruoasă în care murise tatăl ei. „Nu te gândi la asta”, îşi spuse
ea cu hotărâre.
Puseseră un giuvaergiu să repare Animmodul, dar fabrialul nu
mai funcţiona. Majordomul lor – unul dintre cei mai apropiaţi
confidenţi ai tatălui ei, un sfătuitor pe nume Luesh – fusese învăţat
să-l întrebuinţeze, dar nu-l mai putea face să meargă.
Datoriile şi promisiunile făcute de tatăl ei erau scandaloase.
Urmaşii lui nu prea aveau de ales. Familia dispunea de ceva timp –
poate chiar de un an – până în momentul când plăţile neonorate
aveau să se ridice la o sumă ieşită din comun, iar absenţa tatălui ei

179
avea să bată la ochi. Pe moment, faptul că domeniul familiei, aflat
într-un fund de ţară, era foarte izolat constituia un avantaj, oferea o
explicaţie pentru întârziere. Fraţii ei făceau eforturi disperate,
scriind scrisori în numele tatălui lor mort, ieşind foarte rar în lume
şi lansând zvonuri despre un plan măreţ al Luminlordului Davar.
Totul ca să-i ofere ei timp, pentru a-şi putea duce la îndeplinire
planul temerar. Ca s-o găsească pe Jasnah Kholin. Ca să-i devină
pupilă. Ca să afle unde-şi ţinea Animmodul. Şi ca să-l înlocuiască
apoi pe cel stricat.
Având fabrialul, puteau crea cariere noi, îşi puteau reface averea.
Puteau fabrica hrană pentru oştenii casei. Şi odată ce ar fi strâns
destui bani pentru plata datoriilor şi pentru a oferi mită, ar fi putut
anunţa moartea tatălui lor fără ca asta să atragă după sine
distrugerea clanului.
Shallan şovăi în holul principal, cu gândul la următoarea sa
mişcare. Avea un plan foarte riscant. Trebuia să plece fără să fie
bănuită de furt. Deşi se gândise mult la asta, încă nu avea habar
cum ar fi putut să izbutească. Dar se ştia că Jasnah avea foarte mulţi
duşmani. Trebuia să existe o cale astfel încât vina pentru „stricarea”
fabrialului să cadă asupra lor.
Era un pas care urma mai târziu. Deocamdată trebuia s-o
convingă pe Jasnah s-o ia sub tutela ei. Niciun alt deznodământ nu
era acceptabil.
Agitată, Shallan îşi ridică braţele şi schiţă semnul necesităţii,
îndoindu-şi peste piept mâna interzisă acoperită şi atingându-şi
cotul cu degetele răsfirate ale celei libere. De ea se apropie imediat o
femeie îmbrăcată cu bluza albă şi apretată, încheiată cu şireturi, şi

180
cu fusta neagră care erau însemnele universale ale unei maestre-
slujitoare.
Femeia robustă făcu o reverenţă.
— Luminăţie?
— Palenaeumul, spuse Shallan.
Femeia se înclină şi o conduse pe culoarul lung. Cele mai multe
femei din acel loc – printre care şi slujitoarele – îşi purtau părul
strâns, aşa că Shallan simţea că atrage atenţia cu pletele ei revărsate
în voie. Iar roşul lor intens o făcea încă şi mai bătătoare la ochi.
Marele culoar începu curând să coboare în pantă abruptă. Dar,
când se mai scurse jumătatea unei ore, încă mai putea auzi sunetul
îndepărtat al clopoţeilor răsunând în urma ei. Poate că de aceea le
plăceau tuturor atât de mult; chiar şi în adâncurile Conclavului
puteai auzi ce se-ntâmplă afară.
Servitoarea o conduse pe Shallan până în faţa unei perechi de uşi
mari din oţel. Acolo făcu o plecăciune şi tânăra îi răspunse dând din
cap, în semn că putea să plece.
Shallan nu putu să nu admire frumuseţea uşilor: pe partea lor
exterioară era sculptat un model geometric complicat, alcătuit din
cercuri, linii şi glife. Şi păreau să fie cele două jumătăţi ale unui soi
de hartă. Din nefericire, n-avea timp să studieze detaliile, aşa că-şi
continuă drumul.
Dincolo de prag se afla o încăpere atât de întinsă încât îţi tăia
răsuflarea. Pereţii din piatră netedă se întindeau până la o înălţime
foarte mare; cât de mare era imposibil de spus, din cauza luminii
neîndestulătoare, dar zărea licăriri îndepărtate. În pereţi erau
încastrate zeci de balcoane mici, foarte asemănătoare cu lojile

181
particulare dintr-un teatru. În multe dintre ele se vedea o lumină
discretă. Singurele zgomote erau foşnetul paginilor întoarse şi nişte
şoapte firave. Shallan îşi ridică mâna interzisă la piept, simţind că,
în aceea sală magnifică, ea însăşi părea mai mică.
— Luminăţie? întrebă un maestru-slujitor tânăr, apropiindu-se.
De ce aveţi nevoie?
— După toate aparenţele, de un nou simţ al perspectivei,
răspunse ea, absentă. Cum…?
— Această încăpere se numeşte Vălul, îi explică slujitorul cu voce
joasă. E mai veche decât Palanaeumul însuşi. Amândouă erau aici
când s-a construit oraşul. Unii cred că e posibil să le fi tăiat în munte
chiar Cântăreţii din Zori.
— Unde se află cărţile?
— Palanaeumul propriu-zis e acolo.
Servitorul îşi însoţi vorbele cu un gest şi o conduse către nişte uşi
din partea opusă a sălii. Prin ele intrară într-o alta, de dimensiuni
mai mici, pe care nişte pereţi din cristal gros o împărţeau în mai
multe încăperi. Shallan se îndreptă spre cel mai apropiat şi îl pipăi.
Avea suprafaţa aspră, ca piatra cioplită grosolan.
— Animmod? întrebă ea.
Servitorul dădu din cap. Prin spatele lui trecu un altul,
conducând un ardent înaintat în vârstă. Aidoma majorităţii
ardenţilor, avea capul ras şi barba lungă. Roba lui simplă, cenuşie,
era legată cu o eşarfă maro. Servitorul îl călăuzi pe după un colţ şi
Shallan le putu distinge siluetele vagi pe partea cealaltă, ca pe nişte
umbre înotând prin cristal.
Înaintă cu un pas, dar servitorul care o însoţea îşi drese glasul.

182
 — Trebuie să-mi arătaţi permisul de intrare, Luminăţie.
— Cât costă unul? întrebă Shallan, cu voce şovăielnică.
— O mie de broami de safir.
— Atât de mult?
— Întreţinerea numeroaselor spitale ale regelui e costisitoare,
răspunse bărbatul pe un ton de parcă şi-ar fi cerut scuze. Şi
singurele lucruri pe care le poate vinde Kharbranth-ul sunt peştele,
clopoţeii şi informaţiile. În ceea ce le priveşte pe primele două, nu
suntem singurii care le oferă. Pe când al treilea… Ei bine,
Palanaeumul se află în posesia celei mai bogate colecţii de tomuri şi
de pergamente din Roshar. Ba chiar din întreaga Enclavă Sacră din
Valath. După ultima numărătoare, în arhivele noastre se găsesc
peste şapte sute de mii de texte diferite.
Tatăl ei avusese exact optzeci şi şapte de cărţi. Shallan le citise de
mai multe ori pe toate. Cât de multe lucruri puteau conţine şapte
sute de mii? Greutatea unor informaţii atât de bogate o ului. Se
pomeni dorindu-şi cu ardoare să caute prin rafturile ascunse. Şi-ar fi
putut petrece o lună întreagă numai citindu-le titlurile.
Dar nu. Poate după ce avea să se convingă că fraţii ei erau în
siguranţă – că averea familiei se refăcuse – şi-ar fi putut permite să
se întoarcă. Poate.
Se simţea ca şi cum ar fi fost moartă de foame, dar lăsa neatinsă
totuşi o plăcintă caldă cu fructe.
— Unde aş putea s-aştept? întrebă. Dacă o persoană pe care-o
cunosc se află înăuntru.
— Puteţi folosi unul dintre separeurile pentru lectură, răspunse
servitorul, destinzându-se; înainte se temuse probabil că ea avea să

183
facă o scenă. Nu e nevoie de permis ca să staţi într-unul din ele.
Avem purtători parshi care vă vor duce la nivelurile de sus, dacă
asta vă doriţi.
— Mulţumesc, zise Shallan, întorcându-se cu spatele către
Palanaeum.
Se simţea din nou ca o fetiţă, închisă în camera ei şi neavând voie
s-alege prin grădină din pricina spaimelor paranoice ale tatălui ei.
— Luminata Jasnah are deja un separeu?
— Pot să-ntreb, spuse servitorul, conducând-o înapoi, în Vălul al
cărui tavan era undeva sus, neputând fi zărit.
Se îndepărtă în grabă, îndreptându-se către alţii din tagma lui, şi
o lăsă să aştepte lângă uşa Palanaeumului.
Shallan ar fi putut să dea buzna înăuntru. Să se furişeze…
Nu. Fraţii ei o tachinau fiindcă era prea timidă, dar nu timiditatea
era cea care o reţinea. Existau paznici, fără îndoială; să se repeadă
înăuntru n-ar fi fost doar inutil, ci i-ar fi distrus şi orice şansă de a o
convinge pe Jasnah să-şi schimbe părerea.
Să schimbe părerea lui Jasnah, să-şi dovedească valoarea. Numai
gândindu-se la asta i se făcea rău. Detesta confruntările. În primii ani
ai vieţii, se simţise ca un obiect delicat de cristal, încuiat într-o
vitrină ca să poată fi privit fără a fi atins vreodată. Unica fiică,
ultima amintire rămasă de la mult-iubita soţie a Luminlordului
Davar. Încă i se mai părea straniu că ea fusese aceea care preluase
conducerea după… După incident… După…
Fu copleşită de amintiri. Nat Balat plin de vânătăi, cu haina
sfâşiată. O sabie în mâna ei, lungă şi argintie, destul de ascuţită ca să
treacă prin piatră ca prin apă.

184
 „Nu”, îşi spuse, cu spatele lipit de peretele de piatră şi cu mâna
încleştată de săculeţ. „Nu. Nu te gândi la trecut.”
Îşi căută alinare în desen, strecurându-şi degetele în săculeţ,
căutând hârtia şi creioanele. Dar servitorul se întoarse înainte de a
apuca să le scoată.
— Luminata Jasnah Kholin a cerut într-adevăr să i se pregătească
un separeu pentru lectură, o înştiinţă el. Dacă doriţi, o puteţi aştepta
acolo.
— Da, fireşte, răspunse Shallan. Mulţumesc.
Servitorul o conduse într-o incintă întunecoasă, în care patru
parshi stăteau lângă o platformă solidă din lemn. Se urcară amândoi
pe platforma aceea şi parshii traseră de nişte funii care treceau
printr-un scripete de deasupra, ridicând-o prin puţul de piatră.
Singurele lumini erau nişte sfere de un broam, câte una în fiecare
colţ al plafonului. Ametiste cu o lumină blândă, violetă.
Avea nevoie de un plan. Jasnah Kholin nu părea genul care se
răzgândeşte cu uşurinţă. Shallan trebuia s-o surprindă, s-o
impresioneze.
Ajunseră în dreptul unui palier aflat la vreo şase stânjeni
deasupra podelei, iar servitorul le făcu semn purtătorilor să se
oprească. Shallan îl urmă pe un coridor întunecos, până în dreptul
unuia dintre micile balcoane care ieşeau în afara peretelui, deasupra
Vălului. Era rotund, ca o turlă, şi avea, la înălţimea taliei, o bordură
de piatră cu o balustradă de lemn deasupra. Alte separeuri ocupate
străluceau în diferite culori, date de sferele întrebuinţate ca lămpi.
Întunecimea din spaţiul imens crea impresia că pluteau în aer.
În interior se afla o masă de piatră, lungă şi curbată, prinsă chiar

185
de bordura balconului. Nu existau decât un singur scaun şi un
singur bol de cristal, în formă de cupă. Shallan dădu din cap ca să-i
mulţumească slujitorului care se retrase, apoi scoase un pumn de
sfere şi le lăsă să cadă în bol, luminând separeul.
Oftă, se aşeză pe scaun şi-şi puse săculeţul pe masă. Îi dezlegă
şireturile, făcându-şi de lucru în vreme ce se străduia să se
gândească la ceva – la orice – care-ar fi putut s-o convingă pe
Jasnah.
„Mai întâi trebuie să-mi limpezesc mintea”, se hotărî.
Scoase din săculeţ un teanc de hârtie groasă pentru desen, un set
de cărbuni pentru desen de diferite grosimi, câteva pensule şi
câteva peniţe de oţel, nişte cerneală şi acuarele. În final, îşi scoase şi
carnetul mai mic, legat sub forma unui manuscris, care conţinea
toate schiţele făcute după natură în timpul săptămânilor petrecute
la bordul Plăcerii Vântului.
Erau, de fapt, lucruri simple, dar pentru ea valorau mai mult
decât un sipet plin cu sfere. Luă o foaie din teanc, apoi alese un
cărbune pentru desen bine ascuţit, răsucindu-l între degete. Închise
ochii şi-şi aduse în minte o imagine: Kharbranth-ul, aşa cum şi-l
întipărise în memorie la scurt timp după amararea corabiei la
docuri. Valuri izbind în stâlpii de lemn, mirosul sărat al aerului,
bărbaţi căţărându-se pe greement şi strigându-se entuziasmaţi unul
pe altul. Şi oraşul însuşi, înălţându-se pe coasta muntelui, case
aşezate deasupra altor case, fără să se irosească nici măcar o palmă
de teren. Şi clopoţeii din depărtare, clinchetul lor plutind suav în
aer.
Deschise ochii şi începu să deseneze. Degetele i se mişcau de la

186
sine, mai întâi schiţând toate contururile. Valea de forma unei
crăpături în care se afla oraşul. Portul. Aici dreptunghiuri care
trebuiau să fie clădirile, acolo o trăsătură de cărbune, marcând cotul
drumului principal, care-şi schimba brusc direcţia, îndreptându-se
spre Conclav. Adăugă detaliile fără grabă, unul câte unul. Umbre
drept ferestre. Linii care întregeau păienjenişul drumurilor. Vagi
siluete de oameni şi carete, ca să redea haosul de pe străzi.
Aflase din cărţi cum lucrau sculptorii. Mulţi luau un bloc de
piatră şi ciopleau mai întâi o formă vagă. O formă modificată în
repetate rânduri, adăugând tot mai multe detalii de fiecare dată. Ea
desena în acelaşi mod. Mai întâi liniile de contur, apoi câteva detalii,
apoi altele, mai multe, apoi liniile cele mai fine. N-o învăţase nimeni
cum să întrebuinţeze creioanele; făcea pur şi simplu ceea ce simţea
că era bine să facă.
Oraşul căpătă formă sub mâna ei. Îl convinse să i se desprindă
din memorie, linie cu linie, trăsătură cu trăsătură. Cum s-ar fi
descurcat altfel? Încordarea i se scurse din trup, de parcă i-ar fi ieşit
prin vârfurile degetelor, trecând în creion.
Desenând, îşi pierdu simţul timpului. Uneori i se părea că intra în
transă, că orice altceva pălea. Degetele păreau să lucreze din proprie
voinţă. Îi venea mult mai uşor să se gândească când desena.
În scurtă vreme, îşi copiase Amintirea pe hârtie. Ridică foaia,
mulţumită, destinsă, cu mintea limpede. Imaginea memorată a
Kharbranth-ului îi dispăruse din minte, o eliberase în desen. Era şi
asta o formă de relaxare. Ca şi cum mintea i-ar fi stat sub tensiune,
reţinând amintirile până când puteau fi folosite.
Pe urmă îl desenă pe Yalb, îmbrăcat în vestă, fără cămaşă şi

187
gesticulând către purtătorul scund care-o aduse până la Conclav.
Zâmbi în timp ce lucra, cu gândul la vocea binevoitoare a
marinarului. Pesemne că se întorsese deja pe Plăcerea Vântului.
Trecuseră două ore? Probabil.
I se părea întotdeauna mai palpitant să deseneze animale şi
oameni decât să redea obiecte. Punerea unei fiinţe vii pe pagină
avea ceva stimulator. Un oraş însemna linii şi dreptunghiuri, pe
când într-o persoană se uneau cercuri şi curbe. Putea să redea corect
zâmbetul batjocoritor de pe chipul lui Yalb? Putea să-i înfăţişeze
mulţumirea lenevoasă, modul în care flirta cu o femeie mai presus
de poziţia lui socială? Şi purtătorul, cu degetele lui subţiri şi cu
picioarele în sandale, cu haina lungă şi cu pantalonii lăbărţaţi.
Limbajul lui straniu, ochii pătrunzători, planul de a-şi mări bacşişul
oferind un tur al oraşului în locul unui simplu drum până la
destinaţie.
Când desena, nu simţea că lucra doar cu hârtie şi cărbune.
Făcând un portret, îşi folosea chiar sufletul. Existau plante din care
puteai să rupi o fărâmă minusculă – o frunză sau o bucăţică de
tulpină – s-o pui în pământ şi să obţii alta la fel. Când reţinea
Amintirea unei persoane, Shallan îi tăia acesteia un mugure din
suflet, apoi îl planta şi-l creştea pe pagină. Cărbune pentru muşchi
şi tendoane, pastă de hârtie pentru oase, cerneală pentru sânge,
textura hârtiei pentru piele. Intra într-un ritm, într-o cadenţă,
scârţâitul creionului pe foaie era sunetul răsuflării celor pe care-i
înfăţişa.
În jurul hârtiei începură să se adune creaţiospreni, privindu-i
lucrarea. Despre ei se spunea, ca despre oricare alţii, că erau tot

188
timpul prin preajmă, dar rămâneau de obicei invizibili. Uneori îi
atrăgeai. Alteori nu. În cazul desenului, talentul părea hotărâtor în
această privinţă.
Creaţiosprenii erau de dimensiune medie, cam cât degetele ei de
înalţi, şi străluceau, împrăştiind o uşoară lumină argintie. Se
transformau fără întrerupere, luând forme noi. De obicei redau ceea
ce văzuseră de curând. O urnă, un om, o masă, o roată, un cui.
Întotdeauna de aceeaşi culoare argintie şi de aceleaşi dimensiuni
minuscule. Imitau perfect formele, dar le făceau să se mişte în mod
bizar. O masă se rostogolea ca o roată, o urnă se spărgea şi se repara
singură.
În jurul desenului ei se strânseră vreo şase, atraşi de actul creaţiei
aşa cum strălucirea flăcărilor atrăgea focsprenii. Shallan învăţase să
nu le dea atenţie. N-aveau substanţă – dacă-şi trecea braţul printr-
unul, silueta i se preschimba într-o pată, de parcă ar fi fost trasată
din nisip ce se spulbera, apoi îşi recăpăta forma. Shallan nu simţea
niciodată nimic când îi atingea.
În cele din urmă ridică pagina, mulţumită. Îi înfăţişase pe Yalb şi
pe purtător în detaliu, schiţând în fundal forfota oraşului. Le redase
bine ochii. Asta era cel mai important. Fiecare dintre cele Zece
Esenţe avea drept analog câte o parte a trupului omenesc – sânge
pentru lichid, păr pentru lemn şi aşa mai departe. Ochii erau
asociaţi cu sticla şi cristalul. Ferestre către minte şi suflet.
Puse pagina alături. Unii colecţionau trofee. Alţii, arme sau
scuturi. Mulţi preferau sferele.
Ea colecţiona oameni. Oameni şi făpturi interesante. Poate
fiindcă-şi petrecuse prima parte a vieţii într-o adevărată închisoare.

189
Se învăţase să memoreze chipurile oamenilor şi să le deseneze mai
târziu, asta după ce descoperise tatăl ei că-i desena pe grădinari.
Fata lui? Să deseneze portretele unor ochi-întunecaţi? Se înfuriase –
unul dintre rarele cazuri în care temperamentul lui detestabil se
întorsese împotriva propriei fiice.
Pe urmă nu mai desenase portrete decât atunci când era singură
şi folosise orele pe care toţi ştiau că şi le dedica desenului ca să
schiţeze insecte, crustacee şi plante din grădinile conacului. Asta nu-
l deranja pe tatăl ei – zoologia şi botanica erau preocupări feminine
cuviincioase – şi o încurajase să-şi aleagă drept Chemare istoria
naturală.
Shallan luă o a treia coală albă. Părea să implore să fie umplută.
O pagină goală era doar un lucru potenţial, lipsit de valoare atâta
vreme cât rămânea nefolosit. Ca o sferă pe deplin impregnată,
închisă într-o pungă, fără să-şi poată face lumina utilă.
„Umple-mă.”
Creaţiosprenii se adunară în jurul paginii. Stăteau nemişcaţi, de
parcă erau curioşi, în aşteptare. Shallan închise ochii şi şi-o imagină
pe Jasnah Kholin în faţa uşii blocate, cu Animmodul strălucindu-i
pe mână. Tăcere pe coridor, unicul zgomot fiind scâncetele unui
copil. Servitori ţinându-şi răsuflarea. Un rege neliniştit. Veneraţie
fără cuvinte.
Shallan deschise ochii şi începu să deseneze plină de elan,
lăsându-se transportată intenţionat. Cu cât se afla mai puţin în acum
şi mai mult în atunci, cu atât mai bun avea să fie desenul. Cele două
de mai înainte fuseseră pentru încălzire; acela era capodopera zilei.
Cu foaia fixată pe suport – făcea treaba cu mâna interzisă –, mâna

190
liberă zbura pe hârtie, schimbând din când în când creioanele. Cu
mină de cărbune moale pentru întunecimea profundă, densă, ca
părul lui Jasnah. Mină tare pentru griul luminos, ca valurile de
lumină intensă izvorâte din gemele Animmodului.
Preţ de câteva clipe care păreau să nu se mai termine, Shallan se
află din nou pe culoar, privind ceva care n-ar fi trebuit să existe: o
eretică folosindu-se de una dintre cele mai sacre puteri din întreaga
lume. Însăşi puterea schimbării, cea cu care Atotputernicul crease
Rosharul. Mai avea şi un alt nume, care nu era îngăduit să se
desprindă decât de pe buzele ardenţilor: Elithanathile. Cel care
Preschimbă.
Shallan putea să simtă mirosul de pe culoarul prăfuit. Putea s-
audă copilul scâncind. Putea să-şi simtă propria inimă bătând, în
aşteptare. Bolovanul avea să se preschimbe în curând. Absorbind
Lumina de Furtună din nestemata lui Jasnah, avea să renunţe la
esenţa sa, devenind ceva nou. Lui Shallan i se oprise răsuflarea în
gât.
Şi pe urmă amintirea păli, readucând-o în separeul tăcut, slab
luminat. Pagina conţinea acum o copie perfectă a scenei, în nuanţe
de negru şi gri. Figura mândră a prinţesei cu ochii ţintă la bolovanul
căzut, cerându-i să cedeze în faţa voinţei ei. Era ea. Cu certitudinea
intuitivă a unui artist, Shallan ştiu că aceea era una dintre cele mai
izbutite lucrări ale sale. Cu mijloace modeste surprinsese ceea ce o
definea pe Jasnah Kholin, lucru pe care devoţiunile nu-l reuşiseră
niciodată. Fu străbătută de un fior de încântare. Chiar dacă femeia
aceea avea s-o respingă iarăşi, un anumit lucru nu se mai putea
schimba. Jasnah Kholin intrase în colecţia ei.

191
 Shallan îşi şterse degetele pe cârpa specială, apoi ridică foaia de
hârtie. Observă, absentă, că între timp atrăsese vreo câteva zeci de
creaţiospreni. Trebuia să lăcuiască pagina cu sevă de arbore-şnur, ca
să fixeze cărbunele şi ca s-o ferească de pete. Avea aşa ceva în
săculeţ. Dar voia să studieze mai întâi pagina şi personajul pe care-l
înfăţişa. Cine era Jasnah Kholin? Cu siguranţă nu era o persoană pe
care-o puteai intimida. Era femeie până-n măduva oaselor, maestră
în toate artele feminine, dar în niciun caz o femeie firavă.
Una ca ea ar fi apreciat hotărârea lui Shallan. Ar fi dat ascultare
unei alte cereri de intrare sub tutela ei, presupunând că această
cerere îi era prezentată aşa cum trebuia.
Jasnah era, totodată, şi o raţionalistă, o femeie care, bazându-se
pe propria raţiune, cuteza să nege până şi existenţa
Atotputernicului. Jasnah ar fi apreciat forţa, însă numai modelată de
logică.
Dând din cap ca pentru sine, Shallan scoase o a patra foaie de
hârtie şi o pensulă cu vârful subţire, apoi îşi scutură şi îşi deschise
călimara. Jasnah îi ceruse să-şi dovedească talentul în privinţa
logicii şi a scrisului. Şi cum ar fi putut s-o facă mai bine decât
folosindu-şi cuvintele ca s-o implore?
„Luminată Jasnah Kholin”, scrise ea, pictând literele cât mai
îngrijit şi mai frumos posibil. Ar fi putut întrebuinţa o trestie, însă
pentru lucrări de artă era mai potrivită pensula. Şi asta intenţiona să
facă din pagina aceea. „Mi-aţi respins cererea. Accept asta. Totuşi,
după cum ştie oricine are experienţa cererilor oficiale, nicio ipoteză
nu trebuie tratată ca şi cum ar fi o axiomă.” Enunţul îndeobşte
folosit era acesta: „nicio ipoteză – cu excepţia existenţei

192
Atotputernicului – nu trebuie tratată ca şi cum ar fi o axiomă”. Dar
formularea aleasă de Shallan avea să fie pe placul lui Jasnah.
„O erudită trebuie să fie dispusă să-şi schimbe teoriile dacă sunt
contrazise de experimente. Îmi păstrez speranţa că vă priviţi
hotărârile într-o manieră similară: drept rezultate preliminare în
aşteptarea unor noi informaţii.
În urma scurtei noastre întâlniri, mi-am dat seama că apreciaţi
tenacitatea. M-aţi lăudat fiindcă am continuat să vă caut. De aceea
presupun că nu veţi vedea în această scrisoare o lipsă de bun-gust.
Luaţi-o drept o dovadă a ardorii cu care-mi doresc să vă fiu pupilă,
nu drept o desconsiderare a hotărârii pe care mi-aţi făcut-o
cunoscută.”
Shallan îşi duse coada pensulei la buze, cu gândul la următorul
său pas. Creaţiosprenii dispăreau, pălind încetul cu încetul. Se
spunea că existau şi logicospreni – sub forma unor nori de furtună
minusculi – pe care-i atrăgeau argumentările măreţe, dar ea nu
văzuse niciodată vreunul.
„Aşteptaţi o dovadă a valorii mele”, continuă apoi. „Aş vrea să
vă fi putut demonstra că pregătirea mea e mult mai completă decât
a reieşit din discuţia noastră. Din nefericire, nu am o bază pentru
astfel de afirmaţii. Cunoştinţele mele nu sunt solide. E un fapt cât se
poate de clar şi nu poate fi obiectul unei dispute rezonabile.
Dar vieţile oamenilor nu sunt mai mult decât nişte simple
construcţii logice; contextul experienţelor prin care trec e nepreţuit
pe calea către o hotărâre corectă. Studiile mele de logică nu se ridică
la înălţimea cerinţelor, dar până şi eu ştiu că raţionaliştii au o
regulă: când e vorba de fiinţe omeneşti, nu poţi aplica principiile

193
logicii considerându-le absolute. Nu suntem creaturi călăuzite
numai şi numai de gândire.
Ca urmare, esenţa acestei argumentaţii este deschiderea unei
perspective asupra ignoranţei mele. Nu drept scuză, ci drept
explicaţie. V-aţi exprimat nemulţumirea trezită de faptul că o fată ca
mine a primit o educaţie atât de nepotrivită. Ce legătură are asta cu
mama mea vitregă? Dar cu guvernantele mele? De ce a fost educaţia
mea atât de greşit îndrumată?
Faptele sunt jenante. Am avut puţine guvernante şi, practic, n-am
primit niciun fel de educaţie. Mama mea vitregă s-a străduit, dar
această educaţie îi lipsea şi ei. Secretul e păstrat cu grijă, dar multe
case vedene de la ţară nu se sinchisesc să le ofere femeilor lor o
educaţie potrivită.
Când eram mică, am avut trei guvernante, dar toate au plecat
după numai câteva luni, invocând drept motiv temperamentul
tatălui meu sau grosolănia lui. În privinţa educaţiei, am fost lăsată
să mă descurc singură. Am învăţat tot ce-am putut citind, am
umplut golurile profitând de acel avantaj care e curiozitatea mea
înnăscută. Dar cunoştinţele mele nu se pot compara cu ale cuiva
căruia i s-au oferit beneficiile unei educaţii riguroase şi costisitoare.
De ce ar trebui să vă convingă acest argument să mă acceptaţi?
Pentru că tot ce-am învăţat a venit în urma unor mari eforturi
personale. Am fost nevoită să mă lupt pentru ceea ce alţii au primit
de-a gata. Cred că din acest motiv educaţia mea – aşa limitată cum
este – are o valoare şi un merit în plus. Vă respect hotărârea, dar vă
cer să mai cântăriţi o dată totul. Ce aţi prefera? O pupilă capabilă să
repete răspunsurile corecte pentru că i le-a întipărit în minte o

194
guvernantă costisitoare, sau una care a fost nevoită să se străduiască
din greu şi să lupte pentru tot ceea ce a învăţat?
Vă asigur că una dintre acestea două o să vă preţuiască lecţiile
mai mult decât cealaltă.”
Ridică pensula. Acum, când le analiza, argumentele ei păreau
imperfecte. Îşi subliniase ignoranţa şi se aştepta să fie primită de
Jasnah cu braţele deschise? Şi totuşi se părea că făcuse exact ceea ce
trebuia făcut, ţinând cont că scrisoarea ei era o minciună. Una
clădită pe adevăruri. De fapt, nu venise ca să-i fie împărtăşite
cunoştinţe. Venise să fure.
De aceea o sâcâia conştiinţa şi se abţinu cu greu să nu întindă
mâna ca să mototolească pagina. Răsunetul unor paşi pe coridor o
îngheţă. Sări în picioare răsucindu-se, cu mâna interzisă la piept. Îşi
scotoci mintea în căutarea cuvintelor cu care să-i explice lui Jasnah
Kholin prezenţa ei.
Pe culoar pâlpâiră lumini şi umbre, apoi cineva aruncă în separeu
o privire şovăitoare, cu o singură sferă albă în căuşul palmei, ca să-i
ofere lumină. Nu era Jasnah. Era un bărbat între douăzeci şi
douăzeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-o sutană simplă, cenuşie. Un
ardent. Shallan se destinse.
Tânărul o văzu. Avea faţa îngustă şi ochi albaştri, pătrunzători.
Bărbii sale tunse scurt i se dăduse o formă pătată şi avea capul ras.
Vorbi pe un ton rafinat.
— Ah, îmi cer scuze, Luminăţie. Credeam că e separeul lui Jasnah
Kholin.
— Chiar este, răspunse ea.
— O, tot pe ea o aştepţi?

195
 — Da.
— Te-ar deranja foarte mult dac-am aştepta împreună?
Avea un uşor accent herdazian.
— Bineînţeles că nu, ardentule.
Shallan dădu din cap cu respect, apoi se grăbi să-şi adune
lucrurile, pregătind scaunul pentru el.
— Nu-ţi pot lua scaunul, Luminăţia Ta. Mă duc să-mi aduc altul.
Ea îşi ridică mâna, în semn de protest, dar bărbatul se retrăsese
deja. Se întoarse peste câteva clipe cu un scaun dintr-un alt separeu.
Era înalt şi zvelt şi – conchise ea cu o oarecare stinghereală – mai
degrabă frumos. Tatăl ei nu deţinuse decât trei ardenţi, cu toţii
oameni bătrâni. Călătoriseră pe pământurile lor şi umblaseră prin
sate, îngrijindu-se de oameni, ajutându-i să atingă Puncte din
Glorificările şi Chemările lor. Avea chipurile lor în colecţia de
portrete.
Ardentul îşi lăsă jos scaunul. Dar înainte de a se aşeza ezită, cu
ochii la masă.
— Vai, vai, spuse surprins.
Pentru o clipă, Shallan crezu că îi citea scrisoarea şi o străbătu un
val de panică iraţională. Însă ardentul se uita la cele trei desene
rămase la marginea mesei, aşteptând să fie lăcuite.
— Tu ai făcut astea, Luminăţie?
— Da, ardentule, răspunse Shallan, lăsându-şi ochii în jos.
— Nu mai fi atât de protocolară! spuse el, aplecându-se şi
potrivindu-şi ochelarii în timp ce-i studia lucrările. Te rog, eu sunt
fratele Kabsal, sau doar Kabsal. Crede-mă, aşa e perfect. Iar tu eşti…
— Shallan Davar.

196
 — Pe cheile de aur ale lui Vedeledev, Luminăţie! exclamă
ardentul, aşezându-se. Jasnah Kholin te-a învăţat să întrebuinţezi
creionul cu atâta măiestrie?
— Nu, ardentule, zise ea, încă în picioare.
— Tot prea protocolară, îi zise el zâmbind. Spune-mi, te
intimidez chiar atât de mult?
— Am fost învăţată să le arăt respect ardenţilor.
— Ei, eu unul găsesc că respectul e ca bălegarul. Foloseşte-l acolo
unde e necesar şi recoltele vor fi bogate. Întinde-l în strat prea gros,
şi lucrurile vor începe să duhnească.
Ochii lui scânteiară.
Un ardent – un slujitor al Atotputernicului – tocmai vorbise
despre bălegar?
— Un ardent e reprezentantul Atotputernicului însuşi, zise ea.
Lipsa de respect faţă de tine ar fi lipsă de respect faţă de
Atotputernic.
— Şi aşa ai răspunde dacă Atotputernicul ţi s-ar arăta aici? Cu
toate formalităţile şi reverenţele astea?
Ea şovăi.
— Păi, nu.
— A, atunci cum te-ai purta?
— Presupun că aş urla de durere, răspunse ea, dezvăluindu-şi
gândul cu prea multă uşurinţă. După cum stă scris, Atotputernicul
are o asemenea aureolă, încât oricine îl priveşte va fi ars pe loc,
preschimbându-se în cenuşă.
Asta stârni râsul ardentului.
— Un răspuns într-adevăr înţelept. Te rog totuşi să te aşezi.

197
 Ea îl ascultă, ezitând.
— Încă mai am impresia că te lupţi cu tine însăţi, spuse el, luând
în mâini portretul lui Jasnah. Ce trebuie să fac pentru ca să te simţi
în largul tău? Să mă sui pe masa asta pentru un dans săltăreţ?
Ea clipi, surprinsă.
— N-ai nimic împotrivă? întrebă fratele Kabsal. Bine, atunci…
Lăsă portretul jos şi se urcă pe scaun.
— Nu, te rog! exclamă Shallan, întinzându-şi mâna liberă.
— Eşti sigură? întrebă el, privind cercetător masa.
— Da, răspunse Shallan, imaginându-şi că ardentul se legăna,
făcea un pas greşit şi apoi cădea peste balustradă, plonjând de la
peste cinci stânjeni înălţime. Te rog, îţi promit că nu te mai respect!
Ardentul chicoti, sări de pe scaun şi se aşeză. Se aplecă spre ea cu
un aer conspirativ.
— Ameninţarea cu dansul pe masă dă rezultate aproape
întotdeauna. O singură dată am fost nevoit s-o fac, fiindcă am
pierdut un pariu cu fratele Lhanin. Maestrul ardent al mănăstirii
noastre a fost atât de şocat, încât era cât pe ce să-şi dea duhul.
Shallan se pomeni zâmbind.
— Eşti ardent; vouă vă este interzis să posedaţi ceva. Pe ce-aţi
pariat?
— Că vom trage de două ori în piept mireasma trandafirului de
iarnă şi că vom simţi căldura soarelui pe piele, răspunse fratele
Kabsal, apoi zâmbi. Uneori suntem foarte inventivi. Când stai ani în
şir într-o mănăstire, poţi ajunge aşa. Ei, dar tocmai începuseşi să-mi
explici unde ai deprins măiestria cu care foloseşti creionul.
— Am exersat. Bănuiesc că, în ultimă instanţă, aşa învaţă toată

198
lumea.
— Alte vorbe înţelepte. Încep să mă-ntreb care dintre noi e
ardentul. Dar ai avut, cu siguranţă, şi un maestru care ţi-a dat lecţii.
— Dandos cel Ager.
— A, un adevărat maestru al creionului, dac-a existat vreodată
unul. Şi, cu toate că nu mă pot îndoi de adevărul spuselor tale,
Luminăţie, mă simt totuşi intrigat, nu pricep cum a izbutit Dandos
Heraldin să te instruiască în domeniul artelor, când – atunci când
am verificat eu ultima oară – suferea de o boală incurabilă şi
îndeobşte fatală. Mai exact, de boala numită moarte. De trei sute de
ani.
Shallan roşi.
— Tata avea o carte cu instrucţiunile lui.
— Ai învăţat asta, zise Kabsal, ridicând desenul în care-o
înfăţişase pe Jasnah, dintr-o carte.
— Ăă… da?
El mai privi o dată foaia.
— Trebuie să citesc mai mult.
Shallan se pomeni râzând de expresia feţei lui şi şi-l întipări în
amintire aşa cum stătea acolo, cu admiraţia şi uimirea contopindu-i-
se pe chip în vreme ce studia desenul ei, frecându-şi cu un deget
bărbia pe care creştea barba.
Cu un zâmbet încântător, ardentul lăsă foaia jos.
— Ai lac?
— Da, răspunse ea, scoţându-şi-l din săculeţ.
Îl ţinea într-un pulverizator de soiul celor întrebuinţate pentru
parfum.

199
 El luă micul flacon şi-i răsuci clema din faţă, apoi îl scutură şi
încercă lacul pe dosul palmei. Dădu din cap satisfăcut şi-ntinse
mâna după desen.
— Nu trebuie să laşi o astfel de lucrare să se mânjească.
— Pot s-o lăcuiesc eu, zise Shallan. Nu e nevoie să te osteneşti.
— Nu e nicio osteneală; e o onoare. În plus, sunt ardent. Nu ne
găsim rostul dacă n-avem ceva de făcut, dacă nu ducem la bun
sfârşit treburi pe care alţii le-ar putea face singuri. Asta mă ajută cel
mai bine să mă binedispun.
Începu lăcuirea, pulverizând cu atenţie ca să acopere foaia.
Shallan se abţinu cu greu să nu-i smulgă desenul. Din fericire,
ardentul lucra cu grijă, iar lacul se aşternea uniform. Era clar că mai
făcuse aşa ceva şi în alte dăţi.
— Presupun că eşti din Jah Kaved, nu? întrebă el.
— Judecând după păr? răspunse ea cu o altă întrebare, ducându-
şi mâna spre buclele roşii. Sau după accent?
— După modul în care te porţi cu ardenţii. Biserica vedenă e, de
departe, cea mai tradiţionalistă. Am vizitat de două ori
încântătoarea voastră ţară; în vreme ce mâncarea bună mi-a căzut
de minune la stomac, nenumăratele reverenţe şi plecăciuni adânci
pe care le faceţi în faţa ardenţilor m-au stânjenit.
— Trebuia să dansezi pe câteva mese.
— M-am gândit la asta, ripostă el, dar fraţii şi surorile mele din
tagma ardenţilor de la voi ar fi murit de ruşine. I-aş fi avut pe
conştiinţă. Atotputernicul nu e prea blând cu ucigaşii de preoţi.
— Eu credeam că orice omor îl mânie, răspunse ea, continuând să
se uite cum aplica lacul.

200
 I se părea straniu să lase pe altcineva să se ocupe de lucrările ei.
— Ce părere are Luminata Jasnah de talentul tău? întrebă el,
continuându-şi munca.
— Nu cred c-o interesează, spuse Shallan, strâmbându-se când îşi
aminti discuţia ei cu prinţesa. Nu pare să aprecieze prea mult artele
vizuale.
— Aşa am auzit. E, din păcate, unul dintre puţinele ei cusururi.
— Un altul fiind acea neînsemnată problemă reprezentată de
erezia ei?
— Într-adevăr, zâmbi Kabsal. Trebuie să recunosc că am intrat
aici aşteptându-mă să fiu primit cu indiferenţă, nu cu deferenţă.
Cum ai ajuns să faci parte din anturajul ei?
Shallan tresări, dându-şi pentru prima oară seama că ardentul o
luase probabil drept una dintre însoţitoarele Lumindoamnei Kholin.
Poate drept o pupilă.
— Frate, spuse ea cu voce abia auzită.
— Hmm?
— S-ar părea că, din neatenţie, te-am indus în eroare, frate
Kabsal. N-am nicio legătură cu Jasnah Kholin. Sau, oricum, nu încă.
Mă străduiesc s-o conving să m-accepte ca pupilă.
— Ah, zise el, încheind lăcuirea.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce? N-ai greşit cu nimic.
Suflă asupra desenului, apoi întoarse foaia, ca s-o vadă ea. O
lăcuise perfect, fără nicio pată.
— Vrei să faci ceva pentru mine, copilă? întrebă apoi, punând
desenul deoparte.

201
 — Orice.
El îşi ridică o sprânceană.
— Orice, dacă e rezonabil, se corectă ea.
— După părerea cui?
— Cred că după a mea.
— Păcat, spuse el, ridicându-se în picioare. Atunci o să-mi impun
limite. Vei avea amabilitatea să-i spui Luminatei Jasnah că am
căutat-o?
— Te cunoaşte?
Ce treabă avea un ardent herdazian cu Jasnah, o atee înrăită?
— Oh, n-aş spune asta, răspunse el. Însă sper că-mi cunoaşte
numele, fiindcă i-am cerut de mai multe ori o audienţă.
Shallan dădu din cap, ridicându-se la rândul ei.
— Să presupun că vrei să-ncerci s-o converteşti?
— Reprezintă o provocare fără egal. Nu cred c-aş putea trăi
împăcat ştiind că nici măcar n-am încercat s-o conving.
— Şi nu vrem să nu mai putem trăi împăcaţi, remarcă Shallan,
fiindcă altminteri revenim la urâtul obicei de a fi cât pe ce să-i facem
pe alţi ardenţi să-şi dea duhul.
— Întocmai. Oricum, cred că un mesaj pe care o să i-l transmiţi
personal ar putea fi de folos acolo unde cele scrise n-au fost luate în
seamă.
— În privinţa asta… mă îndoiesc.
— Ei bine, dacă refuză, nu-nseamnă nimic altceva decât c-o să
revin, zise Kabsal zâmbind. Iar asta ar însemna – sper – că ne vom
revedea. Aşa că aştept cu nerăbdare.
— Şi eu. Şi, repet, îmi pare rău că te-am condus spre concluzii

202
greşite.
— Luminăţie! Te rog. Nu te considera răspunzătoare pentru
presupunerile mele.
Ea zâmbi.
— Aş pregeta să mă consider răspunzătoare pentru tine în orice
fel şi în orice privinţă, frate Kabsal. Dar tot prost mă simt.
— O să treacă, spuse el, cu ochii albaştri scânteindu-i. Iar eu o să
fac tot ce pot ca să te simţi din nou bine. Există ceva care-ţi place în
mod special? Adică altceva în afară de a-ţi arăta respectul faţă de
ardenţi şi de a face desene uimitoare?
— Gemul.
El îşi lăsă capul pe-o parte.
— Îmi place, răspunse ea. M-ai întrebat ce-mi place în mod
special. Gemul îmi place.
— Atunci aşa să fie.
Kabsal se retrase pe coridorul întunecos, pescuindu-şi din
buzunar sfera cu care-şi lumina drumul. Şi, peste câteva clipe, ea
nu-l mai văzu.
De ce nu rămăsese s-aştepte întoarcerea prinţesei? Shallan clătină
din cap, apoi îşi lăcui celelalte două desene. Tocmai se uscaseră – şi
ea şi le punea în săculeţ – când auzi din nou paşi pe culoar şi
recunoscu vocea lui Jasnah.
Se grăbi să-şi adune lucrurile, lăsând pe masă doar scrisoarea, şi
se retrase într-un colţ al separeului, unde rămase în aşteptare.
Jasnah Kholin intră o clipă mai târziu, însoţită de un mic grup de
slujitoare.
Nu părea mulţumită.

203
 8
MAI APROAPE DE FLACĂRĂ

„Victorie! Suntem în vârful muntelui! Fug ca potârnichile din faţă

noastră! Ne facem din casele lor bârloguri, din pământurile lor
ogoare! Iar ei vor arde, precum am ars noi cândva, într-un loc gol şi
părăsit.”

Culeasă în ishashan 1172, cu 18 secunde înainte de moarte. Subiectul a

fost o fată bătrână ochi-luminoşi, de al optulea dahn.

Temerile lui Shallan se adeveriră când Jasnah se uită drept la ea,

apoi îşi lăsă mâna interzisă în jos, ca semn al frustrării.
— Aşadar eşti aici.
Shallan se făcu mică.
— Slujitorii v-au dat de ştire, nu?
— Doar nu ţi-ai închipuit că ar lăsa pe cineva în separeul meu
fără să mă prevină.
În spatele lui Jasnah, câţiva parshi aşteptau şovăielnici pe culoar,
cu braţele pline de cărţi.
— Luminată Jasnah, zise Shallan. Am vrut doar…
— Mi-am pierdut deja destul timp cu tine, o întrerupse prinţesa,
cu furie în privire. Acum o să te retragi, tânără Davar. Şi n-o să te
mai văd cât o să mă aflu aici. M-am făcut înţeleasă?
Speranţele lui Shallan se spulberară. Se trase înapoi. În firea lui
Jasnah Kholin se simţea o anumită severitate. Nu puteai să nu i te
204
supui. Înţelegeai asta uitându-te o singură dată în ochii ei.
— Îmi pare rău că v-am sâcâit, şopti Shallan, strângându-şi
săculeţul la piept şi ieşind cu toată demnitatea de care se simţea în
stare.
Izbuti cu greu să-şi stăpânească lacrimile de ruşine şi dezamăgire
şi se îndepărtă, străbătând culoarul în grabă şi simţind că se făcuse
de râs.
Ajunse la puţul purtătorilor, însă aceştia se întorseseră deja jos
după ce o urcaseră pe Jasnah. Shallan nu trase de şnurul
clopoţelului ca să-i cheme. În schimb, se sprijini cu spatele de perete
şi se lăsă pe podea, cu genunchii la piept şi cu săculeţul în poală. Îşi
cuprinse picioarele cu braţele, strângându-şi mâna interzisă cu cea
liberă prin materialul manşetei, şi rămase aşa, respirând fără
zgomot.
Oamenii furioşi o tulburau. Nu putea să nu se gândească la tatăl
ei, în timpul uneia dintre tiradele sale, nu-şi putea împiedica mintea
să se umple de ţipete, de urlete şi de scâncete. Era slăbită fiindcă o
descumpănise confruntarea? Simţea că aşa stăteau lucrurile.
„Fată proastă şi idioată,” îşi zise, în timp ce câţiva durerospreni
ieşeau încet din perete, lângă capul ei. „Cum de te-ai crezut în stare
de aşa ceva? De când te ştii, n-ai călcat în afara domeniului familiei
decât de şase ori. Idioato, idioato, idioato!”
Îşi convinsese fraţii să aibă încredere în ea, să-şi pună speranţele
în planul ei ridicol. Şi ce făcuse apoi? Irosise şase luni, în care cercul
duşmanilor se strânsese mai tare.
— Luminată Davar? întrebă o voce ezitantă.
Shallan îşi ridică privirea, dându-şi seama că fusese atât de

205
absorbită de nefericirea ei încât nu-l văzuse pe servitor apropiindu-
se. Era un bărbat tânăr, într-o uniformă pe de-a-ntregul neagră, fără
niciun blazon pe piept. Nu era un maestru-slujitor, dar putea să fi
fost unul în devenire.
— Luminata Kholin vrea să vă vorbească.
Tânărul arătă către coridorul din spatele lui.
„Ca să mă ocărască din nou?” se întrebă ea, cu o strâmbătură.
Însă o înaltă doamnă ca Jasnah obţinea întotdeauna ceea ce voia.
Shallan îşi impuse să nu mai tremure, apoi se ridică în picioare.
Măcar reuşise să-şi reţină lacrimile, nu-şi stricase machiajul. Îl urmă
pe servitor, întorcându-se către separeul luminat, cu săculeţul ţinut
în faţă, ca un scut pe câmpul de luptă.
Jasnah Kholin stătea pe scaunul pe care-l folosise ea mai înainte,
cu masa plină de teancuri de cărţi. Prinţesa îşi freca fruntea cu mâna
liberă. Animmodul i se odihnea pe dosul palmei, având cuarţul
fumuriu întunecat şi crăpat. Deşi părea obosită, se aşezase în poziţia
perfectă, cu rochia de mătase fină acoperindu-i pantofii şi cu mâna
interzisă în poală, de-a curmezişul.
Se uită la Shallan, lăsându-şi mâna liberă în jos.
— N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc cu atâta furie, tânără Davar, îi
spuse cu voce obosită. Ai dat pur şi simplu dovadă de stăruinţă, o
trăsătură de caracter pe care de obicei o încurajez. Luminate furtuni,
de încăpăţânare m-am făcut vinovată adesea şi eu însămi. Uneori ne
este greu să acceptăm la alţii unele lucruri la care ţinem noi înşine.
Singura mea scuză e că, în ultima vreme, am fost din cale-afară de
încordată.
Shallan dădu din cap cu recunoştinţă, deşi se simţea cumplit de

206
stânjenită.
Jasnah se întoarse să privească peste balustradă, în spaţiul
întunecat al Vălului.
— Ştiu ce se spune despre mine. Sper că nu sunt atât de aspră
cum zic unii, deşi o femeie poate avea un renume prost din cauza
unor lucruri mult mai rele decât severitatea. Iar aceasta din urmă
poate fi utilă.
Shallan se strădui din răsputeri să nu-nceapă să se foiască. Oare
ar fi trebuit să se retragă?
Jasnah clătină din cap ca pentru sine, dar Shallan n-ar fi putut să
spună căror gânduri li se datora acel gest inconştient. În cele din
urmă, prinţesa se întoarse din nou către ea şi arătă spre bolul mare,
în formă de cupă, aflat pe masă. Conţinea vreo zece sfere de-ale lui
Shallan.
Şocată, tânăra îşi duse mâna liberă la buze. Uitase cu desăvârşire
de bani. Îi mulţumi lui Jasnah cu o plecăciune, apoi se grăbi să-şi ia
sferele.
— Luminăţie, ca nu cumva să uit, trebuie să vă spun că, în timp
ce aşteptam aici, aţi fost căutată de un ardent – fratele Kabsal. M-a
rugat să vă transmit dorinţa lui de a vă vorbi.
— Nu mă miră, zise Jasnah. Pari surprinsă în privinţa sferelor,
tânără Davar. Am presupus că aşteptai afară ca să le recuperezi. Nu
de aceea ai rămas atât de aproape?
— Nu, Luminăţie. Pur şi simplu încercam să mă liniştesc.
— A!
Shallan îşi muşcă buza. Prinţesa părea să nu mai ţină cont de ceea
ce spusese în răbufnirea de mai înainte. Poate…

207
 — Luminăţie, spuse ea, speriată de propria impertinenţă, ce
impresie v-a făcut scrisoarea mea?
— Scrisoarea?
— Am… Shallan aruncă o privire către masă. Sub teancul acela
de cărţi, Luminăţie.
O servitoare se grăbi să dea cărţile deoparte; parshul le pusese
peste scrisoare fără s-o observe. Jasnah o luă, ridicându-şi o
sprânceană, iar Shallan îşi desfăcu săculeţul cu mişcări repezi şi-şi
puse sferele în punga pentru bani. Pe urmă se blestemă că se grăbise
atât de tare, căci nu-i mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să
aştepte să termine Jasnah de citit.
— E adevărat? întrebă aceasta, luându-şi privirea de la foaia de
hârtie. Ai învăţat singură?
— Da, Luminăţie.
— E remarcabil.
— Mulţumesc, Luminăţie.
— Iar scrisoarea asta a fost o manevră inteligentă. Când ai
presupus că o să răspund unei cereri scrise ai avut dreptate. Asta
arată că ştii să te foloseşti de cuvinte, iar retorica scrisorii e o dovadă
că poţi să gândeşti logic şi să aduci argumente solide.
— Mulţumesc, Luminăţie, spuse Shallan, simţind un nou val de
speranţă, amestecată cu oboseală.
Sentimentele ei oscilaseră dintr-o parte într-alta ca o frânghie
trasă când încolo, când încoace, la un concurs de luptă cu odgonul.
— Ar fi trebuit să-mi laşi biletul şi să te retragi înainte de
întoarcerea mea.
— Dar s-ar fi pierdut sub teancul acela de cărţi.

208
 Jasnah o privi ridicându-şi o sprânceană, de parcă ar fi vrut să-i
dea de înţeles că nu-i plăcea să fie corectată.
— Foarte bine. Circumstanţele în care un om îşi trăieşte viaţa
sunt importante. În cazul tău, nu scuză lipsa cunoştinţelor de istorie
şi filosofie, dar îţi dă dreptul să fii privită cu indulgenţă. Îţi voi
îngădui să-mi prezinţi mai târziu o nouă cerere, un privilegiu pe
care nu i l-am mai acordat niciodată vreunei tinere dornice să-mi
devină pupilă. Când vei avea suficiente cunoştinţe în aceste două
domenii, să vii din nou la mine. Te voi accepta dacă vei face
progrese corespunzătoare.
Speranţele lui Shallan se năruiră. Oferta lui Jasnah era plină de
bunăvoinţă, dar pentru a realiza ce-i cerea, îi trebuiau ani de studiu.
Casa Davar avea să se prăbuşească între timp, pământurile familiei
aveau să fie împărţite între creditori, ea şi fraţii ei aveau să-şi piardă
titlul de nobleţe şi să fie probabil trecuţi în rândul sclavilor.
— Mulţumesc, Luminăţie, spuse înclinându-şi fruntea.
Jasnah dădu din cap, ca şi cum ar fi considerat discuţia încheiată.
Shallan se retrase, străbătu în tăcere culoarul şi trase de cordonul
clopoţelului, chemând purtătorii.
Prinţesa îi făgăduise că avea s-o accepte mai târziu. Pentru cele
mai multe tinere de vârsta ei ar fi fost o mare victorie. Fiind instruită
de Jasnah Kholin – considerată una dintre cele mai mari erudite în
viaţă – şi-ar fi asigurat un viitor strălucit. S-ar fi măritat extraordinar
de bine, probabil cu fiul unui înalt prinţ, şi i s-ar fi deschis noi
cercuri sociale. Dacă ar fi avut timp să-şi desăvârşească educaţia sub
tutela lui Jasnah, cu siguranţă că prestigiul afilierii la casa Kholin ar
fi fost de-ajuns ca să-i salveze casa.

209
 Dacă ar fi avut timp.
În cele din urmă, Shallan ieşi din Conclav; nu existau porţi, ci
doar coloane în faţa gurii căscate a cavernei. Văzu, uimită, ce mult
se întunecase afară. Se târî în josul treptelor largi, apoi intră pe o
alee laterală, mărginită de o vegetaţie mai bogată, unde putea să fie
singură. De-a lungul acesteia fuseseră plantate mici colonii de coajă-
de-piatră ornamentală, iar tentaculele mai multor specii de plante
stăteau răsfirate ca nişte evantaie, fluturând în vântul serii. Câţiva
viaţăspreni leneşi – ca nişte fire de praf verde, strălucitor – zburau
iute de pe o ramură pe alta.
Shallan se rezemă de planta care părea o piatră, iar tentaculele
acesteia se retraseră şi se ascunseră. Din locul acela putea să vadă
întregul Kharbranth, cu luminile strălucind dedesubt ca apele unei
cascade de foc prăvălindu-se pe peretele stâncii. Ea şi fraţii ei nu
mai aveau de ales; fuga era tot ce le mai rămăsese. Nu mai puteau
face altceva decât să-şi abandoneze proprietăţile din Jah Keved şi să
se refugieze. Dar unde? Unde mai existau foşti aliaţi pe care tatăl ei
nu şi-i înstrăinase?
Mai era şi strania colecţie de hărţi pe care o găsiseră în camera lui
de lucru. Ce semnificaţie aveau? Tatăl lor le vorbea foarte rar despre
planurile sale. Nici măcar sfătuitorii lui nu ştiau mare lucru.
Heraldan – cel mai vârstnic dintre fraţii ei – ştia mai multe, dar
dispăruse cu mai bine de un an în urmă, iar tatăl ei îl declarase
mort.
Ca de obicei, gândul la propriul tată o făcu să se simtă rău, iar
durerea începu să-i strângă pieptul. Îşi duse mâna liberă la cap,
copleşită dintr-odată de greutăţile care apăsau Casa Davar, de rolul

210
ei în întreaga situaţie şi de secretul pe care-l purta acum, ascuns la o
depărtare de zece bătăi de inimă.
— Ei, tânără domniţă! strigă o voce.
Se întoarse şi avu un şoc la vederea lui Yalb, stând în picioare pe
un prag de stâncă, aproape de intrarea Conclavului. În jurul lui, pe
lespedea de piatră stătea un grup de bărbaţi purtând uniforma
gărzilor.
— Yalb? întrebă ea, speriată.
Marinarul ar fi trebuit să se-ntoarcă Ia corabie cu ore în urmă. Se
îndreptă în grabă către el şi se opri în faţa pragului jos de stâncă.
— De ce mai eşti încă aici?
— O, răspunse el, cu un zâmbet larg. Am jucat kabers cu aceşti
minunaţi şi oneşti cavaleri din garda oraşului. M-am gândit că nu e
cu putinţă ca nişte oameni ai legii să trişeze, aşa că am făcut o
partidă amicală în vreme ce te-am aşteptat.
— Dar nu erai obligat să m-aştepţi!
— Nu eram obligat nici să câştig optzeci de stropi de la oamenii
ăştia, zise râzând Yalb. Dar am făcut şi una, şi alta!
Bărbaţii din jurul lui păreau mult mai puţin entuziaşti.
Uniformele lor erau nişte tunici portocalii, strânse în talie cu eşarfe
albe.
— Ei, acum presupun că ar trebui să te conduc înapoi la corabie,
spuse marinarul fără tragere de inimă, adunând sferele din
mormanul de la picioarele sale.
Străluceau într-o mulţime de nuanţe. Deşi lumina lor era palidă –
toate erau doar nişte stropi – alcătuiau împreună un câştig
impresionant.

211
 Shallan făcu un pas înapoi în timp ce Yalb sărea de pe pragul de
stâncă. Însoţitorii săi protestară, nemulţumiţi că pleca, însă el arătă
către Shallan.
— Vreţi să las o femeie ochi-luminoşi de rangul ei să se-ntoarcă
singură în port? Vă credeam oameni de onoare!
Asta stinse protestele de pe buzele celorlalţi.
Jubilând în sinea sa, marinarul se înclină în faţa lui Shallan şi se
îndepărtă, conducând-o pe alee. Ochii îi scânteiau.
— Părinte al Furtunii, a fost amuzant să câştig jucând cu aceşti
oameni ai legii. Când o să se afle pe docuri, o să mi se facă cinste cu
băutură.
— N-ar fi trebuit să-ţi rişti banii la jocuri de noroc, spuse Shallan.
N-ar fi trebuit să-ncerci să ghiceşti viitorul. Nu ţi-am dat sfera aia ca
să o iroseşti pe astfel de lucruri.
Yalb râse.
— Tânără domniţă, când ştii c-o să câştigi, nu rişti nimic.
— Ai trişat? şuieră ea, scandalizată.
Se uită peste umăr la străjerii care se aşezaseră să-şi continue
jocul la lumina sferelor din faţa lor.
— Nu vorbi atât de tare! zise Yalb cu glas scăzut, dar părând
foarte încântat de sine. Să trişezi când joci cu patru străjeri, ei, asta e
ceva. Nu-mi vine să cred c-am izbutit!
— M-ai dezamăgit. Nu se cade să te porţi aşa.
— Ba da, tânără domniţă, când eşti marinar se cade, spuse el
ridicând din umeri. Exact la asta se şi aşteptau din partea mea. Se
uitau la mine de parc-ar fi umblat cu ţipari de văzduh veninoşi,
serios. În jocul ăsta, n-au contat cărţile – ei s-au străduit să

212
descopere cum trişam, iar eu m-am străduit să-i împiedic să mă
prindă. Cred că, dacă n-ai fi apărut, mi-ar fi luat pielea de pe mine!
Dar asta nu părea să-l îngrijoreze prea mult.
Pe drumul către docuri nu era la fel de multă lume ca mai
înainte, dar numărul oamenilor care-i înconjurau continua să fie
surprinzător de mare. Strada era luminată de felinare cu ulei; dacă
ar fi fost sfere, acestea a fi sfârşit în punga cuiva, dar mulţi trecători
le foloseau în lămpile lor, aşternând pe caldarâm un curcubeu de
lumini colorate. Oamenii erau aproape ca sprenii, fiecare de câte o
altă nuanţă, umblând încoace şi-ncolo.
— Aşadar, tânără domniţă, spuse Yalb, conducând-o cu mare
grijă prin înghesuială. Chiar vrei să te-ntorci? Eu am spus ce-am
spus doar ca să pot pleca de la joc.
— Da, vreau să mă-ntorc, te rog.
— Şi prinţesa ta?
Shallan se strâmbă.
— Întâlnirea… n-a dat roade.
— Adică nu te-a primit? Care-i necazul cu ea?
— Faptul că se pricepe la orice, presupun. Totul i-a ieşit atât de
bine încât are aşteptări exagerate de la alţii.
Yalb se încruntă, călăuzind-o pe Shallan pe lângă un grup de
cheflii beţi, care se împleticeau. Nu era puţin cam devreme pentru
aşa ceva? Marinarul o luă cu câţiva paşi înaintea ei, apoi începu să
meargă cu spatele, ca să n-o scape din priviri.
— N-are sens, tânără domniţă. Ce-ar mai fi putut să vrea de la
tine?
— Mult mai multe, se pare.

213
 — Dar eşti perfectă! Iartă-mi îndrăzneala.
— Îndrăzneală? Văd că nu-ndrăzneşti să-mi întorci spatele.
— Atunci iartă-mi sfiala. Arăţi bine din orice parte te-aş privi,
tânără domniţă.
Shallan se pomeni zâmbind. Marinarii lui Tozbek aveau o părere
foarte bună despre ea.
— Ai fi pupila ideală, continuă el. Curtenitoare, frumoasă,
rafinată şi tot restul. Numai părerea ta despre jocurile de noroc nu-
mi place prea mult, dar era de aşteptat. O femeie nu e cu adevărat
femeie dacă nu ocărăşte un bărbat pentru aşa ceva. Altminteri ar fi
ca şi cum soarele ar refuza să răsară sau ca şi cum s-ar albi marea.
— Sau ca şi cum ar zâmbi Jasnah Kholin.
— Întocmai! Oricum, eşti desăvârşită!
— Eşti drăguţ că-mi spui asta.
— Păi e un adevăr, zise el, punându-şi mâinile-n şolduri şi
oprindu-se. Aşadar asta e? Vrei să te dai bătută?
Ea îl privi uluită. Stătea acolo, pe drumul plin de lume, scăldat în
lumina galben-portocalie împrăştiată de felinarul de deasupra lui,
cu mâinile-n şolduri, cu sprâncenele thaylene albe atârnându-i de-a
lungul obrajilor, cu pieptul gol sub vesta descheiată. Nu era o
postură pe care s-o fi adoptat vreun cetăţean, oricât de înalt i-ar fi
fost rangul, în conacul tatălui ei.
— Am încercat s-o conving, spuse Shallan, înroşindu-se. M-am
întors la ea pentru a doua oară, dar m-a respins din nou.
— De două ori, deci? La cărţi ai întotdeauna dreptul să încerci o a
treia mână. Şi cel mai adesea te-ajută să câştigi.
Ea se încruntă.

214
 — Dar, de fapt, nu e adevărat. Legile probabilităţilor şi
statistica…
— Eu unul nu ştiu mare lucru despre afurisita de matematică, o
întrerupse Yalb, încrucişându-şi braţele. Dar cunosc Patimile.
Câştigi când ai cea mai mare nevoie de asta, o să vezi.
Patimile. Superstiţii păgâne. Fireşte că Jasnah se referise şi la
scrierea cu glife considerând-o superstiţie, aşa că poate totul se
încadra în aceeaşi perspectivă.
Să încerce a treia oară… Shallan se cutremură gândindu-se cum
s-ar fi înfuriat Jasnah dacă ar fi sâcâit-o iarăşi. Şi-ar fi retras cu
siguranţă oferta de-a o primi la studii în viitor.
Numai că Shallan nu va putea niciodată să se folosească de oferta
aceea. Era ca o sferă de sticlă fără nicio nestemată în centru.
Frumoasă, dar inutilă. Nu era mai bine să încerce iarăşi, pentru
ultima oară, şi să ajungă acum în poziţia pe care şi-o dorea?
N-avea să meargă. Jasnah îi spusese foarte clar că încă nu era
suficient de bine instruită.
Nu era suficient de bine instruită…
O idee îi scăpără în minte. Îşi duse mâna interzisă la piept şi,
stând acolo, în mijlocul drumului, se gândi la cutezanţa acelei idei.
Era foarte posibil să fie izgonită din oraş, la cererea lui Jasnah.
Însă dacă se întorcea acasă fără să fi încercat tot ce se putea
încerca, cum avea să dea ochii cu fraţii ei? Depindeau de ea. Pentru
prima oară în viaţa ei, cineva avea nevoie de ea. O astfel de
responsabilitate o entuziasma. Şi o îngrozea.
— Trebuie s-ajung la un negustor de cărţi, se trezi spunând cu
voce uşor tremurătoare.

215
 Yalb îşi ridică o sprânceană.
— A treia mână ţi-aduce câştigul de cele mai multe ori. Crezi că-
mi poţi găsi un negustor de cărţi care să mai aibă prăvălia deschisă
la ora asta?
— Kharbranth e un port important, tânără domniţă, zise el
râzând. Prăvăliile sunt deschise până târziu. Aşteaptă-mă aici.
Se pierdu, grăbit, în forfota serii, lăsând-o cu un protest încărcat
de nelinişte pe buze.
Shallan oftă, apoi se aşeză, într-o poziţie plină de modestie, pe
postamentul de piatră al unui stâlp de felinar. N-ar fi trebuit să fie
vreun pericol. Văzu şi alte femei ochi-luminoşi trecând pe stradă,
deşi erau adesea purtate în palanchine sau în vehiculele acelea mici,
trase cu mâna. Din când în când vedea chiar şi câte o trăsură
adevărată, deşi numai cei mai bogaţi dintre bogaţi îşi puteau
permite să aibă cai.
Câteva minute mai târziu, Yalb apăru din mulţime ca şi cum ar fi
ieşit din pământ şi-i făcu semn să-l urmeze. Ea se ridică şi se grăbi
să i se alăture.
— N-ar trebui să găsim un purtător? îl întrebă în timp ce o
călăuzea pe o stradă laterală largă care traversa, dintr-o parte, colina
pe care se înălţa oraşul.
Păşea cu mare grijă; rochia îi era destul de lungă şi se temea că i
s-ar fi putut rupe tivul, agăţându-l de pietre. Fâşia din partea de jos
era făcută astfel încât să se poată schimba cu uşurinţă, dar ea nu-şi
putea îngădui să irosească sfere pe astfel de lucruri.
— Nu, răspunse Yalb. E chiar aici.
Arătă în lungul unei alte străzi, care se intersecta cu strada pe

216
care se aflau ei. Acolo, pe panta abruptă, se înşiruiau mai multe
prăvălii, fiecare având pe firma atârnată în faţă perechea de glife
care însemna „carte”, adesea stilizată pentru a avea şi forma unei
cărţi. Era necesar să fie recunoscută de servitorii analfabeţi trimişi la
cumpărături.
— Negustorilor de acelaşi soi le place să se-adune laolaltă, spuse
Yalb, frecându-şi bărbia. Mie mi se pare o prostie, dar presupun că
sunt ca peştii. Unde dai de unul, o să-i găseşti pe toţi.
— Acelaşi lucru s-ar putea spune despre idei, comentă Shallan,
numărând.
Erau şase prăvălii. Lumina de Furtună era cea care strălucea în
toate vitrinele, rece şi uniformă.
— A treia pe stânga, zise Yalb, arătând cu degetul. Numele
negustorului e Artmyrn. Sursele mele îl consideră cel mai bun.
Numele era thaylan. Probabil că Yalb întrebase oameni din ţara
lui, care îl trimiseră acolo.
Dădu din cap către el şi începură să urce pe strada abruptă, către
prăvălie. Marinarul nu o însoţi înăuntru; Shallan observase că mulţi
bărbaţi nu se simţeau în largul lor în preajma cărţilor, chiar dacă nu
erau din Vorin.
Împinse uşa din lemn masiv în care fuseseră încastrate două
geamuri de cristal şi intră într-o încăpere călduroasă, neştiind la ce
trebuia să se-aştepte. Nu mai intrase niciodată într-o prăvălie să
cumpere ceva; fie îşi trimisese servitorii, fie veniseră negustorii la
ea.
Încăperea părea foarte primitoare, cu fotolii largi, confortabile,
aşezate în faţa unui şemineu. Pe buştenii aprinşi dansau focspreni,

217
iar podeaua era din lemn, fără nicio îmbinare; probabil fusese făcută
cu un Animmod, direct din piatra de dedesubt. O adevărată
opulenţă.
În spatele tejghelei din fundul încăperii stătea o femeie. Purta o
bluză şi o fustă, ambele cu broderii, în locul havahului lucios şi
mătăsos, dintr-o singură piesă, purtat de Shallan. Avea ochii
întunecaţi, dar părea o persoană influentă. În Regatul Vorin, ar fi
fost de primul sau de al doilea nahn. Thaylenii îşi aveau propriul
sistem de ranguri. Măcar nu erau cu desăvârşire păgâni – respectau
culoarea ochilor, iar femeia purta o mănuşă în mâna interzisă.
Nu se vedeau prea multe cărţi. Doar câteva pe tejghea şi una pe
un pupitru, lângă fotolii. Pe perete ticăia un ceas de care atârnau o
duzină de clopoţei argintii. Încăperea părea mai degrabă o locuinţă
decât o prăvălie.
Femeia puse un semn în cartea pe care-o citea, apoi îi zâmbi lui
Shallan. Un zâmbet mieros, plin de nerăbdare. Aproape ca al unui
prădător.
— Vă rog, Luminăţie, luaţi loc, spuse ea, fluturându-şi mâna
către unul dintre scaune.
Femeia îşi încreţise sprâncenele thaylene lungi şi albe, aşa că-i
atârnau de o parte şi de alta a feţei ca nişte bucle din breton.
Shallan se aşeză, şovăind, în timp ce femeia suna dintr-un
clopoţel de sub tejghea. Nu trecu mult timp şi în încăpere intră
clătinându-se un bărbat corpolent, a cărui vestă părea gata să
plesnească din cauza efortului depus pentru a-i cuprinde talia.
Părul începea să-i încărunţească şi îşi purta sprâncenele date după
urechi.

218
 — A, dragă copilă, spuse el, pocnind din palme. Aţi venit să
căutaţi un roman frumos? O lectură uşoară, ca să treceţi prin orele
chinuitoare ale despărţirii de o iubire pierdută? Sau poate o carte de
geografie, cu detalii despre locuri exotice?
Vorbea pe un ton vag protector, în vedena ei maternă.
— Păi… Nu, mulţumesc. Am nevoie de un set complet de cărţi
de istorie şi de trei cărţi de filosofie.
Se strădui să-şi amintească numele rostite de Jasnah.
— Ceva de Placini, Gabrathin, Yustara, Manaline sau Shauka-
fiică-Hazweth.
— Grele lecturi pentru cineva atât de tânăr, comentă bărbatul,
dând din cap către femeie, care-i era probabil soţie.
Ea se grăbi să plece în camera din spate. O folosea probabil ca să
citească; chiar dacă era el însuşi în stare de asta, nu voia să-şi
ofenseze clienţii făcând-o în prezenţa lor. Se ocupa doar de bani;
negoţul reprezenta, de cele mai multe ori, o artă masculină.
— Ei, dar de ce se oboseşte o floare atât de tânără cu astfel de
subiecte? o întrebă pe Shallan, instalându-se în fotoliul din faţa ei.
Nu vă pot trezi interesul faţă de un roman frumos, romantic? Ştiţi,
acestea sunt specialitatea mea. Femeile tinere din tot oraşul vin aici
şi le ofer întotdeauna ce e mai bun.
Tonul lui o irită. O enerva şi-aşa destul de mult ştiind că-i o copilă
protejată. Chiar era necesar să i se reamintească asta?
— Un roman romantic, spuse strângându-şi săculeţul la piept.
Da, poate c-ar fi drăguţ. Se-ntâmplă cumva s-aveţi un exemplar din
Mai aproape de flacără?
Negustorul clipi, surprins. Povestea era scrisă din punctul de

219
vedere al unui bărbat cuprins încetul cu încetul de nebunie după ce-
şi văzuse copiii murind de foame.
— Sunteţi sigură că vreţi ceva atât de… ăă… ambiţios? întrebă el.
— Ambiţia e o trăsătură chiar atât de scandaloasă pentru o fată
tânără?
— Ei, nu, cred că nu.
Bărbatul zâmbi din nou – zâmbetul exagerat şi larg al
negustorului care vrea să facă pe cineva să se simtă în largul său.
— Îmi dau seama că sunteţi o femeie cu gusturi discriminatorii.
— Sunt, răspunse ea cu voce fermă, deşi inima îi bătea agitată.
Oare îi era menit să discute în contradictoriu cu toată lumea cu
care se-ntâlnea?
— Îmi place într-adevăr să mi se pregătească mâncarea cu multă
grijă, fiindcă am cerul gurii foarte delicat.
— Scuze, eu spuneam că aveţi gusturi discriminatorii când e
vorba de cărţi.
— Adevărul e că n-am mâncat niciodată vreuna.
— Luminăţie, cred că glumiţi.
— Nu, încă nu. Încă n-am început.
— Păi…
— Ei, spuse ea, aveţi dreptate să-mi comparaţi mintea cu
stomacul.
— Dar…
— Mulţi dintre noi, continuă ea, îşi fac mari griji pentru cele care
le-ajung în trup prin gură şi cu mult mai puţine pentru orice le-ar
intra prin ochii şi urechi. Nu credeţi?
Negustorul dădu din cap, probabil fiindcă nu credea că ea avea

220
să-l lase să vorbească fără să-l mai întrerupă. În sinea ei, Shallan ştia
că îşi îngăduia prea multe, dar după întrevederea cu Jasnah se
simţea prea încordată şi prea frustrată.
În clipa aceea, puţin îi păsa.
— Discriminare, spuse, parcă vrând să vadă cum suna. N-am
convingerea că sunt de acord cu alegerea acestui cuvânt. A
discrimina înseamnă a-i aduce cuiva prejudicii. A fi exclusivist. Îşi
permite cineva să fie astfel cu ceea ce mănâncă?
— Cred că trebuie să fie, răspunse el. Nu asta aţi zis adineauri?
— Am zis că trebuie s-avem grijă ce citim şi ce mâncăm. Nu că
trebuie să fim exclusivişti. Spuneţi-mi, ce credeţi că i se poate
întâmpla unei persoane care mănâncă numai dulciuri?
— Ştiu foarte bine. Am o cumnată care se deranjează mereu la
stomac din pricina asta.
— Vedeţi, îşi limitează opţiunile. Ca să rămână sănătos, corpul
are nevoie de o mare varietate de mâncăruri. Iar mintea are nevoie
de o mare varietate de idei ca să rămână ascuţită. Nu sunteţi de
acord? Aşa că, dacă aş citi numai idilele prosteşti cărora presupuneţi
că le poate face faţă ambiţia mea, mi s-ar îmbolnăvi fără-ndoială
mintea, exact la fel ca stomacul cumnatei despre care vorbeaţi. Da,
aş zice că metafora e bine aleasă. Sunteţi foarte inteligent, maestre
Artmyrn.
El îşi regăsi zâmbetul.
— Fireşte – continuă Shallan, fără să zâmbească la rândul ei –
când cineva îţi vorbeşte ca unui prost, ţi se deranjează şi mintea, şi
stomacul. E foarte frumos că vă însoţiţi strălucita metaforă cu lecţii
incisive. Aşa vă trataţi toţi clienţii?

221
 — Luminăţie… Vă pierdeţi în sarcasm.
— Ciudat. Eu credeam că merg drept spre el, zbierând cât mă ţin
plămânii.
Negustorul roşi şi se ridică.
— Mă duc să-mi ajut soţia, zise el şi se grăbi să se retragă.
Ea rămase locului şi-şi dădu seama că era supărată pe sine fiindcă
lăsase frustrarea să se reverse. Exact ceea ce o avertizaseră
guvernantele ei că nu se cuvenea să facă. O femeie tânără trebuia să-
şi cântărească vorbele. Limba neînfrânată a tatălui ei îi crease casei
lor o reputaţie regretabilă. Oare ea voia s-o sporească?
Se linişti, bucurându-se de căldură, şi privi dansul focsprenilor
până când se întoarseră negustorul şi soţia lui, cu mai multe
teancuri de cărţi. El se instală în acelaşi fotoliu, iar femeia îşi trase
alături un taburet, aşeză volumele pe podea şi apoi i le arătă lui
Shallan pe rând, în timp ce vorbea bărbatul ei.
— Pentru istorie, avem două variante, zise el, de data asta fără
condescendenţă – şi fără prietenie – în glas. Vremuri şi schimbări, de
Rencalt, e o trecere în revistă, într-un singur volum, a istoriei
Rosharului, începând cu epoca Hierocraţiei.
Femeia ridică un volum legat în pânză roşie.
— I-am spus soţiei mele că s-ar putea să vă simţiţi insultată de o
variantă atât de superficială, dar ea a insistat.
— Mulţumesc, zise Shallan. Nu mă simt insultată, dar vreau într-
adevăr ceva mai amănunţit.
— Atunci poate c-o să vă fie de folos Eternathis, răspunse
bărbatul, în timp ce soţia lui ridica patru volume cu coperte gri-
albăstrui. E o lucrare filosofică, un studiu al aceleiaşi perioade, care

222
se concentrează numai asupra interacţiunilor dintre cele cinci regate
vorine. După cum vedeţi, evenimentele sunt prezentate în amănunt.
Toate volumele erau groase. Cele cinci regate vorine? Ea crezuse
că nu erau decât patru: Jah Keved, Alenthkar, Kharbranth şi
Natanatan. Unite de religia comună, îşi fuseseră unele altora aliaţi
puternici în anii de după Mârşăvie. Care era al cincilea regat?
Volumele o intrigau.
— O să le iau, spuse.
— Minunat, zise negustorul, iar ochii lui îşi recăpătară oarecum
strălucirea. Dintre lucrările filosofice pe care le-aţi enumerat, de
Yustara n-avem nimic. Şi-avem doar o singură lucrare de-a lui
Placini şi tot una de Manaline; ambele sunt colecţii de extrase din
cele mai celebre scrieri ale lor. A lui Placini mi-a fost citită. E foarte
bună.
Shallan dădu din cap.
— Cât despre Gabrathin, avem patru cărţi diferite. Cerule, dar
ştiu c-a fost prolific! A, şi n-avem decât o singură carte de Shauka-
fiică-Hazweth.
Soţia lui ridică un volum subţire, de culoare verde.
— Trebuie să recunosc că n-am pus niciodată să mi se citească
vreo lucrare de-a ei. Nu mi-am dat seama că există filosofi shini
remarcabili.
Shallan se uită la cele patru cărţi de Gabrathin. N-avea idee pe
care ar fi trebuit s-o ia, aşa că evită să se pronunţe, arătând mai întâi
către cele două colecţii amintite şi către singurul volum de Shauka-
fiică-Hazweth. O filosoafă din îndepărtatul Shin, unde oamenii
trăiau în noroi şi venerau pietre? Bărbatul care-l ucisese pe tatăl lui

223
Jasnah cu aproape şase ani în urmă – ducând la izbucnirea
războiului împotriva parshendilor în Natanatan – fusese shin. I se
spunea Asasinul în Alb.
— O să le iau pe acestea trei şi cărţile de istorie, spuse ea.
— Minunat! repetă negustorul. Pentru că luaţi atât de multe, o să
vă fac o reducere frumuşică. Să zicem, zece broami de smarald?
Shallan fu cât pe ce să se sufoce. Un broam de smarald era cea
mai mare diviziune a sferei, valorând o mie de stropi de diamant.
Zece broami erau o sumă de câteva ori mai mare decât costul
drumului ei până la Kharbranth!
Îşi deschise săculeţul şi se uită la punga cu bani. Îi mai
rămăseseră cam opt broami de smarald. Trebuia, evident, să ia mai
puţine cărţi, dar pe care anume?
Uşa se deschise brusc, trântindu-se. Shallan tresări şi, uimită, îl
văzu în prag pe Yalb, cu tichia în mâini, agitat. Se apropie grăbit de
fotoliul ei şi se lăsă într-un genunchi. Ea era prea uluită ca să mai
scoată vreo vorbă. De ce părea marinarul atât de îngrijorat?
— Luminăţie, spuse el, lăsându-şi capul în jos. Stăpânul meu vă
imploră să vă-ntoarceţi. S-a gândit mai bine şi a schimbat oferta.
Putem într-adevăr să acceptăm preţul pe care l-aţi oferit.
Shallan deschise gura, dar era prea uluită ca să poată vorbi.
Yalb se uită urât la negustor.
— Luminăţie, nu cumpăraţi de la omul ăsta. E un mincinos şi un
şarlatan. Stăpânul meu o să vă vândă cărţi mai bune la un preţ mai
mic.
— Ei, ce-nseamnă asta? zise Artmyrn, ridicându-se. Cum
îndrăzneşti? Cine e stăpânul tău?

224
 — Barmest, răspunse Yalb, parcă apărându-se.
— Şobolanul ăla. Trimite un băiat în prăvălia mea, ca să-mi fure
muşterii? Scandalos!
— A intrat mai întâi în prăvălia noastră! exclamă marinarul.
Shallan îşi veni în sfârşit în fire. „Părinte al Furtunii! Ce actor
bun!”
— Aţi avut o şansă, îi spuse lui Yalb. Pleacă şi spune-i stăpânului
tău că refuz să mă las înşelată. Dac-o să fie nevoie, o să intru în toate
prăvăliile cu cărţi din oraş, până o să găsesc pe cineva rezonabil.
— Cu Artmyrn nu poţi discuta, zise Yalb, scuipând într-o parte.
Negustorul făcu ochii mari de furie.
— Vom vedea, răspunse Shallan.
— Luminăţie, spuse negustorul, roşu la faţă. Sunt sigur că nu daţi
crezare unor astfel de calomnii!
— Cât aveai de gând să-i ceri? întrebă Yalb.
— Zece broami de smarald, răspunse Shallan. Pentru aceste şapte
cărţi.
Marinarul râse.
— Şi nu v-aţi ridicat imediat să plecaţi!? Stăpânului meu aproape
că i-aţi smuls urechile şi v-a oferit un târg mai bun! Vă rog,
Luminăţie, veniţi înapoi, cu mine. Suntem pregătiţi să…
— Zece a fost doar o cifră ca să începem tocmeala, spuse
Artmyrn. Nici nu mă aşteptam să le ia la preţul ăsta. Se uită la
Shallan. Fireşte, opt…
Yalb râse iarăşi.
— Luminăţie, sunt sigur c-avem şi noi aceleaşi cărţi. Pun
prinsoare că stăpânul meu vi le dă pentru două.

225
 — Luminăţie, bodogăni Artmyrn, înroşindu-se mai tare, sunt
sigur că nu veţi cumpăra de la cineva atât de grosolan încât să-şi
trimită o slugă-n prăvălia altcuiva ca să-i fure cumpărătorii.
— Poate c-o să cumpăr, ripostă Shallan. Măcar nu-mi insultă
inteligenţa.
Femeia îi aruncă bărbatului ei o privire aspră, iar faţa acestuia se
împurpură şi mai mult.
— Două smaralde şi trei safire. Mai jos de-atât nu-mi pot permite
să cobor preţul. Dacă le vreţi mai ieftine, luaţi-le de la ticălosul de
Barmest. Însă probabil că vor lipsi pagini din cărţi.
Shallan ezită, aruncând o privire spre Yalb; bine intrat în rol, el se
ploconi. Când îi prinse ea privirea, schiţă un soi de ridicare din
umeri.
— O să le iau, îi spuse lui Artmyrn, smulgându-i lui Yalb un
geamăt.
Marinarul se strecură afară, înjurat de nevasta negustorului.
Shallan se ridică şi numără sferele; scoase broamii de smarald din
punga ascunsă.
Peste puţin timp, ieşi din prăvălie cu o traistă grea de pânză. O
porni în josul străzii abrupte şi-l găsi pe Yalb tândălind sub un
felinar. Îi zâmbi în timp ce el îi lua traista.
— De unde-ai ştiut care-i preţul corect pentru o carte?
— Preţul corect? se miră el, atârnându-şi traista de umăr. Pentru
o carte? N-am nici cea mai vagă idee. Mi-am închipuit doar c-o să-
ncerce să-ţi ia cât mai mulţi bani. De-aia am întrebat prin vecini
cine-i face concurenţă cel mai mult şi-am venit să-l ajut să devină
mai rezonabil.

226
 — Era chiar atât de limpede c-o să mă las înşelată?
El chicoti.
— Numai un pic. Oricum, să păcăleşti oamenii de soiul lui e
aproape tot atât de distractiv ca trişatul când joci cu străjerii.
Probabil c-ai fi scos un preţ şi mai bun dac-ai fi plecat pur şi simplu
cu mine şi te-ai fi întors mai târziu, ca să-i mai dai o şansă.
— Pare foarte complicat.
— Bunica mea spunea întotdeauna că negustorii sunt ca
mercenarii. Cu deosebirea că mai întâi îţi iau capul şi pe urmă
pretind că-ţi sunt prieteni.
Şi asta o spunea un om care-şi petrecuse seara trişând la jocul de
cărţi cu un grup de străjeri.
— Ei, oricum, ai mulţumirile mele.
— Pentru puţin. A fost amuzant, deşi nu-mi vine să cred c-ai
plătit atât de mult. Nu-i decât un mănunchi de lemne. Aş fi putut
găsi nişte lemn adus de ape şi să mâzgălesc pe el semne ciudate. Mi-
ai fi dat două sfere pure şi pentru aşa ceva?
— Nu, zise ea, căutând în săculeţ şi scoţând desenul care-i
înfăţişa pe el şi pe purtător. Dar primeşte, te rog, asta, împreună cu
mulţumirile mele.
El luă foaia şi se duse s-o privească sub cel mai apropiat felinar.
Râse, îşi lăsă capul pe-o parte, apoi zâmbi larg.
— Părinte al Furtunii! E ceva, nu? Ca şi cum m-aş privi într-o
plăcuţă lustruită, nu-i aşa? N-o pot primi, Luminăţie!
— Te rog. Insist.
Şi strânse din ochi, întipărindu-şi Amintirea lui aşa cum stătea
acolo, cu bărbia într-o mână, studiindu-şi propria imagine. Mai

227
târziu avea să-l deseneze din nou. După tot ce făcuse pentru ea, îşi
dorea tare mult să-l aibă în colecţia ei.
Yalb aşeză cu mare grijă desenul între paginile unei cărţi, apoi
săltă traista şi porni mai departe. Se întoarseră pe drumul principal.
Nomon – luna mijlocie – tocmai răsărea, scăldând oraşul într-o
lumină palidă, albăstruie. În casa tatălui ei avusese foarte rar
privilegiul de a sta trează până la o asemenea oră, dar oamenii din
jur nu păreau să observe că se făcuse atât de târziu. Ce loc straniu
era oraşul!
— Acum ne-ntoarcem la corabie? întrebă Yelb.
— Nu, răspunse Shallan, respirând adânc. Ne-ntoarcem la
Conclav.
Marinarul îşi ridică o sprânceană, dar o conduse înapoi. Odată
ajunşi, ea îşi luă rămas-bun şi-i aduse aminte să-şi ia desenul. El o
ascultă şi îi ură noroc, apoi se îndepărtă în grabă de Conclav,
temându-se probabil de străjerii cărora le luase banii trişând.
Shallan puse un servitor să-i care cărţile şi o porni pe coridor,
făcând cale-ntoarsă către Văl. Imediat ce trecu de bogat
împodobitele uşi din fier, îi făcu semn unui maestru-slujitor.
— Da, Luminăţie? întrebă bărbatul.
Aproape toate separeurile erau acum întunecate şi slujitorii cărau
răbdători tomurile înapoi, ducându-le în siguranţă, dincolo de
peretele de cristal.
Străduindu-se să-şi alunge oboseala, Shallan numără şirurile. În
separeul lui Jasnah era încă lumină.
— Aş vrea să folosesc separeul acela, spuse, arătând către
balconul de lângă cel ocupat de prinţesă.

228
 — Aveţi permis de intrare?
— Mă tem că nu.
— Atunci, dacă vreţi să folosiţi spaţiul cu regularitate, va trebui
să-l închiriaţi. Două pete azurii.
Crispându-se la auzul preţului, Shallan scoase sferele potrivite şi
plăti. Pungile ei cu bani arătau deprimant de dezumflate. Îi puse pe
purtătorii parshi s-o ridice la nivelul dorit, apoi se îndreptă în tăcere
către separeul ei. Acolo îşi folosi toate sferele rămase ca să umple
cupa exagerat de mare a lămpii. Se văzu nevoită să întrebuinţeze
sfere de toate cele nouă culori şi de toate cele trei dimensiuni, aşa că
lumina nu era nici uniformă, nici de-aceeaşi culoare.
Aruncă o privire peste marginea separeului, către cel de alături.
Fără să-i pese că ora era târzie, Jasnah studia, având cupa plină
până la margine cu broami de diamant pur. Erau sferele cele mai
potrivite pentru iluminat, dar nu prea utile pentru Animmozi, de
aceea n-aveau cine ştie ce valoare.
Shallan se trase înapoi. Chiar la marginea mesei din separeu era
un loc unde putea să stea astfel încât peretele s-o ascundă de Jasnah,
aşa că se aşeză acolo. Poate c-ar fi trebuit să-şi aleagă un separeu de
pe un alt nivel, dar voia să stea cu ochii pe cealaltă femeie. Spera că
prinţesa avea să-şi petreacă acolo mai multe săptămâni, studiind.
Un timp suficient pentru ca Shallan să se dedice cu înverşunare
învăţăturii. Abilitatea de a memora imagini şi peisaje n-o ajuta la fel
de mult când era vorba de texte, dar putea să-nveţe pe de rost liste
şi date cu o viteză pe care preceptoarele ei o considerau remarcabilă.
Se instală pe scaun, îşi scoase cărţile şi le aranjă. Se frecă la ochi.
Era într-adevăr foarte târziu, dar n-avea timp de pierdut. Jasnah

229
spusese că-i putea prezenta o altă cerere după ce-şi completa
cunoştinţele, umplând golurile. Ei bine, ea avea de gând s-o facă
într-un timp record, urmând să i se înfăţişeze din nou prinţesei. În
momentul când aceasta avea să fie gata să plece din Kharbranth. Era
ultima ei speranţă, disperată şi atât de firavă încât o bruscă
schimbare a situaţiei o putea da peste cap. Shallan inspiră adânc şi
deschise prima carte de istorie.
— N-o să scap niciodată de tine, nu-i aşa? întrebă o voce suavă,
feminină.
Shallan sări în sus, fiind cât pe ce să-şi răstoarne cărţile când se
răsuci spre uşă. Jasnah stătea acolo, cu luciul mătăsos al rochiei de
un albastru intens, brodată cu fir de argint, reflectând lumina
sferelor din cupă.
— Luminăţia Voastră, spuse tânăra, ridicându-se şi schiţând o
reverenţă cu o grabă stângace. N-am vrut să vă deranjez. Eu…
Jasnah o reduse la tăcere cu un gest. Se trase într-o parte în timp
ce-n separeul lui Shallan intra un parsh cu un scaun. Îl puse lângă
masă, iar prinţesa se apropie cu paşi uşori şi se aşeză.
Shallan încercă să-şi dea seama în ce toane se afla, dar emoţiile
femeii mai vârstnice erau imposibil de citit.
— Vă spun cu toată sinceritatea că n-am vrut să vă deranjez.
— Am mituit servitorii ca să-mi dea de ştire dacă te întorci în Văl,
spuse Jasnah absentă, răsfoind una dintre cărţile lui Shallan şi
citindu-i titlul. N-am vrut să fiu întreruptă iarăşi.
— Eu…
Tânăra îşi lăsă ochii în jos, roşind puternic.
— Nu te osteni să te scuzi, zise Jasnah.

230
 Părea obosită; mai obosită decât se simţea Shallan. Se uită pe
rând la cărţi.
— O selecţie excelentă. Le-ai ales bine.
— De fapt, n-am prea avut din ce alege, răspunse Shallan. Atât
avea negustorul.
— Presupun c-aveai de gând să le studiezi foarte repede, nu? zise
Jasnah, gânditoare. Ca să faci o ultimă încercare de a mă impresiona
înainte de plecarea mea din Kharbranth?
Shallan şovăi, apoi dădu din cap.
— Un plan inteligent. Ar fi trebuit să-ţi impun un anumit interval
de timp până la noua ta solicitare, zise măsurând-o pe Shallan cu o
privire grăbită. Eşti hotărâtă. Asta e bine. Şi ştiu şi de ce-ţi doreşti cu
atâta disperare să-mi fii pupilă.
Tânăra tresări. Ştia?
— Casa ta are mulţi duşmani, continuă Jasnah, iar tatăl tău
trăieşte retras. Fără o alianţă tactică solidă, o să-ţi fie greu să te
măriţi avantajos.
Shallan se destinse, străduindu-se s-o facă fără să se observe.
— Să-ţi văd săculeţul, spuse Jasnah.
Ea se încruntă, rezistând impulsului de a şi-l trage mai aproape.
— Luminăţie?
Jasnah întinse mâna.
— Ţi-am spus că nu-mi place să mă repet, ţii minte?
Shallan îi întinse săculeţul fără tragere de inimă.
Jasnah îi goli conţinutul cu grijă şi alinie frumos pensulele,
creioanele, penele de scris, flaconul cu lac, cerneala şi dizolvantul.
Aşeză teancul de hârtii, carnetele de notiţe şi desenele terminate în

231
şir. Pe urmă scoase pungile cu bani, remarcând că erau goale.
Aruncă o privire spre cupa lămpii şi numără sferele. Ridică o
sprânceană.
Pe urmă începu să răsfoiască desenele lui Shallan. Mai întâi foile
detaşate, unde zăbovi la cea care o înfăţişa. Shallan îi privi chipul.
Era încântată? Surprinsă? Nemulţumită fiindcă Shallan pierdea atât
de mult timp desenând marinari şi servitoare?
În cele din urmă, Jasnah trecu la carnetul plin cu desene de plante
şi animale întâlnite de Shallan în timpul călătoriei. Asupra lui
zăbovi cel mai mult, citind toate notiţele.
— De ce-ai făcut toate desenele astea? o întrebă la sfârşit.
— De ce, Luminăţie? Păi, pentru că aşa am vrut.
Şi Shallan se strâmbă. Oare ar fi trebuit să spună ceva mai
profund?
Jasnah dădu încet din cap. Apoi se ridică.
— Am în Conclav camere care mi-au fost oferite de rege. Strânge-
ţi lucrurile şi du-te acolo. Pari istovită.
— Luminăţie? întrebă Shallan, ridicându-se, străbătută de un fior
de entuziasm.
Jasnah ezită în cadrul uşii.
— La prima noastră întâlnire te-am luat drept o oportunistă de la
ţară care nu vrea decât să profite de numele meu ca să se-
mbogăţească.
— Şi v-aţi schimbat părerea?
— Nu, răspunse Jasnah, în tine e, cu siguranţă, şi aşa ceva. Dar
suntem, cu toţii, foarte diferiţi unii de alţii, iar despre o persoană
poţi spune foarte multe judecând după ceea ce poartă asupra ei.

232
Dacă acel carnet de notiţe oferă vreo indicaţie, aceasta e că în timpul
tău liber înveţi de dragul de a învăţa. Asta e încurajator. E, poate, cel
mai bun argument pe care-l puteai aduce în favoarea ta. Dacă nu
pot să scap de tine, atunci pot măcar să te folosesc. Du-te la culcare.
Mâine o să-ncepem devreme şi-o să-ţi împarţi timpul între
învăţătura ta şi ajutorul pe care-o să mi-l dai la studiile mele.
Cu asta, Jasnah se retrase.
Shallan se aşeză, uluită, clipind des din ochii obosiţi. Scoase o
foaie de hârtie şi scrise repede o rugăciune de mulţumire, pe care
avea s-o ardă mai târziu. Pe urmă se grăbi să-şi adune cărţile şi
căută un servitor pe care să-l trimită pe Plăcerea Vântului, după
cufărul ei.
Fusese o zi foarte, foarte lungă. Dar învinsese. Primul pas fusese
făcut.
Acum începea adevărata ei misiune.

233
234
 9
CHINURILE IADULUI

„Zece oameni, cu Cristalsăbii luminoase, stând în faţa unui zid

negru, alb şi roşu.”

Culeasă: jesachev 1173, cu 12 secunde înainte de moarte. Subiect: unul

dintre ardenţii noştri, auzit din întâmplare în ultimele sale clipe.

Kaladin nu fusese trimis la Podul Patru din întâmplare. Dintre

toate echipele, cea care-l căra avea cele mai mari pierderi. Care erau
cu adevărat remarcabile, având în vedere că, în medie, numărul
morţilor dintr-o echipă, în timpul unui singur drum, se ridica
adesea la o treime sau chiar la o jumătate din totalul membrilor săi.
Kaladin era aşezat afară, cu spatele sprijinit de peretele barăcii,
sub stropii de ploaie. Nu era o mare furtună. Doar o ploaie
obişnuită de primăvară. Verişoara ei sfioasă.
Syl îi stătea pe umăr. Sau plana deasupra lui. N-avea importanţă.
Părea total lipsită de greutate. Gârbovit, cu bărbia în piept, Kaladin
fixa cu privirea o adâncitură din piatră, pe care apa o umplea
încetul cu încetul.
Ar fi putut să intre în baraca Podului Patru. Înăuntru era frig şi
nu exista niciun fel de mobilă, dar cel puţin nu ploua. Însă el, pur şi
simplu… nu era în stare să se sinchisească. Cât timp trecuse de când
era la Podul Patru? Două săptămâni? Trei? O veşnicie?
Dintre cei douăzeci şi cinci de oameni care supravieţuiseră
235
primului său drum cu podul, douăzeci şi trei muriseră între timp.
Doi fuseseră mutaţi la alt pod, fiindcă făcuseră ceva care-l
mulţumise pe Gaz, dar îşi găsiseră moartea acolo. Kaladin şi încă un
bărbat erau singurii rămaşi. Doi din aproape patruzeci.
Numărul membrilor cetei fusese întregit cu alţi ghinionişti, dintre
care cei mai mulţi muriseră, la rândul lor. Fuseseră înlocuiţi. Şi
mulţi dintre înlocuitorii lor îşi găsiseră sfârşitul. Şefii de pod se
schimbaseră unul după altul. Ocupau cea mai râvnită poziţie din
echipă, alergau întotdeauna în cele mai bune locuri. Dar la Podul
Patru nu conta.
Câteodată, deplasarea podului nu avea consecinţe chiar atât de
grave. Dacă alethii soseau înaintea parshendilor, nu murea niciun
podar. Dacă soseau prea târziu, uneori acolo se afla deja câte un alt
înalt prinţ. Şi atunci Sadeas nu-l ajuta; îşi lua oastea şi se întorcea în
tabără. Dar chiar şi-atunci când era rău, parshendii preferau adesea
să-şi trimită săgeţile numai către anumite echipe, încercând să le
doboare pe rând, una câte una. Uneori cădeau zeci de podari, dar
niciunul de la Podul Patru.
Numai că aşa ceva se întâmpla rar. Dintr-un anumit motiv, Podul
Patru părea să fie ales întotdeauna drept ţintă. Kaladin nu se obosea
să-nveţe numele camarazilor săi. Niciun alt podar n-o făcea. Ce rost
ar fi avut? „Învaţă numele unui om, şi unul dintre voi o să fie mort
înainte de sfârşitul săptămânii. Şi, cel mai probabil, veţi muri
amândoi.” Poate că el ar fi trebuit să-nveţe nume. Ca să aibă cu cine
sta de vorbă în chinurile Iadului. Să-şi aducă aminte ce cumplit
fusese la Podul Patru şi să fie amândoi de părere că focurile veşnice
erau mult mai plăcute.

236
 Zâmbi batjocoritor şi plictisit, continuând să se uite la piatra din
faţa lui. Gaz avea să vină în curând după ei, să-i trimită la muncă.
La spălat latrine, la curăţat alei, la rânit grajduri, la adunat pietre. La
ceva care să-i facă să nu se mai gândească la soarta lor.
Kaladin încă nu ştia de ce se băteau pe platourile acelea acoperite
de furtuni. Era ceva legat de pupele uriaşe. După câte se părea, în
miezurile lor se găseau pietre preţioase. Dar ce legătură avea asta cu
Pactul Răzbunării?
Un alt podar – un veden tânăr, cu părul blond-roşcat – stătea
întins undeva pe-aproape, holbându-se la cerul din care curgea o
ploaie măruntă. Apa i se aduna în colţurile ochilor căprui, apoi i se
prelingea pe faţă. El nu clipea.
Nu puteau să fugă. Tabăra semăna foarte bine cu o închisoare.
Podarii puteau merge la negustori să cheltuiască firavele lor
câştiguri pe vin ieftin şi pe curve, dar nu puteau ieşi din tabără.
Perimetrul era păzit. Unul dintre scopuri era acela de a-i ţine la
distanţă pe soldaţii din alte tabere – acolo unde se întâlneau mai
multe oşti, apăreau întotdeauna rivalităţi. Dar mai ales ca să nu fugă
podarii şi sclavii.
De ce? De ce trebuia să fie totul atât de îngrozitor? Nimic n-avea
sens. De ce nu lăsau câţiva podari s-alerge în faţă, cu scuturi care să
oprească săgeţile? Întrebase şi i se spusese că asta i-ar fi încetinit
prea mult. Întrebase din nou şi i se spusese că, dacă nu-şi ţinea gura,
avea să fie legat de-un stâlp în timpul furtunii.
Ochi-luminoşii se purtau ca şi cum toată harababura aia ar fi fost
un soi de joc grandios. Dacă era, atunci podarii nu-i cunoşteau
regulile, exact aşa cum nu ştiu piesele de pe o tablă de joc nimic

237
despre strategia jucătorilor.
— Kaladin? întrebă Syl, coborând lin şi oprindu-i-se pe picior,
sub înfăţişarea de fetişcană cu rochie lungă, unduitoare, pierdută
într-o ceaţă. Kaladin? N-ai mai vorbit de câteva zile.
El continuă să privească fix, gârbovit. Avea o cale de ieşire.
Podarii puteau merge până la cea mai apropiată prăpastie. Existau
reguli care le-o interziceau, dar străjile nu le luau în seamă. Vedeau
în asta singurul gest milos de care aveau parte purtătorii podurilor.
Cei care o porneau într-acolo nu se mai întorceau.
— Kaladin? repetă Syl cu voce slabă, îngrijorată.
— Tata spunea că-n lume sunt două soiuri de oameni, şopti el cu
voce aspră. Spunea că unii iau vieţii. Iar ceilalţi salvează vieţi.
Syl se încruntă, lăsându-şi capul pe-o parte. Astfel de discuţii o
năuceau; nu pricepea noţiunile abstracte.
— Eu credeam că se înşela. Credeam că mai există şi un al treilea
grup. Oamenii care ucid ca să salveze, zise clătinând din cap. Am
fost un prost. Al treilea grup există şi e mare, dar nu e ceea ce
credeam că e.
— Ce grup? întrebă ea, aşezându-i-se pe genunchi, cu fruntea
plină de cute.
— Oamenii care există pentru a fi salvaţi sau pentru a fi ucişi.
Grupul din mijloc. Cei care nu pot face nimic altceva decât să moară
sau să fie apăraţi. Victimele. Asta sunt eu.
Se uită spre curtea umedă în care era depozitată cheresteaua,
numită lemnărie. Dulgherii de retrăseseră, după ce aruncaseră
prelate peste lemnul nelucrat şi-şi adunaseră uneltele care puteau
rugini. Barăcile podarilor se întindeau pe latura de vest şi pe cea de

238
nord a curţii cu lemne. Baraca Podului Patru era aşezată ceva mai
departe de celelalte, ca şi cum ghinionul ar fi fost o boală care se ia.
„Te molipseşti dacă te apropii”, ar fi spus tatăl lui Kaladin.
— Noi existăm ca să fim ucişi, spuse el.
Strânse din ochi, apoi aruncă o privire către ceilalţi câţiva oameni
din ceata Podului Patru care stăteau apatici în ploaie.
— Dacă nu suntem deja morţi.
●
— Nu-mi place să te văd aşa, zise Syl, zumzăind în jurul capului
lui Kaladin în vreme ce grupul lui de podari târa un buştean spre
lemnărie.
Parshendii incendiau adesea podurile permanente aflate la mare
depărtare de tabără, aşa că inginerii şi dulgherii înaltului Prinţ
Sadeas aveau întotdeauna de lucru.
Vechiul Kaladin s-ar fi întrebat de ce nu făceau armatele mai
multe eforturi pentru apărarea podurilor. „Ceva nu e în regulă
aici!” spunea o voce din interiorul lui. „Nu vezi imaginea de
ansamblu, îi lipsesc anumite părţi. Irosesc resurse şi vieţile
podarilor. Nu par dornici să-i împingă pe parshendi spre interior şi
să-i atace. Se mulţumesc să se lupte cu înverşunare pe platouri, apoi
se-ntorc în taberele lor şi sărbătoresc. De ce? DE CE?”
El ignoră vocea aceea. Îi aparţinea omului care fusese odinioară.
— Cândva erai atât plin de viaţă, Kaladin. Atâţia oameni îşi
ridicau ochii spre tine. Plutonul tău. Duşmanii cu care luptai.
Ceilalţi sclavi. Chiar şi câţiva ochi-luminoşi.
Ora prânzului era aproape. Pe urmă putea să doarmă până când
aveau să-l trezească loviturile de picior ale şefului de pod, pentru

239
corvezile după-amiezii.
— Te priveam când luptai, continuă Syl. Abia dacă-mi mai aduc
aminte. Amintirile mele din vremea aia sunt ceţoase. Ca şi cum te-aş
privi printr-o perdea deasă de ploaie.
Ia stai. Era ciudat. Syl începuse să-l urmărească abia după ce
părăsise armata. Şi atunci se purtase ca un vântspren obişnuit.
Kaladin şovăi, alegându-se cu o înjurătură şi c-o lovitură de bici din
partea supraveghetorului.
Începu iar să tragă. Când munceau, podarii leneşi erau biciuiţi,
iar când alergau, leneşii erau executaţi. În privinţa asta, armata nu
glumea. Refuză să alergi spre parshendi, încearcă să rămâi în urma
altor poduri, şi-o să fii scurtat de cap. De fapt, soarta asta le era
rezervată doar celor ce se făceau vinovaţi de această nelegiuire.
Un podar putea fi pedepsit într-o mulţime de feluri. Puteai primi
o sarcină în plus, puteai să fii biciuit, puteai să nu mai fi plătit. Dacă
făceai ceva cu adevărat rău, erai legat şi dat judecăţii Părintelui
Furtunii: te înlănţuiau de un stâlp sau de un perete şi te lăsau acolo
ca să-nfrunţi o mare furtună. Dar singurul lucru pe care-l puteai
face ca să-ţi atragi execuţia neîntârziată era să refuzi s-alergi către
parshendi.
Mesajul era limpede. Fugind cu podul era posibil să fii ucis, dar
dacă refuzai s-o faci erai cu siguranţă ucis.
Kaladin şi ceilalţi oameni din echipa lui îşi ridicară buşteanul
deasupra unei stive de lemne, apoi îşi desprinseră de el cârligele
funiilor. Făcură cale-ntoarsă către marginea lemnăriei, unde
aşteptau alţi buşteni.
— Gaz! strigă o voce.

240
 Un oştean înalt, cu un păr în care se amestecau fire blonde şi
negre, stătea lângă poduri, cu un grup de bărbaţi cu înfăţişare
jalnică îngrămădiţi în spatele lui. Era Laresh, unul dintre soldaţii
care făceau de planton. Aducea podari noi în locul celor ucişi.
Ziua era senină, fără urmă de nor, şi Kaladin simţea soarele
arzându-i spatele. Gaz se grăbi către noii recruţi, iar Kaladin şi
ceilalţi se îndreptară către un buştean aflat, din întâmplare, în
aceeaşi direcţie.
— Ce grup jalnic, spuse Gaz, uitându-se la nou-veniţi. Fireşte,
dacă ar fi fost altfel, nu i-ar fi trimis aici.
— Ăsta-i adevărul, zise Laresh. Ăştia zece, din faţă, au fost prinşi
făcând contrabandă. Ştii ce ai de făcut.
De podari noi era mereu nevoie, dar se găseau întotdeauna
destui. Cel mai adesea erau sclavi, dar mai erau şi hoţi sau însoţitori
ai trupelor care încălcaseră legea în alt mod. Dar niciodată parshi. Ei
erau prea valoroşi şi, în plus, un soi de veri de-ai parshendilor. Era
mai bine să nu li dea ocazia să vadă luptând nişte oameni atât de
asemănători cu ei înşişi.
Uneori, în rândurile podarilor ajungea şi câte un soldat. Numai şi
numai dacă făcuse ceva din cale-afară de rău, de pildă dacă lovise
un ofiţer. Pentru fapte care, în multe alte oştiri, ai fi ajuns în ştreang,
acolo erai trimis la poduri. Se spunea că, dacă supravieţuiai unui
număr de o sută de alergări, erai eliberat. Şi se povestea că asta se
întâmplase o dată sau poate de două ori. Dar probabil că nu era
nimic altceva decât o legendă, menită să le dea podarilor puţină
speranţă.
Kaladin şi ceilalţi trecură pe lângă nou-veniţi cu privirile în

241
pământ şi începură să-şi prindă funiile de un alt buştean.
— La Podul Patru ar fi nevoie de oameni, spuse Gaz frecându-şi
bărbia.
— La Patru e întotdeauna nevoie de oameni, răspunse Laresh.
Nu-ţi face griji. Pentru el ţi-am adus un lot special.
Arătă cu capul către alţi câţiva recruţi, mult mai zdrenţăroşi, care
veneau în urma celorlalţi.
Kaladin îşi îndreptă încet spatele. Din al doilea grup făcea parte
un băiat de cel mult paisprezece sau cincisprezece ani. Scund,
subţirel, cu faţa rotundă.
— Tien? şopti Kaladin, făcând un pas înainte.
Se opri, scuturându-se. Tien murise. Însă nou-venitul avea o
înfăţişare atât de familiară, cu ochii lui negri şi înspăimântaţi. Îi
trezea dorinţa să-l ascundă, să-l apere.
Însă… dăduse greş. Toţi cei pe care încercase să-i ocrotească – de
la Tien la Cenn – muriseră până la urmă. Ce rost avea?
Îşi îndreptă din nou atenţia către buşteanul pe care trebuiau să-l
târască.
— Kaladin, spuse Syl, coborând pe trunchi. O să plec.
El clipi, uluit. Syl. Pleca? Dar… ea era ultimul lucru care-i mai
rămăsese.
— Nu, şopti.
Şi cuvântul sună ca un croncănit.
— Am să-ncerc să mă-ntorc, spuse ea. Dar nu ştiu ce-o să se-
ntâmple când o să te părăsesc. Lucrurile sunt stranii. Am amintiri
ciudate. Nu, cele mai multe nu sunt amintiri. Intuiţii. Una dintre ele
îmi spune că, dacă te părăsesc, s-ar putea să nu mai ştiu de mine.

242
 — Atunci nu pleca, spuse el, din ce în ce mai înspăimântat.
— Trebuie, răspunse ea, lăsându-şi capul în jos. Dar o să mă-
ntorc, adăuga ea, părând mâhnită. Rămâi cu bine.
Şi cu asta se avântă în aer, luând forma unui mic grup de frunze
translucide, împrăştiate de vânt.
Stupefiat, Kaladin privi cum se îndepărta.
Apoi începu iar să tragă de buştean. Ce altceva ar fi putut face?
●
Băiatul, cel care-i amintea de Tien, muri chiar în timpul
următoarei deplasări a podului – podalergarea.
Fusese una periculoasă. Parshendi se aflau pe poziţie, în
aşteptarea lui Sadeas.
Kaladin alerga către o prăpastie şi nici măcar nu clipea în vreme
ce oamenii erau măcelăriţi în jurul lui. Nu era mânat de curaj; nici
măcar nu-şi dorea să-l nimerească săgeţile şi să se termine totul.
Fugea. Atât şi nimic mai mult. Ca un bolovan rostogolit pe panta
unui deal sau ca ploaia căzută din cer, neavând de ales. Nu era un
om; era un obiect, iar obiectele fac pur şi simplu ceea ce sunt menite
să facă.
Echipele îşi aşezaseră podurile într-un şir compact. Patru dintre
ele fuseseră deja secerate. Şi a lui Kaladin pierduse destul de mulţi
oameni cât să fie oprită.
Odată aşezat podul la locul lui, Kaladin se întoarse cu spatele, în
timp ce armata traversa bârnele ca să pornească adevărata luptă.
Străbătu platoul împleticindu-se, făcând cale-ntoarsă. Câteva clipe
mai târziu, găsi ceea ce căuta. Trupul băiatului.
Rămase în picioare, cu părul biciuit de vânt şi cu privirea pironită

243
asupra leşului. Zăcea cu faţa în sus, într-o mică adâncitură a pietrei.
Îşi aminti că stătuse el însuşi într-o adâncitură ca aceea, ţinând în
braţe un mort ca acela.
În apropiere căzuse un alt podar, din al cărui trup ieşeau mai
multe săgeţi, ca nişte ţepi. Era cel care supravieţuise de când
Kaladin alergase pentru prima dată cu podul, cu mai multe
săptămâni în urmă. Căzuse într-o rână, pe o ridicătură stâncoasă
aflată cu vreo treizeci de degete mai sus decât trupul băiatului.
Sângele picura din vârful unei săgeţi care-i străpunsese spatele.
Cădea în stropi rubinii, împroşcând unul dintre ochii băiatului, care
era deschis, dar fără viaţă. Din el pornea un firicel roşu,
prelingându-se de-a lungul feţei. Ca nişte lacrimi stacojii.
Noaptea, Kaladin stătu ghemuit în baracă, ascultând cum izbea
furtuna în pereţi. Se strânse covrig, lipit de piatra rece. Afară,
tunetele cutremurau cerul.
„Nu mai pot continua aşa”, se gândi. „Sunt mort pe dinăuntru,
tot atât de mort ca şi cum mi-ar fi străpuns o suliţă gâtul.”
Furtuna urla în continuare. Şi, pentru prima oară în opt luni,
Kaladin se pomeni plângând.

244
 10
POVEŞTI DESPRE CHIRURGI

CU NOUĂ ANI ÎN URMĂ

Kal intră în sala de operaţii împleticindu-se şi lumina albă a

soarelui pătrunse înăuntru prin uşa deschisă. La zece ani dădea deja
semne c-avea să fie înalt şi deşirat. Preferase întotdeauna să i se
spună Kal, în loc să fie strigat pe numele întreg, Kaladin. Numele
scurt i se potrivea mai bine. Celălalt suna ca un nume pentru ochi-
luminoşi.
— Îmi pare rău, tată, spuse el.
Tatăl lui, Lirin, strânse cu grijă o curea în jurul braţului unei
femei tinere, legate pe masa îngustă de operaţie. Avea ochii închişi.
Kal nu fusese prezent când i se administrase drogul.
— Despre întârzierea ta o să discutăm mai târziu, zise Lirin,
legând cealaltă mână a femeii. Închide uşa.
Kal lăsă capul în jos şi se supuse. Ferestrele erau întunecate, cu
obloanele bine înţepenite, aşa că în încăpere nu se revărsa decât
Lumina de Furtună a unui glob mare, plin cu sfere. Toate erau de
câte un broam, totalizând o sumă incredibilă, un împrumut
permanent oferit de lordul stăpânitor al domeniului Vatra-de-
Piatră. Lămpile obişnuite pâlpâiau, însă Lumina de Furtună era
întotdeauna egală. Şi asta, spunea tatăl lui Kal, putea salva vieţi.
Băiatul se apropie de masă, îngrijorat. Tânăra femeie, Sani, avea
părul negru, lucios, fără urmă de şuviţă castanie sau blondă. Avea
245
cincisprezece ani şi mâna liberă îi era înfăşurată într-un bandaj
însângerat şi zdrenţuit. Kal se strâmbă văzând cu câtă stângăcie
fusese făcut – pânza părea să fi fost ruptă din cămaşa cuiva şi legată
în grabă.
Capul lui Sani se rostogoli pe-o parte şi ea murmură ceva,
drogată. Nu purta decât o cămaşă de bumbac şi mâna interzisă îi
era la vedere. Băieţii mai mari din oraş chicoteau cu subînţeles,
vorbind despre şansele pe care le avuseseră – sau pe care pretindeau
că le avuseseră – de a vedea o fată doar în cămaşă, dar Kal nu
înţelegea de ce erau atât de entuziasmaţi. El însă îşi făcea griji
pentru Sani. Când cineva era rănit, întotdeauna îşi făcea griji.
Din fericire, rana nu arăta foarte rău. Dacă ar fi pus în pericol
viaţa femeii, tatăl lui Kal ar fi început deja să se ocupe de ea,
folosindu-se de ajutorul Hesinei, mama băiatului.
Lirin se îndreptă spre celălalt capăt al încăperii, de unde adună
câteva sticluţe cu un conţinut transparent. Era un bărbat scund,
relativ tânăr, dar deja chel. Purta ochelarii, considerându-i cel mai
preţios dar pe care-l primise în viaţa lui. Exceptând cazurile în care
opera, îi scotea rar de la locul lor, ca şi cum ar fi fost prea valoroşi ca
să rişte, purtându-i peste tot. Dacă se zgâriau sau se spărgeau?
Vatra-de-Piatră era un oraş mare, dar se afla într-un loc izolat din
nordul Alethkarului, iar înlocuirea lor ar fi fost dificilă.
În cameră era păstrată curăţenia, masa şi rafturile fiind spălate în
fiecare dimineaţă şi toate lucrurile puse la locurile lor. Lirin
considera că se puteau spune multe despre un om judecând după
locul unde muncea. Îl ţinea ordonat sau era neîngrijit? Îşi respecta
uneltele sau şi le lăsa, cu nepăsare, pe unde se nimerea? Unicul

246
fabrial cu rol de ceas din oraş stătea acolo, pe masa lungă de lucru.
Micul aparat avea un singur cadran în centru şi, în miezul său, o
piatră strălucitoare de cuarţ fumuriu. Ca să măsoare timpul, aceasta
trebuia impregnată. În oraş nu exista nimeni care să ţină cont de
scurgerea orelor şi minutelor mai mult ca Lirin.
Kal îşi trase lângă masa de operaţie un taburet ca să poată vedea
mai bine. În scurt timp, acesta n-avea să-i mai fie necesar; pe zi ce
trecea, era tot mai înalt. Studie mâna lui Sani. „O să se facă bine”, îşi
spuse, aşa cum îl învăţase tatăl lui. „Un chirurg trebuie să fie calm.
Făcându-ţi griji, iroseşti pur şi simplu timpul.”
Un sfat greu de urmat.
— Mâinile, spuse Lirin, fără să se-ntoarcă spre el şi continuând
să-şi adune instrumentele.
Oftând, Kal sări de pe taburet şi se îndreptă grăbit spre ligheanul
cu apă caldă amestecată cu săpun, aflat lângă uşă.
— De ce e important?
Voia să treacă la lucru, s-o ajute pe Sani.
— Înţelepciunea Heralzilor, răspunse absent Lirin, repetând
prelegerea pe care i-o mai ţinuse de multe ori. Moartesprenii şi
putredosprenii nu pot suferi apa. O să-i ţină la distanţă.
— Hammie zice că asta-i o prostie. Spune că moartesprenii se
pricep foarte bine să ucidă oameni, aşa că de ce s-ar teme de-un
strop de apă?
— Înţelepciunea Heralzilor era mai presus de înţelegerea noastră.
Kal se strâmbă.
— Dar erau demoni, tată. Am auzit asta de la ardentul care a venit
să predice astă-primăvară.

247
 — Vorbea despre Radianţi, spuse Lirin cu voce tăioasă. Iar îi
amesteci.
Băiatul oftă.
— Heralzii au fost trimişi să-nveţe omenirea, continuă tatăl lui.
Ne-au condus la luptă împotriva Pustiitorilor după ce-am fost
azvârliţi din ceruri. Radianţii erau cavalerii din ordinul pe care l-au
înfiinţat.
— Şi care erau demoni.
— Şi care ne-au trădat după plecarea Heralzilor, zise Lirin,
ridicând un deget. Nu erau demoni, erau doar nişte oameni care
aveau prea multă putere şi prea puţină minte. Oricare ar fi
adevărul, tu trebuie să te speli întotdeauna pe mâini. Vezi cu ochii
tăi ce efect are asupra putredosprenilor, chiar dacă pe moartespreni
nu-i poate zări nimeni.
Kal oftă din nou, dar făcu ce i se spusese. Lirin se apropie din
nou de masă, aducând o tavă plină cu bisturie şi cu flacoane mici de
sticlă. Se purta ciudat: deşi insista ca fiul său nu-i confunde pe
Heralzi cu Radianţii Pierduţi, Kal îl auzise spunând că, după
părerea lui, Pustiitorii nu existau în realitate. Ridicol. Atunci pe cine
se putea da vina când lucrurile dispăreau peste noapte sau când se
umplea recolta de viermi săpători?
Lumea din oraş era de părere că Lirin îşi petrecea prea mult timp
printre cărţi şi printre oameni bolnavi şi din cauza asta era ciudat.
Oamenii nu se simţeau în largul lor în preajma lui şi, prin asociere,
nici în preajma lui Kal. Băiatul tocmai începea să-şi dea seama ce
dureros era să te simţi diferit.
Cu mâinile spălate, se urcă iarăşi pe taburet. Şi începu din nou să

248
se agite, sperând că totul avea să meargă bine. Tatăl lui folosi o
oglindă ca să trimită lumina sferelor asupra mâinii lui Sani. Luă un
bisturiu şi tăie cu delicateţe bandajul improvizat. Rana nu-i punea
în pericol viaţa, dar mâna era mutilată. Cu doi ani în urmă, când
tatăl lui începuse să-i dea lecţii, lui Kal i se făcea greaţă când vedea
aşa ceva. Dar între timp se obişnuise cu carnea sfâşiată.
Ceea ce era bine. Kal bănuia că avea să-i fie de folos într-o bună
zi, când avea să meargă la război, să lupte pentru înaltul lui prinţ şi
pentru ochi-luminoşi.
Sani avea trei degete rupte şi pielea mâinii era zgâriată şi jupuită,
cu rana plină de beţe şi de ţărână. Al treilea deget arăta cel mai rău,
zdrobit şi răsucit urât, cu frânturi de os ieşind prin piele. Kal îl pipăi
pe toată lungimea, simţindu-i fracturile şi observând pielea
înnegrită. Cu o cârpă udă şterse cu grijă sângele uscat şi ţărâna, în
timp ce tatăl lui tăia aţă pentru cusut.
— Al treilea deget va trebui îndepărtat, nu-i aşa? întrebă el,
legând la rădăcina acelui deget un bandaj, ca să împiedice
sângerarea.
Tatăl lui dădu din cap, cu o umbră de zâmbet pe chip. Sperase că
băiatul avea să-şi dea seama. Lirin spunea adesea că un chirurg
înţelept ştie ce să taie şi ce să salveze. Dacă acel al treilea deget ar fi
fost aşezat aşa cum trebuia de la început… dar nu, nu se putea
reface. Cosându-l la loc, l-ar fi lăsat să putrezească şi să se infecteze.
El făcu amputarea propriu-zisă. Avea mâini atât de atente, de
precise. Pregătirea unui chirurg dura mai bine de zece ani şi avea să
mai treacă mult timp înainte de a-l lăsa Lirin pe Kal să lucreze cu
bisturiul. Băiatul şterse în schimb sângele, îi dădu tatălui său

249
bisturiele şi ţinu tendonul ca să nu se înnoade în vreme ce tatăl lui
cosea. Reparară mâna cât de bine se putea, lucrând cu o repeziciune
bine chibzuită.
Tatăl lui Kal termină ultima cusătură, evident mulţumit fiindcă
reuşise să salveze patru degete. Numai că părinţii lui Sani n-aveau
să privească astfel lucrurile. Aveau să fie dezamăgiţi fiindcă
frumoasa lor fiică rămăsese cu o mână schilodită. Aproape
întotdeauna se întâmpla aşa – la început îi îngrozea rana, apoi se
înfuriau din cauză că Lirin nu putea face minuni. Asta pentru că
orăşenii se obişnuiseră să aibă un chirurg, spunea el. Pentru ei,
vindecarea devenise mai degrabă ceva la care se aşteptau, decât un
privilegiu.
Însă părinţii lui Sani erau oameni cumsecade. Aveau să facă o
mică donaţie, iar familia lui Kal – părinţii lui, el şi fratele lui mai
mic, Tien – urmau să aibă în continuare ce mânca. Era bizar că
supravieţuiau mulţumită nenorocirilor care se abăteau asupra
altora. Poate că ăsta era unul dintre motivele pentru care nu erau pe
placul vecinilor.
Lirin încheie folosind o mică baghetă încălzită ca să cauterizeze
rana, acolo unde simţea că nu era de-ajuns cusătura. În cele din
urmă, întinse pe mână usturătorul ulei al lui Lister, ca să împiedice
orice infecţie – uleiul înspăimânta şi punea pe fugă putredosprenii
mai tare decât apa şi săpunul. Kal înfăşură mâna în bandaje curate,
având mare grijă să nu clintească atelele de la locurile lor.
Lirin aruncă degetul şi Kal începu să se destindă. Fata avea să se
facă bine.
— Tot n-ai reuşit să-ţi ţii în frâu nervii, fiule, spuse Lirin cu voce

250
blândă, ştergându-şi sângele de pe mâini.
Băiatul îşi lăsă privirea în pământ.
— E bine să-ţi pese de alţii, continuă tatăl lui. Dar grija asta – ca
orice altceva – poate fi o problemă care stă în calea îndemânării tale
de chirurg.
„Prea multe griji pentru soarta altora pot fi o problemă? Şi ce se-
ntâmplă când eşti atât de altruist încât nu ceri bani pentru munca
ta?” ripostă Kal, în gând. Dar nu îndrăzni să pronunţe cuvintele.
Apoi făcură curăţenie. Băiatului i se părea că-şi petrece jumătate
din viaţă făcând curat, dar Lirin nu-l lăsa să plece până când nu
terminau. La sfârşit deschise obloanele, lăsând lumina soarelui să se
reverse înăuntru. Sani dormea în continuare; iarba de iarnă avea s-o
mai ţină în starea de inconştienţă vreme de câteva ore.
— Aşadar, unde-ai fost? întrebă Lirin, în timp ce sticlele de ulei şi
alcool zăngăneau când le ducea la locurile lor.
— Cu Jam.
— Jam e cu doi ani mai mare decât tine, zise Lirin. Mă-ndoiesc
că-i face mare plăcere să-şi petreacă timpul cu băieţi mult mai mici
ca el.
— Tatăl lui a-nceput să-l antreneze în lupta cu bastonul. Eu şi
Tien ne-am dus să vedem ce-a învăţat, se grăbi Kal să-i răspundă.
Şi se uită în jos, aşteptându-se să fie dojenit.
Tatăl lui se mulţumi să-şi continue lucrul, ştergându-şi toate
bisturiele cu alcool şi apoi cu ulei, aşa cum spuneau vechile tradiţii.
Nu se-ntoarse spre el.
— Tatăl lui Jam a fost soldat în oastea Luminlordului Amaram,
adăugă Kal, şovăind.

251
 Luminlordul Amaram! Nobilul general ochi-luminoşi care
veghea asupra zonei de nord a Alethkarului. Kal îşi dorea atât de
mult să vadă ochi-luminoşi adevăraţi, nu doar pe bătrânul şi
nesăratul Wistiow. Un soldat, ca aceia despre care vorbea toată
lumea, despre care se istoriseau poveşti.
— Ştiu cum stau lucrurile cu tatăl lui Jam, spuse Lirin. A trebuit
să-i operez de trei ori piciorul ăla olog. Un dar din vremurile
glorioase când era soldat.
— Avem nevoie de soldaţi, tată. Ai vrea să ne calce thaylenii
hotarele?
— Thaylenah e un regat aflat pe o insulă, răspunse Lirin, calm.
N-are nicio graniţă comună cu noi.
— Păi, atunci ne-a putea ataca de pe mare!
— În general, ei sunt negustori. Toţi cei pe care i-am întâlnit au
încercat să mă-nşele la preţ, dar asta nu-i nicidecum totuna cu o
invazie.
Tuturor băieţilor le plăcea să li se spună poveşti despre locuri
îndepărtate. Era greu să-ţi aduci aminte că, în tinereţea lui, tatăl lui
Kal – singurul bărbat de al doilea nahn din oraş – ajunsese tocmai la
Kharbranth.
— Bine, dar ne luptăm cu cineva, continuă Kal, începând să frece
podeaua.
— Da, încuviinţă tatăl lui, după o pauză. Regele Gavilar găseşte
întotdeauna nişte oameni cu care să ne batem. Asta e adevărat.
— Atunci avem nevoie de soldaţi, cum am spus.
— Avem mai mare nevoie de chirurgi, zise Lirin şi oftă destul de
tare ca să fie auzit, întorcându-se cu spatele la dulap. Fiule, ţie îţi

252
vine să plângi de fiecare dată când ne e adus cineva; strângi din
dinţi, neliniştit, în timpul celor mai simple operaţii. Ce te face să
crezi c-ai fi în stare să răneşti un om?
— O să devin mai puternic.
— Asta-i o prostie. Cine-ţi bagă-n cap asemenea idei? De ce vrei
să-nveţi cum să loveşti alţi băieţi cu un băţ?
— De dragul onoarei, tată, răspunse el. Pe Heralzi, cine istoriseşte
poveşti despre chirurgi?
— Copiii bărbaţilor şi femeilor cărora le salvăm vieţile, răspunse
Lirin cu voce egală, privindu-l în ochi. Ei povestesc despre chirurgi.
Kal roşi şi se dădu înapoi ruşinat, apoi începu iarăşi să frece
podeaua.
— În lumea asta, fiule, sunt două soiuri de oameni, continuă tatăl
lui cu asprime. Cei care salvează vieţi. Şi cei care iau vieţi.
— Dar cei care apără, care îi feresc pe alţii de duşmani? Cei iau
vieţi ca să salveze vieţi?
— Asta-i ca şi cum ai încerca să opreşti furtuna suflând mai tare
ca vântul, pufni Lirin. E ridicol. Nu poţi să aperi omorând.
Băiatul continuă să frece podeaua.
În cele din urmă, tatăl lui oftă, se apropie, îngenunche lângă el şi
începu să-l ajute.
— Care sunt proprietăţile ierbii de iarnă?
— Gust amar, răspunse Kal imediat, şi de aceea o poţi păstra fără
riscul de-a o mânca cineva din greşeală. O zdrobeşti până se face
pulbere, o amesteci cu ulei şi, ca să droghezi o persoană, foloseşti o
lingură de amestec pentru fiecare parte din greutatea ei – egală cu
zece cărămizi.

253
 — Şi cum îţi dai seama dacă un om are vărsat forfotitor?
— După încordarea nervoasă: îi e sete, nu doarme bine, are
umflături la subţiori.
— Ai o minte atât de ageră, fiule, spuse încet Lirin. Eu am avut
nevoie de mai mulţi ani ca să-nvăţ ce-ai învăţat tu în câteva luni.
Am făcut economii. Mi-ar plăcea să te trimit la Kharbranth când o
să-mplineşti şaisprezece ani, să iei lecţii de la chirurgi adevăraţi.
Kal simţi un fior de entuziasm. Kharbranth? Asta era în cu totul
alt regat! Tatăl lui călătorise până acolo ca mesager, dar nu era acela
locul unde-şi învăţase meseria. Luase lecţii de la bătrânul Vathe din
Shorsebroon, un oraş mai răsărit din apropiere.
— Harul tău vine chiar de la Heralzi, continuă Lirin, punându-i
mâna pe umăr. Ai putea fi un chirurg de zece ori mai bun ca mine.
Nu te lăsa tentat de visele mărunte ale altora. Bunicii noştri au
muncit şi au plătit ca s-ajungem de al doilea nahn şi să putem fi
cetăţeni cu drepturi depline, cărora li se îngăduie să călătorească.
Nu irosi asta ca să ucizi.
Kal şovăi, dar se trezi în curând că dă aprobator din cap.

254
 11
PICĂTURI

„Trei din şaisprezece au condus, dar acum domneşte Cel Strivit.”

Culeasă: chachanan 1173, cu 84 de secunde înainte de moarte. Subiect:

un hoţ de buzunare bolnav de mistuială, parţial de origine iriali.

În cele din urmă, marea furtună se domoli. Erau în amurgul zilei

în care murise băiatul, al zilei în care îl părăsise Syl. Kaladin îşi puse
sandalele – aceleaşi pe care le luase în prima zi de la omul cu faţa
tăbăcită – şi se ridică, îşi croi drum printre oamenii înghesuiţi în
baracă.
Nu erau paturi, doar câte o pătură subţire pentru fiecare podar.
Puteai s-o foloseşti fie drept saltea, fie ca să-ţi ţină de cald. Puteai să-
ngheţi sau să te doară toate oasele. Asta aveau de ales podarii, deşi
mulţi îi găsiseră păturii o altă întrebuinţare. Şi-o înfăşurau în jurul
capului, ca şi cum ar fi vrut să nu mai vadă, să nu mai audă, să nu
mai simtă niciun miros. Să se-ascundă de lume.
Însă lumea avea să-i găsească oricum. Se pricepea foarte bine la
astfel de jocuri.
Afară ploaia cădea în rafale, iar vântul încă era aspru. Fulgerele
luminau orizontul la apus, căci într-acolo înainta centrul furtunii.
Mai era o oră sau mai mult până la stropeală, în cel mai timpuriu
moment al unei mari furtuni în care şi-ar fi putut dori cineva să iasă
din adăpost.
255
 Ei, fireşte că nimeni nu voia niciodată să iasă în bătaia ei. Dar era
cel mai timpuriu moment în care puteai ieşi fără riscuri. Fulgerele se
îndepărtaseră; vântului i se putea face faţă.
Adus de spate ca să poată înfrunta vântul, Kaladin străbătu
lemnăria întunecoasă. Crengile zăceau împrăştiate ca oasele din
bârlogul unui creastă-albă. Apa de ploaie lipise frunzele de pereţii
grosolani ai barăcilor. Trecând prin bălţi, împroşca apa care-i
îngheţa şi-i amorţea picioarele. Asta îi plăcea, fiindcă tot îl mai
dureau după podalergarea de mai înainte.
Rafalele de ploaie rece ca gheaţa cădeau asupra lui, udându-i
părul, scurgându-i-se pe faţă şi în barba încâlcită. Nu-i plăcea să fie
bărbos, îl enervau mâncărimile pe care i le stârneau perii din
colţurile gurii. Bărbile erau ca puii de toporcopoi. Băieţii visau la
ziua când vor avea aşa ceva, fără să-şi dea seama cât de sâcâitor
putea să fie.
— Ai ieşit la plimbare, Înălţimea Ta? întrebă o voce.
Kaladin îşi ridică privirea şi-l descoperi pe Gaz, ghemuit pe-
aproape, în spaţiul dintre două barăci. Ce făcea afară, în ploaie?
Ah! Prinsese de peretele adăpostit de vânt al uneia dintre barăci
un coşuleţ de metal din care venea lumină. Îşi lăsase sferele afară, în
furtună, şi ieşise mai din timp ca să şi le ia înapoi.
Riscase. Chiar şi un coş pus într-un loc adăpostit se putea
desprinde. Unii credeau că spiritele Radianţilor Pierduţi bântuiau în
timpul furtunilor, furând sfere. Poate era adevărat. Dar în timpul
petrecut în armată Kaladin întâlnise mai mulţi oameni răniţi când se
furişaseră afară, în furtună, căutând sfere. Fără îndoială că
superstiţiile apăruseră din cauza unor hoţi nu chiar aşa de

256
nepământeni.
Existau şi moduri mai sigure de impregnare a sferelor. Zarafii
schimbau sferele înnegurate cu sfere luminoase, sau puteau fi plătiţi
ca să ţi le pună la impregnat în adăposturile lor sigure.
— Ce faci aici? întrebă Gaz pe-un ton poruncitor.
Era scund şi chior şi îşi strângea coşul la piept.
— Pun să te lege-n furtună dac-ai furat sferele cuiva.
Kaladin îi întoarse spatele.
— Lua-te-ar furtuna! Pun să te lege oricum! Să nu crezi că poţi
fugi; străjile sunt şi acum la posturi. Te…
— Mă duc la Hăul Onoarei, spuse încet Kaladin.
Vocea i se auzea cu greu în furtună.
Gaz amuţi. Hăul Onoarei. Îşi lăsă jos coşul şi încetă să-l mai
ocărască. Celor care plecau într-acolo li se arăta un anumit respect.
Kaladin îşi continuă drumul.
— Înălţimea Ta! îl strigă Gaz.
El se răsuci către bărbatul chior.
— Lasă-ţi aici sandalele şi vesta. Nu vreau să fiu nevoit să trimit
pe careva după ele.
Kaladin îşi trase vesta din piele peste cap şi o lăsă să cadă,
împroşcând cu apă, apoi îşi abandonă sandalele într-o baltă.
Rămase într-o cămaşă murdară, luată, ca şi pantalonii lui cafenii,
scorţoşi, de la un mort.
O porni din nou către partea de est a lemnăriei. Dinspre apus se
auzi un bubuit gros de tunet. Cărarea care cobora către Câmpiile
Sfărâmate îi era de-acum bine cunoscută. Alegase într-acolo de
multe de ori, alături de echipele podarilor. Luptele nu se purtau în

257
fiecare zi, ci cam la două sau trei zile, şi nicio echipă nu participa la
absolut toate alergările. Dar unele dintre acestea erau atât de
istovitoare şi atât de cumplite încât, în zilele dintre ele, podarii
rămâneau năuciţi, aproape indiferenţi la orice.
Mulţi nu puteau să ia hotărâri. Aşa cum li se întâmpla şi oştenilor
pe care-i apuca frica în timpul luptei. Kaladin o simţea pe pielea lui.
Luase cu mare greutate chiar şi hotărârea de a pleca spre hău.
Şi ochii sângerânzi ai băiatului fără nume îl obsedau. Nu voia să
mai treacă prin aşa ceva a doua oară. Nu putea.
Ajunse la baza pantei, cu ploaia purtată de vânt plesnindu-l peste
faţă, ca şi cum ar fi încercat să-l împingă înapoi în tabără. Dar merse
înainte, către cea mai apropiată prăpastie. Către Hăul Onoarei, cum
îi spuneau podarii, fiindcă era locul unde puteau lua singura
hotărâre care le mai aparţinea. Hotărârea „onorabilă”. Moartea.
Hăurile – sau spărturile – nu erau opera naturii. Aceea era la
început o crăpătură îngustă, care se prelungea către est, lărgindu-se
şi adâncindu-se incredibil de repede. La doi stânjeni din punctul de
pornire era deja aşa de lată că îţi era greu să sari peste ea. Fixate cu
ţăruşi metalici de stâncă, acolo atârnau şase scări de frânghie cu
treptele din bare de lemn, folosite de podarii trimişi jos să
recupereze tot ce se putea recupera de pe leşurile căzute în timpul
podalergărilor.
Kaladin se uită în lungul platourilor. Întunericul şi ploaia nu-l
lăsau să vadă mare lucru. Nu, locul ăla nu era o creaţie a naturii.
Pământul fusese sfărâmat. Şi acum îi sfărâma pe oamenii ajunşi
acolo. Kaladin trecu de scări, înaintând de-a lungul marginii
prăpastiei. Pe urmă se aşeză, cu picioarele atârnându-i peste

258
margine, uitându-se cum cădea ploaia în jurul lui, cum plonjau
picăturile de apă în adâncul întunecat.
În stânga şi-n dreapta lui, cei mai aventuroşi cremlingi ieşiseră
deja din bârloguri şi alergau de colo-colo, înfulecând plantele care
sorbeau cu lăcomie apa ploii. Lirin îi explicase cândva că ploaia din
timpul marilor furtuni era bogată în substanţe hrănitoare.
Furtunoveghetorii din Kholinar şi Vedenar dovediseră că plantelor
udate cu apă de furtună le mergea mai bine decât celor udate cu apă
din lacuri sau din râuri. De ce îi entuziasma pe savanţi atât de mult
descoperirea unor lucruri pe care ţăranii la ştiau de mai multe
generaţii?
Kaladin privea picăturile care cădeau grăbite către uitarea din
adâncul crăpăturii. Ca sinucigaşii. Mii şi mii. Milioane şi milioane.
Cine ştie ce îi aştepta în beznă? Nu puteai vedea ce era acolo, nu
aveai cum să afli înainte de a li te alătura. Sărind în gol şi lăsând
vântul să te poarte în jos…
— Ai avut dreptate, tată, şopti el. Nu poţi opri o furtună suflând
mai tare decât vântul. Nu poţi salva nişte oameni omorându-i pe
alţii. Ar trebui să ne facem cu toţii chirurgi. Până la ultimul…
Bătea câmpii. Dar, în mod bizar, mintea lui părea atât de limpede
cum nu mai fusese de multe săptămâni. Poate că era claritatea
perspectivei. Mulţi oameni îşi petreceau întreaga viaţă punându-şi
întrebări despre viitor. Ei bine, viitorul lui era acum gol. Aşa că se
întoarse în urmă, se gândi la tatăl lui, la Tien, la decizii.
Cândva, viaţa păruse simplă. Asta înainte să-şi piardă fratele,
înainte să fie trădat, în armata lui Amaram. Dacă ar fi putut, oare s-
ar fi întors în acele zile ale inocenţei? Ar fi preferat să pretindă că

259
totul era simplu?
Nu. El nu căzuse lin, ca stropii de ploaie. El îşi dobândise cu
trudă cicatricele. Se izbise de pereţi, îşi lovise faţa şi mâinile.
Omorâse oameni nevinovaţi din întâmplare. Mersese alături de
oameni cu inimile negre cum e cărbunele, venerându-i. Se târâse şi
se căţărase şi căzuse şi se împleticise.
Şi acum iată-l. Când toate acestea se sfârşiseră. Înţelegând cu atât
de mult mai multe, dar cumva fără să se simtă câtuşi de puţin mai
înţelept. Se ridică în picioare pe buza hăului şi simţi dezaprobarea
tatălui său plutind ameninţătoare deasupra lui, ca norii de furtună
din văzduh.
Îşi duse un picior deasupra golului.
— Kaladin!
Îngheţă la auzul vocii blânde, dar pătrunzătoare. O formă
translucidă tresăltă în aer, apropiindu-se prin ploaia tot mai slabă.
Silueta se azvârli înainte, apoi se lăsă să cadă în jos, pe urmă se
avântă din nou în sus, ca şi cum ar fi cărat ceva greu. Kaladin îşi
trase piciorul înapoi şi întinse mâna. Syl coborî pe ea fără prea
multe fasoane, luând forma unui ţipar de văzduh care strângea ceva
întunecat în gură.
Îşi schimbă înfăţişarea, luându-şi-o pe cea a unei femei tinere cu
rochia fluturându-i în jurul picioarelor, care-i era atât de familiară.
Ţinea în mâini o frunză îngustă, de un verde întunecat, cu vârful
despicat în trei. Venin negru.
— Ce-i asta? întrebă Kaladin.
Ea părea istovită.
— Lucrurile astea sunt grele, răspunse ea săltând frunza. Am

260
adus-o pentru tine!
El o prinse între două degete. Venin negru. Otravă.
— De ce mi-ai adus-o? întrebă cu grosolănie.
— Credeam… zise ea, trăgându-se cu sfială înapoi. Ei, ai păstrat
celelalte frunze cu atâta grijă. Pe urmă le-ai pierdut când ai încercat
să-l salvezi pe omul din cuşca sclavilor. Am crezut c-o să fii încântat
dac-o să ai alta.
Kaladin aproape că izbucni în râs. Ea n-avea idee ce făcuse
aducându-i frunza aceea, una dintre cele mai puternice otrăvuri
naturale din Roshar, ca să-l vadă fericit. Era ridicol. Şi atât de
înduioşător.
— Totul a-nceput să meargă rău după ce ai pierdut frunza,
adăugă Syl încet. Până atunci ai luptat.
— Am dat greş.
Ea se ghemui, îngenunchind în palma lui, cu fusta ceţoasă în
jurul picioarelor, cu picăturile de apă trecând prin ea şi vălurindu-i
contururile.
— Deci nu-ţi place? Am zburat atât de departe… Aproape că n-
am mai ştiut de mine. Dar m-am întors. M-am întors, Kaladin.
— De ce? stărui el. De ce-ţi pasă?
— Pentru că-mi pasă, răspunse ea, lăsându-şi capul pe-o parte.
Te-am urmărit, ştii. Înainte, în armată. Găseai întotdeauna oameni
tineri şi neinstruiţi pe care să-i aperi, chiar dacă îţi puneai propria
viaţă în pericol. Pot să-mi aduc aminte. Cu greu, dar pot.
— I-am dezamăgit. Acum sunt morţi.
— Fără tine ar fi murit mai repede. Te-ai purtat astfel încât au
avut în armată o familie. Îmi amintesc recunoştinţa lor. Asta m-a

261
atras în primul rând. I-ai ajutat.
— Nu, zise el, strângând veninul negru între degete. Tot ce ating
se veştejeşte şi moare.
Se clătină pe margine. În depărtare bubui un tunet.
— Oamenii ăia din echipa podului, şopti Syl. Ai putea să-i ajuţi.
— E prea târziu, zise Kaladin închizând ochii şi gândindu-se la
băiatul care murise în aceeaşi zi. Prea târziu. Am dat greş. Sunt
morţi. O să murim cu toţii, nu există nicio cale de scăpare.
— Atunci ce mai contează încă o încercare? întrebă ea cu o voce
blândă, însă, cumva, mai puternică decât furtuna. Ce rău ar putea
face?
El şovăi.
— De data asta n-ai cum să dai greş, Kaladin. Ai spus-o chiar tu.
Vor muri oricum.
El se gândi la Tien, la ochii lui fără viaţă, holbaţi către cer.
— Când vorbeşti, de cele mai multe ori nu pricep ce vrei să spui.
Mintea mi-e atât de înceţoşată. Dar s-ar părea că, dacă te temi să nu
le faci rău oamenilor, pe podari n-ar trebui să-ţi fie frică să-i ajuţi. Ce
le-ai putea face în plus pe lângă ceea ce li se întâmplă deja?
— Păi…
— Încă o încercare, Kaladin, şopti Syl. Te rog.
Încă o încercare…
Oamenii îngrămădiţi în baracă, cu câte o pătură ca unic obiect
despre care puteau spune că le aparţinea. Temându-se de furtună.
Temându-se unii de alţii. Temându-se de ceea ce le putea aduce
ziua următoare.
Încă o încercare…

262
 Se gândi la el însuşi, plângând moartea unui băiat pe care nu-l
cunoştea. A unui băiat pe care nici măcar nu încercase să-l ajute.
Încă o încercare.
Kaladin deschise ochii. Îi era frig şi era ud, dar simţea
aprinzându-se în el, caldă, o scânteie de hotărâre. Îşi încleştă
pumnul, zdrobi frunza de venin negru şi îi dădu apoi drumul peste
buza abisului. Îşi lăsă în jos mâna cealaltă, în care-o ţinuse pe Syl.
Ea se avântă în aer, neliniştită.
— Kaladin?
El se îndepărtă de prăpastie cu paşi hotărâţi, cu picioarele goale
împroşcând apa bălţilor şi călcând cu nepăsare pe lujerii mugurilor
de stâncă. Panta pe care-o coborâse era acoperită de plante turtite ca
nişte lespezi, asemenea unor cărţi deschise, cu frunze creţe,
dantelate, roşii şi verzi unindu-le cele două jumătăţi. Viaţăspreni –
zvâcniri mărunte de lumină verde, mai strălucitori decât Syl, dar la
fel de mari ca nişte spori – dansau în jurul plantelor, ferindu-se de
stropi.
Kaladin înainta cu paşi mari, cu apa scurgându-se pe lângă el în
pârâiaşe minuscule. Odată ajuns în vârf, se întoarse în locul în care
se aflau podurile. Era încă pustiu, dacă nu-l puneai la socoteală pe
Gaz, care lega o prelată ruptă, aşezând-o la locul ei.
Kaladin traversă cea mai mare parte a distanţei care-l despărţea
de el înainte ca acesta să-l observe. Sergentul vânos se încruntă.
— Prea laş ca să mergi până la capăt, Înălţimea Ta? Ei, dacă-ţi
închipui c-o să-ţi dau înapoi…
Se întrerupse cu un icnet sugrumat când tânărul se întinse spre
el, înşfăcându-l de gât. Surprins, îşi înălţă braţul, dar Kaladin i-l

263
îndepărtă cu o lovitură şi-i săltă picioarele de pe pământ, apoi îl
trânti pe solul stâncos, ridicând o trombă de apă. Şocul şi durerea îl
făcură să-şi caşte ochii şi începu să se zbată sub apăsarea sclavului
care-l strângea de gât.
— Lumea tocmai s-a schimbat, Gaz, îi spuse acesta, aplecându-se
mai mult, ca să se apropie de el. Am murit acolo, jos, în prăpastie.
Acum trebuie să te-nţelegi cu spiritul meu răzbunător.
Zvârcolindu-se, Gaz se uită cu disperare în jur, căutând un ajutor
pe care nu-l găsea. Lui Kaladin nu-i venea greu să-l ţină la pământ.
Podalergarea avea un avantaj: dacă supravieţuiai destul de mult, îţi
întărea muşchii.
Kaladin îşi slăbi puţin strânsoarea, îngăduindu-i să soarbă,
gâfâind, o gură de aer. Pe urmă se aplecă mai mult către el.
— O s-o luăm de la capăt, tu şi cu mine. Uitând tot ce-a fost până
acum. Şi vreau să-nţelegi ceva de la bun început. Sunt deja mort.
Nu-mi mai poţi face niciun rău. Ai priceput?
Gaz dădu încet din cap şi Kaladin îl lăsă să-şi mai umple o dată
plămânii cu aer rece şi umed.
— Podul Patru e al meu, îi zise apoi. Tu ne poţi spune ce-avem de
făcut, dar şeful de pod sunt eu. Celălalt a murit azi, aşa că oricum
trebuia s-alegi altul. Ai priceput?
Gaz dădu iarăşi din cap.
— Înveţi repede, zise Kaladin, lăsându-l să respire în voie.
Se retrase cu un pas, iar Gaz se ridică şovăind. În ochii lui era ură,
dar încerca să nu şi-o arate. Părea să-l îngrijoreze ceva – şi era vorba
de ceva mai mult decât ameninţările lui Kaladin.
— Vreau să nu-mi mai plăteşti datoria de sclav, spuse el. Cât

264
câştigă un podar?
— Două pete străvezii pe zi, răspunse Gaz, aruncându-i o privire
încruntată şi frecându-şi gâtul.
Prin urmare, un sclav primea jumătate din suma asta. O pată de
diamant. Un câştig mizerabil, dar lui avea să-i fie necesar.
— O să-ncep să-mi primesc plata, adăugă, dar tu o să păstrezi o
pată din cinci.
Gaz tresări şi-l studie în lumina slabă, mohorâtă.
— Pentru eforturile tale, îl lămuri Kaladin.
— Care eforturi?
Kaladin făcu un pas spre el.
— Eforturile tale de te feri din calea mea. Ai priceput?
Gaz dădu din cap pentru a treia oară. Kaladin se îndepărtă. Nu-i
plăcea să irosească banii pe mită, dar lui Gaz trebuia să i se
amintească tot timpul de ce era nevoie să-l ferească de moarte. O
pată la fiecare cinci zile nu-nsemna mare lucru – dar pentru un om
dispus să rişte ieşind în furtună ca să-şi apere sferele ar fi putut fi
de-ajuns.
Se întoarse în mica baracă a Podului Patru, împingând uşa groasă
de lemn. Oamenii erau îngrămădiţi înăuntru, exact aşa cum îi
lăsase. Dar ceva se schimbase. Oare întotdeauna arătaseră atât de
jalnic?
Da. Întotdeauna. Kaladin era cel care se schimbase, nu ei. Avea o
senzaţie stranie, de desprindere, ca şi cum şi-ar fi permis să dea
uitării – fie şi numai în parte – ultimele nouă luni. Se întinse către
trecut, traversând timpul, şi îl studie pe omul care fusese. Omul care
ar fi continuat să lupte, făcând-o aşa cum trebuie.

265
 Nu putea redeveni omul acela – nu-şi putea şterge cicatricele –,
dar putea să-nveţe de la el, aşa cum învăţa noul conducător al unui
corp de oaste de la generalii victorioşi din trecut. Kaladin cel
Binecuvântat de Furtună murise, dar Kaladin Podarul era sânge din
sângele lui. Un urmaş cu potenţial.
Se apropie de prima siluetă ghemuită. Omul nu dormea – cine
putea să doarmă în timpul unei mari furtuni? Se trase înapoi când îl
văzu îngenunchind alături de el.
— Care ţi-e numele? întrebă Kaladin.
Iar Syl se avântă în zbor către faţa bărbatului, pe care-o cercetă;
acesta nu putea s-o vadă.
Era mai bătrân, cu obraji căzuţi, ochi căprui şi păr scurt,
împestriţat de fire albe. Şi barba îi era scurtă şi n-avea însemnul
sclaviei.
— Numele tău? repetă Kaladin, cu hotărâre.
— Lua-te-ar furtuna, răspunse omul, întorcându-i spatele.
Kaladin şovăi, apoi se aplecă şi-i vorbi cu voce scăzută.
— Ascultă, prietene. Fie mi-l spui, fie-o să te tot bat la cap. Dacă
refuzi în continuare, o să te târăsc în furtună, unde-o să te-atârn
deasupra prăpastiei, spânzurat de-un picior, până când o să-mi
răspunzi.
Bărbatul se uită peste umăr. Kaladin dădu încet din cap,
susţinându-i privirea.
— Teft, veni în cele din urmă răspunsul. Numele meu e Teft.
— N-a fost chiar atât de greu, zise Kaladin, întinzându-i mâna.
Eu sunt Kaladin. Şeful tău de pod.
Celălalt ezită, apoi îi luă mâna, încreţindu-şi nedumerit fruntea.

266
El şi-l amintea, vag. Era în echipă de ceva timp, de cel puţin câteva
săptămâni. Înainte fusese în echipa altui pod. Una dintre pedepsele
pentru podarii care încălcau regulile taberei era mutarea la Podul
Patru.
— Odihneşte-te, îl îndemnă Kaladin, eliberându-i mâna. Mâine o
s-avem o zi grea.
— De unde ştii? întrebă Teft, scărpinându-şi bărbia.
— Suntem podari, răspunse Kaladin, ridicându-se. Fiecare zi e
grea.
Teft şovăi, apoi schiţă un zâmbet firav.
— Kelek ştie că ăsta-i adevărul.
Kaladin îl lăsă şi merse de-a lungul şirului de siluete
îngrămădite. Se opri la fiecare om, îmboldindu-l sau ameninţându-l
până când îşi spunea numele. Cu toţii se împotriviră. Ca şi cum
numele ar fi fost ultimul lucru pe care-l mai posedau şi nu trebuia
dezvăluit cu uşurinţă, deşi păreau surprinşi – şi poate chiar
încurajaţi – fiindcă se sinchisea cineva să-i întrebe.
El se agăţă de numele acelea, repetându-le în gând, unul câte
unul, păstrându-le în minte ca pe nişte nestemate de mare valoare.
Numele lor contau. Poate că avea să moară la următoarea
podalergare sau poate c-avea să fie zdrobit de prea multă încordare,
oferindu-i lui Amaram o ultimă victorie. Dar, când îşi găsi un loc şi
începu să-şi facă planuri, simţi un mic grăunte de căldură arzând în
el, fără întrerupere.
Era căldura hotărârii luate şi a stabilirii unui ţel. Era
responsabilitatea.
Când se aşeză, şoptind numele celorlalţi pentru el însuşi, Syl îi

267
coborî pe picior. Părea încurajată. Strălucitoare. Fericită. El nu
simţea nimic din toate astea. Era trist, istovit şi ud. Dar se învălui în
răspunderea pe care şi-o luase, răspunderea pentru oamenii aceia.
Se agăţă de ea cum se agaţă un căţărător de ultimul colţ de stâncă pe
care-şi poate încleşta mâna când se clatină, atârnat de suprafaţa ei
verticală.
Avea să găsească un mod în care să-i apere.

Sfârşitul Părţii întâi

268
 INTERLUDII

ISHIKK●NAN BALAT●SZETH

269
 I-1
ISHIKK

Cu câte o găleată la fiecare capăt al cobiliţei pe care o ducea pe

umeri, fluierând încetişor pentru sine şi împroşcând cu apă, Ishikk
se îndrepta spre locul întâlnirii cu străinii ciudaţi. Purta sandale
lacustre în picioarele cu care mergea prin apă şi o pereche de
pantaloni bufanţi, până la genunchi. Dar n-avea cămaşă. Ferească
Nu Ralik de-aşa ceva! Un bun lacstrăvezean nu-şi acoperea
niciodată umerii când strălucea soarele. Altminteri s-ar fi putut
îmbolnăvi fiindcă nu primea destulă lumină solară.
Fluiera, dar nu fiindcă avea o zi plăcută. De fapt, ziua oferită de
Nu Ralik era aproape oribilă. În găleţile lui nu înotau decât cinci
peşti, dintre care patru erau din cel mai prost şi mai obişnuit soi.
Fluxurile fuseseră neregulate, ca şi cum însuşi Lacul Străveziu n-ar
fi fost în toane bune. Veneau zile rele; asta era la fel de sigur pe cât
de sigure erau soarele şi fluxul.
Lacul Străveziu se întindea în toate direcţiile, pe o lăţime de sute
de mile, cu suprafaţa lui lucioasă perfect transparentă. În locurile
cele mai adânci, de la sclipirile de deasupra şi până la fund nu erau
niciodată mai mult de şase palme – şi, în cele mai multe părţi, apa
caldă şi lenevoasă nu se ridica mai sus de jumătatea pulpei. Era plin
cu peşti minusculi, cu cremlingi plini de culoare şi cu râuspreni cu
înfăţişare de ţipari.
Lacul Străveziu era însăşi viaţa. Cândva, ţinutul fusese
revendicat de un rege. Poporul lui fusese numit Sela Tales şi era un
270
Regat Istoric. Ei bine, îl puteau numi cum le era voia, dar Nu Ralik
ştia că hotarele statornicite de natură erau mult mai importante
decât ale popoarelor. Mai întâi de toate, Ishikk era lacstrăvezean.
Înainta prin apă cu încredere, deşi fundul lacului era uneori
înşelător. Apa avea o căldură plăcută şi îi clipocea în jurul
picioarelor, chiar sub genunchi, iar paşii lui ridicau foarte puţini
stropi. Ştia să se mişte încet, având grijă să nu-şi lase greutatea de
pe un picior pe altul înainte de a se convinge că nu călca pe o
coamă-ţepuşă sau pe marginea ascuţită a unei pietre.
În faţa lui, satul Fu Abra, un pâlc de clădiri cocoţate pe blocuri de
piatră aflată în apă, întrerupea perfecţiunea sticloasă. Cu
acoperişurile lor boltite, păreau muguri-de-stâncă încolţiţi din
pământ şi, pe o distanţă de mai multe mile, erau singurele lucruri
care ieşeau din apă.
În jurul lui mergeau şi alţii, cu mişcări la fel de lente. Puteai s-
alergi prin apă, dar aveai rareori motiv pentru aşa ceva. Ce putea fi
atât de important încât să fii nevoit să umbli împroşcând-o
zgomotos?
La gândul ăsta, Ishikk clătină din cap. Numai străinii erau atât de
grăbiţi. Îl salută cu un gest al capului pe Thaspic, un bărbat
negricios care trecu pe lângă el trăgând o plută mică. Pe ea erau mai
multe grămezi de haine; probabil le ducea la spălat.
— Salutare, Ishikk, spuse bărbatul uscăţiv. Cum merge pescuitul?
— Groaznic, strigă el. Azi, Vun Makak m-a năpăstuit. Ţie cum îţi
merge?
— Am pierdut o cămaşă în timp ce-o spălam, răspunse Thaspic,
pe un ton vioi.

271
 — A, ăsta-i mersul lucrurilor. Străinii mei sunt aici?
— Sigur că da. Acasă la Maib.
— Să dea Vun Makak să n-o aducă în sapă de lemn, spuse el,
continuându-şi drumul. Sau să nu se molipsească de grijile lor
neîntrerupte.
— Cu asta au blagoslovit-o soarele şi fluxurile! spuse chicotind
Thaspic şi-şi văzu de drum.
Casa lui Maib era aproape de centrul satului. Ishikk nu ştia sigur
de ce anume voia ea să trăiască într-o clădire. În cele mai multe
nopţi, el unul dormea foarte bine pe propria plută. În Lacul
Străveziu nu era frig decât în timpul marilor furtuni, dar puteai să
te descurci de minune şi atunci: Nu Ralik oferise o cale.
Când venea furtuna, Lacul Străveziu se scurgea în gropi şi în
găuri, aşa că nu trebuia decât să-ţi înţepeneşti pluta în golul dintre
două creste de stâncă şi să te ghemuieşti lângă ea, folosind-o ca să ţii
piept furiei furtunii. Acolo vijeliile nu erau atât de rele ca-n est,
unde luau bolovanii pe sus şi dărâmau casele. O, da, auzise poveşti
despre un asemenea soi de viaţă. Nu Ralik nu îngăduise s-ajungă
vreodată într-un loc atât de îngrozitor.
În plus, probabil că acolo era frig. Lui Ishikk îi era milă de cei
nevoiţi să vieţuiască în frig. De ce nu veneau pur şi simplu la Lacul
Străveziu?
„Să dea Nu Ralik să nu vină”, se gândi, îndreptându-se spre casa
lui Maib. Dac-ar fi ştiut ce loc plăcut era Lacul Străveziu, cu
siguranţă că toată lumea şi-a fi dorit să trăiască acolo şi n-ai mai fi
avut pe unde să mergi fără să te împiedici de vreun străin!
Intră în casă, scoţându-şi pulpele din apă. Podeaua era destul de

272
joasă ca s-o acopere totuşi vreo câteva degete de apă;
lacstrăvezenilor le plăcea aşa. Era natural, deşi, la reflux, unele
clădiri secau.
În jurul degetelor de la picioare i se zbenguiau peşti mărunţi. Din
soiuri cât se putea de obişnuite, fără nicio valoare. Maib era
înăuntru, pregătind o oală cu supă de peşte, şi dădu din cap către el.
Era o femeie robustă şi îl urmărea pe Ishikk de ani, sperând să-l
momească şi să-l facă să se-nsoare cu ea fiindcă era o bucătăreasă
atât de pricepută. Şi poate că într-o bună zi avea să se lase prins.
Străinii erau aşezaţi într-un colţ, la o masă pe care numai ei ar fi
putut s-o aleagă – cea care stătea puţin mai sus decât altele, având
suporturi pentru picioare, astfel încât nu-şi udau tălpile. „Nu Ralik,
ce proşti!” cugetă el amuzat. „Stau înăuntru, ascunzându-se de
soare, poartă cămăşi care-i feresc de căldura lui şi îşi ţin picioarele
afară din apă. Nu e de mirare că au gânduri atât de ciudate!”
Îşi lăsă găleţile jos, dând din cap către Maib.
Femeia îşi întoarse privirea spre el.
— Ţi-a mers bine la pescuit?
— Groaznic.
— Ei, atunci supa e gratis azi. Ca să-ndulcească blestemul lui Vun
Makak.
— Mulţumesc tare mult, spuse el şi luă castronul aburind pe care
i-l oferea.
Maib zâmbi. Acum îi era dator. După un număr suficient de
castroane, avea să fie obligat s-o ia de nevastă.
— În găleată e un kolgril pentru tine, o anunţă el. L-am prins
ceva mai devreme, în dimineaţa asta.

273
 Expresia feţei ei grăsune deveni nesigură. Un kolgril era un peşte
foarte norocos. După ce-l mâncai, te lecuia de durerile de încheieturi
pentru o lună întreagă şi uneori îţi îngăduia să-ţi dai seama, citind
în forma norilor, când urmau să te viziteze prietenii. Maib ajunsese
brusc să-i îndrăgească din cauza unei dureri de degete cu care-o
blagoslovise Nu Ralik. Dintr-un kolgril puteai prepara supă vreme
de două săptămâni, iar asta o făcea pe ea să-i fie datoare lui.
— Vun Makak să te vadă, bombăni, iritată, ducându-se să
verifice. Asta e în ordine. Cum o să te prind eu vreodată, măi
omule?
— Sunt pescar, Maib, răspunse el sorbind din supă, căci forma
castronului îţi îngăduia s-o faci cu uşurinţă. E greu să prinzi un
pescar. Ştii asta.
Chicoti în sinea lui, îndreptându-se către străinii lui în vreme ce
femeia înhăţa kolgrilul.
Erau trei. Doi erau makabaki cu pielea întunecată, deşi păreau cei
mai ciudaţi pe care-i văzuse în toată viaţa lui. Unul avea braţe şi
picioare groase, când toţi semenii lui erau mici de statură şi cu oase
fine, iar capul îi chelise cu desăvârşire. Al doilea era mai înalt, cu
părul scurt şi negru, cu muşchi firavi şi cu umeri laţi. Pornind de la
personalităţile lor, Ishikk îi boteză, în gând, Ţâfnosu şi Grosolanu.
Al treilea bărbat avea pielea de un cafeniu-deschis, ca un alethi.
Însă nici el nu părea să arate cum ar fi trebuit. Ochii n-aveau forma
corectă, iar accentul nu era cu siguranţă al unui alethi. Vorbea limba
selay mai prost decât ceilalţi doi şi, de obicei, prefera să tacă. Însă
părea să mediteze. Ishikk îl boteză Gânditoru.
„Mă-ntreb cum s-o fi ales cu cicatricea aia de pe pielea capului”,

274
se gândi Ishikk. Viaţa în afara Lacului Străveziu era foarte
periculoasă. O mulţime de războaie, mai ales la est.
— Ai întârziat, călătorule, spuse Grosolanu, bărbatul înalt şi
solid.
Avea statura şi aerul unui soldat, deşi niciunul dintre cei trei nu
purta vreo armă.
Ishikk se încruntă, aşezându-se şi scoţându-şi fără tragere de
inimă picioarele din apă.
— Nu astăzi trebuia să ne-ntâlnim?
— Ziua e corectă, prietene. Dar trebuia să ne-ntâlnim la amiază.
Pricepi? zise Ţâfnosu.
El era cel care vorbea cel mai mult.
— N-a trecut mult de-atunci, răspunse Ishikk.
Să fim serioşi! Cine se sinchisea de oră? Străinii ăştia! Întotdeauna
atât de ocupaţi.
Ţâfnosu clătină din cap în vreme de Maib le aducea supa. Casa ei
era singurul loc din sat care aducea cât de cât cu un han. Lui Ishikk
îi lăsă un şervet de pânză moale şi un pahar mare cu vin dulce,
încercând să-şi plătească datoria pentru peşte cât mai repede cu
putinţă.
— Foarte bine, spuse Ţâfnosu. S-auzim ce-ai să ne spui, prietene.
— Luna asta am fost în Fu Ralis, Fu Namir, Fu Albast şi în Fu
Moorin, răspunse Ishikk, sorbind din supă. Nimeni nu l-a văzut pe
omul pe care-l căutaţi.
— Ai pus întrebările potrivite? zise Grosolanu. Eşti sigur?
— Bineînţeles că sunt sigur. Fac deja asta de o mie de ani.
— De cinci luni, îl corectă Grosolanu. Fără niciun rezultat.

275
 Ishikk ridică din umeri.
— Vreţi să inventez poveşti? Lui Vun Makak i-ar plăcea asta.
— Nu, fără născociri, prietene, spuse Ţâfnosu. Nu vrem decât
adevărul.
— Juri pe Un Ralik, zeul ăla al vostru?
— Sst! zise Ishikk. Nu-i rosti numele. Sunteţi idioţi?
Ţâfnosu se încruntă.
— Dar e zeul vostru. Nu-i aşa? Numele lui e sacru? Nu trebuie
pronunţat?
Străinii erau atât de proşti. Fireşte că Nu Ralik era zeul lor, dar
trebuia să pretinzi întotdeauna că nu este. Vu Makak – răuvoitorul
său frate mai tânăr – trebuia păcălit, făcut să creadă că el era cel
venerat, altminteri devenea invidios. Despre astfel de lucruri era
sigur să vorbeşti numai într-o grotă sacră.
— Jur pe Vu Makak, spuse el, apăsând cuvintele. Să vegheze
asupra mea şi să mă blesteme după bunul plac. Am căutat cu
sârguinţă. N-a fost văzut niciun străin ca acela pe care l-aţi pomenit
– cu păr alb, bun de gură, cu faţa ca o săgeată.
— Uneori îşi vopseşte părul, zise Ţâfnosu. Şi se deghizează.
— Am pus întrebări folosind toate numele pe care mi le-aţi dat.
Nu l-a văzut nimeni. Ei, poate reuşesc să vă găsesc un peşte care să-i
dea de urmă. Ishikk îşi frecă bărbia ţepoasă. Pun prinsoare că un
cort bondoc ar fi în stare. Însă s-ar putea să-mi ia ceva timp până fac
rost de unul.
Cei trei se uitară la el.
— Ştii, s-ar putea să fie ceva cu peştii ăştia, spuse Grosolanu.
— Superstiţii, răspunse Ţâfnosu. Tu umbli întotdeauna după

276
superstiţii, Vao.
Vao nu era un nume real; Ishikk nu se îndoia că foloseau nume
false. De aceea le prefera pe cele alese de el. Dacă ei îi dădeau lui
nume false, tot nume false primeau înapoi.
— Şi tu, Temoo? se răsti Grosolanu. Nu putem înainta ţinându-ne
predici…
— Domnilor, spuse Gânditoru.
Dădu din cap către Ishikk, care continua să-şi soarbă supa. Apoi
începură toţi trei să vorbească într-o altă limbă, continuându-şi
discuţia.
El îi asculta numai pe jumătate, încercând să-şi dea seama ce
limbă era. Nu se pricepuse niciodată la alte soiuri de limbi. De ce-ar
fi avut nevoie de ele? Nu-l ajutau nici să prindă peşte, nici să-l
vândă.
Îl căutase într-adevăr pe omul lor. Umblase mult, ajunsese într-o
mulţime de locuri din Lacul Străveziu. Era unul dintre motivele
pentru care nu-şi dorea să pună Maib mâna pe el. Ar fi trebuit să se
stabilească într-un loc şi, pentru prinderea peştilor, n-ar fi fost bine.
Cel puţin pentru prinderea celor mari.
Nu se ostenise să-i întrebe de ce-l căutau pe acel Hoid, oricine ar
fi fost. Străinii căutau întotdeauna ceea ce nu puteau avea. Se
destinse şi-şi lăsă degetele picioarelor să atârne în apă. Senzaţia era
plăcută. În cele din urmă, cei trei îşi încheiară discuţia. Îi dădură alte
instrucţiuni, îi întinseră o pungă cu sfere şi intrară cu picioarele în
apa lacului.
Ca mai toţi străinii, purtau cizme groase, care le ajungeau până la
genunchi. Se îndreptară spre ieşire, împroşcând cu apă în toate

277
părţile. Ishikk îi urmă, fluturându-şi mâna către Maib şi luându-şi
găleţile. Avea să se întoarcă mai târziu, pentru masa de seară.
„Poate-ar trebui s-o las să pună mâna pe mine”, se gândi, ieşind
la lumina soarelui şi oftând uşurat. „Nu Ralik ştie că-mbătrânesc. Ar
putea fi plăcut s-o las mai moale.”
Străinii lui mergeau prin Lacul Străveziu înălţând trâmbe de
stropi. Ţâfnosu era ultimul. Părea foarte nemulţumit.
— Unde eşti, Roamer? Ce căutare prostească!
Apoi adăugă pe limba lui:
— Alananta katnaloo kayana.
Lipăi pe urmele însoţitorilor lor.
— Ei, „prostească” e bine spus, zise chicotind Ishikk şi plecă în
altă direcţie, să-şi cerceteze capcanele.

278
 I-2
NAN BALAT

Lui Nan Balat îi plăcea să ucidă tot soiul de creaturi.

Nu oameni. Niciodată oameni. Doar animale, pe acelea putea să
le omoare. Mai ales pe cele mici. Nu ştia sigur de ce îl făcea asta să
se simtă mai bine; pur şi simplu aşa se întâmpla.
Stătea pe veranda vilei sale, smulgând, unul câte unul, picioarele
unui crab mic. Fiecare sfâşiere îi dădea satisfacţie – trăgea mai întâi
uşor, iar animalul se crispa. Pe urmă trăgea mai tare, şi creatura
începea să se zvârcolească. Ligamentul rezista, apoi începea să se
sfâşie, urmat de un trosnet scurt. Crabul continua să se zbată, iar
Nan Balat ridica în aer piciorul, strângând creatura între degetele
celeilalte mâini.
Oftă, mulţumit. Smulgerea unui picior îl alina, îi alunga durerile
din trup. Îl aruncă peste umăr şi trecu la următorul.
Nu-i plăcea să vorbească despre obiceiul lui. Nici măcar cu
Eylita. Era, pur şi simplu, un lucru pe care-l făcea. Trebuia să-ţi
păstrezi cumva mintea întreagă.
Termină cu picioarele, apoi se ridică, sprijinindu-se în baston, şi
cuprinse cu privirea grădinile Davar, alcătuite din pereţi de stâncă
acoperiţi cu tot soiul de plante agăţătoare. Erau frumoase, cu toate
că Shallan fusese singura care le apreciase cu adevărat. În acea
regiune din Jah Keved – aflată la vest şi la sud de Alethkar, pe un
teren mai înalt, întrerupt de munţi precum Piscurile Mâncătorului
de Coarne – astfel de plante se găseau din abundenţă. Creşteau pe
279
orice, acopereau vilele, se întindeau peste trepte. În sălbăticie,
atârnau de copaci, creşteau peste întinderile stâncoase, tot atât de
omniprezente cum era iarba în alte părţi ale Rosharului.
Balat se apropie de marginea verandei. Câţiva cântecăreţi
începură să se audă în depărtare, zgâriindu-şi carapacele striate.
Fiecare cânta în alt ritm şi după alte note, deşi înşiruirile de sunete
nu puteau fi cu adevărat numite melodii. Melodiile erau creaţii
omeneşti, n-aveau nimic de-a face cu animalele. Dar fiecare în parte
era un cântec, şi uneori păreau să-şi răspundă unul altuia.
Balat coborî treptele una câte una, cu lujerii agăţători tremurând
şi retrăgându-se înainte de-a fi atinşi de tălpile lui. De la plecarea lui
Shallan trecuseră aproape şase luni. În dimineaţa aceea, primiseră
de la ea, prin distrestie, un mesaj care-i anunţa că izbutise să ducă la
îndeplinire prima parte a planului, devenind pupila lui Jasnah
Kholin. Şi astfel, sora lui mai mică – ea, care până atunci nu mai
plecase niciodată de pe domeniul lor – se pregătea s-o jefuiască pe
cea mai importantă femeie din lume.
Coborârea treptelor era, pentru el, o treabă foarte grea. „Am doar
douăzeci şi trei de ani şi deja sunt olog”, îşi zise. Încă mai simţea o
durere neîntreruptă, ascunsă. Ruptura se dovedise urâtă şi
chirurgul fusese cât pe-aci să-i taie tot piciorul. Probabil c-ar fi
trebuit să fie recunoscător că până la urmă nu fusese nevoie de aşa
ceva, deşi avea să meargă toată viaţa cu un baston.
Scrak se juca pe pajiştea veşnic verde, un loc unde creştea iarbă
semănată anume, din care erau smulse plantele agăţătoare.
Toporcopoiul era o femelă mare, care se rostogolea, rozând ceva, cu
antenele date pe spate şi lipite de ţeastă.

280
 — Scrak, spuse el, şchiopătând către animal, ce-ai acolo, fetiţo?
Toporcopoiul îşi privi stăpânul, cu antenele înclinate în faţă.
Apoi, cu două voci suprapuse, scoase nişte sunete ca de trâmbiţă
care stârniră mai multe ecouri, reluându-şi joaca.
„Jivină blestemată, niciodată nu-mi dă ascultare cum s-ar
cuveni”, îşi zise plin de afecţiune Balat. Creştea toporcopoi de când
era foarte tânăr şi descoperise – ca mulţi alţii înaintea lui – că erau
cu atât mai nesupuşi cu cât erau mai inteligenţi. Ei, Scrak era
credincioasă, dar nu te lua în seamă când era vorba de lucruri
mărunte. Ca un copil mic care încearcă să-şi dovedească
independenţa.
Când ajunse mai aproape, văzu că Scrak izbutise să prindă un
cântecăreţ. Creatura cât un pumn avea forma unui disc ţuguiat, cu
patru braţe care se întindeau de pe margini şi zgâriau ritmic partea
de deasupra. De regulă, se prindea de un perete stâncos cu ajutorul
celor patru picioare bondoace aflate dedesubt, dar Scrak îi rosese
unul dintre ele. O lăsase şi fără două braţe şi reuşise să-i crape
carapacea. Balat fu cât pe-aci să i-o ia ca să-i smulgă el celelalte două
braţe, dar se gândi că era mai bine să-şi lase animalul să se distreze.
Scrak lăsă cântecăreţul jos şi ridică privirea către Balat, cu antele
înălţându-i-se întrebător. Era lucioasă şi zveltă, cu şase picioare
întinzându-i-se în faţă când se aşeza pe coapsele din spate.
Toporcopoii n-aveau nici carapace, nici piele; trupul le era în schimb
acoperit cu un soi de amestec al celor două, neted la atingere şi mai
flexibil decât o carapace, dar mai tare decât pielea şi alcătuit din
porţiuni întrepătrunse. Pe faţa ascuţită a animalului se citea ceva
care părea curiozitate, privindu-l pe Balat cu ochi negri şi profunzi.

281
Trâmbiţă încetişor.
Balat zâmbi, se aplecă şi o scărpină în spatele găurilor în care
avea urechile. Ea se sprijini de el – aveau probabil cam aceeaşi
greutate. Toporcopoii mai mari îi ajungeau unui om până la talie,
însă Scrak era dintr-o rasă mai mică şi mai iute.
Cântecăreţul tremură şi ea se năpusti asupra lui cu înverşunare,
zdrobindu-i carapacea cu fălcile puternice.
— Sunt eu oare un laş, Scrak? întrebă bărbatul, aşezându-se pe o
bancă.
Îşi rezemă bastonul alături şi înşfăcă un crab mic ascuns lângă
bancă, a cărui carapace îşi schimbase culoarea, devenind albă ca să
se confunde cu piatra.
Ridică animalul care se zbătea. Iarba verde fusese crescută astfel
încât să fie mai puţin sfielnică, şi ieşi din borte la numai câteva clipe
după trecerea lui. Plantele exotice înfloriră, ieşind din carapace sau
din găurile lor din pământ şi, în scurt timp, în jurul lui fluturau în
vânt petice roşii, portocalii şi albastre. Porţiunea din jurul
toporcopoiului rămase golaşă, fireşte. Scrak se distra mult prea bine
cu prada ei şi făcea până şi plantele de cultură să se ascundă în
găurile lor.
— Eu n-aş fi putut pleca pe urmele lui Jasnah, continuă Balat,
începând să smulgă picioarele crabului. Doar o femeie ar putea
ajunge destul de aproape de ea ca să-i fure Animmodul. Am ajuns
împreună la concluzia asta. În plus, cineva trebuia să rămână aici, să
se ocupe de nevoile casei.
Scuzele erau găunoase. Se simţea laş. Mai smulse câteva picioare,
ceea ce nu-i oferi nicio satisfacţie. Crabul era prea mic şi se

282
desprindeau prea uşor.
— Probabil că planul ei n-o să meargă niciodată, adăugă el,
smulgând ultimul picior.
Era straniu să te uiţi la o asemenea creatură când îi lipseau
picioarele. Crabul era încă viu. Dar de unde puteai să-ţi dai seama?
Dacă nu-şi mişca picioarele, părea tot atât de mort ca o piatră.
„Braţele ni le fluturăm ca să părem în viaţă. Pentru asta sunt
bune”, medită el.
Îşi strecură degetele între cele două jumătăţi ale carapacei
crabului şi începu să le despartă. Cel puţin acum simţea o plăcută
senzaţie de rezistenţă.
Erau o familie destrămată. Anii în care suportaseră firea brutală a
tatălui lor îl aruncaseră pe Asha Jushu în braţele viciului şi pe Tet
Wikim într-ale disperării. Numai Balat scăpase nevătămat. El şi
Shallan. Ea fusese lăsată în pace, niciodată nu se atinsese de ea.
Balat o urâse uneori pentru asta, dar cum ai fi putut urî cu adevărat
pe cineva ca ea? Sfioasă, tăcută, delicată.
„N-ar fi trebuit s-o las niciodată să plece”, se gândi. Trebuie să fi
existat şi altă cale. N-avea să reuşească niciodată de una singură.
Probabil era îngrozită.
Balat aruncă bucăţile de crab peste umăr. „Măcar dac-ar mai fi
trăit Helaran.” Fratele lor mai mare – pe atunci cunoscut ca Nan
Helaran, fiindcă fusese primul fiu – îl înfruntase pe tatăl lor de mai
multe ori, cu mult curaj. Ei, dar acum era mort, aşa cum era şi tatăl
lor. Lăsaseră în urmă o familie de schilozi.
— Balat! strigă o voce.
Pe verandă îşi făcu apariţia Wikim. Bărbatul mai tânăr părea să fi

283
trecut peste ultima lui criză de melancolie.
— Ce e? întrebă Balat, ridicându-se.
Wikim coborî cu iuţeală treptele şi se grăbi spre el, cu plantele
agăţătoare – şi apoi cu iarba – retrăgându-se din faţa lui.
— Avem o problemă.
— Cât de mare?
— Aş zice că destul de mare. Vino.

284
 I-3
SPLENDOAREA IGNORANŢEI

Jzeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, stătea pe podeaua

de lemn a tavernei, cu berea de lavis îmbibându-i-se încet în
pantalonii cafenii. Soioasă, ponosită şi rărită, îmbrăcămintea lui era
cu mult diferită de cea albă, simplă – dar elegantă – pe care-o
purtase cu mai bine de cinci ani în urmă, înainte de asasinarea
regelui Alethkarului.
Cu capul plecat şi cu mâinile în poală, nu purta nicio armă. Nu-şi
mai chemase Cristalsabia de ani buni şi i se părea că tot atât timp
trecuse şi de când făcuse ultima baie. Nu se plângea. Dacă arăta ca
un amărât, atunci lumea îl trata ca pe-un amărât. Nu-i cerea nimeni
să omoare oameni.
— O să facă tot ce-i spui? întrebă unul dintre minerii aşezaţi la
masă.
Purta haine nu cu mult mai bune decât ale lui Szeth şi era atât de
murdar şi de plin de praf, încât îţi era greu să deosebeşti pielea
murdară de pânza soioasă. Erau patru de felul lui, cu căni de
ceramică în mâini. Încăperea mirosea a noroi şi a sudoare. Tavanul
era scund, iar ferestrele – aflate cu toatele numai pe partea ferită de
vânt – simple deschizături înguste. Ca să nu se desprindă,
scândurile mesei erau legate cu mai multe curele de piele, iar
lemnul crăpase pe mijloc.
Took – actualul stăpân al lui Szeth – îşi lăsă cana jos, pe porţiunea
înclinată a mesei. Aceasta se încovoie sub greutatea braţului său.
285
 — Da, bineînţeles. Hei, kurp, uită-te la mine.
Szeth îşi ridică privirea. În dialectul bav local, „kurp” însemna
copil. El se obişnuise să i se spună astfel, sau în alte moduri
asemănătoare, în bătaie de joc. Deşi era în al treizeci şi cincilea an al
vieţii – şi în al şaptelea de când fusese numit făr’adevăr – avea
trăsăturile poporului său: ochi mari, rotunzi, statură măruntă şi un
început de chelie, drept pentru care esticii susţineau că avea
înfăţişarea unui copil.
— Ridică-te, spuse Took.
El se ridică.
— Ţopăie.
El se supuse.
— Toarnă-ţi berea lui Ton în cap.
Szeth întinse mâna spre cană.
— Hei! strigă Ton, trăgând cana. Nici gând! Io încă n-am
terminat-o!
— Dacă ai fi terminat-o, n-ar mai putea să şi-o toarne drept în
cap, nu? zise Took.
— Pune-l să facă altceva, Took, protestă Ton.
— Bine, zise Took, apoi îşi scoase cuţitul din cizmă şi i-l întinse
lui Szeth. Kurp, fă-ţi o tăietură în braţ.
— Took… interveni un bărbat arogant pe nume Amark. Nu-i
drept să-i ceri aşa ceva, ştii asta.
Dar Took nu-şi luă vorba înapoi, aşa că Szeth îi dădu ascultare,
luă cuţitul şi îşi tăie carnea braţului. Sângele se prelinse în jurul
lamei murdare.
— Taie-ţi gâtul, îi ceru Took.

286
 — Ei, Took, zise Amark, ridicându-se. N-o să…
— Ei, taci, îl întrerupse Took.
Acum îi priveau mai multe grupuri de bărbaţi, de la alte mese.
— O să vedeţi. Kurp, taie-ţi gâtul.
— Nu-mi este îngăduit să-mi iau singur viaţa, răspunse încet
Szeth, în limba bav. Fiind făr’adevăr, prin natura suferinţelor care-
mi sunt impuse, îmi e interzis să simt gustul morţii aduse de
propria mână.
Amark se aşeză din nou, părând să se simtă ruşinat.
— Mamă a Prafului, blestemă Ton. Întotdeauna vorbeşte aşa?
— Cum? întrebă Took, sorbind din cana lui cu lăcomie.
— Cuvinte frumoase, atât de blânde şi de potrivite. Ca un ochi-
luminoşi.
— Da, răspunse Took. E ca un sclav, dar mai bun, pen’ că-i un
shin. Nu fuge, nu răspunde obraznic şi alte chestii d-astea. Şi nici nu
trebuie să-l plăteşti. E ca un parsh, da’ mai deştept. Aş zice că
valorează, pe bună dreptate, multe sfere, zise privindu-i pe ceilalţi
bărbaţi. Îl poţi lua cu tine când mergi la lucru în mină şi poţi primi
şi banii lui. O să facă tot ce nu vrei să faci tu. Curăţă latrina,
văruieşte casa. Tot felul de treburi utile.
— Păi şi-atunci tu cum ai dat de el? întrebă unul dintre ceilalţi
bărbaţi, scărpinându-şi bărbia.
Took era zilier, umbla din oraş în oraş. Pe Szeth îl arăta peste tot,
era unul dintre modurile în care-şi făcea repede prieteni.
— Ei, asta-i o poveste în toată legea, răspunse Took. Ştiţi,
călătoream o dată prin munţii din sud şi-am auzit un zgomot
straniu, un soi de urlet. Nu urletul vântului, ştiţi, şi…

287
 Povestea era o născocire, de la un capăt la altul; stăpânul de mai
înainte al lui Szeth – un ţăran dintr-un sat din preajmă – i-l vânduse
lui Took pentru un sac cu seminţe. Iar ţăranul îl luase de la un
negustor ambulant, care-l avea de la un cizmar, care-l câştigase la
un joc ilegal de noroc. Iar înaintea lui mai fuseseră vreo zece.
La început, acei ochi-întunecaţi de rând se bucurau să-l aibă.
Pentru cei mai mulţi, sclavii erau mult prea scumpi, iar parshii
valorau încă şi mai mult. Aşa că era ceva nemaipomenit să-i poată
da porunci cuiva ca Szeth. Le curăţa podelele, tăia lemne, îi ajuta la
muncile câmpului şi căra poveri. Unii îl tratau bine, alţii nu.
Dar scăpau întotdeauna de el.
Poate că izbuteau cumva să intuiască adevărul, îşi dădeau seama
că era în stare de mult mai multe decât cutezau ei să-i ceară. Să ai un
sclav era una. Dar un sclav care vorbea ca un ochi-luminoşi şi ştia
mai multe decât tine? Îi făcea să nu se simtă în largul lor.
Szeth se străduia să-şi joace rolul, să se poarte cu cât mai puţin
rafinament. Îi venea foarte greu. Poate că-i era imposibil. Ce-ar fi
spus toţi oameni ăia dac-ar fi ştiut că sclavul care le golea oalele de
noapte era Cristalpurtător şi Undeunitor? Un Vântalergător, aidoma
Radianţilor din vechime? Când îşi chema Sabia, verdele întunecat al
ochilor săi căpăta o nuanţă luminoasă, aproape strălucitoare, ca a
smaraldului, un efect unic, pe care nu-l putea produce decât arma
lui.
Era mai bine să nu descopere asta niciodată. Szeth îi slăvea pe zei
fiindcă se irosea astfel; fiecare zi în care era pus să cureţe sau să sape
în loc să ucidă reprezenta o victorie. Seara aceea de-acum cinci ani
continua să-l bântuie. I se mai ordonase şi înainte să omoare – dar

288
întotdeauna în taină, în linişte. Niciodată nu mai primise înadins
instrucţiuni atât de cumplite.
„Ucide, distruge, croieşte-ţi drum către rege. Ai grijă să fii văzut
când o faci. Lasă martori. Răniţi, dar în viaţă…”
— … şi atunci a jurat să-mi fie slugă câte zile oi avea io, încheie
Took. De-atunci a fost tot timpul alături de mine.
Ascultătorii se întoarseră spre Szeth.
— E adevărat, întări el, aşa cum i se poruncise dinainte. Până la
ultimul cuvânt.
Took zâmbi. Szeth nu-l făcea să se simtă stânjenit; părea să creadă
că supunerea lui era firească. Ca urmare, poate c-avea să-i fie stăpân
mai multă vreme decât alţii.
— Ei, spuse Took, tre’ să plecăm. Mâine o să ne-ncepem ziua
devreme. Avem alte locuri de văzut, alte drumuri necunoscute pe
care să-ndrăznim s-o apucăm…
Îi plăcea să se creadă un călător experimentat, deşi, din câte-şi
dăduse Szeth seama, se învârtea pur şi simplu într-un cerc larg. În
acea parte a Ţării Bav erau multe mine mici – şi, prin urmare, multe
sate mici. Probabil că mai ajunsese în acelaşi sat cu ani în urmă, dar
minele foloseau mulţi muncitori ocazionali. Era foarte puţin
probabil să-l fi ţinut cineva minte, dacă nu cumva îi remarcase
poveştile din cale-afară de înflorite.
Dar, înflorite sau nu, ceilalţi mineri păreau dornici s-audă mai
multe. Îl rugară să continue, oferindu-i de băut, şi el acceptă cu
modestie.
Szeth stătea tăcut, cu picioarele încrucişate, cu mâinile în poală,
cu sângele şiroindu-i din braţ. Oare parshendii ştiuseră în ce situaţie

289
îl puneau aruncându-i Piatra Jurământului în acea noapte, când
fugiseră din Kholinar? Szeth fusese obligat s-o recupereze, apoi
rămăsese pe marginea drumului, întrebându-se dacă avea să fie
descoperit şi executat – sperând să fie descoperit şi executat – până
când un negustor în trecere fusese destul de interesat ca să-i pună
întrebări. Până atunci, Szeth aşteptase acolo purtând doar o fâşie de
pânză care-i acoperea bărbăţia. Onoarea îl silise să-şi scoată hainele
albe, căci purtându-le ar fi fost recunoscut cu mai multă uşurinţă.
Trebuia să rămână în viaţă, ca să poată suferi.
După o scurtă explicaţie din care omisese amănuntele ce-l
învinovăţeau, se pomenise călătorind în spatele căruţei
negustorului. Acesta – un bărbat pe nume Avado – fusese destul de
inteligent ca să-şi dea seama că, în urma morţii regelui, era posibil
ca străinii să nu fie prea bine trataţi. Plecase spre Jah Keved, fără să
ştie că îl adăpostise, făcându-şi-l servitor, chiar pe ucigaşul lui
Gavilar.
Alethii nu-l căutaseră. Îşi imaginaseră că el, infamul „asasin în
alb”, plecase împreună cu parshendii. Se aşteptau probabil să dea
de el prin Câmpiile Sfărâmate.
În cele din urmă, minerii se săturară de poveştile lui Took, care
deveneau tot mai neclare. Îşi luară rămas-bun, fără să se
sinchisească de aluziile clare prin care sugera că încă o cană cu bere
l-ar fi îndemnat să spună cea mai frumoasă istorisire a sa: cea
despre vremurile în care-o văzuse pe însăşi Veghetoarea Nopţii şi
furase o sferă care strălucea, neagră, în întuneric. Povestea asta îl
tulbura mereu pe Szeth, fiindcă-i amintea de strania sferă neagră pe
care i-o dăduse Gavilar. O ascunsese cu mare grijă în Jah Keved. Nu

290
ştia ce era, dar nu voia să rişte să-i fie luată de vreun stăpân.
Când nimeni nu-i mai dădu de băut, Took se ridică de pe scaunul
său fără tragere de inimă. Împleticindu-se, îi făcu semn lui Szeth să-l
urmeze şi ieşi din tavernă. Afară, strada era cufundată în întuneric.
Aşezarea aceea, Calea Fierului, avea o piaţă a oraşului în adevăratul
sens al cuvântului, mai multe sute de locuinţe şi trei taverne. În Ţara
Bav – acea mică întindere de pământ pe care cel mai adesea toată
lumea o trecea cu vederea şi care se afla chiar în partea de nord a
munţilor de lângă Silnasen – aşa ceva era aproape o metropolă.
Practic, regiunea făcea parte din Jah Keved, dar până şi înaltul ei
prinţ se ţinea cât mai departe de ea.
Szeth îşi urmă stăpânul pe străzile care duceau spre cartierul
săracilor. Took era prea zgârcit ca să plătească pentru o cameră
dintr-o zonă frumoasă sau măcar decentă a oraşului. Szeth se uită
peste umăr, dorindu-şi ca A Doua Soră – cunoscută de acei oameni
din est drept Nomon – să fi răsărit, ca să fie mai multă lumină.
Beat, Took se împletici şi se prăbuşi. Szeth oftă. N-ar fi fost prima
noapte în care-şi căra stăpânul acasă, în pat. Îngenunche să-l ridice.
Şi îngheţă. Sub trupul bărbatului căzut, un lichid cald se aduna
într-o băltoacă. Abia apoi văzu că avea un cuţit înfipt în gât.
Se încordă brusc atunci când de pe o alee ieşi un grup de tâlhari.
Unul înălţă o mână şi lumina stelelor se reflectă în lama cuţitului pe
care se pregătea să-l arunce în Szeth. El se încordă. În punga lui
Took erau sfere impregnate din care să tragă Lumină.
— Aşteaptă, şuieră unul dintre tâlhari.
Cel care avea cuţitul se opri. Un alt bărbat se apropie şi se uită
cercetător la Szeth.

291
 — E un shin. Ăsta n-ar face rău nici unui cremling.
Alţii traseră leşul pe alee. Celălalt ridică din nou cuţitul.
— Dar ar putea să ţipe.
— Atunci de ce n-a ţipat? Ascultă ce-ţi spun, ăştia nu-s în stare să
facă rău. Aproape la fel ca parshii. Îl putem vinde.
— Probabil, zise al doilea bărbat. Uitaţi-vă la el. E îngrozit.
— Vino-ncoa, spuse primul tâlhar, făcându-i semn lui Szeth să se
apropie.
El se supuse şi intră pe aleea care se lumină brusc când ceilalţi
hoţi deschiseră punga lui Took.
— Pe Kelek! exclamă unul. Aproape că n-a meritat osteneala. O
mână de stropi, două pete şi nici măcar un singur broam.
— Ascultaţi ce vă spun io, zise primul bărbat. Îl putem vinde ca
sclav. Oamenilor le plac servitorii shin.
— Nu-i decât un copil.
— Nu. Aşa arată toţi. Hei, ce-ai acolo?
Tâlharul smulse din mâna celui care număra sferele o bucată de
rocă scânteietoare, la fel de mare ca acestea. N-avea absolut nimic
ieşit din comun, era o simplă piatră, cu câteva cristale de cuarţ în ea
şi cu o vână de fier ruginit într-o parte.
— Ce-i asta?
— N-are nicio valoare, spuse altul.
— Sunt obligat să-ţi dau de ştire, zise încet Szeth, că ţii în mână
Piatra Jurământului meu. Atâta timp cât se află în posesia ta, îmi
eşti stăpân.
— Ce-i aia? întrebă unul dintre ceilalţi tâlhari, ridicându-se în
picioare.

292
 Primul îşi strânse pumnul în jurul pietrei, aruncându-le celorlalţi
priviri bănuitoare. Pe urmă se uită din nou la Szeth.
— Stăpânul tău? Ce-nseamnă asta? Spune-mi limpede!
— Trebuie să mă supun voinţei tale, îl lămuri Szeth. În toate
privinţele, deşi n-o să te-ascult dac-o să-mi porunceşti să-mi iau
viaţa.
I se putea porunci şi să renunţe la Sabie, dar deocamdată nu era
nevoie să pomenească şi de asta.
— O să mi te supui? întrebă tâlharul. Adică o să faci tot ce zic io?
— Da.
— Orice zic io?
Szeth închise ochii.
— Da.
— Ei, uite ceva interesant, spuse gânditor tâlharul. Ceva într-
adevăr interesant.

293
 PARTEA A DOUA

Furtunile aducătoare de lumină

DALINAR●KALADIN●ADOLIN

294
295
 12
UNITATE

„Bătrâne prieten, sper că această misivă te găseşte bine, sănătos.

Totuşi, de vreme ce acum eşti, în esenţă, nemuritor, presupun că
această stare de bine a ta e de la sine înţeleasă.”

— Ziua de azi – anunţă Regele Elhokar, călărind sub cerul

strălucitor – e foarte potrivită ca să măcelăreşti un zeu. Nu credeţi?
— Fără nicio îndoială, Maiestate, răspunse imediat Sadeas, cu
voce mieroasă şi surâzând cu subînţeles. S-ar putea spune, de
regulă, că zeii s-ar cuveni să se teamă de nobilii alethi. Sau măcar de
cei mai mulţi dintre noi.
Adolin strânse mai tare hăţurile; se simţea gata să izbucnească ori
de câte ori vorbea Înaltul Prinţ Sadeas.
— Chiar trebuie călărim aici, în faţă? şopti Renarin.
— Vreau s-ascult, răspunse Adolin cu voce scăzută.
El şi fratele său erau aproape în fruntea coloanei, la mică distanţă
de rege şi de înalţii lui Prinţi. În spatele lor se întindea o procesiune
măreaţă: o mie de soldaţi în albastrul Casei Kholin, zeci de servitori
şi chiar şi femei în palanchine, ca s-aştearnă pe hârtie descrieri ale
vânătorii. Adolin le aruncă o privire când se întinse după plosca lui
cu apă.
Îşi purta Cristalarmura, aşa că trebuia s-o ia cu mare grijă, ca să
n-o strivească. Ori de câte ori erai în Armură, muşchii îţi dădeau
ascultare cu mai multă rapiditate, aveai mai multă forţă şi mai
296
multă îndemânare. Asta îl lua uneori pe Adolin prin surprindere,
deşi armura îi aparţinea, fiind moştenită de la familia mamei sale în
ziua când împlinise şaisprezece ani. De atunci se scurseseră alţi
şapte.
Se răsuci şi sorbi îndelung din apa călduţă. Sadeas călărea în
stânga regelui; în dreapta acestuia se afla silueta masivă a lui
Dalinar, tatăl lui Adolin. Ultimul Înalt Prinţ participant la vânătoare
era Vamah, care nu se număra printre Cristalpurtători.
În Cristalarmura lui aurie, regele strălucea – dar, fireşte, o
Cristalarmură dădea oricui o înfăţişare regească. Până şi Sadeas
arăta impresionant când şi-o punea pe a sa, care era roşie, deşi faţa
lui buhăită şi pielea roşcovană micşorau cumva efectul. Sadeas şi
regele făceau paradă cu Armurile lor… Ei şi, poate c-o făcea şi
Adolin. Pusese să-i fie vopsită în albastru şi să i se sudeze câteva
ornamente pe coif şi pe apărătoarele umerilor, ca să pară mai fioros.
Cum să nu te făleşti când purtai ceva atât de măreţ ca o
Cristalarmură?
Adolin luă încă o înghiţitură de apă, ascultându-l pe rege, care
spunea cât de mult îl entuziasma vânătoarea. Un singur
Cristalpurtător din acea procesiune – de fapt, unul singur din toate
cele zece armate – nu avea Armura vopsită ori împodobită. Dalinar
Kholin. Tatăl lui Adolin preferase să-i păstreze culoarea naturală,
cenuşie ca ardezia.
Dalinar călărea posomorât alături de rege. Îşi ţinea coiful legat de
şa, lăsându-şi la vedere faţa pătrată şi părul negru şi scurt, albit la
tâmple. Puţine femei spuseseră vreodată că era bărbat frumos; nasul
lui avea o formă nepotrivită, iar trăsăturile erau colţuroase. Chipul

297
său era al unui luptător.
Călărea un armăsar ryshadium negru, voinic, unul dintre cei mai
mari cai pe care-i văzuse Adolin vreodată – şi, în timp ce Elhokar şi
Sadeas aveau, în armurile lor, o înfăţişare regească, Dalinar reuşea
cumva s-arate ca un soldat. Pentru el, Armura nu era o podoabă.
Era o unealtă. Nu părea niciodată surprins de forţa sau de iuţeala pe
care le căpăta datorită acesteia. Pentru Dalinar Kholin, purtarea
Armurii părea să fie starea lui firească – era ceva ieşit din comun să
n-o aibă. Poate că şi din acest motiv îşi câştigase reputaţia, ajunse să
fie considerat unul dintre cei mai mari războinici şi generali care
trăiseră vreodată.
Adolin îşi dădu seama că-şi dorea cu ardoare ca tatăl lui să fi
făcut şi-acum fapte care să se ridice la înălţimea reputaţiei sale.
„Se gândeşte la viziuni”, îşi zise el văzându-i expresia distantă şi
privirea neliniştită.
— S-a întâmplat din nou azi-noapte, îi spuse lui Renarin. În
timpul marii furtuni.
— Ştiu, îi răspunse fratele lui cu glas egal, măsurat.
Înainte de a răspunde la o întrebare, făcea întotdeauna o pauză,
ca şi cum şi-ar fi cântărit cuvintele în gând. Unele femei pe care le
cunoştea Adolin spuneau că, din cauza felului său de a fi, Renarin
părea să le cerceteze minuţios în sinea lui. Când stăteau de vorbă cu
el se cutremurau, deşi lui Adolin nu i se păruse niciodată că fratele
lui ar fi fost câtuşi de puţin intimidant.
— Ce crezi că-nseamnă? întrebă Adolin, cu glas atât de scăzut
încât numai Renarin îl putea auzi. Aceste… crize ale tatei.
— Habar n-am.

298
 — Renarin, nu putem continua să nu le luăm în seamă. Soldaţii au
început să vorbească. Zvonurile se răspândesc prin toate cele zece
armate!
Dalinar Kholin înnebunea. De câte ori îi lovea o mare furtună,
cădea la podea şi începea să tremure. Pe urmă aiura, vorbind
păsăreşte. Adesea se ridica în picioare, cu ochii lui albaştri larg
deschişi către imagini iluzorii, legănându-se şi agitându-şi braţele.
Adolin trebuia să-l ţină, ca nu cumva să-şi facă rău lui şi altora.
— Vede lucruri, continuă el. Sau crede că le vede.
Bunicul lui Adolin fusese chinuit de halucinaţii. La bătrâneţe, se
crezuse din nou la război. Oare asta i se-ntâmpla şi lui Dalinar? Îşi
retrăia luptele din tinereţe, din vremea când îşi câştigase renumele?
Sau revedea iarăşi şi iarăşi noaptea aceea cumplită, noaptea în care
Asasinul în Alb îi ucisese fratele? Şi de ce-i pomenea adesea pe
Cavalerii Radianţi, la scurt timp după crizele sale?
Toate astea îl îmbolnăveau pe Adolin. Dalinar era Ghimpele
Negru, un geniu al câmpului de luptă şi o legendă vie. El şi fratele
lui îi uniseră pe Înalţii prinţi războinici din Alethkar, după secole de
neînţelegeri. Îşi înfrânsese nenumăraţi rivali în dueluri, câştigase
zeci de bătălii. Întregul regat îl respecta. Şi acum se întâmpla asta.
Ce faci, ca fiu, când tatăl tău, pe care-l iubeşti – cel mai măreţ om
în viaţă –, începe să-şi piardă minţile?
Sadeas vorbea despre o victorie recentă. Cu două zile în urmă,
câştigase încă o inimă-nestemată şi se părea că regele încă nu aflase.
Adolin se încordă când îl auzi lăudându-se.
— Ar trebui să mergem mai în spate, spuse Renarin.
— Rangul nostru e destul de înalt ca să putem rămâne aici,

299
răspunse Adolin.
— Nu-mi place cum te porţi când stai pe lângă Sadeas.
„Trebuie să fim cu ochii pe omul ăsta, Renarin. Ştie că tata e din
ce în ce mai slab. Va încerca să-l lovească”, se gândi Adolin. Dar se
sili totuşi să zâmbească. De obicei, nu-i era greu s-o facă. Fusese
fericit toată viaţa, duelându-se, trândăvind şi făcând din când în
când curte câte unei fete frumoase. Însă, mai nou, viaţa nu părea
dispusă să-l lase să mai bucure de plăcerile ei simple.
— … un adevărat model de curaj în ultima vreme, Sadeas,
spunea regele. Te descurci foarte bine când e vorba de capturarea
inimilor-nestemată. Meriţi toate laudele.
— Mulţumesc, Maiestate. Deşi competiţia începe să nu mai fie
incitantă, căci unii nu mai sunt interesaţi să participe. Presupun că
până şi cele mai bune arme se tocesc până la urmă.
Dalinar, care cândva ar fi răspuns acelei ofense mascate, păstră
tăcerea. Adolin scrâşni din dinţi. Lovind în tatăl lui, în starea în care
se afla, Sadeas se dovedea cu desăvârşire lipsit de scrupule. Poate c-
ar fi trebuit să-l provoace pe nemernicul ăla atât de plin de sine. Cu
înalţii prinţi nu te duelai – pur şi simplu nu se cădea, decât dacă erai
pregătit să dai naştere unui mare scandal. Dar poate că el era. Poate
că…
— Adolin… spuse fratele lui, pe tonul unei avertizări.
El se uită într-o parte. Îşi întinsese mâna, ca şi cum ar fi vrut să-şi
cheme Sabia. Şi-o folosi, în schimb, ca să ia frâul. „Om al furtunii.
Lasă-mi tatăl în pace”, zise el în gând.
— De ce nu vorbim despre vânătoare? întrebă Renarin.
Cel mai tânăr Kholin călărea ca de obicei, cu spatele drept, în

300
poziţia perfectă, cu ochii ascunşi în spatele ochelarilor, un model de
bună-cuviinţă şi solemnitate.
— Asta nu-ţi dă avânt?
— Pfui… zise Adolin. Nu găsesc niciodată că vânătoarea e atât de
interesantă cum spune toată lumea c-o să fie. Nu-mi pasă cât de
mare e animalul – până la urmă, totul nu e decât un măcel.
Însă duelul, da, duelul era incitant. Senzaţia pe care ţi-o dădeau
Cristalsabia din mâna ta şi înfruntarea unui adversar viclean, abil şi
prudent. Un bărbat împotriva altui bărbat, forţă contra forţă,
inteligenţă contra inteligenţă. Vânarea unui animal fără minte nu se
compara cu aşa ceva.
— Poate-ar fi trebuit s-o inviţi pe Janala să te-nsoţească, spuse
Renarin.
— N-ar fi venit. Nu după… ei, ştii. Rilla a fost foarte zgomotoasă
ieri. Plecarea a fost cea mai bună soluţie.
— Adevărul e c-ar fi trebuit să te porţi cu mai multă înţelepciune
în privinţa ei, zise Renarin pe un ton dezaprobator.
Adolin mormăi ceva în doi peri. Nu era vina lui că-şi consuma
toate legăturile cu femeile atât de repede. Ei bine, de data aceea
chiar era vinovat. Dar asta nu se-ntâmpla de obicei. Era o simplă
neînţelegere.
Regele începu să se plângă de ceva anume. Cei doi tineri
rămăseseră în urmă, aşa că Adolin nu putea s-audă ce se vorbea.
— Să ne apropiem, spuse îmboldindu-şi calul.
Renarin îşi dădu ochii peste cap, dar îl urmă.
●
„Uneşte-i.”

301
 Cuvintele stăruiau, ca o şoaptă, în mintea lui Dalinar. Nu putea
scăpa de ele. Îl frământau în vreme ce îl mâna pe Galant, în trap
mărunt, pe un platou stâncos, presărat cu bolovani, de pe Câmpiile
Sfărâmate.
— N-ar fi trebuit s-ajungem până acum? întrebă regele.
— Suntem încă la două sau trei platouri distanţă de locul
vânătorii, Maiestate, răspunse Dalinar, cu gândul în altă parte.
Probabil c-o să mai dureze încă o oră, dacă ţinem rânduiala. Din
locul potrivit, probabil că am putea să zărim cortul…
— Locul potrivit? Stânca aia din faţa noastră n-ar fi bună?
— Cred că da, zise Dalinar, privind cu atenţie piatra în formă de
turn. Am putea trimite nişte cercetaşi să verifice.
— Cercetaşi? Pfui! Am nevoie de-o întrecere, unchiule. Fac
prinsoare pe cinci broami întregi c-ajung înaintea ta în vârf.
Şi zicând asta, o porni la galop, într-un răpăit de copite, lăsând în
urmă un grup uimit de ochi-luminoşi, de oameni din suita sa şi de
străjeri.
— Dar-ar furtuna! înjură Dalinar, dând pinteni calului ca să-l
pună în mişcare. Adolin, comanda îţi aparţine! Asigură paza
platoului următor, pentru orice eventualitate.
Fiul său, care rămăsese în urmă, dădu scurt din cap. Dalinar o
porni în galop după rege – o siluetă în armură aurie, cu mantie
lungă, albastră. Copitele loveau cu zgomot răsunător în solul
pietros, trecând fulgerător printre stânci. În faţa lui, turla de piatră
în formă de ţăruş se înălţa, abruptă, din buza platoului. Astfel de
formaţiuni erau ceva obişnuit pe Câmpiile Sfărâmate.
„Blestematul ăsta de băiat!” Deşi Elhokar era în al douăzeci şi

302
şaptelea an al vieţii sale, Dalinar continua să se gândească la el ca la
un puştan. Iar uneori se purta ca şi cum ar fi fost un puştan. De ce
nu putea să anunţe cum trebuie înainte să se avânte într-un
asemenea tur de forţă?
Totuşi, călărind, Dalinar recunoscu că era într-adevăr plăcut s-
alerge în voie, fără coif, cu vântul suflându-i în faţă. Pulsul i se înteţi
pe măsură ce continua cursa şi nu mai ţinu cont de începutul pripit.
Pe moment, îşi îngădui să dea uitării şi grijile, şi cuvintele care-i
răsunau în cap.
Regele dorea o întrecere? Ei bine, avea să-i ofere una.
Trecu în goană pe lângă el. Armăsarul lui Elhokar era de rasă
bună, dar nu se putea măsura cu Galant, un ryshadium pur-sânge,
cu două palme mai înalt şi cu mult mai puternic decât un cal
obişnuit. Animalele de soiul lui îşi alegeau singure călăreţii şi, din
toate taberele de luptă, numai o mână de oameni avuseseră un
asemenea noroc. Dalinar era unul dintre ei, iar Adolin un altul.
Dalinar ajunse la poalele stâncii în câteva secunde. Sări din şa
când Galant mai alerga încă. Se izbi de pământ cu putere, dar
Cristalarmura amortiză lovitura, iar piatra îi scrâşni sub tălpi când
alunecă, înainte de a se opri. Bărbaţii care nu purtaseră niciodată o
astfel de Armură – şi mai ales cei obişnuiţi cu verişoara ei mai
nevolnică, alcătuită dintr-o platoşă obişnuită şi nişte simple zale –
nu izbuteau nicidecum să înţeleagă. Nu era o doar o armură.
Însemna cu mult mai mult.
Alergă spre locul în care se ridica stânca, în timp ce Elhokar încă
mai galopa în urma lui. Dalinar sări şi, ajutate de Armură, picioarele
îl aruncară la o înălţime de peste un stânjen, apoi se agăţă de un colţ

303
de piatră. Armura îi dădea puterea mai multor bărbaţi, aşa că se
trase în sus cu o zvâcnire. Simţi cum îl începe să-l cuprindă Fiorul
întrecerii. Nu era la fel de puternic precum Fiorul bătăliei, dar
reprezenta un înlocuitor demn de luat în seamă.
Dedesubt, piatra hârşâi. Şi Elhokar începuse să se caţere. Dalinar
nu se uită în jos. Rămase cu ochii la mica platformă naturală din
vârful stâncii de şase stânjeni înălţime. Pipăi cu degetele acoperite
de oţel şi-şi găsi un alt sprijin. Apărătoarele îi acopereau mâinile,
dar armura străveche transmitea cumva senzaţia către palmele sale.
Era ca şi cum ar fi purtat nişte mănuşi subţiri din piele.
Din dreapta se auzi un scrijelit, urmat de sunetul unei voci care
înjura încet. Elhokar o apucase pe o altă cale, sperând să-l întreacă,
dar nimerise într-o zonă fără steiuri de care să se poată prinde.
Asta-i încetinea înaintarea.
Cristalarmura aurie a regelui scânteia în timp ce purtătorul ei se
uita la Dalinar. Elhokar strânse din fălci, aruncă o privire în sus,
apoi se avântă într-un salt puternic către o platformă stâncoasă care
ieşea din pământ.
„Băiat nebun!” îşi zise Dalinar, privindu-l pe rege care, înainte să
se prindă de stâncă, clătinându-se, părea să fi plutit pur şi simplu
prin aer. Pe urmă, regele se trase în sus şi continuă să se caţere.
Dalinar începu să se mişte furios, cu piatra sfărâmându-se sub
vârfurile metalice ale degetelor sale, cu aşchiile desprinse căzând.
Vântul îi încreţea mantia. Se săltă, se încordă, se trase, reuşind să
ajungă puţin mai sus decât regele. Până în vârf nu mai era nici
măcar un stânjen. Fiorul întrecerii îi fremăta în trup. Întinse mâna
către ţinta urcuşului, hotărât să câştige. Nu putea să piardă. Era

304
necesar…
„Să-i uneşti.”
Şovăi, neştiind prea bine de ce, iar nepotul său i-o luă înainte.
Elhokar se trase în sus şi se ridică în picioare în vârful stâncii, cu
un hohot de râs victorios. Se întoarse spre Dalinar şi-i întinse mâna:
— Pe vânturile Furtunii, unchiule, ai făcut o cursă pe cinste. Şi
aici, la urmă, am fost sigur că m-ai întrecut.
Triumful şi încântarea de pe chipul regelui aduseră pe buzele lui
Dalinar un zâmbet. În vremurile de-acum, bărbatul mai tânăr avea
nevoie de victorii. Chiar şi cele mărunte îi erau de folos. Atraşi de
sentimentul ţelului înfăptuit, în jurul lui începură să prindă viaţă
gloriospreni – ca nişte globuri luminoase minuscule, translucide.
Binecuvântându-se pentru ezitarea avută, Dalinar luă mâna
nepotului său şi-l lăsă pe acesta să-l tragă lângă el. În vârful turnului
creat de natură abia încăpeau amândoi.
Respirând adânc, Dalinar îl bătu pe rege pe spate, cu un zăngănit
de metal izbit de metal.
— A fost o întrecere excelentă, Maiestate. Şi te-ai descurcat de
minune.
Regele îi răspunse cu un zâmbet radios. Cristalarmura lui aurie
strălucea sub soarele amiezii; coiful avea viziera ridicată,
dezvăluindu-i ochii de un galben-deschis, nasul puternic şi o faţă
proaspăt bărbierită, aproape prea frumoasă, cu buze pline, frunte
lată şi bărbie fermă. Şi Gavilar arătase astfel, înainte să-şi rupă nasul
şi să capete cicatricea groaznică de pe bărbie.
Dedesubt, se apropiau în goană Garda de Cobalt şi câţiva dintre
membrii suitei regale, printre care şi Sadeas. Armura lui scânteia,

305
roşie, deşi nu era un Cristalpurtător deplin – avea numai Armura,
nu şi Sabia.
Dalinar îşi ridică privirea. De la înălţimea aceea putea să vadă o
mare parte a Câmpiilor Sfărâmate şi trecu printr-un moment ciudat,
când totul i se păru familiar. Se simţi ca şi cum ar mai fi fost şi altă
dată acolo, în acel punct perfect de observare, privind în jos, către
pământul sfârtecat.
Momentul fu scurt, cât o bătaie a inimii.
— Uite, zise Elhokar, arătând cu mâna acoperită de metal auriu.
Văd locul în care trebuie să ajungem.
Dalinar îşi umbri ochii şi desluşi, la trei platouri distanţă, un cort
mare de pânză pe care flutura steagul regelui. Pe drumul până acolo
se vedeau poduri permanente late; se aflau relativ aproape de acea
parte a Câmpiilor Sfărâmate aparţinându-le alethilor, pe platouri pe
care el însuşi le revendica. Acolo trăia un demon al spărturilor
matur care îi aparţinea: era dreptul lui să-l vâneze şi să-şi revendice
bogăţia din inima lui.
— Ai avut din nou dreptate, unchiule, spuse Elhokar.
— Încerc să-mi fac din asta un obicei.
— Cred că nu te pot învinui pentru aşa ceva. Cu toate că te pot
înfrânge, când şi când, în câte-o întrecere.
Dalinar zâmbi.
— M-am simţit din nou tânăr, ca atunci când acceptam câte-o
provocare ridicolă şi alergam după tatăl tău.
Buzele lui Elhokar se uniră într-o linie subţire şi gloriosprenii
dispărură. Pronunţarea numelui lui Gavilar îl posomora; avea
senzaţie că era comparat, în defavoarea lui, cu fostul rege. Şi, din

306
nefericire, cel mai adesea nu se înşela.
Dalinar se grăbi să continue.
— Probabil că am semănat cu cei zece nebuni, alergând astfel. Aş
vrea să-mi fi dat mai mult timp, ca să-ţi pot pregăti o gardă de
onoare. Ăsta e un loc unde se poartă un război.
— Ei, na! Îţi faci prea multe griji, unchiule. De ani de zile
parshendii n-au mai lansat un atac atât de aproape de partea din
Câmpii care ne aparţine.
— Ei, cu două nopţi în urmă păreai să-ţi faci griji pentru
siguranţa ta.
Elhokar oftă, destul de tare ca să fie auzit.
— De câte ori trebuie să-ţi explic asta, unchiule? Pot să-nfrunt
soldaţii duşmani cu sabia în mână. Tu trebuie să-ncerci să mă aperi
de ceea ce ar putea trimite când nu ne aşteptăm, în beznă şi în
tăcere.
Dalinar nu răspunse. Neliniştea lui Elhokar – o puteai numi chiar
paranoia – creştea ori de câte ori venea vorba de asasinat. Dar,
luând în considerare ceea ce i se întâmplase tatălui său, cine l-ar fi
putut învinui?
„Îmi pare rău, frate”, se gândi, aşa cum făcea de fiecare dată când
îşi aducea aminte de noaptea în care murise Gavilar. Singur, fără să
fie apărat de fratele lui.
— Am făcut cercetări, aşa cum mi-ai cerut, spuse silindu-se să-şi
îndepărteze gândurile triste.
— Da? Şi ce-ai descoperit?
— Mă tem că nu mare lucru. Pe balconul tău nu era nici urmă de
vizitator nepoftit şi niciun servitor n-a văzut vreun străin prin

307
împrejurimi.
— A fost cineva care mă privea din întunericul nopţii.
— Dacă a fost, atunci nu s-a mai întors, Maiestate. Şi n-a lăsat
nicio urmă.
Elhokar nu păru mulţumit, iar tăcerea dintre ei deveni
apăsătoare.
Jos, Adolin vorbea cu cercetaşii şi pregătea trupele pentru
traversare. Elhokar protestase, nemulţumit de numărul mare de
oameni aduşi de Dalinar. De cei mai mulţi nu era nevoie la
vânătoare – Cristalpurtătorii aveau să ucidă animalul, nu soldaţii.
Dar Dalinar voia să-şi ştie nepotul apărat. În timpul anilor de luptă,
incursiunile parshendilor îşi pierduseră din îndrăzneală –
condeierele alethi presupuneau că numărul le scăzuse la trei pătrimi
faţă de cel de la început, dar era greu să faci un calcul – însă
prezenţa regelui ar fi putut fi de-ajuns pentru ca un atac nesăbuit să
devină tentant.
O rafală de vânt trecu peste Dalinar, readucându-i aceea senzaţie
de vagă familiaritate pe care-o avusese cu puţin timp înainte. El, pe
o culme, privind ţinutul devastat. Senzaţia unei perspective
cumplite şi uimitoare.
„Aşa e”, îşi spuse. „Am stat într-adevăr în vârful unei astfel de
stânci. S-a întâmplat în timpul…”
În timpul uneia dintre viziunile sale. Al celei dintâi.
„Trebuie să-i uneşti”, aşa sunaseră cuvintele stranii, tunătoare.
„Trebuie să faci pregătirile. Ridică în sânul poporului tău o
fortăreaţă a puterii şi a păcii, un zid care să reziste în faţa vânturilor.
Puneţi capăt încăierărilor şi uniţi-vă. Furtuna Eternă se apropie.”

308
 — Maiestate, se trezi el vorbind. Eu…
Se opri la fel de brusc cum începuse. Ce-ar fi putut spune? Că
avea viziuni? Că – în ciuda crezului lor şi a bunului simţ – el nutrea
convingerera că i le trimitea însuşi Atotputernicul? Că se gândea c-
ar fi trebuit să plece de pe câmpul de luptă, întorcându-se în
Alethakar?
Curată prostie.
— Unchiule? întrebă regele. Ce doreşti?
— Nimic. Hai să ne-ntoarcem la ceilalţi.
●
Răsucindu-şi în jurul degetului o parte în frâului din piele de
porc, Adolin aştepta, călare, următorul raport al cercetaşilor.
Reuşise să şi-i scoată din minte pe tatăl său şi pe Sadeas şi se gândea
în schimb cum ar fi putut să explice despărţirea lui de Rilla într-un
mod care ar fi putut-o face pe Janala să-l compătimească într-o
oarecare măsură.
Ei îi plăceau vechile poeme de dragoste: ar fi putut descrie
ruptura în termeni spectaculoşi? Zâmbi, cu gândul la bogăţia
exuberantă a părului ei negru, la zâmbetul ei viclean. Fusese
cutezătoare, flirtase cu el, deşi se ştia că îi făcea curte altei femei. S-
ar fi putut folosi şi de asta. Poate că Renarin avea dreptate, poate-ar
fi trebuit s-o invite la vânătoare. Lupta cu o carapace-mare i s-ar fi
părut mult mai interesantă dacă l-ar fi privit o făptură frumoasă, cu
păr lung…
— Luminlord Adolin, au sosit veşti de la cercetaşi, îl anunţă
Tarilar, apropiindu-se în fugă.
Gândurile lui Adolin reveniră la ceea ce-l preocupa. El şi câţiva

309
membri ai Gărzii de Cobalt se aşezaseră lângă stânca înaltă în vârful
căreia tatăl lui şi regele continuau să stea de vorbă. Tarilar, şeful
cercetaşilor, era un bărbat cu faţa suptă, cu pieptul lat şi cu braţele
groase. Privit din anumite unghiuri, capul său părea atât de mic în
comparaţie cu corpul, încât aveai impresia că fusese strivit.
— S-auzim, spuse Adolin.
— Cei din avangardă s-au întâlnit cu mai-marele maeştrilor de
vânătoare şi s-au întors. Pe platourile din jur nu e nici urmă de
parshendi. Regimentele Optsprezece şi Douăzeci şi Unu sunt pe
poziţie, dar mai avem alte opt, care n-au sosit încă.
— Cei din Douăzeci şi Unu să trimită călăreţi care să stea de
veghe pe platourile paisprezece şi şaisprezece. Şi câte doi pe
platourile şase şi opt.
— Şase şi opt? În spatele nostru?
— Dacă aş vrea să prind grupul nostru într-o ambuscadă, eu aş
ocoli pe-acolo şi i-aş tăia retragerea. Fă ce-ţi spun.
Tarilar salută.
— Da, Luminlordul meu, zise el şi plecă în grabă să transmită
ordinele.
— Chiar crezi că e nevoie? întrebă Renarin, venind lângă fratele
lui.
— Nu. Dar tata o să vrea s-o facem oricum. Ştii foarte bine.
Deasupra lor, ceva se mişcă. Adolin îşi ridică privirea exact la
timp ca să-l vadă pe rege sărind de pe stâncă, cu mantia fluturându-
i în urmă în timp ce cădea, de la o înălţime de şase stânjeni, către
solul pietros. Dalinar stătea deasupra, pe buza stâncii, iar Adolin îşi
imagina că înjura în sinea lui, nemulţumit de ceea ce considera o

310
mişcare nesăbuită. Cristalarmura putea face faţă unei asemenea
căderi, dar înălţimea era destul de mare pentru ca săritura să fie
primejdioasă.
Elhokar lovi pământul cu un trosnet sonor, ridicând în aer
sfărâmături de piatră şi o trâmbă imensă de Lumină de Furtună. Şi
izbuti să rămână în picioare. Alegând o cale mai sigură, Dalinar
coborî pe un prag pe stâncă mai apropiat de pământ înainte de a
sări.
„În ultima vreme, pare s-aleagă din ce în ce mai des calea cea mai
lipsită de pericole”, îşi spuse Adolin, fără să dea prea mare
importanţă întâmplării. „Şi pare să găsească tot mai des motive ca
să mă lase pe mine la comandă.” Dus pe gânduri, îşi scoase calul, în
trap mărunt, din umbra stâncii. Trebuia să primească raportul
străjilor din ariergardă – ştia că tatăl său dorea să-l audă.
În drumul său, trecu pe lângă un grup de ochi-luminoşi din suita
lui Sadeas. Regele, Sadeas şi Vamah erau însoţiţi, fiecare, de câte o
grămadă de aghiotanţi, servitori şi lingăi. Uitându-se cum
călătoreau în haine comode de mătase, descheiate în faţă, şi în
palanchine care îi fereau de soare, Adolin deveni conştient de
armura lui voluminoasă, în care asuda. Cristalarmura era minunată
şi îţi dădea putere, dar sub soarele fierbinte te putea face totuşi să-ţi
doreşti o îmbrăcăminte mai lejeră.
Dar, fireşte, el nu putea să poarte haine obişnuite, ca toţi ceilalţi.
Trebuia să fie în uniformă, chiar şi la o vânătoare. Legile
Războinicilor o impuneau. Nu conta că nu le mai respecta nimeni,
de secole. Sau nimeni în afară de Dalinar Kholin – şi, prin extensie,
de fiii săi.

311
 Adolin trecu pe lângă doi dintre cei mai recenţi acoliţi ai lui
Sadeas, ochi-luminoşii Vartian şi Lomard, care tândăleau. Vorbeau
destul de tare ca să-i poată auzi. Probabil tocmai ca să-i poată auzi.
— A alergat din nou după rege, spunea Vartian, clătinând din
cap. Ca toporcopoii care se ţin scai pe urmele stăpânului.
— Ruşinos, spuse Lomard. Cât a trecut de când n-a mai câştigat
Dalinar nicio inimă-nestemată? Nu poate face rost de una decât
atunci când îi lasă regele să vâneze fără rivali.
Adolin îşi încleştă fălcile şi-şi continuă drumul. Modul în care
tatăl lui interpreta Legile Războinicilor nu-i îngăduia să provoace pe
nimeni la duel câtă vreme se afla într-o misiune sau la comandă.
Astfel de limitări inutile îl iritau, dar tatăl său i le impusese în
calitate de comandant. Ceea ce însemna că nicio discuţie nu era
permisă. Avea să găsească o cale de a se duela cu cei doi lingăi idioţi
într-o altă împrejurare, punându-i la locul lor. Din nefericire, nu se
putea duela cu toată lumea care-i vorbea de rău tatăl.
Cea mai mare problemă era faptul că, în tot ce se spunea, exista
un sâmbure de adevăr. Principatele alethilor erau ca nişte regate,
încă autonome în cea mai mare măsură, deşi îl acceptaseră pe
Gavilar ca rege. Elhokar moştenise tronul, iar Dalinar primise, ca
drept ce i se cuvenea prin naştere, Principatul Kholin.
Însă toţi înalţii prinţi îl acceptau pe rege numai drept conducător
suprem. Ceea ce îl lăsa pe Elhokar fără un ţinut care să fie doar al
său. Avea tendinţa să se poarte ca un înalt prinţ al Kholinului,
arătând un mare interes faţă de guvernarea lui de zi cu zi. Aşa că,
deşi ar fi trebuit să conducă el însuşi, Dalinar se vedea nevoit să se
plece în faţa toanelor nepotului său şi să se folosească de tot ce avea

312
la dispoziţie ca să-l protejeze. Ceea ce-l făcea să pară slab în ochii
celorlalţi – nimic mai mult decât o gardă de corp cu un grad mai
înalt.
Cândva, de Dalinar se temuse toată lumea şi nimeni nu
îndrăznise să şoptească astfel de lucruri. Dar acum? Dalinar lua
parte la din ce în ce mai puţine asalturi ale platourilor şi trupele lui
capturau din ce în ce mai puţine inimi-nestemată. În timp ce alţii se
luptau şi învingeau, Dalinar şi fiii săi se ocupau cu probleme
administrative.
Adolin îşi dorea să lupte, să ucidă parshendi. La ce bun să
respecţi Legile Războinicilor când reuşeai atât de rar să mergi la
război? „Vina o poartă toate aceste amăgiri.” Dalinar nu era slab şi
cu siguranţă nu era laş, indiferent ce-ar fi spus lumea. Era doar
măcinat de gânduri.
Căpitanii din ariergardă încă nu se adunaseră, aşa că Adolin se
hotărî să-i dea raportul regelui. Îşi mână calul la trap mărunt într-
acolo – alăturându-i-se lui Sadeas, care făcea acelaşi lucru. Acesta îl
privi încruntându-se, ceea ce nu era o surpriză. Înaltului Prinţ nu-i
plăcea că Adolin avea o Sabie, pe când el însuşi n-o avea; şi râvnea
de ani buni la una.
Adolin îi întâlni privirea şi zâmbi. „Oricând doreşti să ne duelăm
pentru Sabia mea, Sadeas, vino şi-ncearcă s-o câştigi.” Adolin ar fi
fost în stare de orice ca să-l aducă pe omul ăla alunecos ca un ţipar
într-o arenă de duel.
Când Dalinar şi regele se apropiară, se grăbi să vorbească
înaintea lui Sadeas.
— Maiestate, am raportul cercetaşilor.

313
 Regele oftă.
— Presupun că n-au mai nimic de raportat. Sincer, unchiule,
chiar trebuie să primim rapoarte detaliate legate de armată?
— Suntem în război, Maiestate, răspunse Dalinar.
Elhokar oftă cu durere.
„Eşti un om ciudat, vere”, se gândi Adolin. Elhokar vedea câte-
un asasin în fiecare umbră, dar nesocotea adesea pericolul
reprezentat de parshendi. Pornea la asalt fără nicio gardă de onoare,
cum făcuse în ziua aceea, şi sărea de pe o stâncă de şase stânjeni.
Dar rămânea treaz noaptea, de teama asasinilor.
— Dă raportul, fiule, spuse Dalinar.
Adolin şovăi, acum simţindu-se ca un idiot din cauza lipsei de
substanţă a cuvintelor pe care urma să le rostească:
— Cercetaşii n-au văzut niciun semn care să indice prezenţa
parshendilor. S-au întâlnit cu maestrul de vânătoare. Două
regimente asigură paza următorului platou, iar celelalte opt vor
avea nevoie de ceva timp ca să ajungă la destinaţie. Dar suntem
aproape.
— Da, asta am văzut de sus, spuse Elhokar. Câţiva dintre noi am
putea s-o luăm înainte…
— Maiestate, îl întrerupse Dalinar, scopul pentru care ne însoţesc
trupele mele ar fi, într-un fel, compromis, dacă sunt lăsate în urmă.
Elhokar îşi dădu ochii peste cap. Dalinar nu ceda şi expresia de
pe chipul lui era la fel de împietrită ca stâncile din jur. Văzându-l
astfel – ferm, neînduplecat de cererea regelui –, Adolin zâmbi cu
mândrie. De ce nu putea să fie aşa tot timpul? De ce se retrăgea atât
de des din faţa insultelor şi a provocărilor?

314
 — Foarte bine, zise regele. Atunci o să facem un popas şi-o să
aşteptăm până ajunge armata.
Însoţitorii săi se supuseră imediat, bărbaţii descălecând, iar
femeile cerându-le purtătorilor palanchinelor să le lase jos. Adolin
plecă să primească raportul ariergărzii. Când se întoarse, Elhokar îşi
instalase practic curtea. Servitorii înălţaseră un mic cort care-l ferea
de soare, iar alţii îl serveau cu vin. Rece, mulţumită unuia dintre
noile fabriale care puteau răci diverse lucruri.
Adolin îşi scoase coiful şi îşi şterse fruntea cu valtrapul calului,
dorindu-şi din nou să li se fi putut alătura celorlalţi ca să savureze
un pahar de vin. În loc de asta, se dădu jos din şa şi plecă să-şi caute
tatăl. Dalinar ieşise afară din cort, ţinându-şi mâinile ascunse în
mănuşile armurii încleştate la spate, uitându-se către est, în direcţia
Obârşiei – locul îndepărtat şi nevăzut unde se năşteau marile
furtuni. Renarin stătea alături de el, în picioare, tot cu privirea
pierdută în depărtări, ca şi cum s-ar fi străduit să vadă ce i se părea
tatălui lor atât de interesant.
Adolin îşi lăsă o mână pe umărul lui Renarin, care îi zâmbi.
Adolin ştia că fratele lui, ajuns la vârsta de nouăsprezece ani, simţea
că nu acolo îi era locul. Deşi purta o sabie la şold, abia dacă ştia cum
s-o folosească. Boala de sânge pe care-o avea îl împiedica să facă
îndeajuns de multe exerciţii.
— Tată, spuse Adolin, poate că regele a avut dreptate. Poate ar fi
trebuit să înaintăm mai repede. Aş prefera să se termine odată
vânătoarea asta.
Dalinar se uită la el.
— Când eram de vârsta ta, abia aşteptam o astfel de vânătoare.

315
Doborârea unei carapace-mari era, pentru un tânăr, momentul de
glorie al anului.
„Nu-ncepe iar”, se gândi Adolin. De ce se simţea toată lumea atât
de ofensată fiindcă el nu găsea vânătorile incitante?
— Nu e decât un chull foarte mare, tată.
— Aceşti „chulli foarte mari” pot creşte până la o înălţime de
peste şapte stânjeni şi pot strivi chiar şi un bărbat în Cristalarmură.
— Da, aşa c-o să-l momim ore de-a rândul, cocându-ne la soare.
Dac-o să se hotărască să se-arate, o să-l bombardăm cu săgeţi, n-o să
ne-apropiem decât când o să fie atât de slăbit încât n-o să se mai
poată împotrivi şi-o să-l ucidem ciopârţindu-l cu Cristalsăbiile.
Foarte onorabil.
— Nu e un duel, zise Dalinar. E o vânătoare. O tradiţie măreaţă.
Adolin îşi ridică o sprânceană.
— Şi da, adăugă Dalinar, poate fi plictisitor. Dar regele a insistat.
— Adolin, pur şi simplu te mai frământă încă problemele tale cu
Rilla, spuse Renarin. Acum o săptămână erai nerăbdător. Chiar ar fi
trebuit s-o inviţi pe Janala.
— Janalei nu-i plac vânătorile. Le consideră barbare.
Dalinar se încruntă.
— Janala? Cine e Janala?
— Fiica Luminlordului Lustow, răspunse Adolin.
— O curtezi?
— Încă nu, dar mă străduiesc, asta e clar.
— Ce s-a-ntâmplat cu cealaltă fată? Cea scundă, căreia îi plac
panglicile argintii pentru păr?
— Deeli? zise Adolin. Tată, nu-i mai fac curte de mai bine de

316
două luni!
— Da?
— Da.
Dalinar îşi frecă bărbia.
— Între ea şi Janala au mai fost încă două, tată, îl înştiinţă Adolin.
Ar trebui să-mi dai mai multă atenţie.
— Atotputernicul să-l ajute pe omul care va încerca să ţină
socoteala femeilor cărora le faci tu curte, fiule, căci e o treabă tare
încâlcită.
— Ultima a fost Rilla, zise Renarin.
Dalinar se încruntă.
— Şi voi doi…
— Am avut nişte probleme ieri, spuse Adolin, apoi tuşi, hotărât
să schimbe vorba. Oricum, nu ţi se pare ciudat că regele a insistat să
vină el însuşi să vâneze demonul spărturilor?
— Nu tocmai. Nu se-ntâmplă prea des s-apară pe-aici unul foarte
mare, iar regele ia rar parte la asalturile de pe platouri. În felul ăsta,
participă şi el la luptă.
— Dar e atât de paranoic! De ce vrea acum să iasă la vânătoare,
punându-se în pericol pe Câmpii?
Dalinar aruncă o privire spre cortul regelui.
— Ştiu că pare ciudat, fiule. Dar regele are o fire mult mai
complicată decât îşi imaginează majoritatea. Se teme că supuşii lui îl
cred laş fiindcă îl înspăimântă asasinii, aşa că găseşte diverse căi pe
care-şi poate dovedi curajul. Uneori sunt nesăbuite – dar, dintre toţi
oamenii pe care i-am cunoscut, nu e primul care ar fi în stare să
meargă la luptă fără nicio frică, deşi îl îngrozesc cuţitele din umbră.

317
Bravada e semnul nesiguranţei. Regele învaţă să conducă. Are
nevoie de vânătoarea asta. Trebuie să-şi dovedească lui însuşi şi să-i
convingă pe ceilalţi că e încă puternic şi că poate să conducă un
regat aflat în război. De asta îl încurajez. O vânătoare izbutită, în
împrejurări ţinute sub control, îi poate întări reputaţia şi încrederea
în sine.
Adolin închise încet gura, fiindcă vorbele lui Dalinar puseseră
capăt nemulţumirilor sale. Era ciudat cât de mult sens căpătau
acţiunile regelui când erau explicate astfel. Adolin îşi ridică privirea
spre tatăl său. „Cum pot unii să şoptească pe la colţuri că e laş? Nu
văd cât e de înţelept?”
— Da, spuse Dalinar, cu privirea pierzându-i-se în zare. Vărul tău
e un om mai capabil şi un rege mai puternic decât îl cred mulţi. Sau,
cel puţin, ar putea fi. Mai rămâne să-mi dau seama cum îl pot
convinge să plece de pe Câmpiile Sfărâmate.
Adolin tresări.
— Ce?
— La început n-am înţeles, continuă Dalinar. Uneşte-i. Trebuie
să-i unesc. Dar nu sunt deja uniţi? Luptăm împreună aici, pe
Câmpiile Sfărâmate. Parshendii sunt duşmanul nostru comun.
Încep să-mi dau seama că suntem uniţi numai cu numele. Înalţii
prinţi pretind că-i sunt devotaţi lui Elhokar, dar războiul ăsta –
asediul ăsta – nu e pentru ei decât un joc. Se iau la întrecere unii cu
alţii. Aici nu-i putem uni. Trebuie să ne-ntoarcem în Alethkar şi să
ne consolidăm ţara, să-nvăţăm să lucrăm împreună, ca un singur
popor. Câmpiile Sfărâmate ne dezbină. Ceilalţi sunt prea preocupaţi
să câştige bogăţii şi prestigiu.

318
 — Bogăţia şi prestigiul sunt ceea ce înseamnă, în esenţă, să fii
alethi, tată! exclamă Adolin.
Nu cumva îl înşela auzul?
— Şi cum rămâne cu Pactul Răzbunării? Înalţii prinţi au jurat să-i
pedepsească pe parshendi! adăugă Adolin.
— Şi i-am pedepsit, zise Dalinar privindu-l pe Adolin. Îmi dau
seama că sună înfiorător, fiule, dar anumite lucruri sunt mai
importante decât răzbunarea. L-am iubit pe Gavilar. Îi simt cumplit
de mult lipsa şi îi urăsc pe parshendi pentru ceea ce au făcut. Dar
Gavilar şi-a dedicat viaţa unirii Alethkarului, iar eu o să mă duc în
Iad înainte de a-ngădui să se dezbine.
— Tată, spuse Adolin, îndurerat, dacă aici e ceva rău, atunci e
faptul că nu ne străduim îndeajuns. Tu crezi că e vorba de-un joc al
Înalţilor prinţi? Bine, atunci arată-le ce ar trebui să facă! Nu despre
retragere ar trebui să discutăm, ci despre înaintare, despre cum să-i
distrugem pe parshendi în loc să-i asediem.
— Poate.
— Oricum, nu poate fi vorba de retragere, continuă Adolin.
Oamenii au început deja să spună că Dalinar şi-a pierdut curajul.
Ce-ar zice dacă ar auzi asta? Încă nu i-ai înfăţişat ideea asta regelui,
nu-i aşa?
— Încă nu. N-am găsit calea potrivită.
— Te rog. Nu-i vorbi despre aşa ceva.
— O să vedem.
Dalinar se întoarse din nou către Câmpiile Sfărâmate, din nou cu
privirea pierdută.
— Tată…

319
 — Ţi-ai spus părerea fiule, iar eu ţi-am dat un răspuns. Nu mai
insista. Ai primit raportul ariergărzii?
— Da.
— Dar pe al avangărzii?
— Tocmai am vorbit cu ei şi…
Vocea i se stinse. Fir-ar să fie. Trecuse destul de mult de atunci şi
era probabil timpul ca grupul regelui să se pună în mişcare. Restul
armatei nu putea părăsi platoul acela până când regele nu ajungea
în siguranţă pe următorul.
Oftă şi plecă să ceară raportul. La scurtă vreme după aceea, călare
pe cai, treceau cu toţii peste spărtură, îndreptându-se către platoul
alăturat. Renarin înainta alături de fratele său şi încerca să-l atragă
într-o discuţie, dar nu primea decât răspunsuri rostite cu jumătate
de gură.
Adolin începea să tânjească după ceva straniu. Majoritatea
bărbaţilor mai vârstnici din oaste – chiar şi aceia care n-aveau decât
vreo câţiva ani mai mult ca el – luptaseră alături de tatăl său în
zilele lui de glorie. Descoperi că îi invidia pe toţi cei care-i cunoşteau
tatăl şi îl văzuseră luptând pe vremea când nu era atât de pătruns
de Legile Războinicilor.
Dalinar începuse să se schimbe imediat după moartea fratelui
său. Din ziua aceea cumplită începuse totul să meargă rău.
Pierderea lui Gavilar aproape că-l zdrobise pe Dalinar, iar Adolin n-
avea să-i ierte niciodată pe parshendi pentru că-i provocaseră tatălui
tău o asemenea suferinţă. Niciodată. Oamenii luptau pe Câmpiile
Sfărâmate din diverse motive, dar Adolin venise sperând că îi
puteau bate pe parshendi şi că tatăl lui avea să redevină cel de mai

320
înainte. Poate că amăgirile fantomatice care-l bântuiau aveau să
dispară.
În faţa lui, Dalinar şi Sadeas vorbeau cu voci scăzute. Amândoi
erau încruntaţi. Abia se mai puteau suporta, deşi cândva fuseseră
prieteni. Şi asta se schimbase în noaptea morţii lui Gavilar. Ce se
întâmplase între ei?
Ziua continuă să se scurgă încetul cu încetul şi în cele din urmă
sosiră la locul vânătorii: erau două platouri, unul unde avea să fie
momită creatura ca să atace şi un altul, la o distanţă sigură, pentru
privitori. Ca multe altele, şi aceste platouri aveau suprafaţa
denivelată, populată de plante viguroase, obişnuite să-nfrunte
furtunile, căci se aflau întotdeauna în calea lor. Lupta era mai
periculoasă pe un asemenea teren înşelător, cu praguri de piatră şi
adâncituri, fără porţiuni netede pe care să-ţi propteşti tălpile.
Adolin i se alătură tatălui său, care aştepta alături de ultimul pod
în timp ce regele intră pe platoul spectatorilor, însoţit de soldaţi.
— Te descurci bine la comandă, fiule, spuse Dalinar, arătând
către un grup de soldaţi care traversau salutându-i.
— Sunt oameni pricepuţi, tată. N-au nevoie să li se dea ordine
când mărşăluiesc de pe un platou pe altul.
— Aşa e, recunoscu Dalinar. Dar tu trebuie să capeţi experienţă
de comandant, iar ei trebuie să-nveţe să vadă în tine un comandant.
Renarin se apropie de ei călare, în trap mărunt; era probabil
timpul să treacă pe platoul spectatorilor. Cu o înclinare a capului,
Dalinar îşi îndemnă fiii să i-o ia înainte.
Adolin se răsuci, gata să plece, dar şovăi când observă ceva pe
platoul din spatele lor. Venind dinspre taberele de război, un călăreţ

321
se grăbea s-ajungă din urmă grupul vânătorilor.
— Tată, spuse Adolin, arătând către el.
Urmărindu-i gestul, Dalinar se întoarse imediat în direcţia
indicată. Însă Adolin îl recunoscu imediat pe nou-venit. Nu era un
mesager, aşa cum se aşteptase.
— Cuget! strigă el, fluturându-şi mâna.
Nou-venitul se apropie de ei. Înalt şi zvelt, Mucalitul Regelui
călărea cu uşurinţă pe un cal negru. Purta o haină scorţoasă de
culoare neagră şi pantaloni de aceeaşi culoare, care se potrivea cu
negrul intens, de onix, al părului său. Purta o sabie lungă şi subţire
prinsă de centură, dar, din câte ştia Adolin, nu şi-o scotea niciodată
din teacă. Mai degrabă floretă pentru duel decât sabie de război,
aceasta era mai mult o armă simbolică.
Când se apropie, Cuget îi salută cu o înclinare a capului, afişând
unul dintre zâmbetele lui tăioase. Avea ochi albaştri, dar nu era cu
adevărat un ochi-luminoşi. Nu era nici ochi-întunecaţi. Era… ei
bine, era Mucalitul Regelui. Făcea parte dintr-o categorie aparte,
numai a lui.
— A, tinere Prinţ Adolin! exclamă el. Chiar ai izbutit să te
desprinzi de domniţele din tabără cât să te poţi alătura acestei
vânători? Sunt impresionat.
Adolin chicoti, stânjenit.
— Ei, ăsta e, în ultima vreme, subiectul unor discuţii…
Cuget ridică o sprânceană.
Adolin oftă. Celălalt avea să afle oricum până la urmă – era
practic imposibil să-i ascunzi ceva.
— Ieri am invitat o femeie la masa de prânz, dar eram… ei, îi

322
făceam curte alteia. Care e geloasă din fire. Aşa că niciuna nu-mi
mai vorbeşte.
— Adolin, sunt mereu uimit că reuşeşti să intri în astfel de
încurcături. Fiecare e mai palpitantă decât cea dinaintea ei.
— Ăă, da. Palpitantă. Chiar asta e senzaţia pe care-o oferă.
Cuget râse din nou, cu toate că ţinuta lui păstra un aer demn.
Mucalitul Regelui nu era un bufon de curte prostănac, aşa cum
găseai în alte regate. Era o sabie, o unealtă căreia regele îi purta de
grijă. Insultele la adresa altora erau sub demnitatea unui monarh,
aşa că, la fel cum te foloseşti de o mănuşă când eşti silit să-ţi pui
mâna pe ceva scârbos, regele se folosea de un Mucalit ca să nu fie
nevoit să coboare la nivelul grosolăniei sau al agresivităţii.
Noul Mucalit îi însoţea de câteva luni şi avea ceva… deosebit.
Părea să ştie lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ştie, lucruri
importante. Utile.
Cuget îl salută pe Dalinar înclinându-şi fruntea.
— Înălţimea Ta.
— Cuget, răspunse Dalinar, băţos.
— Şi tânărul Prinţ Renarin!
Acesta rămase cu privirea în pământ.
— Nu vrei să mă saluţi, Renarin? întrebă Cuget, amuzat.
Tânărul nu răspunse.
— Crede c-o să-l iei în râs dacă-ţi vorbeşte, zise Adolin. Chiar în
dimineaţa asta mi-a spus că e hotărât să nu mai scoată nicio vorbă
când eşti prin preajmă.
— Minunat! exclamă Cuget. Atunci pot spune tot ce vreau şi el n-
o să mă contrazică?

323
 Renarin şovăi.
Cuget se aplecă spre Adolin.
— Ţi-am povestit că, acum două nopţi, eu şi Prinţul Renarin ne-
am plimbat pe aleile taberei? Şi, ştii, ne-am întâlnit cu două surori,
cu ochii albaştri şi…
— E o minciună! izbucni Renarin, înroşindu-se.
— Bine, spuse Cuget, fără să piardă nicio secundă. Mărturisesc
că, de fapt, au fost trei surori, dar Prinţul Renarin a sfârşit-o, cu totul
inechitabil, alături de două dintre ele, iar eu n-am vrut să-mi
ştirbesc reputaţia…
— Cuget, îl întrerupse Dalinar cu asprime.
Omul în negru se uită la el.
— Poate c-ar trebui să-ţi păstrezi zeflemelele doar pentru cei care
le merită.
— Luminlord Dalinar. Cred că tocmai asta făceam.
Dalinar se încruntă mai tare. Nu-l plăcuse niciodată pe Cuget, iar
să-l sâcâi pe Renarin era cea mai sigură cale de a-i stârni furia.
Adolin înţelegea asta, iar Cuget îl trata aproape întotdeauna pe
Renarin cu blândeţe.
Trecând pe lângă Dalinar, Cuget plecă, iar Adolin abia reuşi s-
audă ce-i şopti când se aplecă spre el:
— Cei care „merită” bătaia mea de joc sunt aceia care pot trage
foloase de pe urma ei, Luminlord Dalinar. Băiatul ăsta nu e nici pe
departe atât de plăpând cum îl crezi.
Făcu cu ochiul, apoi îşi întoarse calul şi traversă podul.
— Pe vânturile furtunii, îmi place omul ăsta, zise Adolin. N-am
mai avut un Mucalit atât de bun de-o veşnicie!

324
 — Eu îl găsesc derutant, spuse încet Renarin.
— Păi tocmai asta e jumătate din toată distracţia!
Dalinar nu spuse nimic. Traversară toţi trei podul şi trecură pe
lângă Cuget, care se oprise să tortureze un grup de ofiţeri – nişte
ochi-luminoşi cu rang destul de mic ca să fie nevoiţi să slujească în
armată, fiind plătiţi pentru asta. Unii râdeau în timp ce Cuget îşi
bătea joc de altul.
Cei trei nobili i se alăturată regelui şi-atunci se apropie de ei
maestrul de vânătoare al zilei. Bashin era un bărbat scund, cu o
burtă de dimensiuni considerabile; purta o haină de piele peste
restul îmbrăcăminţii croite grosolan şi o pălărie cu boruri largi. Era
un ochi-întunecaţi de primul nahn, cel mai mare şi cel mai
prestigios rang pe care-l puteau deţine semenii lui şi care le dădea
chiar dreptul intrării, prin căsătorie, într-o familie de ochi-luminoşi.
Făcu o plecăciune în faţa regelui.
— Maiestatea Voastră! Ce minunat! Aţi sosit în cel mai potrivit
moment. Tocmai am aruncat momeala.
— Excelent, spuse Elhokar, descălecând.
Adolin şi Dalinar făcură acelaşi lucru, cu Cristalarmurile
zăngănind uşor. Dalinar îşi desprinse coiful de şa.
— Cât o să dureze?
— Probabil două sau trei ore, răspunse Bashin, prinzând calul
regelui de frâu. Grăjdarii îi luară pe cei doi ryshadiumi. Am pregătit
totul acolo.
Arătă către platoul de vânătoare, mai mic, pe care avea să se
desfăşoare adevărata luptă, departe de însoţitori şi de grosul
oştenilor. Un grup de vânători conducea un chull care înainta greoi

325
de-a lungul marginilor, trăgând după el o frânghie atârnată peste
marginea stâncii. Cu frânghia aceea era târâtă momeala.
— Folosim leşuri de porc, îi lămuri Bashin. Şi am turnat sânge de
porc peste margini. Patrulele au văzut demonul spărturilor pe-aici
de vreo zece ori. Îşi are cu siguranţă cuibul în apropiere – n-a venit
ca să se transforme-n pupă. E prea mare pentru asta şi a rămas aici
prea mult. Aşa că va fi o vânătoare minunată! Imediat ce-şi face
apariţia, o să dăm drumul unui grup de porci sălbatici ca să-i
distragă atenţia şi veţi putea începe să trageţi în el cu săgeţi, ca să-l
slăbiţi.
Aduseseră arcuri mari: erau imense, din oţel, cu corzi groase, atât
de greu de încordat încât nu le puteau folosi decât Cristalpurtătorii,
cu săgeţi groase de trei degete. Erau creaţii recente, realizate de
inventatoarele alethi prin folosirea ştiinţei fabrialului şi aveau
nevoie de câte o mică gemă impregnată pentru a putea fi întinse
fără să se deformeze metalul. Navani, mătuşa lui Adolin – văduva
Regelui Gavilar şi mama lui Elhokar – şi Jasnah, sora acestuia,
conduseseră cercetările pentru construirea arcurilor.
„Ar fi fost frumos dacă ea n-ar fi plecat”, îşi zise Adolin,
gânditor. Navani era o femeie interesantă. În prezenţa ei, nimic nu
era plictisitor.
Unii începuseră să numească noile arme Cristalarcuri, dar lui
Adolin cuvântul nu-i plăcea. Cristalarmurile şi Cristalsăbiile erau
ceva special. Relicve din alte vremuri, când Radianţii umblau prin
Roshar. În oricât de mare măsură ar fi fost folosită, ştiinţa fabrialului
nu reuşise nici pe departe să le recreeze.
Bashin îi conduse pe rege şi pe înalţii săi prinţi într-un cort din

326
centrul platoului spectatorilor. Adolin i se alătură tatălui său, vrând
să-i dea un raport asupra traversării. Cam jumătate dintre soldaţi se
aflau la locurile lor, dar mulţi însoţitori erau încă pe drum şi abia
ajunseseră pe podul permanent care ducea la platoul spectatorilor.
Steagul regelui flutura deasupra cortului; fusese înălţat un mic
adăpost unde te puteai răcori. În spate, un oştean instala un suport
pentru patru arcuri mari. Erau lucioase şi, cu săgeţile groase şi
negre din cele patru tolbe aflate alături, arătau ameninţător.
— Cred că veţi avea o zi minunată pentru vânătoare, îi spuse
Bashin lui Dalinar. Judecând după veştile pe care le-am primit,
animalul e unul mare. Mai mare decât toate cele pe care le-aţi ucis
până acum, nobile Luminlord.
— Gavilar şi-a dorit întotdeauna să omoare unul, zise Dalinar,
melancolic. Îi plăceau vânătorile de carapace-mari, dar n-a ucis
niciodată un demon al spărturilor. E ciudat că eu am doborât acum
atât de mulţi.
Chullul care trăgea momeala behăi în depărtare.
— Pe ăsta, nobili Luminlorzi, trebuie să-l lăsaţi fără picioare, le
atrase atenţia Bashin.
Era dator să ofere sfaturi înainte de vânătoare şi îşi lua
îndatorirea foarte în serios.
— Aceşti demoni ai spărturilor, ei bine, sunteţi obişnuiţi să-i
atacaţi când sunt pupe. Nu uitaţi cât de răi sunt altminteri. Cu unul
atât de mare, folosiţi-vă de ceva care-i distrage atenţia şi asaltaţi-l…
Tăcu, apoi gemu, înjurând cu voce scăzută.
— Lovi-l-ar furtuna pe animalul ăla. Pe cinstea mea, probabil că l-
a dresat vreun prostănac.

327
 Se uita către platoul de alături. Adolin îi urmări privirea. Chullul
cu înfăţişare de crab care trăgea momeala se îndepărta de prăpastie
cu paşi înceţi, greoi, dar hotărâţi. Oamenii care-l conduceau alergau
după el, strigând.
— Îmi cer iertare, nobile Luminlord, se scuză Bashin. Aşa a făcut
toată ziua.
Chullul scoase un behăit gros. Adolin avea impresia că lucrurile
nu mergeau pe de-a-ntregul cum ar fi trebuit.
— Putem trimite după altul, zise Elhokar. N-ar trebui să dureze
prea mult…
— Bashin? întrebă Dalinar, pe un ton dintr-odată înspăimântat.
De funia animalului n-ar trebui să fie legată momeala?
Maestrul de vânătoare înlemni. Funia târâtă de chull avea capătul
ros.
Ceva întunecat – de o imensitate năucitoare – se înălţă din
spărtură pe nişte picioare masive, chitinoase. Se urcă pe platou – nu
pe cel mic, unde trebuia să se desfăşoare vânătoarea, ci pe cel al
spectatorilor, unde se aflau Dalinar şi Adolin. Pe platoul plin cu
slujitori, oaspeţi neînarmaţi, condeiere şi soldaţi luaţi prin
surprindere.
— Vai, blestematul! spuse Bashin.

328
 13
ZECE BĂTĂI DE INIMĂ

„Îmi dau seama că probabil mai eşti supărat. E plăcut să ştiu asta.
Am învăţat să mă bazez pe nemulţumirea pe care ţi-o provoc, în
aceeaşi măsură ca şi pe sănătatea ta perpetuă. Cred că e una dintre
cele mai importante constante din cosmer.”

Zece bătăi de inimă.

Una.
De atâta timp aveai nevoie ca să chemi Cristalsabia. Dacă inima
lui Dalinar alerga nebuneşte, dura mai puţin. Dacă era liniştit, dura
mai mult.
Două.
Pe câmpul de luptă, acele bătăi de inimă păreau să dureze o
eternitate. Îşi puse coiful în timp ce alerga.
Trei.
Demonul spărturilor îşi coborî un braţ, izbind şi sfărâmând
podul plin cu slujitori şi soldaţi. Oamenii se prăbuşiră în hău
urlând. Dalinar se avântă pe urmele regelui, străbătând platoul în
goană, căci picioarele îi erau mai puternice mulţumită armurii.
Patru.
Demonul spărturilor domina peisajul ca un munte alcătuit din
porţiuni de carapace prinse unele de altele şi având nuanţe de un
violet întunecat precum cerneala. Dalinar înţelese de ce parshendii
le spuneau zei acelor creaturi. Faţa animalului era strâmbă, de
329
forma unui cap de săgeată, având mai multe perechi de fălci cu ţepi.
Aducea oarecum a crustaceu, dar nu era nicidecum un chull masiv
şi placid. Avea patru gheare periculoase, fiecare de mărimea unui
cal, prinse de umerii săi laţi, şi o duzină de picioare mai mici, cu
care se agăţase de marginea platoului.
Cinci.
Chitina hârâi, frecându-se de piatră, când creatura se ridică pe
de-a-ntregul deasupra platoului, înşfăcând cu o mişcare iute de
gheară un chull care trăgea o căruţă.
Şase.
— La arme, la arme! zbieră Elhokar, alergând în faţa unchiului
său. Arcaşi, trageţi!
Şapte.
— Distrageţi-i atenţia de la oamenii neînarmaţi! le strigă Dalinar
soldaţilor săi.
Creatura sparse carapacea chullului – bucăţi de dimensiunile
unor farfurii mari căzură cu zgomot pe platou, apoi îşi îndesă
animalul în bot şi începu să se uite în jos, la condeierele şi la
slujitorii care fugeau. Behăiturile chullului încetară când demonul
începu să-l ronţăie.
Opt.
Dalinar sări de pe un prag de stâncă şi străbătu aproape trei
stânjeni prin aer înainte de a cădea, azvârlind în sus frânturi de
piatră.
Nouă.
Demonul spărturilor urlă, scoţând un sunet oribil, scrâşnit. Îl
trâmbiţă pe patru voci suprapuse.

330
 Arcaşii traseră. Elhokar îşi striga ordinele chiar în faţa lui Dalinar,
cu mantia albastră fâlfâind.
Dalinar îşi simţi braţul străbătut de fiorii aşteptării.
Zece!
Cristalsabia lui – Aducătoarea Jurământului – i se contură în
mână, crescând din ceaţă; apăruse exact în clipa când în piept îi
sună, surd, a zecea bătaie de inimă. Având trei coţi de la vârf până
la mâner, ar fi fost greu de mânuit de cineva fără Cristalarmură.
Pentru Dalinar era perfectă. O purta din tinereţe. Se legase de ea
când n-avea decât douăzeci de lăcrimări. Era lungă şi uşor curbată,
lată de o palmă, cu striuri ca nişte valuri lângă mâner. La vârf se
încovoia ca un cârlig de pescar şi era umezită de-o rouă rece.
Sabia era o parte din el. Îi simţea energia vibrând prin lama parcă
nerăbdătoare. Un bărbat nu cunoştea cu adevărat viaţa până când,
îmbrăcat în Armură, nu-şi folosea în luptă Sabia.
— Hărţuiţi-l! strigă Elhokar, iar Cristalsabia lui – Însorirea – i se
ivi în mână din ceaţă.
Era lungă, subţire, cu un mâner mare, în cruce, şi avea gravate pe
laturi cele zece glife esenţiale. Nu voia să lase demonul să-i scape;
Dalinar îşi dădea seama de asta auzindu-i glasul. El unul îşi făcea
griji în primul rând pentru soldaţi şi pentru însoţitori; vânătoarea
asta luase deja o întorsătură teribil de urâtă. Poate izbuteau să
distragă atenţia bestiei suficient de mult ca să scape toată lumea,
după care se puteau retrage, lăsându-l să se ospăteze cu chulli şi
porci.
Creatura îşi slobozi din nou urletul pe mai multe voci, izbind cu
gheara printre oşteni. Oamenii urlară; oasele se făcură ţăndări şi

331
trupurile se prăbuşiră grămadă.
Arcaşii traseră, ţintind capul. O sută de săgeţi zbârnâiră prin aer,
dar numai câteva nimeriră în muşchiul moale dintre plăcile
carapacei şi chitină. În spatele lor, Sadeas striga, cerându-şi arcul
mare. Dalinar nu putea aştepta – demonul se afla printre ei, era
periculos, îi omora oamenii. Arcul era o armă prea lentă. Acolo
trebuia folosită Sabia.
Adolin trecu pe lângă el, călare pe Sânge Pur. În loc să atace, ca
Elhokar, tânărul alergase să-şi ia calul. Dalinar fusese silit să rămână
alături de rege. Ceilalţi cai – chiar şi cei de luptă – intraseră în
panică, dar armăsarul ryshadium alb al lui Adolin nu se speriase. O
clipă mai târziu, şi Galant era acolo, alergând la trap mărunt pe
lângă Dalinar. El luă hăţurile şi, pentru că picioarele îi erau mai
puternice mulţumită Armurii, ţâşni, ridicându-se în aer. Forţa cu
care căzu în şa ar fi încovoiat spinarea unui cal obişnuit, dar Galant
era mai solid.
Elhokar îşi închise coiful, iar laturile acestuia se aburiră.
— Retrage-te, Maiestate, îi spuse Dalinar, trecând pe lângă el
călare. Aşteaptă până când eu şi Adolin îl facem să-şi piardă
puterile, adăugă întinzând mâna şi lăsându-şi în jos viziera.
În timp ce viziera cădea, părţile laterale ale coifului se aburiră,
devenind translucide. Aveai totuşi nevoie de fanta vizierei – prin
lateral vedeai ca prin sticlă murdară –, dar semitransparenţa era una
dintre cele mai minunate însuşiri ale Cristalarmurilor.
Dalinar călări până în umbra demonului. Soldaţii alergau în jurul
lui, strângându-şi suliţele în mâini. Nu fuseseră antrenaţi să lupte
cu animale înalte de patru stânjeni, aşa că dădeau dovadă de curaj

332
intrând oricum în formaţie şi străduindu-se să-i abată atenţia de la
arcaşi şi de la însoţitorii care fugeau.
Săgeţile cădeau în ploaie, ricoşând de carapace şi devenind mai
periculoase pentru soldaţii aflaţi dedesubt decât pentru demonul
spărturilor. Dalinar îşi ridică braţul liber ca să-şi acopere fanta
vizierei când o săgeată i se izbi de coif zăngănind.
Adolin se trase înapoi când fiara atacă un grup de arcaşi,
strivindu-i cu o gheară.
— O iau prin stânga, strigă el, cu vocea înăbuşită de coif.
Dalinar dădu din cap luând-o la dreapta, trecând în galop pe
lângă un grup de soldaţi uluiţi şi ieşind din nou în bătaia soarelui în
vreme ce demonul îşi înălţa gheara pentru o altă lovitură. Alergă
sub membrul ridicat, îşi mută Aducătoarea Jurământului în mâna
stângă şi o întinse într-o parte, tăind unul dintre picioarele, gros ca
un trunchi de copac, al demonului spărturilor.
Lama trecu prin chitina groasă fără să-ntâmpine nicio rezistenţă.
Ca de obicei, nu tăie carnea vie, deşi vătămă piciorul tot atât de
mult ca şi când l-ar fi retezat. Membrul imens alunecă, inutil şi fără
vlagă.
Demonul urlă cu vocile lui groase, suprapuse, răsunătoare ca
nişte trâmbiţe. Dalinar îl zări în cealaltă parte a creaturii pe Adolin,
tăindu-i un picior.
Fiara se cutremură şi se întoarse spre Dalinar. Cele două membre
retezate i se târau în urmă, lipsite de viaţă. Monstrul era lung şi
subţiratic, aşa cum sunt langustele, şi avea o coadă turtită. Mergea
pe paisprezece picioare. Câte trebuia să-şi piardă ca să se
prăbuşească?

333
 Dalinar îl struni pe Galant, ocolind animalul, şi se întâlni cu
Adolin, a cărui armură albastră strălucea, cu mantia fluturându-i în
urmă. Îşi schimbară locurile, descriind arce largi, pentru a se
îndrepta fiecare către un alt picior.
— Până aici ţi-a fost, monstrule! strigă Elhokar.
Dalinar se întoarse. Regele îşi găsise armăsarul şi reuşise să-l
stăpânească. Răzbunare nu era un ryshadium, dar era unul dintre
cei mai buni cai din rasa shin. Din nou în şa, regele ataca galopând
cu sabia deasupra capului.
Ei bine, n-avea cum să-i interzică să lupte. În armură ar fi trebuit
să fie în siguranţă, câtă vreme rămânea în mişcare.
— Picioarele, Elhokar! îi strigă Dalinar.
Regele nu-l luă în seamă, repezindu-se drept spre pieptul
animalului. Dalinar înjură, dând pinteni calului când monstrul îşi
luă avânt. Elhokar îşi schimbă direcţia în ultima clipă, aplecându-se
pentru a se feri de membrul care lovea. Gheara demonului se izbi
de piatră cu un trosnet. Urlă de furie că nu-şi nimerise ţinta, iar
sunetul stârni ecouri în spărturi.
Regele îşi schimbă direcţia, îndreptându-se spre Dalinar, şi trecu
pe lângă el în grabă.
— Îi abat atenţia, neghiobule! Continuă atacul!
— Eu am un ryshadium! îi strigă Dalinar drept răspuns. I-o abat
eu – sunt mai iute!
Regele îl ignoră şi de data asta. Unchiul său oftă. Ca de obicei, pe
rege nu-l puteai înfrâna. O discuţie în contradictoriu ar fi irosit mai
mult timp şi ar fi costat mai multe vieţi, aşa că Dalinar făcu ce i se
ceruse. Ocoli demonul, pregătindu-se de un alt atac, pe când

334
copitele lui Galant izbeau în solul stâncos. Regele atrase atenţia
creaturii, iar el izbuti să-i mai treacă Sabia printr-un picior.
Fiara scoase patru urlete întrepătrunse şi se întoarse spre el. Dar,
în acest timp, Adolin trecu în partea opusă, retezându-i un alt
membru cu o lovitură abilă. Piciorul se prăbuşi, în timp ce arcaşii
continuau să tragă.
Animalul se cutremură, năucit de atacurile venite din toate
părţile. Începea să-şi piardă puterile, iar Dalinar îşi înălţă braţul,
gesticulând. Ordinul lui le cerea pedestraşilor să se retragă către
cort. Comanda fiind dată, se strecură mai aproape şi îi mai zdrobi
un picior. Ceea ce însemna că-l lăsase fără cinci picioare. Poate că
era timpul să lase animalul să plece şchiopătând; nu merita să rişte
atât de multe vieţi pentru a-l ucide.
Îl strigă pe rege, care era pe-aproape, călare pe cal şi cu Sabia
întinsă într-o parte. Elhokar se uită la el, dar era clar că nu-l auzise.
În timp ce demonul spărturilor se înălţa imens în fundal, regele îl
întoarse scurt pe Răzbunare spre dreapta, către Dalinar.
Se auzi un pocnet uşor şi regele – cu şa cu tot – se trezi aruncat în
aer. La întoarcerea bruscă a armăsarului, se rupsese chinga şeii. Un
bărbat în Cristalarmură era greu şi apăsa greu asupra ei şi a calului.
Dalinar simţi împunsătura spaimei şi îl struni pe Galant. Elhokar
se izbi de pământ, scăpându-şi Sabia. Arma se preschimbă în ceaţă
şi dispăru. Era un mod de a o apăra, ca să nu fie capturată de
duşmani; dispărea dacă nu-ţi doreai să-ţi rămână alături când îi
dădeai drumul.
— Elhokar! strigă unchiul lui.
Regele se rostogoli, cu mantia înfăşurată în jurul trupului, apoi

335
rămase nemişcat. Zăcu o clipă, năucit; Armura îi crăpase pe un
umăr şi pierdea Lumină de Furtună. Dar amortizase căderea.
Purtătorul său avea să-şi revină.
Doar dacă nu cumva…
O gheară ameninţătoare se înălţă deasupra lui.
Dalinar intră pentru o clipă în panică şi-l întoarse pe Galant ca s-
alege spre rege. Dar ştia c-avea să se mişte prea încet! Fiara ar fi…
O săgeată enormă izbi capul demonului spărturilor, crăpând
chitina. Sângele purpuriu ţâşni, făcând creatura să-şi trâmbiţeze
urletul de durere. Dalinar se răsuci în şa.
În Armura lui Roşie, Sadeas stătea în picioare, luând o altă
săgeată groasă de la un servitor. Trase, trimiţând-o în umărul
demonului cu un trosnet ascuţit.
Dalinar îşi înălţă Sabia într-un salut. Sadeas îi răspunse
ridicându-şi arcul. Nu erau prieteni şi nu se plăceau unul pe altul.
Dar aveau să-l apare pe rege. Asta îi unea.
— Du-te la adăpost! îi strigă Dalinar nepotului său, trecând pe
lângă el când se repezi să atace demonul.
Elhokar se ridică, împleticindu-se şi dădu din cap.
Dalinar înaintă. Trebuia să abată atenţia demonului atât cât era
nevoie ca să se-ndepărteze regele. Alte săgeţi trimise de Sadeas îşi
nimeriră ţinta, dar creatura începu să nu le mai ia în seamă. Nu mai
era lipsită de vlagă; scotea urlete tot mai mânioase, mai sălbatice,
mai înnebunite. Se înfuria cu adevărat.
Era partea cea mai periculoasă: de-acum n-avea să se mai retragă.
Avea să-i urmărească până când îi omora sau până când era omorât.
O gheară izbi pământul chiar lângă Galant, aruncând sfărâmături

336
de piatră în aer. Dalinar se ghemui, având grijă să-şi întindă sabia, şi
tăie încă un picior. Adolin făcuse acelaşi lucru în partea opusă.
Şapte picioare distruse, adică jumătate. Cât mai era până când avea
să se prăbuşească demonul? În mod normal, în stadiul ăsta, aveau
deja câteva zeci de săgeţi înfipte în trupul creaturii. Era greu să-ţi
dai seama ce urma să se-ntâmple dacă puterile animalului nu
fuseseră secătuite în acest fel şi, în plus, Dalinar nu mai înfruntase
niciodată unul atât de mare.
Îl întoarse pe Galant, încercând să atragă toată atenţia demonului
doar asupra sa. Din fericire, Elhokar avusese…
— Tu eşti un zeu? urlă regele.
Dalinar gemu, uitându-se peste umăr. Nepotul său nu fugise. Se
apropia de animal cu paşi mari şi cu mâna întinsă într-o parte.
— Te provoc, monstrule! strigă Elhokar. Vreau să-ţi iau viaţa! Îşi
vor vedea zeii zdrobiţi, aşa cum îşi vor vedea şi regele mort la
picioarele mele! Te provoc!
„Idiot blestemat!” se gândi Dalinar, rotindu-l în loc pe Galant.
Cristalsabia lui Elhokar îşi recăpătă substanţa în mâna lui, iar el
se repezi spre pieptul demonului, pierzând Lumină de Furtună prin
crăpătura de pe umăr. Ajunse aproape şi îşi roti braţul spre trupul
animalului, retezând o bucată de chitină – pe care Sabia putea s-o
taie, aşa cum tăia părul şi unghiile. Pe urmă lovi cu sabia în pieptul
creaturii, căutându-i inima.
Demonul urlă şi se scutură, azvârlindu-l pe Elhokar. Regele abia
izbuti să nu-şi scape arma din mână. Animalul se răsuci. Din
nefericire, coada acestuia ajunse în dreptul lui Dalinar. El înjură şi
smuci de frâul lui Galant, întorcându-l brusc, dar coada veni peste

337
ei prea repede. Lovi calul şi, într-o clipită, Dalinar se trezi
rostogolindu-se. Aducătoarea Jurământului îi scăpă dintre degete şi
spintecă adânc solul stâncos înainte de-a se transforma în ceaţă.
— Tată! strigă o voce din depărtare.
Dalinar se opri pe bolovani, năucit. Îşi săltă capul şi văzu că
Galant se ridica, împleticindu-se. Din fericire, calul nu-şi rupsese
nimic, deşi sângera, fiind zgâriat în mai multe locuri, şi se ferea să se
sprijine pe un picior.
— Pleacă! spuse Dalinar.
Era un ordin care trimitea calul la loc sigur. Spre deosebire de
Elhokar, Galant avea să-l asculte.
Clătinându-se, Dalinar se ridică în picioare. Auzi un hârşâit în
stânga sa şi se întoarse exact în momentul în care lovitura cozii
demonului îl nimeri în plin, drept în piept, azvârlindu-l pe spate.
Lumea se clătină din nou şi, când alunecă, metalul se lovi de
piatră într-o cacofonie de sunete.
„Nu!” îşi zise el, punându-şi o mână înmănuşată sub trup şi
săltându-se, pentru a se folosi apoi de avântul pe care i-l dăduse
alunecarea ca să se-arunce în poziţie verticală. Şi cerul se roti, ceva
păru să se îndrepte, ca şi cum Armura însăşi ar fi ştiut care direcţie
însemna în sus. Ateriză – încă în mişcare, cu tălpile scrâşnindu-i pe
piatră.
Îşi regăsi echilibrul, apoi alergă spre rege, în timp ce-şi chema din
nou Cristalsabia. Zece bătăi de inimă. O eternitate.
Arcaşii continuau să tragă şi nu puţine erau săgeţile care ieşeau
din faţa demonului, ca nişte ţepi. El nu le lua în seamă, deşi cele
mari, trase de Sadeas, păreau să-i atragă atenţia. Adolin îşi mai

338
trecuse Sabia printr-un alt picior, iar creatura înainta cu greutate,
nesigură, cu opt din cele paisprezece picioare târându-i-se,
nefolositoare.
— Tată!
Dalinar se răsuci şi-l zări pe Renarin – îmbrăcat într-o uniformă
albastră şi scorţoasă a Casei Kholin, cu haină lungă, încheiată până
sub gât – traversând călare terenul stâncos.
— Tată, eşti teafăr? Pot să te-ajut?
— Băiat idiot! exclamă Dalinar, arătând către el. Pleacă!
— Dar…
— N-ai armură şi nu eşti înarmat! urlă Dalinar. Întoarce-te până
nu-ţi găseşti moartea!
Renarin trase de frâu, oprindu-şi calul murg.
— PLEACĂ!
Tânărul se îndepărtă în galop. Dalinar se întoarse şi alergă spre
rege, cu Aducătoarea Jurământului materializându-se din ceaţă în
mâna lui, care o aştepta. Elhokar continua să ciopârţească partea de
jos a trunchiului creaturii, iar porţiunile de carne lovite de
Cristalsabie se înnegreau şi mureau. Dacă nimerea în locul potrivit,
i-ar fi putut opri inima sau plămânii, dar era dificil să izbutească
câtă vreme animalul mai era în picioare.
Curajos ca întotdeauna, Adolin descălecase lângă rege. Încerca
să-l ferească de gheare, lovindu-le când coborau spre ei. Din
nefericire, erau patru, şi un singur Adolin. Două zvâcniră spre el în
acelaşi timp şi, cu toate că reteză o bucată dintr-una, n-o văzu pe cea
care se legăna în spatele său.
Dalinar strigă prea târziu. Cristalarmura pocni când gheara îl

339
azvârli de Adolin în aer. El se arcui şi lovi pământul, rostogolindu-
se. Armura nu i se făcu bucăţi, slavă Heralzilor, dar în platoşă şi în
dreptul coastelor se căscară crăpături largi, din care ieşeau dâre de
fum alb.
Adolin se rostogoli inert, dar cu mâinile mişcându-i-se. Trăia.
Dalinar n-avea timp să se gândească la el. Regele se afla în
pericol.
Demonul lovi, izbind pământul lângă Elhokar şi trântindu-l.
Sabia îi dispăru şi el căzu cu faţa pe pietre.
În Dalinar se schimbă ceva. Orice reţinere îi dispăru. Orice alte
griji deveniră absurde. Fiul fratelui său era în primejdie.
Nu-l ajutase pe Gavilar, ci zăcuse, beat, într-o baltă de vin în
vreme ce fratele lui se lupta ca să-şi salveze viaţa. Ar fi trebuit să fie
lângă el, să-l apere. De la fratele lui nu-i mai rămăseseră decât două
lucruri, două lucruri pe care le putea proteja cu speranţa dobândirii
unui soi de mântuire: regatul lui Gavilar şi fiul lui.
Elhokar era singur şi în pericol.
Nimic altceva n-avea importanţă.
●
Adolin clătină din cap, năucit. Îşi ridică viziera dintr-o smucitură
şi luă o gură de aer curat ca să-şi limpezească mintea.
Luptă. Se luptau. Auzea bărbaţi strigând, bolovani
cutremurându-se şi un sunet puternic, ca un scâncet. Mirosea a ceva
mucegăit. Sânge de carapace-mare.
„Demonul spărturilor!” îi trecu prin gând. Chiar înainte de a i se
limpezi mintea, îşi chemă Sabia şi se sili să se ridice, sprijinindu-se
pe palme şi pe genunchi.

340
 Silueta creaturii se întrezărea destul de aproape, o umbră neagră
pe cer. Adolin căzuse lângă ea, în dreapta. Când i se limpezi
privirea, văzu că regele era la pământ şi că armura i se crăpase în
urma loviturii primite mai înainte.
Demonul spărturilor înălţă o gheară masivă, gata să-l strivească.
Şi Adolin îşi dădu dintr-odată seama că se aflau în pragul
dezastrului. Regele avea să fie ucis la o simplă vânătoare. Regatul
avea să se zdruncine, înalţii prinţi aveau să se despartă, singura
legătură firavă care-i ţinuse împreună fiind tăiată.
„Nu!” îşi spuse, uluit şi încă ameţit, şi încercă să înainteze,
împleticindu-se.
Şi apoi îşi văzu tatăl.
Dalinar alerga spre rege, mişcându-se cu o iuţeală şi cu o graţie
de care niciun om nu putea fi în mod normal în stare – nici măcar
atunci când purta o Cristalarmură. Sări peste un prag de stâncă,
apoi se aplecă şi alunecă pe sub o gheară care se năpustea spre el.
Alţii îşi închipuiau că înţeleg Cristalsăbiile şi Cristalarmura, însă
Dalinar Kholin… uneori le dovedea tuturor că nu erau decât nişte
copii.
Îşi îndreptă spatele şi sări – continuând să înainteze –, astfel încât
ajunse să aibă la doar câteva degete deasupra capului o a doua
gheară care spulberă lespedea de piatră de lângă el.
Totul se petrecu într-o singură clipă. În răstimpul unei răsuflări.
A treia gheară se repezea la rege, iar Dalinar se avântă într-acolo cu
un urlet, dintr-un salt. Lăsă din mână Sabia – care lovi pământul şi
deveni ceaţă – în timp ce aluneca sub gheara în cădere. Îşi ridică
braţele şi…

341
 Şi o prinse. Se încovoie sub lovitură, lăsându-se într-un genunchi,
şi carapacea se izbi de Armură cu un zăngănit al cărui răsunet
umplu aerul.
Dar o prinse.
„Părinte al Furtunii!” îi trecu lui Adolin prin gând când îşi văzu
tatăl stând deasupra regelui, gârbovit sub enorma greutate a
demonului mult mai mare ca el. Arcaşii şovăiră, uluiţi. Sadeas îşi
lăsă arcul mare în jos. Lui Adolin i se tăie răsuflarea.
Dalinar ţinea în loc gheara, răspunzând apăsării ei cu o forţă
egală; era o siluetă din metal de un argintiu întunecat, părând
aproape strălucitor. Deasupra lui, demonul îşi trâmbiţă urletul, iar
Dalinar îi răspunse cu un strigăt puternic, sfidător.
În clipa aceea, Adolin ştiu că îl avea în faţa ochilor. Pe Ghimpele
Negru, pe bărbatul alături de care îşi dorise să lupte. Mănuşile şi
apărătoarele de umeri ale Armurii lui Dalinar începură să crape, iar
de-a lungul metalului străvechi se întinse un păienjeniş de lumină.
Adolin se scutură, punându-se în sfârşit în mişcare. „Trebuie să-l
ajut!”
Cristalsabia prinse formă în mâna lui şi, repezindu-se dintr-o
parte spre trupul creaturii, îi tăie cel mai apropiat picior. În aer
răsună un trosnet. Cu atât de multe picioare distruse, celelalte nu
mai izbutiră să susţină greutatea demonului, mai ales că se străduia
din răsputeri să-l strivească pe Dalinar. Picioarele rămase în dreapta
îi pocniră cu un zgomot dezgustător, iar din ele ţâşni un lichid
violet, asemănător sângelui, iar creatura căzu pe o parte.
Pământul se cutremură, aproape trântindu-l pe Adolin în
genunchi. Dalinar aruncă într-o parte gheara lipsită acum de vlagă,

342
cu Lumina de Furtună scurgându-se din nenumăratele crăpături şi
înălţându-se deasupra lui. Lângă el, regele se ridică – de când
căzuse trecuseră doar câteva secunde.
Împleticindu-se, Elhokar privi creatura prăbuşită. Pe urmă se
întoarse către unchiul său, Ghimpele Negru.
Dalinar îi mulţumi lui Adolin cu o înclinare a capului, apoi arătă
cu un gest scurt către ceea ce trecea drept gâtul animalului. Elhokar
dădu din cap, îşi chemă Sabia şi lovi, adâncind-o în carnea
demonului. Ochii de un verde monoton ai acestuia se înnegriră, iar
trupul i se cutremură şi în aer se încolăciră fuioare de fum.
Adolin veni lângă tatăl lui şi îl priviră împreună pe Elhokar
împlântându-şi arma în pieptul demonului spărturilor. Acum, când
era mort, Sabia îi tăia carnea. Sângele violet ţâşni, iar regele lăsă
Sabia din mâna pe care şi-o întinse spre rană, căutând cu degete
cărora armura le sporea forţa şi apucând ceva.
Smulse nestemata animalului – gema imensă care creştea în toţi
demonii spărturilor. Zgrunţuroasă şi în stare brută, aceasta era un
smarald pur, cât un cap de om. Adolin nu mai văzuse niciodată o
piatră preţioasă atât de mare; chiar şi cele mici valorau o avere.
Elhokar îşi înălţă trofeul sinistru şi în jur i se iviră gloriospreni
aurii, iar soldaţii izbucniră în strigăte de triumf.

343
 14
ZI DE PLATĂ

„Îngăduie-mi să încep prin a te asigura că obiectul se află în

siguranţă. I-am găsit un cămin bun. Se poate spune că-l apăr cu
aceeaşi grijă cu care-mi păzesc pielea.”

În dimineaţa de după hotărârea luată în timpul marii furtuni,

Kaladin avu grijă să se trezească înaintea tuturor celorlalţi. Îşi
aruncă pătura într-o parte şi străbătu cu paşi mari încăperea plină
de moviliţe înfăşurate la rândul lor în pături. Nu era plin de elan,
dar era cu adevărat hotărât. Hotărât să lupte iarăşi.
Începu lupta deschizând dintr-o smucitură uşa şi lăsând să intre
lumina soarelui. În spatele lui, podarii obosiţi se treziră mormăind
şi înjurând. Se întoarse spre ei cu mâinile în şolduri. În momentul
acela, în echipa Podului Patru erau treizeci şi patru de oameni.
Numărul se modifica în permanenţă, dar pentru transportul
podului era nevoie de cel puţin douăzeci şi cinci. Altminteri, podul
s-ar fi răsturnat cu siguranţă. Uneori se răsturna şi când îl cărau mai
mulţi oameni.
— Ridicaţi-vă şi organizaţi-vă! strigă Kaladin, cu cea mai reuşită
voce de şef de ceată de care se simţea în stare; autoritatea acesteia îl
şocă şi pe el.
Oamenii clipiră, cu ochii înceţoşaţi.
— Asta-nseamnă, zbieră Kaladin, să ieşiţi din baracă şi să v-
aliniaţi! O s-o faceţi, lovi-v-ar furtuna, că de nu o să vă car eu însumi
344
afară, unul câte unul!
Syl coborî fluturând din aripi şi i se aşeză pe umăr, de unde privi
curioasă. O parte dintre podari se săltară în capul oaselor şi se
holbară la el, nedumeriţi. Alţii se răsuciră sub pături şi îi întoarseră
spatele.
Kaladin inspiră adânc.
— Fie cum vreţi voi.
Intră şi alese un alethi zvelt, pe nume Moash. Era un bărbat
puternic; Kaladin avea nevoie de un exemplu şi unul dintre bărbaţii
mai costelivi, cum erau Dunny sau Narm, n-ar fi fost potriviţi. În
plus, Moash se număra printre cei care-i întorseseră spatele.
Kaladin îi înşfăcă un braţ şi-l ridică, trăgând cu toată puterea.
Moash se împletici. Era un bărbat tânăr, probabil cam de vârsta lui
Kaladin, cu un chip ca al unei păsări de pradă.
— Du-te-n furtună! se răsti Moash, smulgându-şi braţul.
Kaladin îi trase un pumn în burtă, ştiind că asta îi tăia răsuflarea.
Moash icni, şocat, şi se încovoie, iar el înaintă, îl luă de picioare şi-l
puse pe umăr.
Greutatea aproape că-l răsturnă. Din fericire, căratul podurilor
era un antrenament aspru, dar cu rezultate remarcabile. Bineînţeles
că prea puţini podari supravieţuiau îndeajuns cât să profite de pe
urma lui. Perioadele de acalmie, de o lungime imprevizibilă, dintre
două alergări, nu erau de folos. Şi asta era o parte a problemei;
echipele podurilor îşi petreceau cea mai mare parte a timpului
holbându-se la propriile picioare sau făcând corvezi de slugă, după
care li se cerea s-alerge mile întregi cu un pod în spate.
Îl cără afară pe Moash, care era năucit, şi-l lăsă pe solul de piatră.

345
Restul taberei se trezise, dulgherii se adunau în lemnărie, iar
soldaţii alergau la micul dejun sau la instrucţie. Celelalte echipe de
podari dormeau, fireşte. Erau adesea lăsaţi să doarmă până târziu,
dacă în dimineaţa aceea nu trebuiau să-şi care podurile.
Kaladin îl lăsă pe Moash şi se întoarse în baraca scundă.
— O să fac acelaşi lucru cu fiecare dintre voi, dac-o să fie nevoie.
Dar nu era. Podarii şocaţi se adunară afară, în lumină, clipind.
Cei mai mulţi stăteau în bătaia soarelui cu spatele gol, purtând doar
pantaloni până la genunchi. Moash se ridică în picioare, frecându-şi
burta şi uitându-se urât la Kaladin.
— La Podul Patru, lucrurile se vor schimba, spuse acesta. În
primul rând, n-o să mai dormim până târziu.
— Şi ce-o să facem în schimb? întrebă Sigzil.
Avea pielea de un cafeniu întunecat şi părul negru, ceea ce
însemna că era un makabaki din sud-vestul Rosharului. Era
singurul podar fără barbă şi, judecând după accentul lui plăcut, era,
probabil, azish sau emuli. Prezenţa străinilor în echipele podurilor
era ceva obişnuit – cei care nu-şi găseau locul altundeva, ajungeau
adesea în cremul unei oştiri.
— Excelentă întrebare, zise Kaladin. O să ne antrenăm. În fiecare
dimineaţă, înainte de corvezile zilnice, o să alergăm cu podul, ca să
devenim mai rezistenţi.
La asta, chipurile mai multor oameni se întunecară.
— Ştiu la ce vă gândiţi, continuă Kaladin. N-avem o viaţă destul
de grea? N-ar trebui să ne destindem în scurtul răgaz de care ne
bucurăm?
— Da, răspunse Leyten, un bărbat înalt şi robust, cu părul creţ.

346
Întocmai.
— Nu, se răsti Kaladin. Podalergările ne obosesc fiindcă ne
petrecem cea mai mare parte a zilei trândăvind. O da, ştiu c-avem
de făcut corvezi – de căutat prin spărturi, de curăţat latrine, de
frecat podele. Dar soldaţii nu se-aşteaptă să trudim din greu; vor
doar să ne ţină ocupaţi. Ca să nu aibă ei grija noastră. Ca şef de pod,
principala mea datorie e să vă ţin în viaţă. În privinţa săgeţilor trase
de parshendi nu pot face mai nimic, aşa că trebuie să fac ceva în
privinţa voastră. Trebuie să vă fac mai puternici, ca să puteţi alerga
mai repede când duceţi podul pe ultima porţiune a drumului,
printre săgeţi.
Kaladin se uită, pe rând, în ochii tuturor bărbaţilor din şir.
— Vreau să nu mai văd niciodată Podul Patru pierzând vreun
om, adăugă el.
Ceilalţi îl priviră, nevenindu-le să-şi creadă urechilor. În cele din
urmă, din spatele celorlalţi, un bărbat vânjos, cu braţe şi picioare
groase, izbucni în râs. Avea pielea bronzată, păr de un roşu intens,
mai mult de un stânjen înălţime, mâini mari şi trunchi puternic.
Unkalaki – numiţi de mai toată lumea pur şi simplu mâncători de
coarne – erau un grup de oameni din centrul Rosharului, din
apropiere de Jah Keved. În noaptea dinainte spusese că se numea
Pietroi.
— Nebun! spuse mâncătorul de coarne. E nebun cine crede acum
că ne poate conduce!
Începu să hohotească de râs. Ceilalţi i se alăturară, clătinând din
cap la vorbele lui Kaladin. Câţiva râsspreni – duhuri argintii, ca
nişte peşti mărunţi, care săgetau prin aer, învârtindu-se în cercuri –

347
începură să şuiere împrejurul lor.
— Hei, Gaz, strigă Moash ducându-şi mâinile pâlnie la gură.
Sergentul scund şi chior stătea de vorbă cu nişte soldaţi, în
apropiere.
— Ce e? strigă la rândul lui, încruntându-se.
— Ăsta vrea să cărăm poduri ca să ne antrenăm, răspunse
Moash. Trebuie să facem ce zice?
— Pfui, făcu Gaz, fluturându-şi o mână. Şefii de pod nu dau
ordine decât pe câmpul de luptă.
Moash se uită la Kaladin.
— Se pare că poţi să te duci în furtună, amice. Dacă nu cumva
vrei să ne baţi pe toţi ca să-ţi dăm ascultare.
Podarii se împrăştiară, unii întorcându-se în baracă, alţii luând-o
spre sălile de mese. Kaladin rămase singur.
— N-a mers prea bine, spuse Syl, de pe umărul lui.
— Nu. N-a mers.
— Pari surprins.
— Nu, doar frustrat.
Se uită la Gaz. Mai-marele podarilor îi întoarse ostentativ spatele.
— În oastea lui Amaram, mi s-au dat oameni care n-aveau pic de
experienţă, dar niciodată unii sfidător de nesupuşi.
— Care e diferenţa? se miră Syl.
O întrebare pusă cu atâta nevinovăţie. Răspunsul ar fi trebuit să
fie evident, dar ea îşi lăsă capul pe-o parte, nedumerită.
— Bărbaţii din oastea lui Amaram ştiau că era cu putinţă să
ajungă în locuri mai rele. Puteai să-i pedepseşti. Podarii ştiu c-au
ajuns la fund, adăugă oftând şi lăsând să i se spulbere o parte din

348
încordare. Am avut noroc c-am izbutit să-i scot din baracă.
— Şi-acum ce-o să faci?
— Nu ştiu.
Kaladin se uită într-o parte, unde Gaz îşi continua pălăvrăgeala
cu soldaţii.
— Ba nu, de fapt ştiu.
Gaz îl zări apropiindu-se şi singurul său ochi se mări de spaimă.
Îşi întrerupse discuţia şi se grăbi să se facă nevăzut în spatele unei
stive de buşteni.
— Syl, mă ajuţi să-i dăm de urmă? zise Kaladin.
Ea zâmbi, transformându-se într-o dâră albă şi palidă, apoi trecu
prin aer ca o săgeată, lăsând în spate o urmă care dispăru încetul cu
încetul. Kaladin se opri în locul unde stătuse Gaz.
La puţin timp după aceea, Syl se întoarse, şuierând ca o săgeată,
şi îşi reluă înfăţişarea de fetişcană.
— Se-ascunde între cele două barăci de-acolo, zise ea arătând cu
degetul. Stă ghemuit şi priveşte pe furiş ca să vadă dacă-l urmăreşti
sau nu.
Kaladin ocoli barăcile zâmbind. Pe aleea dintre ele zări o siluetă
care, ghemuită în umbră, se uita în direcţia opusă. Se apropie tiptil
şi-l înşfăcă pe Gaz de umăr. Bărbatul chior scoase un ţipăt,
răsucindu-se şi încercând să-l lovească. El îi prinse pumnul cu
uşurinţă.
Gaz îl privi îngrozit.
— N-am de gând să mint! Lovi-te-ar furtuna, tu nu dai ordine
decât pe câmpul de luptă! Dacă-mi mai faci vreun rău, pun să te…
— Linişte-te, Gaz, spuse Kaladin, eliberându-l. Nu-ţi fac niciun

349
rău. Cel puţin nu încă.
Bărbatul mai scund se trase înapoi, frecându-şi umărul şi
uitându-se urât la Kaladin.
— Azi e a treia trecere, spuse acesta. Zi de plată.
— O să-ţi primeşti plata peste o oră, ca toată lumea.
— Nu. Ai banii acum. Te-am văzut vorbindu-i curierului, acolo.
Întinse mâna.
Gaz mormăi, dar scoase o pungă şi numără sferele. În mijlocul lor
licăreau mici lumini albe, şovăitoare. Pete de diamant, valorând,
fiecare, câte cinci stropi. Cu un strop puteai să cumperi o pâine.
Gaz numără patru pete, deşi săptămâna avea cinci zile. I le dădu
lui Kaladin, care rămase însă cu mâna întinsă şi cu palma deschisă.
— Şi cealaltă, Gaz.
— Ai spus…
— Acum.
Gaz tresări violent, apoi mai scoase o sferă.
— Bizar mod de a-ţi ţine cuvântul, Înălţimea Ta. Mi-ai făgăduit…
Kaladin îi înapoie sfera pe care abia o primise, aşa că vocea i se
stinse; apoi se încruntă.
— Nu uita de unde vine sfera asta, Gaz. Îmi ţin cuvântul, dar nu-
mi opreşti tu banii. Ţi-i dau eu. Ai priceput?
Celălalt îl privi nedumerit, dar înşfăcă sfera din mâna lui.
— Dacă păţesc ceva, nu-ţi mai dau bani, zise Kaladin, îndesându-
şi celelalte patru sfere în buzunar.
Apoi făcu un pas înainte. Îl domina cu înălţimea lui pe Gaz, care
era mult mai scund.
— Nu uita înţelegerea noastră. Nu-mi sta-n cale.

350
 Gaz refuză să se lase intimidat. Scuipă într-o parte şi saliva
întunecată la culoare se lipi de peretele din piatră, prelingându-se
apoi cu încetineală.
— N-o să mint pentru tine. Dacă-ţi închipui că pentru o pată
mânjită de crem pe săptămână o să…
— Mă aştept numai la ceea ce-am spus. Ce au azi de făcut cei de
la Podul Patru în tabără?
— Masa de seară. Frecat şi spălat.
— Şi podalergare?
— În schimbul de după-amiază.
Ceea ce însemna că dimineaţa era liberă. Spre bucuria podarilor
din echipă; îşi puteau cheltui banii la jocuri de noroc sau la târfe,
uitând, poate, pentru scurt timp, ce viaţă mizerabilă duceau. După
care trebuiau să se întoarcă şi s-aştepte în lemnărie, pregătiţi să-şi
care podul dacă avea să fie necesar. Iar după masa de seară era
datoria lor să cureţe oalele.
Încă o zi irosită. Kaladin se întoarse şi o porni către lemnărie.
— N-o să schimbi nimic, strigă Gaz în urma lui. Oamenii ăştia
sunt podari dintr-un anumit motiv.
Kaladin nu se opri. Syl coborî cu iuţeală de pe acoperiş şi i se
aşeză pe umăr.
— N-ai nicio putere, continuă Gaz să strige. Nu eşti un şef de
pluton pe câmpul de luptă. Eşti un nenorocit de podar. M-ai auzit?
Nu poţi avea putere când n-ai niciun rang!
Kaladin ieşi de pe alee.
— Se înşală.
Syl îl ocoli ca să i se oprească în faţă, plutind dinaintea lui pe

351
când înainta. Îl privi cu capul lăsat pe-o parte.
— Puterea nu ţi-o dă rangul, zise Kaladin, pipăindu-şi sferele din
buzunar.
— Dar ce anume?
— Ţi-o dau oamenii. E singurul mod în care-o poţi obţine.
Se uită în urmă. Gaz era tot pe alee.
— Syl? Tu nu dormi, nu-i aşa?
— Să dorm? Eu, un spren?
Ideea părea s-o amuze.
— O să mă păzeşti noaptea? o întrebă. O să ai grijă să nu se
furişeze Gaz înăuntru şi să nu facă cine ştie ce când dorm? Ar putea
pune pe cineva să mă omoare.
— Crezi c-ar face într-adevăr aşa ceva?
Kaladin căzu o clipă pe gânduri.
— Nu. Nu, probabil că nu. Am cunoscut câţiva oameni de soiul
lui – tirani mărunţi, care aveau doar atâta putere cât să fie sâcâitori.
Gaz e o brută, dar nu cred că e un ucigaş. În plus, după părerea lui,
nu e nevoie să-mi facă vreun rău; nu trebuie decât s-aştepte pur şi
simplu până când sunt omorât în timpul unei podalergări. Însă e
totuşi bine să mă ştiu în siguranţă. Păzeşte-mă, te rog. Trezeşte-mă
dac-o să-ncerce ceva.
— Sigur. Dar dacă se duce la nişte oameni mai importanţi? Dacă
le cere să te execute?
Kaladin se strâmbă.
— Atunci nu-mi mai rămâne nimic de făcut. Dar nu cred c-o să
ajungă la aşa ceva. Ar părea slab în faţa şefilor lui.
În plus, decapitarea le era rezervată podarilor care refuzau să

352
alerge cu podul spre parshendi. Atâta timp cât alerga, nu putea fi
executat. De fapt, comandanţii armatei păreau mai degrabă
şovăielnici când venea vorba de pedepsirea unui podar. De când se
număra Kaladin printre ei, un neghiob săvârşise o crimă, fapt
pentru care fusese legat şi lăsat în voia unei mari furtuni. Dar, în
afară de asta, Kaladin mai văzuse doar câţiva bărbaţi care nu-şi mai
primiseră plata fiindcă se încăieraseră, iar alţi doi fuseseră biciuiţi
fiindcă se mişcaseră prea încet în timpul primei părţi a unei
podalergări.
Pedepse minime. Comandanţii înţelegeau un lucru: podarii erau
nişte oameni ajunşi aproape la limită; dacă erau împinşi peste acest
prag, era posibil să nu le mai pese de nimic şi să se lase ucişi.
Din păcate, asta mai însemna că nu-şi putea pedepsi echipa nici
dacă ar fi avut autoritatea s-o facă. Trebuia să găsească altceva.
Traversă lemnăria, îndreptându-se către locul unde dulgherii
construiau poduri noi. După ce căută o vreme, găsi ceea ce voia – o
scândură groasă, care aştepta să fie pusă la locul potrivit, într-un
nou pod portabil. Într-o parte avea deja fixat mânerul pentru
podarul purtător.
— Pot să-mprumut asta? îl întrebă Kaladin pe un dulgher în
trecere.
Omul ridică o mână ca să se scarpine în capul acoperit cu
rumeguş.
— S-o împrumuţi?
— O să rămân aici, în lemnărie, îl lămuri Kaladin, săltând
scândura şi punându-şi-o pe umăr.
Era mai grea decât se aşteptase şi se bucură că avea o vestă de

353
piele căptuşită.
— La un moment dat o s-avem nevoie de ea… zise dulgherul, dar
atâta lucru nu era suficient ca să-l împiedice pe Kaladin să plece cu
scândura.
Îşi alese o porţiune de stâncă netedă, aflată chiar în faţa barăcilor.
Pe urmă începu să umble cu paşi mărunţi de la un capăt la altul al
lemnăriei, cărând scândura pe umăr şi simţind pe piele căldura
soarelui care urca pe boltă. Se antrenă mergând, apoi grăbind pasul,
pe urmă alergând. Şi cără scândura mai întâi pe umăr, apoi ţinând-o
cât mai sus, cu braţele întinse.
Se antrenă până la istovire. De fapt, simţi de mai multe ori că era
gata să se prăbuşească, dar găsi de fiecare dată, undeva, o rezervă
pe putere. Şi continuă să se mişte, scrâşnind din dinţi ca să facă faţă
durerii şi oboselii, în timp ce-şi număra paşii, ca să se poată
concentra. Ucenicul dulgher cu care vorbise aduse un
supraveghetor. Acesta se uită la Kaladin scărpinându-se-n cap, pe
sub tichie. Până la urmă ridică din umeri, iar cei doi se retraseră.
În scurt timp, în jur se adună destulă lume. Lucrători din
lemnărie, câţiva soldaţi şi un număr mare de podari. Câţiva, din
echipele altor poduri, îi strigară cuvinte batjocoritoare, dar cei de la
Podul Patru se dovediră mai reţinuţi. Mulţi nu-i dădură atenţie.
Alţii – Teft, cel cu părul sur, Dunny, cel cu faţa tinerească şi încă
unii – stăteau în şir, privindu-l ca şi cum nu le-ar fi venit să creadă
că era cu putinţă să facă aşa ceva.
Privirile – aşa uluite şi ostile cum erau – reprezentau unul dintre
motivele pentru care Kaladin continua. Se trudea şi ca să scape de
frustrare, de furia clocotitoare care-l măcina. Era furios fiindcă nu

354
fusese în stare să-l ajute pe Tien. Furios fiindcă Atotputernicul
crease o lume în care unii benchetuiau în lux, iar alţii cărau poduri.
Se simţea surprinzător de bine istovindu-se într-un mod ales de
el însuşi. La fel ca în primele câteva luni de după moartea lui Tien,
când se antrena mânuind suliţa ca să uite. Când sună clopotul de la
amiază, chemând soldaţii la masa de prânz, se opri în sfârşit şi puse
scândura lată pe pământ. Îşi roti umărul. Alergase ore de-a rândul.
De unde găsise atâta forţă?
Cu sudoarea picurându-i pe pietre, fugi spre atelierul dulgherilor
şi bău îndelung din butoiul cu apă. Dulgherii îi alungau de obicei pe
podarii care încercau aşa ceva, dar niciunul nu scoase nicio vorbă
când Kaladin goli două polonice pline cu apă de ploaie cu gust
metalic. Scutură polonicul, dădu din cap către doi ucenici şi alergă
înapoi, către scândură.
Pietroi – mâncătorul de coarne voinic, cu pielea arsă de soare –
tocmai o ridica, încruntându-se.
Teft îl văzu pe Kaladin şi arătă spre Pietroi cu o mişcare a
capului:
— A pus prinsoare cu mai mulţi dintre noi, pe câte-un strop, c-ai
luat o scândură uşoară, ca să ne impresionezi.
Dac-ar fi putut să simtă oboseala lui, n-ar mai fi fost atât de
sceptici. Se sili să ia scândura de la Pietroi. Bărbatul masiv îi dădu
drumul cu o privire uluită, uitându-se apoi cum o ducea Kaladin, în
fugă, în locul unde o găsise. El îşi flutură mâna către ucenic, în semn
de mulţumire, apoi se întoarse, alergând uşor, la micul grup de
podari. Pietroi plătea, fără tragere de inimă, stropii pe care-i
pierduse.

355
 — Sunteţi liberi să mergeţi la masă, le spuse Kaladin. După-
amiază trebuie să fim pregătiţi să cărăm podul, dacă va fi nevoie,
aşa că-ntoarceţi-vă într-o oră. La ultimul clopot dinainte de apus ne
adunăm la sala de mese. Azi, corvoada noastră e curăţenia de după
cină. Ultimul sosit freacă oalele.
Ceilalţi îl urmăriră cu priviri năucite în timp ce se îndepărta în
goană de lemnărie. La două străzi mai încolo, Kaladin intră pe o
alee şi se sprijini de un perete. Pe urmă, gâfâind, se lăsă la pământ,
apoi se întinse.
Se simţea de parcă şi-ar fi forţat toţi muşchii din trup. Picioarele îi
ardeau de sus până jos şi, când încercă să-şi strângă pumnul,
descoperi că degetele îi erau prea slăbite ca să i se supună. Inspira
adânc, icnind şi tuşind. Un soldat în trecere îi aruncă o privire, dar
recunoscu îmbrăcămintea de podar şi-şi continuă drumul fără nicio
vorbă.
În cele din urmă, Kaladin simţi ceva atingându-l uşor pe piept.
Deschise ochii şi o zări pe Syl plutind în aer, întinsă pe burtă, cu faţa
către a lui. Avea picioarele îndreptate către perete, dar postura ei –
chiar şi modul în care-i atârna rochia – creau impresia că stătea în
poziţie verticală, nu cu faţa spre pământ.
— Kaladin, trebuie să-ţi spun ceva.
El închise din nou ochii.
— Kaladin, e important!
El simţi o zvâcnire uşoară pe o pleoapă. O senzaţie foarte stranie.
Mormăi, deschise ochii şi se sili să se salte în capul oaselor. Ea merse
prin aer, parcă plimbându-se pe suprafaţa unei sfere invizibile, până
când ajunse cu trupul pe direcţia potrivită.

356
 — Până la urmă – îi anunţă ea – sunt bucuroasă că ţi-ai ţinut
cuvântul dat lui Gaz, deşi el e un individ dezgustător.
Kaladin avu nevoie de o clipă ca să priceapă despre ce îi vorbea.
— Sferele?
Syl dădu din cap.
— Am crezut c-o să-ţi încalci cuvântul, dar mă bucur că n-ai
făcut-o.
— Bine. Ei, cred că trebuie să-ţi mulţumesc fiindcă mi-ai spus-o.
— Kaladin, continuă ea, bosumflată, strângându-şi pumnii pe
lângă trup. E ceva important.
— Păi… începu el, dar vocea i se frânse şi îşi rezemă din nou
capul de zid. Syl, abia izbutesc să respir, darămite să gândesc. Te
rog, spune-mi pur şi simplu ce te supără.
— Ştiu ce e o minciună, zise ea, venind să i se aşeze pe genunchi.
Acum câteva săptămâni, nici măcar nu înţelegeam ce înseamnă a
minţi. Iar acum sunt încântată că n-ai minţit. Nu pricepi?
— Nu.
— Mă schimb, zise Syl cutremurându-se – probabil fără s-o fi
vrut, fiindcă întreaga siluetă i se înceţoşă pentru o clipă. Ştiu lucruri
pe care, cu numai câteva zile în urmă, nu le ştiam. E atât de straniu.
— Păi, cred că e de bine. Cred că e cu atât mai bine cu cât înţelegi
mai multe. Nu?
Ea se uită în jos.
— După furtuna de ieri, când te-am găsit lângă prăpastie – zise
ea în şoaptă – aveai de gând să-ţi iei viaţa, nu-i aşa?
Kaladin nu răspunse. Ieri. De-atunci trecuse o eternitate.
— Ţi-am dat o frunză, continuă ea. O frunză otrăvitoare. Ai fi

357
putut s-o foloseşti ca să te omori sau ca să omori pe altcineva.
Probabil că pentru asta aveai de gând s-o foloseşti la început, acolo,
în căruţă.
Se uită în ochii lui şi vocea ei firavă păru îngrozită.
— Astăzi ştiu ce e moartea. De ce ştiu ce e moartea, Kaladin?
El se încruntă.
— Pentru un spren, ai fost întotdeauna ciudată. De la bun
început.
— De la bun început?
El şovăi, întorcându-se cu gândul în urmă. Nu, în primele dăţi
când venise, se purtase exact la fel ca orice alt vântspren. Îi jucase
tot felul de feste, îi lipise pantoful de podea, ascunzându-se apoi.
Chiar şi când îi fusese alături, în timpul lunilor de sclavie, se
purtase, de cele mai multe ori, ca orice alt spren: pierzându-şi
repede interesul, zburând cu iuţeală în jurul lui.
— Ieri nu ştiam ce e moartea, spuse ea. Azi ştiu. Cu luni în urmă,
nu ştiam că mă port ciudat pentru un spren, dar am ajuns să-mi dau
seama că aşa e. Cum de ştiu fie şi numai cum ar trebui să se poate un
spren? zise strângându-şi trupul şi părând mai mică. Ce mi se-
ntâmplă? Ce sunt?
— Nu ştiu. Are importanţă?
— N-ar trebui?
— Nici eu nu ştiu ce sunt. Podar? Chirurg? Soldat? Sclav? Toate
astea nu sunt nimic altceva decât nişte etichete. În interior, sunt eu.
Un om foarte diferit de cel care am fost cu un an în urmă, dar nu pot
să-mi fac griji pentru asta, merg pur şi simplu înainte şi sper că
picioarele mă duc acolo unde trebuie s-ajung.

358
 — Nu eşti supărat pe mine fiindcă ţi-am adus frunza aia?
— Syl, dacă nu m-ai fi întrerupt, aş fi păşit în spărtură. Frunza aia
a fost ce-mi trebuia. A fost, cumva, obiectul potrivit.
Ea zâmbi şi se uită cum începea el să se-ntindă. Când termină,
ieşi din nou în stradă, aproape fără să mai simtă oboseala. Ea şuieră
prin aer şi i se opri pe umăr, stând cu braţele trase înapoi şi cu
picioarele atârnând, ca o fată pe marginea unei stânci.
— Mă bucur că nu eşti supărat. Deşi chiar cred că tu eşti de vină
pentru ceea ce mi se-ntâmplă. Înainte să te-ntâlnesc, n-am fost
niciodată nevoită să mă gândesc la moarte sau la minciuni.
— Aşa sunt eu, răspunse el, sec. Aduc cu mine, pretutindeni,
moartea şi minciuna. Eu şi Veghetoarea Nopţii.
Ea se încruntă.
— Ăsta a fost… începu el.
— Da, a fost sarcasm, zise ea şi îşi lăsă capul pe-o parte. Ştiu ce e
sarcasmul.
Şi repetă, cu un zâmbet prefăcut:
— Ştiu ce e sarcasmul!
„Părinte al Furtunii”, se gândi Kaladin, uitându-se în ochii ei
mici, plini de încântare. „Mi se pare de rău augur.”
— Ei, stai puţin, spuse. Înainte nu ţi s-a mai întâmplat niciodată
aşa ceva?
— Nu ştiu. Nu sunt în stare să-mi aduc aminte nimic din ce s-a
petrecut cu mai mult de un an în urmă, când te-am întâlnit.
— Serios?
— Nu e ciudat, zise ea, ridicând din umerii translucizi.
Majoritatea sprenilor nu-şi amintesc lucrurile petrecute cu mai

359
multă vreme în urmă, adăugă, apoi şovăi. Nu ştiu de ce ştiu asta.
— Ei, poate că totul e normal. Poate-ai mai trecut prin aşa ceva,
dar pur şi simplu ai uitat.
— Asta nu mă linişteşte prea tare. Nu-mi place ideea.
— Dar nu te-mpiedică moartea şi minciuna să te simţi în largul
tău?
— Ba da. Dar, dacă mi-aş pierde aceste amintiri…
Privi în gol, iar Kaladin, urmărindu-i mişcările, zări doi spreni
care săgetau văzduhul, duşi de o pală de vânt, nepăsători şi liberi.
— Ţi-e frică să mergi înainte, spuse el, dar te îngrozeşte gândul c-
ai putea redeveni ceea ce ai fost.
Ea dădu din cap.
— Ştiu ce simţi, adăugă Kaladin. Vino. Trebuie să mănânc, iar
după masă vreau să fac rost de câteva lucruri.

360
 15
CAPCANA

„Nu aprobi căutările mele. Înţeleg asta, atât cât e cu putinţă să

înţelegi pe cineva ale cărui păreri sunt atât de diferite de ale tale.”

La patru ore după atacul demonului spărturilor, Adolin încă mai

supraveghea curăţarea locului. În timpul luptei, creatura distrusese
podul care ducea către taberele de război. Din fericire, câţiva soldaţi
rămăseseră pe partea cealaltă şi plecaseră s-aducă o echipă de
podari.
Adolin mergea printre oşteni, adunând rapoarte, în vreme ce
soarele după-amiezii târzii cobora încet către orizont. Aerul avea
miros stătut, de mucegai. Mirosul sângelui de carapace-mare. Iar
animalul zăcea exact acolo unde căzuse, cu pieptul despicat. Câţiva
soldaţi îi desprindeau carapacea, înconjuraţi de cremlingii care
veniseră să se ospăteze cu leşul. În stânga lui Adolin zăceau, în
şiruri lungi, o mulţime de oameni, întinşi pe suprafaţa colţuroasă a
platoului, cu mantii sau cămăşi în chip de perne. Erau îngrijiţi de
chirurgii din oastea lui Dalinar. Adolin îşi binecuvântă tatăl fiindcă
îi lua cu el pretutindeni, chiar şi în expediţii de rutină, cum fusese
aceea.
Îşi continuă drumul, încă purtând Cristalarmura. Soldaţii s-ar fi
putut întoarce în tabere pe un alt drum – în partea cealaltă mai
exista un pod, care ducea mai departe, pe Câmpiile Sfărâmate. Ar fi
putut merge spre est, întorcându-se pe un drum ocolit. Însă – spre
361
marea supărare a lui Sadeas – Dalinar hotărâse c-aveau s-aştepte şi
să-ngrijească răniţii, odihnindu-se în cele câteva ore necesare pentru
sosirea unui pod portabil.
Adolin aruncă o privire către cortul care răsuna de râsete. Fixate
în furcile aurite aflate în vârfurile unor stâlpi, mai multe rubine
mari străluceau cu putere. Erau fabriale care dădeau căldură, fără să
fi fost nevoie de vreun foc. El unul nu înţelegea cum lucrau
fabrialele, deşi cele mai spectaculoase aveau nevoie pentru asta de
nestemate mari.
Ceilalţi ochi-luminoşi îşi savurau din nou momentele de răgaz în
vreme ce el muncea. Dar de data asta n-avea importanţă. N-ar fi
putut să se distreze după un asemenea dezastru. Şi fusese într-
adevăr un dezastru. Un ofiţer ochi-luminoşi de rang mic se apropie,
aducând lista completă a pierderilor. Soţia lui o citi, apoi îi lăsară
foaia de hârtie şi se retraseră.
Muriseră aproape cincizeci de oameni, iar răniţii erau de două ori
mai numeroşi. Adolin îi cunoscuse pe foarte mulţi. Când i se
adusese la cunoştinţă prima estimare a numărului victimelor, regele
scosese de pe listă morţii, spunând că aveau să fie răsplătiţi pentru
curajul lor, primind câte un loc printre Forţele Heraldice din ceruri.
Părea să-i convină să dea uitării faptul că, dacă n-ar fi fost Dalinar,
s-ar fi numărat el însuşi prin cei care-şi găsiseră sfârşitul.
Adolin îşi căută tatăl din priviri; Dalinar stătea pe marginea
platoului, uitându-se din nou către est. Ce voia să descopere acolo?
Nu era pentru prima oară când Adolin îl vedea făcând ceva atât de
remarcabil, dar atunci fusese deosebit de spectaculos. Stătuse sub
uriaşul demon al spărturilor, împiedicându-l să-i ucidă nepotul, cu

362
Armura strălucind. Imaginea i se întipărise lui Adolin în memorie.
Ceilalţi ochi-luminoşi se apropiau acum de el cu mai multă
băgare de seamă şi, în ultimele câteva ore, Adolin nu-i mai auzise
nici măcar pe oamenii lui Sadeas vorbind despre slăbiciunea lui.
Dar se temea că n-avea să dureze. Dalinar se purta eroic, dar numai
din când în când. În săptămânile următoare, ceilalţi aveau să
înceapă să-l vorbească iarăşi de rău, spunând cât de rar asalta
platouri şi cum îşi pierdea curajul.
Adolin îşi dădu seama că-şi dorea mai mult. În ziua aceea, când
sărise în ajutorul lui Elhokar, tatăl lui acţionase aşa cum se povestea
că o făcuse în tinereţe. Adolin îl voia pe omul acela înapoi. Regatul
avea nevoie de el.
Oftă şi se întoarse în direcţia opusă. Trebuia să-i dea regelui
raportul definitiv asupra pierderilor. Probabil că pentru asta avea să
fie luat în râs, dar, în timp ce aştepta să şi-l prezinte, ar fi putut s-
audă tot ce spunea Sadeas. Continua să aibă impresia că, în privinţa
lui, îi scăpa ceva. Ceva pe care tatăl său putea să-l vadă, însă el nu
era în stare.
Aşa că se oţeli, pregătindu-se să facă faţă înţepăturilor
răutăcioase, şi se îndreptă spre cort.
●
Ţinându-şi mâinile în care mai purta mănuşile Armurii încleştate
la spate, Dalinar se uita spre est. Acolo, undeva, în centrul
Câmpiilor Sfărâmate, îşi aveau parshendii tabăra principală.
Aflat în război de aproape şase ani, Alethkarul se angajase într-
un asediu îndelungat. Un asediu a cărui strategie fusese propusă de
el însuşi – atacul poziţiei fortificate a parshendilor ar fi însemnat să-

363
şi facă tabăra pe Câmpiile Sfărâmate, înfruntând marile furtuni şi
bazându-se pe un mare număr de poduri fragile. O singură luptă
pierdută, şi alethii s-ar fi trezit prinşi în cursă şi încercuiţi, neavând
cum să se întoarcă la propriile fortificaţii.
Însă Câmpiile puteau fi şi o capcană pentru parshendi. Marginile
dinspre est şi sud ale platourilor erau de netrecut – stihiile le
măcinaseră atât de tare, încât unele nu prea mai erau decât nişte
vârfuri ascuţite, şi parshendii n-aveau cum să sară peste golurile
dintre ele. Câmpiile erau mărginite de munţi, iar în spaţiul care-i
despărţea de ei hălăduiau haite de demoni ai spărturilor, imenşi şi
periculoşi.
Cu armata alethi blocându-i dinspre vest şi nord – şi având,
pentru orice eventualitate, iscoade în sud şi est – parshendii nu
puteau scăpa. Dalinar susţinuse că aveau să rămână fără provizii. Şi
ar fi trebuit fie să se lase văzuţi şi să-ncerce să scape de pe Câmpii,
fie să atace tabăra fortificată a alethilor.
Planul fusese excelent. Numai că Dalinar nu prevăzuse apariţia
inimilor-nestemată.
Se întoarse cu spatele la prăpastie şi traversă platoul. Murea de
nerăbdare să-şi vadă oamenii, dar trebuia să-şi arate încrederea în
Adolin. Tânărul deţinea comanda şi avea să se descurce bine. De
fapt, se pare că-i dădea deja lui Elhokar rapoartele definitive.
Dalinar zâmbi, cu ochii la fiul său. Adolin era mai scund decât el
şi avea părul blond amestecat cu negru. Moştenise partea blondă de
la mama lui, sau cel puţin lui Dalinar aşa i se spusese. El însuşi nu-şi
mai amintea nimic despre ea. Îl făcuseră s-o uite, iar în locul ei
rămăseseră goluri bizare şi zone ceţoase. Putea să-şi amintească cu

364
exactitate o scenă, cu toţi ceilalţi clari, bine conturaţi, însă ea era o
pată. Îi uitase până şi numele. Când îl rosteau alţii, îi aluneca din
minte, ca o bucată de unt de pe un cuţit prea fierbinte.
Îl lăsă pe Adolin să-şi dea raportul şi se îndreptă spre leşul
demonului spărturilor. Zăcea căzut pe-o parte, cu gura deschisă şi
ochii străpunşi. N-avea limbă, doar dinţii stranii ai unei carapace-
mari, cu o bizară şi complicată reţea de fălci. Cu mai mulţi dinţi ca
nişte plăci, pentru strivirea şi distrugerea carapacelor, şi cu alţii mai
mărunţi, pentru a sfâşia carnea sau pentru a o trimite în jos pe
gâtlej. În apropiere se deschiseseră muguri-de-stâncă, cu lujerii
întinzându-li-se ca să-i soarbă sângele. Între om şi animalul vânat
exista o legătură şi, după uciderea unei creaturi atât de măreţe
precum demonul, Dalinar se simţea întotdeauna cuprins de o
melancolie stranie.
Cele mai multe inimi-nestemată erau culese cu totul altfel decât
cea din ziua aceea. Într-un anumit moment al bizarului lor ciclu de
viaţă, demonii spărturilor se străduiau s-ajungă în vestul Câmpiilor
Sfărâmate, unde platourile erau mai late. Se urcau deasupra şi-şi
formau o pupă de piatră, rămânând în aşteptarea unei mari furtuni.
În tot acest timp, erau vulnerabili. Nu trebuia decât s-ajungi pe
platoul unde aşteptau, să spargi pupa cu ciocane de lemn sau cu o
Cristalsabie şi apoi să tai inima-nestemată. O muncă uşoară, care-ţi
aducea o avere. Şi animalele apăreau frecvent, adesea de mai multe
ori în aceeaşi săptămână, atâta timp când vremea nu se răcea prea
tare.
Dalinar se uită la leşul voluminos. Spreni mărunţi şi aproape
invizibili pluteau în jur, dispărând în aer. Semănau cu nişte limbi de

365
fum înălţate dintr-o lumânare abia stinsă. Nimeni nu ştia ce soi de
spreni erau; nu-i vedeai decât în jurul carapacelor-mari proaspăt
ucise.
Clătină din cap. Inimile-nestemată schimbaseră felul în care era
purtat războiul. Şi parshendii le voiau, îndeajuns de mult ca să se
extindă. Avea rost să lupţi cu ei pentru marile carapace, fiindcă,
spre deosebire de alethi, nu-şi puteau înlocui soldaţii căzuţi. Aşa că
lupta pentru dobândirea carapacelor-mari nu numai că era
profitabilă, dar reprezenta şi o tactică foarte bună de extindere a
asediului.
Fiindcă se apropia înserarea, Dalinar putea să vadă lumini
licărind pe întinderea câmpiilor. Luminile turnurilor în care se
stătea de veghe, în căutarea unor demoni ai spărturilor care se
pregăteau să devină pupe. Stăteau de pază şi noaptea, cu toate că
demonii spărturilor apăreau rareori după lăsarea serii. Cercetaşii
foloseau prăjini pentru a sări peste spărturi, ajungând foarte uşor de
pe un platou pe altul fără poduri. Odată ce vedeau un demon şi
dădeau alarma, totul devenea o cursă – alethi contra parshendi.
Pune stăpânire pe un platou şi păstrează-l destul de mult ca să iei
inima-nestemată, atacă duşmanul dacă a ajuns acolo înaintea ta.
Toţi înalţii prinţi voiau inimile-nestemată. Plata şi hrana
soldaţilor erau costisitoare, însă o singură inimă-nestemată acoperea
toate cheltuielile pe mai multe luni. În plus, cu cât gemele folosite
de Animmozi erau mai mari, cu atât era mai puţin probabil ca
acestea să se sfărâme. Marile inimi-nestemată aveau un potenţial
aproape nelimitat. Aşa că înalţii prinţi se luau la întrecere. Primul
care ajungea lângă pupă se lupta cu parshendii pentru inima-

366
nestemată.
Ar fi putut face cu schimbul, dar aşa ceva nu se potrivea cu
modul de viaţă alethi. Pentru ei, competiţia era dogmă. După cum
spuneau învăţăturile vorinismului, cei mai buni luptători aveau
privilegiul sacru de a li se alătura după moarte Heralzilor şi de a
lupta pentru recucerirea Palatelor Împăcării de la Pustiitori. Înalţii
Prinţi erau aliaţi şi rivali deopotrivă. Să renunţi la o inimă-
nestemată în favoarea altcuiva… ei bine, asta părea o greşeală. Era
de preferat o competiţie. Prin urmare, ceea ce fusese război se
preschimbase în sport. Un sport letal – dar astea erau cele mai bune.
Dalinar plecă de lângă demonul căzut. Înţelegea fiecare pas al
transformării petrecute în ultimii şase ani. Ba chiar îi şi grăbise pe
unii dintre ei. Şi abia acum îşi făcea griji cu adevărat. Izbuteau să
împuţineze tot mai mult forţele parshendilor, dar aproape că-şi
dăduseră uitării ţelul iniţial, răzbunarea morţii lui Gavilar. Alethii
trândăveau, se jucau şi apoi stăteau degeaba.
Chiar dacă uciseseră o mulţime de parshendi – un sfert din câţi se
presupunea că fuseseră la început – totul se prelungea pur şi simplu
prea mult. Asediul dura de şase ani şi ar fi putut, cu uşurinţă, să
mai dureze încă şase. Asta îl neliniştea. Era clar că parshendii se
aşteptaseră să fie asediaţi acolo. Îşi pregătiseră depozite cu provizii
şi erau gata să-şi mute întreaga populaţie pe Câmpiile Sfărâmate,
unde puteau folosi toate acele sute de spărturi şi platouri uitate de
Heralzi ca pe nişte şanţuri de apărare şi fortificaţii.
Elhokar trimisese soli, cerând să i se spună de ce îi uciseseră
parshendii tatăl. Ei nu-i dăduseră niciodată vreun răspuns.
Recunoscuseră că erau autorii asasinatului, dar nu oferiseră nicio

367
explicaţie. Şi, în ultima vreme, Dalinar părea să fie singurul care-şi
mai punea întrebarea asta.
Dalinar se uită într-o parte: însoţitorii lui Elhokar se retrăseseră în
cort, unde savurau vinul şi răcoritoarele. Cu o deschidere laterală
imensă, cortul era vopsit în violet şi galben, iar adierea blândă a
vântului îi unduia pânza. Furtunoveghetorii spuneau că în noaptea
aceea era puţin probabil să mai vină încă o mare furtună. Dea
Atotputernicul să fie armata întoarsă înapoi, în tabără, dacă avea să
se dezlănţuie într-adevăr!
Marile furtuni. Viziuni.
„Uneşte-i…”
Oare credea într-adevăr în ceea ce văzuse? Chiar era convins că îi
vorbise Atotputernicul însuşi? Lui, lui Dalinar Kholin, Ghimpele
Negru, un războinic înspăimântător?
„Uneşte-i…”
Din cort ieşi Sadeas, înaintând în noapte. Îşi scosese coiful,
lăsându-şi la vedere părul negru şi des care i se revărsa în bucle pe
umeri. Arăta impozant în armură; cu siguranţă mult mai bine decât
dacă ar fi purtat unul dintre costumele ridicole din dantelă şi
mătase care erau acum la modă.
Întâlni privirea lui Dalinar şi dădu scurt din cap. „Rolul meu s-a
încheiat”, spunea gestul. Se mai plimbă o vreme, apoi intră iar în
cort.
Da. Sadeas îi amintise de ce fusese invitat Vamah la vânătoare.
Dalinar trebuia să-l caute. Se îndreptă spre cort. Adolin şi Renarin
stăteau la pândă, în apropierea regelui. Oare flăcăul îşi dăduse
raportul? Adolin părea să încerce – iarăşi – să tragă cu urechea la

368
discuţia dintre Sadeas şi Elhokar. Iar Dalinar ştia că în privinţa asta
trebuia făcut ceva; poate că rivalitatea personală dintre băiat şi
Sadeas o fi fost de înţeles, dar era dăunătoare.
Sadeas stătea de vorbă cu regele. Dalinar încercă s-ajungă la
Vamah – celălalt înalt prinţ se afla în partea din spate a cortului –
dar Elhokar îl întrerupse.
— Dalinar, vino aici, zise el. Sadeas îmi spune că el a dobândit
trei inimi-nestemată numai în ultimele câteva săptămâni!
— Le-a dobândit, într-adevăr, spuse Dalinar, apropiindu-se.
— Tu câte-ai dobândit?
— Cu tot cu cea de astăzi?
— Nu, răspunse regele. Înainte de asta.
— Niciuna, Maiestate, recunoscu Dalinar.
— Podurile lui Sadeas explică totul, spuse Elhokar. Dau rezultate
mai bune decât ale tale.
— Poate că n-oi fi câştigat nimic în ultimele săptămâni, ripostă
Dalinar băţos, dar armata mea a câştigat în trecut destule bătălii.
„Şi, dinspre partea mea, toate inimile-nestemată se pot duce-n
focul Iadului!”
— Poate, zise Elhokar, dar ce-ai făcut în ultima vreme?
— Am fost ocupat cu alte lucruri importante.
Sadeas ridică o sprânceană.
— Mai importante decât războiul? Mai importante decât
răzbunarea? E cu putinţă? Sau îţi cauţi pur şi simplu scuze?
Dalinar îi azvârli celuilalt înalt prinţ o privire plină de
subînţelesuri. Sadeas se mulţumi să ridice din umeri. Erau aliaţi, dar
nu erau prieteni. Nu mai erau.

369
 — Ar trebui să foloseşti poduri ca ale lui, spuse Elhokar.
— Maiestate, podurile lui irosesc multe vieţi, răspunse Dalinar.
— Dar sunt şi foarte rapide, spuse calm Sadeas. E o prostie să te
bazezi pe poduri cu roţi, Dalinar. Pe suprafaţa acestor platouri sunt
greoaie şi lente.
— Legile Războinicilor spun că un general nu-i poate cere
nimănui lucruri pe care nu le-ar face el însuşi. Aşa că spune-mi,
Sadeas, tu ai alerga în faţa podurilor pe care le foloseşti?
— Eu nu mănânc nici terci de ovăz, răspunse sec Sadeas, şi nici
nu sap şanţuri.
— Dar ai putea, dacă ar fi necesar, ripostă Dalinar. Podurile sunt
altfel. Părinte al Furtunii, nu-i laşi nici măcar să folosească armuri şi
scuturi! Tu ai intra în luptă fără armura ta?
— Podarii au un rol foarte important, se răsti Sadeas. Abat
atenţia parshendilor, care-şi ţintesc săgeţile spre ei, nu spre oşteni.
La început le-am dat scuturi. Şi ştii ce s-a-ntâmplat? Parshendii nu
le-au dat nicio atenţie şi şi-au trimis rafalele de săgeţi spre soldaţii
mei şi spre cai. Am descoperit că, dublând numărul podurilor la
fiecare alergare şi având grijă ca ei să fie foarte uşori – fără armuri şi
scuturi care să-i îngreuneze –, podarii fac treabă mult mai bună.
Înţelegi, Dalinar? Pe parshendi îi atrag prea mult podarii fără
apărare ca să mai tragă în altcineva! Da, pierd câteva echipe de
podari la fiecare atac, dar rareori sunt atât de mulţi încât lucrul ăsta
să ne ţină în loc. Parshendii continuă pur şi simplu să tragă în ei –
presupun că, dintr-un motiv oarecare, îşi închipuie că uciderea
podarilor ne face rău. Ca şi cum un om neînarmat, care cară un pod,
ar avea pentru oaste o valoare tot atât de mare ca un cavaler călare,

370
purtând Armură.
Sadeas clătină din cap, amuzat de idee.
Dalinar se încruntă. „Frate, trebuie să găseşti cele mai importante
cuvinte pe care le poate rosti un bărbat…”, scrisese Gavilar. Era un
citat din textul antic intitulat Calea regilor. El ar fi dezaprobat cu tărie
ceea ce sugera Sadeas.
— Oricum, continuă acesta, nu poţi susţine că metoda mea n-a
fost eficientă, asta e clar.
— Uneori, zise Dalinar, trofeul nu merită preţul plătit. Căile prin
care ajungem la victorie sunt uneori tot atât de importante ca
victoria însăşi.
Sadeas îl privi, nevenindu-i să creadă ce auzise. Până şi Adolin şi
Renarin – care veniseră mai aproape – păreau şocaţi de spusele lui.
Atitudinea aceea contrazicea spiritul alethi.
Cu viziunile care i se învârtejeau în ultima vreme prin minte,
alături de cuvintele din acea carte, Dalinar nu prea se simţea în
spiritul alethi.
— Trofeul merită orice preţ, Luminlord Dalinar, sublinie Sadeas.
Ca să câştigi concursul, merită să faci orice efort şi orice cheltuială.
— Ăsta e un război, zise Dalinar. Nu e o întrecere.
— Totul e o întrecere, îl contrazise Sadeas, fluturându-şi mâna.
Orice înţelegere încheiată între doi oameni e o întrecere pe care unul
o câştigă şi celălalt o pierde. Iar unii pierd într-un mod cu adevărat
spectaculos.
— Tatăl meu e unul dintre cei mai faimoşi luptători din Alethkar!
interveni Adolin, pe un ton răstit.
Regele îl privi ridicându-şi o sprânceană, dar nu se amestecă în

371
discuţie.
— Ai văzut ce-a făcut adineauri, în timp ce tu, Sadeas, stăteai
ascuns în cort, cu arcul tău. Tata a oprit demonul. Eşti un la…
— Adolin! îl mustră Dalinar.
Lucrurile merseseră prea departe.
— Stăpâneşte-te.
Tânărul îşi încleştă fălcile, cu mâna întinsă într-o parte, ca şi cum
ar fi fost nerăbdător să-şi cheme sabia. Renarin făcu un pas înainte
şi îi puse mâna pe braţ cu blândeţe. El se dădu înapoi, fără tragere
de inimă.
Sadeas se întoarse spre Dalinar, cu zâmbetul unui atotcunoscător.
— Un fiu care abia se poate controla şi unul care nu-i bun de
nimic. Asta laşi lumii moştenire, bătrânul meu prieten?
— Eu sunt mândru de amândoi, Sadeas, orice ai crede.
— Pe cel năvalnic pot să-l înţeleg, continuă Sadeas. Şi tu ai fost
cândva la fel de violent. Dar celălalt? Ai văzut cum a alergat azi pe
câmpul de luptă. Nici măcar nu şi-a amintit să-şi scoată sabia sau
arcul! E un neisprăvit!
Renarin roşi şi-şi lăsă ochii în jos. Adolin îşi ridică dintr-odată
capul. Mâna i se întinse din nou într-o parte şi făcu un pas către
Sadeas.
— Adolin! spuse Dalinar. De asta mă ocup eu!
Tânărul se uită la el, cu ochii albaştri plini de furie, dar nu-şi
chemă Sabia.
Dalinar îşi îndreptă atenţia spre Sadeas, vorbindu-i foarte calm şi
apăsat:
— Sadeas, sunt sigur că adineauri nu te-am auzit spunând

372
deschis, în faţa regelui, că fiul meu e un neisprăvit. Sunt sigur că nu
puteai spune asta, fiindcă o astfel de insultă m-ar fi obligat să-mi
chem Sabia şi să-ţi vreau sângele. Să fac praf Pactul Răzbunării. Să-i
pun pe doi dintre cei mai importanţi aliaţi ai regelui să se omoare
unul pe altul. Sunt sigur că nu puteai fi atât de nesăbuit. Sunt sigur
că n-am auzit bine.
Totul încremeni. Sadeas ezită. Nu dădu înapoi; susţinu privirea
lui Dalinar. Dar şovăi.
— Probabil, spuse el cu glas scăzut, că nu mi-ai auzit bine
cuvintele. Nu ţi-aş insulta fiul. N-ar fi înţelept din partea mea.
În timp ce se fixau cu privirea, între ei se stabili o înţelegere, iar
Dalinar dădu din cap. Sadeas făcu acelaşi lucru – un gest scurt. N-
aveau de gând să lase ura pe care şi-o purtau să devină un pericol
pentru rege. Înţepăturile răutăcioase erau una, iar ofensele care
duceau la duel – cu totul altceva. Nu puteau risca să ajungă la asta.
— Bun, spuse Elhokar.
Le îngăduia înalţilor săi prinţi să se certe şi să se lupte pentru o
poziţie privilegiată şi pentru influenţă. Considera că erau, cu toţii,
destul de puternici pentru asta şi se înşela de foarte puţine ori; era
metoda obişnuită de guvernare. Iar Dalinar îşi dădea seama c-o
aproba din ce în ce mai puţin.
„Uneşte-i…”
— Cred că putem trece mai departe, continuă Elhokar.
Adolin părea nemulţumit, de parcă ar fi sperat într-adevăr că
Dalinar avea să-şi cheme Sabia ca să-l înfrunte pe Sadeas. Şi lui
Dalinar îi fierbea sângele, Fiorul luptei îl ispitea, dar îl izgoni. Nu.
Nu acolo. Nu atunci. Nu atâta timp cât Elhokar avea nevoie de ei.

373
 — Ar fi cu putinţă, Maiestate, zise Sadeas. Deşi mă îndoiesc că
această discuţie dintre mine şi Dalinar se poate încheia vreodată.
Cel puţin nu înainte de a învăţa să se poarte din nou ca un bărbat.
— Am spus că e de-ajuns, Sadeas, repetă Elhokar.
— De-ajuns, spui? interveni o nouă voce. Cred c-un singur
cuvânt de-al lui Sadeas e „de-ajuns” pentru toată lumea.
Cuget îşi făcu loc prin grupul de curteni, cu un pocal de vin într-
o mână şi cu sabia de argint la şold.
— Cuget! exclamă regele. Când ai ajuns aici?
— Am ajuns grupul din urmă chiar înainte de luptă, Maiestate,
răspunse Cuget cu o plecăciune. Voiam să-ţi vorbesc, dar demonul
ăla a ajuns la tine înaintea mea. Am auzit că aţi purtat o discuţie
ceva mai aprinsă.
— Atunci înseamnă c-ai sosit acum câteva ore! Ce-ai făcut în tot
timpul ăsta? Cum de nu te-am zărit?
— Am fost nevoit să mă ocup de… nişte lucruri, răspunse Cuget.
Dar n-am putut să lipsesc de la locul vânătorii. N-am vrut să-mi
simţi lipsa.
— Până acum m-am descurcat bine.
— Totuşi, erai tot fără cuget, sublinie Cuget.
Dalinar îl studie pe omul în negru. Nu ştia ce se creadă despre el.
Era inteligent. Dar îşi dezvăluia totuşi cu prea multă libertate
gândurile, aşa cum o demonstrase mai devreme, cu Renarin. Acel
Mucalit avea un aer straniu, căruia Dalinar nu izbutea să-i găsească
locul potrivit.
— Luminlord Sadeas, continuă Cuget, sorbind din vin. Îmi pare
cumplit de rău că te văd aici.

374
 — Credeam că eşti încântat, răspunse sec Sadeas. S-ar părea că-ţi
ofer întotdeauna un prilej excelent de distracţie.
— Din nefericire, e adevărat, răspunse Cuget.
— Din nefericire?
— Da. Vezi tu, Sadeas, cu tine totul e prea simplu. Un servitor
tinerel, needucat, sărac cu duhul şi mahmur te-ar putea lua în râs cu
uşurinţă. Aşa că nu sunt deloc nevoit să mă străduiesc şi însăşi
natura ta îşi bate joc de bătaia mea de joc. Şi aşa se face că prostia ta
absolută lasă impresia că eu nu-s bun de nimic.
— Elhokar, serios vorbind, zise Sadeas, chiar trebuie să
suportăm… creatura asta?
— Mie-mi place, zise zâmbind regele. Mă face să râd.
— Pe cheltuiala celor care-ţi sunt loiali.
— Cheltuială? îl întrerupse Cuget. Nu te-am văzut niciodată
socotindu-ţi sferele ca să mă plăteşti. Însă te rog să nu te oferi acum.
Nu-ţi pot lua banii, când ştiu cât de mulţi mai trebuie să dai ca să
capeţi ceea ce vrei.
Sadeas roşi, dar izbuti să se stăpânească.
— O glumă cu târfe, Cuget? Numai de-atât eşti în stare?
Cuget ridică din umeri.
— Eu, Luminlord Sadeas, atrag atenţia asupra adevărului, ori de
câte ori îl descopăr. Fiecare om are un rol. Al meu e să-mpart insulte
la un pahar. Iar al tău, să-mparţi bani în lupanar.
Sadeas înlemni, apoi se împurpură la faţă.
— Eşti tâmpit.
— Dacă e tâmpit Cugetul, atunci omul a ajuns într-o stare jalnică.
O să-ţi dau o şansă, Sadeas. Dacă poţi să-mi spui ceva în care să nu

375
găsesc nimic ridicol, te las în pace tot restul săptămânii.
— Păi, mă gândesc că nu e greu deloc.
— Şi totuşi ai dat greş, zise oftând Cuget. Pentru c-ai spus „mă
gândesc” şi nu-mi pot imagina nimic mai ridicol decât ideea că tu ai
fi în stare de aşa ceva. Şi tu, tinere Prinţ Renarin? Tatăl tău vrea să te
las şi pe tine în pace. Tu eşti în stare să spui ceva care nu e ridicol?
Toate capetele se întoarseră spre Renarin, care stătea chiar în
spatele fratelui său. El şovăi şi făcu ochii mari văzând că i se dădea
atâta atenţie. Dalinar se crispă.
— Ceva care nu e ridicol, zise tânărul, rostind cuvintele pe
îndelete.
Cuget râse.
— Da, cred că asta mă mulţumeşte. Foarte ingenios. Dacă
Luminlordul Sadeas îşi pierde până la urmă cumpătul şi mă ucide,
ai putea fi Mucalitul Regelui în locul meu. S-ar părea că ai mintea
potrivită pentru aşa ceva.
Renarin se simţi cuprins de mândrie, ceea ce păru să-l supere încă
şi mai tare pe Sadeas. Dalinar îi aruncă o privire; mâna înaltului
prinţ se dusese către sabie. Nu era o Cristalsabie, fiindcă nu avea
una. Dar purta o sabie de-a ochi-luminoşilor. Una cât se poate de
periculoasă; Dalinar luptase alături de el în multe rânduri, ştiind că
era un spadasin excelent.
Cuget făcu un pas înainte.
— Ei, ce zici, Sadeas? îl întrebă cu glas scăzut. Îi faci Alethkarului
o favoare, scăpându-l de noi amândoi?
Pe Mucalitul Regelui puteai să-l omori fără să-ncalci nicio lege.
Dar făcând-o, Sadeas şi-ar fi pierdut titlul şi pământurile. Mulţi erau

376
de părere că nu merita s-o faci în văzul tuturor. Însă, dacă puteai să-
l asasinezi fără să afle nimeni cine-i luase viaţa, era cu totul altceva.
Sadeas îşi luă mâna de pe mânerul sabiei, apoi dădu scurt din
cap către rege şi se îndepărtă cu paşi mari.
— Cuget, zise Elhokar, Sadeas se bucură de favorurile mele. Nu e
cazul să-l chinuieşti astfel.
— Nu sunt de acord, îl contrazise Cuget. Favorurile regelui pot fi
un chin destul de mare pentru mai toţi oamenii, dar nu şi pentru el.
Regele oftă şi se uită la Dalinar.
— Ar trebui să mă duc să-l împac pe Sadeas. Însă voiam totuşi să
te-ntreb ceva. Ai făcut cercetările pe care te-am rugat să le faci?
Dalinar clătină din cap.
— M-am ocupat de nevoile armatei. Dar aş putea să le fac acum,
Maiestate.
Regele încuviinţă dând din cap, apoi se grăbi să plece după
Sadeas.
— Despre ce e vorba, tată? întrebă Adolin. Despre oamenii pe
care-i crede spioni?
— Nu. E ceva nou. O să-ţi arăt în curând, răspunse Dalinar.
Şi se uită la Cuget. Cu ochii la Sadeas, bărbatul în negru îşi
pocnea, rând pe rând, încheieturile degetelor, părând pierdut în
gânduri. Văzu că Dalinar îl privea şi îi făcu cu ochiul, apoi se
îndepărtă.
— Omul ăsta-mi place, repetă Adolin.
— Aş putea fi convins să am aceeaşi părere, zise Dalinar,
frecându-şi bărbia. Apoi adăugă: Renarin, du-te să ceri un raport
despre răniţi. Adolin, tu vino cu mine. Trebuie să fac cercetările

377
despre care vorbea regele.
Cei doi tineri părură nedumeriţi, dar îi dădură ascultare. Dalinar
începu să traverseze platoul, către locul unde zăcea leşul
demonului.
„Ia să vedem, nepoate, ce ne-au adus de data asta temerile tale”,
se gândi.
●
Adolin răsuci în mână cureaua lungă din piele. Lată de aproape o
palmă şi groasă de un deget, avea un capăt zdrenţuit. Era chinga
şeii regelui, cea care trecea pe sub burta calului. Se rupsese brusc în
timpul luptei, aruncând jos şaua, cu călăreţ cu tot.
— Ce părere ai? întrebă Dalinar.
— Nu ştiu, răspunse Adolin. Nu pare chiar atât de uzată, dar
cred că e, altminteri n-ar fi pocnit, nu?
Dalinar luă chinga înapoi, părând dus pe gânduri. Soldaţii încă
nu se întorseseră cu echipa de podari, deşi cerul se întuneca.
— Tată, de ce-a vrut Elhokar să ne uităm la chinga asta? întrebă
Adolin. Vrea să pedepsim grăjdarii fiindcă nu s-au ocupat de şaua
lui aşa cum se cuvine? E…
Înţelegând brusc şovăielile tatălui său, Adolin tăcu.
— Regele crede c-a tăiat-o cineva, nu?
Dalinar dădu din cap, răsucind cureaua între degetele lui
înmănuşate, iar Adolin îşi dădu seama că se gândea la asta. O
chingă se putea uza atât de mult încât să se sfâşie, mai ales sub
greutatea unui bărbat în Cristalarmură. Se rupsese exact acolo unde
era prinsă de şa, într-un loc pe care grăjdarii l-ar fi putut trece lesne
cu vederea. Era cea mai logică explicaţie. Dar, dacă priveai lucrurile

378
dintr-un punct de vedere mai puţin raţional, ai fi putut crede că era
vorba de o mârşăvie.
— Tată, spuse Adolin, el e din ce în ce mai paranoic. Ştii că e.
Dalinar nu răspunse.
— I se pare că orice umbră e un asasin, continuă Adolin. Chingile
se rup. Nu-nseamnă c-a încercat cineva să-l omoare.
— Dacă regele îşi face griji, zise Dalinar, trebuie să facem
cercetări. Ruptura e mai netedă într-o parte, ca şi cum ar fi fost
despicată, ca să se sfâşie când ar fi fost întinsă.
Adolin se încruntă. Nu observase asta.
— Poate. Dar gândeşte-te, tată. De ce să-i fi tăiat cineva chinga? O
cădere de pe cal nu-i poate face niciun rău unui om în
Cristalarmură. Dac-a fost o încercare de asasinat, atunci a fost una
prostească.
— Dac-a fost o încercare de asasinat, chiar şi una prostească,
atunci trebuie să ne ocupăm de asta. S-a întâmplat sub
supravegherea noastră, iar calul lui a fost adus de unul dintre
grăjdarii noştri. Va trebui să facem cercetări.
Adolin gemu, scăpând astfel de o parte din frustrare.
— Ceilalţi deja şoptesc c-am devenit gărzi de corp şi animale de
casă ale regelui. Ce vor spune când vor afla că luăm în seamă toate
spaimele lui paranoice, oricât de lipsite de raţiune ar fi?
— Nu m-am sinchisit niciodată de ceea ce spun ei.
— Ne petrecem tot timpul ocupându-ne de lucruri de rutină, în
timp ce alţii câştigă avere şi glorie. Ieşim rar la asalt pe platouri,
fiindcă suntem ocupaţi cu rezolvarea unor probleme ca asta!
Trebuie să mergem la luptă dacă vrem să-l ajungem din urmă pe

379
Sadeas!
Dalinar se uită la el, încruntându-se din ce în ce mai tare, iar
Adolin îşi înghiţi următoarea răbufnire.
— Văd că nu mai vorbim despre chinga ruptă, zise Dalinar.
— Îmi… îmi pare rău. M-am repezit să-mi dau drumul la gură.
— Poate. Dar, pe de altă parte, poate c-ai spus ce trebuia s-aud.
Am observat că n-ai fost prea încântat mai înainte, când nu te-am
lăsat să-l provoci pe Sadeas.
— Ştiu că şi tu îl urăşti, tată.
— Nu ştii chiar atât de multe cum crezi, zise Dalinar. O să facem
ceva în privinţa asta peste câteva clipe. Deocamdată, pot să jur că…
această chingă arată într-adevăr ca şi cum ar fi fost tăiată. Probabil că
ne scapă ceva. Povestea asta ar putea face parte din ceva mai amplu,
care n-a mers cum se dorea.
Adolin şovăi. Părea mult prea complicat, dar dacă existau oameni
cărora să le placă să-şi complice peste măsură urzelile, atunci aceştia
erau ochi-luminioşii alethi.
— Crezi că e posibil să fi-ncercat ceva unul dintre înalţii prinţi?
— Este, răspunse Dalinar. Dar nu cred că vreunul dintre ei vrea
să-l omoare. Atâta timp cât domneşte el, pot purta războiul ăsta
după bunul lor plac, rotunjindu-şi pungile. Elhokar nu le cere nimic.
Le place să le fie el rege.
— Unii pot râvni tronul numai ca să iasă-n faţă.
— Adevărat. După ce ne-ntoarcem în tabără, vezi dacă în ultimul
timp s-a mai umflat vreunul în pene. Vezi dacă Roion mai e supărat
din cauza insultelor pe care i le-a aruncat Mucalitul la ospăţul de
săptămâna trecută şi pune-o pe Talata să se uite prin hârtiile

380
întocmite de Înaltul Prinţ Bethab când i-a oferit regelui dreptul de a-
i folosi chullii. Mai demult, în hârtii de felul ăsta a încercat să
strecoare formulări care l-ar fi ajutat să pretindă că are drept la
succesiune. De când a plecat mătuşa ta Navani, a prins curaj.
Adolin dădu din cap.
— Vezi dacă poţi reface, în sens invers, povestea acestei chingi,
continuă tatăl lui. Pune un curelar s-o cerceteze şi să-ţi spună ce
părere are despre ruptură. Întreabă-i pe grăjdari dac-au observat
ceva neobişnuit şi vezi dacă în ultima vreme a primit vreunul
neobişnuit de multe sfere, adăugă Dalinar, apoi şovăi. Şi dublează
numărul celor din garda regelui.
Adolin se întoarse s-arunce o privire spre cort. Sadeas tocmai
ieşea, agale. Tânărul îşi miji ochii.
— Crezi că…
— Nu, îl întrerupse Dalinar.
— Sadeas e alunecos ca un ţipar.
— Fiule, trebuie să scapi de ideile astea fixe în privinţa lui. Îl place
pe Elhokar, ceea ce nu se poate spune despre mulţi alţii. E unul
dintre puţinii oameni în care am încredere că l-ar putea apăra pe
rege.
— Eu, tată, pot să-ţi spun că n-aş face-o.
Dalinar amuţi pentru o clipă.
— Vino cu mine.
Îi întinse chinga ruptă şi se îndreptă spre cort.
— Vreau să-ţi arăt ceva în privinţa lui Sadeas.
Adolin îl urmă, resemnat. Trecură de cortul scăldat în lumină.
Înăuntru, bărbaţi cu ochi-întunecaţi le serveau curtenilor mâncare şi

381
băutură, în vreme ce femeile scriau mesaje şi relatări ale luptei.
Ochi-luminoşii discutau entuziasmaţi, complimentându-l pe rege
pentru curajul său cu o abundenţă de cuvinte. Bărbaţii purtau culori
întunecate, masculine: maro, albastru şi verde-închis, plus o nuanţă
închisă de cărămiziu.
Dalinar se apropie de Înaltul Prinţ Vamah, care stătea afară, în
mijlocul unui grup de ochi-luminoşi, cu toţii curteni de-ai săi. Era
îmbrăcat într-o haină maronie elegantă şi lungă, cu despicături prin
care i se vedea căptuşeala de mătase galbenă, lucioasă. Deşi la
modă, hainele nu erau nicidecum atât de ostentative încât să aibă
mătasea la suprafaţă. Lui Adolin îi plăceau.
Vamah era un bărbat chel, cu faţa rotundă. Puţinul păr care-i mai
rămăsese era tuns scurt şi stătea ridicat drept în sus, iar ochii îi erau
de un cenuşiu-deschis. Avea obiceiul să-şi mijească ochii, şi o făcu
imediat ce-i văzu pe Dalinar şi Adolin apropiindu-se.
„Despre ce-o fi vorba?” se întrebă Adolin.
— Luminlordul meu, îi spuse Dalinar lui Vamah. Am venit să m-
asigur că ţi s-a oferit tot confortul.
— M-aş simţi mult mai confortabil dacă ne-am afla pe drumul de
întoarcere.
Vamah se uită urât la soarele care apunea, parcă învinuindu-l de
vreo faptă nepermisă. De obicei nu era în toane atât de rele.
— Sunt sigur că oamenii mei aleargă cât pot de repede, zise
Dalinar.
— N-ar fi fost nici pe departe atât de târziu dacă nu ne-ai fi
încetinit atât de mult când am venit încoace, se plânse Vamah.
— Îmi place să fiu prudent, răspunse Dalinar. Şi, apropo de

382
prudenţă, chiar aveam de gând să-ţi vorbesc despre ceva anume.
Poţi discuta o clipă cu mine şi cu fiul meu, fără martori?
Vamah se încruntă, dar se lăsă condus la o oarecare distanţă de
curtenii lui. Adolin îi urmă pe ce doi bărbaţi mai vârstnici, din ce în
ce mai nedumerit.
— Animalul a fost mare, îi spuse Dalinar lui Vamah, arătând
către monstrul ucis. Cel mai mare pe care l-am văzut vreodată.
— Aşa cred.
— Am auzit că ai fost victorios la ultimele atacuri de platouri şi ai
ucis tu însuţi câţiva demoni ai spărturilor care se transformau în
pupe. Trebuie să te felicit.
Vamah ridică din umeri.
— Gemele câştigate de noi au fost mici. Nici pe departe cât
inima-nestemată dobândită azi de Elhokar.
— O inimă-nestemată mică e mai bună decât niciuna, spuse
politicos Dalinar. Am auzit că ai de gând să-ţi consolidezi zidurile
taberei tale de război.
— Hmm? Da. Vreau să umplu câteva goluri, să îmbunătăţesc
fortificaţiile.
— O să am grijă să-i spun Maiestăţii Sale că vrei să capeţi mai
mult timp pentru întrebuinţarea Animmozilor.
Vamah se-ntoarse spre el, încruntându-se.
— Animmozi?
— Pentru lemn de construcţie. Doar n-ai de gând să umpli
golurile fără să foloseşti schele de lemn? Aici, pe platourile astea
îndepărtate, e un adevărat noroc c-avem Animmozi care să ne ofere
materiale cum e lemnul, nu crezi?

383
 — Ăă, da, răspunse Vamah, posomorându-se mai tare.
Adolin îşi luă ochii de la el şi-şi privi tatăl. Discuţia avea un
subînţeles. Dalinar nu vorbea numai de lemnul pentru ziduri –
armatele tuturor înalţilor prinţi erau hrănite cu ajutorul
Animmozilor.
— Regele se dovedeşte foarte generos când e vorba de
întrebuinţarea Animmozilor, adăugă Dalinar. Nu crezi, Vamah?
— Am înţeles unde baţi, Dalinar, răspunse acesta sec. Nu e
nevoie să-mi vâri treaba asta sub nas ca să pricep.
— Eu, Luminlordul meu, n-am fost niciodată renumit pentru
subtilitate, zise Dalinar. Doar pentru eficienţă.
Se îndepărtă, fluturându-şi mâna ca să-i ceară lui Adolin să-l
urmeze. Tânărul îi dădu ascultare, privind peste umăr către celălalt
înalt prinţ.
— Se plânge în gura mare de preţurile pe care i le cere Elhokar
pentru întrebuinţarea Animmozilor, spuse încet Dalinar.
Era vorba de principala modalitate pe care Elhokar o folosea
pentru a le impune înalţilor săi prinţi plata unor dări. Regele însuşi
nu se lupta pentru inimi-nestemată şi nu le dobândea decât cu
ocazia vânătorilor. Aşa cum se cuvenea, se ferea să ia el însuşi parte
la război.
— Şi…? întrebă Adolin.
— Şi i-am amintit cât de mult se bizuie pe rege.
— Presupun că e important. Dar ce legătură are cu Sadeas?
Dalinar nu-i răspunse. Continuă să meargă de-a curmezişul
platoului şi se urcă pe buza spărturii. Adolin i se alătură şi rămase
în aşteptare. Câteva clipe mai târziu, cineva se apropie, venind din

384
spatele lor, în zăngănitul unei Cristalarmuri, şi Sadeas se urcă lângă
Dalinar. Adolin îl privi cu ochi mijiţi, iar Sadeas îşi ridică o
sprânceană, dar nu spuse nimic despre prezenţa tânărului.
— Dalinar, zise celălalt înalt prinţ, privind în depărtare, peste
întinderea platourilor.
— Sadeas.
Vocea lui Dalinar era stăpânită şi tăioasă.
— Ai vorbit cu Vamah?
— Da. Dar şi-a dat seama ce urmăresc.
— Bineînţeles că şi-a dat, zise Sadeas, în glasul căruia se simţea
un oarecare amuzament. Nici nu mă aşteptam la altceva.
— I-ai spus c-o să-i ceri mai mulţi bani pentru lemn?
Sadeas stăpânea cea mai mare pădure din ţinut.
— C-o să-i dublez preţul.
Adolin se uită peste umăr. Vamah îi urmărea pe toţi trei cu
privirea, cu o expresie mai înverşunată decât o mare furtună şi cu
furiospreni înălţându-se agitaţi de pe pământul dimprejur, ca nişte
bălţi mici de sânge bolborosind. Dalinar şi Sadeas îi trimiseseră,
împreună, un mesaj foarte clar. „Păi… probabil că de-asta l-au
invitat la vânătoare”, îşi dădu seama Adolin. „Ca să-l poată
manevra.”
— O să meargă? întrebă Dalinar.
— Sunt sigur că da, răspunse Sadeas. Vamah e un tip suficient de
înţelegător, când e îmboldit – o să-şi dea seama că e mai bine să-
ntrebuinţeze un Animmod decât să cheltuiască o avere ca să-şi
aducă lemn din Alethkar.
— Poate c-ar trebui să-i spunem regelui despre astfel de lucruri,

385
zise Dalinar aruncând o privire spre Elhokar, care stătea în cort, fără
să ştie ce se petrecea.
Sadeas oftă.
— Am încercat. Mintea lui nu e făcută pentru aşa ceva. Lasă
băiatul cu preocupările lui, Dalinar. Cu măreţul ideal al dreptăţii,
spre care se-ndreaptă călărind cu sabia scoasă împotriva duşmanilor
tatălui său.
— În ultima vreme pare preocupat nu atât de parshendi, cât de
asasinii care se-ascund în noapte, zise Dalinar. Paranoia băiatului
mă îngrijorează. Nu ştiu de unde i se trage.
Sadeas râse.
— Dalinar, vorbeşti serios?
— Eu vorbesc întotdeauna serios.
— Ştiu, ştiu. Dar îţi poţi da cu siguranţă seama de unde vine
paranoia băiatului.
— De la felul în care i-a fost ucis tatăl?
— De la felul în care-l tratează unchiul lui! O mie de străjeri?
Opriri pe fiecare platou, până se conving soldaţii că următorul loc e
„sigur”? Chiar aşa, Dalinar?
— Îmi place să fiu prudent.
— Unii ar spune că eşti paranoic.
— Legile Războinicilor…
— Legile Războinicilor sunt o adunătură de absurdităţi
idealizate, scrise de poeţi ca să descrie modul în care credeau ei c-ar
fi trebuit să meargă lucrurile, spuse Sadeas.
— Gavilar credea în ele.
— Şi uite cum a sfârşit.

386
 — Şi tu unde erai, Sadeas, când se lupta pentru viaţa lui?
Ochii celuilalt înalt prinţ se îngustară.
— Prin urmare, începem iar să despicăm firul în patru? Ca doi
foşti amanţi care se-ntâlnesc pe neaşteptate la un ospăţ?
Tatăl lui Adolin nu răspunse, iar el îşi puse din nou întrebări
legate de relaţia dintre Dalinar şi Sadeas. Înţepăturile răutăcioase pe
care şi le adresau erau sincere; şi era de ajuns să-i priveşti în ochii ca
să-ţi dai seama că se suportau cu greu unul pe altul.
Totuşi erau împreună acolo şi, după toate aparenţele, plănuiau şi
transformau în faptă manipularea unui alt înalt prinţ.
— O să-l apăr pe băiat în stilul meu. Tu apără-l într-al tău. Dar nu
mi te plânge de paranoia lui când tu te-ncăpăţânezi să-ţi porţi
uniforma şi-n pat, de teamă că parshendii s-ar putea hotărî pe
neaşteptate – fără nicio logică şi fără niciun precedent – să ne-atace
taberele. „Nu ştiu de unde i se trage” – într-adevăr!
— Să mergem, Adolin, zise Dalinar, întorcându-se, gata să plece.
Tânărul îl urmă.
— Dalinar, spuse Sadeas, din spatele lor.
Dalinar şovăi şi se uită în urmă.
— Ai aflat? întrebă Sadeas. De ce-a scris el ceea ce a scris?
Dalinar clătină din cap.
— Nici n-o să afli. E o căutare prostească, bătrâne prieten. Una
sfâşietoare. Ştiu ce ţi se-ntâmplă în timpul furtunilor. Din cauza
încordării nu-ţi mai poţi păstra şirul gândurilor.
Dalinar se întoarse din nou şi se îndepărtă. Adolin se grăbi să-l
ajungă. Despre ce fusese vorba în ultima parte? Ce scrisese „el”?
Bărbaţii nu scriau. Deschise gura să-ntrebe, dar îşi dădea seama în

387
ce stare se afla tatăl său. Nu era momentul potrivit să-l irite.
Merse alături de Dalinar până la o mică movilă stâncoasă de pe
platou. Se urcară în vârf şi se uitară de acolo la demonul căzut.
Oamenii lui Dalinar continuau să-i desprindă carnea şi carapacea.
Cei doi rămaseră nemişcaţi o vreme; Adolin avea o mulţime de
întrebări, dar nu ştia cum să le formuleze.
În cele din urmă, Dalinar începu să vorbească.
— Ţi-am spus care-au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit
din gura lui Gavilar?
— Nu. Mi-am pus întotdeauna întrebări despre noaptea aia.
— „Frate, în seara asta respectă Legile. În bătaia vântului se simte
ceva straniu.” Asta mi-a spus şi a fost ultimul lucru pe care mi l-a
zis înainte să începem sărbătoarea semnării pactului.
— N-am ştiut că unchiul Gavilar urma Legile.
— El a fost cel care mi le-a arătat pentru prima oară. Le-a găsit
printre relicvele vechiului Alethkar, când s-a făcut prima noastă
unire. A-nceput să le respecte cu puţin timp înainte de a muri,
continuă Dalinar, din ce în ce mai ezitant. Au fost nişte zile stranii,
fiule. Eu şi Jasnah nu mai ştiam ce să credem despre schimbările lui.
La un moment dat, eu unul consideram Legile o tâmpenie, mai ales
pe aceea care-i cerea unui ofiţer să se ferească de băuturile tari la
vreme de război. Mai ales pe aceea, adăugă coborându-şi şi mai
mult vocea. Când a fost ucis Gavilar, eram beat mort. Îmi aduc
aminte de nişte voci, încercau să mă trezească, dar eu eram prea
năucit de vin. S-ar fi cuvenit să-i fiu alături.
Se uită la Adolin.
— Nu pot să trăiesc în trecut. Ar fi o prostie. Mă-nvinovăţesc

388
pentru moartea lui Gavilar, dar acum nu se mai poate face nimic
pentru el.
Adolin dădu din cap.
— Fiule, sper că, dacă te pot face să respecţi mai multă vreme
Legile, o să-ţi dai seama – la fel ca mine – de importanţa lor. Sper să
n-ai nevoie de un exemplu atât de dramatic ca acela de care-am
avut eu parte. Oricum, trebuie să-nţelegi. Vorbeşti despre Sadeas,
vrei să te lupţi cu el, să te iei la-ntrecere cu el. Ştii care-a fost rolul lui
în noaptea morţii fratelui meu?
— El a fost ţinta falsă, răspunse Adolin.
Sadeas, Dalinar şi Gavilar fuseseră buni prieteni până la moartea
celui de-al treilea. Cuceriseră Alethkarul împreună.
— Da, răspunse Dalinar. Era cu regele când i-a auzit pe soldaţi
strigând că erau atacaţi de un Cristalpurtător. Ţinta falsă a fost
planul lui Sadeas – şi-a pus unul dintre veşmintele lui Gavilar şi a
fugit în locul lui. Asta se cheamă sinucidere. Să n-ai armură şi să
atragi un asasin Cristalpurtător pe urmele tale. Cred, cu toată
sinceritatea, c-a fost unul dintre cele mai curajoase gesturi pe care
am auzit să le fi făcut cineva vreodată.
— Dar a dat greş.
— Da. Şi o parte din mine nu-l poate ierta pentru asta. Ştiu că e
lipsit de logică, dar ar fi trebuit să fie acolo, alături de Gavilar. Aşa
cum ar fi trebuit să fiu şi eu. Niciunul dintre noi n-a izbutit să-şi
apere regele, şi nu ne putem ierta unul pe altul. A mai rămas un
singur lucru care continuă să ne unească. În ziua aceea am făcut un
jurământ. Să-l apărăm pe fiul lui Gavilar. Indiferent cât ne-ar costa
şi indiferent ce altceva ar interveni între noi, o să-l protejăm pe

389
Elhokar.
Aşa că de-asta mă aflu aici, pe Câmpiile Sfărâmate. Nu pentru
bogăţie şi nici pentru glorie. Nu-mi pasă de ele, nu îmi mai pasă.
Am venit pentru fratele pe care l-am iubit şi pentru nepotul care, la
rândul lui, îmi e drag. Şi, într-un fel, asta ne desparte pe mine şi pe
Sadeas, unindu-ne în acelaşi timp. Sadeas crede că omorând
parshendi îl apără cel mai bine pe Elhokar. Se aruncă în luptă cu
brutalitate, cu oamenii lui cu tot, ca să cucerească platouri. Şi cred că
o parte din el simte că, nefăcând acelaşi lucru, eu îmi încalc
jurământul. Dar nu aşa trebuie apărat regele. Are nevoie de un tron
stabil şi de aliaţi care să-l susţină, nu de înalţi Prinţi care se
ciorovăiesc. Făcând din Alethkar o ţară puternică îl apărăm mai
bine decât ucigându-ne duşmanii. Asta a fost munca de-o viaţă a lui
Gavilar, unirea înalţilor prinţi…
Vocea i se frânse. Adolin aşteptă să continue, dar nu mai urmă
nimic.
— Acest Sadeas… spuse, în cele din urmă, Adolin. Mă…
surprinde să te-aud spunând că e curajos.
— Chiar este. Curajos şi viclean. Uneori greşesc, mă las înşelat de
îmbrăcămintea şi de purtările lui extravagante şi îl subestimez. Dar
în el se ascunde un om bun, fiule. Nu e duşmanul nostru. Poate că,
uneori, ne purtăm amândoi ca şi cum am fi înguşti la minte. Dar se
străduieşte să-l apere pe Elhokar, aşa că te rog să-l respecţi.
Ce răspuns s-ar fi putut da la una ca asta? „Îl urăşti, dar mie îmi
ceri să n-o fac?”
— Bine, spuse Adolin. O să mă controlez în prezenţa lui. Dar n-
am încredere în el. Te rog, gândeşte-te măcar că e cu putinţă ca în

390
realitate să nu fie la fel de devotat ca tine, să te înşele, prefăcându-
se.
— Da, răspunse Dalinar, o să am asta în vedere.
Adolin şovăi. Mai era ceva.
— Dar cum rămâne cu ceea ce a spus la sfârşit? Ceva despre
scris?
Dalinar ezită.
— E un secret pe care-l cunoaştem amândoi. Şi, pe lângă noi, îl
mai ştiu doar Jasnah şi Elhokar. Mă tot gândesc de ceva vreme dacă
ar trebui să ţi-l dezvălui, fiindcă o să-mi iei locul când am să mor.
Ţi-am vorbit despre ultimele cuvinte pe care mi le-a spus fratele
meu.
— Ţi-a cerut să respecţi Legile.
— Da. Dar nu e numai atât. Mi-a mai spus ceva, dar nu prin viu
grai. În schimb… a scris cuvintele acelea.
— Gavilar ştia să scrie?
— Când i-a găsit Sadeas trupul, alături era o bucată de scândură
pe care fuseseră scrise, cu sângele lui, cuvintele astea: „Frate, trebuie
să găseşti cele mai importante cuvinte pe care le poate rosti un
bărbat.” Sadeas a ascuns bucata de lemn şi, mai târziu, a pus-o pe
Jasnah să citească mesajul. Dacă e adevărat că Gavilar ştia să scrie –
fiindcă orice altă presupunere nu pare verosimilă – atunci ascundea
acest secret ruşinos. Cum ţi-am mai spus, către sfârşitul vieţii
începuse să se poarte ciudat.
— Şi ce înseamnă? Care e înţelesul cuvintelor?
— E un citat, răspunse Dalinar. Dintr-o carte străveche, numită
Calea regilor. În ultima parte a vieţii sale, Gavilar prefera lecturile

391
din volumul ăsta – îmi vorbea adesea despre el. Abia de curând mi-
am dat seama că e vorba de un citat de acolo; Jasnah l-a descoperit.
Până acum am pus să mi se citească textul de mai multe ori, dar n-
am descoperit nimic care să mă lămurească de ce a scris ce-a scris,
adăugă el, apoi avu un moment de ezitare. Pentru Radianţi, cartea
era un fel de călăuză, îi sfătuia cum să-şi trăiască vieţile.
Radianţii? „Părinte al Furtunii!” îşi spuse Adolin. Vedeniile pe
care le avea tatăl lui… păreau adesea să fie legate de Radianţi. O
dovadă în plus că erau provocate de vinovăţia pe care-o simţea
pentru moartea fratelui său.
Dar cum ar fi putut Adolin să-l ajute?
Pe piatra din spatele lor se auzi zăngănitul metalic al unor paşi.
Tânărul se întoarse şi dădu respectuos din cap când văzu că se
apropia regele, încă înveşmântat în Cristalarmura lui aurie, deşi îşi
scosese coiful. Era cu câţiva ani mai în vârstă ca Adolin şi avea o
figură cu trăsături ferme şi un nas proeminent. Unii spuneau că
avea aerul şi ţinuta unui rege, iar femei pe care Adolin le considera
demne de încredere îi mărturisiseră că-l găseau foarte chipeş.
Nu atât de chipeş ca pe Adolin, fireşte. Dar chipeş.
Însă regele era însurat; regina se ocupa de treburile lui din
Alethkar.
— Unchiule, zise Elhokar. N-am putea să plecăm? Sunt sigur că
noi, Cristalpurtătorii, am putea sări peste prăpastie. Noi doi ne-am
putea întoarce în tabără în scurt timp.
— N-o să-mi abandonez oamenii, Maiestate, răspunse Dalinar. Şi
mă-ndoiesc că vrei s-alergi pe platouri ore în şir, singur, neprotejat,
fără gărzile de corp cuvenite.

392
 — Cred că nu, zise regele. Oricum, vreau să-ţi mulţumesc pentru
curajul tău de azi. S-ar părea că-ţi datorez din nou viaţa.
— Vreau să-mi fac un obicei şi din a te ajuta să rămâi în viaţă,
Maiestate.
— Mă bucur. V-aţi uitat la obiectul pe care te-am rugat să-l
cercetezi?
Făcu un semn din cap către chinga pe care Adolin îşi dădu seama
că o mai ţinea încă în mâna înmănuşată.
— Da, răspunse Dalinar.
— Şi?
— N-am reuşit să ne lămurim, Maiestate, răspunse Dalinar,
luând chinga şi întinzându-i-o regelui. E posibil să fi fost tăiată.
Ruptura e mai netedă pe una dintre părţi. Ca şi cum ar fi fost slăbită
ca să se sfâşie.
— Ştiam eu! exclamă Elhokar, luând chinga şi studiind-o.
— Nu suntem curelari, Maiestate, continuă Dalinar. Trebuie să
dau ambele părţi ale chingii unor oameni pricepuţi şi să aflu ce cred
ei. L-am pus pe Adolin să se-ocupe de asta în continuare.
— A fost tăiată, zise regele. O văd limpede, chiar aici. Îţi repet,
unchiule. Cineva încearcă să mă omoare. Îmi vor viaţa, exact aşa
cum au vrut-o pe a tatălui meu.
— Cu siguranţă nu-ţi imaginezi că e mâna parshendilor, zise
Dalinar, părând şocat.
— Nu ştiu a cui mână a fost. Poate chiar a cuiva de la vânătoarea
asta.
Adolin se încruntă. Ce insinua Elhokar? La vânătoare
participaseră mai ales oamenii lui Dalinar.

393
 — Maiestate, îi spuse acesta cu toată sinceritatea, o să facem
cercetări. Dar trebuie să fii pregătit s-accepţi că e posibil să nu fi fost
decât un accident.
— Nu mă crezi, zise Elhokar pe un ton sec. Nu m-ai crezut
niciodată.
Dalinar inspiră adânc şi Adolin văzu să se străduia să nu-şi iasă
din fire.
— Nu spun asta. Chiar şi o posibilă ameninţare la adresa vieţii
tale mă îngrijorează foarte mult. Dar îţi sugerez cu tărie să nu te
grăbeşti cu concluziile. Adolin mi-a atras atenţia că ar fi fost o
încercare teribil de stângace de a-ţi scurta zilele. O cădere pe de cal
nu e o ameninţare serioasă pentru cineva în Cristalarmură.
— Da, dar în timpul unei vânători? zise regele. Poate au vrut ca
demonul spărturilor să mă omoare.
— Nu ne-am aşteptat să fim în pericol la vânătoarea asta, zise
Dalinar. Ar fi trebuit să doborâm carapacea-mare de la distanţă, cu
săgeţi, şi abia apoi să ne apropiem călare ca s-o măcelărim.
Mijindu-şi ochii, Elhokar îl privi pe Dalinar şi apoi pe Adolin. Ca
şi cum bănuielile i s-ar fi îndreptat înspre ei. Acea privire dispăru
într-o clipă. Oare Adolin şi-o imaginase? „Părinte al Furtunii!” îşi
zise el.
Din spate, Vamah îl strigă pe rege. Acesta se uită la el şi dădu din
cap.
— Nu-i de-ajuns, unchiule, îi spuse apoi lui Dalinar. Vezi cum e
cu chinga asta.
— Aşa o să fac.
Elhokar i-o înapoie şi se îndepărtă, cu armura zăngănind.

394
 — Tată, începu imediat Adolin, ai văzut…?
— O să discut cu el despre asta, îl întrerupse Dalinar. Când n-o să
mai fie atât de nervos.
— Dar…
— O să discut cu el, Adolin. Tu ocupă-te de chingă. Şi adună-i pe
oamenii noştri.
În depărtare, un mic grup de oameni purtând steagul lui Dalinar
traversa platoul, conducând o echipă care căra unul dintre podurile
mobile ale lui Sadeas. Trimiseseră după unul dintre ele, fiindcă erau
mai rapide decât podurile mai late, trase de chulli, ale lui Dalinar.
Adolin plecă în grabă să dea ordinele necesare, deşi îşi dădu
seama că atenţia i se îndrepta către cuvintele tatălui său, către
ultimul mesaj al lui Gavilar, iar acum şi către privirea
neîncrezătoare a regelui. Se pare că avea destule lucruri la care să se
gândească pe lungul drum de întoarcere în tabără.
●
Dalinar îl privi pe Adolin cum se grăbea să-i îndeplinească
ordinele. Pe armură încă i se mai întindea un păienjeniş de
crăpături, dar Lumina de Furtună nu i se mai scurgea din ea. Cu
timpul, avea să se repare singură. Se refăcea chiar şi atunci când era
distrusă în întregime.
Flăcăului îi plăcea să se plângă, dar era cel mai bun fiu pe care şi
l-ar fi putut dori un bărbat. Extrem de loial, cu iniţiativă şi înzestrat
cu un simţ aparte, care făcea din el un bun comandant. Era pe
placul soldaţilor. Poate că se purta prea prieteneşte cu ei, dar asta i
se putea ierta. Putea fi iertat şi pentru impulsivitate, presupunând
că avea să-nveţe să şi-o îndrepte în direcţia potrivită.

395
 Dalinar îl lăsă să-şi îndeplinească îndatoririle şi se duse să vadă
ce făcea Galant. Îşi găsi ryshadiumul cu grăjdarii, care pregătiseră
pentru cai, în partea de sud a platoului, un spaţiu împrejmuit cu
ţăruşi. Bandajaseră zgârieturile armăsarului, care nu se mai ferea să-
şi folosească piciorul.
Dalinar îl bătu pe gât, privind în ochii lui de un negru intens.
Calul părea ruşinat.
— N-a fost vina ta că m-ai aruncat, Galant, îi spuse el, cu voce
mângâietoare. Mă bucur că n-ai fost rănit prea grav.
Se întoarse către cel mai apropiat grăjdar.
— În seara asta daţi-i mai multă mâncare, plus doi pepeni
crocanţi.
— Da, Luminăţia Voastră. Dar n-o să vrea mâncarea pe care-o
primeşte în plus. De câte ori am încercat să-i dăm, n-a vrut.
— În seara asta o să mănânce, zise Dalinar, bătându-l din nou pe
gât. Nu vrea mai mult decât atunci când simte că merită, băiete.
Tânărul părea derutat. Ca toţi ceilalţi, credea că Galant nu era
decât un cal de altă rasă. Niciun om nu putea să înţeleagă un
ryshadium înainte ca acesta să-l accepte drept călăreţ. Era ca atunci
când purtai o Cristalarmură: o experienţă de nedescris.
— O să mănânci amândoi pepenii, adăugă Dalinar, întinzând
degetul spre cal. Îi meriţi.
Galant fornăi.
— Chiar îi meriţi, repetă Dalinar.
Calul necheză, părând mulţumit. Dalinar îi privi cu atenţie
piciorul, vrând să vadă în ce stare era, apoi îi făcu semn grăjdarului.
— Ai mare grijă de el, băiete. Eu călăresc la-ntoarcere pe un alt

396
cal.
Îi aduseră o iapă voinică, de culoarea nisipului. Dalinar se urcă în
şa cu mare grijă. Caii obişnuiţi i se păreau întotdeauna atât de
fragili!
Regele călărea în urma primului grup de oşteni, avându-l pe
Cuget alături. Dalinar observă că Sadeas rămânea tot timpul în
spatele lor, probabil ca să nu mai fie ţinta Mucalitului.
Echipa podului aştepta în tăcere, odihnindu-se în timp ce regele
şi suita lui traversau. Ca aproape toate celelalte echipe de podari ale
lui Sadeas, era un amestec de gunoaie umane. Străini, dezertori,
hoţi, criminali şi sclavi. Probabil că mulţi îşi meritau pedeapsa, dar
modul înfiorător în care-i făcea Sadeas să şi-o ispăşească îl irita pe
Dalinar. Cât timp avea să mai găsească oameni de sacrificiu,
îndeajuns de buni pentru echipele lui? Merita cineva, chiar şi un
criminal, o asemenea soartă?
În minte îi veni, nepoftit, un pasaj din Calea regilor. O carte din
care i se citise de mult mai multe ori decât îi povestise lui Adolin.
„Am văzut cândva un bărbat slăbănog cărând în spate o piatră
mai mare decât capul lui. Fără altă îmbrăcăminte decât o pânză în
jurul şalelor, se împleticea sub greutatea pietrei, cu pieptul gol
pârjolit de soare. Înainta, clătinându-se, pe un drum larg, plin de
oameni. Şi toată lumea îi făcea loc. Nu din milă, ci pentru că se
temeau de avântul lui. Nu cutezi să stânjeneşti pe cineva cu o
asemenea povară.
Un monarh e ca omul acela, înaintează împleticindu-se, cu
greutatea unui regat pe umeri. Mulţi se dau la o parte din calea lui
şi prea puţini sunt dornici să se-apropie şi să-l ajute să-şi care piatra.

397
Nu vor să ia parte la truda lui, ca nu cumva să se osândească singuri
la o viaţă plină de poveri în plus.
În ziua aceea am coborât din caleaşcă şi am luat piatra, ridicând-o
în locul acelui om. Cred că gărzile din escorta mea s-au simţit
stânjenite. Un om poate să nu dea atenţie unui sărman fără cămaşă
care munceşte din greu, dar nimeni nu trece cu vederea un rege care
împarte cu el povara. Poate c-ar trebui să ne schimbăm locurile mai
des. Dacă un rege este văzut luând asupră-i povara celui mai sărac
dintre oameni, poate că se vor găsi unii să-l ajute s-o poarte pe a lui,
care-i descurajantă, deşi ochiul n-o vede.”
Dalinar era şocat fiindcă-şi putea aminti povestea cuvânt cu
cuvânt, deşi probabil că n-ar fi trebuit. Străduindu-se să desluşească
înţelesul ultimului mesaj al lui Gavilar, în lunile din urmă ceruse să
i se citească din carte aproape zilnic.
Fusese dezamăgit când descoperise că în spatele cuvintelor lăsate
de Gavilar nu se ascundea un mesaj clar. Continuase oricum să
asculte, deşi se străduise să păstreze tăcerea în privinţa lucrurilor
care-l interesau. Cartea nu se bucura de o reputaţie bună, şi asta nu
numai fiindcă oamenii făceau legătura între ea şi Radianţii
Dispăruţi. Istorisirile despre un rege care muncea în locul unei slugi
erau pasaje cel puţin stânjenitoare. În alte locuri, cartea susţinea clar
că ochi-luminoşii erau mai prejos decât ochi-întunecaţii. Ceea ce
contrazicea învăţăturile vorine.
Da, cel mai bine era să păstreze tăcerea. Spusese adevărul când îi
mărturisise lui Adolin că nu-i păsa ce credeau oamenii despre el.
Dar, când îl împiedicau să-l apere pe Elhokar aşa cum se cuvenea,
zvonurile puteau deveni periculoase. Trebuia să fie prudent.

398
 Îşi întoarse calul şi trecu podul în tropot de copite, apoi dădu din
cap către podari, în semn de mulţumire. Ocupau cel mai umil loc
din armată, dar purtau totuşi pe umeri greutatea regilor.

399
400
 16
COCONI

CU ŞAPTE ANI ŞI JUMĂTATE ÎN URMĂ

— Vrea să mă trimită în Kharbranth, spuse Kal, cocoţat pe

bolovanul lui. Ca să mă instruiesc şi să devin chirurg.
— Ce? Serios? întrebă Laral, mergând pe marginea bolovanului,
chiar în faţa lui.
Avea şuviţe blonde prin părul altminteri negru şi lung, care se
unduia în urma ei pe o pală de vânt, în timp ce înainta legănat, cu
braţele întinse în lateral.
Părul o individualiza. Dar, fireşte, ochii o făceau cu atât mai mult.
Strălucitori, de un verde-deschis. Atât de diferiţi ce cei căprui sau
negri ai celorlalţi orăşeni. Să fii un „ochi-luminoşi” era, într-adevăr,
ceva diferit.
— Da, serios, răspunse el cu un mârâit. Vorbeşte deja despre asta
de vreo doi ani.
— Şi mie nu mi-ai spus nimic?
Kal ridică din umeri. El şi Laral se aflau pe culmea unui şir de
bolovani scunzi, la est de Vatra-de-Piatră. Tien, fratele lui mai mic,
aduna pietre jos, la poale. În dreapta lui Kal, mai multe dealuri
pitice se înşiruiau, unduitoare, către vest. Erau presărate cu polipi
de lavis, o recoltă pe jumătate culeasă.
Se simţea ciudat de trist privind dealurile acelea pline de oameni
care munceau. Polipii de un maroniu-închis creşteau ca nişte pepeni
401
plini cu grăunţe. După ce erau puse la uscat, grăunţele hrăneau nu
numai întregul oraş, dar şi oştile înaltului său prinţ. Ardenţii aflaţi
în trecere prin oraş aveau mare grijă să le spună cât de nobilă era
Chemarea unui lucrător al pământului, cea mai înălţătoare dintre
toate, neîntrecută decât de a soldatului. Iar tatăl lui Kal zicea, pe
şoptite, că îi vedea la loc de cinste mai degrabă pe aceia care
hrăneau regatul decât pe cei care luptau şi mureau în războaie
lipsite de sens.
— Kal? spuse Laral pe un ton insistent. Mie de ce nu mi-ai spus?
— Îmi cer scuze, răspunse el. Dar nu eram sigur că tata vorbeşte
serios. De aceea am tăcut.
Ceea ce era o minciună. Ştiuse că tatăl lui era serios. Dar nu voise
să spună că pleca să devină chirurg, şi mai ales nu voise să i-o spună
ei.
Laral îşi puse mâinile în şolduri.
— Credeam c-o să te faci soldat.
Kal ridică din umeri.
Fata îşi dădu ochii peste cap şi sări de pe muchia ei pe o piatră
de-alături.
— Nu vrei s-ajungi un ochi-luminoşi? Să dobândeşti o
Cristalsabie?
— Tata zice că nu se-ntâmplă prea des.
Laral îngenunche în faţa lui.
— Sunt sigură că tu ai izbuti.
Ochii aceia, atât de strălucitori şi de vii, cu licăriri verzi, de
aceeaşi culoare ca însăşi viaţa.
Kal îşi dădea seama că îi plăcea tot mai mult s-o privească pe

402
Laral. Gândind logic, ştia ce i se întâmpla. Tatăl său îi explicase, cu
precizie de chirurg, ce se întâmpla când te maturizai. Dar în asta
intervenea atât de multă simţire, apăreau emoţii pe care descrierile
serbede ale tatălui său nu le explicaseră. Unele erau trezite de Laral
şi de celelalte fete din oraş. Altele aveau legătură cu melancolia
stranie care-l învăluia, copleşindu-l uneori, când nu se aştepta.
— Păi… spuse el.
— Uite, zise Laral, ridicându-se iarăşi în picioare şi urcându-se pe
bolovanul ei.
Rochia frumoasă, galbenă, îi unduia în vânt. Peste încă un an,
avea să-nceapă să poarte în mâna stângă o mănuşă, semnul care
vestea intrarea unei fete în anii adolescenţei.
— Hai, uită-te în sus.
Kal o ascultă şi se uită spre răsărit. Acolo, tufele mârâitoare
creşteau în pâlcuri dese la rădăcina viguroşilor arbori markel.
— Ce vezi? îl întrebă ea.
— Tufe mârâitoare cafenii. Par moarte.
— Acolo, departe, e Originea, spuse ea, arătând cu degetul. Asta
e ţara furtunilor. Tata spune că ne aflăm aici în chip de paravânt
pentru ţinuturile mai lipsite de putere din vest, adăugă ea,
întorcându-se către el. Noi, Kal, ochi-întunecaţii şi ochi-luminoşii
deopotrivă, avem o moştenire nobilă. Ăsta-i motivul pentru care cei
mai buni războinici sunt întotdeauna din Alethkar. Înaltul Prinţ
Sadeas, generalul Amaram… însuşi Regele Gavilar.
— Cred că da.
Ea scoase un oftat exagerat.
— Ştii, nu-mi place să vorbesc cu tine când eşti aşa.

403
 — Cum adică?
— Ca acum. Ştii tu. Eşti în toane rele, oftezi.
— Tu ai oftat adineauri, Laral.
— Ştii ce vreau să spun.
Coborî de pe bolovan şi începu să se plimbe, bosumflată. Aşa
făcea uneori. Kal rămase în acelaşi loc, privind spre est. Nu ştia
sigur ce anume simţea. Tatăl lui chiar dorea să facă din el un
chirurg, însă el însuşi şovăia. Nu doar din cauza poveştilor, a
entuziasmului pe care-l stârneau, a minunăţiilor pe care le istoriseau
soldaţii. Simţea că, fiind soldat, ar fi putut schimba lucrurile. Voia
cu adevărat să le schimbe. O parte din el visa să meargă la război, să
apare Alethkarul, să lupte alături de eroicii ochi-luminoşi. Să facă
lucruri bune în altă parte, nu într-un orăşel unde nu venea niciodată
vreo persoană importantă.
Se aşeză. Uneori visa toate astea. Alteori îi venea greu să nu
rămână indiferent la anumite lucruri. Sentimentele sumbre erau ca
un ţipar negru, încolăcit în sufletul lui. Pentru a supravieţui în
timpul furtunilor, tufele mârâitoare creşteau laolaltă, dese, la
poalele viguroşilor arbori markel. Scoarţa lor avea un înveliş de
piatră, iar crengile le erau tot atât de groase ca piciorul unui bărbat.
Însă în momentul acela erau moarte. Nu supravieţuiseră. Nu fusese
de-ajuns să se adune laolaltă.
— Kaladin? întrebă o voce din spatele lui.
Se întoarse şi-l văzu pe Tien. Băiatul avea zece ani, cu doi mai
puţin decât Kal, dar părea mult mai mic. Pe când ceilalţi copii
spuneau că e pitic, Lirin susţinea că, pur şi simplu, încă nu ajunsese
la înălţimea pe care avea s-o atingă. Dar cu obrajii lui rotunzi şi

404
îmbujoraţi şi cu trupul firav, Tien chiar arăta ca un băiat care ar fi
avut jumătate din vârsta lui.
— Kaladin, zise el, cu ochi mari şi cu palmele făcute căuş. La ce te
uiţi?
— La buruieni moarte.
— A, păi, trebuie să vezi asta.
— Ce e?
Tien îşi deschise palmele ca să-i arate o piatră mică, tocită de vânt
şi ploaie pe toate părţile, dar cu o spărtură zimţată pe suprafaţa de
jos. Kal o luă şi se uită la ea. Nu văzu absolut nimic deosebit. De
fapt, n-avea niciun haz.
— Nu e decât o piatră, zise el.
— Nu-i doar o piatră, îl contrazise Tien, scoţându-şi bidonul cu
apă.
Îşi umezi degetul mare, apoi şi-l frecă de partea netedă a pietrei.
Umezeala făcu piatra să capete o culoare mai închisă, dând la iveală
o înşiruire de pete albe.
— Vezi? întrebă Tien, înapoindu-i-o.
Culorile straturilor de piatră, alb, maro şi negru, alternau.
Modelul era uimitor. Dar, fireşte, tot nu era altceva decât o piatră.
Dar, dintr-un motiv oarecare, Kal se pomeni zâmbind.
— E frumoasă, Tien.
Întinse mâna ca să i-o dea înapoi.
Fratele lui clătină din cap.
— Ţi-am adus-o ţie. Ca să te facă să te simţi mai bine.
— Eu…
Nu era decât o piatră idioată. Şi totuşi, inexplicabil, Kal se simţea

405
într-adevăr mai bine.
— Mulţumesc. Hei, ştii ce? Pun prinsoare că pe undeva, printre
pietrele astea, se-ascunde un lurg. Vrei să vedem dacă putem găsi
unul?
— Da, da, da! exclamă Tien.
Râse şi începu să coboare de pe movila de bolovani. Kal îl urmă,
dar se opri când îşi aduse aminte ceea ce aflase de la tatăl lui.
Îşi turnă în palmă nişte apă din bidon şi o aruncă peste o tufă
mârâitoare cafenie. În toate locurile atinse de picături, tufa se
înverzi într-o clipă, de parcă băiatul ar fi aruncat cu vopsea. Nu era
moartă, se uscase pur şi simplu şi aştepta următoarele furtuni. Kal
rămase cu ochii la petele verzi care-şi recăpătau treptat culoarea
ternă, pe măsură ce era absorbită apa.
— Kaladin! strigă Tien.
Îi spunea adesea pe numele întreg, deşi el îl rugase să n-o facă.
— Ăsta e un lurg?
Kal coborî de pe grămada de bolovani, punându-şi în buzunar
piatra pe care-o primise. Şi trecu pe lângă Laral. Ea se uita spre vest,
către vila familiei sale. Tatăl ei era lordul oraşului Vatra-de-Piatră.
Kal se trezi din nou zăbovind cu privirea asupra ei. Părul ei, cu cele
două culori contrastante, era atât de frumos!
Fata se întoarse spre el şi se încruntă.
— O să vânăm nişte lurgi, o lămuri Kal, zâmbind şi arătând către
Tien. Haide.
— Te-ai înveselit dintr-odată.
— Nu ştiu de ce. Mă simt mai bine.
— Cum face asta? Mă uimeşte.

406
 — Cine şi ce face?
— Fratele tău, răspunse Laral, arătând spre Tien. Te schimbă.
De după nişte bolovani apăru capul băiatului mai mic, care îi
făcu nerăbdător cu mâna, ţopăind plin de entuziasm.
— Când eşti lângă el, pur şi simplu nu prea ai cum să fii trist, zise
Kal. Haide. Vrei să vezi lurgul, sau nu?
— Cred că vreau, spuse ea şi întinse o mână spre Kal.
— Ce vrei? se miră el, cu ochii la braţul ei.
— Să m-ajuţi să cobor.
— Laral, tu te caţeri mai bine decât mine şi decât Tien. N-ai
nevoie de ajutor.
— Aşa e politicos, prostule, zise ea, întinzându-şi mâna cu mai
multă insistenţă.
Kal i-o luă cu un oftat, iar ea sări jos fără să se sprijine de mâna
lui şi fără să aibă nici cea mai mică nevoie de ajutor. „În ultima
vreme se poartă foarte ciudat”, se gândi Kal.
I se alăturară amândoi lui Tien, care sări în adâncitura dintre
câţiva bolovani. Apoi arătă nerăbdător cu degetul către un petic
mătăsos de albeaţă cu o tentă verzuie, dintr-o crăpătură a pietrei.
Era alcătuit din firicele mărunte, împletite într-un ghemotoc cât
pumnul lui.
— Am dreptate, nu-i aşa? întrebă. Ăsta e un lurg?
Kal ridică bidonul şi lăsă nişte apă să curgă în jos pe bolovan,
către peticul alb. Firele se dizolvară sub simulacrul de ploaie şi
coconul se topi, dând la iveală o creatură mică, cu piele lucioasă,
maro cu verde. Lurgul avea şase picioare de care se folosea ca să se
prindă de piatră, iar ochii îi erau în mijlocul spatelui. Sări din

407
crăpătură în căutare de insecte. Tien râse privindu-l cum ţopăia din
piatră-n piatră, lipindu-se de ele şi lăsând în urmă dâre de mucus.
Kal se sprijini de bolovan, privindu-şi fratele şi aducându-şi
aminte de zilele – nu prea îndepărtate – când vânătoarea de lurgi
era mult mai incitantă.
— Ei, zise Laral, încrucişându-şi braţele. Şi ce-ai de gând să faci?
Dacă tatăl tău încearcă să te trimită la Kharbranth?
— Nu ştiu, răspunse el. Chirurgii nu primesc niciun elev care n-a
împlinit şaisprezece Lăcrimări, aşa că am timp de gândire.
Chirurgii şi vindecătorii care învăţaseră la Kharbranth erau cei
mai buni. Toată lumea ştia asta. Se spunea că oraşul avea mai multe
spitale decât cârciumi.
— S-ar părea că tatăl tău încearcă să te silească să faci ceea ce vrea
el, nu ce vrei tu.
— Aşa face toată lumea, zise Kal, scărpinându-se în cap.
Celorlalţi băieţi nu le pasă că vor lucra pământul, fiindcă asta fac
taţii lor, iar Ral tocmai a devenit noul dulgher al oraşului. Nu e
supărat că are aceeaşi meserie ca tatăl lui. De ce-ar trebui să mă
supăr eu fiindc-o să fiu chirurg?
— Eu voiam doar… zise Laral, părând furioasă. Kal, dacă pleci la
război şi dobândeşti o Cristalsabie, o să devii un ochi-luminoşi…
adică… Of, n-are rost.
Se trase înapoi, încrucişându-şi braţele mai strâns.
Băiatul se scărpină în cap din nou. Laral se purta într-adevăr
ciudat.
— N-aş avea nimic împotrivă să merg la război, să câştig onoruri
şi tot restul. Cel mai mult mi-ar plăcea să călătoresc. Să văd cum

408
arată alte ţinuturi.
Auzise poveşti despre animale exotice, cum erau crustaceele
uriaşe sau ţiparii cântători. Auzise de Rall Elorim, Oraşul Umbrelor,
sau de Kurth, Oraşul Fulgerului.
În ultimii câţiva ani îşi petrecuse foarte mult timp învăţând.
Mama lui spunea că ar fi trebuit să i se îngăduie să aibă copilărie, în
loc să dea atât de multă atenţie viitorului. Argumentul lui Lirin era
că, pentru a fi primit de chirurgii din Kharbranth, trebuia să treacă
nişte teste foarte severe. Dacă voia să aibă o şansă în privinţa lor,
Kal trebuia să-şi înceapă învăţătura foarte devreme.
Şi totuşi, să fie soldat… Ceilalţi băieţi visau să intre în oaste, să
lupte cu Regele Gavilar. Se vorbea despre un război hotărâtor cu Jah
Keved. Cum ar fi fost să-i vadă în sfârşit pe unii dintre eroii
poveştilor? Să lupte cu Înaltul Prinţ Sadeas sau cu Dalinar,
Ghimpele Negru?
În cele din urmă, lurgul îşi dădu seama că fusese păcălit. Se
instală pe un bolovan, să-şi ţeasă din nou coconul. Kal înşfăcă o
piatră mică, tocită de stihii, şi-şi puse o mână pe umărul lui Tien,
împiedicându-l să îmboldească pe amfibianul obosit. Apoi se
apropie şi înghionti lurgul cu două degete, făcându-l să sară de pe
bolovan pe piatra lui. Şi i-o întinse pe acesta lui Tien, care se uită cu
ochi mari cum îşi ţesea lurgul coconul, scuipând mătase umedă şi
folosindu-şi labele minuscule ca să-i dea formă. Căptuşită cu mucus
uscat, partea interioară nu îngăduia trecerea apei, dar ploaia căzută
din afară avea să dizolve gogoaşa.
Kal zâmbi, ridică bidonul şi bău. Avea apă limpede, curată, din
care se depusese tot cremul. Adică substanţa maronie noroioasă

409
care cădea pe pământ odată cu ploaia şi care te putea îmbolnăvi.
Asta o ştia toată lumea, nu doar chirurgii. Apa era lăsată
întotdeauna neatinsă timp de o zi, după care lichidul curat de
deasupra era turnat în alt vas, iar cremul era folosit de olari.
Lurgul îşi termină într-un târziu coconul. Tien întinse imediat
mâna spre bidon.
Kal îl ridică.
— O să fie obosit, Tien. N-o să mai sară.
— A…
Kal lăsă bidonul în jos şi îşi bătu fratele pe umăr.
— L-am pus pe piatra asta ca să-l poţi lua. Poţi să-l scoţi mai
târziu, îi spuse zâmbind. Sau poţi să-l arunci, pe fereastră, în apa-n
care face baie tata.
Ideea aduse pe chipul lui Tien un zâmbet larg. Kal îi ciufuli părul
negru.
— Du-te să mai cauţi încă un cocon. Dacă prindem doi, avem
unul cu care să ne jucăm în timp ce doarme celălalt în apa din baie.
Tien puse cu grijă piatra deoparte şi o luă la fugă, trecând peste
bolovani. În locul acela, coasta dealului se sfărâmase cu câteva luni
în urmă, în timpul unei mari furtuni. Se năruise, parcă sub izbitura
pumnului unei creaturi imense. Oamenii spuneau că-n locul
dealului ar fi putut fi o casă. Arseseră rugăciuni, mulţumindu-i
Atotputernicului şi, în acelaşi timp, vorbiseră în şoaptă despre ceea
ce umbla prin beznă în timpul marilor furtuni. Oare în spatele
distrugerii se aflau Pustiitorii, sau fuseseră umbrele Radianţilor
Dispăruţi?
Laral se uita din nou către vilă. Îşi netezi nervoasă rochia – în

410
ultima vreme avea mult mai multă grijă decât înainte să nu-şi
murdărească hainele.
— Încă te mai gândeşti la război? o întrebă Kal.
— Ăă. Da. Mă gândesc.
— E de înţeles, spuse el.
Cu câteva săptămâni în urmă, pe acolo trecuse o oaste şi
recrutase câţiva dintre băieţii mai mari, dar numai după le-o
îngăduise Wistiow, Lordul Oraşului.
— Ce crezi c-a sfărâmat stânca aici, în timpul furtunii?
— N-aş putea să spun.
Kal se uită spre est. Ce era acel lucru care trimitea Furtunile?
Tatăl lui spunea că nicio corabie nu ajunse vreodată până la Obârşia
lor pentru a se întoarce de-acolo cu bine. De fapt, foarte puţine se
îndepărtau de coastă. Să fii prins de furtună în larg însemna să-ţi
găseşti moartea – sau cel puţin aşa spuneau poveştile.
Mai luă o gură de apă din bidon, apoi îi puse dopul, ca să
păstreze restul pentru cazul că mai găsea Tien încă un lurg. În
depărtare, pe câmp lucrau oameni purtând salopete, cămăşi cafenii
încheiate cu şireturi şi cizme rezistente. Era anotimpul viermilor.
Unul singur putea să distrugă toate grăunţele dintr-un polip.
Creştea înăuntru şi le mânca pe toate. Toamna, când deschideai
polipul, nu mai găseai decât un melc mare şi gros cât două mâini de
om la un loc. Aşa că îi căutau primăvara, mergând de la un polip la
altul. Unde găseau o gaură, strecurau înăuntru o trestie cu zahăr în
vârf, iar viermele se prindea strâns de ea. Şi puteai să-l tragi afară,
să-l striveşti sub călcâi şi s-astupi gaura cu crem.
Puteai avea nevoie de mai multe săptămâni ca să cureţi bine de

411
viermi o plantaţie, şi fermierii parcurgeau de obicei dealurile de trei
sau patru ori, fertilizând în acest timp solul. Kal auzise descrierea
procedeului de o sută de ori. Nu puteai trăi într-un oraş ca Vatra-
de-Piatră fără să auzi oameni care se plângeau de viermi.
Văzu un grup de băieţi mai mari care se adunau la poalele unuia
dintre dealuri, ceea ce nu era un lucru obişnuit. Şi îi recunoscu pe
toţi, fireşte. Fraţii Jost şi Jest, Mord, Tift, Naget, Khav şi ceilalţi.
Purtau cu toţii nume serioase, nume de ochi-întunecaţi alethi. Nu ca
al lui. Al lui era altfel.
— De ce nu sunt la căutat de viermi? întrebă.
— Nu ştiu, răspunse Laral, îndreptându-şi atenţia către băieţi;
avea o privire stranie. Să mergem să vedem.
Începu să coboare dealul înainte să apuce Kal s-o contrazică.
El se scărpină în cap şi se uită spre Tien.
— Noi coborâm, mergem spre dealul ăla.
Capul băiatului mai mic apăru de după un bolovan. Gesticulă
energic, în semn că înţelesese, apoi se întoarse la căutările lui. Kal se
lăsă în jos, alunecând de pe bolovan, şi coborî panta pe urmele lui
Laral. Ea ajunse lângă băieţi, iar ei o priviră stânjeniţi. Nu-şi
petrecea niciodată prea mult timp cu aceştia, nu aşa cum făcea cu
Tien şi Kal. Tatăl ei şi al lui erau prieteni destul de buni, cu toate că
unul era ochi-luminoşi, iar celălalt ochi-întunecaţi.
Ea se cocoţă pe un bolovan din apropiere, unde rămase în
aşteptare, fără să spună nimic. Kal veni şi el. De ce voise să coboare
acolo, dacă n-avea de gând să vorbească nimic cu ceilalţi băieţi?
— Salut, Jost, zise Kal.
Jost, cel mai mare dintre băieţii de paisprezece ani, era aproape

412
un bărbat – şi aşa şi arăta. Avea pieptul lat pentru vârsta lui şi
picioare scurte şi groase, ca ale tatălui său. Ţinea în mână o creangă
dintr-un pom tânăr, tăiată astfel încât să aducă oarecum a baston de
luptă.
— De ce nu căutaţi viermi?
Nu era ceea ce ar fi trebuit să spună, şi îşi dădu seama imediat.
Mai mulţi băieţi se întunecară la faţă. Kal nu trebuia să meargă
niciodată pe dealuri, iar asta îi irita. Protestele lui – că era nevoit să-
şi petreacă ore întregi învăţând pe dinafară numele muşchilor şi ale
oaselor şi tot felul de metode de lecuire – îi lăsau indiferenţi. Nu
vedeau în el decât un băiat care stătea toată ziua la umbră în timp ce
ei se speteau muncind sub soarele arzător.
— Bătrânul Tarn a găsit o parcelă cu polipi care nu cresc aşa cum
ar trebui, spuse în cele din urmă Jost, aruncând o privire spre Laral.
Ne-au lăsat să plecăm o zi, până se hotărăsc ei dacă încearcă să
replanteze locul sau aşteaptă să vadă ce se mai întâmplă.
Kal dădu din cap, simţindu-se stânjenit aşa cum stătea, în faţa
celor nouă băieţi. Erau cu toţii transpiraţi, cu petice în genunchii
pantalonilor pătaţi de crem, fiindcă se tot frecau de piatră. Însă Kal
era curat, purta o pereche de pantaloni frumoşi, cumpăraţi de
mama lui cu numai o săptămână în urmă. Tatăl lor le îngăduise, lui
Kal şi lui Tien, să plece de-acasă în ziua aceea, cât avea el de lucru la
conacul lordului din acel oraş. Kal avea să plătească pentru pauza
de care se bucura acum, învăţând până noaptea târziu, sub Lumina
de Furtună a sferelor, dar era inutil să le explice asta celorlalţi.
— Şi, ăă, despre ce vorbeaţi? întrebă Kal.
— Kal, tu ştii tot felul de lucruri, spuse, în loc de răspuns, Nagel.

413
 Avea părul de culoare deschisă şi era un lungan deşirat, cel mai
înalt din tot grupul.
— Nu-i aşa? Despre lume şi despre altele?
— Da, răspunse Kal, scărpinându-se în cap. Uneori.
— Ai auzit vreodată de ochi-întunecaţi care au devenit ochi-
luminoşi? îl întrebă Nagel.
— Sigur că da. Tata zice că se poate întâmpla. Dacă sunt
negustori bogaţi, ochi-întunecaţii se pot cununa cu ochi-luminoşi de
rang mic, intrând în familiile lor. Şi e posibil să aibă copii cu ochi
luminoşi.
— Nu, nu aşa, zise Khav.
Avea arcadele sprâncenelor joase şi părea încruntat tot timpul.
— Ştii tu. Ochi-întunecaţii adevăraţi, ca noi.
„Nu ca tine”, dădea de înţeles tonul vocii lui. Familia lui Kal era
singura de al doilea nahn din tot oraşul. Toţi ceilalţi erau de al
patrulea sau de al cincilea, iar rangul lui Kal îi făcea să nu se simtă
în largul lor în prezenţa sa. Iar meseria stranie a tatălui lui nu
îmbunătăţea lucrurile.
Totul îl dădea lui Kal senzaţia clară că se afla într-un loc
nepotrivit.
— Ştii cum se poate întâmpla, spuse el. Întreab-o pe Laral.
Tocmai mi-a vorbit despre asta. Dacă un bărbat dobândeşte o
Cristalsabie pe câmpul de luptă, ochii lui devin luminoşi.
— E adevărat, întări Laral. Toată lumea o ştie. Dacă dobândeşte o
Cristalsabie, până şi un sclav poate deveni ochi-luminoşi.
Băieţii dădură din cap; aveau, cu toţii, ochi căprui, negri sau de
alte culori întunecate. Dobândirea unei Cristalsăbii era unul dintre

414
principalele motive pentru care mergeau la război oamenii de rând.
În regatele vorine, toată lumea avea o şansă să urce pe scara socială.
Era, cum ar fi spus tatăl lui Kal, o dogmă fundamentală a societăţii.
— Da, zise nerăbdător Nagel. Dar ai auzit să se fi întâmplat
vreodată? Adică nu doar în poveşti. Se întâmplă cu adevărat?
— Sigur, răspunse Kal. Trebuie să se-ntâmple. Altminteri, de ce s-
ar duce atâţia bărbaţi la război?
— Fiindcă, ripostă Jest, trebuie să pregătim oamenii de luptă
pentru Palatele Împăcării. Trebuie să trimitem oşteni la Heralzi,
Ardenţii vorbesc întotdeauna despre asta.
— Dar în acelaşi timp ne spun că e bine să fii şi fermier, zise
Khav. De parcă munca pământului ar fi pe locul al doilea sau cam
aşa ceva.
— Ei, se amestecă în vorbă Tift. Tata e fermier şi se pricepe foarte
bine la asta. E o Chemare nobilă! Toţi taţii noştri sunt fermieri.
— Da, foarte bine, spuse Jost. Dar vorbeam despre altceva.
Despre Cristalpurtători. Dacă mergi la război, poţi să câştigi o
Cristalsabie şi să devii un ochi-luminoşi. Ei, ştiţi, tatălui meu ar fi
trebuit să i se dea Cristalsabia aia. Dar cel cu care era i-a luat-o cât
zăcea la pământ, fără cunoştinţă. I-a spus ofiţerului că el l-a ucis pe
Cristalpurtător, aşa că a primit Sabia, iar ta…
Îl întrerupse râsul cristalin al lui Laral. Kal se încruntă. Râdea
altfel decât de obicei, cu mult mai multă stăpânire de sine şi, cumva,
mai sâcâitor.
— Jost, vrei să spui că tatăl tău a câştigat o Cristalsabie? întrebă ea.
— Nu, i-a fost luată, răspunse băiatul mai voinic.
— Tatăl tău n-a luptat în încăierările din nord, din ţinutul

415
gunoaielor? zise Laral. Spune-i, Kaladin.
— Are dreptate, Jost. Acolo n-au fost Cristalpurtători – numai
năvălitori reshi, care-au crezut că-l pot duce de nas pe noul rege. Ei
n-au avut niciodată Cristalsăbii. Dacă tatăl tău povesteşte că a văzut
vreuna, atunci nu-şi mai aduce bine aminte.
— Nu-şi mai aduce bine aminte? zise Jost.
— Ăă, sigur, se grăbi Kal să răspundă. Nu spun că minte, Jost.
Probabil c-a avut halucinaţii din cauza unei răni sau ceva
asemănător.
Toţi băieţii amuţiră, cu ochii la Kal. Unul se scărpină în cap.
Jost scuipă într-o parte. Părea să se uite cu coada ochiului la
Laral. Ea se uită fără fereală la Kal şi îi zâmbi.
— Izbuteşti întotdeauna să faci omul să se simtă ca un idiot, nu-i
aşa, Kal? spuse Jost.
— Ce? Nu, eu…
— Vrei să-l faci pe tata să pară un prost, continuă Jost, roşu la
faţă. Şi să mă creadă lumea pe mine un tâmpit. Ei, unii dintre noi nu
au norocul să mănânce toată ziua fructe şi să trândăvească. Trebuie
să muncim.
— Eu nu…
Jost îi aruncă bastonul lui. Kal îl prinse cu stângăcie. Jost luă
bastonul fratelui său.
— Mi-ai insultat tatăl, trebuie să te baţi. Asta-nseamnă onoare. Ai
onoare, Înălţimea Ta?
— N-ai niciun motiv să-mi spui asta, se răsti Kal. Părinte al
Furtunii, Jost, sunt doar cu câţiva nahn mai sus decât tine.
Cuvântul „nahn” aduse mai multă mânie în ochii lui Jost. Îşi

416
înălţă bastonul.
— Te baţi cu mine, sau nu?
Câţiva furiospreni de un roşu aprins începură să apară la
picioarele lui, în grupuri mici.
Kal ştia ce făcea Jost. Era normal ca alţi băieţi să încerce să pară
mai buni decât el. Tatăl lui spunea că asta ţinea de nesiguranţa lor.
El i-ar fi spus s-arunce bastonul şi să plece.
Dar Laral era acolo şi se uita la el zâmbind. Iar bărbaţii nu devin
eroi dacă refuză lupta.
— Bine. Sigur.
Kal îşi înălţă bastonul.
Jost îl roti pe al lui mai repede decât se aşteptase el. Ceilalţi băieţi
îi priveau cu un amestec de încântare, surprindere şi uimire. Kal
abia avu timp să-şi ridice bastonul. Bucăţile de lemn se ciocniră cu
un trosnet, zdruncinându-i braţele.
Izbitura îl făcu să-şi piardă echilibrul. Jost se mişcă repede,
făcând un pas într-o parte, rotindu-şi bastonul şi pocnindu-l pe Kal
peste picior. El ţipă, străfulgerat de durere, îşi luă o mână de pe
baston şi o duse în jos.
Bastonul lui Jost zvâcni, lovindu-l în coaste. Kal icni, dădu
drumul bastonului care căzu cu zgomot pe pietre, şi-şi duse mâinile
în locul lovit, căzând în genunchi. Durerospreni mărunţei, alungiţi
şi subţiri – nişte siluete strălucitoare, de un portocaliu-deschis,
având forma unor mâini, aidoma unor tendoane şi muşchi întinşi –
prinseră să se târască pe pietrele din jur îndreptându-se către el.
Se sprijini cu o mână de pietre şi se aplecă în faţă, ţinându-se de
locul dureros. „Pentru binele tău, sper că nu mi-ai rupt nicio coastă,

417
cremlingule”, se gândi.
De pe margine, Laral îşi ţuguie buzele. Kal se simţi dintr-odată
copleşit de ruşine.
Jost îşi lăsă bastonul în jos, părând stânjenit.
— Ei, vezi că tata m-a antrenat foarte bine? Poate că asta o să te
convingă. Ce spune el e adevărat şi…
Kal mârâi de furie şi de durere, îşi înşfăcă bastonul căzut şi sări la
Jost. Băiatul mai mare înjură şi se trase înapoi, împleticindu-se şi
înălţându-şi arma. Kal urlă şi lovi.
În clipa aceea se schimbă ceva. Strângând bastonul în mâini, Kal
simţi o energie, o incitare care îi spulberă durerea. Se răsuci şi îl
pocni pe Jost cu bastonul peste mână.
Băiatul mai mare şi-o trase cu un ţipăt. Kal îşi roti bastonul şi-l
pocni peste coaste. Până atunci nu mai mânuise niciodată o armă şi
nu avusese parte de vreo încăierare mai periculoasă în afara
întrecerilor de luptă corp la corp cu Tien. Dar bucata de lemn i se
potrivea perfect în strânsoarea degetelor. Încântarea pe care o simţea
în momentul acela îl uluia.
Jost mormăi, împleticindu-se iarăşi, şi Kal îşi roti arma, ducând-o
la spate, pregătit să-l izbească în faţă. Îşi ridică bastonul, apoi
înlemni. În urma loviturii lui, mâna lui Jost sângera. Foarte puţin,
dar era sânge.
Rănise pe cineva.
Jost mârâi şi se îndreptă cu mişcări ezitante. Dar Kal nu mai
apucă să riposteze, că băiatul mai voinic îi trase una peste picioare,
trimiţându-l la pământ şi lăsându-l fără aer. Rana din coastă păru
să-i ia foc şi durerosprenii alergară spre el, lipindu-i-se de trup şi

418
arătând ca o cicatrice portocalie în vreme ce se hrăneau cu durerea
lui.
Jost făcu un pas înapoi. Kal zăcea întins pe spate, gâfâind. Nu ştia
ce să creadă. Clipa în care strânsese bastonul în mâini fusese
minunată. Incredibilă. În acelaşi timp, o zărea cu coada ochiului pe
Laral. Se ridicase şi, în loc să-ngenuncheze ca să-l ajute, îi întorsese
spatele, plecând spre vila tatălui ei.
Din ochii lui ţâşniră lacrimi. Se rostogoli cu un ţipăt şi înşfăcă din
nou bastonul. N-avea să se dea bătut!
— Ajunge, spuse Jost, din spatele lui.
Kal simţi ceva tare apăsându-l, o cizmă care-l ţintuia de stâncă.
Jost îi luă bastonul dintre degete.
„Am dat greş. Am… pierdut.”
O senzaţie de care avea oroare, chiar mai mult decât de durere.
— Te-ai descurcat bine, recunoscu Jost fără tragere de inimă. Dar
las-o baltă. Nu vreau să fiu nevoit să te rănesc de-adevăratelea.
Kal lăsă capul în jos, sprijinindu-şi fruntea pe piatra caldă,
dogorită de soare. Jost îşi ridică piciorul, iar ceilalţi băieţi se
retraseră, vorbind între ei, cu cizmele hârşâind pe solul stâncos. Kal
se sili să se salte pe palme şi pe genunchi, apoi se ridică în picioare.
Jost îi întoarse spatele cu prudenţă, ţinându-şi bastonul într-o
singură mână.
— Învaţă-mă, spuse Kal.
Celălalt clipi, surprins. Se uită la fratele lui.
— Învaţă-mă, îl rugă Kal, făcând un pas înainte. O să caut viermi
în locul tău, Jost. Tata-mi dă câte două ore libere în fiecare după-
amiază. O să muncesc pentru tine dacă mă-nveţi, seara, ce te-nvaţă

419
pe tine tatăl tău să faci cu băţul ăla.
Trebuia să ştie. Trebuia să simtă din nou arma în mâini. Trebuia
să vadă dacă senzaţia din momentul acela fusese doar ceva
temporar. Jost căzu pe gânduri şi în cele din urmă clătină din cap.
— Nu pot. Tatăl tău m-ar ucide. Vrei să te umpli de bătături pe
mâinile alea de chirurg? N-ar fi corect, adăugă şi îi întoarse spatele.
Trebuie să fii ceea ce eşti, Kal. Iar eu o să fiu ceea ce sunt.
Kal rămase neclintit vreme îndelungată, uitându-se în urma
băieţilor. Apoi se aşeză pe o piatră. Silueta lui Laral se îndepărta.
Mai mulţi servitori coborau dealul, ca s-o conducă acasă. Oare ar fi
trebuit s-alerge după ea? Încă-l mai dureau coastele şi, în primul
rând, era furios fiindcă-l făcuse să-i înfrunte pe ceilalţi. Şi, mai
presus de toate, încă se mai simţea stânjenit.
Se întinse pe spate, lăsându-se năpădit de sentimente. Îi era greu
să şi le clarifice.
— Kaladin?
Se întoarse, ruşinându-se când descoperi că avea ochii în lacrimi,
şi îl văzu pe Tien aşezat pe pământ, în spatele lui. Şi se răsti la el.
— De când eşti aici?
Tien zâmbi şi puse jos o piatră. Apoi se sculă şi plecă în fugă, fără
să se oprească nicidecum când îl strigă. Bombănind, Kal se chinui să
se ridice şi luă piatra.
Era tot una obişnuită, fără niciun haz. Tien avea obiceiul să le
adune şi să le considere incredibil de preţioase. Acasă avea o
colecţie întreagă. Ştia unde o găsise pe fiecare şi putea să spună din
ce motiv se deosebea de altele.
Cu un oftat, Kal o porni pe drumul de întoarcere către oraş.

420
 „Trebuie să fii ceea ce eşti. Iar eu o să fiu ceea ce sunt.”
Coastele îl dureau. De ce nu-l lovise pe Jost când avusese ocazia?
Se putea deprinde să nu mai încremenească astfel în toiul unei
lupte? Putea învăţa să facă rău. Nu-i aşa?
Dar voia?
„Trebuie să fii ceea ce eşti.”
Ce făcea un om când nu ştia ce este? Şi nici măcar ce voia să fie?
În cele din urmă, ajunse în Vatra-de-Piatră. Aşezarea era alcătuită
din vreo sută de case, toate având forma unei pene de lemn, cu
partea îngustă îndreptată către Obârşia Furtunilor. Acoperişurile
erau din lemn gros, acoperit cu un strat de smoală, ca să nu lase apa
ploilor să se scurgă înăuntru. Laturile dinspre nord şi sud aveau
rareori ferestre, însă partea din faţă – orientată spre vest, la adăpost
de furtună – era ocupată aproape în întregime de o fereastră. În
ţinuturile pe care le bântuiau, marile furtuni nu dominau doar
vieţile plantelor, ci şi pe ale oamenilor.
Casa lui Kal se afla foarte aproape de marginea aşezării. Era mai
mare decât majoritatea celorlalte şi destul de lată ca să adăpostească
şi sala de operaţii, care avea intrare separată. Uşa era întredeschisă,
iar el aruncă o privire înăuntru. Se aşteptase să-şi vadă mama
făcând curăţenie, însă dădu în schimb peste tatăl său, care se
întorsese de la conacul luminlordului Wistiow. Lirin stătea pe
marginea mesei de operaţie, cu mâinile în poală şi cu capul chel în
jos. Îşi ţinea ochelarii în mână şi părea istovit.
— Tată, de ce stai pe întuneric? întrebă Kal.
Lirin îşi ridică privirea. Părea posomorât, distant.
— Tată? zise Kal, din ce în ce mai îngrijorat.

421
 — Luminlordul Wistiow a fost luat de vânturi.
— E mort?
Şocul era atât de puternic, încât Kal dădu uitării durerea din
coastă. Wistiow fusese mereu acolo. Nu putea să dispară. Şi ce-avea
să se-ntâmple cu Laral?
— Săptămâna trecută era bine, sănătos!
— A fost întotdeauna bolnăvicios, Kal, răspunse Lirin. În cele din
urmă, Atotputernicul cheamă oamenii înapoi, în Tărâmul Spiritual.
— Şi tu n-ai făcut nimic? izbucni Kal, regretându-şi imediat
cuvintele.
— Am făcut tot ce mi-a stat în puteri, zise tatăl lui, ridicându-se.
Poate că un om mai instruit decât mine… Ei, părerile de rău nu
folosesc la nimic.
Plecă din mijlocul încăperii şi ridică învelitoarea neagră a unei
lămpi-cupă, plină cu sfere de diamant. Camera se lumină imediat,
umplându-se de strălucirea unui soare minuscul.
— Atunci oraşul nostru nu mai are lord, spuse Kal, ducându-şi o
mână la cap. El n-a avut niciun fiu…
— Cei din Kholinar ne vor trimite altul, zise Lirin. Să-i ajute
Atotputernicul s-aleagă cu înţelepciune.
Privi lampa-cupă. Înăuntru erau sferele lordului oraşului. O mică
avere.
Tatăl lui puse din nou învelitoarea peste cupă, de parcă n-ar fi
ridicat-o niciodată. Mişcarea lui cufundă încăperea în beznă şi Kal
clipi în timp ce ochii i se obişnuiau iarăşi cu întunericul.
— Pe astea ni le-a lăsat nouă, spuse Lirin.
Băiatul tresări.

422
 — Ce?
— O să fii trimis la Kharbranth când împlineşti şaisprezece ani.
Sferele îţi vor plăti drumul – Luminlordul Wistiow a cerut asta, ca
un ultim act prin care-şi arată grija faţă de oamenii săi. O să pleci
acolo, o să devii un adevărat maestru chirurg, apoi o să te-ntorci la
Vatra-de-Piatră.
În clipa aceea, Kal ştiu că soarta îi fusese pecetluită. Dacă o ceruse
Luminlordul Wistiow, atunci avea să plece la Kharbranth. Se răsuci
pe călcâie şi ieşi din sala de operaţii, păşind în lumina soarelui, fără
să-i mai spună nimic tatălui său.
Se aşeză pe trepte. Ce voia? N-avea idee. Asta era problema.
Glorie, onoare, lucrurile despre care vorbise Laral… pentru el nu
conta niciunul. Însă când ţinuse bastonul în mâini apăruse ceva. Şi
acum, dintr-odată, altcineva hotărâse pentru el.
Pietrele primite de la Tien îi rămăseseră în buzunar. Le scoase,
apoi îşi desprinse bidonul cu apă de la centură şi le spălă. Pe cea
dintâi apărură vârtejurile albe şi straturile. Iar a doua părea să aibă
şi ea un desen ascuns.
Semăna cu o faţă care-i zâmbea, alcătuită din fărâme albe de
piatră. Zâmbi şi el, fără s-o fi vrut, dar zâmbetul i se şterse iute de
pe chip. O piatră n-avea cum să-i rezolve problemele.
Stătu multă vreme pe gânduri, dar, din nefericire, nimic altceva
nu părea să-i ofere vreo rezolvare. Nu era sigur că-şi dorea să fie
chirurg şi se simţea, dintr-odată, îngrădit de constrângerile pe care i
le impunea viaţa.
Dar era încântat de clipa în care ţinuse bastonul în mâini. Un
singur moment de limpezime într-o lume altminteri neclară.

423
 17
UN APUS ROŞU ÎNSÂNGERAT

„Pot să fiu sincer? M-ai întrebat, mai devreme, de ce eram atât de

îngrijorat. Să-ţi povestesc de ce.”

— E bătrân, se minună Syl, zburând în jurul spiţerului. Bătrân de-

adevăratelea. Nu ştiam că oamenii pot îmbătrâni atât de tare. Eşti
sigur că nu-i vreun ruinospren în piele de om?
Kaladin zâmbi în vreme ce spiţerul îşi târşâia picioarele, sprijinit
în baston şi neavând habar de prezenţa sprenului nevăzut. La fel de
numeroase pe faţa lui ca pe înseşi Câmpiile Sfărâmate, încreţiturile
care-i brăzdau chipul ţeseau un model în jurul ochilor săi duşi în
fundul capului. Purta o pereche de ochelari groşi aşezaţi pe vârful
nasului şi era îmbrăcat în negru.
Lui Kaladin îi vorbise tatăl său despre spiţeri – aflaţi la graniţa
dintre cunoscătorii ierburilor şi chirurgi. Pentru oamenii simpli, arta
vindecării era înconjurată de suficiente superstiţii pentru ca unui
spiţer să-i vină uşor să-şi păstreze un aer misterios. Pereţii de lemn
erau decoraţi cu pânzeturi purtând hieroglife protectoare ce
alcătuiau modele criptice, iar pe rafturile din spatele tejghelei
flacoanele se înşiruiau pe mai multe rânduri. În colţul cel mai
îndepărtat atârna un schelet uman complet, având oasele prinse
laolaltă cu sârmă. Încăperea fără ferestre era luminată cu
mănunchiuri de sfere de rubin, atârnate în toate colţurile.
În ciuda tuturor acestor obiecte, locul era curat şi ordonat. Avea
424
un miros familiar de antiseptice, legat, în mintea lui Kaladin, de sala
de operaţii a tatălui său.
— A, tinere podar!
Spiţerul scund îşi potrivi ochelarii. Se înclină, trecându-şi
degetele prin barba albă, subţire.
— Ai venit, poate, după un talisman apărător de primejdii? Sau
poate ţi-a atras privirile vreo spălătoreasă tinerică din tabără? Am o
poţiune care-o să-ţi aducă bunăvoinţa ei dacă i-o strecori în băutură.
Kaladin ridică o sprânceană.
Dar Syl deschise gura, cu uimirea citindu-i-se pe faţă.
— Ar trebui să-i dai asta lui Gaz, Kaladin. Ar fi bine dacă te-ar
plăcea mai mult.
„Mi-e greu să cred că asta-i este menirea”, se gândi el, zâmbind.
— Tinere podar? continuă spiţerul. Vrei o amuletă care alungă
nenorocirile?
Tatăl lui îi vorbise despre aşa ceva. Mulţi spiţeri ofereau farmece
despre care pretindeau că atrag dragostea sau poţiuni în stare, după
spusele lor, să vindece orice boală. Le preparau doar din zahăr şi
ierburi obişnuite, cam cât luai de câteva ori între degete, ca să dea
senzaţia de vioiciune sau de moleşeală, în funcţie de efectul dorit.
Totul nu era decât o prostie, deşi mama lui Kaladin avusese mare
încredere în glifele protectoare. Tatăl lui îşi arătase întotdeauna
nemulţumirea faţă de încăpăţânarea cu care se agăţa ea de
„superstiţii”.
— Îmi trebuie nişte bandaje. Şi o sticlă cu uleiul lui Lister sau cu
sevă de buruiana dâmbului. Mai vreau un ac şi catgut, dacă ai.
Spiţerul făcu ochii mari, surprins.

425
 — Sunt fiul unui chirurg, recunoscu Kaladin. Instruit de el. Iar pe
tata l-a instruit un bărbat care-nvăţase la Marele Conclav din
Kharbranth.
— Aha, bine, zise spiţerul şi îşi îndreptă spatele, lăsând bastonul
deoparte şi netezindu-şi hainele. Bandaje, zici? Şi ceva antiseptic? Să
văd…
Se întoarse în spatele tejghelei.
Kaladin clipi, nedumerit. Vârsta spiţerului nu se schimbase, dar
nu mai părea Ia fel de firav. Avea călcătura mai fermă, iar cuvintele
nu-i mai erau şoapte gâjâite. Căută printre flacoane, murmurând
ceva doar pentru sine în vreme ce le citea etichetele.
— Te-ai putea duce la sala de operaţii. Acolo preţul e mult mai
mic.
— Nu şi pentru un podar, răspunse Kaladin, strâmbându-se.
N-ar fi primit nimic. Rezervele erau pentru soldaţi adevăraţi.
— Înţeleg, zise spiţerul, punând un flacon pe tejghea şi
aplecându-se apoi ca să scotocească prin nişte sertare.
Syl zbură către Kaladin.
— De câte ori se-apleacă, mă tem c-o să facă poc, ca o nuia.
Începea să fie în stare să priceapă noţiuni abstracte, şi încă într-un
ritm extrem de rapid.
„Ştiu ce e moartea…”
Încă nu-şi dădea seama dacă ar fi trebuit să-i fie milă de ea sau
nu.
Luă micul flacon, îi scoase dopul şi-i mirosi conţinutul.
— Mucus larmic? zise, iar mirosul greţos îl făcu să se strâmbe.
Nu e la fel de bun cum sunt cele două pe care ţi le-am cerut.

426
 — Dar e mult mai ieftin, răspunse bătrânul, punând pe tejghea o
cutie mare. Îi deschise capacul, ca să se vadă bandajele albe, sterile.
Iar tu, după cum ai subliniat, eşti podar.
— În cazul ăsta, cât costă mucusul?
Era îngrijorat; tatăl lui nu-i spusese niciodată cât costau.
— Două pete sângerii pentru flaconul ăsta.
— Asta numeşti tu ieftin?
— Uleiul lui Lister costă două pete de safir.
— Şi seva de buruiana dâmbului? întrebă Kaladin. Am văzut
nişte trestii din astea crescând chiar lângă tabără! Nu poate fi ceva
chiar atât de rar.
— Dar ştii câtă sevă scoţi dintr-o plantă? rosti apăsat spiţerul.
Kaladin şovăi. De fapt, nu era cu adevărat sevă, ci doar o
substanţă lăptoasă, pe care-o storceai din tulpini. Sau cel puţin aşa-i
spusese tatăl lui.
— Nu, mărturisi el.
— O singură picătură, îl lămuri celălalt. Dacă eşti norocos. E mai
ieftin decât uleiul lui Lister, sigur că da, dar mai scump decât
mucusul. Cu toate că mucusul ăsta duhneşte într-adevăr ca dosul
Veghetoarei Nopţii.
— N-am atâţia bani, zise Kaladin.
Un granat făcea cât cinci pete de diamant. Plata pe zece zile ca să
cumpere un singur flacon cu antiseptic, unul mic. Părinte al
Furtunii!
Spiţerul pufni.
— Acul şi catgutul costă două pete străvezii. Măcar pe astea ţi le
poţi permite?

427
 — Cu greutate. Pentru bandaje cât vrei? Două smaralde întregi?
— Sunt resturi vechi, pe care le-am albit şi le-am fiert. Doi stropi
pentru o bucată de lungimea unui braţ.
— Îţi dau o pată pentru toată cutia.
— Perfect.
Kaladin îşi duse mâna la buzunar, în căutarea sferelor, în timp ce
bătrânul spiţer continuă:
— Voi, chirurgii, sunteţi toţi la fel. Nu vă sinchisiţi de unde vă
vin leacurile. Nu faceţi altceva decât să vă folosiţi de ele ca şi cum
nu s-ar termina niciodată.
— Nu se poate spune cât costă viaţa unui om, răspunse Kaladin.
Aşa spunea tatăl lui. Era principalul motiv pentru care Lirin nu
cerea niciodată să i se plătească serviciile.
Kaladin îşi scoase cele patru pete. Însă la vederea lor şovăi.
Numai una îşi mai răspândea lumina blândă, cristalină. Celelalte
trei se înneguraseră, cu fărâmele de diamant abia vizibile în centrul
picăturilor de sticlă.
— Asta-i acum, spuse spiţerul, îngustându-şi ochii. Încerci să-mi
dai sfere înnegurate?
Smulse una din palma lui Kaladin înainte de-a apuca el să
protesteze, apoi căută pe sub tejghea. Găsi o lupă de giuvaergiu, îşi
scoase ochelarii şi ridică sfera în lumină.
— A, nu. E o nestemată veritabilă. Ar trebui să-ţi pui sferele la
impregant, podarule. Nu e toată lumea la fel de încrezătoare ca
mine.
— Azi-dimineaţă străluceau, protestă Kaladin. Probabil că Gaz
m-a plătit cu sfere descărcate.

428
 Spiţerul îşi dădu jos lupa şi-şi puse din nou ochelarii. Alese trei
pete, cea luminoasă numărându-se printre ele.
— Aş putea s-o păstrez pe aia? întrebă Kaladin.
Spiţerul se încruntă.
— E-ntotdeauna bine să ai în buzunar o sferă strălucitoare,
continuă Kaladin. Aduce noroc.
— Eşti sigur că nu vrei o poţiune pentru dragoste?
— Dacă te pomeneşti în întuneric, ai o lampă, răspunse sec
Kaladin. În plus, aşa cum spuneai, cei mai mulţi oameni nu-s la fel
de-ncrezători ca tine.
Spiţerul schimbă, fără tragere de inimă, sfera impregnată cu una
înnegurată – cu toate că o inspectă cu lupa. O sferă înnegurată
valora la fel de mult ca una impregnată; nu trebuia decât s-o laşi
afară în timpul unei mari furtuni, reîncărcând-o astfel cu lumină,
ceea ce o făcea să strălucească pentru încă vreo săptămână.
Kaladin îşi puse în buzunar sfera luminoasă şi-şi luă
cumpărăturile. Dădu din cap către spiţer în semn de rămas-bun, iar
Syl i se alătură când ieşi pe strada taberei.
Îşi petrecu o parte a după-amiezii trăgând cu urechea la soldaţii
care stăteau de vorbă în sala de mese şi află câte ceva despre
taberele de război. Lucruri pe care-ar fi fost normal să le afle cu
săptămâni în urmă, dar se simţise prea abătut ca să le dea atenţie.
Înţelese mai bine ce era cu pupele de pe platouri şi cu inimile-
nestemată pe care le conţineau, cu întrecerea dintre înalţii prinţi.
Înţelese de ce îşi forţa Sadeas oamenii atât de mult şi începu să
priceapă de ce făceau cale-ntoarsă când ajungeau pe un platou mai
târziu decât o altă armată. Ceea ce nu se întâmpla foarte des. Sadeas

429
era cel mai adesea primul, iar înapoi se întorceau alte oşti alethi,
sosite mai târziu decât a lui.
Taberele de război erau imense. Toată lumea spunea că-n
diversele bivuacuri alethi se aflau peste o sută de mii de oameni,
adică de mai multe ori cât numărul locuitorilor din Vatra-de-Piatră.
Şi asta fără să fie puşi la socoteală civilii. O armată oprită pentru un
popas scurt atrăgea o grămadă de însoţitori; iar când era vorba
despre tabere staţionare, numărul acestora creştea şi mai mult.
Fiecare dintre cele zece tabere îşi avea propriul crater şi era
alcătuită dintr-un amestec grotesc de clădiri înălţate cu Animmozi,
barăci şi corturi. O parte dintre negustori, cum era spiţerul, aveau
destui bani ca să-şi construiască o prăvălie de lemn. Cei care stăteau
în corturi şi le strângeau în timpul furtunilor şi erau primiţi, contra
cost, în alte adăposturi. Marile furtuni erau puternice chiar şi în
cratere, mai ales dacă zidurile care le-nconjurau erau scunde sau cu
spărturi. O serie de locuri – ca lemnăria – erau lipsite de orice
apărare împotriva stihiilor.
Străzile erau pline de vânzoleala mulţimii care le invada de
obicei. Femei îmbrăcate în fuste şi bluze – soţiile, surorile şi fiicele
soldaţilor –, negustori şi meşteşugari. Muncitori în pantaloni de
lucru sau în salopete. Un mare număr de soldaţi în veşminte din
piele, cu săgeţi şi scuturi. Cu toţii numai oameni de-ai lui Sadeas.
Oştenii dintr-o tabără nu se amestecau cu cei din alta; nu intrau în
craterul altui lord dacă n-aveau nicio treabă pe-acolo.
Kaladin clătină din cap cu mâhnire.
— Ce e? întrebă Syl, aşezându-i-se pe umăr.
— Nu mă aşteptam la atât de multă discordie între taberele de-

430
aici. Credeam că toată lumea face parte dintr-o singură armată
unită, a regelui.
— Oamenii sunt întotdeauna în discordie, zise Syl.
— Cum adică?
— Fiecare se poartă şi gândeşte altfel decât ceilalţi. Numai voi
sunteţi aşa – animalele se poartă toate la fel, iar sprenii sunt, într-un
fel, o singură individualitate. În asta există o armonie. Dar vouă vă
lipseşte – s-ar părea că doi dintre voi nu pot niciodată să cadă de
acord, indiferent despre ce-ar fi vorba. Întreaga lume face ce trebuie
să facă, numai oamenii nu. Poate că de-asta vreţi atât de des să vă
omorâţi unii pe alţii.
— Dar nu toţi sprenii se poartă la fel, spuse Kaladin, deschizând
cutia şi îndesând câteva bandaje în buzunarul pe care şi-l cususe în
interiorul vestei de piele. Tu eşti dovada.
— Ştiu, zise ea cu voce scăzută. Poate acum îţi dai seama de ce
mă supără asta atât de mult.
Kaladin nu ştiu ce să-i răspundă. În cele din urmă, ajunse în
lemnărie. Câţiva oameni din echipa Podului Patru trândăveau la
umbră, în partea de est a barăcii lor. Ar fi fost interesant să vadă
cum se construiau barăcile – erau Animmodelate, transformându-se
din aer direct în piatră. Din nefericire, Animmodelarea se făcea
noaptea, sub pază strictă, pentru ca singurii martori ai ritualului să
fie ardenţii sau ochi-luminoşii de un rang foarte înalt.
Primul clopot al după-amiezii bătu exact în clipa când ajunse
Kaladin lângă baracă, iar Gaz îi aruncă o privire aspră, fiindcă
fusese cât pe-aci să-ntârzie, să nu se afle la datorie din prima clipă.
Şi, în cea mai mare parte a timpului, avea să-şi facă „datoria” stând

431
acolo şi aşteptând să sune cornul. Ei bine, el nu intenţiona să piardă
vremea astfel. Nu putea risca să se istovească din nou cărând o
scândură, nu şi când o podalergare putea începe în orice clipă, dar
ar fi putut să facă nişte extensii…
În aer se înălţă un sunet de corn, scurt şi limpede. Ca al cornului
legendar, cel care călăuzea sufletele vitejilor către bătăliile din
paradis. Kaladin înlemni. Aşteptă, ca de obicei, să audă un al doilea
sunet, o parte iraţională din el dorindu-şi o adeverire a celui dintâi.
Şi acesta urmă, o înlănţuire de note menită să indice locul unde se
afla un demon al spărturilor în stadiul de pupă.
Soldaţii se năpustiră către locul de adunare de lângă lemnărie;
alţii alergară spre tabără să-şi ia echipamentul.
— Aliniaţi-vă! strigă Kaladin, repezindu-se către podarii lui.
Lovi-v-ar furtuna! Toată lumea-n şir!
Nimeni nu-l luă în seamă. Unii n-aveau vestele pe ei şi se
îngrămădiră, bulucindu-se la uşa barăcii, fiindcă voiau să intre toţi
în acelaşi timp. Cei care aveau veste alergară spre pod. Kaladin îi
urmă, frustrat. Odată ajunşi, se strânseră în jurul podului, într-un
mod stabilit dinainte, cu mare atenţie. Fiecăruia i se dădea şansa de
a ocupa cea mai favorizată poziţie: să alerge în faţă pe drumul către
ultima spărtură şi apoi, când ajungeau în imediata apropiere a
acesteia, să treacă în spate, unde erau oarecum mai în siguranţă.
Rotaţia se făcea cu stricteţe, greşelile nefiind nici săvârşite, nici
iertate. Echipele de podari aveau un sistem brutal de
autoorganizare. Dacă unul dintre ei încerca să trişeze, ceilalţi îl
obligau să alerge în faţă pe ultima porţiune a drumului. Ceea ce era,
chipurile, interzis, dar Gaz nu se sinchisea de soarta trişorilor. Şi nu

432
primea nici mită ca să lase oamenii să-şi schimbe poziţiile. Poate ştia
că această rotaţie era unicul sprijin – şi unica speranţă – a podarilor.
Viaţa era nedreaptă, să fii podar era nedrept, dar dacă alergai în
linia morţii şi scăpai cu viaţă, aveai cel puţin dreptul să te afli în
spate la următoarea alergare.
Se făcea o singură excepţie. Ca şef de pod, Kaladin alerga în faţă
pe cea mai mare parte a drumului şi trecea în spate când se
pregăteau de atac. Era cea mai sigură poziţie, deşi niciun podar nu
se afla cu adevărat în siguranţă. Kaladin era ca o crustă de mucegai
din farfuria unui om lihnit de foame; în niciun caz înghiţit primul,
dar oricum condamnat.
Îşi ocupă locul. Yake, Dunny şi Malop sosiră ultimii. Odată ce-i
văzu la locurile lor, Kaladin le ordonă tuturor să ridice podul. Fu pe
jumătate surprins când se supuseră, dar aproape la fiecare alergare
aveau câte un şef care dădea comenzile. Glasul se schimba, dar
ordinele simple rămâneau aceleaşi. Ridicaţi, alergaţi, coborâţi.
Douăzeci de poduri coborâră din lemnărie către Câmpiile
Sfărâmate. Kaladin zări un grup de bărbaţi din echipa Podului
Şapte privindu-i cu uşurare. Fuseseră de rând la pod până la primul
clopot al după-amiezii; scăpaseră de alergarea aceea mulţumită
câtorva secunde.
Podarii se străduiau din răsputeri. Nu numai din cauza
ameninţării cu biciuirea – alergau cât puteau de repede fiindcă-şi
doreau să sosească la ţintă înaintea parshendilor. Dacă izbuteau, n-
aveau să fie întâmpinaţi cu săgeţi şi niciunul dintre ei n-avea să
moară. Aşa că podalergările erau singurul lucru pe care-l făceau
fără rezerve şi lăsând deoparte lenea. Cu toate că mulţi ajunseseră

433
să-şi urască vieţile, se agăţau de ele cu acea fervoare care albeşte
încheieturile degetelor.
Traversară tropăind primul pod fix. Muşchii lui Kaladin
protestau, fiind supuşi unui nou efort după o întrerupere atât de
scurtă, dar se străduia să nu se gândească la oboseală. Ca urmare a
furtunii din timpul nopţii, multe plante erau încă deschise, mugurii-
de-stâncă îşi revărsau lujerii, crengile ca nişte gheare ale branzahilor
înfloriţi se înălţau din crăpăturile pământului către cer. Mai erau,
din când în când, şi ghimpetari: tufele mici, ţepoase, cu crengi ca de
piatră, care-i atrăseseră atenţia când sosise pe Câmpiile Sfărâmate.
Apa băltea în numeroasele crăpături şi adâncituri de pe platoul
denivelat.
Gaz ţipa la ei, spunându-le pe ce drum s-o apuce. Multe dintre
platourile învecinate aveau trei sau patru poduri, dând naştere unor
cărări ramificate care traversau Câmpiile. Alergarea deveni rutină.
Era istovitoare, dar în acelaşi timp familiară, şi era bine să se afle în
faţă, să vadă încotro se îndrepta. Se pierdu în mantra lui obişnuită
constând în numărarea paşilor, aşa cum fusese sfătuit de podarul
fără nume căruia încă îi mai purta sandalele.
În cele din urmă ajunseră la ultimul pod permanent. Traversară
un platou îngust, trecând pe lângă focul mocnit care mistuia ruinele
unui pod distrus de parshendi în noaptea dinainte. Cum reuşiseră,
în timpul unei mari furtuni? Ceva mai devreme aflase, trăgând cu
urechea, că soldaţii îi priveau pe parshendi cu ură, cu mânie şi nu
cu puţină admiraţie. Duşmanii lor nu semănau cu parshii aproape
muţi care munceau în Roshar. Destoinicia lor de războinici nu era
de neglijat. Şi asta îl izbea pe Kaladin, părând ceva cu totul

434
nelalocul său. Parshi? Luptând? Părea, pur şi simplu, atât de bizar.
Toate echipele de podari îşi lăsară podurile jos, acoperind cea
mai îngustă porţiune a unei spărturi. Oamenii lui se trântiră la
pământ împrejurul podului, odihnindu-se cât traversa oastea.
Kaladin era pe punctul să li se alăture – de fapt, genunchii i se
îndoiau deja, anticipând.
„Nu”, îşi zise, îndreptându-se. „Nu, o să rămân în picioare.”
Gestul era prostesc. Ceilalţi podari aproape că nici nu-l luau în
seamă. Unul dintre ei, Moash, chiar îl înjură. Însă hotărârea odată
luată, Kaladin se agăţă de ea cu încăpăţânare, încleştându-şi mâinile
la spate, şi rămase aşa, în poziţia „pe loc repaus”, uitându-se la
armata care trecea.
— Hei, micuţule podar! îi strigă un soldat dintre cei care-şi
aşteptau rândul. Eşti curios să vezi cum arată un oştean adevărat?
Kaladin se întoarse spre el: era un bărbat voinic, cu ochii căprui şi
cu braţele de grosimea coapselor multor altora. Nodurile de pe
umerii vestei lui de piele spuneau că era şef de pluton. Şi Kaladin
purtase cândva astfel de noduri.
— Cum îţi îngrijeşti suliţa şi scutul, şefule de pluton? îi strigă el,
drept răspuns.
Soldatul se încruntă, dar Kaladin ştia ce-i trecuse prin minte.
Echipamentul unui soldat era viaţa lui; armelor le purtai de grijă ca
unui copil şi adesea te convingeai mai întâi că se aflau în bună stare
înainte de a te îndura să mănânci sau să te odihneşti.
Kaladin arătă către pod cu o mişcare a capului.
— Ăsta e podul meu, spuse cu glas sonor. E arma mea, singura
care-mi este îngăduită. Aveţi grijă cum îl folosiţi.

435
 — Şi ce ne faci dacă n-avem? întrebă un alt soldat, stârnind
râsetele celor din jur.
Însă şeful de pluton nu mai scoase nicio vorbă. Părea neliniştit.
Spusele lui Kaladin erau o simplă bravadă. De fapt, ura podul.
Însă rămase tot în picioare.
Câteva clipe mai târziu, pe podul lui trecu însuşi Înaltul Prinţ
Sadeas. Celălalt înalt prinţ, Amaram, avuse întotdeauna o înfăţişare
atât de eroică, de distinsă. Înfăţişarea unui general plin de nobleţe.
Acest Sadeas era o cu totul altă creatură, cu faţa lui rotundă, cu
părul buclat, cu orgoliul întipărit pe chip. Călărea ca la paradă, cu o
mână în faţă, ţinând lejer frâul şi purtând coiful sub braţul celălalt.
Armura era vopsită în roşu, iar panaşul coifului avea ceva frivol.
Era prea mult fast inutil, care aproape că punea în umbră măreţia
artefactului antic.
Kaladin uită de oboseală şi-şi încleştă pumnii. Se uita la un ochi-
luminoşi pe care-l ura mai mult decât pe mulţi alţii, la un om cu
sufletul atât de împietrit încât irosea în fiecare lună vieţile câtorva
sute de podari. Un om care, dintr-un motiv încă de neînţeles pentru
Kaladin, le interzisese dinadins să poarte scuturi.
Curând, Sadeas şi garda sa de onoare trecură, iar Kaladin îşi
dădu seama că, probabil, ar fi trebuit să se-ncline în faţa lui. Sadeas
nu observase, dar, dacă ar fi observat, Kaladin ar fi putut avea
necazuri. Clătinând din cap, îşi ridică echipa în picioare – deşi se
strădui din greu ca să-l urnească pe Pietroi, uriaşul mâncător de
coarne. Odată trecuţi dincolo de spărtură, oamenii lui săltară podul
şi alergară către următoarea.
Totul se repetă de atâtea ori, încât Kaladin le pierdu şirul. De

436
fiecare dată, refuză să se-ntindă. Rămase în picioare, cu mâinile la
spate, uitându-se cum trecea armata. Mai mulţi soldaţi îl observară
şi îl luară în râs. El nu le dădu atenţie şi, la a cincea sau a şasea
traversare, batjocoririle se împuţinară. Când îl văzu din nou pe
Luminlordul Sadeas, Kaladin se înclină, deşi îşi simţi stomacul
întorcându-i-se pe dos. Nu-l slujea pe omul ăla. Nu-i era loial. Dar
se afla în slujba oamenilor lui, purtătorii Podului Patru. Trebuia să-i
salveze, de aceea se ferea să fie pedepsit pentru insolenţă.
— Schimbaţi poziţiile! strigă Gaz. Traversaţi şi schimbaţi!
Kaladin se întoarse brusc. Următoarea traversare avea să se facă
la locul atacului. Îşi miji ochii, uitându-se în depărtare, şi izbuti cu
greu să desluşească un şir de siluete întunecate pe platoul următor.
Parshendii sosiseră şi intrau în formaţie de luptă. În spatele lor, un
alt grup se străduia să spargă pupa.
Îşi simţi frustrarea ca pe o împunsătură. Iuţeala lor nu fusese de-
ajuns. Şi, chiar aşa obosiţi cum erau, Sadeas avea să ordone un atac
rapid, nelăsându-le parshendilor timp să scoată inima-nestemată
din carapacea ei.
Podarii se ridicară tăcuţi, chinuiţi de spaimă. Ştiau ce urma.
Traversară hăul şi traseră podul, apoi se aranjară în ordine inversă.
Oştenii intrau în rânduri. Totul se petrecea într-o asemenea linişte,
încât ai fi crezut că se pregăteau să ducă un catafalc către rugul
funerar.
Podarii îi păstrară lui Kaladin un loc bine protejat, în spate. Syl
coborî pe pod şi îl cercetă. Kaladin se îndreptă într-acolo, cu mintea
şi trupul la fel de obosite. Se forţase prea mult dimineaţa, apoi o
făcuse din nou, rămânând în picioare în loc să se odihnească. Oare

437
ce-l apucase să se poarte astfel? Abia mai era în stare să meargă.
Se uită la podari. Erau resemnaţi, descurajaţi, îngroziţi. Dacă
refuzau s-alerge, îi aştepta execuţia. Dacă alergau, îi aşteptau
săgeţile. Nu priveau către şirurile de arcaşi parshendi, aflate în
depărtare. Priveau în jos.
„Sunt oamenii tăi, Kaladin”, îşi spuse el. „Au nevoie de tine ca
să-i conduci, deşi nu-şi dau seama.”
„Cum poţi conduce pe cineva stând în spate?”
Ieşi din şir şi ocoli podul; doi bărbaţi – Drehy şi Teft – îl priviră
şocaţi când trecu pe lângă ei. Locul mortului – poziţia din mijlocul
şirului din faţă – era ocupat de Pietroi, vânjosul mâncător de coarne
cu pielea arsă de soare. Kaladin îl bătu pe umăr.
— Pietroi, te-ai aşezat pe locul meu.
Omul îl privi uluit.
— Dar…
— Treci în spate.
Pietroi se încruntă. Nimeni nu mai încercase vreodată să treacă în
faţă înainte de a-i veni rândul.
— Ai înnebunit de prea mult aer, câmpeanule, spuse cu accentul
lui puternic. Vrei să mori? De ce nu sari pur şi simplu în spărtură? E
mai uşor.
— Sunt şef de pod. E privilegiul meu s-alerg în faţă. Du-te!
Pietroi ridică din umeri, dar se supuse şi trecu în spate, în locul
lui Kaladin. Nimeni nu mai scoase nicio vorbă. Dacă el dorea să se
lase ucis, de ce s-ar fi opus ceilalţi?
Kaladin îi cuprinse cu privirea.
— Cu cât durează mai mult până punem podul jos, cu atât mai

438
multe săgeţi vor trage în noi. Nu şovăiţi, fiţi hotărâţi şi iuţi în
mişcări. Ridicaţi podul!
Îl săltară, iar cei din şiruirile interioare trecură dedesubt,
aşezându-se în rânduri de câte cinci. Kaladin era chiar în faţă,
avându-l în stânga pe Leyten, un bărbat înalt şi solid, iar în dreapta
pe Murk, un bărbat mai slăbănog. Adis şi Cori erau pe margini.
Cinci oameni în faţă. Linia morţii.
Odată ridicate toate podurile, Gaz dădu ordinul de pornire:
— Atacaţi!
O rupseră la fugă, trecând în goană pe lângă şirurile de soldaţi
neclintiţi, înarmaţi cu suliţe şi ocrotiţi de scuturi. Unii îi urmăreau
cu priviri curioase, pesemne amuzaţi la vederea podarilor umili,
care se îndreptau atât de grăbiţi către propria moarte. Alţii îşi
întorceau ochii în altă parte, poate ruşinându-se când se gândeau la
vieţile care urmau să plătească trecerea peste spărtură.
Kaladin se uita drept înainte, înăbuşind vocea sceptică din
adâncul minţii sale, care urla la el, spunându-i că făcea o mare
prostie. Alega nebuneşte către ultima prăpastie, fixând cu privirea
şirul de ostaşi parshendi. Siluete cu piele neagră şi purpurie, cu
arcuri în mâini.
Syl zbura pe lângă capul lui, nemaiavând acum formă
omenească, ci licărind ca o panglică de lumină. Şuiera în faţa lui.
Arcurile se ridicară. Kaladin nu mai alergase pe locul mortului în
timpul unui atac atât de urât din prima zi a intrării sale în echipă.
Acesta era locul ocupat întotdeauna de un om nou. Fiindcă, dacă-şi
găsea moartea, nu mai era nevoie să fie instruit.
Arcurile parshendilor se încordară, ţintind cinci sau şase dintre

439
echipele purtătoare de poduri. Podul Patru era fără îndoială una
dintre ţinte.
Săgeţile porniră.
— Tien! urlă Kaladin, aproape înnebunit de oboseală şi frustrare.
Strigase numele cu voce tare – fără să ştie de ce – în vreme ce
valul de săgeţi zbura spre el. Şi simţi o zvâcnire de energie, o
neaşteptată răbufnire de forţă, nebănuită şi de neexplicat.
Săgeţile loviră.
Murk se prăbuşi fără să scoată niciun sunet, nimerit de patru sau
cinci săgeţi, iar sângele lui împroşcă pietrele. Căzu şi Leyten şi,
alături de el, Adis şi Cori. Săgeţile loviră pământul de la picioarele
lui Kaladin, rupându-se, şi cel puţin şase se înfipseră în lemn, în
jurul mâinilor şi al capului său.
El nu ştia dacă fusese lovit. Era prea agitat şi încordat. Continuă
să alerge urlând, cu podul pe umeri. Dintr-un anumit motiv, un
grup de parshendi din prima linie îşi lăsă arcurile în jos. Le zări
pielea marmorată, coifurile stranii, roşii sau portocalii, şi
îmbrăcămintea simplă, cafenie. Păreau nedumeriţi.
Indiferent care ar fi fost cauza, asta îi oferi Podului Patru câteva
secunde preţioase. În clipa când duşmanii îşi înălţară din nou
arcurile, echipa lui Kaladin ajunsese lângă prăpastie. Podarii lui se
aliniară cu celelalte echipe – nu mai rămăseseră decât cincisprezece
poduri. Cinci căzuseră. Sosirea lor astupă un gol.
În toiul unei alte rafale de săgeţi, Kaladin le strigă oamenilor săi
să lase podul jos. Una îi despică pielea de pe coaste, ricoşând de os.
Simţi izbitura, dar nu şi durerea. Ocoli podul în fugă şi-i ajută pe
ceilalţi să-l împingă. Echipa îl fixă la locul potrivit în timp ce un val

440
de săgeţi trimise de soldaţii alethi abătea atenţia parshendilor.
O trupă de cavalerie traversă prăpastia. Podarilor nu li se mai
dădu în curând nicio atenţie. Kaladin căzu în genunchi lângă pod,
pe când ceilalţi se îndepărtau împleticindu-se, răniţi şi însângeraţi:
rolul pe care îl aveau în luptă se încheiase.
El îşi duse mâna la coaste şi simţi sângele. „Tăietură dreaptă, de
numai două sau trei degete lungime, nu atât de largă încât să
reprezinte un pericol.”
Era vocea tatălui său.
Kaladin gâfâia. Trebuia s-ajungă la adăpost. Pe deasupra capului
îi şuierau săgeţile arcaşilor alethi.
„Există oameni care iau vieţi. Şi oameni care le salvează.”
Încă nu terminase. Se sili să se ridice şi, clătinându-se, se îndreptă
către cineva care zăcea alături de pod. Era un podar pe nume
Hobber, căruia o săgeată îi străpunsese piciorul. Gemea, ţinându-se
de coapsă.
Kaladin îl prinse de subţiori şi îl trase, îndepărtându-l de pod.
Omul înjură de durere, năucit, îl vreme ce Kaladin îl târa către o
despicătură din spatele unei mici ridicături a solului stâncos, unde
îşi găsiseră adăpost Pietroi şi alţi câţiva podari.
După ce-l lăsă jos pe Hobber – săgeata nu-i retezase nicio arteră
importantă, aşa că pe moment nu era în pericol – Kaladin se răsuci
pe călcâie şi încercă să se-ntoarcă pe câmpul de luptă. Însă alunecă
şi se împletici de oboseală. Se izbi zdravăn de pământ, mormăind.
„Unii iau vieţi. Alţii le salvează.”
Se strădui să se ridice în picioare, cu sudoarea picurându-i de pe
frunte, şi se grăbi să se-ntoarcă lângă pod. Următorul podar pe care-

441
l găsi, un bărbat pe nume Koorm, era mort. Îi lăsă leşul acolo unde
căzuse.
Gadol avea o rană adâncă în coaste, unde o săgeată îl străpunsese
pe de-a-ntregul. Faţa îi era plină de sânge scurs dintr-o tăietură de
pe tâmplă şi reuşise să se târască, îndepărtându-se puţin de pod. Se
uita în sus cu ochi negri, deliranţi, iar în jur îi unduiau durerospreni
portocalii.
Kaladin îl luă şi pe el de subţiori şi se îndepărtă târându-l, chiar
înainte ca pe locul unde se aflase să treacă, în zgomot tunător de
copite, o şarjă de cavalerie.
În timp ce-l ducea în adâncitură, văzu încă două leşuri. Făcu o
socoteală rapidă. Asta însemna douăzeci şi nouă de podari, cu tot cu
morţii pe care-i găsise. Cinci lipseau. Se întoarse pe câmpul de luptă
împleticindu-se.
Soldaţii se adunaseră împrejurul părţii din spate a podului, cu
arcaşii în lateral, trăgând în parshendi, în vreme ce cavaleria grea
ataca – condusă de Înaltul Prinţ Sadeas în persoană, practic
invincibil în Cristalarmura lui –, încercând să-mpingă înapoi liniile
inamicului.
Kaladin se clătină, năuc, îngrozindu-se la vederea unui număr
atât de mare de oameni care alergau, urlau, trăgeau cu arcul şi
aruncau suliţe. Cinci podari, probabil morţi, pierduţi în toată acea…
Zări o siluetă ghemuită chiar lângă buza spărturii, cu săgeţile
trase din ambele părţi zburându-i pe deasupra capului. Era Dabbid,
unul dintre podari. Stătea încovrigat, cu braţul răsucit într-un unghi
nefiresc.
Kaladin se repezi către el. Se aruncă la pământ şi se târî pe sub

442
săgeţile care şuierau, sperând că parshendii n-avea să se
sinchisească de doi podari neînarmaţi. Dabbid nici măcar nu-l văzu
când ajunse lângă el. Era şocat, buzele i se mişcau fără să scoată
niciun sunet, ochii priveau în jur uluiţi. Kaladin îl înhăţă cu
stângăcie: îi era teamă să se ridice prea mult, ca să nu fie cumva
nimerit de vreo săgeată.
Târându-se greoi, îl trase pe Dabbid de la marginea hăului.
Aluneca întruna pe sânge, cădea, se izbea cu faţa de piatră. Se
încăpăţână să continue, târându-l pe bărbatul mai tânăr pe sub
săgeţile în zbor. În cele din urmă se îndepărtă destul de mult ca să
rişte să se ridice în picioare. Încercă să-l salte pe Dabbid. Dar avea
muşchii atât de obosiţi… Se încordă şi alunecă istovit, căzând pe
pietre.
Rămase întins, gâfâind, copleşit în cele din urmă de durerea din
coastă. „Sunt atât de obosit…”
Se ridică tremurând şi încercă din nou să-l salte pe Dabbid. Clipi
ca să scape de lacrimile provocate de frustrare, atât de slăbit încât
nu mai putea nici măcar să-l târască pe celălalt.
— Câmpean înnebunit de prea mult aer, mârâi o voce.
Kaladin se întoarse în clipa când Pietroi ajunse lângă el.
Masivul mâncător de coarne îl luă pe Dabbid de subţiori şi-l trase
în sus.
— Nebunule, mormăi către Kaladin, dar îl ridică pe podarul rănit
cu uşurinţă şi-l duse în adâncitură.
Kaladin îl urmă. Şi, odată ajuns la adăpost, se lăsă la pământ,
sprijinindu-se cu spatele de stâncă. Podarii supravieţuitori se
îngrămădiră în jurul lui, privindu-l nedumeriţi.

443
 — Încă patru, spuse el, cu respiraţia întretăiată. Trebuie să-i
găsim…
— Murk şi Leyten, zise Teft.
La alergarea aceea, podarul mai vârstnic fusese mai în spate,
scăpând nevătămat.
— Şi Adis şi Cori. Au fost în faţă.
„E adevărat”, îşi zise Kaladin, istovit. „Cum se poate să fi
uitat…?”
— Murk e mort. Ceilalţi ar putea fi în viaţă.
Încercă să se ridice, împleticindu-se.
— Idiotule, îi zise Pietroi. Rămâi aici. Nu-ţi face griji. Mă ocup eu
de asta, adăugă, şovăind. Cred că tot idiot sunt şi eu.
Se încruntă, dar se întoarse pe câmpul de luptă. Teft stătu o clipă
pe gânduri, apoi fugi după el.
Kaladin respira sacadat, ţinându-se de coaste. Nu-şi putea da
seama dacă durerea pricinuită de lovitura săgeţii era sau nu mai
puternică decât aceea provocată de tăietură.
„Salvează vieţi…”
Se târî către cei trei răniţi. Hobber, cu piciorul străpuns de
săgeată, putea să mai aştepte, iar Dabbid n-avea decât un braţ rupt.
Cu gaura de la coaste, Gadol era în starea cea mai gravă. Kaladin se
uită îndelung la rană. N-avea masă de operaţie; n-avea nici
antiseptic. Cum ar fi putut să-l ajute?
Îşi alungă disperarea.
— Cineva să-mi aducă un cuţit, le spuse podarilor. Luaţi-l pe-al
un unui soldat căzut. Şi altcineva să facă un foc!
Ceilalţi se uitară unul la altul.

444
 — Dunny, du-te să cauţi un cuţit, zise Kaladin, cu palma lipită de
rana lui Gadol, încercând să oprească sângerarea. Narn, poţi să faci
un foc?
— Cu ce? întrebă omul.
Kaladin îşi scoase vesta şi apoi cămaşa, întinzându-i-o pe aceasta
din urmă.
— Foloseşte-o drept iască şi adună nişte săgeţi în loc de lemne.
Are cineva cremene şi amnar?
Din fericire, Moash avea. Când plecai la podalergare, îţi luai cu
tine orice obiect valoros; altminteri, ţi-l puteau fura ceilalţi podari.
— Mişcaţi-vă repede! le ceru Kaladin. Altcineva să despice un
mugur-de-stâncă şi să-mi aducă tigva cu apă dinăuntru!
Preţ de câteva clipe, nimeni nu mişcă. Pe urmă, din fericire, îi
dădură ascultare. Poate că erau prea uluiţi ca să i se opună. El sfâşie
cămaşa lui Gadol, dând la iveală rana. Era urâtă, îngrozitor de
urâtă. Dacă săgeata îi tăiase intestinele sau alte organe…
Îi porunci unui alt podar să-i apese un bandaj pe frunte, oprindu-
i sângerarea mai puţin gravă de acolo – orice îl putea ajuta – şi-i
cercetă partea rănită a corpului cu viteza pe care o deprinsese de la
tatăl lui. Dunny se întoarse repede cu un cuţit. Însă Narn nu izbutea
s-aprindă focul, înjură, apoi făcu o nouă încercare cu cremenea şi
amnarul.
Gadol era cuprins de spasme şi Kaladin îi apasă bandajele pe
rană, simţindu-se neajutorat. Nu se afla într-un loc unde-ar fi putut
face un garou pentru o astfel de rană. N-avea altceva de făcut
decât…
Gadol tuşi, scuipând sânge.

445
 — Au sfărâmat până şi pământul! şuieră, cu ochii larg deschişi.
Şi-l doresc, dar, în furia lor, îl vor distruge. Aşa cum omul pizmaş
arde lucrurile de preţ mai degrabă decât să le lase duşmanilor! Vin!
Icni. Şi încremeni apoi, cu ochii morţi privind stăruitor în sus şi
cu o dâră de scuipat sângeriu prelingându-i-se de-a lungul
obrazului. Răscolitoare, ultimele sale cuvinte îi apăsau. Ceva mai
încolo, soldaţii se luptau şi urlau, dar podarii păstrau tăcerea.
Kaladin se trase înapoi, şocat – ca de obicei – de durerea pierderii
unei vieţi. Lirin spusese întotdeauna că timpul avea să-i tocească
sensibilitatea.
În privinţa asta, tatăl lui se înşelase.
Se simţea atât de obosit. Pietroi şi Teft se întorceau grăbiţi către
crăpătura din stâncă, cărând între ei un trup.
„Nu l-ar aduce dacă n-ar mai fi în viaţă”, îşi spuse Kaladin.
„Gândeşte-te la cei pe care-i poţi ajuta.”
— Ţine focul aprins! spuse arătând spre Narm. Nu-l lăsa să se
stingă! Să ia cineva cuţitul şi să-l încingă-n flacără.
Narm tresări violent, de parc-ar fi observat pentru prima oară că
izbutise s-aprindă un foc mic. Kaladin îl lăsă pe Gadol, care era
mort, şi le făcu loc lui Pietroi şi lui Teft. Cei doi îl întinseră la
pământ pe Leyten, plin de sânge. Abia mai respira şi din trup îi
ieşeau două săgeţi, una dintr-un umăr, iar a doua din celălalt braţ.
O a treia săgeată îi făcuse o rană pe burtă, iar mişcarea adâncise
rana. Piciorul stâng părea să-i fi fost strivit de copita unui cal; era
rupt, iar în locul unde-i plesnise pielea avea o despicătură largă.
— Ceilalţi trei sunt morţi, spuse Teft. Nici el nu mai are mult. Nu
putem face mare lucru. Dar ai zis să-l aducem, aşa că…

446
 Kaladin îngenunche imediat şi începu să lucreze rapid şi atent, cu
multă pricepere. Îi apăsă un bandaj într-o parte, ţinându-l cu
genunchiul său, apoi legă cu iuţeală un altul în jurul piciorului rănit,
cerându-i unui podar să-l ridice şi să-l ţină nemişcat.
— Unde-i cuţitul ăla? strigă, înfăşurând în grabă garoul în jurul
braţului.
Trebuia să oprească imediat sângerarea; la salvarea braţului avea
să se gândească mai târziu.
Tânărul Dunny veni în goană, aducând lama încinsă. Kaladin
săltă bandajul şi cauteriză repede rana. Leyten era inconştient şi
respira din ce în ce mai slab.
— N-o să mori, murmură Kaladin. N-o să mori!
Avea mintea amorţită, dar degetele lui cunoşteau mişcările.
Pentru o clipă, se întoarse în camera de operaţii a tatălui său şi-i
ascultă instrucţiunile amănunţite. Tăie săgeata din braţul lui Leyten,
dar nu se atinse de cea din umăr şi trimise cuţitul din nou la-ncins.
Peet se întoarse, în sfârşit, aducând tigva cu apă. Kaladin i-o
smulse din mână şi o folosi ca să cureţe rana din picior, cea mai
urâtă, fiindcă se produsese prin strivire. Când îi fu adus din nou
cuţitul, Kaladin scoase şi săgeata din umăr şi cauteriză locul cât de
bine putu, apoi folosi încă unul dintre bandajele sale, care dispăreau
cu mare iuţeală, ca să lege rana.
Folosi drept atele pentru picior nişte cozi de săgeţi – singurul
lucru pe care-l avea. Cauteriză şi rana aceea, cu o strâmbătură. Nu-i
plăcea să lase în urmă un număr atât de mare de cicatrice, dar nu-l
putea lăsa să piardă mai mult sânge. Ştia că urma să aibă nevoie de
antiseptic. Cât de repede ar fi putut face rost de nişte mucus?

447
 — Să nu-ndrăzneşti să mori! spuse, aproape fără să-şi mai dea
seama că vorbea.
Legă repede rana de la picior, apoi îşi folosi acul şi aţa ca s-o
coasă pe cea din braţ. O bandajă, apoi slăbi garoul, dezlegându-l
aproape cu totul.
În cele din urmă se retrase şi, complet secătuit de puteri, se uită la
bărbatul rănit. Continua să respire. Pentru cât timp? Sorţii îi erau
potrivnici.
Podarii stăteau în picioare sau aşezaţi în jurul lui Kaladin,
privindu-l cu un respect straniu. Istovit, el se apropie de Hobber şi-i
cercetă rana din picior. Nu trebuia cauterizată. O spălă, îndepărtă
nişte aşchii şi o cusu. În jurul bărbatului erau durerospreni, mâini
mărunţele, portocalii, ridicându-se din pământ.
Kaladin tăie partea curată a bandajelor pe care le folosise pentru
Gadol şi legă rana lui Hobber. Nu-i plăcea pansamentul murdar,
însă n-avea de-ales. Pe urmă se ocupă de braţul lui Dabbid, cu
ajutorul unor cozi de săgeţi aduse de ceilalţi podari, legându-le cu
fâşii din cămaşa celui bandajat. În cele din urmă se aşeză,
sprijinindu-se de buza stâncii, şi răsuflă prelung, vlăguit.
Din spate se auzeau strigătele soldaţilor şi zăngănitul metalului
lovit de metal. El se simţea atât de obosit. Prea obosit şi ca să
închidă ochii. Nu-şi dorea decât să rămână o veşnicie aşa, cu
privirea pironită în pământ.
Teft se opri lângă el. Bărbatul cărunt ţinea în mână tigva, în
fundul căreia mai rămăsese puţină apă.
— Bea, băiatule. Ai mare nevoie.
— Ar trebui să spălăm rănile celorlalţi oameni, răspunse Kaladin,

448
amorţit. Au zgârieturi – la unii am văzut şi tăieturi – şi ar trebui…
— Bea, repetă Teft, cu un glas aspru, insistent.
Kaladin şovăi, apoi bău. Apa avea un puternic gust amărui, ca al
plantei din care fusese luată.
— Unde-ai învăţat să vindeci oamenii aşa? întrebă Teft.
La auzul întrebării, mai mulţi podari din preajmă se întoarseră
spre ei.
— N-am fost întotdeauna sclav, şopti Kaladin.
— Tot ce-ai făcut n-o să schimbe nimic, zise Pietroi, apropiindu-
se.
Masivul mâncător de coarne se lăsă pe vine.
— Gaz ne cere să-i abandonăm pe răniţii care nu pot merge. Are
ordin de sus, adăugă Pietroi.
— Vorbesc eu cu Gaz, zise Kaladin, sprijinindu-şi capul de
stâncă. Duceţi cuţitul înapoi, la leşul de la care l-aţi luat. Nu vreau
să fim învinuiţi de hoţie. Pe urmă, când o să vină vremea să plecăm,
vreau doi oameni care să se ocupe de Leyten şi doi pentru Hobber.
Îi legăm deasupra podului şi-i cărăm. La spărturi, va trebui să vă
mişcaţi repede, să-i dezlegaţi înainte de a traversa armata şi să-i
legaţi pe urmă la loc. Şi-o să fie nevoie şi de cineva care să-l conducă
pe Dabbid, încă nu şi-a revenit.
— Gaz n-o să ne-ajute, spuse Pietroi.
Kaladin închise ochii, refuzând să continue discuţia.
Lupta se prelungi. Parshendii se retraseră, în sfârşit, abia la
căderea serii, sărind peste prăpăstii cu picioarele lor nefiresc de
puternice. Strigătele oştenilor alethi, învingători în ziua aceea, se
înălţară în cor. Kaladin se sili să se ridice şi plecă în căutarea lui

449
Gaz. Avea să mai dureze o vreme până când deschideau pupa – era
ca şi cum ar fi spart piatră –, dar el trebuia să ducă tratative cu
sergentul care răspundea de poduri.
Îl găsi pe Gaz privind câmpul de luptă de la mare distanţă.
Bărbatul se uită la el cu singurul său ochi.
— Cât din sângele ăsta e al tău?
Kaladin se uită în jos, dându-şi pentru prima oară seama că era
plin de cruste de sânge întunecat, provenind în cea mai mare parte
de la oamenii pe care-i bandajase. Lăsă întrebarea fără răspuns.
— Luăm răniţii cu noi.
Gaz clătină din cap.
— Dacă nu pot merge, rămân aici. Ordinul ăsta nu se schimbă. Şi
nu e hotărârea mea.
— Îi luăm, repetă Kaladin, fără a folosi un ton mai ferm ori o voce
mai sonoră.
— Luminlordul Lamaril n-o să fie de acord, spuse sergentul.
Lamaril era superiorul lui direct.
— Trimite Podul Patru la urmă, pentru răniţii care se-ntorc în
tabără. Lamaril n-o să meargă cu ei; o să plece înainte, cu grosul
armatei, ca să nu piardă ospăţul dat în cinstea victoriei.
Gaz deschise gura.
— Oamenii mei se vor mişca repede, îl întrerupse Kaladin. Nu
vor încetini pe nimeni, adăugă el, scoţând din buzunar ultima sferă
şi întinzându-i-o. N-o să spui nimănui nimic.
Gaz luă sfera pufnind.
— O pată străvezie? Crezi că pentru asta o să risc aşa mult?
— Dacă n-o faci, ripostă Kaladin calm, te omor şi-i las să mă

450
execute.
Gaz clipi, surprins.
— Niciodată n-ai…
Kaladin mai făcu doar un pas, apropiindu-se de el. Gaz păli. Pe
urmă înjură, ridicând mâna în care ţinea sfera întunecată.
— Şi mi-ai dat o sferă înnegurată.
Kaladin se încruntă. Era sigur că, înainte de podalergare, sfera
încă mai strălucea.
— E vina ta. De la tine o am.
— Toate sferele au fost proaspăt impregnate cu lumină, chiar azi-
noapte, spuse Gaz. Vin direct de la trezorierul Luminlordului
Sadeas. Ce-ai făcut cu ele?
Kaladin clătină din cap, prea obosit ca să mai gândească. Syl i se
aşeză pe umăr când se întoarse cu spatele ca s-o ia înapoi, către
podari.
— Ce-nseamnă ei pentru tine? strigă Gaz în urma lui. De ce-ţi
pasă?
— Sunt oamenii mei, răspunse în timp ce se îndepărta.
— N-am încredere în el, zise Syl, uitându-se peste umăr. Ar putea
trimite oameni să te aresteze, spunând că l-ai ameninţat.
— Poate c-o s-o facă, răspunse Kaladin. Cred că nu pot conta
decât pe faptul că-şi doreşte să-l mituiesc în continuare.
Îşi urmă drumul, ascultând strigătele de triumf şi gemetele
răniţilor din oastea lui Sadeas. Platourile erau presărate cu leşuri
îngrămădite mai ales pe marginile spărturii, unde podurile fuseseră
punctele centrale ale luptei. Parshendii îşi abandonaseră morţii – ca
de obicei. Se spunea că-i părăseau chiar şi atunci când erau

451
victorioşi. Oamenii le cereau echipelor de podari şi soldaţilor să se
întoarcă să ardă morţii, trimiţându-le sufletele în viaţa de apoi, unde
cei mai buni aveau să lupte în oastea Heralzilor.
— Sferele, spuse Syl, cu ochii la Gaz. Nu par ceva pe care te poţi
bizui.
— Poate că da. Poate că nu. Am văzut cum se uită la ele. Vrea
banii pe care i-i dau. Poate că şi-i doreşte îndeajuns de mult ca să nu
mă trădeze, spuse Kaladin şi clătină din cap. Adineauri ai avut
dreptate: în multe privinţe, oamenii nu sunt demni de încredere.
Dar, dacă există ceva pe care te poţi bizui, atunci te poţi bizui pe
lăcomia lor.
Era un gând chinuitor. Dar şi ziua fusese chinuitoare. Cu un
început luminos, promiţător, şi cu un apus roşu, însângerat.
Ca oricare altă zi.

452
 18
ÎNALT PRINŢ AL RĂZBOIULUI

„Ati a fost cândva un om bun şi generos, dar ai văzut ce s-a ales

de el. Pe de altă parte, Rayse a fost unul dintre cei mai dezgustători,
vicleni şi periculoşi indivizi pe care i-am întâlnit vreodată.”

— Da, aici s-a făcut o tăietură, spuse curelarul gras, urmărit de

Adolin cu privirea în timp ce-şi ridica în faţa ochilor cele două
bucăţi de chingă. Nu eşti de aceeaşi părere, Yis?
Celălalt curelar dădu din cap. Era un iriali cu ochi galbeni şi cu
părul pe de-a-ntregul auriu. Nu blond, ci auriu. Avea chiar şi un
luciu metalic. Şi-l tundea scurt şi purta tichie. Era evident că nu
dorea s-atragă atenţia asupra lui. După părerea multora, o buclă din
părul unui irali era un talisman aducător de noroc.
Însoţitorul lui, Avaran, era un alethi ochi-întunecaţi, care purta
şorţ peste vestă. Cei doi lucrau în stilul tradiţional, unul făcea
obiectele mai mari, mai solide – precum şeile –, iar în seama celuilalt
cădeau fineţurile. În partea din spate a încăperii muncea din greu
un grup de ucenici, croind şi cosând piei de porc.
— Tăiată, încuviinţă Yis, luând bucăţile de chingă de la Avaran.
Aşa cred şi eu.
— Să ard în Focul Infernului, bombăni Adolin. Vreţi să spuneţi că
Elhokar a avut de fapt dreptate?
— Adolin, spuse, din spatele lui, o voce de femeie. Ziceai că
facem o plimbare.
453
 — Şi tocmai o facem, răspunse el, întorcându-se să-i zâmbească.
Janala, care stătea cu braţele încrucişate, purta o rochie galbenă,
lucioasă, de o eleganţă desăvârşită, cu nasturi pe ambele părţi,
având un guler ţeapăn, croit după forma gâtului şi brodat cu fir
roşu.
— Îmi imaginasem, spuse ea, că la o plimbare te plimbi mai mult.
— Hm, făcu el. Da. Ajungem imediat şi la asta. O să fie
extraordinar. Mers pe jos, hoinăreală şi ăă…
— Promenadă? sugeră îndatoritor curelarul Yis.
— Asta nu e o băutură?
— Ăă, nu, Luminlordul meu. Sunt foarte sigur că e un alt cuvânt
care-nseamnă plimbare.
— Bine, atunci. Vom avea parte şi de aşa ceva, din plin, zise
Adolin şi luă chinga înapoi, frecându-şi bărbia. Cât de siguri sunteţi
în privinţa chingii?
— Nu există nicio îndoială, Luminlordul meu, răspunse Avaran.
Nu s-a sfâşiat, pur şi simplu. Trebuie să fiţi mai cu băgare de seamă.
— Mai cu băgare de seamă?
— Da, întări Avaran. Să fiţi siguri că nicio cataramă slăbită nu
zgârie pielea, tăind-o. Pare să se fi întâmplat din pricina şeii. Când
pun şaua deoparte peste noapte, oamenii lasă uneori chinga s-
atârne şi se poate agăţa de ceva. Cred că aşa a apărut tăietura.
— A, adică n-a fost tăiată dinadins? zise Adolin.
— S-ar putea şi asta, răspunse Avaran. Dar de ce s-o fi tăiat
cineva?
„Într-adevăr, de ce?” se întrebă Adolin. Îşi luă rămas-bun de la
cei doi curelari, îndesă chinga în buzunar, apoi îi oferi Janalei braţul.

454
Ea îşi puse mâna liberă pe cotul lui, vizibil încântată fiindcă plecau
din atelierul curelarilor. Înăuntru plutea un miros vag, dar nici pe
departe atât de neplăcut ca într-o tăbăcărie. Adolin o văzuse de
câteva ori ducându-şi mâna la batistă şi părând că se pregătea să şi-
o ridice la nas.
Ieşiră în soarele amiezii. Tibon şi Marks – doi ochi-luminoşi din
Garda de Cobalt – aşteptau afară, alături de camerista Janalei,
Falksi, o tânără azish ochi-întunecaţi. Cei trei îşi potriviră pasul
după Adolin şi Janala, mergând în spatele lor pe drumul din tabăra
de război, în timp ce Falksi bombănea abia auzit, dar pronunţând
clar vorbele – ceva despre lipsa unui palanchin cuviincios pentru
stăpâna ei.
Janala nu părea să se sinchisească de aşa ceva. Ajunsă în aer liber,
respiră adânc, ţinându-se strâns de braţul lui Adolin. Era foarte
frumoasă, cu toate că avea obiceiul să vorbească despre ea însăşi.
Lui îi plăceau de obicei femeile vorbăreţe, dar în ziua aceea nu reuşi
să-i dea atenţie când îi povestea ultima bârfă de la curte.
Chinga fusese tăiată, însă amândoi curelarii presupuseseră că era
vorba de un accident. Ceea ce însemna că mai văzuseră astfel de
tăieturi. Piele tăiată de o cataramă slăbită sau care se rupsese, pur şi
simplu.
Numai că, de data asta, chinga tăiată îl aruncase pe rege la
pământ în mijlocul unei lupte. Putea asta să însemne altceva?
— … nu eşti de aceeaşi părere, Adolin? întrebă Janala.
— Fără nicio îndoială, răspunse el, ascultând-o numai pe
jumătate.
— Atunci o să vorbeşti cu el?

455
 — Hmm?
— Cu tatăl tău. O să-i ceri să le-ngăduie oamenilor să mai poarte
din când în când şi altceva în afară de uniforma voastră îngrozitor
de demodată?
— Păi, spuse Adolin, el ţine de fapt foarte mult la asta. În plus,
nici nu e chiar atât de demodată.
Janala îl privi drept în ochi.
— Bine, cedă el. E puţin cam anostă.
Ca toţi ceilalţi ofiţeri ochi-luminoşi de rang înalt din armata lui
Dalinar, Adolin purta haine simple, albastre, cu o croială ostăşească.
O haină lungă, de un albastru intens – fără nicio podoabă – şi
pantaloni băţoşi, pe când la modă erau vestele, ornamentele de
mătase şi eşarfele. Perechea de glife Kholin a tatălui său apărea, ca
blazon, pe spate şi pe piept, iar haina se încheia cu nasturi de argint
pe ambele părţi. Era o uniformă simplă, uşor de recunoscut, dar
groaznic de searbădă.
— Tatăl tău e iubit de oamenii săi, Adolin, adăugă Janala. Dar
exigenţa lui devine obositoare.
— Ştiu. Crede-mă. Dar mă-ndoiesc că-i pot schimba ideile.
Cum i-ar fi putut explica? În ciuda celor şase ani de război,
Dalinar rămânea la fel de hotărât să nu încalce Legile Războinicilor.
Dacă se schimbase ceva în privinţa asta, atunci era faptul că le
respecta cu şi mai mult devotament.
Dar cel puţin acum Adolin îl înţelegea într-o oarecare măsură.
Mult iubitul său frate îi ceruse lui Dalinar un ultim lucru: să
respecte Legile. Era adevărat că o făcuse referindu-se la un singur
eveniment, dar despre tatăl lui Adolin se ştia că ducea totul la

456
extrem.
Adolin îşi dorea doar să nu le fi cerut asta tuturor celorlalţi. Luate
separat, regulile impuse de Legile Războinicilor reprezentau nişte
inconveniente minore: poartă întotdeauna uniforma în public, nu te
îmbăta niciodată, evită duelurile. Dar luate laolaltă, erau
împovărătoare.
În tabără răsunară sunete de corn, întrerupând răspunsul pe care
i-l dădea Janalei. Adolin îşi încordă auzul, se răsuci şi se uită spre
est, către Câmpiile Sfărâmate. Numără următoarele sunete de corn.
Pe platoul o sută patruzeci şi şapte fusese văzută o pupă. Asta era
foarte aproape!
Îşi ţinu răsuflarea, aşteptând a treia serie de sunete de corn, care
ar fi chemat oştile lui Dalinar la luptă. Ceea ce nu se putea întâmpla
decât la porunca tatălui său.
O parte din el ştia că acele sunete n-aveau să urmeze. Între
platoul o sută patruzeci şi şapte şi tabăra lui Sadeas, distanţa era
destul de mică pentru ca şi celălalt înalt prinţ să-ncerce să atace.
„Haide, tată”, zise Adolin în gând. „Ne putem lua la întrecere cu
el de data asta!”
Nu se mai auzi niciun sunet de corn.
Adolin se uită la Janala. Ea îşi alesese drept Chemare muzica şi
dădea foarte puţină atenţie războiului, deşi tatăl ei era unul dintre
ofiţerii de cavalerie ai lui Dalinar. După expresia ei, Adolin îşi dădu
seama că până şi ea înţelegea ce însemna lipsa celei de-a treia serii
de sunete de corn.
Dalinar Kholin preferase încă o dată să nu intre în luptă.
Adolin se răsuci pe călcâie şi o porni în altă direcţie.

457
 — Vino, spuse el, luând-o pe Janala de cot şi practic trăgând-o
după el. Mai am ceva de verificat.
●
Dalinar stătea cu mâinile încleştate la spate, cuprinzând Câmpiile
Sfărâmate cu privirea. Se afla pe una dintre cele mai joase terase de
lângă palatul înalt al lui Elhokar; regele nu locuia în niciuna dintre
cele zece tabere de război, ci într-un mic grup de clădiri înălţate pe
coasta unui deal din apropiere. Sunetele de corn întrerupseseră
urcuşul lui Dalinar către palat.
Rămase locului destul de mult ca să vadă armata lui Sadeas
adunându-se în tabăra lui. Dalinar ar fi putut trimite un soldat care
să-i anunţe oamenii să se pregătească de luptă. Se afla destul de
aproape.
— Luminlordul meu? întrebă o voce de alături. Vreţi să
continuăm?
„Apără-l aşa cum ştii tu, Sadeas”, îşi zise Dalinar. „Eu o s-o fac
aşa cum ştiu eu.”
— Da, Teshav, răspunse, întorcându-se ca să-şi reia urcuşul pe
serpentine.
Femeia i se alătură. Avea şuviţe blonde în părul ei alethi, de
altminteri negru, pe care şi-l purta ridicat într-o împletitură
complicată. Ochii îi erau violeţi, iar pe faţa osoasă i se aşternuse o
expresie preocupată. Ceea ce era normal: părea să aibă întotdeauna
nevoie de ceva pentru care să-şi facă griji.
Atât ea cât şi condeiera care o însoţea erau soţiile unor ofiţeri.
Dalinar avea încredere în ele. În majoritatea cazurilor. Era greu să-i
acorzi cuiva încredere deplină. „Încetează”, îşi spuse. „Începi să fii

458
la fel de paranoic ca regele.”
Oricum, întoarcerea lui Jasnah avea să-l bucure peste măsură.
Dacă se hotăra vreodată să se-ntoarcă. Mai mulţi ofiţeri de-ai săi de
cel mai înalt rang îi dădeau de înţeles că ar fi trebuit să se-nsoare
din nou, fie şi numai pentru a avea o femeie care să-i fie condeiera
principală. Credeau că le respingea sugestiile din pricina dragostei
pe care continua să i-o poarte primei soţii. Nu ştiau că ea nu mai
exista, că îi dispăruse din minte, că era doar un gol, un petic de
ceaţă din memoria lui. Deşi, într-un fel, aveau dreptate. Ezita să se
recăsătorească, fiindcă ideea înlocuirii ei îi repugna. Tot ce avea
vreo legătură cu ea îi fusese luat. Nu-i mai rămăsese decât un gol şi i
se părea o cruzime să-l umple numai de dragul de a avea o
condeieră.
Îşi continuă drumul. Pe lângă cele două femei, îl însoţeau
Renarin şi trei bărbaţi din Garda de Cobalt. Ultimii purtau pălării
din fetru şi mantii de un albastru-închis, peste pantaloni de aceeaşi
culoare şi peste platoşe argintii. Erau ochi-luminoşi de rang inferior,
demni să poarte săbii pentru lupta de la mică distanţă.
— Ei bine, Luminlordul meu, spuse Teshav, Luminlordul Adolin
mi-a cerut să vă raportez cum merg cercetările în privinţa chingii de
şa. Stă de vorbă cu nişte curelari chiar în clipa asta, dar deocamdată
n-a aflat prea multe. Nimeni n-a văzut pe cineva atingându-se de
şaua calului Maiestăţii Sale. Spionii noştri spun că nu se vorbeşte
nimic despre oameni din alte tabere care să se fi fălit cu o astfel de
ispravă şi că, din câte se ştiu până acum, nimeni din tabăra noastră
n-a primit din senin vreo sumă mare de bani.
— Grăjdarii?

459
 — Spun că au verificat şaua, dar, când au fost strânşi cu uşa, au
recunoscut că nu-şi aduc sigur aminte dacă s-au uitat sau nu la
chingă, răspunse ea şi clătină din cap. Un Cristalpurtător apasă cu
mare putere asupra calului şi a şeii. Dacă ar exista o cale prin care să
putem îmblânzi mai mulţi ryshadiumi…
— Cred că mai degrabă ai putea să-mblânzeşti marile furtuni,
Luminăţie. Ei, aş zice că asta e o veste bună. E mai bine pentru noi
toţi dacă se dovedeşte că această poveste a chingii nu-nseamnă
nimic. Ei, acum mai e ceva de care vreau să te ocupi.
— E plăcerea mea să vă slujesc, Luminlordul meu.
— Înaltul prinţ Aladar a-nceput să tot pomenească de o scurtă
pauză, în care să se-ntoarcă în Alethkar. Vreau să ştiu dacă vorbeşte
serios.
— Da, Luminlordul meu, zise Teshav, dând aprobator din cap.
Asta ar fi o problemă?
— Ca să fiu sincer, nu ştiu.
Dalinar n-avea încredere în înalţii prinţi, dar, dacă erau cu toţii
acolo, cel puţin îi putea supraveghea. Dacă unul dintre ei se întorcea
în Alethkar, ar fi putut unelti fără să se afle. Dar, fireşte, până şi
vizitele scurte puteau fi de folos pentru consolidarea stabilităţii în
ţinutul lor natal.
Ce era mai important? Stabilitatea, sau posibilitatea de a-i
supraveghea pe ceilalţi? „Pe sângele străbunilor mei”, îşi zise. „Nu
sunt croit pentru politică şi pentru intrigi. Sunt croit ca să mânuiesc
o sabie şi să dobor duşmanii.”
Oricum, avea să facă tot ce trebuia făcut.
— Dacă nu mă-nşel, ai spus că ai informaţii despre veniturile

460
regelui, Teshav?
— Am spus, într-adevăr, adeveri ea, în timp ce-şi continuau
scurta drumeţie. Aţi avut dreptate să-mi cereţi să mă uit în registre,
fiindcă s-a părea că trei dintre înalţii prinţi – Thanadal, Hatham şi
Vamah – au rămas mult în urmă cu plăţile. În afară de voi,
Luminlordul meu, numai Înaltul Prinţ Sadeas a plătit în avans ceea
ce datorează, după cum o cer legile războiului.
Dalinar dădu aprobator din cap.
— Cu cât se prelungeşte mai mult războiul, cu atât mai în largul
lor se simt înalţii prinţi. Încep să-şi pună întrebări. De ce să
plătească taxe de război pentru Animmodelare? De ce să n-aducă
aici ţărani şi să-nceapă să-şi semene propriile recolte?
— Îmi cer iertare, Luminlordul meu, dar vrem într-adevăr să-i
descurajăm în privinţa asta? O a doua sursă de provizii ar putea fi
valoroasă ca soluţie de rezervă, zise Teshav în timp ce treceau de
cotul unei serpentine.
Însoţitoarea ei, condeiera, îi urma, cărând într-un sac mai multe
registre fixate pe plăci de lemn.
— Soluţia de rezervă e deja oferită de negustori, răspunse
Dalinar. E unul dintre motivele pentru care nu i-am izgonit. Nu m-
ar deranja apariţia altei soluţii, dar numai cu ajutorul Animmozilor
îi putem avea la mână pe înalţii prinţi. Erau datori să-i fie loiali lui
Gavilar, însă faţă de fiul lui nu se simt astfel, zise Dalinar, privind
printre pleoapele strânse. E un aspect de importanţă vitală, Teshav.
Ai citit istorisirile pe care ţi le-am indicat?
— Da, Luminlordul meu.
— Atunci ştii. Un regat nu e niciodată mai şubred decât sub

461
domnia moştenitorului celui care l-a întemeiat. Cât timp conduce un
om ca Gavilar, toţi ceilalţi îi sunt loiali fiindcă-l respectă. Apoi, în
epoca următoarelor generaţii, toţi încep să se vadă ca părţi ale
regatului, ca forţe unificate prin tradiţie. Dar în timpul domniei
fiului… atunci e punctul critic. Gavilar nu mai e aici, să-i ţină pe toţi
împreună, iar Alethkar nu e încă regat prin tradiţie. Trebuie să-l
susţinem îndeajuns de mult pentru ca înalţii prinţi să-nceapă să
vadă în ei înşişi părţi ale unui întreg mai cuprinzător.
— Da, Luminlordul meu.
Ea nu punea întrebări. Teshav îi era credincioasă până în măduva
oaselor, aidoma majorităţii ofiţerilor lui. Niciunul nu-l întreba de ce
era atât de important pentru el ca zece principate să vadă în ele
însele o naţiune. Presupuneau, probabil, că Gavilar era cauza. Şi
visul fratelui său de a uni Alethkarul reprezenta, într-adevăr, unul
dintre motive. Însă mai era ceva.
„Vine Furtuna Eternă. Adevărata Pustiire. Noaptea Suferinţelor.”
Îşi reţinu un tremur. Era sigur că viziunea nu sugerase c-ar fi
avut la dispoziţie o grămadă de timp pentru pregătiri.
— Compune, în numele regelui, o scrisoare care anunţă scăderea
preţului Animmodelării pentru cei care şi-au plătit datoriile la timp.
Asta ar trebui să-i trezească pe ceilalţi. Dă-le-o condeierelor lui
Elhokar şi cere-le să-i explice ce urmărim. Să sperăm că va fi de
acord cu necesitatea mesajului.
— Da, Luminlordul meu, răspunse Teshav. Dacă-mi este îngăduit
să remarc, am fost cu desăvârşire surprinsă când mi-aţi sugerat să
citesc acele istorisiri. În trecut, astfel de lucruri nu v-ar fi trezit un
interes aparte.

462
 — În ultima vreme, fac o mulţime de lucruri care nu se potrivesc
în mod deosebit cu ceea ce mă atrage şi cu talentele mele, răspunse
Dalinar, cu o strâmbătură. Nepriceperea mea nu schimbă
necesităţile regatului. Ai adunat rapoartele despre tâlhăriile din
regiune?
— Da, Luminlordul meu, zise ea, apoi şovăi. Numărul lor e
alarmant.
— Spune-i soţului tău că-i dau comanda batalionului al patrulea.
Vreau să găsiţi, amândoi, o metodă mai bună de patrulare a
Dealurilor Nerevendicate. Atâta timp cât aici este prezentă
monarhia alethi, nu vreau ca acesta să fie un ţinut al fărădelegilor.
— Da, Luminlordul meu, zise Teshav, cu ezitare în glas. Vă daţi
seama că astfel trimiteţi în patrulare două batalioane întregi?
— Da.
Dalinar ceruse ajutorul altor înalţi prinţi. Răspunsurile lor
merseseră de la uimire până la hohote de râs. Nimeni nu-i dăduse
nici măcar un singur soldat.
— Asta pe lângă batalionul pe care l-aţi însărcinat să păstreze
pacea în zonele dintre tabere şi în cele din afara lor, unde se face
negoţ, continuă Teshav. În total, Luminlordul meu, în aşa ceva sunt
prinse mai bine de un sfert din forţele voastre.
— Ordinele mele rămân neschimbate, Teshav, spuse el. Ai grijă
să fie duse la îndeplinire. Dar, mai întâi, trebuie să mai discutăm
despre datornici. Du-te-n camera registrelor şi aşteaptă-ne acolo.
Ea dădu din cap, respectoasă.
— Desigur, Luminlordul meu.
Se retrase, împreună cu femeia care o însoţea.

463
 Renarin se apropie de Dalinar.
— Ordinul tău n-a umplut-o de încântare, tată.
— Îşi vrea soţul pe câmpul de luptă, zise Dalinar. Fiecare speră c-
o să dobândesc acolo încă o Cristalsabie şi-o să i-o dau lui.
Parshendii aveau Cristale. Nu multe, dar până şi existenţa unuia
singur era surprinzătoare. Nimeni nu putea spune de unde le
aveau. În primul an petrecut acolo, Dalinar le luase o Cristalsabie şi
o Cristalarmură. I le dăduse pe amândouă lui Elhokar ca să
răsplătească un războinic, fiindcă simţea că omul acela putea face,
pentru Alethkar şi pentru câştigarea războiului, mai multe decât
oricare altul.
Dalinar pătrunse în palatul propriu-zis. Străjerii de la intrare îi
salutară pe el şi pe Renarin. Tânărul privea drept înainte, fără să se
uite la ceva anume. Unii îl credeau insensibil, însă Dalinar ştia că
era doar preocupat.
— Voiam să stau de vorbă cu tine, fiule, spuse Dalinar. Despre
vânătoarea de săptămâna trecută.
Renarin îşi lăsă pentru o clipă ochii în jos, ruşinat, şi colţurile
gurii i se retraseră într-o strâmbătură. Da, avea într-adevăr
sentimente. Numai că nu şi le trăda la fel de des ca alţii.
— Îţi dai seama că n-ar fi trebuit să te repezi în mijlocul luptei,
aşa cum ai făcut-o, continuă Dalinar cu asprime. Demonul
spărturilor te-ar fi putut ucide.
— Tu ce-ai fi făcut, tată, dacă aş fi fost eu în pericol?
— Nu-ţi pun la îndoială curajul, ci înţelepciunea. Dacă ai fi avut
una dintre crizele tale?
— Poate că demonul m-ar fi aruncat de pe platou, răspunse

464
Renarin cu amărăciune, şi n-aş mai fi fost o irosire zadarnică a
timpului altora.
— Să nu mai spui asta! Nici măcar în glumă.
— Unde-i gluma? Tată, nu sunt în stare să lupt.
— Lupta nu e singurul lucru pe care-l poate face un om de
valoare.
Ardenţii o spuneau cât se putea de limpede. Da, cea mai înaltă
Chemare a unui bărbat era să se alăture luptei din viaţa de apoi,
pentru revendicarea Palatelor Împăcării, dar Atotputernicul accepta
măiestria oricărui bărbat şi a oricărei femei, indiferent ce făceau în
viaţă.
Nu trebuia decât să-ţi dai toată silinţa, alegându-ţi o ocupaţie şi o
însuşire a Atotputernicului pe care să-ncerci s-o egalezi. O Chemare
şi o Glorie, cum se spunea. Te dedicai îndeletnicirii alese muncind
din greu şi te străduiai toată viaţa să trăieşti având un singur ideal.
Atotputernicul accepta asta, mai ales dacă erai un ochi-luminoşi –
cu cât mai nobil îţi era sângele, cu atât aveai parte de mai multă
Glorie înnăscută.
Chemarea lui Dalinar era să fie conducătorul altora, iar Gloria pe
care şi-o alesese era hotărârea. Le alesese pe amândouă în tinereţe,
însă acum le privea altfel decât odinioară.
— Ai dreptate, tată, fireşte. Nu sunt primul fiu de erou născut
fără pic de talent pentru arta războiului. Ceilalţi s-au descurcat bine.
Probabil că, în final, voi ajunge lordul unui orăşel. Presupunând că
n-o să mă retrag într-o devoţiune.
Băiatul îşi îndreptă din nou privirea înainte.
„Mă gândesc în continuare la el numindu-l «băiatul»”, îşi spuse

465
Dalinar. „Deşi acum e în al douăzecilea an al vieţii sale.” Cuget
avusese dreptate. Îl subestima pe Renarin. „Cum m-aş fi purtat eu
dacă mi s-ar fi interzis să lupt? Dac-aş fi fost ţinut deoparte, cu
femeile şi cu negustorii?”
Dalinar s-ar fi înrăit, înverşunându-se mai ales împotriva lui
Adolin. În fragedă tinereţe, îl invidiase adesea pe Gavilar. Însă
Renarin era cel mai devotat susţinător al lui Adolin. Îşi venera pur şi
simplu fratele mai mare. Şi era destul de curajos ca să se repeadă cu
nepăsare în mijlocul unui câmp de luptă când o creatură de coşmar
strivea suliţaşi şi azvârlea cât colo Cristalpurtători.
Dalinar îşi drese glasul.
— Poate e timpul să-ncerc din nou să te depind cu mânuirea
sabiei.
— Slăbiciunea sângelui meu…
— N-o să mai conteze dacă te punem într-o Armură şi-ţi dăm o
Sabie, zise Dalinar. Armura îi oferă putere oricărui bărbat, iar o
Cristalsabie e tot atât de uşoară ca aerul.
— Tată, spuse răspicat Renarin, eu n-o să fiu Cristalpurtător
niciodată. Ai spus tu însuţi că Săbiile şi Armurile pe care le cucerim
de la parshendi trebuie s-ajungă la cei mai destoinici luptători.
— Niciun alt înalt prinţ nu-i dă regelui prăzile sale de război,
răspunse Dalinar. Şi cine-o să-mi găsească vreo vină dacă, o singură
dată numai, o să-i dăruiesc ceva fiului meu?
Renarin se opri pe coridor, părând neobişnuit de emoţionat, cu
ochii mari şi cu speranţă pe chip.
— Vorbeşti serios?
— Îţi jur, fiule. Dacă izbutesc să capturez o altă Sabie şi o altă

466
Armură, vor fi ale tale, zise el zâmbind. Ca să fiu sincer, aş face-o
pur şi simplu ca să văd mutra lui Sadeas când o să devii
Cristalpurtător deplin. În plus, când puterea îţi va fi egală cu a
altora, mă aştept ca îndemânarea ta înnăscută să te facă să
străluceşti.
Renarin zâmbi. Cristalarmura nu putea să rezolve totul, dar urma
să-i ofere o şansă. Dalinar avea să se ocupe de asta. „Ştiu cum e să fii
al doilea fiu”, îşi spuse în vreme ce-şi continuau drumul către
încăperile regelui. „Cum e când te afli în umbra unui frate mai mare
pe care-l iubeşti şi-l invidiezi în acelaşi timp. Părinte al Furtunii,
asta o ştiu. Şi încă o mai simt.”
●
— A, bunul Luminlord Adolin, spuse ardentul, apropiindu-se cu
braţele deschise.
Kadash era un bărbat înalt, ajuns în anii înaintaţi ai vieţii, având
capul ras şi o barbă tunsă drept – însemnele Chemării sale. Mai avea
şi o cicatrice şerpuită în jurul creştetului, o amintire din zilele
tinereţii, când fusese ofiţer în armată.
Nu se-ntâmpla des să găseşti în ardenţă un bărbat ca el – un ochi-
luminoşi care fusese cândva oştean. De fapt, să-ţi schimbi Chemarea
era bizar. Însă nu era interzis şi, cu toate că intrase târziu în ardenţă,
Kadash ajunse departe. Dalinar spunea că asta îi dovedea fie
credinţa, fie perseverenţa. Poate şi una, şi alta.
Templul taberei fusese mai întâi o simplă clădire mare, boltită,
înălţată cu un Animmod, dar Dalinar oferise bani şi zidari pentru a-
l transforma într-un locaş mult mai potrivit pentru rugăciune.
Acum, pe faţa interioară a zidurilor erau dăltuiţi Heralzii, iar

467
ferestrele largi din partea ferită de vânt erau din sticlă, ca să
pătrundă lumina înăuntru. Mănunchiurile de sfere de diamant
aninate de tavanul înalt îşi împrăştiau strălucirea şi fuseseră
instalate podiumuri pentru instruire, exersare şi pentru verificarea
deprinderii diverselor arte.
În momentul acela, înăuntru se aflau multe femei care primeau
lecţii de la ardenţi. Erau şi bărbaţi, dar mai puţini, în plin război,
artele masculine se puteau exersa cu uşurinţă pe câmpul de luptă.
Stând lângă Adolin, Janala îşi încrucişă braţele şi cercetă templul
cu vădită nemulţumire.
— Mai întâi atelierul împuţit al unui curelar, iar acum un
templu? Credeam c-o să ne plimbăm printr-un loc cât de cât
romantic.
— Religia e romantică, spuse Adolin, scărpinându-se-n creştet.
Dragostea eternă şi aşa mai departe, nu?
Ea îi aruncă o privire.
— O să aştept afară.
Îi întoarse spatele şi se îndreptă spre uşă, urmată de cameristă.
— Şi cineva să-mi aducă un afurisit de palanchin, adăugă ea.
Adolin o urmări cu privirea, încruntându-se.
— Cred că va trebui să-i cumpăr ceva foarte scump ca să-mi ierte
asta.
— Nu văd care e problema, zise Kadash. Eu consider religia
romantică.
— Tu eşti ardent, ripostă sec Adolin. În plus, după gusturile
mele, cicatricea aia te urâţeşte cam prea mult, adăugă oftând. A
supărat-o lipsa mea de atenţie, nu templul. Azi n-am fost un

468
însoţitor prea plăcut.
— Ai gânduri apăsătoare, luminate lord? întrebă Kadash. E vorba
de Chemarea ta? În ultima vreme n-ai făcut cine ştie ce progrese.
Adolin se strâmbă. Îşi alesese drept Chemare duelul. Dacă lucra
împreună cu ardenţii, stabilindu-şi propriile ţeluri şi îndeplinindu-
le, îşi putea dovedi calităţile în faţa Atotputernicului. Din păcate,
Legile Războinicilor îi cereau să-şi limiteze duelurile, fiindcă în
încăierările stârnite din motive frivole era posibil să fie răniţi ofiţeri
de care era nevoie pe câmpul de luptă.
Însă tatăl lui Adolin evita luptele din ce în ce mai des. Prin
urmare, ce rost avea să nu se dueleze?
— Sfinţia Ta, trebuie să stăm de vorbă într-un loc ferit de urechile
altora, spuse Adolin.
Kadash înălţă o sprânceană şi-l conduse, ocolind culmea din
centru. Templele vorine erau întotdeauna rotunde, având în mijloc
o movilă cu pante line, de obicei înaltă de un stânjen şi jumătate.
Construcţia îi era dedicată Atotputernicului şi se afla în grija lui
Dalinar şi a ardenţilor pe care-i poseda. Toate devoţiunile erau bine-
venite dacă voiau s-o folosească, însă cele mai multe îşi aveau
propriile locaşuri de rugăciune într-una din celelalte tabere.
— Ce vrei să mă-ntrebi, luminate lord? zise ardentul, imediat ce
ajunseră într-o porţiune mai ferită a încăperii imense.
Vorbea cu respect, cu toate că fusese preceptorul şi instructorul
lui Adolin în vremea copilăriei.
— Tata înnebuneşte? Sau e cu putinţă să aibă într-adevăr viziuni
trimise de Atotputernic, aşa cum crede el?
— E o întrebare oarecum prea directă.

469
 — Tu-l cunoşti de mai mult timp decât mulţi alţii, Kadash, şi ştiu
că-i eşti loial. Mai ştiu şi că eşti un om cu auz fin şi cu ochi cărora nu
le scapă nimic, de aceea sunt sigur că ai auzit zvonurile, adăugă
Adolin ridicând din umeri. Dacă a existat vreodată un moment
potrivit pentru întrebări directe, atunci pare să fie acesta.
— Atunci presupun că zvonurile sunt neîntemeiate.
— Din păcate, nu e aşa. Se întâmplă în timpul fiecărei mari
furtuni. Delirează şi se zvârcoleşte, apoi pretinde că a văzut diverse
lucruri.
— Ce fel de lucruri?
— Nu sunt sigur, nu pot spune cu exactitate, răspunse Adolin şi
se strâmbă. Lucruri legate de Radianţi. Şi, poate… despre ceea ce
urmează să se-ntâmple.
Kadash dădu semne de nelinişte.
— Mă aduci pe un teren primejdios, luminate lord. Întrebarea ta
mă ispiteşte să-mi încalc jurămintele. Sunt un ardent care-i aparţine
tatălui tău şi care-i este loial.
— Dar nu e superiorul tău religios.
— Nu. Dar e cel ales de Atotputernic ca să păzească acest popor
şi ca să mă vegheze pe mine, să nu mă lase să mă ridic mai sus decât
mi-o îngăduie rangul, spuse Kadash ţuguindu-şi buzele. Mergem pe
o punte fragilă, luminate lord. Cât de multe ştii despre Hierocraţie
şi despre Războiul Pierderii?
— Biserica a-ncercat să preia conducerea, răspunse Adolin,
ridicând din umeri. Preoţii s-au străduit să cucerească lumea –
pretinzând c-o făceau spre binele ei.
— Asta nu e decât o parte din ceea ce s-a petrecut. Partea despre

470
care vorbim cel mai des. Însă problema e mult mai profundă. Pe
atunci, Biserica ţinea cunoştinţele pentru sine. Oamenii nu-şi
alegeau singuri o cale a credinţei; preoţii păstrau controlul
doctrinelor, iar cunoaşterea teologiei le era îngăduită doar câtorva
feţe bisericeşti. Toată lumea era învăţată să-i slujească pe preoţi. Nu
pe Atotputernic, nici pe Heralzi, ci pe preoţi.
Se puse în mişcare şi îl conduse pe Adolin în jurul bordurii din
spate a sălii templului. Trecură pe lângă statuile Heralzilor, cinci
bărbaţi şi cinci femei. De fapt, Adolin ştia foarte puţine despre ceea
ce-i spunea Kadash. Nu-şi bătuse niciodată prea mult capul cu acea
parte a istoriei care nu se lega direct de comanda unei armate.
— Problema, Luminăţia Ta, era misticismul, continuă ardentul.
Preoţii susţineau că oamenii obişnuiţi nu erau în stare să-nţeleagă
nici religia, nici pe cel Atotputernic. Acolo unde ar fi trebuit să
existe sinceritate, erau şoapte şi ceaţă. Preoţii au început să pretindă
că aveau viziuni şi să facă profeţii, dar astfel de lucruri au fost
condamnate chiar de Heralzi. Pustiirea e un lucru întunecat şi rău,
iar esenţa sa era încercarea de prorocire a viitorului.
Adolin îngheţă.
— Stai puţin, spui că…
— Nu te grăbi să tragi concluzii, Luminăţia Ta, îl potoli Kadash,
întorcându-se către el. Când preoţii hierocraţi au fost îndepărtaţi de
la putere, Făuritorul Soarelui a ţinut să fie interogaţi cu toţii şi să fie
citite scrisorile pe care şi le trimiteau unii altora. Şi s-a descoperit că
nu existaseră profeţii. Nu exista nicio făgăduială mistică a
Atotputernicului. Totul nu fusese decât un pretext, ca să liniştească
oamenii şi să-i poată controla.

471
 Adolin se încruntă.
— Unde vrei s-ajungi cu asta, Kadash?
— Atât de aproape de adevăr pe cât cutez, luminate lord,
răspunse ardentul. Nu pot fi la fel de direct ca tine.
— Aşadar crezi că viziunile tatălui meu sunt născociri.
— Nu l-aş acuza niciodată pe înaltul meu prinţ de minciună, zise
Kadash. Nici măcar de vreo slăbiciune a minţii. Dar nici nu pot trece
cu vederea vreo formă de misticism sau de prorocire. Ar însemna să
neg vorinismul. Vremea preoţilor a trecut. A trecut timpul în care
oamenii erau minţiţi, ţinuţi în întuneric. Acum fiecare îşi alege
singur calea, iar ardenţii îl ajută să se apropie, prin ea, de
Atotputernic. În locul profeţiilor obscure şi al pretinselor puteri
deţinute de câţiva, avem o populaţie care-şi înţelege credinţele şi
legătura cu divinitatea.
Se apropie şi îşi coborî foarte mult vocea.
— Tatăl tău nu trebuie luat în râs şi nici nu trebuie să scadă în
ochii nimănui. Dacă viziunile lui sunt reale, asta e între el şi
Atotputernic. Eu nu pot spune decât un singur lucru: ştiu cum e
când te macină gândul la moartea şi distrugerile pricinuite de
război. Citesc în ochii lui o mare parte din ceea ce am simţit eu, dar
mult mai cumplit. După părerea mea, lucrurile pe care le vede sunt
mai degrabă reflexii ale trecutului decât vreo trăire mistică.
— Aşadar înnebuneşte, şopti Adolin.
— N-am spus asta.
— Ai dat de înţeles că Atotputernicul probabil nu i-ar trimite
astfel de viziuni.
— Aşa e.

472
 — Şi că viziunile vin chiar din mintea lui.
— Ar fi cu putinţă, zise ardentul, ridicând un deget. Ştii, lucrurile
astea sunt într-un echilibru fragil. Unul pe care e foarte greu să-l
păstrezi când stai de vorbă chiar cu fiul înaltului Prinţ, spuse el,
prinzându-l pe Adolin de braţ. Dacă îl poate ajuta cineva, acela
trebuie să fii tu. Nu se cuvine s-o facă altcineva, nici măcar eu.
Adolin dădu încet din cap.
— Mulţumesc.
— Ar trebui să vezi ce face tânăra ta însoţitoare.
— Da, încuviinţă Adolin, cu un oftat. Mă tem că nici măcar dacă-i
ofer darul potrivit n-o să-mi mai îngăduie să-i fac curte. Renarin o
să râdă din nou de mine.
Kadash zâmbi.
— Nu-i bine să renunţi atât de uşor, Luminăţia Ta. Acum pleacă.
Dar întoarce-te când vom putea vorbi despre ţelurile pe care ţi le
impui pentru a-ţi desăvârşi Chemarea. A trecut prea mult timp de la
ultima ta Elevare.
Adolin dădu din cap şi se grăbi să părăsească încăperea.
●
După ore întregi de răsfoire a registrelor împreună cu Teshav,
Dalinar şi Renarin ajunseră pe coridorul care ducea spre încăperile
regelui. Mergeau în tăcere, cu tocurile cizmelor lovind zgomotos
podeaua de marmură, iar pocnetele stârneau ecouri între pereţii de
piatră.
Opulenţa coridoarelor din palatul de război al regelui creştea de
la o săptămână la alta. Cel pe care înaintau fusese cândva un simplu
tunel de piatră creat cu un Animmod. Odată ce se instalase acolo,

473
Elhokar poruncise să se facă îmbunătăţiri. Pe latura ferită de vânt
fuseseră tăiate ferestre. Podeaua fusese acoperită cu dale de
marmură. Pe pereţi se făcuseră basoreliefuri, în colţuri erau borduri
de mozaic. Dalinar şi Renarin trecură pe lângă un grup de cioplitori
în piatră care dăltuiau cu migală scena cu Nalan’Elin radiind
lumină solară, cu sabia sentinţei deasupra capului.
Pătrunseră în anticamera regelui, o încăpere mare, fără uşi, păzită
de zece membri ai Gărzii Regale înveşmântaţi în albastru şi auriu.
Dalinar recunoştea fiecare chip; de organizarea gărzii se ocupase el
însuşi, alegând personal fiecare om.
Înaltul Prinţ Ruthar aştepta să intre la rege. Îşi ţinea braţele
vânjoase încrucişate la piept şi purta o barbă scurtă şi neagră, care-i
înconjura gura. Scurtă era şi haina lui de mătase roşie, fără nasturi;
aproape un soi de vestă cu mâneci, aceasta era o simplă dovadă a
acceptării tradiţionalei uniforme alethi. Cămaşa de sub ea era albă,
cu volane, iar pantalonii lui albaştri erau lejeri, cu manşete late.
Aruncă o privire spre Dalinar şi dădu din cap – un semn minor
de respect – apoi se-ntoarse către cineva din suita lui, adresându-i-
se. Dar se întrerupse când străjile de la intrare se traseră într-o parte,
lăsându-l pe Dalinar să treacă. Ruthar pufni, iritat. Faptul că Dalinar
putea pătrunde cu atâta uşurinţă în camerele regelui trezea
ranchiuna celorlalţi înalţi prinţi.
Elhokar nu se afla în sala de primire, dar uşile largi ale balconului
erau deschise. Oamenii din garda lui Dalinar nu îl urmară când
trecu dincolo de prag, cu Renarin mergând şovăitor în spatele lui.
Afară, lumina se împuţina odată cu apropierea asfinţitului. Plasarea
palatului de război la o asemenea înălţime reprezenta o decizie

474
înţeleaptă din punctul de vedere al tacticii, însă furtunile îl izbeau
fără milă. Problema se ivea în toate campaniile. Trebuia s-alegi un
loc unde furtunile îşi pierdeau cel mai mult puterea sau unul cât
mai înalt?
Mulţi ar fi ales prima soluţie; aflate la marginea Câmpiilor
Sfărâmate, taberele lor erau într-o prea mică măsură expuse riscului
unui atac, ceea ce scădea importanţa poziţionării pe o porţiune mai
ridicată a terenului. Însă regii aveau o slăbiciune pentru înălţimi.
Aşa că Dalinar îl încurajase pe Elhokar, pentru orice eventualitate.
Balconul propriu-zis era o platformă groasă de piatră, tăiată în
vârful unui pisc scund şi mărginită de o balustradă din fier.
Încăperile locuite de rege alcătuiau un dom construit cu un
Animmod pe culmea unei formaţiuni stâncoase naturale, cu rampe
şi scări acoperite care-l legau de zone mai joase de pe colină.
Acestea îi adăposteau pe diverşii însoţitori ai regelui: străjeri,
furtunoveghetori, ardenţi şi rude îndepărtate. Dalinar îşi avea
propriul buncăr, aflat în tabăra lui. Refuza să-l numească palat.
Regele se sprijinea de balustradă, iar doi străjeri vegheau asupra
lui de la distanţă. Dalinar îi făcu semn lui Renarin să li se alăture, ca
să poată vorbi cu nepotul său între patru ochi.
Aerul era răcoros – primăvara îşi intrase în drepturi de ceva
vreme – şi parfumat de miresmele serii: muguri-de-stâncă înfloriţi şi
piatră udă. Sub ei, taberele de război începeau să se lumineze, zece
cercuri scânteietoare pe care le umpleau focurile străjilor şi ale
bucătarilor, lămpile şi strălucirea nesmintită a nestematelor
impregnate. Elhokar privea pe deasupra lor, către Câmpiile
Sfărâmate. Acestea erau cufundate într-un întuneric deplin,

475
întrerupt ici şi colo de licărirea câte unui post de veghe.
— Oare ei se uită la noi de acolo? întrebă regele, imediat ce i se
alătură Dalinar.
— Ştim că au bande de jefuitori care umblă la vreme de noapte,
Maiestate, răspunse acesta, sprijinindu-şi o mână pe balustradă. E
imposibil să nu-mi treacă prin minte că ne ţin sub observaţie.
Din uniforma regelui făcea parte haina tradiţională, lungă şi cu
nasturi de o parte şi de alta, însă aceasta era largă şi comodă, cu
volane de dantelă ieşindu-i la guler şi la manşete. Pantalonii erau de
un albastru intens, cu aceeaşi croială lăbărţată ca ai lui Ruthar. Lui
Dalinar i se părea totul atât de neprotocolar! Oştenii lor erau
conduşi, într-o măsură tot mai mare, de un grup lipsit de vlagă, care
se îmbrăca în dantelă şi-şi petrecea serile la ospeţe.
„Asta presimţea Gavilar”, îşi zise el. „De aceea cerea, din ce în ce
mai insistent, să respectăm Legile.”
— Pari pierdut în gânduri, unchiule, zise Elhokar.
— Mă gândeam pur şi simplu la trecut, Maiestate.
— Trecutul e lipsit de importanţă. Eu privesc numai către viitor.
Dalinar nu era sigur dacă putea fi de acord cu vreuna dintre cele
două afirmaţii.
— Uneori cred că ar trebui să-i pot vedea pe parshendi, continuă
regele. Am senzaţia că, dacă aş privi fix îndeajuns de mult, i-aş
descoperi şi i-aş ţintui locului, ca să-i pot provoca. Aş vrea să se
lupte pur şi simplu cu mine ca nişte oameni de onoare.
— Dac-ar fi fost oameni de onoare, spuse Dalinar, încleştându-şi
mâinile la spate, nu ţi-ar fi ucis tatăl aşa cum au făcut-o.
— De ce crezi c-au făcut-o?

476
 Dalinar clătină din cap.
— Întrebarea asta mi se învârte mereu prin minte, ca un bolovan
rostogolit pe panta unui deal. Le-a ofensat în vreun fel onoarea? A
fost vorba de vreo neînţelegere de natură culturală?
— Asta ar presupune că au o cultură. Sunt brute primitive. Cine
ştie de ce dă un cal cu copita sau de ce muşcă un toporcopoi? N-ar fi
trebuit să-ntreb.
Dalinar nu răspunse. În primele luni de după asasinarea lui
Gavilar, simţise şi el acelaşi dispreţ şi aceeaşi furie. I se părea de
înţeles dorinţa lui Elhokar de a şi-i alunga din minte pe parshendi,
bizarii locuitori ai unor ţinuturi sălbatice, considerându-i doar cu
puţin mai presus decât animalele.
Dar el îi văzuse atunci, în zilele de la început. Erau într-adevăr
primitivi, dar nu erau brute. Nu erau proşti. „Noi nu i-am înţeles
niciodată”, îşi zise. „Cred că asta este esenţa problemei.”
— Elhokar, începu el, pe un ton blajin. E posibil să fi venit
vremea să ne punem câteva întrebări la care e greu de răspuns.
— Şi anume?
— Şi anume până când vom continua războiul.
Regele tresări. Se răsuci şi-şi privi unchiul.
— O să luptăm până se va împlini tot ce ne cere Pactul
Răzbunării şi până când cei care mi-au ucis tatăl vor plăti pentru
asta!
— Cuvinte pline de nobleţe, zise Dalinar. Dar s-au scurs şase ani
de când am părăsit Alethkarul. Guvernarea de la prea mare distanţă
nu e prielnică pentru regat.
— Regii merg adesea la război pentru multă vreme, unchiule.

477
 — Dar rareori pentru atât de multă, şi rareori iau cu ei toţi
Cristalpurtătorii şi toţi înalţii prinţi din ţară. Rezervele noastre sunt
pe sfârşite, iar veştile de acasă spun că atacurile de la hotarul cu
reshii sunt tot mai îndrăzneţe. Ca popor, suntem încă prea divizaţi,
avem prea puţină încredere unii într-alţii, iar felul în care se poartă
acest război prelungit – fără a urma o cale clară către victorie şi
străduindu-ne mai degrabă să cucerim bogăţii decât pământuri – nu
e de niciun ajutor.
Sub vântul care sufla asupra lor pe culmea stâncoasă, Elhokar
pufni.
— Spui că nu există o cale clară către victorie? Dar învingem!
Atacurile parshendilor sunt tot mai rare şi nu mai înaintează atât de
mult către vest, cum făceau înainte. I-am ucis în luptă cu miile.
— Nu e de-ajuns, ripostă Dalinar. Încă ne mai atacă în forţă.
Asediul ne face tot atât de mult rău cât le face şi lor, dacă nu chiar
mai mult.
— N-ai propus tu însuţi, de la bun început, tactica asta?
— Atunci eram alt om, potopit de durere şi de furie.
— Şi acum nu le mai simţi? întrebă Elhokar, punându-i cuvintele
la îndoială. Unchiule, nu-mi vine să cred ce aud! Nu vorbeşti serios
când sugerezi să renunţăm la războiul ăsta, nu-i aşa? Ai vrea să plec
acasă cu coada-ntre picioare, ca un toporcopoi ocărât?
— Am spus că e vorba de întrebări la care e greu de răspuns,
Maiestate, zise Dalinar, străduindu-se să-şi înfrâneze furia. Dar
trebuie să le luăm în considerare.
Elhokar răsuflă zgomotos, enervându-se.
— Atunci tot ce şuşotesc Sadeas şi ceilalţi e adevărat. Te schimbi,

478
unchiule. Are legătură cu crizele alea ale tale, nu-i aşa?
— Crizele n-au nicio importanţă, Elhokar. Ascultă-mă! Ce
suntem dispuşi să facem ca să ne putem răzbuna?
— Orice!
— Şi dacă acest orice înseamnă să renunţăm la tot ceea ce s-a
străduit tatăl tău să înfăptuiască? Îi cinstim memoria distrugând
Alethkarul pe care şi-l dorea el, şi asta pentru a-l răzbuna?
Regele şovăi.
— Îi urmăreşti pe parshendi, continuă Dalinar. O faptă lăudabilă.
Dar nu poţi lăsa pasiunea care-ţi cere să-i pedepseşti să te orbească
atunci când e vorba de nevoile regatului. Pactul Răzbunării i-a
îndreptat pe toţi înalţii prinţi către acelaşi ţel, dar ce-o să se
întâmple după ce vom învinge? Ne vom împrăştia? Cred că trebuie
să-i aducem unii alături de alţii, să-i unim. Purtăm războiul ăsta de
parcă am fi zece popoare diferite care luptă unele lângă altele, dar
nu unele împreună cu altele.
Regele nu răspunse imediat. Cuvintele păreau să se facă în sfârşit
înţelese. Era un om bun şi avea mai multe în comun cu tatăl lui
decât ar fi vrut alţii să recunoască.
Se sprijini de balustradă, fără a-l mai privi pe Dalinar.
— Crezi că nu sunt un rege bun, nu-i aşa, unchiule?
— Ce? Sigur că nu-i aşa!
— Vorbeşti întotdeauna despre ceea ce ar trebui să fac, despre
ceea ce îmi lipseşte. Fii sincer, unchiule. Când te uiţi la mine, ai vrea
să vezi în schimb chipul tatei?
— Bineînţeles, răspunse Dalinar.
Elhokar se posomorî.

479
 Dalinar îi puse o mână pe umăr.
— N-aş fi un frate bun dacă n-aş vrea ca Gavilar să mai fie în
viaţă. N-am izbutit să-l apăr – a fost cel mai mare, cel mai groaznic
eşec din viaţa mea.
Elhokar se întoarse spre el, iar Dalinar îi susţinu privirea,
ridicând un deget.
— Dar faptul că ţi-am iubit tatăl nu-nseamnă că văd în tine un
rege nevolnic. Şi nici că nu te iubesc pentru ceea ce eşti tu însuţi.
Alethkarul s-ar fi putut prăbuşi după moartea lui Gavilar, dar tu ai
organizat contraatacul şi l-ai transformat în faptă. Eşti un rege
perfect.
Elhokar dădu încet din cap.
— Ai pus să ţi se citească din nou din cartea aia, nu?
— Am pus.
— Ştii, vorbeşti ca el, zise regele, întorcându-se din nou spre est.
Aşa cum vorbea către sfârşit. Când începuse să se poarte… bizar.
— Sunt sigur că n-am ajuns într-o stare atât de proastă.
— Poate că nu. Dar seamănă foarte bine cu cea în care ajunsese el.
Vorbeşti despre încheierea războiului, te fascinează Radianţii
Dispăruţi, insişti ca toată lumea să respecte Legile Războinicilor…
Dalinar îşi aducea aminte de zilele acelea – şi de discuţiile lui în
contradictoriu cu Gavilar. „Ce fel de onoare putem găsi pe câmpul
de luptă câtă vreme poporul nostru rabdă de foame?” îl întrebase la
un moment dat regele. „E vorba de vreo onoare când ochi-luminoşii
uneltesc şi complotează de parcă ar fi nişte ţipari într-un hârdău,
care se târăsc unii peste alţii şi încearcă să se muşte de cozi?”
Dalinar nu-i primise cuvintele cum ar fi trebuit. Şi tot aşa se purta

480
acum Elhokar, la auzul spuselor unchiului său. „Părinte al Furtunii!
Încep să vorbesc ca el, nu?”
Era îngrijorător şi, cumva, în acelaşi timp încurajator, însă
Dalinar înţelese oricum ceva. Adolin avea dreptate. Elhokar – şi,
alături de el, înalţii prinţi – n-aveau să-i dea niciodată ascultare dacă
le sugera să se retragă. Îndreptase discuţia pe un făgaş greşit.
„Atotputernicul fie binecuvântat fiindcă mi-a dăruit un fiu care-mi
spune adevărul în faţă!”
— Probabil că dreptatea e de partea ta, Maiestate, zise el. Sfârşitul
războiului? Să părăsim un câmp de luptă unde duşmanul e încă
stăpân pe situaţie? Ne-am face de ruşine.
Elhokar încuviinţă cu o înclinare a capului.
— Mă bucur că-nţelegi cum stau lucrurile.
— Dar trebuie într-adevăr să se schimbe ceva. Trebuie să găsim o
cale prin care să luptăm mai bine.
— Sadeas a găsit deja una. Ţi-am vorbit despre podurile lui. Merg
atât de bine şi a capturat atât de multe inimi-nestemată!
— Inimile-nestemată n-au nicio importanţă, răspunse Dalinar.
Nimic din toate astea n-are importanţă dacă nu găsim o cale de a ne
răzbuna pe deplin. Nu poţi spune că-ţi face plăcere să-i vezi pe
înalţii prinţi sfădindu-se şi nesocotind de fapt adevăratul motiv
pentru care ne aflăm aici.
Elhokar amuţi, părând nemulţumit.
„Uneşte-i.” Dalinar îşi aminti cele două cuvinte, aşa cum îi
răsunaseră în minte.
— Elhokar, spuse, în timp ce în minte i se înfiripa o idee. Ţi-aduci
aminte despre ce ţi-am vorbit eu şi Sadeas când am sosit aici, ca să

481
purtăm războiul? Despre rolurile diferite ale înalţilor prinţi?
— Da, răspunse regele.
Într-un trecut îndepărtat, fiecare dintre cei zece înalţi prinţi ai
Alethkarului avea o însărcinare specifică, legată de guvernarea
regatului. Unul stabilea legile supreme ale negoţului, iar oştenii lui
patrulau pe drumurile din toate cele zece principate. Un altul se
ocupa de judecători şi de magistraţi.
Lui Gavilar îi plăcuse foarte mult ideea. O considerase un plan
ingenios, menit să-i silească pe înalţii prinţi să lucreze umăr la
umăr. Sistemul îi obligase cândva să se supună unii altora. Lucrurile
merseseră astfel vreme de secole, încă de la împărţirea Alethkarului
în zece principate autonome.
— Elhokar, ce-ar fi să mă numeşti Înalt Prinţ al Războiului?
Regele nu râse; ceea ce era semn bun.
— Credeam că tu şi Sadeas aţi ajuns la concluzia că toţi ceilalţi s-
ar revolta dacă am încerca una ca asta.
— Poate m-am înşelat şi atunci.
Elhokar păru să-i cântărească propunerea. În cele din urmă
clătină din cap.
— Nu. Abia dacă acceptă dominaţia mea. Dacă aş face ceva de
genul ăsta, m-ar asasina.
— Te-aş apăra.
— Ei, da. Tu nici măcar acum nu iei în serios ameninţările la
adresa vieţii mele.
Dalinar oftă.
— Maiestate, chiar le iau în serios. Condeierele şi slujitorii mei fac
cercetări în privinţa chingii.

482
 — Şi ce-au descoperit?
— Ei bine, nu-i nimic clar, deocamdată. Nimeni nu s-a lăudat c-ar
fi încercat să te ucidă, nu se aud nici măcar zvonuri. Nimeni n-a
văzut ceva care să dea de bănuit. Dar Adolin stă de vorbă cu mai
mulţi curelari. Poate o să găsească vreun argument hotărâtor.
— A fost tăiată, unchiule.
— Rămâne de văzut.
— Nu mă crezi, spuse regele, împurpurându-se la faţă. Ar trebui
să-ncerci să afli care-a fost planul asasinilor, nu să mă baţi la cap
cerându-mi, cu aroganţă, să te numesc conducătorul întregii armate!
Dalinar scrâşni din dinţi.
— O fac pentru tine, Elhokar.
Privirile li se întâlniră preţ de-o clipă, iar în ochii albaştri ai
bărbatului mai tânăr apăru din nou străfulgerarea unei bănuieli,
exact aşa cum se întâmplase cu o săptămână înainte.
„Pe sângele străbunilor mei”, îşi zise Dalinar. „E din ce în ce mai
rău.”
O clipă mai târziu, expresia feţei regelui se îmblânzi şi el păru să
se destindă. Oricare ar fi fost lucrul pe care-l citise în ochii lui
Dalinar, acesta avusese darul să-l liniştească.
— Ştiu că te străduieşti să faci cum e mai bine, unchiule. Dar
trebuie să recunoşti că-n ultima vreme purtarea ta a fost stranie.
Efectul furtunilor asupra ta, ultimele cuvinte ale tatălui meu
transformate în obsesie…
— Încerc să-l înţeleg.
— Către sfârşit a devenit o fire din ce în ce mai slabă, spuse
Elhokar. Toată lumea o ştie. Eu n-o să-i repet greşelile, şi-ar fi bine

483
să te fereşti şi tu de ele în loc să dai crezare unei cărţi care zice că
ochi-luminoşii ar trebui să fie sclavii ochi-întunecaţilor.
— Nu asta spune, îl contrazise Dalinar. A fost interpretată greşit.
În ceea mai mare parte, nu e decât o culegere de istorisiri care ne-
nvaţă că un conducător ar trebui să se pună în slujba celor pe care-i
conduce.
— Pfui! E scrisă de Radianţii Dispăruţi!
— N-au scris-o ei. Au inspirat-o doar. Autorul e Nohadon, un om
obişnuit.
Elhokar îl privi, ridicându-şi o sprânceană. „Vezi, îi iei apărarea”,
părea să spună.
— Devii tot mai slab, unchiule. Eu n-o să profit de slăbiciunea ta,
dar alţii o vor face.
— Nu devin mai slab, zise Dalinar, străduindu-se din nou să-şi
păstreze calmul. Discuţia asta s-a abătut de la subiect. Înalţii prinţi
au nevoie de un singur conducător ca să-i oblige să lupte împreună.
Jur că, dacă mă numeşti pe mine Înalt Prinţ al Războiului, voi avea
grijă să fii protejat.
— Aşa cum ai avut grijă să fie protejat tata?
Dalinar amuţi brusc.
Elhokar îşi feri privirea.
— N-ar fi trebuit să spun asta. A fost o nedreptate.
— Nu, zise Dalinar. Nu, a fost unul dintre cele mai adevărate
lucruri pe care mi le-ai spus. Poate că ai dreptate să nu te-ncrezi în
protecţia mea.
Regele îl privi curios.
— De ce te porţi astfel?

484
 — Cum?
— Înainte, dacă ţi-ar fi spus cineva aşa ceva, ţi-ai fi chemat Sabia
şi l-ai fi provocat la duel! Acum, în schimb, te declari de acord.
— Eu…
— Către sfârşit, tata începuse să refuze duelurile, zise Elhokar şi
bătu cu degetul în balustradă. Înţeleg de ce simţi că e nevoie de un
Înalt Prinţ al Războiului şi s-ar putea să ai dreptate. Dar ceilalţi par
foarte mulţumiţi de starea prezentă a lucrurilor.
— Fiindcă se simt foarte bine aşa. Dac-o să-nvingem, o să
trebuiască să-i supărăm, spuse Dalinar, apropiindu-se de el.
Elhokar, poate că s-a scurs destul timp. Acum şase ani, numirea
unui Înalt Prinţ al Războiului ar fi putut însemna o greşeală. Dar
acum? Ne cunoaştem mai bine unii pe alţii şi am luptat cu toţii
împotriva parshendilor. Poate e momentul să facem pasul următor.
— Poate, răspunse regele. Crezi că sunt pregătiţi? O să-ţi dau
vreme să mi-o dovedeşti. Dacă-mi poţi demonstra că sunt dornici să
lupte alături de tine, unchiule, mă voi gândi la numirea ta ca Înalt
Prinţ al Războiului. E o propunere mulţumitoare?
Era un compromis întemeiat.
— Da, e foarte bine.
— Perfect, zise Elhokar, îndreptându-şi spatele. Atunci, pe
moment, ne despărţim. Se face târziu şi trebuie să aflu ce vrea de la
mine Ruthar.
Dalinar dădu din cap în semn de rămas-bun şi făcu cale-ntoarsă
prin încăperile regelui, cu Renarin pe urmele lui.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins că alesese cea
mai bună cale. Retragerea nu se potrivea cu stilul alethi şi, mai ales,

485
cu modul lor de a gândi din acel moment. Dar, dacă izbutea să le
zdruncine mulţumirea de sine, să-i silească s-adopte o strategie mai
agresivă…
Încă se mai gândea la asta când ieşiseră din palat, coborând pe
rampele către locul unde aşteptau caii. Încălecă pe Galant şi, cu o
înclinare a capului, îi mulţumi grăjdarului care avusese grijă de
ryshadium. Calul îşi revenise după căderea din timpul vânătorii,
piciorul îi era sănătos şi robust.
Străbătură în tăcere scurtul drum până la tabăra lui Dalinar. „Cu
care dintre înalţii prinţi ar trebui să vorbesc mai întâi?” se întrebă
Dalinar. „Cu Sadeas?”
Nu, nu, el şi Sadeas fuseseră deja văzuţi prea des acţionând
împreună. Ceilalţi ar fi putut să creadă că aveau o alianţă prea
puternică, şi asta i-ar fi întors împotriva lui. Era mai bine să discute
mai întâi cu cei mai puţin puternici, să vadă dacă-i putea convinge
să-i fie alături, într-un fel sau altul. Poate atacând platouri
împreună?
Până la urmă, trebuia s-ajungă şi la Sadeas. Ideea nu-l încânta.
Era întotdeauna mult mai simplu ca amândoi să păstreze distanţa.
El…
— Tată, spuse Renarin.
Părea îngrozit.
Dalinar îşi îndreptă spatele, cu mâna ducându-i-se către sabia de
la şold şi pregătindu-se să-şi cheme Cristalsabia. Fiul său arătă cu
degetul. Către est. În direcţia furtunilor.
Orizontul se întuneca.
— Azi era de aşteptat să fie vreo furtună? întrebă Dalinar,

486
alarmat.
— Elthebar a zis că e foarte puţin probabil, răspunse Renarin. Dar
s-a mai înşelat şi-n alte dăţi.
În privinţa marilor furtuni se putea înşela oricine. Puteau fi
prezise, dar asta nu se întâmplase niciodată în baza unei ştiinţe
exacte. Dalinar îşi miji ochii, cu inima bătându-i nebuneşte. Da,
simţea semnele. Praful care se ridica, schimbarea mirosurilor. Era
seară, dar tot ar fi trebuit să fie mai multă lumină. În schimb,
întunericul se lăsa cu iuţeală. Aerul însuşi părea, cumva, mai plin de
furie.
— Ar trebui să mergem la Aladar? întrebă Renarin, arătând cu
degetul.
Se aflau în apropierea taberei înaltului Prinţ Aladar şi, probabil,
la numai un sfert de oră de mers călare de cea a lui Dalinar.
Oamenii lui Aladar i-ar fi primit. Nimeni nu refuza să
adăpostească un înalt prinţ în timpul unei furtuni. Însă Dalinar se
cutremură gândindu-se că pe toată durata ei ar fi rămas prins într-
un loc nefamiliar, înconjurat de slujitorii unui alt înalt prinţ. L-ar fi
văzut în timpul unei crize. Şi zvonurile s-ar fi răspândit apoi ca
săgeţile pe câmpul de luptă.
— Ne continuăm drumul, strigă, dându-i pinteni lui Galant.
Renarin şi oştenii din gardă se înşirară în spatele lui, cu tunetul
copitelor ca un preludiu al furtunii. Dalinar se aplecă puternic spre
gâtul calului, încordat. Praful şi frunzele purtate de vântul care
preceda zidul de furtună acopereau cerul cenuşiu şi o umezeală
prevestitoare îmbâcsea aerul. La orizont luau naştere nişte nori tot
mai groşi. Dalinar şi ceilalţi galopară pe lângă străjerii de la

487
marginea taberei lui Aladar, care îşi vedeau agitaţi de treabă,
strângându-şi hainele şi mantiile mai tare în jurul trupurilor, ca să
se apere de vânt.
— Tată! strigă Renarin, din spatele lui. Eşti…?
— Avem timp! răspunse el.
În cele din urmă ajunseră la zidul cu margini zimţate al taberei
Kholin. Acolo fură salutaţi de soldaţii îmbrăcaţi în uniforme albastre
cu alb care mai rămăseseră afară. Cei mai mulţi se retrăseseră deja
în adăposturi. Dalinar îl încetini pe Galant ca să treacă prin postul
de control. Oricum, de buncărul lui nu-l mai despărţea decât un
scurt galop. Îl întoarse pe Galant, gata să plece.
— Tată! spuse Renarin, arătând către est.
Zidul de furtună atârna în aer ca o perdea, îndreptându-se cu
repeziciune către tabără. Valul masiv de ploaie era cenuşiu-argintiu,
iar fulgerele luminau când şi când norii negri ca onixul. Străjerii
care-i salutaseră se grăbeau către un adăpost din apropiere.
— Putem ajunge, zise Dalinar. Putem…
— Tată! repetă Renarin, alăturându-i-se şi prinzându-l de braţ.
Îmi pare rău.
O rafală de vânt îi biciui şi Dalinar scrâşni din dinţi, privindu-şi
fiul. În spatele ochelarilor, ochii lui erau măriţi de îngrijorare.
Înaltul Prinţ privi din nou zidul de furtună. Avea să ajungă la ei
în numai câteva clipe.
„Are dreptate.”
Întinse frâul lui Galant către un oştean agitat, care luă şi frâul
calului lui Renarin, şi amândoi descălecară. Omul se îndepărtă în
grabă, conducând armăsarii către un grajd de piatră. Dalinar se

488
pregătea să-l urmeze – în grajd ar fi fost văzut de mai puţini oameni
– dar o clădire din apropiere avea uşa deschisă şi cei dinăuntru îi
chemau neliniştiţi, fluturându-şi mâinile.
Resemnat, Dalinar îl urmă pe Renarin, repezindu-se în clădirea
de piatră. Oştenii le făcură loc; înăuntru se înghesuia şi un grup de
servitori. În tabăra lui, nimeni nu era silit să se adăpostească în
corturi pentru furtună sau în barăci şubrede din lemn, şi nimeni nu
trebuia să plătească pentru a fi primit în clădirile de piatră.
Oamenii părură şocaţi la vederea înaltului lor prinţ şi a fiului
acestuia în mijlocul lor; mai mulţi păliră în timp ce uşa se închidea
cu zgomot. Singura lumină venea dinspre câteva granate prinse pe
pereţi. Cineva tuşi şi o rafală de sfărâmături de piatră purtate de
vânt lovi pereţii. Dalinar încercă să nu ia în seamă ochii stânjenitori
din jurul său. Afară, vântul urla. Poate că de data asta…
Furtuna îi izbi.
Începuse.

489
 19
PLOAIA DE STELE

„Deţine cel mai cumplit şi cel mai înspăimântător dintre toate

Cristalele. Gândeşte-te puţin la asta, reptilă bătrână, şi spune-mi
dacă rămâi la fel de ferm în insistenţa cu care te împotriveşti
oricărui amestec. Fiindcă te asigur că Rayse n-o să poată fi oprit în
acelaşi fel.”

Dalinar clipi. Încăperea înăbuşitoare şi slab luminată dispăruse.

În schimb, era în beznă. Aerul era îmbâcsit cu miros de grâne uscate
şi când întinse mâna, dădu de un perete din lemn. Se afla într-un soi
de hambar. Noaptea răcoroasă era liniştită, înviorătoare; nici urmă
de furtună. Sabia de la şold îi dispăruse, la fel şi uniforma. Purta o
tunică dintr-o ţesătură grosolană, o centură şi o pereche de sandale.
Îmbrăcăminte de genul celei pe care-o văzuse la statuile din
vechime.
„Vânturi ale furtunii, unde m-aţi trimis de data asta?” Viziunile
nu semănau între ele. Aceea era a douăsprezecea. „Numai
douăsprezece?” se întrebă. Avea impresia că fuseseră mult mai
multe, dar totul începuse cu numai câteva luni în urmă.
Ceva se mişcă în întuneric. Tresări, surprins, când de el se lipi
ceva viu. Era gata să lovească vietatea, dar îngheţă când o auzi
scâncind. Îşi lăsă braţul în jos cu prudenţă şi îi pipăi spatele. Un
trup plăpând şi mic – o copilă. Tremura.
— Tată.
490
 Şi vocea îi era tremurătoare.
— Tată, ce se-ntâmplă?
Ceilalţi îl vedeau, ca de obicei, sub înfăţişarea unui om al locului
şi al timpului în care ajunsese. Fetiţa se agăţă strâns de el; era, în
mod sigur, îngrozită. Dalinar bănuia că din pământ se înălţau
spaimospreni, dar era prea întuneric ca să-i poată vedea.
Îşi lăsă mâna pe spatele copilei.
— Sst. O să fie bine.
Părea cel mai potrivit lucru pe care l-ar fi putut spune.
— Mama…
— Şi ea o să fie bine.
În încăperea întunecoasă, fetiţa se lipi şi mai tare de el. Dalinar
rămase neclintit. Ceva părea să nu fie câtuşi de puţin aşa cum ar fi
trebuit. Hambarul scârţâia în bătaia vântului. Nu fusese bine
construit; scândura de sub mâna lui se clătina; se simţea tentat s-o
împingă, desprinzând-o, ca să se poată uita afară. Dar liniştea,
copila îngrozită… în aer plutea un miros straniu, dezgustător…
Ceva zgârie, foarte uşor, peretele din partea opusă. Ca o unghie
târâtă pe tăblia de lemn a unei mese.
Fetiţa scânci, iar zgomotul încetă. Dalinar îşi ţinu răsuflarea, în
timp ce inima îi bătea cu furie. Întinse din instinct mâna ca să-şi
cheme Cristalsabia, dar nu se întâmplă nimic. În timpul viziunilor
nu venea niciodată.
Peretele din partea opusă fu spulberat, căzând în interior.
Bucăţile de lemn zburară prin întuneric, iar înăuntru se năpusti
ceva de dimensiuni considerabile. Conturată doar de lumina lunii şi
a stelelor de-afară, creatura neagră era mai mare decât un

491
toporcopoi. N-o desluşea în amănunt, dar forma ei era nefiresc de
greşită.
Copila ţipă, iar Dalinar înjură, apucând-o cu mâna şi trăgând-o
într-o parte când dihania neagră se năpusti asupra lor. Dacă nu i-ar
fi smuls-o din cale, creatura ar fi înşfăcat-o. Ţipătul fetiţei se stinse
când, de groază, i se tăie răsuflarea.
Dalinar se răsuci, împingând-o în spatele lui. Se îndepărtă tiptil,
lovindu-se cu şoldul de o stivă de saci plini cu grâne. În hambar se
aşternu tăcerea. Afară, Salas îşi împrăştia pe cer lucirea violetă, dar
mica lună nu era destul de strălucitoare ca să lumineze interiorul
hambarului, iar creatura ajunsese într-un cotlon umbrit. Abia dac-o
putea zări.
Părea să facă parte dintre umbre. Dalinar se încordă, aducându-şi
pumnii în faţă. Fiara scotea un şuier slab, sinistru, amintind vag de
nişte şoapte ritmate.
„E răsuflarea monstrului?” se întrebă Dalinar. „Nu. Adulmecă, în
căutarea noastră.”
Creatura se avântă dintr-un salt. Dalinar îşi duse brusc mâna
într-o parte, înhăţă unul dintre sacii cu grâne şi şi-l trase în faţă.
Animalul se izbi de el, sfâşiindu-l cu dinţii, iar Dalinar îl smuci,
rupând pânza grosolană şi spulberând în aer un nor aromat de
grăunţe de lavis prăfuite. Pe urmă păşi într-o parte şi izbi creatura
cu piciorul, din toate puterile.
I se păru prea moale, ca un burduf cu apă. Lovitura o trânti la
pământ, iar aceasta şuieră. Dalinar azvârli în sus sacul, cu tot ce mai
rămăsese în el, umplând aerul cu şi mai mult lavis uscat şi praf.
Fiara se grăbi să se ridice şi se învârti în loc, cu pielea ei netedă

492
reflectând lumina. Părea dezorientată. Indiferent ce-ar fi fost, îşi
găsea prada călăuzindu-se după miros, iar praful din aer o zăpăcea.
Dalinar înşfăcă fetiţa, şi-o aruncă pe umăr, apoi trecu în goană pe
lângă creatura năucită, repezindu-se către gaura din peretele spart.
Dădu buzna afară, în lumina violetă a lunii. Se afla într-un mic
lait – o despicătură largă în solul pietros, din care apa se scurgea
suficient de repede ca să nu fie inundată, şi cu un perete de rocă
înalt, care putea să împrăştie marile furtuni. Aici, stâncile din est
aveau forma unui val imens şi adăposteau un cătun.
Ceea ce explica şubrezimea hambarului. În adâncitură licăreau ici
şi colo câteva lumini – arătând că aşezarea era alcătuită din câteva
zeci de case. El se afla la margine. În dreapta avea un coteţ de găini,
în stânga se zăreau câteva locuinţe îndepărtate şi chiar în faţă –
lipită de dealul stâncos – era o altă casă de ţară, de dimensiuni
mijlocii. Era construită în stil arhaic, cu pereţii din cărămizi de crem.
Era uşor să ia o hotărâre. Creatura se mişcase cu iuţeală, ca un
prădător. Dalinar n-ar fi putut s-alerge mai repede decât ea, aşa că
se năpusti spre casa din faţă. Şi o auzi în urma lui, spărgând un
perete al hambarului. Ajunse în pragul casei, dar uşa din faţă era
zăvorâtă. Înjură cu voce sonoră, bătând cu pumnii în ea.
Din spate, creatura sări spre ei, zgâriind piatra. Dalinar se aruncă
în uşă, izbind-o cu umărul chiar în clipa când se deschidea.
Intră împleticindu-se şi, încercând să-şi recapete echilibrul, scăpă
fetiţa pe podea. Înăuntru se afla o femeie de vârstă mijlocie; în
lumina violetă a lunii i se vedea părul des, buclat, şi ochii măriţi de
spaimă. Trânti uşa în urma lui Dalinar, apoi trase zăvorul.
— Lăudaţi fie Heralzii, exclamă ea, luând fetiţa în braţe. Ai găsit-

493
o, Heb. Fii binecuvântat.
Dalinar se aplecă şi se apropie de fereastra fără geam, apoi
aruncă o privire afară. Oblonul părea desprins, nu se putea zăvorî.
Nu izbuti să vadă creatura. Aruncă o privire peste umăr. Casa
avea o podea simplă din piatră şi un singur cat. Lângă unul dintre
pereţii laterali era o vatră din cărămizi, fără foc, deasupra căreia
atârna o oală turnată grosolan din fier. Totul părea atât de primitiv.
În ce an se afla?
„Nu-i decât o viziune”, îşi spuse. „Un vis cu ochii deschişi.”
Atunci de ce părea atât de real?
Se uită din nou pe fereastră. Afară era linişte. În partea dreaptă a
curţii creştea un şir dublu de muguri-de-stâncă, probabil curnipi
sau alte legume. Pământul neted reflecta lumina lunii. Unde era
creatura? Oare…?
Ceva negru, cu piele lucioasă, sări de sub fereastră, izbindu-se de
ea. Îi sfărâmă rama şi Dalinar înjură, prăbuşindu-se când dihania
căzu peste el. Ceva ascuţit îi biciui faţa, tăindu-i adânc obrazul şi
împroşcându-i pielea cu sânge.
Fetiţa ţipă iarăşi.
— Lumină! urlă Dalinar. Faceţi-mi lumină!
Dintr-o parte, izbi cu pumnul capul prea moale al creaturii, iar cu
braţul celălalt dădu la o parte o labă cu gheare. Durerea îi ardea
obrazul şi ceva i se freca de coaste, despicându-i tunica şi zgâriindu-
i pielea.
Îşi umflă pieptul şi azvârli creatura de deasupra lui. O văzu
izbindu-se de perete, apoi se rostogoli şi se săltă în picioare, gâfâind.
În încăperea întunecoasă, în timp ce creatura se ridica la rândul său,

494
Dalinar se grăbi să se îndepărteze, cu vechile instincte îmboldindu-l
şi cu durerea dispărându-i în clipa când îl inundă Fiorul luptei.
Avea nevoie de o armă! De un taburet sau de un picior de masă…
încăperea era atât de…
Lumina pâlpâi când femeia descoperi o lampă de lut. Obiectul
primitiv folosea ulei, nu Lumină de Furtună, dar era de-ajuns ca să
dezvăluie faţa ei îngrozită şi fetiţa care i se agăţa de rochia aducând
cu un soi de robă. În cameră se aflau o masă joasă şi două taburete,
dar mica vatră îi atrase imediat privirea.
Acolo, strălucind ca o Sabie a Onoarei din legendele străvechi, se
zărea un vătrai simplu de fier. Stătea sprijinit de vatra din piatră,
având vârful albit de cenuşă. Dalinar se întinse spre el, îl înhăţă cu o
mână şi îl roti ca să simtă cum trebuia mânuit. Fusese antrenat să
lupte din Postura Vântului, dar intră într-a Fumului, mai potrivită
pentru o armă imperfectă. Un picior înainte, celălalt în spate, sabia –
sau, de data asta, vătraiul – în faţă, cu vârful spre inima
duşmanului.
Numai anii de antrenament îi îngăduiră să rămână în această
poziţie când văzu cu ce se lupta. Pielea netedă şi neagră ca noaptea
a creaturii reflecta lumina ca o baltă de smoală. Nu i se vedeau
ochii, iar dinţii negri, ca nişte cuţite, păreau nişte ţepi pe capul
susţinut de un gât şerpuitor, fără oase. Cele şase picioare erau zvelte
şi curbate în lateral, părând mult prea subţiri ca să susţină greutatea
trupului fluid, făcut parcă din cerneală.
„Asta nu e o viziune”, se gândi el. „E un coşmar.”
Creatura îşi înălţă capul, pocnindu-şi dinţii unii de alţii, şi şuieră,
adulmecând aerul.

495
 — Sfântă înţelepciune a lui Battar, murmură femeia, strângând
fetiţa în braţe.
Mâinile îi tremurară când înălţă lampa, ca şi cum ar fi vrut s-o
folosească drept armă.
De-afară se auzi un râcâit şi alte picioare ca fusele se furişară
peste marginea ferestrei distruse. Al doilea animal se căţără şi sări
în cameră, alăturându-i-se celuilalt, care se ghemui, neliniştit,
adulmecându-l pe Dalinar. Părea prudent, ca şi cum ar fi simţit că
avea un vrăjmaş înarmat – sau cel puţin hotărât să lupte.
Dalinar se blestemă pentru prostia de care dăduse dovadă,
ducându-şi o mână la coaste ca să-şi oprească sângerarea. Raţiunea
îi spunea că, în realitate, era în clădirea din piatră, alături de
Renarin. Totul se petrecea în mintea lui; nu era nevoie să lupte.
Dar toate instinctele şi întreaga sa onoare, până la ultima fărâmă,
îl îndemnară să facă un pas într-o parte, oprindu-se între femeie şi
animale. Chiar dacă totul nu era decât o viziune, o amintire sau o
nălucire, nu putea sta deoparte.
— Heb, spuse femeia, în al cărei glas se simţea încordarea.
Ce era pentru ea? Îi era soţ? Argat?
— Nu fi prost! Nu ştii cum…
Creaturile atacară. Dalinar făcu un salt înainte – esenţial pentru
Postura Focului era să rămâi în mişcare – şi se roti între cele două
fiare, lovind cu vătraiul într-o parte. O nimeri pe cea din dreapta,
făcându-i o tăietură adâncă în pielea prea netedă.
Din rană curse fum.
Trecu în spatele creaturilor şi se învârti iarăşi, lovind în partea de
jos a picioarelor celeilalte bestii, iar aceasta îşi pierdu echilibrul.

496
Lăsând vătraiul să-şi continue mişcarea, izbi cu el dintr-o parte,
lovind în faţă animalul rănit, care tocmai se răsucea, vrând să-l
muşte.
Vechiul Fior, simţul luptei, îl mistuia. Nu-l înfuria, aşa cum li se
întâmpla altora, ci îl făcea ca totul să i se pară mai clar, mai bine
conturat. Muşchii i se mişcau cu uşurinţă; respira mai profund.
Prindea viaţă.
Când creaturile veniră grămadă spre el, Dalinar se retrase dintr-
un salt. Răsturnă masa cu o lovitură de picior, trântind-o peste una
dintre fiare. Şi împinse vătraiul în botul deschis al celeilalte. Aşa
cum sperase, interiorul gurii îi era sensibil. Animalul şuieră de
durere şi se retrase târâş.
Dalinar se apropie de masa răsturnată şi, cu o lovitură de sanda,
îi desprinse unul dintre picioare. Îl ridică şi adoptă poziţia pentru
sabie-şi-cuţit a Posturii Fumului. Se folosi de piciorul de lemn ca să
se apere de una dintre creaturi în timp ce-o lovea de trei ori peste
faţă pe cealaltă, făcându-i în obraz o tăietură din care ieşi fum, cu un
şuierat.
De-afară se auzeau ţipete îndepărtate. „Pe sângele străbunilor”,
îşi zise el. „Nu sunt numai astea două.” Trebuia să le ucidă cât mai
repede. Dacă lupta se prelungea, aveau să-l sleiască de puteri
înainte de a obosi ele. Şi cine ştia dacă astfel de animale oboseau
vreodată?
Se avântă într-un salt şi le atacă urlând. Sudoarea îi curgea de pe
frunte şi încăperea părea să se întunece încetul cu încetul. Sau nu, să
se restrângă. Nu mai erau decât el şi creaturile. Aerul se clintea
numai când îşi rotea armele, singurul zgomot era al tălpilor lui

497
izbind podeaua, singura vibraţie era a bătăilor puternice ale inimii
sale.
Neaşteptata lui trombă de lovituri înspăimântă fiarele. O pocni
pe una cu piciorul mesei, făcând-o să se retragă, apoi se aruncă
asupra celeilalte, care-i greblă braţul cu ghearele când îi înfigea
vătraiul în piept. Pielea rezistă la început, apoi plesni, iar vătraiul o
străpunse pe urmă cu uşurinţă.
Un jet puternic de fum răbufni în jurul braţului lui Dalinar. Şi-l
retrase, iar creatura dădu înapoi împleticindu-se; picioarele i se
subţiară şi trupul i se dezumflă ca un burduf crăpat din care se
scurge vinul.
Dalinar ştia că, atacând, rămânea descoperit. N-avea altceva de
făcut decât să-şi ridice mâna când celălalt animal sări asupra lui,
crestându-i braţul şi fruntea şi muşcându-l de umăr. El ţipă,
pocnindu-l cu piciorul mesei în cap, iarăşi şi iarăşi. Încercă să-l
silească să se retragă, dar era incredibil de puternic.
Aşa că se lăsă la pământ şi izbi cu picioarele în sus, aruncându-şi
creatura peste cap. Când colţii îi ieşiră din umăr, sângele ţâşni.
Animalul căzu pe podea într-o învălmăşeală de picioare negre.
Ameţit, Dalinar se strădui să se ridice şi îşi reluă postura.
„Păstrează întotdeauna postura.” Creatura se săltă în picioare
aproape în acelaşi timp, iar el nu-şi mai luă în seamă durerea, nici
sângele, lăsând Fiorul să-l ajute să se concentreze. Înălţă vătraiul.
Piciorul mesei îi alunecase dintre degetele umezite de sânge.
Fiara se ghemui, apoi atacă. Dalinar se lăsă condus de natura
fluidă a Posturii Fumului, făcu un pas în lateral şi pocni animalul cu
vătraiul peste picioare. Acesta se împiedică, iar Dalinar se răsuci,

498
prinse vătraiul în ambele mâini şi-l pocni drept în spinare.
Lovitura puternică rupse pielea, trecu prin trupul creaturii şi se
opri în podeaua de piatră. Fiara se zvârcoli, fără să se mai poată ţine
pe picioare, în vreme ce fumul îi ieşea şuierând prin găurile din
spate şi din burtă. Dalinar se retrase, îşi şterse sângele de pe frunte
şi lăsă arma să-i cadă cu zgomot alături, cu capătul încă înfipt în
trupul creaturii.
— Pe Cei Trei Zei, Heb, şopti femeia.
El se răsuci şi o văzu cum privea îngrozită leşurile care se
dezumflau.
— Ar fi trebuit să te-ajut, murmură ea, ar fi trebuit să-nşfac ceva
să-i lovesc. Dar te-ai mişcat atât de repede. A… a durat doar câteva
clipe. Unde…? Cum…? Îşi îndreptă toată atenţia către el. N-am mai
văzut niciodată aşa ceva. Te-ai luptat ca… ca unul dintre Radianţi.
Unde-ai învăţat asta?
El nu-i răspunse. Îşi scoase cămaşa, strâmbându-se când simţi din
nou durerea rănilor. Numai cea din umăr reprezenta un pericol
imediat, dar era urâtă; braţul stâng începea să-i amorţească. Îşi
rupse cămaşa în două, legă o bucată în jurul spintecăturii din
antebraţul drept, apoi făcu din cealaltă un tampon pe care şi-l apăsă
pe umăr. Se duse se smulgă vătraiul din trupul dezumflat, care
semăna acum cu un sac de mătase neagră. Pe urmă se apropie de
fereastră. Se părea că şi celelalte case erau atacate, se vedeau focuri
şi vântul aducea ţipete slabe.
— Trebuie să mergem într-un loc sigur, spuse. E vreo pivniţă
prin apropiere?
— O ce?

499
 — O scobitură în stâncă, făcută natural sau de mâna omului.
— Niciuna, răspunse ea, venind lângă el, în faţa ferestrei. Cum ar
putea oamenii să găurească piatra?
Cu o Cristalsabie sau cu un Animmod. Sau pur şi simplu săpând
în ea – deşi ar fi fost dificil: cremul ar fi astupat intrările cavernelor,
iar ploile din timpul marilor furtuni ar fi reprezentat un pericol,
putând să le inunde oricând. Dalinar se uită din nou pe fereastră. În
lumina lunii se mişcau siluete negre; unele veneau către ei.
Se clătină, ameţit. Pierduse sânge. Scrâşni din dinţi şi-şi regăsi
echilibrul sprijinindu-se de rama ferestrei. Cât avea să dureze
viziunea?
— Avem nevoie de o apă curgătoare. De ceva care să îndepărteze
mirosul pe care-l lăsăm în urma noastră. E vreuna pe-aproape?
Ea dădu din cap, pălind când desluşi în noapte siluetele negre.
— Femeie, ia fetiţa!
— Fetiţa? E Seeli, fiica noastră. Şi de când îmi spui „femeie”?
Taffa e chiar atât de greu de rostit? Pe vânturile furtunii, Heb, ce-a
intrat în tine?
El clătină din cap, apropiindu-se de uşă şi deschizând-o dintr-o
smucitură, cu vătraiul încă în mână.
— Adu lampa. Lumina n-o să ne dea de gol. Nu cred că pot să
vadă.
Supusă, femeia se grăbi s-o ia pe Seeli – care părea de vreo şase
sau şapte ani – apoi ieşi în urma lui Dalinar, cu flacăra firavă a
lămpii de lut pâlpâind în noapte. Semăna oarecum cu un papuc.
— Râul? întrebă Dalinar.
— Ştii unde…

500
 — M-am lovit la cap, Taffa, spuse el. Sunt ameţit. Mi-e greu să
gândesc.
Asta o îngrijoră pe femeie, dar păru să-i accepte lămuririle. Arătă
în direcţia opusă satului.
— Să mergem, zise el, înaintând prin întuneric. Atacurile acestor
bestii sunt ceva obişnuit?
— Poate în timpul Devastărilor, dar nu de când sunt eu pe lume!
Pe vânturile furtunii, Heb! Trebuie să te ducem la…
— Nu acum, o întrerupse el. Acum plecăm.
Îşi continuară drumul de-a lungul potecii care ducea către partea
din spate a stâncilor în formă de val. Dalinar se tot uita în urmă,
către sat. Câţi oameni mureau acolo, jos, ucişi de creaturile din
infern? Unde erau oştenii lordului din acel ţinut?
Poate că satul era prea îndepărtat, la o distanţă prea mare de oraş
ca să poată fi apărat de lordul acestuia. Sau poate că-n epoca şi-n
locul acela mersul lucrurilor era altul. „Duc copilul şi femeia la râu,
apoi mă-ntorc să îi ajut să se apere. Dac-a mai rămas cineva în
viaţă.”
Ideea părea ridicolă. Fusese nevoit să se folosească de un vătrai
ca să nu fie doborât. Cum ar fi putut să-i ajute el să se apere?
Alunecă pe o porţiune abruptă a potecii, iar Taffa lăsă lampa jos
şi-l prinse de braţ, îngrijorată. Terenul era bolovănos, plin de
pietroaie şi muguri-de-stâncă întinzându-şi în aerul răcoros şi umed
al nopţii lujerii şi frunzele care foşneau în vânt. Dalinar se îndreptă,
apoi dădu din cap către femeie, făcându-i semn să meargă mai
departe.
Din întuneric se auzi un râcâit uşor.

501
 — Heb? îl strigă femeia, părând îngrozită.
— Ţine lampa mai sus.
Ea o ridică, aruncând peste coasta dealului o lumină galbenă,
pâlpâitoare. Peste muguri-de-stâncă şi bolovani se furişau mai mult
de zece pete negre ca noaptea, cu pielea prea netedă. Până şi dinţii
şi ghearele lor erau tot de culoare neagră.
Seeli scânci, trăgându-se mai aproape de mama ei.
— Fugiţi, zise Dalinar încet, înălţând vătraiul.
— Heb, sunt…
— Fugiţi! urlă el.
— Sunt şi în faţa noastră!
El se răsuci şi văzu petele negre care le tăiau calea.
— Acolo, spuse arătând către o stâncă din apropiere.
Era înaltă şi plată. O împinse pe Taffa în direcţia aceea, iar femeia
o trase după ea pe Seeli, cu rochiile lor albastre, croite dintr-o
singură bucată, unduind în vânt.
Alergau mult mai repede decât putea el, în starea în care se afla,
şi Taffa ajunse prima la peretele de piatră. Se uită în sus, ca şi cum
ar fi vrut să se caţere în vârf. Dar stânca era prea abruptă; Dalinar
voia doar să aibă ceva rezistent în spate. Se opri pe stânca plată,
aflată în faţa peretelui, şi îşi înălţă arma. Fiarele negre se furişau cu
grijă peste pietre. Oare le putea abate cumva atenţia, ca să poată
fugi femeia şi fetiţa? Se simţea atât de ameţit.
„Ce n-aş da ca să am aici Cristalarmura…”
Seeli scânci. Mama ei încercă s-o liniştească, dar vocea îi era
lipsită de vlagă. Ştia. Ştia că acele gheme de întuneric, ca o noapte
vie, aveau să-i sfâşie, să-i rupă în bucăţi. Ce cuvânt rostise ea?

502
Devastări. Cartea vorbea despre ele. Se petrecuseră în acele aproape
legendare zile ale umbrei, înainte de începutul istoriei adevărate.
Înainte de a-i învinge omenirea pe Pustiitori şi de a strămuta
războiul în paradis.
Pustiitorii. Asta erau acele creaturi? Legende. Legende care
prinseseră viaţă ca să-l ucidă.
Mai multe creaturi atacară, iar el simţi fiorul inundându-l iarăşi,
dându-i putere când se răsuci. Creaturile se retraseră dintr-un salt,
prudente, căutând punctele slabe. Altele adulmecau aerul, foindu-
se. Voiau s-ajungă la femeie şi la fetiţă.
Dalinar sări la ele şi le sili să dea înapoi, neştiind de unde avea
atâta putere. Una se apropie şi el se pregăti s-o lovească, intrând în
Postura Vântului, fiindcă-i era mai familiară, cu loviturile ei
năvalnice, cu eleganţa ei.
Pocni animalul, crestându-i trupul într-o parte, dar alte două
săriră la el din flancuri. Ghearele îi zgâriară spatele, iar greutatea lor
îl azvârli peste pietre. Înjură, se rostogoli şi împunse o creatură,
aruncând-o înapoi. O alta îl muşcă de încheietura mâinii şi durerea
îl fulgeră, făcându-l să scape vătraiul. Urlă şi-şi repezi pumnul în
falca animalului, care se deschise din reflex, eliberându-i mâna.
Monştrii înaintară. Dalinar izbuti cumva să se ridice în picioare şi
se retrase către peretele de stâncă împleticindu-se. Femeia aruncă
lampa într-o creatură care se apropiase prea mult, împroşcând
piatra cu ulei, care luă foc. Focul nu păru să deranjeze creaturile.
Mişcarea o lăsă descoperită pe Seeli, căci aruncarea o dezechilibră
pe mama ei. Un monstru o trânti, iar alţii se repeziră la fetiţă – însă
Dalinar sări lângă ea, o luă în braţe şi se ghemui la pământ, cu

503
spatele spre creaturi. Una sări pe el. Ghearele îi tăiară pielea.
Seeli scânci, îngrozită. Taffa ţipa, copleşită de monştri.
— De ce-mi arăţi aşa ceva? urlă Dalinar în noapte. De ce trebuie
să trăiesc viziunea asta? Blestem asupra ta!
Ghearele îi zgâriară spatele; o strânse mai tare pe Seeli,
încovoindu-se de durere. Îşi ridică privirea spre cer.
Şi văzu o lumină albastră, strălucitoare, căzând prin văzduh.
Părea o stea de piatră, căzând cu o iuţeală surprinzătoare. Dalinar
ţipă când o văzu lovind pământul, nu departe de el, împroşcând
peste tot aşchii de stâncă. Pământul se cutremură. Fiarele
încremeniră.
Dalinar se întoarse amorţit într-o parte şi privi apoi uimit cum
lumina se ridică, desfăcându-şi picioarele şi braţele. Nu era
nicidecum o stea. Era un bărbat – un bărbat într-o Cristalarmură de
un albastru strălucitor, cu o Cristalsabie în mână şi cu fuioare de
Lumină de Furtună înălţându-i-se din trup.
Creaturile şuierară furioase şi se aruncară brusc asupra nou-
venitului, uitând de Dalinar, de femeie şi de fetiţă. Cristalpurtătorul
îşi înălţă Sabia şi lovi cu îndemânare, trecând la atac.
Dalinar îl urmări cu uimire, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Nu
semăna cu niciun Cristalpurtător pe care-l mai văzuse vreodată.
Armura strălucea, împrăştiind o lumină uniformă, iar glifele – unele
cunoscute, alte nu – erau gravate în metal. Din ele se înălţa un abur
albastru.
Bărbatul lovea monştrii cu mişcări fluide, cu armura zăngănindu-
i. Fără niciun efort, tăie unul în două, azvârlind în noapte jumătăţile
din care se scurgea fum negru.

504
 Dalinar se duse lângă Taffa. Trăia, deşi în dreptul coastelor
trupul îi era sfâşiat şi jupuit. Seeli trase de ea, plângând. „Trebuie
să… fac ceva…”, îşi zise Dalinar, amorţit.
— Pacea fie cu voi, spuse o voce.
El se întoarse clătinându-se şi văzu o femeie într-o Cristalarmură
delicată îngenunchind alături de el, cu un obiect strălucitor în mână.
Erau două nestemate îngemănate, un topaz şi un heliodor,
amândouă la fel de mari ca o mână omenească, puse într-o ramă
frumoasă, metalică. Femeia avea ochi cafenii luminoşi, părând
aproape strălucitoare în noapte, şi n-avea coif. Îşi purta părul strâns
la spate, într-un coc. Îşi ridică o mână şi îi atinse fruntea.
Un sloi de gheaţă îi străbătu trupul. Durerea îi dispăru dintr-
odată.
Femeia întinse mâna şi o atinse pe Taffa. Carnea braţului ei
crescu la loc cât ai clipi; muşchiul sfâşiat rămase acolo unde era, dar
în locurile de unde fuseseră smulse bucăţi de carne crescu o alta.
Pielea se prinse deasupra ei fără cusur, iar Cristalpurtătoarea şterse
sângele şi carnea desprinsă cu o pânză albă.
Taffa îşi ridică privirea cu veneraţie.
— Ai venit, şopti. Atotputernicul fie binecuvântat.
Cristalpurtătoarea se ridică; armura îi strălucea, împrăştiind o
lumină egală, chihlimbarie. Zâmbi şi se răsuci pe jumătate, iar o
Cristalsabie se întrupă din ceaţă în mâna ei în timp ce se grăbea să-şi
ajute însoţitorul.
„O femeie Cristalpurtător”, îi trecu lui Dalinar prin minte. Nu
mai văzuse aşa ceva niciodată.
Se ridică şi el, şovăielnic. Se simţea puternic şi sănătos, ca şi cum

505
abia s-ar fi trezit după o noapte întreagă de somn bun. Se uită în jos
la propriul braţ şi-şi scoase bandajul improvizat. Îşi şterse urmele de
sânge şi îndepărtă bucăţile de piele sfâşiată, sub care se afla o altă
piele, perfect sănătoasă. Inspiră adânc de câteva ori. Apoi ridică din
umeri, îşi luă vătraiul şi intră în luptă.
— Heb? strigă Taffa în urma lui. Ai înnebunit?
El nu-i răspunse. Nu putea să stea pur şi simplu locului în vreme
ce doi străini luptau ca să-l apere. Creaturile negre erau cu zecile.
Sub privirile lui, una îl izbi pe Cristalpurtătorul în albastru,
zgâriindu-l cu ghearele, care crestară Cristalarmura, pătrunzând în
interior şi spărgând-o. Cristalpurtătorii erau într-adevăr în pericol.
Femeia se întoarse spre Dalinar. Acum îşi pusese coiful. Când
anume? Păru şocată când Dalinar se năpusti asupra unei fiare
negre, rănind-o cu vătraiul; el intră în Postura Fumului şi respinse
contraatacul bestiei. Femeia se întoarse spre însoţitorul ei şi
amândoi intrară în posturi, formând împreună cu Dalinar un
triunghi, cu el aflându-se în vârful cel mai apropiat de stânci.
Cu cei doi Cristalpurtători alături, lupta se desfăşură mult mai
bine decât cea din casă. Nu izbuti să ucidă decât o creatură – erau
iuţi şi puternice, iar el nu făcea altceva decât să se apere, încercând
să le abată atenţia şi să le-mpiedice să-i atace pe Cristalpurtători cu
toată forţa. Creaturile nu băteau în retragere. Atacul lor continuă
până când femeia o tăie în două şi pe ultima dintre acestea.
Dalinar se opri gâfâind şi îşi lăsă vătraiul în jos. Din cer, alte
lumini căzuseră – şi continuau să cadă – în direcţia satului; probabil
că acei Cristalpurtători stranii ajunseseră şi acolo.
— Ei, zise o voce puternică, trebuie să recunosc că n-am mai avut

506
niciodată plăcerea să lupt alături de cineva care o face într-un mod
atât de… neobişnuit.
Dalinar se întoarse şi-l văzu pe bărbatul în Cristalarmură
privindu-l. Îşi ţinea Sabia pe umăr şi îl studia pe Dalinar cu ochi de
un albastru atât de luminos încât păreau aproape albi. Oare
străluceau cu adevărat, ca Lumina de Furtună? Pielea îi era de un
maroniu-închis, ca a makabakilor, iar părul negru, tuns scurt, era
ondulat. Armura îşi pierduse strălucirea, dar simbolul imens –
pictat pe platoşă ca un blazon – continua să împrăştie o lumină
palidă, albastră.
Dalinar îl recunoscu, era un model aparte, cu un ochi dublu,
stilizat, cu opt sfere legate de cele două din centru. Fusese blazonul
Radianţilor Dispăruţi, de pe vremea când se numeau Cavalerii
Radianţi.
Cristalpurtătoarea se uita către sat.
— Cine te-a învăţat să lupţi cu sabia? îl întrebă bărbatul pe
Dalinar.
El îi întâlni ochii. Habar n-avea ce să-i răspundă.
— E bărbatul meu, Heb, bunule cavaler, zise Taffa, apropiindu-se
grăbită, cu fiica ei de mână. Din câte ştiu eu, n-a văzut niciodată o
sabie.
— Posturile tale nu-mi sunt cunoscute, spuse cavalerul. Dar s-a
văzut experienţa din spatele lor şi precizia. La o asemenea
îndemânare n-ajungi decât după ani de antrenament. Mi s-a-
ntâmplat rareori să văd un bărbat – fie el cavaler sau oştean – care
să lupte atât de bine.
Dalinar păstră tăcerea.

507
 — Văd că n-ai niciun cuvânt pentru mine, continuă cavalerul.
Bine. Dar, dacă vei dori să-ţi foloseşti antrenamentul misterios, vino
la Urithiru.
— Urithiru? întrebă Dalinar.
Auzise undeva numele.
— Da, veni răspunsul. Nu-ţi pot promite o poziţie în vreunul
dintre ordine – hotărârea asta nu-mi aparţine – dar, dacă
îndemânarea cu care mânuieşti vătraiul există şi când e vorba de
sabie, sunt sigur că-ţi vei găsi un loc printre noi. Se întoarse spre est,
către sat. Răspândiţi vestea. Astfel de semne nu sunt lipsite de
importanţă. Se apropie o Devastare. Eu plec, adăugă, uitându-se la
însoţitoarea lui. Păzeşte-i pe aceşti trei oameni şi condu-i în sat. Nu-i
putem lăsa singuri printre primejdiile acestei nopţi.
Femeia dădu din cap. Armura albastră a cavalerului prinse să
strălucească uşor, iar el se avântă în aer, drept în sus. Dalinar se
retrase cu un pas, şocat, cu ochii la silueta albastră care se înălţa,
coborând apoi pe o traiectorie arcuită către sat.
— Haideţi, spuse femeia, cu vocea răsunându-i în coif.
Şi începu să coboare panta cu paşi iuţi.
— Aşteaptă, zise Dalinar, grăbindu-se ca s-o ajungă din urmă, iar
Taffa îşi luă fiica în braţe şi îi urmă.
În urma lor, uleiul se stingea.
Femeia cavaler îşi încetini mersul, pentru ca Dalinar şi Taffa să
poată ţine pasul cu ea.
— Trebuie să ştiu, zise Dalinar, simţindu-se ca un prost, în ce an
suntem?
Femeia se întoarse spre el. Coiful îi dispăruse. El clipi, nedumerit;

508
când se întâmplase? Spre deosebire de însoţitorul ei, avea pielea de
culoare deschisă – nu palidă ca a celor din Shinovar, ci de un
cafeniu-deschis, firesc, ca a unui alethi.
— Trei sute treizeci şi şapte, în A Opta Epocă.
„A Opta Epocă?” se întrebă Dalinar. „Ce-nseamnă asta?”
Viziunea fusese altfel decât toate celelalte. În primul rând, mai
scurtă. Şi vocea care îi vorbea. Unde era vocea aceea?
— Unde mă aflu? o întrebă el pe femeia cavaler. În ce regat?
Ea se încruntă.
— Nu ţi-ai revenit?
— Mă simt bine. Dar… pur şi simplu trebuie să ştiu. În ce regat
mă aflu?
— În Natanatan.
Dalinar dădu drumul aerului din plămâni. Natanatan. Câmpiile
Sfărâmate se aflau într-un ţinut care se numise cândva astfel. Un
regat care se năruise cu secole în urmă.
— Luptaţi pentru regele Natanatanului? întrebă.
Ea râse.
— Cavalerii Radianţi nu luptă pentru niciun rege şi luptă pentru
toţi regii.
— Atunci unde locuiţi?
— Ordinele noastre îşi au centrul în Urithiru, dar locuim în toate
oraşele din Alethela.
Dalinar încremeni. Alethela. Era numele istoric al ţinutului care
devenise Alethkar.
— Treceţi dincolo de hotarele regatului ca să luptaţi?
— Heb, zise Taffa, părând foarte îngrijorată. Tu eşti cel care m-a

509
încredinţat, chiar înainte de a pleca în căutarea lui Seeli, că Radianţii
vor veni să ne apere. Ai mintea încă tulbure? Domniţă cavaler, îl
poţi vindeca încă o dată?
— Ar trebui să păstrez Recreşterea pentru alţii, care ar putea fi
răniţi, răspunse femeia, uitându-se către sat.
Lupta părea pe sfârşite.
— Mă simt foarte bine, zise Dalinar. Alethk… Alethela. Acolo
locuiţi?
— E datoria şi privilegiul nostru, zise femeia, să fim vigilenţi, să
nu fim luaţi prin surprindere de o Devastare. Iar toţi cei care se simt
dornici să lupte ar trebui obligaţi să vină în Alethela. Lupta, chiar şi
această luptă împotriva celor Zece Morţi, schimbă omul. Te putem
învăţa ce să faci ca să nu te distrugă. Vino la noi.
Dalinar se pomeni dând din cap.
— Orice păşune are nevoie de trei lucruri, continuă ea, cu voce
schimbată, ca şi cum ar fi citat cuvinte pe care le memorase. Turme
care să se hrănească, păstori care să le poarte de grijă şi veghetori pe
margini. Noi, cei din Alethela, suntem veghetorii – războinicii care
apără şi luptă. Suntem păstrătorii cumplitelor arte ale uciderii,
pentru a le dezvălui apoi altora, când vine Devastarea.
— Devastarea, zise el. Adică Pustiitorii, nu? Asta sunt creaturile
cu care ne-am luptat acum?
Femeia pufni, dispreţuitoare.
— Pustiitori? Ăştia? Nu, asta a fost Esenţa Nopţii, deşi rămâne un
mister cine a eliberat-o. Îşi feri privirea şi expresia îi deveni distantă.
Harkaylain spune că Devastarea e aproape, iar el nu se înşală prea
des. El…

510
 În noapte răsună pe neaşteptate un strigăt. Ea blestemă, uitându-
se în direcţia din care venise.
— Aşteptaţi aici. Strigaţi dacă se reîntoarce Esenţa. O să v-aud.
Se avântă în întuneric.
Dalinar ridică o mână, sfâşiat între dorinţa de a o urma şi cea de a
rămâne să le apere pe Taffa şi pe fiica ei. „Părinte al Furtunii!” îşi
zise, dându-şi seama că acum, când armura strălucitoare a femeii nu
mai era, fuseseră lăsaţi în întuneric.
Se întoarse spre Taffa. Stătea pe potecă, alături de el, cu o privire
ciudat de absentă.
— Taffa?
— Duc dorul acestor vremuri, spuse ea.
Dalinar tresări. Vocea nu era a ei. Era a unui bărbat, profundă şi
puternică. Vocea care-i vorbea în timpul tuturor viziunilor.
— Cine eşti? întrebă el.
— Cândva erau cu toţii una, răspunse Taffa – sau cine-o fi fost.
Ordinele. Oamenii. Erau neînţelegeri şi certuri, fireşte. Dar aveau un
singur scop.
Pe Dalinar îl străbătu un fior. Vocea avusese întotdeauna ceva
care i se păruse oarecum familiar. Încă de la prima viziune.
— Te rog. Trebuie să-mi spui ce e asta, de ce-mi arăţi aceste
lucruri. Cine eşti? O slujitoare de-a Atotputernicului?
— Aş vrea să te pot ajuta, spuse Taffa, uitându-se la el, dar
neluându-i în seamă întrebarea. Trebuie să-i uneşti.
— Aşa cum ai mai spus! Dar am nevoie de ajutor. Tot ce-a zis
femeia cavaler despre Alethakar… E adevărat? Chiar putem fi din
nou aşa?

511
 — Îmi este interzis să vorbesc despre ceea ce ar putea fi, răspunse
vocea. Iar ca să vorbim despre ceea ce a fost, trebuie ţinut cont de
perspectivă. Dar voi încerca să-ţi fiu de ajutor.
— Atunci oferă-mi ceva mai mult decât răspunsuri nelămurite!
Taffa îl privi cu un aer posomorât. Cumva, la lumina stelelor,
izbuti să desluşească ochii ei căprui. În spatele lor se ascundea ceva
profund, obsedant.
— Spune-mi măcar un singur lucru, îi ceru Dalinar, străduindu-
se să găsească o întrebare cât mai la obiect. Am avut încredere în
Înaltul Prinţ Sadeas, dar fiul meu – Adolin – crede că am fost un
prost. Ar trebui să am în continuare încredere în Sadeas?
— Da, răspunse fiinţa aceea. E important. Nu te lăsa mistuit de
certuri mărunte. Fii puternic. Fă totul cu onoare, şi onoarea te va
ajuta.
„În sfârşit, ceva concret”, îşi spuse Dalinar.
Auzi voci. Peisajul întunecat din jurul lui se înceţoşă.
— Nu! exclamă întinzând mâna către femeie. Încă nu mă trimite
înapoi. Ce-ar trebui să fac în privinţa lui Elhokar şi a războiului?
— O să-ţi ofer ceea ce pot, zise ea, cu vocea devenindu-i din ce în
ce mai greu de înţeles. Îmi pare rău că nu-ţi pot oferi mai mult.
— Ce soi de răspuns e ăsta? urlă Dalinar.
Se cutremură, zbătându-se. Mai multe mâini îl reţinură. De unde
apăruseră? Înjură, lovind ca să le-ndepărteze, răsucindu-se,
străduindu-se să se elibereze.
Pe urmă îngheţă. Se afla în clădirea de pe Câmpiile Sfărâmate, cu
ploaia răpăind domol pe acoperiş. Toiul furtunii trecuse. Un grup
de soldaţi îl ţintuia la pământ, sub privirile îngrijorate ale lui

512
Renarin.
Se linişti, cu gura deschisă. Strigase. Oştenii păreau stânjeniţi, se
uitau unii la alţii fără să-i întâlnească privirea. Dacă totul se
petrecuse ca în alte rânduri, îşi jucase rolul din viziune, vorbind
păsăreşte şi agitându-şi braţele.
— Acum am mintea limpede, spuse. E în ordine. Îmi puteţi da
drumul.
Renarin dădu din cap către ceilalţi, care îl eliberară fără tragere
de inimă. Renarin încercă să încropească nişte scuze, spunând că
tatăl lui era pur şi simplu nerăbdător să lupte. Nu sunau prea
convingător.
Dalinar se retrase în fundul încăperii, unde se aşeză între două
aşternuturi rulate, nemaifăcând altceva decât să respire şi să se
gândească. Avea încredere în viziuni, însă viaţa lui din taberele de
război fusese în ultima vreme destul de grea şi fără să-şi mai
închipuie oamenii că înnebunise.
„Fă totul cu onoare şi onoarea te va ajuta.”
Viziunea îi spusese să aibă încredere în Sadeas. Dar niciodată n-
avea să-i poată explica asta lui Adolin – care nu numai că-l ura pe
Sadeas, dar mai şi credea că viziunile erau năluciri ale minţii lui
Dalinar. Nu putea decât să continue ceea ce făcuse până atunci.
Să găsească, cumva, o cale de a-i face pe înalţii prinţi să fie uniţi
în ceea ce făceau.

513
 20
ROŞU APRINS

CU ŞAPTE ANI ÎN URMĂ

— Pot s-o salvez, spuse Kal.

Fetiţa n-avea decât cinci ani. Căzuse de la mare înălţime.
— Pot s-o salvez, murmura pentru sine.
În jur se adunase multă lume. De la moartea Luminlordului
Wistiow trecuseră două luni. Încă n-aveau un alt lord al oraşului. Pe
Laral n-o mai văzuse aproape deloc între timp.
Kal n-avea decât treisprezece ani, dar fusese bine instruit. Cel mai
mare pericol era pierderea de sânge; piciorul fetiţei se rupsese, era o
fractură deschisă, iar din locul unde osul străpunsese pielea ţâşnea
sânge. Când îşi apăsă degetele pe rană, Kal descoperi că-i tremurau
mâinile. Osul rupt era alunecos, cu un capăt zimţat, ud de sânge. Ce
artere fuseseră rupte?
— Ce-i faci fiicei mele? zise Harl, un bărbat cu umerii laţi, care îşi
făcea loc, împingându-se printre privitori. Cemlingule, gunoi lăsat
de furtună! Nu te-atinge de Miasal! Nu…
Harl amuţi când alţi bărbaţi îl traseră înapoi. Ştiau că singura
speranţă a fetiţei era Kal, care trecuse pe-acolo din întâmplare. Alim
fusese deja trimis să-l aducă pe tatăl lui.
— Pot s-o salvez, repetă băiatul.
Fetiţa era palidă şi nu mişca. Rana de la cap, poate că aceea…
„Nu pot să mă gândesc la asta.” Una dintre arterele din partea de
514
jos a piciorului fusese retezată. Îşi folosi cămaşa ca să facă un garou
pentru oprirea sângelui, dar acesta continua să se prelingă.
— Foc! strigă, apăsând în continuare cu degetele pe tăietură. Am
nevoie de foc! Şi să-mi dea cineva o cămaşă!
Mai mulţi oameni se îndepărtară în fugă, în timp ce el ridica
piciorul. Un bărbat se grăbi să-i dea cămaşa lui. Kal ştia unde să
apese ca să-nchidă artera; garoul alunecă, dar nu şi degetele lui.
Ţinu artera astfel, apăsând cămaşa pe restul rănii, până când se-
ntoarse Valama cu o lumânare aprinsă.
Începuseră deja să-ncălzească un cuţit. Bun. Kal îl luă şi-l apăsă
pe rană, aşa încins cum era, împrăştiind un miros înţepător şi
pătrunzător de carne arsă. O adiere răcoroasă trecu peste ei, luându-
l cu sine.
Mâinile lui Kal nu mai tremurau. Ştia ce-avea de făcut. Cauteriză
perfect, surprins el însuşi de îndemânarea cu care se mişca pe
măsură ce pregătirea dobândită până atunci începea să-şi spună
cuvântul. În plus, trebuia să înnoade artera – la una atât de largă,
cauterizarea ar fi putut să nu fie de-ajuns –, dar amândouă ar fi
trebuit să aibă efect.
Când termină, sângerarea se oprise. Se destinse, zâmbind. Pe
urmă observă că nu mai sângera nici rana de la cap. Pieptul fetiţei
nu se mişca.
— Nu! strigă Harl, căzând în genunchi. Nu! Fă ceva!
— Am… zise Kal.
Oprise sângerarea. O…
O pierduse.
Nu ştia ce să spună, cum să răspundă. Îl cuprinse o slăbiciune

515
profundă, cumplită. Harl îl împinse într-o parte, tânguindu-se, iar
Kal căzu pe spate. Se pomeni tremurând din nou când Harl strânse
în braţe trupul fără viaţă.
În jurul lor, mulţimea tăcea.
●
O oră mai târziu, Kal stătea pe treptele din faţa sălii de operaţii,
plângând. Amărăciunea lui nu era zgomotoasă: câte un tremur;
câteva lacrimi care nu se dădeau duse, alunecându-i pe obraz.
Stătea cu genunchii ridicaţi, cuprinzându-i cu braţele, încercând
să-şi dea seama cum ar fi putut să scape de suferinţă. Exista vreun
leac care să-i alunge durerea? Vreun bandaj care să-i oprească
scurgerea lacrimilor? Ar fi trebuit s-o poată salva.
Auzi paşi apropiindu-se şi peste el căzu o umbră. Lirin
îngenunche alături.
— Am verificat ce-ai făcut, fiule. Te-ai descurcat bine. Sunt
mândru de tine.
— Am dat greş, şopti Kal.
Hainele lui aveau pete roşii. Înainte să şi-l spele de pe mâini,
sângele fusese de un roşu aprins. Dar, îmbibat în haine, avea o
culoare mai lipsită de strălucire, era de un roşu maroniu.
— Am cunoscut oameni care şi-au practicat meseria ani de-a
rândul şi tot încremenesc când au de-a face cu un rănit. E mai greu
când eşti luat prin surprindere. Tu n-ai încremenit, te-ai dus la ea, ai
ajutat-o. Şi te-ai descurcat bine.
— Nu vreau să fiu chirurg, spuse băiatul. Sunt înfiorător de
nepriceput.
Lirin oftă, ocoli treptele şi se aşeză lângă el.

516
 — Kal, astfel de lucruri se-ntâmplă. E regretabil, dar nu puteai
face mai mult. Trupul ei mic a pierdut sânge prea repede.
Kal nu răspunse.
— Trebuie să-nveţi când să te zbuciumi, fiule, zise Lirin cu
blândeţe. Şi când să dai uitării totul. O să vezi. Când eram mai
tânăr, am avut şi eu astfel de probleme. O să ţi se-năsprească
sufletul.
„Şi asta e bine?” se întrebă Kal, cu o altă lacrimă prelingându-i-se
pe obraz. „Trebuie să-nveţi când să te zbuciumi… şi când să dai
uitării totul…”
În depărtare, Harl continua să jelească.

517
518
 21
DE CE MINT OAMENII

„Nu trebuie decât să iei în considerare urmările scurtei lui vizite

la Sel ca să ai dovada adevărului celor spuse de mine.”

Kaladin nu voia să deschidă ochii. Dacă şi-i deschidea, avea să fie

treaz. Iar dacă se trezea, suferinţa – arsura din coastă, durerea din
picioare, zvâcnirile surde din braţe şi umeri – n-ar mai fi fost doar
un coşmar. Ar fi devenit realitate. Şi ar fi fost ale lui.
Îşi înăbuşi un geamăt, rostogolindu-se pe-o parte. Îl durea totul.
Fiecare fibră de muşchi, fiecare bucăţică de piele. Capul îi zvâcnea.
Până şi oasele păreau cuprinse de durere. Voia să zacă nemişcat, cu
trupul zvâcnindu-i dureros, până când Gaz avea să fie nevoit să-l
târască afară, apucându-l de glezne. Ar fi fost uşor. Nu merita să
aibă parte măcar o dată de ceva uşor de făcut?
Dar nu putea. Să nu se clintească – să renunţe – ar fi fost totuna
cu a muri, şi nu putea îngădui să i se-ntâmple una ca asta. Luase
deja o hotărâre. Avea să-i ajute pe podari.
„Fii blestemat, Hav”, îşi zise. „Poţi să mă scoţi din aşternut chiar
şi-acum.” Îşi aruncă pătura într-o parte şi se sili să se ridice. Uşa
barăcii era întredeschisă ca să lase aerul curat să pătrundă înăuntru.
Stând în picioare se simţea mai rău, dar viaţa unui podar n-avea
s-aştepte până se refăcea el. Ţineai pasul sau erai zdrobit. Kaladin îşi
regăsi echilibrul, sprijinindu-se cu o mână de netezimea nefirească a
peretelui Animmodelat al barăcii. Apoi inspiră adânc şi traversă
519
încăperea. I se păru ciudat că nu erau puţini oamenii care se
treziseră şi stăteau în capul oaselor. Se uitau la el în tăcere.
„Aşteaptă”, înţelese Kaladin. „Voiau să vadă dacă mă ridic.”
Îi găsi pe cei trei răniţi în partea din faţă a barăcii, acolo unde îi
lăsase. Îl cercetă cu sufletul la gură pe Leyten pentru a se lămuri în
ce stare se afla. În mod uimitor, rămăsese în viaţă. Respira tot scurt,
avea pulsul slab şi rănile lui arătau groaznic, dar era încă viu.
Însă fără antiseptic n-avea să mai fie, nu pentru multă vreme.
Deocamdată, niciuna dintre răni nu părea infectată cu
putredospreni, dar, în locul acela închis şi murdar, nu era decât o
chestiune de timp. Avea nevoie de nişte alifii de-ale spiţerului. Dar
cum putea face rost de ele?
Se duse la ceilalţi doi. Hobber zâmbea cu toată faţa. Era un bărbat
slab, cu faţa rotundă, cu un gol între dinţi şi cu păr negru, scurt.
— Mulţumesc, spuse. Îţi mulţumesc că m-ai salvat.
Kaladin mormăi, cercetându-i piciorul.
— O să te faci bine, dar n-o să poţi merge timp de câteva
săptămâni. O să-ţi aduc mâncare din sala de mese.
— Mulţumesc, spuse Hobber, luându-i mâna şi strângându-i-o.
Părea gata să izbucnească în lacrimi.
Zâmbetul rănitului îi alungă tristeţea şi îi domoli toate durerile.
Tatăl lui îi descrisese genul acela de zâmbete. Nu devenise chirurg
datorită lor, dar erau motivul pentru care rămăsese chirurg.
— Odihneşte-te, îi spuse Kaladin, şi păstrează-ţi rana curată. Nu
vrem s-atragi niciun putredospren. Anunţă-mă dacă vezi vreunul.
Sunt mici şi roşii, ca nişte insecte mărunte.
Hobber dădu din cap cu energie, iar Kaladin trecu la Dabbid.

520
Podarul tânăr arăta la fel ca în ziua dinainte: se uita drept în faţă, cu
privirea pierdută.
— Când am adormit stătea tot aşa, domnule, spuse Hobber. S-ar
părea că nu s-a clintit toată noaptea. Când îl văd, mă trec fiorii.
Kaladin pocni din degete în faţa ochilor lui Dabbid. Bărbatul
tresări la auzul zgomotului, îşi fixă privirea asupra degetelor şi le
urmări mişcările.
— Cred c-a fost lovit în cap, spuse Hobber.
— Nu, îl lămuri Kaladin. E şocul luptei. O să-i treacă.
„Sper.”
— Dacă spui tu, domnule, zise Hobber, scărpinându-se la tâmplă.
Kaladin se ridică şi deschise larg uşa, luminând încăperea. Era o
zi senină şi soarele abia se ridicase deasupra orizontului. În văzduh
pluteau deja sunete din tabără, un fierar îşi începuse munca
devreme, ciocanul lovea metalul, în grajduri trâmbiţau chulii.
Neclintit şi îngheţat, aerul se agăţa de rămăşiţele nopţii. Avea miros
curat, proaspăt. Era primăvară.
„Lua-l-ar vânturile furtunii pe spiţer!” îşi zise Kaladin, scoţând
un polonic plin de apă din butoiul podarilor ca să-şi spele propria
rană.
Regretă imediat că se înverşunase împotriva bătrânului spiţer.
Ce-ar fi putut să facă omul ăla? Să-i dea antisepticul gratis? Ar fi
trebuit să-l înjure pe Înaltul Prinţ Sadeas. Sadeas era vinovat pentru
răni şi tot el le interzisese celor de la sala de operaţii să le dea leacuri
podarilor, sclavilor şi servitorilor de nahn mic.
Când îşi termină exerciţiile, o mână de podari se ridicaseră deja şi
veniseră să-şi potolească setea. Stăteau în jurul butoiului, cu ochii la

521
Kaladin.
El nu putea face decât un singur lucru. Îşi încleştă fălcile, traversă
lemnăria şi găsi scândura pe care-o cărase cu o zi înainte. Dulgherii
încă n-o adăugaseră la pod. Începu să se antreneze aşa cum făcuse
cu o zi în urmă.
Nu era în stare să se mişte la fel de repede. De fapt, în cea mai
mare parte a timpului nu izbutea să alerge. Dar, în timp ce lucra,
durerile i se mai potoliră. Cea care-i chinuia tâmplele dispăru.
Picioarele şi umerii îl dureau în continuare şi simţea o oboseală
profundă, latentă. Dar nu se făcu de râs prăbuşindu-se.
În vreme ce se antrena, trecu pe lângă barăcile altor podari. Era
greu să-i deosebească pe bărbaţii din faţa acestora de purtătorii
Podului Patru. Aceleaşi veste din piele închisă la culoare, cu pete de
sudoare, peste piepturi goale sau peste cămăşi legate neglijent. Din
când în când, vedeai printre ei câte un străin, cel mai adesea thaylen
sau veden. Dar cu toţii păreau costelivi, erau nebărbieriţi, cu ochi
bântuiţi de spaime. Mai multe grupuri se uitau la Kaladin cu o
duşmănie nedisimulată. Oare se temeau că exerciţiile lui îi puteau
îndemna pe propriii lor şefi de pod să-i pună să se antreneze?
El sperase că o parte dintre oamenii de la Podul Patru aveau să i
se alăture. La urma urmelor, îi dăduseră ascultare în timpul luptei
şi-l ajutaseră să-i salveze pe cei răniţi. Dar speranţa i se dovedea
zadarnică. O parte dintre podarii lui îl priveau, iar ceilalţi nu-i
dădeau nicio atenţie. Nimeni nu lua parte la exerciţiile lui.
În cele din urmă, Syl coborî din zbor şi se opri pe capătul
scândurii, lăsându-se purtată ca o regină în palanchinul său.
— Vorbesc despre tine, spuse când trecură din nou prin dreptul

522
barăcii Podului Patru.
— Nu mă surprinde, răspunse Kaladin, gâfâind.
— Unii cred c-ai înnebunit, continuă ea. Ca bărbatul ăla care nu
face altceva decât să se holbeze la podea. Spun că încordarea de pe
câmpul de luptă ţi-a tulburat mintea.
— Poate că au dreptate. Nu m-am gândit la asta.
— Ce e nebunia? întrebă ea, cu un genunchi ridicat la piept şi cu
rochia vaporoasă fâlfâindu-i în jurul pulpelor şi pierzându-se într-o
ceaţă.
— Eşti nebun când nu mai gândeşti corect, răspunse el,
recunoscător pentru discuţia care îi abătea atenţia.
— Oamenii nu par să gândească niciodată corect.
— Nebunia e mai rea decât ar fi normal, zise Kaladin zâmbind.
De fapt, depinde pur şi simplu de oamenii din jurul tău. Cât de
mult te deosebeşti de ei? Presupun că eşti luat drept nebun când
deosebirile sar în ochi.
— Atunci voi… pur şi simplu, supuneţi asta la vot? întrebă ea,
strâmbându-se.
— Ei, nu la modul activ. Dar asta e ideea.
Ea căzu o vreme pe gânduri.
— Kaladin, de ce mint oamenii? întrebă din nou, într-un târziu.
Îmi dau seama ce sunt minciunile, dar nu pricep de ce le spun
oamenii.
— Dintr-o mulţime de motive, răspunse el, ştergându-şi sudoarea
de pe frunte cu mâna liberă, de care se folosi apoi ca să echilibreze
scândura.
— Asta e nebunie?

523
 — N-aş zice. Toată lumea minte.
— Poate sunteţi cu toţii puţin cam nebuni.
El chicoti.
— Da, poate.
— Dar, dac-o face toată lumea, continuă ea, sprijinindu-şi capul
pe genunchi, atunci acela care nu minte e nebun, nu? N-ai spus aşa
mai devreme?
— Păi, cred că da. Dar nu cred că există cineva care să nu fi minţit
niciodată.
— Dalinar.
— Cine?
— Unchiul regelui, răspunse Syl. Toată lumea zice că el nu minte
niciodată. Voi, podarii, vorbiţi uneori despre asta.
Era adevărat. Ghimpele Negru. Kaladin auzise de el, încă de
când era un puşti.
— E un ochi-luminoşi. Asta-nseamnă că minte.
— Dar…
— Sunt toţi la fel, Syl. Cu cât mai nobilă le este înfăţişarea, cu atât
mai corupţi sunt pe dinăuntru. Totul nu e decât o mascaradă.
Amuţi, surprins de violenţa propriei amărăciuni.
„Lovi-te-ar furtuna, Amaram! Tu mi-ai făcut asta.” Se arsese prea
des ca să mai aibă încredere.
— Nu cred că oamenii sunt întotdeauna aşa, zise ea absentă, cu
privirea pierdută. Eu…
Kaladin aşteptă să continue, dar ea nu mai spuse nimic. Trecură
din nou pe lângă oamenii de la Podul Patru; mulţi se odihneau, cu
spatele sprijinit de peretele barăcii, aşteptând să-i acopere umbra de

524
după-amiază. Aşteptau foarte rar înăuntru. Poate că interiorul arăta
prea lugubru chiar şi pentru podari.
— Syl? o întrebă el, în cele din urmă. Voiai să spui ceva?
— S-ar părea c-am auzit nişte oameni vorbind despre vremurile
când nu existau minciuni.
— Sunt poveşti despre Epocile Heraldice, când oamenii se
simţeau obligaţi să-şi păstreze onoarea. Dar o s-auzi întotdeauna
istorisindu-se despre presupuse zile mai bune. Urmăreşte ce se
întâmplă. Un bărbat intră într-un pluton nou şi primul lucru pe
care-l face e să le povestească tuturor ce minunat era fostul lui
pluton. Ne-aducem aminte de vremuri bune şi de vremuri rele,
uitând că, de cele mai multe ori, vremurile nu sunt nici bune, nici
rele. Sunt, şi atât.
Kaladin începu s-alerge. Pe cer, soarele începea să dogorească,
dar el voia pur şi simplu să se mişte.
— Poveştile, continuă el printre gâfâieli, o dovedesc. Ce s-a
întâmplat cu Heralzii? Ne-au abandonat. Ce s-a întâmplat cu
Cavalerii Radianţi? Au decăzut şi şi-au pierdut strălucirea. Ce s-a
întâmplat cu Regatele Epocale? S-au năruit când a-ncercat Biserica
să pună mâna pe putere. Syl, nu poţi avea încredere în niciunul
dintre cei care deţin puterea.
— Şi-atunci ce faci? Nu mai ai conducători?
— Nu. Le dai puterea ochi-luminoşilor şi-o laşi să-i corupă. Pe
urmă încerci să stai cât mai departe de ei.
Cuvintele sunau găunos. Cât de bine se descurcase el ţinându-se
departe de ochi-luminoşi? Părea să nimerească întotdeauna în
mijlocul lor, să fie prins în smârcurile comploturilor, uneltirilor şi

525
lăcomiei lor.
Syl amuţi şi, după acea ultimă alergare, Kaladin se hotărî să se
oprească. Nu-şi putea îngădui să-l lase iarăşi puterile. Înapoie
scândura. Dulgherii se scărpinară în cap, dar nu se plânseră. El se
întoarse la podari şi observă că un mic grup – din care făceau parte
Pietroi şi Teft – stătea la taclale, privind din când în când spre el.
— Ştii, îi spuse lui Syl, faptul că vorbesc cu tine nu mă scapă
câtuşi de puţin de faima de nebun.
— O să fac tot ce-mi stă în puteri ca să nu mai par atât de
interesantă, zise ea, coborându-i pe umăr.
Îşi puse mâinile-n şolduri, apoi se aşeză zâmbind, evident
încântată de propriul comentariu.
Înainte de a ajunge la baracă, Kaladin îl zări pe Gaz traversând
grăbit lemnăria către el.
— Tu! strigă chiorul, arătându-l cu degetul. Opreşte-te!
Kaladin se supuse şi rămase în aşteptare, cu braţele încrucişate.
— Am veşti pentru tine, îl anunţă Gaz, privindu-l chiorâş cu
ochiul teafăr. Luminlordul Lamaril a aflat ce-ai făcut cu răniţii.
— De unde-a aflat?
— Pe toate furtunile, băiete! Crezi că oamenii nu vorbesc? Ce-
aveai de gând? S-ascunzi trei oameni printre noi?
Kaladin oftă din rărunchi, dar bătu în retragere. Gaz avea
dreptate.
— Bine. Şi ce dacă? N-am încetinit armata.
— Aşa e, spuse Gaz, dar Lamaril nu e prea încântat să plătească
şi să hrănească podari care nu pot munci. S-a dus la Înaltul Prinţ
Sadeas, având de gând să pună să fii legat.

526
 Pe Kaladin îl străbătu un fior. Asta însemna să fii atârnat afară, în
timpul unei mari furtuni, pentru a fi judecat de Părintele Furtunii.
Era, în esenţă, o condamnare la moarte.
— Şi?
— Luminlordul Sadeas n-a vrut să-ngăduie asta, răspunse Gaz.
Ce? Îl judecase greşit pe Sadeas? Ba nu. Făcea parte din
mascaradă.
— Luminlordul Sadeas – continuă Gaz cu severitate – i-a spus lui
Lamaril să te lase să păstrezi soldaţii, dar să interzică hrănirea şi
plata lor atâta vreme cât nu pot munci. A spus că astfel va arăta de
ce e silit să-şi părăsească podarii.
— Cremlingul ăsta, murmură Kaladin.
Gaz păli.
— Sst. Vorbeşti despre Înaltul Prinţ în persoană, băiete!
Se uită în jur, să vadă dacă nu-i auzise cineva.
— Încearcă să-i pedepsească în mod exemplar pe oamenii mei.
Vrea să vadă ceilalţi podari că răniţii suferă şi flămânzesc. Vrea să
arate că se poartă milos cu ei tocmai atunci când îi lasă în urmă.
— Ei, poate că are dreptate.
— N-are inimă, zise Kaladin. Aduce înapoi soldaţii răniţi. Dar
părăseşte podarii fiindcă e mai ieftin să cumpere sclavi noi decât să-
i îngrijească pe cei răniţi.
Gaz nu mai zise nimic.
— Îţi sunt recunoscător că mi-ai dat de ştire.
— Ţi-am dat de ştire? se răsti Gaz. Am fost trimis să-ţi dau
ordine, Înălţimea ta. Nu-ncerca să faci rost de hrană în plus de la
sala de mese ca să le-o dai răniţilor; o să fii refuzat.

527
 Şi, cu asta, se grăbi să plece, bombănind în sinea lui.
Kaladin se-ntoarse la baracă. „Părinte al Furtunii!” Cum putea
face rost de mâncare pentru trei oameni? Şi-ar fi putut împărţi
porţia cu ei, dar, deşi erau bine hrăniţi, podarii nu primeau mai
mult decât le trebuia. I-ar fi fost greu s-o împartă şi cu unul singur.
Cu câte un sfert de porţie, răniţii ar fi fost prea prost hrăniţi ca să-şi
revină, iar el n-ar mai fi fost în stare să alerge cu podul. Şi mai avea
nevoie şi de antiseptic! Într-un război, putredosprenii şi bolile
omorau mult mai mulţi oameni decât duşmanii.
Se apropie de bărbaţii care trândăveau lângă baracă. Îşi petreceau
timpul dedicându-se obişnuitelor activităţi ale podarilor – stăteau
întinşi, cu braţele şi picioarele depărtate, şi priveau deznădăjduiţi în
gol, sau stăteau în capul oaselor şi priveau deznădăjduiţi în pământ,
ori stăteau în picioare şi priveau deznădăjduiţi în depărtare. În ziua
aceea, Podul Patru nu era de rând la podalergări şi n-aveau nimic
altceva de făcut până la al treilea clopot al după-amiezii.
— Gaz spune că răniţii noştri nu vor primi nici mâncare, nici bani
până când nu se vindecă, le spuse Kaladin celor din grup.
Câţiva dintre ei – Sigzil, Peet, Koolf – dădură din cap, ca şi cum s-
ar fi aşteptat la asta.
— Înaltul Prinţ Sadeas vrea să ne pedepsească exemplar,
continuă Kaladin. Vrea să demonstreze că nu merită să lecuieşti
podari, iar pentru asta îi condamnă pe Hobber, Leyten şi Dabbid la
o moarte lentă, chinuitoare. Inspiră adânc. Vreau să punem la un loc
tot ce-avem ca să cumpărăm leacuri şi să facem rost de hrană pentru
răniţi. Îi putem ţine în viaţă dacă unii dintre noi îşi împart mâncarea
cu ei. Şi vom avea nevoie de vreo câteva zeci de pete străvezii ca să

528
cumpărăm leacurile potrivite şi tot ce mai trebuie. Are cineva ceva
de care se poate lipsi?
Toată lumea se holbă la el, apoi Moash începu să râdă. I se
alăturară şi alţii. Îşi fluturară degetele cu indiferenţă şi îl lăsară pe
Kaladin cu mâna întinsă.
— Data viitoare aţi putea fi voi! le strigă. Ce-o să faceţi când o să
fiţi voi cei care trebuie să se vindece?
— O să mor, răspunse Moash, fără să mai arunce vreo privire în
urmă. Mai bine acolo, pe câmpul de luptă, repede, decât aici, după o
săptămână.
Kaladin îşi lăsă mâna în jos. Oftă, le întoarse spatele şi aproape că
se ciocni de Pietroi. Mâncătorul de coarne înalt şi musculos stătea cu
braţele încrucişate, ca o statuie cu pielea cafenie. Kaladin îşi înălţă
ochii spre el cu speranţă.
— N-am nicio sferă, mormăi Pietroi. Le-am cheltuit deja pe toate.
Kaladin oftă.
— Oricum n-ar fi contat. Dacă suntem doar doi, nu ne putem
permite să cumpărăm leacuri. Nu de unii singuri.
— O să dau din mâncarea mea, murmură Pietroi.
Kaladin îl privi surprins.
— Dar numai pentru bărbatul cu săgeata în picior, adăugă Pietroi
ţinându-şi în continuare braţele încrucişate.
— Pentru Hobber?
— Cum l-o fi chemând, răspunse mâncătorul de coarne. El dă
semne că s-ar putea vindeca. Al doilea o să moară. E clar. Şi n-am
pic de milă pentru cel care stă acolo, fără să facă nimic. Dar pentru
celălalt, poţi lua mâncarea mea. O parte din ea.

529
 Kaladin zâmbi şi-l strânse de braţ.
— Mulţumesc.
Bărbatul masiv ridică din umeri.
— Ai trecut în locul meu. Altminteri aş fi fost mort.
Acest fel de-a gândi îl făcu pe Kaladin să zâmbească batjocoritor.
— Eu nu sunt mort, Pietroi. Ai fi scăpat şi tu.
Celălalt clătină din cap.
— Eu aş fi murit. Tu ai ceva ciudat. Toată lumea îşi dă seama,
chiar dacă nu vorbeşte nimeni despre asta. M-am uitat la pod, în
locul unde ai stat. Săgeţile au nimerit peste tot pe lângă tine – ţi-au
trecut pe lângă cap, pe lângă mâini. Dar nu te-au lovit.
— Am avut noroc.
— Nu există aşa ceva, zise Pietroi, privind spre umărul lui
Kaladin. În plus, mai e şi mafah’liki, care te urmăreşte peste tot.
Uriaşul mâncător de coarne îşi plecă respectuos fruntea, uitându-
se la Syl, după care făcu un gest straniu, atingându-şi umerii şi apoi
fruntea.
Kaladin tresări.
— Poţi s-o vezi?
Se uită la Syl. Fiind vântspren, putea să i se arate cui voia ea –
adică de obicei numai lui Kaladin.
Syl părea şocată. Nu i se arătase lui Pietroi.
— Sunt alaii’iku, spuse acesta, ridicând din umeri.
— Şi asta înseamnă…
Pietroi se încruntă.
— Câmpeni înnebuniţi de prea mult aer! Ştiţi voi vreun lucru
cum se cuvine? Oricum, tu eşti un bărbat aparte. Dacă socotim şi

530
răniţii, Podul Patru a pierdut ieri opt alergători.
— Ştiu, zise Kaladin. Nu mi-am ţinut prima promisiune. Am
spus că n-o să mai pierdem niciunul.
— Suntem podari, zise pufnind Pietroi. Murim. Aşa merg
lucrurile. La fel de bine puteai făgădui c-o să faci lunile să se ajungă
din urmă una pe alta! adăugă el şi se răsuci, arătând către celelalte
barăci. Din toate podurile asupra cărora s-a tras, cele mai multe au
pierdut o grămadă de oameni. Cinci au căzut. Fiecare a pierdut
peste douăzeci de oameni şi-a fost nevoie de ajutorul soldaţilor ca să
fie aduse înapoi. Podul Doi a pierdut unsprezece oameni şi nici
măcar nu s-a tras în plin asupra lui.
Se întoarse iarăşi spre Kaladin.
— Podul Patru a pierdut opt. Opt oameni, în timpul celei mai
cumplite alergări din ultima vreme. Şi poate c-o să salvezi doi dintre
ei. Dintre toate podurile pe care-au încercat parshendii să le
doboare, al nostru a pierdut cei mai puţini oameni. Podul Patru nu
pierde niciodată cei mai puţini oameni. Toată lumea ştie cum e.
— Noroc…
Pietroi îndreptă spre el un deget gros, întrerupându-l.
— Câmpean înnebunit de prea mult aer!
Nu era nimic altceva decât noroc. Dar, sigur, Kaladin avea să-l ia
ca pe o şansă neînsemnată, aşa cum era. N-avea rost să se certe cu
cineva care se hotărâse în sfârşit să-i dea ascultare.
Însă un singur om nu era de-ajuns. Chiar dacă şi el, şi Pietroi îşi
înjumătăţeau porţiile, unul dintre răniţi tot urma să moară de
foame. Avea nevoie de sfere. O nevoie disperată. Însă era sclav;
majoritatea lucrurilor pe care le putea face ca să câştige bani îi erau

531
interzise. Ar fi putut doar să vândă ceva. Dar nu avea nimic. Nu…
Îi veni o idee.
— Vino, spuse îndepărtându-se cu paşi mari de baracă.
Pietroi îl urmă, curios. Kaladin căută prin lemnărie până când îl
găsi pe Gaz stând de vorbă cu un şef de pod în faţa barăcii Podului
Trei. Aşa cum se întâmpla din ce în ce mai des, chiorul păli când îl
văzu apropiindu-se şi se prefăcu dintr-odată grăbit.
— Gaz, aşteaptă, spuse Kaladin, întinzând mâna. Vreau să-ţi
propun ceva.
Sergentul încremeni. De lângă el, şeful Podului Trei se încruntă la
Kaladin. Modul în care-l tratau ceilalţi podari căpătă dintr-odată
sens. Îi neliniştea faptul că Podul Patru scăpase dintr-o bătălie cu
atât de puţine pierderi. Despre Podul Patru se credea că are ghinion.
Aveau cu toţii nevoie de cineva la care să se uite de sus – ceilalţi se
consolau cu gândul că li se făcuse mica favoare de a nu fi trimişi în
echipa Podului Patru. Kaladin stricase ordinea firească a lucrurilor.
Şeful de pod cu barbă neagră se retrase, lăsându-l pe Gaz singur
cu Pietroi şi Kaladin.
— Ce-mi mai oferi de data asta? întrebă Gaz. Alte sfere
înnegurate?
— Nu, răspunse Kaladin, făcându-şi rapid socotelile; treaba asta
trebuia rezolvată cu foarte mare grijă. Nu mai am sfere. Dar nu
putem continua astfel: tu să mă ocoleşti, iar celelalte echipe de
podari să mă urască.
— Nu văd ce-am putea face în privinţa asta.
— Îţi spun eu, zise Kaladin, ca şi cum tocmai i-ar fi venit ideea,
pe neaşteptate. Azi trebuie să meargă cineva la adunat pietre?

532
 — Da, răspunse Gaz, arătând peste umăr. Podul Trei. Bussik
tocmai încerca să mă convingă că echipa lui e prea slăbită pentru
asta. Şi să mă lovească furtuna dacă nu-l cred. Ieri a pierdut două
treimi din oameni, iar eu o să fiu cel înjurat dacă nu vor aduna
destule pietre.
Kaladin dădu din cap cu înţelegere. Adunatul pietrelor era una
dintre cele mai detestate corvezi; trebuia să ieşi în afara taberei şi să
umpli mai multe căruţe cu bolovani. Animmozii hrăneau armata
transformând piatra în grâne şi – din motive numai de ei ştiute – o
făceau cu mai multă uşurinţă dacă aveau bucăţi de piatră separate.
Aşa că oamenii adunau bolovani. Era o muncă umilitoare, grea,
istovitoare, stupidă. Perfectă pentru podari.
— De ce nu trimiţi altă echipă? întrebă Kaladin.
— Pfui! Ştii cu ce belele m-aleg, zise Gaz. Dacă se bagă de seamă
că îi ajut doar pe unii, nu mai scap niciodată de plângerile celorlalţi.
— N-o să se plângă nimeni dacă trimiţi Podul Patru la pietre.
Gaz îl privi chiorâş.
— Nu cred c-o să-ţi placă dac-o să fii tratat altfel decât ceilalţi.
— Ba da, răspunse Kaladin, strâmbându-se. Numai de data asta.
Uite ce e, Gaz, nu vreau să te înfrunt mereu, tot timpul cât mă voi
afla aici.
Sergentul şovăi.
— Oamenii tăi se vor înfuria. N-o să-i las să creadă că eu sunt cel
care le-a făcut asta.
— O să le spun c-a fost ideea mea.
— Bine, atunci. La al treilea clopot, ne întâlnim la punctul de
control din vest. Cei de la Podul Trei pot spăla oalele.

533
 Şi se grăbi să plece, ca şi cum ar fi vrut să fugă înainte de a se
răzgândi Kaladin. Pietroi veni lângă acesta din urmă, uitându-se
după Gaz.
— Ştii, mărunţelul are dreptate. Oamenii te vor urî pentru aşa
ceva. Abia aşteaptă câte-o zi uşoară.
— Vor trece peste asta.
— Dar de ce să trecem la o muncă mai grea? E adevărat – eşti
nebun, nu?
— Poate. Dar nebunia asta o să ne scoată din tabără.
— La ce bun?
— Înseamnă totul, răspunse Kaladin, uitându-se peste umăr,
către baracă. Viaţă şi moarte. Dar o s-avem nevoie de ajutor.
— De altă echipă de podari?
— Nu, am vrut să spun că noi doi – tu şi cu mine – o s-avem
nevoie de ajutor.
Se uită prin lemnărie şi văzu că la umbra barăcii Podului Patru
stătea cineva. Era Teft. Podarul cărunt nu se numărase printre cei
care râseseră ceva mai devreme de Kaladin, iar cu o zi înainte se
grăbise să dea o mână de ajutor, ducându-se împreună cu Pietroi
după Leyten.
Kaladin trase aer adânc în piept şi o porni spre el cu paşi mari,
urmat de Pietroi. Syl îi părăsi umărul şi se avântă în aer, dansând pe
o pală de vânt stârnită din senin. Teft îşi ridică privirea când îi văzu
pe cei doi apropiindu-se. Bărbatul mai vârstnic îşi adusese micul
dejun şi mânca de unul singur, cu o bucată de pâine nedospită
ieşindu-i de sub castron.
Avea barba pătată de sos şi îl măsură pe Kaladin cu prudenţă

534
înainte de a se şterge la gură cu mâneca.
— Îmi place mâncarea mea, fiule, spuse el. Şi n-aş zice că mi se dă
de-ajuns pentru un bărbat. Şi cu atât mai puţin pentru doi.
Kaladin se aşeză pe vine în faţa lui. Pietroi se sprijini de perete şi-
şi încrucişă braţele, privindu-l în tăcere.
— Am nevoie de tine, Teft, zise Kaladin.
— Am spus…
— Nu de mâncarea ta. De tine. De loialitatea ta. De devotamentul
tău.
Bărbatul mai vârstnic continuă să mănânce. N-avea stigmatul de
sclav, aşa cum nu-l avea nici Pietroi. Kaladin nu le cunoştea
poveştile. Ştia doar că amândoi îl ajutaseră, când alţii nu o făcuseră.
Nu erau pe deplin înfrânţi.
— Teft… începu el.
— Mi-am mai oferit loialitatea, spuse acesta. De prea multe ori.
De fiecare dată s-a întâmplat acelaşi lucru.
— Ţi-a fost trădată încrederea? întrebă Kaladin pe un ton scăzut.
— Pe toate furtunile, nu, zise pufnind Teft. Eu am trădat-o. Nu te
poţi bizui pe mine, fiule. Locul meu e aici, ca podar.
— M-am bizuit pe tine ieri şi m-ai impresionat.
— Din pură întâmplare.
— Asta o s-o judec eu. Teft, suntem cu toţii zdrobiţi, într-un fel
sau altul. Altminteri n-am fi podari. Eu am dat greş. Chiar fratele
meu a murit din pricina mea.
— Atunci de ce-ţi mai pasă de alţii?
— Fiindcă altfel ar însemna să mă dau bătut şi să mor.
— Şi dacă moartea e mai bună?

535
 Se întorceau la aceeaşi problemă. De aceea nu le păsa podarilor
dacă-i ajuta sau nu pe răniţi.
— Moartea nu e mai bună, răspunse privindu-l drept în ochi pe
Teft. Da, acum e mai simplu să spui că e. Dar când stai pe margine
şi te uiţi jos, în hăul ăla întunecos, fără sfârşit, îţi schimbi părerea.
Cum şi-a schimbat-o Hobber. Şi cum mi-am schimbat-o eu, spuse
şovăind când desluşi ceva în ochii bărbatului mai bătrân. Cred c-ai
văzut şi tu asta.
— Da, răspunse celălalt, cu voce abia auzită. Da, aşa e.
— Atunci eşti alături de noi în treaba asta? întrebă Pietroi,
lăsându-se pe vine.
„De noi?” se întrebă Kaladin, zâmbind uşor.
Teft îşi mută privirea de la unul la altul.
— Îmi pot păstra mâncarea?
— Da, spuse Kaladin.
Teft ridică din umeri.
— Atunci cred că e-n ordine. Nu poate fi mai greu decât să stai
aici, aşteptându-ţi moartea.
Kaladin îi întinse mâna. Teft şovăi, apoi i-o strânse.
Şi Pietroi i-o întinse pe-a lui.
— Sunt Pietroi.
Teft strânse mâna lui Kaladin, apoi pe-a mâncătorului de coarne.
— Eu sunt Teft.
„Părinte al Furtunii”, medită Kaladin. „Uitasem că majoritatea
nici măcar nu se ostenesc să ţină minte numele celorlalţi.”
— Ce fel de nume e Pietroi? întrebă Teft, dând drumul mâinii.
— Unul prostesc, răspunse cel întrebat, cu o figură calmă. Dar cel

536
puţin are un înţeles. Numele tău înseamnă ceva?
— Cred că nu, răspunse Teft, scărpinându-şi bărbia prin ciuful
aspru.
— Pietroi nu e adevăratul meu nume, recunoscu mâncătorul de
coarne. E doar mai uşor de pronunţat pentru câmpeni.
— Şi cel adevărat care e? vru să ştie Teft.
— N-o să fii în stare să-l rosteşti.
Teft îşi ridică o sprânceană.
— Numuhukumakiaki’aialunamor, spuse celălalt.
Bărbatul mai vârstnic ezită, apoi zâmbi.
— Ei, în cazul ăsta, cred că Pietroi e perfect.
Mâncătorul de coarne râse şi se aşeză lângă el.
— Şeful nostru de pod are un plan. Unul măreţ şi cutezător.
Legat de petrecerea după-amiezii afară din tabără, la adunat pietre
sub arşiţa soarelui.
Kaladin zâmbi.
— Trebuie să culegem un anumit soi de plantă. O trestie care
creşte în pâlcuri mici în afara taberei…

537
 22
PRIVIRI, MÂINI SAU SFERE

„În cazul în care te-ai făcut că nu vezi dezastrul ăla, află că atât
Aona, cât şi Skai au murit, iar ceea ce ţineau în mâini a fost
Sfărâmat. Probabil ca să-mpiedice pe oricine altcineva să se ridice la
luptă, provocându-l pe Rayse.”

La două zile după întâmplarea din timpul furtunii, Dalinar se

îndrepta către bazinul ospeţelor regale, traversând terenul stâncos
alături de fiii săi.
Furtunoveghetorii lui preziseseră alte câteva săptămâni de
primăvară, urmate de o întoarcere a verii. Spera ca, în loc de asta, să
nu se transforme în iarnă.
— Am fost la încă trei curelari, spuse Adolin cu glas scăzut. Au
păreri diferite. S-ar zice că, înainte de a fi tăiată – dacă a fost într-
adevăr tăiată – chinga s-a ros, dar aici intervin alte lucruri. În
general, toţi spun că a fost tăiată, dar nu neapărat cu un cuţit. E
posibil să se fi întâmplat de la sine, din pricina uzurii.
Dalinar dădu din cap.
— Asta e singura dovadă care sugerează că ruperea chingii ar
putea fi o întâmplare stranie.
— Prin urmare, admitem că nu e vorba decât de paranoia regelui.
— O să stau de vorbă cu el, se hotărî Dalinar. O să-i spun că ne-
am blocat şi-o să văd dacă vrea să ne continuăm urmărirea pe alte
căi.
538
 — Aşa vom face, zise Adolin, părând să-şi îndrepte gândurile
spre altceva, şovăitor. Tată. Vrei să vorbim despre cele petrecute în
timpul furtunii?
— N-a fost ceva care să nu se mai fi întâmplat şi altă dată.
— Dar…
— Bucură-te de seara asta, Adolin, îl întrerupse Dalinar, cu glas
ferm. Mă simt foarte bine. Poate e bine să vadă lumea ce se petrece.
Ascunzându-te, nu faci altceva decât să işti tot felul de zvonuri,
dintre care unele pot fi mai rele decât realitatea.
Adolin oftă, dar încuviinţă cu o înclinare a capului.
Ospeţele regelui se desfăşurau întotdeauna în aer liber, la poalele
dealului pe care i se înălţa palatul. Dacă furtunoveghetorii anunţau
că era posibil să vină o furtună – sau dacă vremea se strica, pur şi
simplu –, petrecerea era anulată. Lui Dalinar îi plăcea că banchetele
se ţineau afară. Chiar şi atunci când se bucurau de o ornamentaţie
bogată, clădirile înălţate cu un Animmod îţi lăsau impresia că te afli
într-o peşteră.
Bazinul Ospeţelor fusese inundat, aşa că se transformase într-un
lac artificial de mică adâncime. Platformele circulare pe care se aflau
mesele se înălţau din apă ca nişte insule mici de piatră. Minuţiosul
peisaj miniatural fusese creat de Animmozii regelui, care deviaseră
parţial un curs de apă din apropiere. „Îmi aminteşte de Sela Tales”,
îşi spuse Dalinar în timp ce traversa primul pod. În tinereţe vizitase
acea regiune vestică a Rosharului. „Şi de Lacul Străveziu.”
Insulele erau în număr de cinci, iar ornamentaţia de pe
balustradele podurilor care le uneau era atât de delicată încât acele
balustrade erau îndepărtate după fiecare ospăţ şi puse la păstrare,

539
ca să nu fie cumva distruse în timpul marilor furtuni. În noaptea
aceea, pe apa care curgea lin pluteau flori. Câte o barcă miniaturală
– de lăţimea unei palme – trecea din când în când pe lângă ele,
purtând o singură gemă impregnată.
Dalinar, Renarin şi Adolin ajunseră pe prima platformă cu mese.
— Un pocal de albastru, le spuse cel dintâi fiilor săi. Pe urmă beţi
numai portocaliu.
Adolin oftă destul de tare ca să fie auzit.
— N-am putea, măcar o singură dată…
— Atâta vreme cât faci parte din casa mea, respecţi Legile.
Hotărârea mea e fermă, Adolin.
— Bine, răspunse acesta. Haide, Renarin.
Cei doi se despărţiră de Dalinar şi rămaseră pe prima platformă,
unde se adunau tinerii ochi-luminoşi.
Înaltul Prinţ traversă podul către insula următoare. Aflată în
mijloc, acesta era rezervată pentru ochi-luminoşii de rang mai mic.
De o parte şi de alta a acesteia se aflau insulele separate – a
bărbaţilor, la dreapta, şi a femeilor, la stânga. Însă pe cele trei insule
centrale bărbaţii şi femeile stăteau împreună.
În jurul lui, oaspeţii norocoşi profitau de ospitalitatea lui Elhokar.
Mâncarea creată de Animmozi n-avea, în mod firesc, niciun gust,
însă la masa bogată a regelui erau servite mirodenii aduse de
departe şi mâncăruri exotice. Dalinar simţi în aer mirosul fripturii
de porc, ba chiar şi pe al celei de pui. Trecuse mult timp de când nu
mai gustase din carnea straniilor creaturi zburătoare din Roshar.
Pe lângă el trecu o servitoare ochi-întunecaţi într-o robă roşie
străvezie, purtând o tavă cu picioare portocalii de crab. Dalinar

540
înaintă în continuare pe insulă, ocolind grupurile de petrecăreţi
gălăgioşi. Cei mai mulţi beau vin violet, cea mai îmbătătoare şi cea
mai aromată dintre culori. Niciunul nu purta ţinuta de luptă. Câţiva
bărbaţi erau îmbrăcaţi în haine strâmte, lungi doar până în talie, dar
cei mai mulţi renunţaseră la orice prefăcătorie, preferând în schimb
cămăşi largi de mătase, cu volane la manşete şi papuci asortaţi.
Materialele bogate scânteiau în lumina lămpilor.
Acele creaturi pentru care moda era totul îi aruncau priviri
scurte, studiindu-l, cântărindu-l. Dalinar îşi aducea aminte de o
vreme când, la asemenea ospeţe, în jurul lui mişunau prieteni,
cunoştinţe, ba chiar şi linguşitori. Acum nu se apropia nimeni, deşi
îi făceau cu toţii loc. Poate că Elhokar îşi credea unchiul din ce în ce
mai slab, însă faima lui îi ţinea în frâu pe aproape toţi ochi-luminoşii
de rang mai mic.
Ajunse în curând la podul către ultima insulă – insula regelui. O
înconjura un inel de stâlpi de pe care nişte lămpi cu nestemate îşi
revărsau albastra Lumină de Furtună, iar centrul platformei era
dominat de adâncitura unei vetre. În măruntaiele ei mocneau
cărbuni de un roşu aprins, împrăştiindu-şi căldura. Elhokar stătea la
o masă din spatele focului, mâncând alături de mai mulţi înalţi
prinţi. Mesele de pe margini erau ocupate de bărbaţi şi de femei
deopotrivă, dar la niciuna dintre ele nu stăteau şi bărbaţi, şi femei.
Cuget era instalat la capătul podului, pe un taburet înalt. Era
îmbrăcat aşa cum ar fi trebuit să se-mbrace ochi-luminoşii – purta o
uniformă băţoasă de culoare neagră, iar la centură îi atârna o sabie
argintie. Dalinar înţelese ironia şi clătină din cap.
Cuget insulta fiecare persoană care punea piciorul pe insulă.

541
 — Luminată Marakal! Ce dezastru e pieptănătura asta – dai
dovadă de atâta curaj arătându-te cu ea în lume! Luminord
Marakal, aş fi vrut să ne dai de ştire c-o să iei parte la ospăţ, căci aş
fi renunţat la cină. Nu-mi place deloc să vomit după o masă bogată.
Luminlord Cadilar! Ce bine-mi pare că te văd. Chipul tău mi-aduce
aminte de cineva care mi-e drag.
— Serios? întrebă zbârcitul Cadilar, şovăind.
— Da – răspunse Cuget, făcându-i cu mâna – de calul meu. Ah,
Luminlord Neteb, azi ai un miros cu totul aparte – ai atacat o
creastă-albă sau doar a strănutat vreuna peste tine? Doamnă Alami!
Nu, te rog, nu scoate niciun cuvânt – lasă lumea să-şi păstreze
iluziile, să te creadă inteligentă. Şi Luminlord Dalinar.
Cuget îl salută cu o înclinare a capului.
— Ah, dragul meu Luminlord Taselin, încă mai continui
experimentul prin care vrei să dovedeşti că există un prag de sus al
idioţeniei omeneşti? Bravo ţie! Metoda este extrem de empirică.
Dalinar şovăi, oprindu-se lângă scaunul lui Cuget în timp ce
Taselin trecea pe lângă ei clătinându-se bosumflat.
— Cuget, întrebă el, chiar trebuie să faci asta, una-două?
— Două ce, Dalinar? întrebă Cuget, cu ochii scânteind. Două
priviri, două mâini, două sfere? Cu o privire te-aş săgeta, dar cuget
că, fără arc, fapta mi-ar fi necugetată. O mână ţi-aş împrumuta, dar
cuget că am săpat prea mult cu ele în noroi ca să mai fie vreuna
potrivită pentru tine. Iar dacă ţi-aş da una dintre sferele mele, cuget
că n-aş şti cum s-o-ntrebuinţez pe cea rămasă. Vezi tu, sunt foarte
ataşat de sferele astea, spuse, apoi şovăi. Sau, mă rog, n-ai cum să
vezi. Dar ai vrea?

542
 Se ridică de pe scaun şi-şi duse mâna la centură.
— Cuget, spuse Dalinar, sec.
Celălalt râse şi-l prinse de braţ.
— Îmi cer iertare. Aici sunt oameni care scot din mine umorul cel
mai vulgar. Poate ăsta e noroiul despre care-ţi vorbeam. Mă
străduiesc într-adevăr să fiu cât mai elevat, cu toată scârba pe care
mi-o stârnesc, dar cu astfel de creaturi e greu.
— Ai grijă de tine, Cuget, spuse Dalinar. Nu te vor suporta la
nesfârşit. N-aş vrea să te văd ucis de cuţitele lor; cred că în tine e un
om bun.
— Da, zise Cuget, cercetând insula cu privirea. Omul ăla a fost
foarte bun… la gust. Dalinar, mă tem că nu sunt eu acela care
trebuie pus în gardă. La noapte, când ajungi acasă, rosteşte-ţi de
câteva ori temerile în faţa unei oglinzi. Se aud zvonuri pline de
gunoaie.
— Gunoaie?
— Da. Lucruri cumplite. Cresc pe oameni ca negii.
— Buboaie?
— Şi, şi. Ştii, se vorbeşte despre tine.
— Despre mine se vorbeşte întotdeauna.
— Acum e mai rău decât în multe alte dăţi, spuse Cuget,
întâlnindu-i privirea. Chiar ai pomenit de-o abandonare a Pactului
Răzbunării?
Dalinar răsuflă adânc.
— Asta a fost între mine şi rege.
— Ei bine, probabil că el le-a povestit altora. Oamenii ăştia sunt
laşi – şi fără îndoială de aceea au senzaţia că ştiu totul despre

543
laşitate, fiindcă e sigur că-n ultima vreme spun că tu eşti laşul.
— Părinte al Furtunii!
— Nu, eu sunt Cuget. Dar îmi dau seama cât de uşor se poate
face confuzia asta.
— Pentru că-ţi dai atâtea aere sau fiindcă faci atât de mult
zgomot? mârâi Dalinar.
Pe faţa lui Cuget se lăţi un zâmbet.
— Ei, Dalinar! Sunt impresionat! Poate-ar trebui să te fac pe tine
Mucalit! Iar eu aş putea fi înalt prinţ în locul tău, zise, apoi tăcu o
clipă. Nu, n-ar fi bine. M-aş înfuria din prima clipă când i-aş auzi şi
probabil că i-aş măcelări pe toţi. Şi poate-aş numi cremlingi în
locurile lor. Regatului i-ar merge fără nicio îndoială mai bine.
Dalinar îi întoarse spatele, pregătindu-se să plece.
— Îţi mulţumesc că mi-ai atras atenţia.
— Cu plăcere, răspunse Cuget, aşezându-se iarăşi pe taburetul
lui, în timp ce Dalinar se îndepărta. Ah, Luminlord Habatab! Ce
bine te-ai gândit să porţi o cămaşă roşie, când eşti aşa ars de soare!
Dac-o să continui să-mi uşurezi atât de mult munca, mă tem că
mintea mea o să devină tot atât de leneşă ca a Luminlordului
Tumul! O, Luminlord Tumul! Nu mă aşteptam să te văd stând
acolo! N-am vrut să-ţi insult prostia. De fapt, e de-a dreptul
spectaculoasă şi demnă de multe laude. Lord Yonatan şi Doamnă
Meirav, de data asta o să renunţ la insultele la adresa voastră,
fiindcă v-aţi cununat de curând, deşi găsesc că pălăria ta, Yonatan, e
de-a dreptul impresionantă. Cred că e convenabil să porţi pe cap
ceva care-ţi poate folosi drept cort la vreme de noapte. A, şi acolo, în
spatele tău, e Doamna Navani? De când te-ai întors pe Câmpii şi

544
cum de n-am simţit mirosul?
Dalinar încremeni. Ce?
— E evident că duhoarea ta a fost mai puternică decât a mea,
Cuget, răspunse vocea caldă a unei femei. Încă nu i-a făcut nimeni
fiului meu un serviciu curmându-ţi viaţa?
— Nu, încă nu mi-a curmat-o nimeni, răspunse Cuget, înveselit.
Deşi cu toţii au cur mat, n-am auzit să fie vreunul cu dosul
străveziu.
Dalinar se întoarse, şocat. Navani, mama regelui, era o femeie
maiestoasă, cu părul negru împletit într-un coc complicat. Şi nu ar fi
trebuit să se afle acolo.
— Ei, haide, Cuget, spuse ea. Te credeam mai presus de genul
ăsta de umor.
— Aşa cum sunt, practic, mai pe sus decât tine, zâmbi el, de pe
taburetul cu picioare lungi.
Navani îşi dădu ochii peste cap.
— Din păcate, Luminăţie, continuă Cuget cu un oftat, am fost silit
să-mi rostesc insultele în cuvinte pe înţelesul acestei mulţimi. Dacă-
ţi face plăcere, mă voi strădui să-mi îmbunătăţesc stilul, adăugându-
i unele mai elevate, spuse, apoi şovăi. De pildă, ştii vreunul care
rimează cu a se spârcâi?
Ea se mulţumi să-şi îndrepte privirea în altă parte şi se uită la
Dalinar cu ochi de un violet palid. Purta o rochie elegantă, cu roşul
sclipitor neîntrerupt de broderii. Tot roşii erau şi nestematele din
părul ei, având câteva şuviţe cenuşii. Mama regelui era cunoscută
drept una dintre cele mai frumoase femei din Alethkar, deşi lui
Dalinar descrierea i se păruse întotdeauna nepotrivită, fiindcă, cu

545
siguranţă, în întregul Roshar nu mai exista nicio altă femeie a cărei
frumuseţe să se poată măsura cu a ei.
„Necugetatule!” îşi spuse, desprinzându-şi ochii de ea. „E
văduva fratelui tău.” Gavilar fiind mort, trebuia să se poarte cu
Navani ca şi cum i-ar fi fost soră. În plus, cum rămânea cu propria
soţie? Murise în urmă cu zece ani şi, din prostie, şi-o ştersese din
minte. Chiar dacă nu şi-o putea aminti, trebuia s-o respecte.
De ce se-ntorsese Navani? În timp ce femeile îşi strigau saluturile
către ea, Dalinar se grăbi să se-ndrepte către masa regelui. Se aşeză;
câteva clipe mai târziu, o servitoare îi aduse o farfurie – preferinţele
lui erau cunoscute.
Era pui piperat, aburind, tăiat în formă de medalioane şi aşezat
pe felii rotunde de tenem, o legumă pufoasă de un portocaliu-
deschis. Dalinar înhăţă o bucată de pâine şi-şi scoase cuţitul pentru
masă din teaca prinsă de gamba dreaptă. Atâta timp cât mânca,
Navani ar fi încălcat eticheta dacă venea să-i vorbească.
Mâncarea era bună. Ca întotdeauna la ospeţele lui Elhokar – în
privinţa asta, fiul îşi egala tatăl. Din capul mesei, regele dădu din
cap către el, apoi îşi continuă conversaţia cu Sadeas. Înaltul Prinţ
Roion stătea la câteva locuri distanţă de el. Dalinar avea peste
câteva zile o întâlnire cu el, primul cu care voia să discute, încercând
să-l convingă să i se alăture la asaltul unui platou.
Niciun alt înalt prinţ nu veni să se aşeze lângă Dalinar. Numai ei
– şi oaspeţii care se bucurau de o invitaţie specială – se puteau aşeza
la masa regelui. Un bărbat destul de norocos ca să primească o
asemenea invitaţie stătea în stânga lui Elhokar şi se vedea limpede
că nu ştia dacă să participe sau nu la conversaţie.

546
 În spatele lui Dalinar clipocea apa. În faţa lui, petrecerea
continua. Era vremea destinderii, dar alethii erau oameni cu o fire
rece, cel puţin prin comparaţie cu mult mai pasionalii mâncători de
coane şi cu reshii. Însă şi ei păreau să fi devenit mai îmbuibaţi şi mai
îngăduitori faţă de propriile slăbiciuni decât fuseseră în copilăria
lui. Vinul era turnat cu generozitate şi mâncărurile sfârâiau
deasupra focului, împrăştiindu-şi aromele. Pe prima insulă, mai
mulţi tineri intraseră în arenă pentru câte un duel amical. La
petreceri, tinerii găseau adesea motive ca să-şi scoată hainele lungi
pentru a-şi demonstra, nestânjeniţi, îndemânarea de spadasini.
Femeile erau mai modeste în privinţa afişării propriilor talente,
dar o făceau şi ele. Chiar şi pe insula lui Dalinar erau mai multe
care-şi instalaseră şevalete şi desenau, pictau sau scriau caligrafic.
Ca întotdeauna, îşi ţineau mâna stângă ascunsă în manşetă şi îşi
creau delicatele lucrări de artă cu mâna dreaptă. Stăteau pe taburete
înalte, de genul celui pe care se instalase Cuget – care furase
probabil unul pentru micul lui spectacol. Câteva atrăgeau
creaţiospreni, siluete mărunte ce se rostogoleau pe şevalete sau pe
mese.
Navani adunase în jurul unei mese un grup de femei ochi-
luminoşi de rang înalt. Prin faţa lui Dalinar trecu o servitoare care le
aducea mâncarea. Părea să fi fost pregătită tot din carnea unor pui
de pasăre exotică, dar combinată cu fructe methi aburinde şi
acoperită cu un sos maroniu-roşcat. În copilărie, îndemnat de
curiozitate, Dalinar gustase pe furiş din mâncarea femeilor. I se
păruse dezgustător de dulce.
Navani puse pe masă ceva cam de mărimea unui pumn, un

547
obiect din alamă lustruită, cu un rubin impregnat în centru. Lumina
de Furtună se împrăştie, roşie, aruncând umbre pe întreaga faţă de
masă albă. Navani roti obiectul, arătându-le celorlalte femei
prelungirile lui ca nişte picioare. Aşezat astfel, semăna vag cu un
crustaceu.
„N-am mai văzut niciodată un fabrial ca ăsta.” Dalinar îşi ridică
ochii spre chipul ei şi-i admiră contururile obrazului. Navani era o
artifabrialistă renumită. Poate că obiectul…
Ea îi aruncă o privire şi Dalinar încremeni. Văduva fratelui său îi
adresă cel mai scurt zâmbet cu putinţă, furiş şi plin de subînţelesuri,
apoi îşi întoarse faţa înainte de a putea el să-i răspundă într-un fel
sau altul. „Furtunoasă femeie!” îşi zise, îndreptându-şi ostentativ
atenţia către farfurie.
Îi era foame şi plăcerea mâncării îl acapară într-o asemenea
măsură încât aproape că nu-l observă pe Adolin apropiindu-se.
Tânărul blond îl salută pe Elhokar, apoi se grăbi să se aşeze pe unul
dintre locurile goale de lângă Dalinar.
— Tată, întrebă el în şoaptă, ai auzit ce vorbeşte lumea?
— Despre ce?
— Despre tine! M-am duelat până acum cu trei bărbaţi care-au
spus că eşti un laş – că laşi sunt toţi cei din casa ta. Zic că i-ai cerut
regelui să renunţe la Pactul Răzbunării!
Dalinar îşi încleştă mâinile de marginea mesei şi era cât pe-aci să
se ridice în picioare. Dar se opri.
— Lasă-i să vorbească, dacă asta vor, zise şi începu iarăşi să
mănânce, împlântându-şi cuţitul într-o bucată de pui piperat şi
ducând-o la gură.

548
 — Chiar ai făcut-o? întrebă Adolin. Despre asta ai discutat acum
două zile cu regele?
— Da, recunoscu Dalinar.
Răspunsul îl făcu pe Adolin să scoată un mormăit.
— Deja mi-am făcut griji. Când am…
— Adolin, îl întrerupse Dalinar. Ai încredere în mine?
Fiul său îl privi cu ochi mari şi sinceri, dar îndureraţi.
— Vreau să am. Pe toate furtunile, tată, chiar vreau.
— Ceea ce fac e important. Trebuie dus la bun sfârşit.
Adolin se aplecă spre el şi îi vorbi în şoaptă:
— Şi dacă sunt năluciri? Dacă… îmbătrâneşti pur şi simplu?
Era prima oară când i-o spunea cineva în faţă, fără ocolişuri.
— Aş minţi dacă aş spune că nu m-am gândit la asta, dar n-are
sens să mă-ndoiesc de mine însumi. Cred că totul e real. Pare real.
— Dar…
— Nu ne aflăm în locul potrivit pentru o astfel de discuţie, fiule,
zise Dalinar. Putem sta de vorbă mai târziu, şi-atunci o s-ascult şi-o
să mă gândesc la tot ce ai de spus.
Adolin îşi strânse buzele, transformându-le într-o linie subţire.
— Bine.
— Ai dreptate când îţi faci griji pentru reputaţia noastră,
continuă Dalinar, sprijinindu-şi un cot pe masă. Am presupus că
Elhokar va avea destul tact ca să păstreze secretul discuţiei noastre,
însă ar fi trebuit să-i cer eu asta. Şi, apropo, ai avut dreptate în
privinţa răspunsului său la propunerea mea. În cursul conversaţiei
mi-am dat seama că n-o să dea înapoi niciodată, aşa că am trecut la
o altă tactică.

549
 — Şi anume?
— Câştigarea războiului, zise Dalinar, cu hotărâre. Gata cu
încăierările pentru inimi-nestemată. Gata cu asediul ăsta stăruitor şi
interminabil. O să găsim o cale prin care să atragem un număr mare
de parshendi pe Câmpii, apoi o să-i prindem într-o ambuscadă.
Dacă izbutim să omorâm destul de mulţi, nu vor mai avea oameni
cu care să continue războiul. Şi atunci o să reuşim cumva să le
atacăm centrul şi-o să le ucidem sau o să le luăm prizonieri
conducătorii. Nici măcar demonii spărturilor nu mai continuă lupta
după ce le tai capul. Pactul Răzbunării îşi va atinge scopul, iar noi
ne vom întoarce acasă.
Adolin se gândi mai multă vreme, apoi dădu scurt din cap.
— Perfect.
— N-ai obiecţii?
De obicei, fiul lui mai mare avea o mulţime.
— Tocmai mi-ai cerut să am încredere în tine, răspunse Adolin.
Şi, în plus, să-i atacăm pe parshendi cu mai multă forţă? E o tactică
pe care pot s-o susţin. Însă vom avea nevoie de un plan bun – ceva
care să anuleze obiecţiile pe care le-ai adus acum şase ani tu însuţi.
Dalinar dădu din cap, bătând cu degetul în masă.
— Pe vremea aia, până şi eu mă gândeam că suntem nişte
principate separate. Dacă am fi atacat centrul individual, fiecare
oştire de una singură, am fi fost împresuraţi şi distruşi. Dar dacă
toate cele zece armate merg la asalt împreună? Cu mâncarea
asigurată de Animmozii noştri, cu soldaţii cărând adăposturi
portabile pentru marile furtuni? Cu peste o sută cincizeci de mii de
oşteni? Să-i lăsăm pe parshendi să-ncerce să ne-nconjoare atunci. Cu

550
Animmozii putem crea, dac-o să fie nevoie, chiar şi lemn pentru
poduri.
— Pentru asta e nevoie de foarte multă încredere, zise Adolin,
şovăind, apoi se uită în lungul mesei înalte, către Sadeas şi se
întunecă la faţă. O să fim cu toţii blocaţi acolo, rupţi de lume, zile
de-a rândul. Dacă înalţii prinţi încep să se ia la harţă în toiul
marşului, ar putea fi un dezastru.
— Mai întâi o să-i deprindem să lupte împreună, zise Dalinar.
Suntem aproape, mai aproape ca oricând. În şase ani nici măcar un
singur înalt prinţ nu le-a îngăduit oştenilor săi să se-ncaiere cu alţii.
O făceau numai acasă, în Alethkar. Acolo încă mai purtau lupte
fără sens pentru pământuri sau pentru vechile insulte. Era ridicol,
dar să-ncerci să-i faci pe alethi să nu se mai războiască era ca şi cum
ai fi încercat să-mpiedici vânturile să sufle.
Adolin dădea din cap.
— E un plan bun, tată. E mult mai bine decât să vorbeşti despre
retragere. Însă nu vor renunţa la bătăliile pentru platouri. E un joc
care le place.
— Ştiu. Dar dacă izbutesc să conving unul sau doi dintre ei să
atace platourile împreună, punându-şi soldaţii şi toate mijloacele de
luptă laolaltă, ar putea fi un pas către ceea ce ne trebuie pe viitor.
Încă mai aud că e de preferat să atragem mai mulţi parshendi pe
Câmpii şi să-i înfruntăm pe unul dintre platourile mari, dar încă nu
ştiu cum am putea s-o facem. Oricum, armatele noastre separate vor
trebui să-nveţe să lupte împreună.
— Şi ce facem în privinţa lucrurilor pe care le spune lumea
despre tine?

551
 — O să neg totul printr-un anunţ oficial, răspunse Dalinar. O să
am grijă să nu dau de înţeles că regele s-a înşelat, explicând în
acelaşi timp care e adevărul.
Adolin oftă.
— O dezminţire oficială, tată?
— Da.
— De ce nu un duel? întrebă tânărul şi se aplecă spre el, părând
nerăbdător. O declaraţie oficială plictisitoare îţi poate explica ideile,
dar n-o să-i facă pe oameni să le simtă. Alege pe cineva care spune
că eşti laş, provoacă-l şi reaminteşte-le tuturor ce greşeală săvârşesc
insultându-l pe Ghimpele Negru!
— Nu pot, răspunse Dalinar. Legile Războinicilor nu le-o
îngăduie celor de rangul meu.
Probabil că nici Adolin n-ar fi trebuit să se dueleze, dar nu i-o
interzisese cu desăvârşire. Duelul era viaţa lui. Ei, asta pe lângă
femeile pe care le curta.
— Atunci însărcinează-mă pe mine să apăr onoarea casei noastre,
spuse Adolin. Mă duelez eu cu ei! O să-i înfrunt cu Sabia şi cu
Armura şi-o să le-arăt ce-nseamnă onoarea noastră!
— Ar fi ca şi cum aş face-o eu, fiule.
Adolin clătină din cap şi-l fixă cu privirea. Părea să caute ceva.
— Ce e? întrebă Dalinar.
— Încerc să-mi dau seama ce anume te-a schimbat cel mai mult.
Viziunile, Legile sau cartea aia. Dacă între ele există vreo deosebire.
— Legile se deosebesc de celelalte două, spuse Dalinar. Sunt o
tradiţie a vechiului Alethkar.
— Nu. Au legătură unele cu altele, tată. Cumva, se adună laolaltă

552
în tine.
Dalinar cugetă asupra spuselor lui. Era oare cu putinţă să aibă
dreptate?
— Ţi-am spus povestea regelui care căra bolovanul?
— Da, răspunse Adolin.
— Serios?
— De două ori. Iar altă dată m-ai pus să ascult pasajul citit.
— A, da. Ei bine, în acelaşi capitol e un pasaj despre deosebirea
dintre a-i sili pe oameni să te urmeze şi a le îngădui să te urmeze.
Noi, în Alethkar, îi silim într-o prea mare măsură. Când te duelezi
cu cineva care susţine că eu sunt laş, nu-i schimbi părerea. S-ar
putea să-l faci să n-o mai spună, dar continuă să fie convins că ăsta e
adevărul. Ştiu că am dreptate. Trebuie să-mi acorzi încredere şi-n
privinţa asta.
Adolin oftă, ridicându-se.
— Ei, cred că o dezminţire oficială e mai bună decât nimic. Cel
puţin n-ai renunţat întru totul să-ţi aperi onoarea.
— N-o să renunţ niciodată, zise Dalinar. Pur şi simplu trebuie să
fiu prudent. Nu-mi pot permite să ne dezbinăm şi mai mult.
Îşi îndreptă din nou atenţia asupra mâncării, înfigându-şi cuţitul
în ultima bucată de carne şi ducând-o la gură.
— Atunci mă-ntorc pe cealaltă insulă, spuse Adolin. O să… O
clipă, aia e mătuşa Navani?
Dalinar îşi ridică privirea şi văzu, cu surprindere, că Navani
venea spre ei. Se uită în farfurie. Era goală, mâncase ultima bucată
fără să-şi dea seama.
Oftă, adunându-şi puterile, şi se ridică s-o întâmpine.

553
 — Mathana, spuse Dalinar, înclinându-se şi alegând cuvântul
protocolar care însemna „soră mai mare”.
Navani era cu numai trei luni mai în vârstă ca el, dar formula de
adresare era corectă.
— Dalinar, răspunse ea, cu un zâmbet abia schiţat. Şi dragul meu
Adolin.
Tânărul îi răspunse cu un zâmbet larg. Ocoli masa şi îşi îmbrăţişă
mătuşa. Ea îşi puse pe umărul lui mâna interzisă înfăşurată în
materialul rochiei, un gest rezervat numai pentru rudele apropiate.
— Când te-ai întors? întrebă Adolin, desfăcându-şi braţele.
— Chiar în după-amiaza asta.
— Şi de ce te-ai întors? întrebă Dalinar cu răceală. Aveam
impresia că urma s-o ajuţi pe regină să apere interesele coroanei în
Alethkar.
— Of, Dalinar, răspunse ea cu afecţiune. Băţos, ca întotdeauna.
Adolin, cum îţi merge în dragoste, dragul meu?
— Continuă să-şi schimbe partenerele – pufni Dalinar – de parc-
ar dansa ţinând pasul cu un ritm deosebit de iute.
— Tată! protestă Adolin.
— Ei, bravo ţie, Adolin, zise Navani. Eşti prea tânăr ca să te legi
de cineva pentru totdeauna. Tinereţea e menită să trăiască
experienţe variate cât mai e încă interesantă, zise, apoi se uită la
Dalinar. N-ar trebui să fim siliţi să devenim plictisitori înainte de a
îmbătrâni.
— Mulţumesc, mătuşă, zâmbi Adolin. Îngăduie-mi să plec. Mă
duc să-i spun lui Renarin că te-ai întors.
Se îndepărtă în grabă, lăsându-l pe Dalinar să stea, stângaci, faţă

554
în faţă cu Navani, fiecare de câte o parte a mesei.
— Sunt o ameninţare chiar atât de cumplită, Dalinar? întrebă ea,
ridicându-şi o sprânceană.
El îşi lăsă ochii în jos şi-şi dădu seama că încă mai strângea în
mână cuţitul folosit la masă, cu o lamă lată şi zimţată, care, la
nevoie, putea servi şi drept armă. Îl lăsă să cadă pe masă zăngănind,
apoi tresări la auzul zgomotului. Toată încrederea în sine pe care-o
simţise în timp ce vorbea cu Adolin păru să dispară într-o singură
clipă.
„Stăpâneşte-te!” îşi spuse. „E o femeie din familia ta, nimic mai
mult.” Ori de câte ori stătea de vorbă cu Navani avea impresia că
înfruntă cel mai periculos animal de pradă.
— Mathana, spuse, dându-şi seama că stăteau în continuare de o
parte şi de alta a mesei înguste. Poate c-ar trebui să mergem…
Vocea i se stinse când ea îşi flutură mâna către o servitoare abia
ajunsă la vârsta de la care trebuia să poarte o mânecă de femeie.
Copila se grăbi să se apropie, aducând un taburet scund. Navani
arătă către un loc de lângă ea, aflat la numai câţiva paşi de masă.
Fata şovăi, dar, când Navani îşi repetă gestul cu mai multă
insistenţă, puse taburetul jos.
Navani se aşeză cu graţie, fără să stea la masa regelui – un loc
rezervat numai pentru bărbaţi –, dar aflându-se cu siguranţă destul
de aproape ca să sfideze protocolul. Servitoarea se retrase. Din
capul mesei, Elhokar văzu ce făcea mama lui, dar nu spuse nimic.
Nimeni n-o mustra pe Navani Kholin, nici măcar dacă era rege.
— Of, stai jos, Dalinar, zise ea cu iritarea strecurându-i-se în glas.
Avem de discutat lucruri importante.

555
 El oftă, dar se supuse. Scaunele din jurul lor erau încă libere, iar
muzica şi zumzetul conversaţiilor de pe insulă răsunau destul de
tare ca să-i împiedice pe alţii să tragă cu urechea. Câteva femei
începuseră să cânte la flaute şi, în jurul lor, muzicosprenii se
învârteau în aer.
— M-ai întrebat de ce m-am întors, începu ea cu glas scăzut. Ei
bine, am avut trei motive. Mai întâi, am vrut să dau de ştire că
vedenii şi-au îmbunătăţit „semicristalele”, cum le spun ei. Pretind
că scuturile pot opri loviturile unei Cristalsăbii.
Dalinar îşi încrucişă braţele pe masă, în faţa lui. Auzise zvonurile
care vorbeau despre asta, dar nu le luase în seamă. Oamenii
pretindeau întotdeauna că sunt pe punctul să creeze Cristale noi,
însă promisiunile nu erau niciodată duse la îndeplinire.
— Ai văzut vreunul?
— Nu. Dar am primit o confirmare de la cineva în care am
încredere. Spune că nu pot lua decât formă de scurt şi că nu oferă
niciuna dintre celelalte puteri pe care ţi le dă Armura. Dar pot opri
lovitura unei Cristalsăbii.
Era un pas – unul foarte mic – către Cristalarmură. Suna
tulburător. Dalinar nu putea să creadă până când nu vedea cu ochii
lui ce puteau să facă acele „semicristale”.
— Vestea asta puteai s-o trimiţi printr-o distrestie, Navani.
— Ei bine, la scurt timp după ce-am ajuns la Kholinar, mi-am dat
seama că plecarea mea de aici a fost o greşeală politică. Aceste
tabere de război devin, din ce în ce mai mult, adevăratul centru al
regatului nostru.
— Da, zise Dalinar încet. Absenţa noastră din ţinuturile de

556
baştină e periculoasă.
Şi nu fusese acesta principalul argument care-o convinsese pe
Navani să se-ntoarcă acasă?
Femeia maiestoasă îşi flutură mâna, respingând ideea.
— Mi-am dat seama că regina e destul de bine înzestrată cu
deprinderile necesare ca să ţină în frâu Alethkarul. Există intrigi şi
comploturi – şi vor exista întotdeauna –, dar jucătorii cu adevărat
importanţi se îndreaptă inevitabil încoace.
— Fiul tău continuă să vadă asasini după fiecare colţ, spuse
Dalinar cu glas scăzut.
— Şi n-ar trebui? După ceea ce i s-a întâmplat tatălui său…
— E adevărat, dar mă tem că el merge prea departe. Nu mai are
încredere nici măcar în propriii aliaţi.
Navani îţi puse mâinile în poală, cea liberă peste cea interzisă.
— Nu e prea bun la treaba asta, nu-i aşa?
Dalinar clipi, şocat.
— Ce? Elhokar e un om bun! Mai onest decât orice alt ochi-
luminoşi din armata asta!
— Dar domnia lui e slabă, spuse Navani. Trebuie să recunoşti.
— E rege, zise Dalinar cu fermitate, şi îmi e nepot. Are atât sabia,
cât şi inima mea, Navani, şi nu vreau s-aud pe nimeni – nici măcar
pe mama lui – vorbindu-l de rău.
Ea îl măsură cu privirea. Oare îi punea la încercare loialitatea?
Semănând, în această privinţă, într-o mare măsură cu fiica sa,
Navani era o fiinţă profund interesată de politică. Intrigile o făceau
să înflorească precum un mugur-de-stâncă în aer umed, netulburat
de vânturi. Dar, spre deosebire la Jasnah, în ea era greu să ai

557
încredere. Cu Jasnah ştiai întotdeauna cum stai – Dalinar se pomeni
din nou dorind ca nepoata lui să-şi lase proiectele deoparte şi să se-
ntoarcă pe Câmpiile Sfărâmate.
— Nu-mi vorbesc fiul de rău, Dalinar, ripostă Navani. Ştim
amândoi că-i sunt la fel de loială cum îi eşti şi tu. Dar vreau să ştiu
cu ce am de-a face, şi pentru asta e necesară o clarificare. E privit ca
un rege slab, iar eu vreau să-l ştiu protejat. Împotriva voinţei lui,
dacă va fi necesar.
— Atunci avem acelaşi scop. Dar, dacă al doilea motiv al
reîntoarcerii tale a fost dorinţa de a-l apăra, care-a fost al treilea?
Ea îi zâmbi cu ochii ei violeţi, cu buzele ei roşii. Un zâmbet plin
de subînţelesuri.
„Pe sângele străbunilor mei…” îşi zise Dalinar. „Vânturi ale
Furtunii, e frumoasă. Frumoasă şi ucigătoare.” I se părea ironic mai
ales faptul că din minte i se ştersese cu desăvârşire chipul propriei
soţii, însă îşi putea aminti, în întregime, detaliile încâlcite ale lunilor
pe care şi le petrecuse femeia aceea jucându-se cu el şi cu Gavilar. Îi
întărâtase unul împotriva altuia, aţâţându-le dorinţa, înainte de a-l
alege pe fratele mai mare.
Ştiuseră cu toţii, tot timpul, că Gavilar avea să fie alesul. Dar tot
fusese dureros.
— La un moment dat va trebui să discutăm între patru ochi,
răspunse Navani. Vreau să-ţi aflu părerea în privinţa mai multor
lucruri despre care se vorbeşte în tabără.
Adică, probabil, despre zvonurile pe seama lui.
— Sunt… sunt foarte ocupat.
Ea îşi dădu ochii peste cap.

558
 — Nu mă-ndoiesc. O să ne-ntâlnim oricum, odată ce-o să mă
instalez aici şi-o să aflu toate noutăţile. De azi într-o săptămână, ce
zici? O să-ţi citesc din cartea aceea a soţului meu, apoi o să stăm de
vorbă. Într-un loc public. E bine aşa?
El oftă.
— Foarte bine. Dar…
— Înalţi prinţi şi ochi-luminoşi, spuse pe neaşteptate Elhokar.
Dalinar şi Navani se întoarseră spre capul mesei, unde regele,
purtând uniforma completă, cu mantia regală şi coroana, se ridicase
în picioare. Îşi ridică o mână, arătând către insulă. Toată lumea
amuţi şi în curând nu se mai auzi nimic altceva în afară de clipocitul
apei.
— Sunt sigur că zvonurile despre o încercare de a mi se curma
viaţa în timpul vânătorii de acum trei zile au ajuns la urechile
tuturor, anunţă regele. Chinga şeii mele a fost tăiată.
Dalinar se uită la Navani. Ea îşi înălţă mâna liberă şi şi-o clătină,
în semn că zvonurile nu i se păruseră convingătoare. Ştia de
existenţa lor, fireşte. Era de-ajuns s-o laşi cinci minute într-un oraş
ca să afle totul, plus toate lucrurile importante despre care circulau
zvonuri.
— Vă asigur că n-am fost niciodată cu adevărat în pericol,
continuă Elhokar. Mulţumită, în parte, protecţiei oferite de Garda
Regală şi vigilenţei unchiului meu. Sunt însă de părere că e înţelept
să tratezi toate ameninţările cu prudenţa cuvenită şi cu seriozitate.
De aceea, îl numesc pe Luminlordul Torol Sadeas Înalt Prinţ al
Informării, însărcinându-l să scoată la lumină adevărul în privinţa
acestei încercări de a mi se lua viaţa.

559
 Dalinar clipi scurt, şocat. Apoi închise ochii şi lăsă să-i scape un
geamăt slab.
— Să scoată la lumină adevărul, spuse Navani, neîncrezătoare.
Sadeas?
— Pe sângele… Crede că eu nu iau în seamă ameninţările la
adresa vieţii lui, aşa că s-a dus la Sadeas.
— Ei, presupun că e în ordine, zise ea. Într-un fel, am încredere în
Sadeas.
— Navani, spuse Dalinar, deschizând ochii, totul s-a petrecut în
timpul unei vânători organizate de mine, sub protecţia gărzii mele
şi a oştenilor mei. Calul regelui a fost pregătit de grăjdarii mei. El
mi-a cerut, în faţa tuturor, să văd ce-a fost cu chinga, iar acum dă
cercetările pe mâna altcuiva.
— O, doamne!
Navani înţelegea. Era aproape ca şi cum regele ar fi declarat că-l
bănuia pe Dalinar. Orice informaţie legată de „încercarea de
asasinat” scoasă la lumină de Sadeas s-ar fi putut răsfrânge
nefavorabil asupra lui Dalinar.
Dacă ura lui Sadeas faţă de Dalinar şi dragostea lui faţă de
Gavilar intrau în conflict, care avea să triumfe? „Dar viziunea? Mi-a
spus să mă-ncred în el.”
Elhokar se aşeză iarăşi şi, pe insulă, zumzetul conversaţiilor
reîncepu într-o tonalitate mai înaltă. Regele nu părea să-şi dea
seama ce făcuse. Sadeas zâmbea cu toată faţa. Se ridică, îşi luă
rămas-bun de la rege şi se pierdu în mulţime.
— Încă mai susţii că nu e un rege rău? şopti Navani. Sărmanul
meu băiat zăpăcit şi orb la toate!

560
 Dalinar se ridică şi se îndreptă spre rege, care continua să
mănânce.
Elhokar îşi ridică privirea.
— A, Dalinar. Bănuiesc că vrei să-i oferi lui Sadeas ajutorul tău.
El se aşeză. Jumătate din mâncarea lui Sadeas rămăsese pe masă,
bucăţi de carne şi de pâine împrăştiate pe farfuria de alamă.
— Elhokar, se sili Dalinar să spună, am vorbit cu tine abia acum
câteva zile. Ţi-am cerut să mă numeşti Înalt Prinţ al Războiului, iar
tu ai zis că e prea periculos!
— Este. Am vorbit cu Sadeas despre asta, iar el a fost de acord.
Înalţii Prinţi nu vor suporta niciodată să fie conduşi de cineva în
război. Sadeas a subliniat că, dacă aş începe cu ceva mai puţin
ameninţător, cum ar fi numirea unui Înalt Prinţ al Informării, i-aş
pregăti pe ceilalţi pentru ceea ce vrei să faci.
— El ţi-a sugerat asta, zise Dalinar cu glas egal.
— Bineînţeles, confirmă Elhokar. E momentul s-avem un Înalt
Prinţ al Informării şi el a amintit tocmai de chinga tăiată, spunând
că e ceva de care-ar vrea să se ocupe. Ştie că tu ai spus mereu că nu
eşti făcut pentru genul ăsta de lucruri.
„Pe sângele părinţilor mei!” cugetă Dalinar, privind spre mijlocul
insulei, unde în jurul lui Sadeas se adunase un grup de ochi-
luminoşi. „Tocmai mi s-a dejucat planul, într-un mod sclipitor.”
Înaltul Prinţ al Informării avea autoritate când se făceau cercetări
în privinţa fărădelegilor, mai ales în interesul Coroanei. Într-un fel,
era o ameninţare tot atât de mare ca un Înalt Prinţ al Războiului, dar
Elhokar nu-şi dădea seama. El nu vedea decât că în sfârşit găsise pe
cineva care să dea atenţie spaimelor lui bolnăvicioase.

561
 Sadeas era un bărbat foarte, foarte inteligent.
— Nu mai fi atât de posomorât, unchiule, zise Elhokar. N-aveam
idee că-ţi doreşti să ocupi poziţia asta, iar Sadeas părea atât de
entuziasmat de idee. Poate că n-o să descopere nimic, poate că
pielea s-a rupt pur şi simplu. Ţie, care mi-ai spus întotdeauna că nu
mă aflu într-un pericol atât de mare cum cred, o să ţi se dea
dreptate.
— Dreptate? întrebă Dalinar încet, continuând să-l urmărească
din priviri pe Sadeas.
„Mă cam îndoiesc că aşa ceva e cu putinţă.”

562
 23
NUMEROASE ÎNTREBUINŢĂRI

„M-ai acuzat că-mi fac cercetările cu aroganţă. M-ai acuzat că le

port în continuare pică lui Rayse şi Bavadin. Ambele învinuiri sunt
întemeiate.”

Kaladin stătea în picioare în căruţa acoperită, cercetând locurile

din afara taberei, în vreme ce Pietroi şi Teft îi transformau planul –
aşa cum era el – în faptă.
Acasă, în ţinutul lui de baştină, aerul era mai uscat. Dacă ieşeai
din oraş cu o zi înaintea unei mari furtuni, totul părea pustiit. După
furtuni, plantele îşi conservau apa, retrăgându-se destul de repede
în carapacele, trunchiurile şi ascunzătorile lor. Dar acolo, în acel
climat mai umed, nu se grăbeau să se retragă. Mulţi muguri-de-
stâncă nu dispăreau niciodată pe de-a-ntregul în carapace. Peticele
de iarbă erau ceva obişnuit. Copacii pe care-i tăia Sadeas făceau
parte dintr-o pădure la nord de tabere, dar câţiva creşteau, răzleţi,
pe câmpii. Erau imenşi, arbori cu trunchiul gros, înclinaţi către vest,
cu rădăcinile ca nişte degete înfipte în stânca din jur în care, de-a
lungul anilor, făcuseră crăpături şi spărturi.
Kaladin sări din căruţă. Treaba lui era să-ncarce pietrele. Ceilalţi
podari le aduceau şi le stivuiau în grămezi alături de el.
Munceau cu toţii pe întinsa câmpie, umblând printre muguri-de-
stâncă, petice de iarbă şi pâlcuri de buruieni care se iţeau printre
pietroaiele de sub ele. Creşteau mai ales în partea de vest, gata să se
563
retragă la adăpostul bolovanilor când se apropia o mare furtună.
Era un efect straniu, ca şi cum fiecare bolovan ar fi fost capul unui
om în vârstă, cu smocuri de păr verde sau cafeniu crescându-i în
spatele urechilor.
Smocurile acelea erau foarte importante, fiindcă printre ele se
găseau şi trestiile subţiri numite buruiana dâmbului. Aveau în vârf
ramuri cu frunze delicate, care se puteau retrage în interiorul
tulpinilor rigide. Acestea rămâneau imobile, dar în spatele
bolovanilor se găseau la loc destul de sigur. Câteva erau smulse la
fiecare furtună – probabil ca să se fixeze în altă parte imediat ce se
domoleau vânturile.
Kaladin săltă un bolovan, îl puse în căruţă şi îl rostogoli alături
de alţii. Avea partea de dedesubt umedă, plină de licheni şi de crem.
Buruiana dâmbului nu era o plantă rară, dar nici atât de des
întâlnită ca altele. O scurtă descriere fusese de-ajuns ca să-i trimită
pe Pietroi şi Teft într-o căutare încununată de un oarecare succes.
Însă începuseră s-o facă mai cu folos abia după ce li se alăturase Syl.
Kaladin îşi aruncă privirea într-o parte în timp ce cobora după o altă
piatră. Ea zbura şuierând, o siluetă palidă, abia vizibilă, călăuzindu-
l pe Pietroi de la un pâlc de trestii la altul. Teft nu pricepea cum
izbutea masivul mâncător de coarne să găsească mult mai multe
decât el, iar Kaladin nu se simţea tentat să-l lămurească. În primul
rând, nici el nu înţelegea încă de ce putea Pietroi s-o vadă pe Syl.
Mâncătorul de coarne spunea că era un dar cu care se născuse.
Se apropiară doi podari, tânărul Danny şi Jaks Fără-Urechi,
trăgând o sanie de lemn pe care era un bolovan imens. Sudoarea le
şiroia pe obraji. Când ajunseră la căruţă, Kaladin îşi scutură mâinile

564
de praf şi-i ajută să-l salte. Jaks Fără-Urechi în aruncă o privire
încruntată, bombănind încet.
— E foarte bun, spuse Kaladin, dând din cap în direcţia
bolovanului. Minunată treabă.
Jaks se uită urât la el şi se îndepărtă furios. Dunny îl privi pe
Kaladin ridicând din umeri, apoi se grăbi pe urmele bărbatului mai
vârstnic. Aşa cum bănuise Pietroi, trimiterea echipei la adunat
pietre nu se dovedise în folosul popularităţii lui Kaladin. Dar fusese
necesară. Era singurul mod în care puteau să-i ajute pe Leyten şi pe
ceilalţi răniţi.
După plecarea lui Jaks şi Dunny, Kaladin se urcă în căruţă cu
nepăsare şi îngenunche, apoi dădu de-o parte o prelată care
acoperea un morman mare de tulpini de buruiana dâmbului. Erau
de lungimea unui antebraţ omenesc. Se mişca de parcă ar fi aranjat
bolovanii, însă de fapt legă două mâini bune de trestii într-un
mănunchi, folosindu-se de lujerul unui mugur-de-stâncă.
Lăsă mănunchiul să cadă peste marginea căruţei. Vizitiul se
dusese să stea de vorbă cu cel care mâna a doua căruţă. Kaladin
rămăsese singur, numai cu chullul care se ghemuise în carapacea lui
pietroasă, de unde privea soarele cu ochi ca două mărgele, ca la
toate crustaceele.
Kaladin sări din căruţa în care aruncă apoi un alt bolovan. Pe
urmă îngenunche, ca şi cum ar fi vrut să tragă un altul de sub
căruţă. Însă mâinile lui îndemânatice legară trestiile acolo,
dedesubt, lângă alte două mănunchiuri, într-o parte a osiei era un
gol mare, unde un drug de lemn îi oferea un suport excelent pentru
fixarea mănunchiurilor.

565
 „Dea Jezerezeh să nu verifice nimeni fundul căruţei când intrăm
în tabără.”
Spiţerul spusese că din fiecare tulpină storcea câte un strop. De
câte trestii avea nevoie Kaladin? Îşi dădu seama că ştia răspunsul
fără să fie nevoit să se gândească prea mult.
Avea nevoie de fiecare picătură pe care-o putea obţine.
Ieşi şi încărcă încă un bolovan. Pietroi se apropia; mâncătorul de
coarne voinic, cu pielea închisă la culoare, căra un bolovan lunguieţ,
aproape prea mare pentru ca oricare alt podar să-l poată duce de
unul singur. El mergea încet, târşindu-şi picioarele, cu Syl
zburându-i cu iuţeală în jurul capului şi aşezându-se din când în
când pe bolovan ca să-l privească.
Kaladin coborî şi alergă pe terenul denivelat ca să-l ajute. Pietroi
dădu din cap în semn de mulţumire. Târâră împreună bolovanul
până la căruţă şi-l urcară lângă ceilalţi. Pietroi îşi şterse fruntea,
întorcându-se cu spatele la Kaladin. Din buzunar îi ieşea un
mănunchi de trestii. Kaladin le luă şi le îndesă sub prelată.
— Ce spunem dacă-şi dă cineva seama ce facem? întrebă Pietroi,
fără să pară îngrijorat.
— Că eu sunt ţesător şi că m-am gândit să-mi împletesc o pălărie,
ca să mă apere de soare.
Pietroi pufni.
— Şi chiar s-ar putea s-o fac, zise Kaladin şi îşi şterse fruntea. Pe
căldura asta, ar fi plăcut. Dar mai bine să nu vadă nimeni. Simplul
fapt că ne dorim trestiile va fi probabil de-ajuns ca să nu ni se
îngăduie să le păstrăm.
— Asta e adevărat, încuviinţă Pietroi, întinzându-se şi ridicându-

566
şi privirea când trecu Syl în zbor prin faţa lui. Mi-e dor de Piscuri.
Syl arătă cu degetul şi Pietroi îşi înclină respectuos fruntea
înainte de a o urma. Însă, odată ce-l văzu pornind-o în direcţia
potrivită, ea se grăbi să se-ntoarcă la Kaladin, tresăltând prin aer ca
o panglică înainte de a coborî pe marginea căruţei şi de a-şi relua
forma omenească, cu rochia fâlfâindu-i împrejur.
— Îmi place foarte mult de el, declară Syl, ridicând un deget.
— De cine? De Pietroi?
— Da, răspunse ea, încrucişându-şi braţele la piept. E respectuos.
Spre deosebire de alţii.
— Perfect, zise Kaladin, săltând un alt bolovan în căruţă. Poţi să
te ţii după el în loc să mă sâcâi pe mine.
Încercă s-o spună ca şi cum nu şi-ar fi făcut griji. Se obişnuise s-o
ştie lângă el.
Ea strâmbă din nas.
— Nu pot să mă ţin după el. E prea respectuos.
— Tocmai ai spus că asta-ţi place.
— Îmi place. Dar o şi detest.
Vorbea cu o sinceritate firească, de parcă nu şi-ar fi dat seama că
se contrazicea. Oftă şi se aşeză pe marginea căruţei.
— L-am dus într-un loc cu balegă de chull, ca să-i joc o festă. Şi
nici măcar n-a ţipat la mine! S-a uitat pur şi simplu la ea, ca şi cum
ar fi vrut să descopere un înţeles ascuns, se strâmbă Syl. Nu e firesc.
— Cred că mâncătorii de coarne venerează sprenii – sau cam aşa
ceva, spuse Kaladin, ştergându-şi fruntea.
— Asta-i o prostie.
— Oamenii cred în lucruri încă şi mai prosteşti. Într-un anumit

567
fel, cred că are sens să venerezi un spren. Sunteţi, într-un fel, bizari
şi magici.
— Nu sunt bizară! protestă ea, ridicându-se în picioare. Sunt
frumoasă şi expresivă.
Îşi puse mâinile în şolduri, dar pe faţa ei citeai că, de fapt, nu se
supărase. Părea să se schimbe de la o oră la alta, să devină tot mai…
Mai cum? Nu tocmai umană. Mai originală. Mai deşteaptă.
Tăcu când se apropie un alt podar – Natam. Bărbatul cu faţa
prelungă aducea un bolovan mai mic, având evident grijă să nu se
obosească prea tare.
— Hei, Natam, zise Kaladin, lăsându-şi mâinile în jos ca să ia
bolovanul. Cum merge?
Celălalt ridică din umeri.
— N-ai spus c-ai lucrat cândva pământul?
Natam se opri să se odihnească lângă căruţă, fără să-i dea atenţie
lui Kaladin.
Acesta lăsă jos piatra, aşezând-o într-un loc potrivit.
— Îmi pare rău că v-am pus să trudiţi astfel, dar avem nevoie de
bunăvoinţa lui Gaz şi a celorlalte echipe de podari.
Natam nu răspunse.
— O să ne-ajute să rămânem în viaţă, continuă Kaladin. Crede-
mă.
Natam se mulţumi să ridice încă o dată din umeri, apoi se
îndepărtă.
Kaladin oftă.
— Ar fi fost mult mai simplu dac-aş fi putut da vina pe Gaz
pentru schimbarea corvezii de astăzi.

568
 — N-ar fi fost prea cinstit, zise Syl, ofensată.
— De ce-ţi pasă atât de mult de cinste?
— Îmi pasă şi gata.
— A, da? zise Kaladin şi începu să mormăie, reluându-şi lucrul.
Dar călăuzirea oamenilor către mormane de balegă? Cât de cinstit e
s-o faci?
— E cu totul altceva. A fost o glumă.
— Nu izbutesc să-mi dau seama…
Vocea i se stinse când văzu că se apropia un alt podar. Se îndoia
că, în afară de Pietroi, mai posedau şi alţii abilitatea de a o vedea pe
Syl şi nu voia să fie văzut vorbind de unul singur.
Podarul scund şi vânos spusese că se numea Cikatrice, deşi
Kaladin nu-i vedea niciuna pe faţă. Avea păr negru, tuns scurt, şi
trăsături colţuroase. Încercă să-l stârnească la vorbă, dar nu primi
niciun răspuns. Omul merse până într-acolo încât schiţă un gest
obscen înainte de a pleca.
— Greşesc undeva, spuse Kaladin, clătinând din cap şi sărind din
căruţa masivă.
— Greşeşti?
Syl se urcă pe marginea căruţei, cu ochii la el.
— Am crezut că, salvându-i pe cei trei, le pot da speranţe. Dar au
rămas tot indiferenţi.
— Unii s-au uitat la tine mai devreme, când te-ai antrenat cu
scândura.
— S-au uitat. Dar nu le pasă de răniţi, nu vor să-i ajute. Asta e, în
afară de Pietroi n-a vrut nimeni – iar el o face numai fiindcă îmi e
dator. Şi nici măcar Teft n-a fost de acord să-şi împartă mâncarea cu

569
ei.
— Sunt egoişti.
— Nu. Nu cred că li se poate spune astfel, spuse ridicând o piatră
şi străduindu-se să explice ce simţea. Când eram sclav… ei, tot sclav
sunt şi acum. Dar, în cele mai urâte momente, când stăpânii mei au
încercat să mă bată ca să mă dezveţe să mă-mpotrivesc, eram ca
oamenii ăştia. Nu-mi păsa de nimic, nu îndeajuns de mult ca să fiu
egoist. Eram ca un animal. Am făcut tot ce-am făcut fără să mă
gândesc.
Syl se încruntă. Nu era de mirare – nici măcar Kaladin nu
pricepea ce voia să spună. Însă, pe măsură ce vorbea, începu să
priceapă.
— Le-am arătat că putem supravieţui, dar asta nu-nseamnă
nimic. Dacă n-au o viaţă care să merite să fie trăită, n-o să le pese. E
ca şi cum le-aş oferi mormane de sfere, dar nimic pe care să-şi poată
cheltui bogăţia.
— Cred că ai dreptate, spuse Syl. Dar ce pot face eu?
El se uită în urmă, peste câmpia de stâncă, către tabără.
— Nu ştiu. Dar cred c-o s-avem nevoie de mult mai multe trestii.
●
În noaptea aceea, Kaladin, Teft şi Pietroi străbătură străzile
improvizate ale taberei lui Sadeas. Nomon – luna mijlocie – îşi
revărsa lumina palidă, albastru-alburie. În faţa clădirilor atârnau
lămpi cu ulei, dând de ştire că adăposteau taverne sau lupanare.
Lumina sferelor era mai puternică şi se putea reface, dar cu o
singură sferă puteai cumpăra un mănunchi de lumânări sau o
pungă cu ulei. Pe termen scurt, era adesea mai ieftin s-o faci, mai

570
ales dacă-ţi atârnai lumina într-un loc de unde putea fi furată.
Sadeas nu impusese o oră a stingerii, dar Kaladin învăţase că,
pentru un podar, era mai bine să rămână noaptea în lemnărie decât
să umble de unul singur. Soldaţi pe jumătate beţi, în uniforme
murdare, umblau de colo-colo, şoptind la urechile târfelor sau
lăudându-se în faţa prietenilor. Îi insultau pe podari, râzând
zgomotos. În ciuda felinarelor şi a lunii, străzile păreau întunecoase,
iar alcătuirea dezordonată a taberei – în parte clădiri de piatră, în
parte cocioabe de lemn, în parte corturi – o făcea să pară
dezorganizată şi periculoasă.
Kaladin şi însoţitorii lui se feriră din calea unui grup mare de
soldaţi. Aceştia umblau cu hainele descheiate, dar nu erau foarte
beţi. Unul îi zări pe podari, dar cei trei – printre care un mâncător
de coarne vânjos – erau de-ajuns ca să-i taie oşteanului cheful de a
face mai mult decât să râdă, arătând către Kaladin când trecu pe
lângă el.
Mirosea a transpiraţie şi a bere ieftină. Kaladin se stăpâni. Dacă
riposta, avea să primească mai puţini bani la următoarea plată,
drept pedeapsă pentru că se încăierase.
— Asta nu-mi place, spuse Teft, uitându-se peste umăr la grupul
de soldaţi. Mă-ntorc în tabăra noastră.
— Ba o să rămâi aici, mârâi Pietroi.
Teft îşi dădu ochii peste cap.
— Crezi că mă sperii de-un chull mătăhălos ca tine? Dacă vreau
să plec, plec şi…
— Teft, spuse încet Kaladin. Avem nevoie de tine.
Nevoie. Un cuvânt cu un efect straniu asupra oamenilor. Unii

571
fugeau când îl foloseai. Alţii deveneau nervoşi. Teft părea să
tânjească după el. Dădu din cap, bombănind pentru sine, dar
rămase cu ei.
Ajunseră curând în locul unde erau ţinute căruţele. Porţiunea
pătrată de teren stâncos, fără gard, se afla în partea de vest a taberei.
La căderea nopţii plecase toată lumea, nu vedeai decât şiruri lungi
de căruţe. Chullii dormeau în ţarcul de alături, arătând ca nişte
movile scunde. Kaladin înaintă furişându-se, ca să nu fie zărit de
vreo santinelă, dar se pare că nimeni nu se temea că, din mijlocul
unei armate, s-ar fi putut fura ceva atât de mare ca o căruţă.
Pietroi îl înghionti, apoi arătă către ţarcul întunecat al chullilor.
Un singur băietan stătea pe unul dintre stâlpii îngrăditurii, uitându-
se la lună. Chullii erau destul de valoroşi ca să fie păziţi. Bietul
flăcău! Oare de câte ori i se cerea să stea treaz noaptea, păzind acele
animale greoaie?
Kaladin se ghemui în spatele unei căruţe şi ceilalţi doi îl imitară.
El arătă către unul dintre şiruri, aşa că Pietroi plecă într-acolo. Pe
urmă arătă în direcţia opusă, iar Teft îşi dădu ochii peste cap, însă îi
dădu ascultare.
Kaladin se furişă de-a lungul rândului din mijloc. Erau vreo
treizeci de căruţe, dar verificarea se făcea cu mare repeziciune: îşi
trecea degetele peste scândura din spate, în căutarea semnului pe
care-l făcuse acolo. După numai câteva minute, pe şirul lui Kaladin
intră o siluetă întunecată. Era Pietroi. Mâncătorul de coarne întinse
mâna în lateral, apoi înălţă cinci degete. A cincea căruţă din capătul
de la intrare. Kaladin dădu din cap şi o porni spre ea.
Tocmai ajunsese când auzi un scâncet slab din direcţia în care

572
plecase Teft. Kaladin tresări şi-şi ridică privirea către santinelă.
Băiatul continua să se uite la lună, lovind absent cu picioarele în
stâlpul de lângă el.
O clipă mai târziu, de Kaladin se apropiară în grabă Pietroi şi un
Teft sfios.
— Îmi pare rău, şopti acesta din urmă. Muntele umblător m-a
speriat.
— Dacă sunt cât un munte, de ce nu m-ai auzit când m-am
apropiat? Ei?
Kaladin pufni, pipăind în spatele căruţei indicate, şi degetele îi
trecură peste X-ul crestat în lemn. Trase aer în piept, apoi intră sub
căruţă, întins pe spate.
Trestiile erau unde le lăsase, legate în douăzeci de mănunchiuri,
toate groase de câte-o palmă.
— Ishi, Heraldul Norocului, fie lăudat, şopti el, dezlegând primul
mănunchi.
— E totul acolo, da? spuse Teft, aplecându-se şi scărpinându-se
în barbă în lumina lunii. Nu-mi vine să cred c-am găsit atât de
multe. Probabil c-am smuls toate trestiile de pe câmpie.
Kaladin îi întinse primul mănunchi. Fără Syl, n-ar fi găsit nici
măcar o treime. Ea zbura cu iuţeala unei insecte şi părea să aibă un
simţ care-i spunea unde sunt lucrurile. Kaladin desfăcu al doilea
mănunchi şi îl întinse către ceilalţi. Teft îl legă de primul, într-un
singur snop mai gros.
În timp ce Kaladin îşi continua lucrul, sub căruţă pătrunseră nişte
frunze mici şi albe, luând înfăţişarea lui Syl. Şi se opri lângă capul
lui.

573
 — N-am văzut străji în niciunul dintre locurile prin care m-am
uitat. Doar un băiat, în ţarcul chullilor.
Silueta ei translucidă, alb-albăstruie, era aproape invizibilă în
întuneric.
— Sper că trestiile astea sunt încă bune, şopti Kaladin. Dacă se
usucă prea tare…
— Vor fi perfecte. Îţi faci prea multe griji. Ţi-am găsit nişte sticle.
— Da? întrebă el, atât de entuziasmat, încât fu cât pe-aci să se
salte în capul oaselor. Dar se stăpâni tocmai la timp ca să nu-şi
izbească creştetul de căruţă.
Syl dădu din cap.
— O să-ţi arăt. N-am putut să le car. Sunt prea solide.
Kaladin se grăbi să dezlege restul mănunchiurilor, întinzându-i-
le unui Teft foarte neliniştit. Apoi ieşi de sub căruţă şi luă două
dintre legăturile mari, care uneau câte trei mănunchiuri. Teft ridică
încă două, iar Pietroi izbuti să ia trei, îndesându-şi una sub braţ.
Aveau nevoie de un loc unde să lucreze fără să fie întrerupţi. Deşi
buruienile dâmbului păreau să nu folosească la nimic, Gaz ar fi găsit
o cale să le distrugă munca dacă vedea ce făceau.
„Mai întâi sticlele”, îşi zise Kaladin. Dădu din cap către Syl şi,
călăuziţi de ea, ieşiră dintre căruţe şi se îndreptară către o tavernă.
Părea construită în grabă, din lemn mai prost, dar asta nu-i
împiedica pe soldaţii dinăuntru să se simtă foarte bine. Văzând ce
scandal făceau, Kaladin se temu că întreaga clădire s-ar fi putut
dărâma.
În spatele ei, într-o ladă fără capac, dintr-un lemn plin de aşchii,
zăcea un morman de sticle în care fusese alcool. Sticla era un

574
material destul de preţios pentru ca acelea care rămâneau întregi să
fie refolosite, însă cele din ladă erau crăpate sau cu gâturile sparte.
Kaladin îşi lăsă jos legăturile de trestii, apoi alese trei sticle aproape
întregi. Le spălă într-un butoi cu apă din apropiere, apoi le îndesă
într-un sac pe care-l adusese anume pentru asta.
Îşi săltă din nou legăturile şi le făcu semn celorlalţi.
— Încercaţi să lăsaţi impresia că faceţi ceva plictisitor, le spuse.
Mergeţi cu frunţile plecate.
Cei doi dădură din cap şi o porniră cu toţii pe unul dintre
drumurile principale, cărându-şi snopii de trestii ca şi cum ar fi fost
vorba de o corvoadă obişnuită. Nu mai atraseră atenţia atât de mult
ca înainte.
Ocoliră lemnăria propriu-zisă, traversând terenul pietros deschis
folosit ca loc de adunare al armatei înainte de coborârea pantei
stâncoase care ducea spre Câmpiile Sfărâmate. O santinelă îi zări,
iar Kaladin îşi ţinu răsuflarea, dar omul nu spuse nimic. Văzând
cum mergeau, presupusese probabil că făceau ceea ce făceau dintr-
un motiv întemeiat. Dacă ar fi încercat să iasă din tabără, ar fi fost
altceva, dar porţiunea aceea, care cobora spre prăpastia alăturată,
nu trecea de marginile ei.
Ajunseră în scurt timp la locul unde Kaladin fusese gata să se
sinucidă. Cât de mult se puteau schimba lucrurile în câteva zile! Se
simţea alt om – un amestec straniu dintre cel care fusese cândva,
sclavul care devenise şi mizerabila creatură jalnică pe care încă se
mai străduia s-o alunge. Îşi aduse aminte cum stătuse pe marginea
prăpastiei, privind în jos. Bezna continua să-l îngrozească.
„Dacă nu izbutesc să-i salvez pe podari, creatura mizerabilă ar

575
putea prelua din nou controlul. Şi de data asta o să facă tot ce
vrea…” Kaladin se cutremură. Puse legăturile de trestii lângă
marginea hăului, apoi se aşeză. Ceilalţi îi urmară exemplul, ceva
mai ezitanţi.
— O să le-aruncăm în prăpastie? întrebă Teft, scărpinându-se în
barbă. După atâta muncă?
— Sigur că nu, răspunse Kaladin.
Şovăi; Nomon strălucea, dar era încă noapte.
— N-aveţi nicio sferă, nu-i aşa?
— Pentru ce? întrebă Teft, bănuitor.
— Pentru lumină, omule.
Celălalt mormăi, apoi scoase o mână de stropi de granat.
— Aveam de gând să le cheltuiesc în noaptea asta, zise el.
Sferele îi străluceau în palmă.
— Bun, zise Kaladin, trăgând o trestie din legătură.
Ce spusese tatăl lui despre ele? Ezitând, rupse vârful pufos, dând
la iveală interiorul gol al tulpinii. O prinse de celălalt capăt şi-şi
plimbă degetele pe toată lungimea ei, strângând-o cu putere. În
sticla goală de alcool căzură două picături de lichid alb, lăptos.
Zâmbi, satisfăcut, trecându-şi iar degetele strânse de-a lungul
tulpinii. De data asta nu mai ieşi nimic, aşa c-o aruncă în prăpastie.
În ciuda a tot ce spusese despre împletirea pălăriilor, nu voia să lase
urme.
— Parc-ai spus că nu le-aruncăm! zise acuzator Teft.
Kaladin ridică sticla.
— Numai după ce scoatem din ele asta.
— Ce e?

576
 Pietroi se aplecă şi se uită de aproape, strângându-şi pleoapele.
— Sevă de buruiana dâmbului. Sau, mai degrabă, laptele
buruienii dâmbului, fiindcă nu cred că e cu adevărat o sevă.
Oricum, e un antiseptic excelent.
— Un anti… ce? întrebă Teft.
— Alungă putredosprenii, răspunse Kaladin. Din pricina lor apar
infecţiile. Laptele ăsta e unul dintre cele mai bune antiseptice care
există. Are efect şi dacă-l întinzi pe-o rană deja infectată.
Ceea ce era bine, fiindcă pe ale lui Leyten începuseră să se târască
putredospreni de un roşu intens.
Teft mârâi, apoi se uită la legăturile de trestii.
— Aici sunt o grămadă de tulpini.
— Ştiu, răspunse Kaladin, întinzându-le celelalte două sticle. De
aceea mă bucur că n-o să fiu nevoit să storc eu laptele din toate.
Teft oftă, dar se aşeză şi desfăcu o legătură. Pietroi făcu acelaşi
lucru fără să se plângă; se aşeză cu genunchii uşor depărtaţi şi cu
labele picioarelor apropiate, pentru a ţine apoi sticla între ele în
timp ce lucra.
Suflă o adiere uşoară şi câteva trestii foşniră.
— De ce-ţi pasă de soarta lor? întrebă Teft într-un târziu.
— Sunt oamenii mei.
— Nu asta-nseamnă să fii şef de pod.
— Înseamnă ceea ce vrem noi, spuse Kaladin, văzând că Syl
venise să-i asculte. Tu, eu, ceilalţi.
— Crezi c-or să te lase să faci aşa ceva? întrebă din nou Teft.
Ochi-luminoşii, căpitanii.
— Crezi că ne dau destulă atenţie ca să observe?

577
 Taft şovăi, apoi mârâi, storcând încă o trestie.
— Poate că da, răspunse Pietroi.
Mişcările cu care storcea bărbatul voinic trestiile aveau o
delicateţe surprinzătoare. Kaladin n-ar fi crezut că degetele lui
groase puteau fi atât de grijulii, atât de precise.
— Ochi-luminoşii observă adesea acele lucruri pe care ai vrea să
nu le vadă.
Teft mârâi din nou, declarându-se de acord.
— Cum ai ajuns aici, Pietroi? întrebă Kaladin. Cum poate ajunge
un mâncător de coarne să-şi părăsească munţii şi să vină în
ţinuturile joase?
— N-ar trebui să pui astfel de întrebări, fiule, zise Teft, făcându-i
cu degetul. Noi nu vorbim despre trecutul nostru.
— Noi nu vorbim despre nimic, ripostă Kaladin. Niciunul dintre
voi doi nu ştia nici măcar cum îl cheamă pe celălalt.
— E-n ordine, zise Pietroi. O să vorbesc despre asta.
Teft bombăni ceva pentru sine, dar se aplecă spre Pietroi, ca să-l
audă mai bine când începu să vorbească.
— Poporul meu n-are nicio Cristalsabie, începu mâncătorul de
coarne, cu glasul lui gros, răguşit.
— Nu e neobişnuit, zise Kaladin. În afară de Alethkar şi Jah
Kaved, niciun regat n-are prea multe.
— Nu e adevărat, îl contrazise Pietroi. Thaylenahul are cinci Săbii
şi trei Armuri complete, toate în posesia gărzii regale. Selay îşi are
partea de Armuri şi de Săbii. Alte regate, cum e Herdaz, au o
singură Sabie şi o singură Armură – care trec din tată-n fiu în
stirpea regală. Dar noi, unkalakii, n-avem nici măcar un singur

578
Cristal. La noi, mulţi nuatoma – ăştia-s la fel ca ochi-luminoşii voştri,
numai că n-au ochi luminoşi…
— Cum poţi să fii ochi-luminoşi fără să ai ochii luminoşi? se
încruntă Teft.
— Având ochi întunecaţi, răspunse Pietroi, ca şi cum ar fi fost
evident. Noi nu ne-alegem conducătorii în felul ăsta. E complicat.
Dar nu mă mai întrerupeţi, zise, storcând încă o trestie şi
aruncându-i tulpina într-un morman de lângă el. Nuatoma socotesc
că-i o mare ruşine să n-avem niciun Cristal. Îşi doresc armele astea
din tot sufletul. Se crede că primul nuatoma care dobândeşte una va
deveni rege, iar noi n-am mai avut un rege de foarte mulţi ani.
Niciun pisc nu s-ar putea lupta cu acela unde cineva stăpâneşte una
dintre Săbiile binecuvântate.
— Şi-ai venit să cumperi una? întrebă Kaladin.
Niciun Cristalpurtător nu şi-ar fi vândut arma. Fiecare era un
vestigiu aparte, luat de la Radianţii Dispăruţi după trădarea lor.
Pietroi râse.
— Ha? Să cumpăr? Nu, nu suntem chiar atât de proşti. Nuatoma-
ul meu cunoştea tradiţia voastră, nu? Spune că, dacă un om ucide
un Cristalpurtător, îi poate lua în stăpânire Sabia şi Armura. Aşa că
nuatoma-ul meu şi casa lui, noi toţi, am pornit-o într-o procesiune
măreaţă, pentru ca el să-l găsească şi să-l ucidă pe unul dintre
Cristalpurtătorii voştri.
Kaladin aproape că izbucni în râs.
— Presupun că s-a dovedit a fi o treabă mai grea decât crezuse.
— Nuatoma-ul meu nu era prost, zise Pietroi, în apărarea acestuia.
Ştia că o să fie greu, dar, vedeţi voi, tradiţia voastră ne dădea

579
speranţe. Din când în când, câte un nuatoma curajos coboară ca să se
dueleze cu un Cristalpurtător. Într-o bună zi, unul o să-nvingă, şi-
atunci o s-avem Cristale.
— Poate, spuse Kaladin, aruncând o trestie stoarsă în prăpastie.
Presupunând că sunt de acord să se dueleze cu voi pe viaţă şi pe
moarte.
— A, se duelează întotdeauna, zise Pietroi, râzând. Nuatoma
aduce multe bogăţii şi făgăduieşte că-i va da învingătorului tot ce
posedă. Ochi-luminoşii voştri nu pot trece cu nepăsare pe lângă o
pradă aşa bogată! Nu li se pare prea greu să omoare un unkalaki
care nu are Cristalsabie. Au murit mulţi nuatoma. Dar nu-i nimic.
Până la urmă vom învinge.
— Şi-o s-aveţi o Sabie şi o Armură, spuse Kaladin. Alethkarul are
câteva zeci.
Pietroi ridică din umeri.
— Una din fiecare e doar un început. Însă nautoma-ul meu a fost
înfrânt, aşa că eu sunt podar.
— Stai puţin, zise Teft. Ai bătut atâta drum împreună cu
luminlordul tău şi, odată ce-a pierdut, ai fost capturat şi-ai ajuns
într-un grup de podari?
— Nu, nu, nu înţelegi, spuse Pietroi. Nuatoma-ul meu l-a
provocat pe Înaltul Prinţ Sadeas. Se ştie foarte bine că aici, pe
Câmpiile Sfărâmate, sunt mulţi Cristalpurtători. Nautoma-ul meu a
crezut că e mai uşor să se lupte mai întâi cu cineva care n-are decât
Armură şi să câştige o Sabie după aceea.
— Şi? întrebă Teft.
— Odată ce nuatoma-ul nostru a fost învins de Luminlordul

580
Sadeas, noi toţi am devenit proprietatea lui.
— Atunci eşti sclav? întrebă Kaladin, ridicându-şi mâna şi
pipăindu-şi semnul de pe frunte.
— Nu, la noi nu există aşa ceva, răspunse Pietroi. Nu eram
sclavul nautoma-ului meu. Îi eram rudă.
— Rudă? se miră Teft. Pe Kelek! Eşti un ochi-luminoşi!
Pietroi râse din nou, hohotind zgomotos. Kaladin zâmbi fără să
vrea. Părea să fi trecut atât de mult timp de când nu mai auzise pe
cineva râzând astfel!
— Nu, nu. Nu eram decât umarti’a – vărul lui, cum aţi spune voi.
— Totuşi, erai rudă cu el.
— Pe Piscuri, rudele Luminlordului sunt servitorii lui.
— Ce fel de obicei e ăsta? se văicări Teft. Trebuie să-ţi slujeşti
propriile rude? Lua-m-ar furtuna! Cred că mai bine aş muri!
— Nu e chiar atât de rău, zise Pietroi.
— Nu-mi cunoşti rudele, ripostă Teft, înfiorându-se.
Pietroi râse iar.
— Preferi să fii sluga cuiva pe care nu-l cunoşti? Ca acest Sadeas?
A unui om de care nu te leagă nimic? zise el, clătinând din cap.
Câmpeni! Aici aveţi prea mult aer. Vă-mbolnăveşte minţile.
— Prea mult aer? se miră Kaladin.
— Da, răspunse Pietroi.
— Cum ai putea avea prea mult aer? E în jurul nostru,
pretutindeni.
— Lucrul ăsta e greu de explicat.
Pietroi vorbea bine limba alethi, dar uneori uita să adauge
cuvintele cel mai des folosite. Alteori şi le amintea, aşa că frazele lui

581
sunau corect. Cu cât vorbea mai repede, cu atât uita mai multe
cuvinte.
— Aveţi prea mult aer, repetă el. Veniţi pe Piscuri. O să vedeţi.
— Probabil, spuse Kaladin, aruncând o privire către Teft, care se
mulţumi să ridice din umeri. Dar n-ai dreptate întru totul. Ai spus
că slujim un om pe care nu-l cunoaştem. Ei bine, eu îl cunosc pe
Luminlordul Sadeas. Îl cunosc bine.
Pietroi îşi ridică o sprânceană.
— E arogant, răzbunător, lacom şi corupt până-n măduva
oaselor, continuă Kaladin.
Pietroi zâmbi.
— Da, cred că ai dreptate. Omul ăsta nu e unul dintre ochi-
luminoşii cu suflet nobil.
— Printre ei nu există „suflete nobile”, Pietroi. Sunt toţi la fel.
— Înseamnă că ţi-au făcut foarte mult rău, nu-i aşa?
Kaladin ridică din umeri, fiindcă întrebarea dădea la iveală răni
încă nevindecate.
— Oricum, stăpânul tău a fost norocos.
— A avut noroc fiindcă l-a ucis un Cristalpurtător?
— A avut noroc că n-a învins, ca să descopere cum l-ar fi înşelat.
Nu l-ar fi lăsat să plece cu Armura lui Sadeas.
— Prostii, se amestecă Teft. Tradiţia…
— Tradiţia e martorul orb de care se folosesc ca să ne osândească
pe noi, Teft, zise Kaladin. E cutia frumoasă în care-şi ţin minciunile.
Ne face să-i slujim.
Teft nu se dădu bătut.
— Am trăit mai mult decât tine, fiule. Ştiu destule. Dacă un om

582
simplu ucide un duşman Cristalpurtător, devine un ochi-luminoşi.
Ăsta e mersul lucrurilor.
Kaladin lăsă disputa să se stingă. Dacă iluziile îl făceau pe Teft să
aibă o părere mai bună despre rolul pe care-l avea în acel război
haotic, cine era el ca să-l convingă că greşea?
— Prin urmare, erai servitor, îi spuse lui Pietroi. În suita unui
luminlord? Ce fel de servitor?
Se strădui să caute cuvântul potrivit, aducându-şi aminte de
vremurile când se aflase în preajma lui Wistiow sau a lui Roshore.
— Valet? Majordom?
Pietroi râse.
— Eram bucătar. Nuatoma-ul meu n-ar fi venit în ţinuturile joase
fără să aibă bucătarul lui! În mâncarea voastră de-aici sunt atât de
multe mirodenii încât nu mai simţi niciun alt gust! Ai putea la fel de
bine să mănânci pietre piperate!
— Tu n-ar trebui să vorbeşti despre mâncare, se strâmbă Teft. Un
mâncător de coarne?
Kaladin se încruntă.
— Totuşi, de ce sunt numiţi ai voştri astfel?
— Fiindcă mănâncă şi coarnele, şi carapacele creaturilor pe care
le prind, răspunse Teft. Părţile dinafară.
Pietroi zâmbi, cu privirea încărcată de nostalgie.
— Păi, da, dar sunt atât de gustoase.
— Chiar mâncaţi carapace? întrebă Kaladin.
— Avem dinţi puternici, răspunse Pietroi cu mândrie. Dar, iată,
acum mi-aţi aflat povestea. Luminlordul Sadeas nu ştia sigur la ce
să ne folosească pe toţi. Unii au ajuns soldaţi, alţii sunt servitorii lui.

583
Eu i-am pregătit o singură masă şi m-a trimis la podari, spuse
Pietroi, şovăind. Probabil că, ăă, i-am făcut supa mai bună.
Kaladin îşi ridică o sprânceană.
— Mai bună?
Pietroi păru stânjenit.
— Înţelegeţi, moartea nuatoma-ului meu mă înfuriase foarte tare.
Şi, m-am gândit eu, câmpenii ăştia au toţi limbile arse de mâncarea
lor. Nu mai simt gustul şi…
— Şi ce? întrebă Kaladin.
— Balegă de chull. Se pare c-a avut un gust mai puternic decât
mă aşteptam.
— Stai puţin, zise Teft. Ai pus balegă de chull în supa înaltului
Prinţ Sadeas?
— Ăă, da. De fapt, i-am pus şi-n pâine. Şi am folosit-o ca
garnitură pentru cotletul de porc. Şi-am făcut din ea şi-un sos, cu
mirodenii, pentru garamii cu unt. Am descoperit că balega asta de
chull are foarte multe întrebuinţări.
Teft izbucni în râs, stârnind ecouri. Se lăsă pe-o parte, hohotind
cu atâta poftă încât Kaladin se temu să nu cumva să se
rostogolească în prăpastie.
— Mâncătorule de coarne, spuse Teft în cele din urmă, pentru
asta-ţi fac cinste, dau de băut.
Kaladin zâmbi. Clătină din cap doar pentru sine, uluit. Dintr-
odată, înţelegea.
— Ce e? întrebă Pietroi, părând să-i fi observat expresia feţei.
— Asta ne trebuie, răspunse Kaladin. Asta! E ceea ce-mi lipsea.
Pietroi şovăi.

584
 — Balegă de chull? Asta-ţi lipsea?
Teft izbucni într-un alt hohot de râs.
— Nu, zise Kaladin. E… ei, o să v-arăt. Dar mai întâi ne trebuie
seva buruienii dâmbului.
Abia terminaseră cu una dintre legături şi degetele îl dureau deja
de atâta stors.
— Dar tu, Kaladin? întrebă Pietroi. Eu mi-am spus povestea. Mi-o
spui şi tu pe-a ta? Cum te-ai ales cu semnele astea de pe frunte?
— Da, se i se alătură Teft, ştergându-se la ochi. Tu în a cui
mâncare te-ai răhăţit?
— Parcă spuneai că trecutul unui podar e tabu, zise Kaladin.
— L-ai făcut pe Pietroi să şi-l dezvăluie, fiule. Corect e să ţi-l
povesteşti şi tu.
— Şi, dacă vă spun povestea mea, înseamnă c-o spui şi tu pe-a ta?
Teft se încruntă imediat.
— Ei, uite, eu n-o să…
— Am omorât un om, îl întrerupse Kaladin.
Asta-l amuţi pe Teft. Pietroi ciuli urechile. Kaladin observă că Syl
îi privea în continuare cu interes. Ceea ce era ciudat pentru ea; de
obicei, atenţia îi zbura repede în altă parte.
— Ai omorât un om? întrebă Pietroi. Şi după asta te-au făcut
sclav? Pedeapsa pentru crimă nu e de obicei moartea?
— N-a fost crimă, răspunse Kaladin cu glas scăzut şi cu gândul la
bărbatul cu barba încâlcită din căruţa sclavilor, care-i pusese
aceleaşi întrebări.
— De fapt, cineva foarte important mi-a mulţumit pentru fapta
mea.

585
 Şi tăcu.
— Şi? întrebă Teft într-un târziu.
— Şi… zise el, cu ochii la o trestie.
Nomon cobora către apus, iar micul disc verde al lui Mishim –
ultima lună – se înălţa dinspre răsărit.
— Şi s-a dovedit că ochi-luminoşii nu se poartă prea frumos când
le respingi darurile.
Ceilalţi aşteptau mai mult, dar el amuţi şi-şi continuă lucrul la
trestii. Amintirea celor petrecute în armata lui Amaram era încă
şocat de dureroasă.
Ceilalţi fie simţiră în ce toane proaste era, fie îşi dădură seama că
atât cât spusese era de-ajuns, fiindcă îşi reluară munca şi nu-l mai
îmboldiră să continue.

586
 24
SALA HĂRŢILOR

„Indiferent din ce punct de vedere ai privi lucrurile, nimic din

ceea ce ţi-am scris aici nu se preschimbă într-un neadevăr.”

Sala Hărţilor regelui se afla la hotarul dintre frumuseţe şi

funcţionalitate. Costisitoarea clădire boltită din piatră, creată de un
Animmod, avea suprafeţe laterale netede care se contopeau, fără a
se zări vreo îmbinare cu stânca de dedesubt. Avea forma unei pâini
thaylene alungite şi luminatoarele largi din tavan lăsau soarele să-şi
trimită strălucirea pe superbele formaţiuni din coajă-de-piatră.
Dalinar trecu pe lângă una dintre ele, cu nuanţe de roz, de verde
strălucitor şi de albastru îmbinate într-un model noduros, crescut
până la înălţimea umerilor lui. Plantele tari, acoperite cu o crustă,
nu aveau cu adevărat tulpini şi frunze, ci doar lujeri unduind ca
nişte plete pline de culoare. Dacă n-ar fi fost ele, coaja-de-piatră ar fi
adus mai degrabă a piatră decât a plantă. Însă erudiţii susţineau că
trebuie să fie plantă, judecând după modul în care creştea,
întinzându-se către lumină.
„Şi oamenii făceau acelaşi lucru”, îşi zise el. „Cândva.”
Înaltul Prinţ Roion stătea în faţa uneia dintre hărţi, cu mâinile
împreunate la spate, iar numeroşii săi însoţitori se înghesuiau în
capătul opus al galeriei. Era un bărbat înalt, cu pielea de culoare
deschisă şi cu barba neagră frumos tunsă. Părul i se rărise în creştet.
Purta, ca majoritatea celorlalţi, o haină scurtă, deschisă în faţă,
587
lăsând la vedere cămaşa de dedesubt. Materialul ei roşu se înălţa
deasupra gulerului hainei.
„Atât de şleampăt!” îşi zise Dalinar, deşi costumul era croit după
ultima modă. Şi-ar fi dorit ca hainele la modă să nu mai fie atât de…
ei bine, atât de şleampete.
— Luminlord Dalinar, spuse Roion. Mi-e greu să-mi dau seama
care e scopul acestei întâlniri.
— Fă o plimbare cu mine, Luminlord Roion, îl invită Dalinar,
arătând într-o parte cu o înclinare a capului.
Celălalt bărbat oftă, dar i se alătură şi o porniră pe aleea dintre
grupurile de plante şi hărţi. Escorta lui Roion îi urmă; din ea făceau
parte un paharnic şi un scutier.
Fiecare hartă era luminată de nişte diamante prinse în suporturi
de oţel lustruit ca oglinda. Toate erau redate detaliat, în cerneală, pe
câte o singură coală de pergament, nefiresc de mare. Fuseseră
create, evident, cu un Animmod. Cei doi ajunseră în centrul
încăperii, lângă enorma şi detaliata Hartă Principală, fixată într-o
ramă de pe perete. Înfăţişa întreaga zonă deja explorată a Câmpiilor
Sfărâmate. Podurile permanente erau desenate cu roşu, iar perechile
de glife albastre de pe platourile de lângă tabăra alethi indicau ce
înalt prinţ le stăpânea. Către est, harta devenea din ce în ce mai
săracă în detalii, liniile dispărând în final cu desăvârşire.
În mijloc se afla câmpul de luptă, acea parte a platourilor unde se
duceau cel mai adesea demonii spărturilor ca să intre în faza de
pupă. În lateral, unde se aflau podurile permanente, apăreau foarte
puţini. Iar dacă se iveau totuşi, o făceau ca să vâneze, nu ca să
devină pupe.

588
 Însă deţinerea platourilor din vecinătate era totuşi importantă,
fiindcă – după cum se stabilise – niciun înalt prinţ nu putea
traversa, fără permisiune, un platou aflat sub stăpânirea altuia. De
asta se ţinea cont şi la alegerea celei mai potrivite căi spre platourile
centrale, şi când se stabilea cine avea în grijă posturile de pază şi
podurile permanente de pe platoul respectiv. Înalţii prinţi îşi
vindeau unii altora platourile din vecinătatea taberelor.
Pe coala de pergament de lângă Harta Principală era o listă a
înalţilor prinţi şi a numărului de inimi-nestemată dobândite de
fiecare dintre ei. Ţinea de felul de a fi al alethilor – oferea un scop şi
spunea clar cine câştiga luptele şi cine lâncezea în tabără.
Ochii lui Roion se îndreptară imediat către propriul nume. Dintre
toţi înalţii prinţi, el câştigase cele mai puţine inimi-nestemată.
Dalinar întinse mâna spre harta principală, trecându-şi degetele
peste pergament. Platourile din centru purtau nume sau numere,
pentru a se putea vorbi despre ele cu mai multă uşurinţă. Cel mai
îndepărtat era mare şi se întindea, sfidător, chiar lângă zona
stăpânită de parshendi. Îl numeau Turnul. Era enorm, de
dimensiuni neobişnuite, avea o formă stranie şi demonii spărturilor
păreau să-l prefere când le venea vremea să intre în faza de pupă.
Privindu-l, Dalinar căzu pe gânduri. Mărimea platoului pe care
voiai să-l cucereşti era hotărâtoare pentru stabilirea numărului de
soldaţi care intrau în luptă. Pe Turn, parshendii aduceau de obicei
foarte mulţi soldaţi şi respinseseră deja douăzeci şi şapte de atacuri.
Niciun alethi nu câştigase acolo vreo luptă. El însuşi fusese întors
din drum de două ori.
Era, pur şi simplu, prea aproape de parshendi; puteau

589
întotdeauna s-ajungă acolo primii şi să intre în formaţie de luptă,
folosindu-se de terenul în pantă, care le permitea să ocupe o poziţie
excelentă în partea de sus. „Dar dacă i-am putea încolţi acolo având
destui soldaţi…” îşi zise Dalinar. T-ar fi prins în cursă şi i-ar fi ucis
pe foarte mulţi dintre ei. Poate îndeajuns de mulţi ca să nu mai fie în
stare să continue războiul pe Câmpii.
Merita să se gândească la asta. Dar înainte ca asta să se întâmple,
avea nevoie de aliaţi. Îşi plimbă degetele către vest.
— Înaltul Prinţ Sadeas s-a descurcat foarte bine în ultima vreme,
zise Dalinar şi arătă tabăra celui despre care vorbea, bătând cu
degetul în hartă. Cumpără platouri de la alţi înalţi prinţi şi îi e din
ce mai uşor s-ajungă primul pe câmpurile de luptă.
— Da, încuviinţă Roion, încruntându-se. Nu e nevoie să vezi o
hartă ca să afli asta, Dalinar.
— Priveşte lucrurile gândindu-te la ţelul nostru. Ne luptăm de
şase ani fără întrerupere şi nimeni n-a văzut vreodată centrul
Câmpiilor Sfărâmate.
— N-am urmărit niciodată aşa ceva. Îi ţinem în frâu, îi asediem, îi
înfometăm şi îi silim să vină la noi. N-a fost ăsta planul tău?
— Ba da, dar nu mi-am imaginat niciodată c-o să dureze atât de
mult. Mă gândesc c-ar fi timpul să schimbăm tactica.
— De ce? Asta merge bine. Se-ntâmplă rareori să treacă o
săptămână fără câteva ciocniri cu parshendii. Totuşi, aş putea spune
că, în ultima vreme, tu n-ai prea fost un model care să ne inspire-n
luptă.
Arătă cu capul către numele lui Dalinar de pe coala mai mică.
Lângă el se înşiruiau o mulţime de semne, câte unul pentru

590
fiecare inimă-nestemată pe care-o câştigase. Dar foarte puţine erau
recente.
— Mulţi spun că Ghimpele Negru nu mai e aşa de ascuţit,
continuă Roion.
Avea grijă să nu-l insulte pe Dalinar de-a dreptul, dar mergea
mult mai departe decât ar fi făcut-o înainte. Se răspândise deja
vestea despre ceea ce se întâmplase cu Dalinar când îl prinsese
furtuna în baracă.
El se sili să-şi păstreze calmul.
— Roion, nu putem continua să privim războiul ăsta ca pe un joc.
— Toate războaiele sunt nişte jocuri, unele dintre cele mai
grandioase, având drept piese pierdute vieţile unor oameni reali şi
drept trofee bogăţii reale! Asta e viaţa pentru care-au fost zămisliţi
oamenii. Ca să lupte, ca să ucidă, ca să învingă.
Îl cita pe Făuritorul Soarelui, ultimul rege alethi care-i unise pe
înalţii prinţi. Gavilar îi venerase cândva numele.
— Poate, răspunse Dalinar. Totuşi, care e scopul? Luptăm ca să
dobândim Cristalsăbii, apoi le folosim în luptă ca să mai dobândim
şi altele. E un cerc, ne învârtim iarăşi şi iarăşi, învârtindu-ne în jurul
cozilor ca să ne putem învârti mai bine în jurul cozilor.
— Luptând, ne pregătim să recâştigăm paradisul şi să luăm
înapoi ceea ce ne aparţine.
— Oamenii se pot antrena şi fără să meargă la război şi pot purta
şi altfel de lupte, nu doar unele lipsite de sens. Au fost vremuri când
războaiele noastre însemnau ceva.
Roion îşi ridică o sprânceană.
— Aproape că mă faci să dau crezare zvonurilor, Dalinar. Se

591
spune că ţi-ai pierdut pofta de război, că nu mai simţi dorinţa de a
lupta, zise Roion, apoi îl privi iarăşi. Unii spun că e vremea să abdici
în favoarea fiului tău.
— Zvonurile mint, se răsti Dalinar.
— Adică…
— Mint, declară ferm Dalinar, dacă pretind că nu-mi mai pasă.
Îşi puse din nou degetele pe hartă, plimbându-le pe pergamentul
neted.
— Îmi pasă, Roion. Îmi pasă foarte mult. De ceea ce se întâmplă
cu poporul ăsta. De nepotul meu. De soarta războiului. De aceea
propun să acţionăm, de acum înainte, cu mai multă agresivitate.
— Păi cred că e cazul să mă bucur că aud aşa ceva.
„Uneşte-i…”
— Vreau să-ncerci să ataci un platou împreună cu mine, zise
Dalinar.
— Ce?
— Vreau să ne unim forţele şi să atacăm în acelaşi timp, luptând
împreună.
— De ce-am vrea să facem asta?
— Am putea avea mai multe şanse să câştigăm inimi-nestemată.
— Dacă mai mulţi soldaţi îmi cresc şansele de a învinge, atunci o
să aduc, pur şi simplu, mai mulţi soldaţi de-ai mei. Platourile sunt
prea mici ca s-arunci în luptă armate mari, iar mobilitatea e mai
importantă decât numărul în sine.
Era un punct de vedere întemeiat. Pe câmpii, mai mult nu
însemna neapărat mai bine. Spaţiul limitat şi marşul forţat către
câmpul de luptă schimbau în mod semnificativ modul în care se

592
purta războiul. Numărul exact al soldaţilor depindea de mărimea
platoului şi de filosofia marţială personală a fiecărui înalt prinţ.
— Să atacăm împreună n-ar însemna neapărat mai mulţi soldaţi
intraţi în luptă, răspunse Dalinar. Armata fiecărui înalt prinţ are
diferite puncte tari. Eu sunt cunoscut pentru pedestrimea cu arme
grele; tu ai cei mai buni arcaşi. Podurile lui Sadeas sunt mai iuţi
decât oricare altele. Luptând împreună, putem descoperi tactici noi.
Facem prea multe eforturi ca s-ajungem cât mai repede la un platou.
Dacă nu ne-am grăbi aşa, luându-ne la întrecere unii cu alţii, poate
c-am izbuti să-nconjurăm platoul. I-am putea lăsa pe parshendi s-
ajungă primii, ca să-i atacăm apoi în condiţiile preferate de noi, nu
de ei.
Roion şovăi. Dalinar îşi petrecuse zile întregi discutând cu
generalii lui despre posibilitatea unui atac comun. Se părea că
existau avantaje clare, dar nu putea să fie sigur până când nu
încerca un alt înalt prinţ să atace împreună cu el.
Roion părea să analizeze propunerea.
— Cine ar lua inima-nestemată?
— Am împărţi bogăţiile în mod egal.
— Şi dac-am captura o Cristalsabie?
— Cel care ar câştiga-o în luptă ar păstra-o, evident.
— Iar ăsta ai fi, probabil, tu, zise Roion încruntându-se. Pentru că
tu şi fiul tău aveţi deja Cristale.
Era marea problemă a Cristalsăbiilor şi a Cristalarmurilor – aveai
foarte puţine şanse să le câştigi dacă nu foloseai deja una. De fapt,
de obicei nu era de-ajuns să ai doar una dintre ele. Sadeas înfruntase
Cristalpurtători pe câmpul de luptă, dar se văzuse întotdeauna

593
nevoit să se retragă ca să nu fie ucis.
— Sunt sigur că putem găsi ceva mai echitabil, spuse Dalinar în
cele din urmă.
Sperase că, dacă mai reuşea să câştige un Cristal, avea să i-l poată
dărui lui Renarin.
— Cu siguranţă, zise Roion, sceptic.
Dalinar trase aer în piept. Trebuia să fie mai cutezător.
— Şi dacă ţi le-aş oferi ţie?
— Poftim?
— Încercăm să atacăm împreună. Dacă se-ntâmplă să câştig o
Cristalsabie sau o Cristalarmură, tu o primeşti pe prima, din fiecare.
Dar eu o păstrez pe a doua.
Roion îl privi mijindu-şi ochii.
— Ai face asta?
— Pe onoarea mea, Roion.
— Ei, de asta nu s-ar îndoi nimeni. Dar poţi învinovăţi un om
dacă-şi face griji?
— Pentru ce?
— Sunt înalt prinţ, Dalinar. E adevărat că principatul meu e cel
mai mic, dar eu nu depind de nimeni. Nu mă văd subordonându-
mă cuiva mai important.
„Ai devenit deja o parte dintr-un întreg mai important”, zise în
sinea lui Dalinar, simţindu-se frustrat. „S-a întâmplat în clipa când
i-ai jurat credinţă lui Gavilar.” Roion şi ceilalţi refuzau să-şi
îndeplinească făgăduielile.
— Regatul nostru ar putea fi mult mai mult decât acum, Roion.
— Poate. Dar poate că eu mă mulţumesc cu ceea ce am. Oricum,

594
mi-ai făcut o propunere interesantă. Am să mă gândesc la ea.
— Foarte bine, zise Dalinar, deşi instinctul îi spunea că Roion
avea să-i refuze oferta.
Era prea bănuitor din fire. Înalţii Prinţi deabia puteau să se
încreadă unii într-alţii cât să acţioneze împreună atunci când la
mijloc nu erau Cristalsăbii şi inimi-nestemată.
— O să te văd la ospăţul din seara asta? întrebă Roion.
— De ce să nu mă vezi?
— Păi, furtunoveghetorii au anunţat că la noapte e posibil să fie o
mare furtună, înţelegi…
— O să fiu acolo, spuse Dalinar, cu glas egal.
— Da, fireşte, zise chicotind Roion. N-ai niciun motiv să nu vii.
Îi zâmbi lui Dalinar şi se retrase, urmat de escorta lui.
Dalinar oftă, se-ntoarse către Harta Principală şi o studie cu
gândul la întâlnirea aceea şi la ceea ce însemnase. Rămase aşa vreme
îndelungată. Privind în jos spre Câmpii, ca un zeu din înaltul
cerului. Platourile arătau ca nişte insule izolate sau ca fragmentele
unui vitraliu imens. Nu era pentru prima oară când simţea că ar fi
fost în stare să desluşească un tipar al Câmpiilor Sfărâmate. Dacă ar
fi văzut mai mult din ele, probabil că ar fi reuşit. Ce semnificaţie să
fi avut aşezarea spărturilor într-o anumită ordine?
Toţi ceilalţi erau atât de preocupaţi să pară puternici, să-şi arate
curajul. Oare era singurul care-şi dădea seama câtă frivolitate se
ascundea aici? Putere de dragul puterii? La ce era bună puterea
dacă n-o foloseai la nimic?
„Alethkarul a fost cândva o lumină”, se gândi el. „Asta pretinde
cartea lui Gavilar şi asta-mi arată viziunile. Nohadon a fost regele

595
Alethkarului cu atât de mult timp în urmă. În vremurile dinaintea
plecării Heralzilor.”
Dalinar avea impresia că era aproape. De secret. De lucrul care-l
entuziasmase atât de mult pe Gavilar în lunile dinaintea morţii.
Dacă ar fi izbutit să ajungă puţin mai departe, Dalinar ar fi înţeles.
Ar fi văzut tiparul după care se organizau vieţile oamenilor. Şi ar fi
ştiut, în sfârşit.
Dar asta făcea de şase ani. Se agăţa, se întindea, se străduia să
mai înainteze puţin. Şi, cu cât ajungea mai departe, cu atât mai
îndepărtate păreau răspunsurile.
●
Adolin intră în Galeria Hărţilor. Tatăl lui era încă acolo, de unul
singur. Doi membri ai Gărzii de Cobalt vegheau asupra lui de la
distanţă. Roion nu se zărea nicăieri.
Adolin se apropie încet. Dalinar avea privirea aceea, expresia
absentă care i se aşternea atât de des pe chip în ultima vreme. Chiar
şi atunci când n-avea o criză, nu era prezent pe de-a-ntregul. Nu aşa
cum fusese cândva.
— Tată? zise Adolin, alăturându-i-se.
— Salut, Adolin.
— Cum a mers întâlnirea cu Roion? întrebă tânărul, încercând să
pară bine dispus.
— Dezamăgitoare. Se dovedeşte că, în privinţa diplomaţiei, sunt
mult mai nepriceput decât eram pe vremuri la război.
— Pacea nu oferă niciun avantaj.
— Asta spune toată lumea. Dar am avut cândva pace şi părea să
fie bine. Ba chiar mai bine.

596
 — N-a mai fost pace de pe vremea Palatelor Împăcării, se grăbi
Adolin să răspundă. Pe Roshar, viaţa omului e o luptă.
Era un citat din Dispute.
Dalinar se întoarse spre el, părând amuzat.
— Îmi dai mie citate din scriptură? Tu?
Adolin ridică din umeri, simţindu-se ca un prost.
— Păi, ştii, Malasha e destul de credincioasă, aşa că azi, ceva mai
devreme, am ascultat…
— Stai puţin, zise Dalinar. Malasha? Asta cine mai e?
— Fiica Luminlordului Seveks.
— Şi cealaltă fată, Janala?
Adolin se strâmbă, cu gândul la plimbarea jalnică pe care-o
făcuseră cu câteva zile în urmă. Mai multe daruri frumoase ar fi
trebuit s-o împace. Dar el nu părea s-o mai entuziasmeze nici măcar
pe jumătate cât înainte, aşa că acum curta pe altcineva.
— Situaţia a devenit încordată. Malasha pare să promită mai
mult, se grăbi Adolin să schimbe vorba. Înţeleg că Roion n-o să
asalteze prea curând un platou împreună cu noi.
Dalinar clătină din cap.
— Se teme prea mult că-ncerc să-l aduc pe o poziţie de unde-i pot
lua în stăpânire ţinuturile. Poate am greşit începând discuţiile cu cel
mai slab dintre înalţii prinţi. Preferă să se ghemuiască la pământ ca
să facă faţă oricăror nenorociri care se vor abate asupra lui, păstrând
ceea ce are, în loc să rişte pentru a obţine mai mult.
Dalinar se uita fix la hartă, părând din nou distant.
— Gavilar a visat să unifice Alethkarul. Cândva am crezut, în
ciuda spuselor lui, că reuşise. Dar cu cât lucrez mai mult cu aceşti

597
oameni, cu atât mai bine-mi dau seama că a avut dreptate. Am dat
greş. I-am înfrânt, dar nu i-am unit niciodată.
— Aşa că tot mai ai de gând să discuţi cu ceilalţi?
— Da. Ca să pot începe, n-am nevoie decât de unul singur care să
spună da. La cine crezi c-ar trebui să mergem acum?
— Nu ştiu, răspunse Adolin. Însă deocamdată cred c-ar trebui să
afli ceva. Sadeas a trimis la noi pe cineva prin care a cerut
permisiunea să intre în tabără. Vrea să le pună întrebări grăjdarilor
care-au avut grijă de calul Maiestăţii Sale în timpul vânătorii.
— Noua lui poziţie îi dă dreptul să facă astfel de cereri.
— Tată, spuse Adolin, apropiindu-se şi vorbind cu voce scăzută.
Cred că are de gând să acţioneze împotriva noastră.
Dalinar se uită la fiul său.
— Ştiu că tu ai încredere în el, se grăbi acesta să continue. Şi
acum îţi înţeleg motivele. Dar ascultă-mă. Mişcarea asta îl aduce în
poziţia ideală din care să ne poată săpa. Regele a devenit suficient
de paranoic ca să ne bănuiască până şi pe noi – ştiu c-ai văzut şi tu.
Sadeas nu trebuie decât să găsească o „dovadă” imaginară care să
ne lege de încercarea de a-l asasina pe rege ca să-l întoarcă pe
Elhokar împotriva noastră.
— Va trebui să ne asumăm riscul ăsta.
Adolin se încruntă.
— Dar…
— Am încredere în Sadeas, fiule. Şi, chiar dacă n-aş avea, nu-i
putem interzice să intre în tabără şi nu-l putem împiedica să
cerceteze cele petrecute. Nu numai că am părea vinovaţi în ochii
regelui, dar i-am mai şi nega autoritatea, spuse Dalinar, clătinând

598
din cap. Dacă vreau să fiu vreodată acceptat de ceilalţi prinţi drept
conducător pe timp de război, trebuie să-i recunosc lui Sadeas
autoritatea ca Înalt Prinţ al Informării. Nu mă pot baza pe vechile
tradiţii ca să-mi impun autoritatea, negându-i lui, pe de altă parte,
acelaşi drept.
— Cred că ai dreptate, recunoscu Adolin. Dar am putea face
totuşi nişte pregătiri. N-ai cum să-mi spui că nu eşti deloc îngrijorat.
Dalinar şovăi.
— Poate că da. Manevrele lui Sadeas sunt agresive. Dar mi s-a
spus ce să fac. „Ai încredere în Sadeas. Fii puternic. Fă totul cu
onoare, şi onoarea te va ajuta.” Ăsta e sfatul pe care l-am primit.
— De unde?
Dalinar se uită la el şi Adolin înţelese totul.
— Prin urmare, acum ne punem în pericol viitorul casei noastre
luându-ne după viziuni.
— N-aş spune asta, răspunse Dalinar. Dacă Sadeas ar acţiona
într-adevăr împotriva noastră, nu l-aş lăsa pur şi simplu să ne dea la
o parte. Dar nici nu vreau să fac eu prima mişcare împotriva lui.
— Fiindcă ai văzut ce-ai văzut, zise Adolin, din ce în ce mai
frustrat. Tată, ai spus c-o să asculţi ce am de spus despre viziunile
tale. Ei bine, te rog să m-asculţi acum.
— Nu e locul potrivit.
— Găseşti întotdeauna câte-o scuză. Până acum am încercat să
deschid discuţia de cinci ori şi m-ai respins de fiecare dată!
— Poate fiindcă ştiu ce-o să spui, răspunse Dalinar. Şi că n-o să
fie de niciun folos.
— Sau poate fiindcă nu vrei să fii pus în faţa adevărului.

599
 — Ajunge, Adolin.
— Nu, n-ajunge! În toate taberele de război suntem batjocoriţi,
autoritatea şi buna noastră reputaţie dispar pe zi ce trece, iar tu
refuzi să faci ceva hotărâtor în privinţa asta!
— Adolin, nu accept aşa ceva din partea fiului meu!
— Dar accepţi din partea oricui altcuiva? De ce, tată? Când alţii
spun tot felul de lucruri despre tine, îi laşi să vorbească. Dar când
eu sau Renarin facem cel mai mic pas către ceea ce consideri tu că
nu se cuvine, ne pedepseşti imediat cu toată asprimea! Toţi ceilalţi
pot spune minciuni, dar eu n-am voie să spun adevărul? Fiii tăi
înseamnă chiar atât de puţin pentru tine?
Dalinar încremeni, ca şi cum ar fi fost pălmuit.
— Ce ţi se-ntâmplă nu e bine, tată! continuă Adolin.
Ştia că mersese prea departe, că vorbea prea tare, dar din el
răbufnea acum totul.
— N-avem de ce să mai umblăm cu mănuşi! Nu trebuie să mai
născocim explicaţii din ce în ce mai absurde ca să-ţi justificăm
crizele! Ştiu că e greu s-o recunoşti, dar uneori oamenii îmbătrânesc.
Uneori mintea încetează să mai lucreze aşa cum ar trebui. Nu ştiu ce
se petrece. Poate că te simţi vinovat de moartea lui Gavilar. Cartea
aia, Legile Războinicilor, viziunile – poate că toate nu sunt decât
încercări de a scăpa, de a-ţi răscumpăra greşeala sau altceva. Ceea
ce vezi nu e real. Viaţa ta e acum o reconstruire, un mod de a
pretinde că nu se-ntâmplă ceea ce se-ntâmplă. Iar eu o să merg în
Infern înainte de a te lăsa să duci toată casa de râpă odată cu tine,
fără să-ţi spun tot ce cred!
Rosti ultimele cuvinte aproape strigând. Stârniră ecouri în

600
încăperea imensă, iar Adolin îşi dădu seama că tremura. De când se
ştia, nu-i mai vorbise niciodată astfel tatălui său.
— Crezi că eu nu mi-am pus toate întrebările astea? zise Dalinar
cu o voce de gheaţă şi priviri aspre. Am analizat de mai bine de zece
ori fiecare lucru pe care mi l-ai spus.
— Atunci poate ar trebui să le mai analizezi o dată.
— Trebuie să am încredere în mine însumi. Viziunile încearcă să-
mi dezvăluie ceva important. Nu pot nici să ţi-o dovedesc, nici să-ţi
explic de unde ştiu. Dar e adevărat.
— Bineînţeles că tu crezi asta, ripostă Adolin exasperat. Nu-ţi dai
seama? E exact ce-ai vrea să simţi. Oamenii reuşesc foarte bine să
vadă ceea ce vor să vadă! Uită-te la rege. Vede câte-un asasin în
fiecare umbră, iar o chingă uzată devine un complot întortocheat,
care urmăreşte să-i ia viaţa.
Dalinar amuţi iarăşi.
— Tată, uneori răspunsurile simple sunt cele corecte! exclamă
Adolin. Chinga regelui s-a uzat. Iar tu… tu vezi lucruri care nu
există. Îmi pare rău.
Se priviră fix în ochi. Adolin nu-şi coborî privirea. Nu voia să se
uite în altă parte.
În cele din urmă, Dalinar îi întoarse spatele.
— Lasă-mă singur, te rog.
— Bine. Perfect. Dar vreau să te gândeşti la asta. Vreau să…
— Adolin. Pleacă!
Tânărul scrâşni din dinţi, dar se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă
furios. „Trebuia să i-o spun”, se gândi când ieşea din galerie.
Ceea ce nu-l ajută să se simtă mai bine după ce fusese nevoit să i-

601
o spună chiar el.

602
 25
CASAPUL

CU ŞAPTE ANI ÎN URMĂ

— Ce face ei nu-i bine, spunea o voce de femeie. Nu se cade să tai

oamenii, să te uiţi la lucruri pe care Atotputernicul le-a ascuns dintr-
un motiv întemeiat.
Kal încremeni pe aleea dintre două case din Vatra-de-Piatră.
Deasupra, cerul se decolorase; pentru un timp, venise iarna. Se
apropia Lăcrimarea, iar marile furtuni erau rare. Se făcuse prea frig
pentru ca plantele să se bucure de acel răgaz; mugurii-de-stâncă îşi
petreceau lunile de iarnă încolăciţi în carapacele lor. Multe făpturi
hibernau, aşteptând să se facă iarăşi cald. Din fericire, anotimpurile
durau, în general, câteva săptămâni. Imprevizibilitate. Astfel
mergeau lucrurile în lume. Stabilitate există numai după moarte.
Sau cel puţin aşa spuneau învăţăturile ardenţilor.
Kal purta o haină groasă, vătuită, din bumbac de arbore spart.
Materialul era aspru, dar călduros, şi fusese vopsit într-un cafeniu
intens. Îşi ţinea gluga ridicată şi mâinile în buzunare. În dreapta lui
era casa brutarului – familia dormea în încăperea triunghiulară din
spate, care era atât de scundă încât n-aveai loc să stai în picioare, iar
în faţă se afla prăvălia. În stânga lui Kal era una dintre tavernele
oraşului, unde, în timpul săptămânilor de iarnă, curgeau din
abundenţă berea de lavis şi berea tulbure.
Două femei stăteau de vorbă în apropiere; nu le vedea, dar le
603
auzea.
— Ştii c-a furat de la fostul lord al oraşului, spuse una dintre ele,
cu glas scăzut. O cupă plină cu sfere. Chirurgul zice că le-a primit în
dar, însă numai el a fost de faţă când a murit lordul.
— Am auzit că există un hrisov, zise prima voce.
— Câteva glife. Nu e un testament aşa cum se cuvine. Şi de-a cui
mână a fost scrise glifele alea? Chiar de-a chirurgului. Nu e corect ca
lordul oraşului să nu aibă acolo o condeieră. Ascultă ce-ţi spun eu.
Ce face ei nu e bine.
Kal scrâşni din dinţi, tentat să se apropie, ca să vadă femeile că le
auzise. Însă tatăl lui n-ar fi fost de acord. Lirin nu voia să dea motiv
de ceartă sau să pună oamenii în situaţii jenante.
Dar asta era treaba tatălui său. Prin urmare, Kal ieşi de pe alee,
trecând pe lângă nanha Terith şi nanha Relina, oprite la bârfă în faţa
brutăriei. Terith era nevasta brutarului, o femeie grasă cu păr negru,
buclat. Începuse iar să clevetească. Kal îi aruncă o privire
pătrunzătoare şi se simţi satisfăcut când, pentru o clipă, îi citi în ochi
stânjeneala.
Băiatul traversă piaţa cu grijă, de teama peticelor de gheaţă. În
spatele lui, cele două femei se grăbiră să intre în brutărie, trântind
uşa.
Satisfacţia lui nu dură prea mult. De ce spuneau oamenii mereu
astfel de lucruri despre tatăl său? Ziceau că e macabru şi împotriva
firii, dar se grăbeau să cumpere glife protectoare şi amulete de la
câte un spiţer sau negustor ambulant de noroc care trecea prin oraş.
Atotputernicul să aibă milă de cineva care făcea cu adevărat ceva
folositor ca să-i ajute!

604
 Încă fierbând de enervare, Kal îşi continuă drumul, cotind de
câteva ori, până ce ajunse la mama lui, care în momentul acela era
urcată pe o scară sprijinită de peretele lateral al clădirii ce adăpostea
sfatul oraşului şi curăţa cu grijă streaşina. Hesina era o femeie înaltă
şi de obicei îşi ţinea părul dat peste cap şi legat într-o coadă de cal,
pentru a-şi acoperi apoi capul cu o basma. În ziua aceea, peste
basma avea o pălărie tricotată. Purta şi o haină lungă, cafenie,
asemănătoare cu a lui Kal, de sub care abia i se zărea tivul fustei
albastre.
Obiectul muncii ei erau bucăţile de piatră în formă de ţurţure
care se formaseră pe marginea acoperişului. Marile furtuni
însemnau ploaie, iar apa de ploaie aducea cu ea crem. Dacă nu i se
dădea atenţie, acesta se întărea în cele din urmă, căpătând
consistenţa pietrei. Pe clădiri apăreau stalactite, formate din cauza
apei de ploaie care picura încet de pe streşini. Şi trebuia să le cureţi
cu regularitate, altminteri îngreunau acoperişul atât de mult încât
sfârşea prin a se prăbuşi.
Hesina îl văzu pe Kal şi zâmbi, cu obrajii îmbujoraţi de frig. Cu
faţa îngustă, bărbia fermă şi buzele pline, era o femeie frumoasă.
Sau cel puţin aşa o vedea Kal. Cu siguranţă mai frumoasă decât
nevasta brutarului.
— Tatăl tău te-a lăsat deja să pleci de la lecţii? îl întrebă ea.
— Toată lumea îl urăşte pe tata, izbucni Kal.
Mama lui se întoarse cu spatele la streaşină.
— Kaladin, ai treisprezece ani. Eşti destul de mare ca să nu mai
spui astfel de prostii.
— E adevărat, se încăpăţână el. Chiar adineauri am auzit nişte

605
femei vorbind. Ziceau că tatei îi place să taie oameni şi că face
lucruri care e nefireşti.
— Sunt nefireşti.
— De ce nu pot vorbi şi eu ca toţi ceilalţi?
— Fiindcă nu e corect.
— Pentru nanha Terith e destul de corect.
— Şi tu ce părere ai despre ea?
— N-a învăţat carte. Şi îi place să trăncănească despre lucruri de
care n-are habar.
— Bine. Dacă vrei s-o imiţi, e clar că obiceiurile ei n-au de ce să te
nemulţumească.
Kal se strâmbă. Când stăteai de vorbă cu Hesina, trebuia să fii
foarte atent. Îşi sprijini spatele de peretele clădirii, privindu-şi
aburul răsuflării în aerul rece din faţa lui. Poate că altă tactică avea
să meargă.
— Mamă, de ce îl urăsc oamenii pe tata?
— Nu-l urăsc, răspunse ea.
Însă întrebarea pusă cu calm o făcu să adauge:
— Dar îi face să nu se simtă în largul lor.
— De ce?
— Pentru că unora le e frică de cunoaştere. Tatăl tău e un bărbat
învăţat; ştie lucruri pe care alţii nu sunt în stare să le-nţeleagă. Aşa
că lucrurile acelea trebuie să fie tenebroase şi misterioase.
— De vânzătorii de noroc şi de glifele protectoare nu le e frică.
— Pentru că sunt lucruri pe care le pot înţelege, răspunse mama
lui, netulburată. Arzi o glifă protectoare în faţa casei şi alungi răul. E
simplu. Tatăl tău nu-i dă nimănui un talisman ca să se vindece. Îi

606
cere insistent să stea în pat, să bea apă, să-nghită un leac cu gust rău,
să-şi spele rana în fiecare zi. E greu. Oamenii preferă să lase totul pe
seama destinului.
Kal îi cântări spusele.
— Cred că-l urăsc fiindcă dă greş prea des.
— Şi de asta. Dacă dă greş o glifă protectoare, poţi să dai vina pe
voinţa Atotputernicului. Dacă greşeşte tatăl tău, e vina lui. Sau cel
puţin aşa văd oamenii lucrurile.
Mama lui continuă să lucreze, cu aşchii de piatră căzând pe
pământul din jur.
— De fapt, nu-l urăsc nicidecum – le e de prea mare folos. Însă n-
o să fie niciodată cu adevărat unul de-al lor. E preţul pe care-l
plăteşti ca să fii chirurg. Puterea asupra vieţii altora e o
responsabilitate stânjenitoare.
— Şi dacă eu nu-mi doresc responsabilitatea asta? Dacă vreau să
fiu, pur şi simplu, un om obişnuit, ca un brutar, sau ca un lucrător al
pământului, sau…
„Sau ca un soldat”, adăugă în gând. Mai luase de câteva ori câte
un baston în mână, pe furiş, şi, cu toate că nu mai reuşise niciodată
s-ajungă la senzaţia din momentul luptei cu Jost, strângerea unei
arme între degete avea ceva care-l însufleţea. Ceva care-l atrăgea şi-l
entuziasma.
— Cred, răspunse mama lui, c-o să descoperi că vieţile brutarilor
şi ale lucrătorilor pământului nu sunt tocmai de invidiat.
— Măcar au prieteni.
— Şi tu ai. Ai uitat de Tien?
— Tien nu e prietenul meu, mamă. E fratele meu.

607
 — A, şi nu poate fi şi una, şi alta?
Kal îşi dădu ochii peste cap.
— Ştii ce vreau să spun.
Ea coborî de pe scară şi îl bătu pe umăr.
— Da, ştiu, şi-mi pare rău c-am luat totul în glumă. Dar tu te pui
singur într-o situaţie dificilă. Vrei prieteni, dar chiar vrei să faci ce
fac ceilalţi băieţi? Să renunţi la învăţătură ca să trudeşti pe câmp? Să-
mbătrâneşti înainte de vreme, ofilit şi zbârcit de-atâta stat în soare?
Băiatul nu răspunse.
— Ceea ce au alţii pare întotdeauna mai bun decât ceea ce ai tu,
adăugă mama lui. Adu scara.
Kal o urmă supus, ocolind clădirea până în partea opusă, unde
aşeză scara, pentru ca ea să poată urca să-şi continue munca.
— Ceilalţi cred că tata a furat sferele alea, zise Kal şi-şi îndesă
mâinile în buzunare. Cred că el a scris porunca Luminlordului
Wistiow şi l-a pus pe bătrân să semneze când nu ştia ce face.
Mama lui nu zise nimic.
— Detest minciunile şi bârfele lor, spuse el. Şi îi urăsc fiindcă
inventează tot felul de lucruri despre noi.
— Nu trebuie să-i urăşti, Kal. Sunt oameni buni. În cazul ăsta nu
fac altceva decât să repete ce-au auzit.
Privi în depărtare, spre conacul lordului oraşului, înălţat pe un
deal care domina aşezarea. De câte ori îl privea, Kal simţea că ar fi
trebuit să meargă acolo şi să stea de vorbă cu Laral. Dar, în cele
câteva rânduri când încercase, nu i se îngăduise s-o vadă. De când îi
murise tatăl, o supraveghea guvernanta ei, care era de părere că nu
se cădea să se amestece cu băieţii din oraş.

608
 Bărbatul guvernantei, Miliv, fusese majordomul Luminlordului
Wistiow. Dacă zvonurile urâte despre familia lui Kal porniseră de la
cineva anume, probabil că acela era el. Nu-l plăcuse niciodată pe
Lirin. Dar, ei bine, în curând Miliv n-avea să mai conteze. Sosirea
noului lord al oraşului era aşteptată din zi în zi.
— Mamă, spuse Kal, sferele alea stau acolo fără să facă altceva
decât să dea lumină. N-am putea cheltui câteva ca să nu mai fi
nevoită să munceşti aici?
— Îmi place să muncesc, spuse ea, reîncepând să răzuiască piatra.
Îmi limpezeşte mintea.
— Dar nu mi-ai spus tu, chiar adineauri, că mie n-o să-mi placă
dacă va trebui să muncesc? C-o să mi se zbârcească obrajii înainte
de vreme – sau altceva, tot atât de poetic?
Ea şovăi, apoi râse.
— Deştept băiat!
— Un băiat îngheţat, mormăi el, tremurând.
— Muncesc fiindcă vreau să muncesc. Nu putem cheltui sferele –
sunt pentru educaţia ta – aşa că e mai bine să lucrez eu decât să-l
silim pe tatăl tău să le ceară bani celor pe care-i vindecă.
— Poate că, dac-ar lua bani, oamenii ne-ar respecta mai mult.
— A, dar ne respectă. Nu, nu cred că asta e problema, adăugă şi
se uită în jos, la Kal. Ştii că noi suntem de al doilea nahn.
— Bineînţeles, zise băiatul, ridicând din umeri.
— Un chirurg tânăr şi priceput, de rangul potrivit, ar putea
atrage atenţia unei familii nobile mai sărace, dornice de bani şi de
faimă. În oraşele mai mari se întâmplă.
Kal privi din nou spre conac.

609
 — De-asta m-aţi încurajat să mă joc atât de mult cu Laral. Voiaţi
să mă-nsor cu ea, nu?
— Era o posibilitate, răspunse mama lui, reluându-şi lucrul.
Când se gândea la asta, Kal era sincer nelămurit în privinţa
propriilor sentimente. Pentru el, ultimele câteva luni fuseseră
stranii. Tatăl său îl silise să înveţe, dar, în secret, el îşi petrecuse
timpul mânuind bastonul. Două căi posibile. Ademenitoare
amândouă. Lui îi plăcea cu adevărat să-nveţe şi îşi dorea să poată
ajuta oamenii, să le poată bandaja rănile, să-i poată face să se simtă
mai bine. Vedea adevărata nobleţe a faptelor tatălui său.
Dar i se părea că, dacă ar fi putut să lupte, ar fi făcut ceva încă şi
mai nobil. Le-ar fi apărat ţinuturile, ca grandioşii eroi ochi-luminoşi
din poveşti. Aşa se simţea când avea în mâini o armă.
Două căi. Opuse, din multe puncte de vedere. Nu putea alege
decât una.
Mama lui continuă să cureţe streaşina, îndepărtând piatra bucată
cu bucată, şi – cu un oftat – Kal aduse o a doua scară şi un set de
unelte din atelier, apoi i se alătură. Era înalt pentru vârsta lui, dar
tot trebuia să urce aproape până în vârful scării. Îşi surprinse mama
zâmbind cu ochii la el, fără îndoială mulţumită că reuşise să crească
un băiat atât de săritor. În realitate, el nu-şi dorea decât să poată lovi
zdravăn ceva.
Cum s-ar fi simţit dacă s-ar fi însurat cu o fată ca Laral? N-ar fi
fost niciodată egalul ei. Copiii lor ar avut fie ochi luminoşi, fie ochi
întunecaţi, aşa că până şi ei i-ar fi putut fi superiori în rang. Ar fi
avut senzaţia cumplită că se afla acolo unde n-ar fi trebuit. Era şi
asta o faţetă a meseriei de chirurg. Dacă alegea calea ei, alegea viaţa

610
tatălui său. Ar fi ales să fie altfel decât ceilalţi, să trăiască izolat.
Însă dacă pleca la război ar fi avut un loc al lui. Poate-ar fi reuşit
lucrul acela aproape de neimaginat, să câştige în luptă o Cristalsabie
şi să devină un adevărat ochi-luminoşi. Şi atunci s-ar fi însurat cu
Laral fără să-i fie inferior. De aceea îl încurajase ea întotdeauna să se
facă soldat? Se gândise oare la toate astea încă de atunci? Pe atunci,
lui Kal i se păruse că astfel de hotărâri – legate de însurătoare, de
viitorul său – erau prea îndepărtate ca să se poată gândi la ele.
Se simţea atât de tânăr! Chiar trebuia să-şi pună asemenea
întrebări? Aveau să mai treacă nişte ani înainte să fie primit de
chirurgii din Kharbranth ca să-şi dea testele, însă, dacă voia să
devină soldat, trebuia să intre în armată înainte de asta. Ce-ar fi
spus tatăl lui dacă ar fi plecat pur şi simplu cu recrutorii? Nu era
sigur că s-ar fi putut uita în ochii dezamăgiţi ai lui Lirin.
Parcă vrând să răspundă gândurilor sale, de undeva din
apropiere se auzi vocea acestuia:
— Hesina!
Mama lui Kal se întoarse, zâmbind şi îndesându-şi o şuviţă rebelă
de păr înapoi, sub basma. Tatăl lui străbătu strada în grabă, cu o
înfăţişare neliniştită. Kal tresări, îngrijorat. Cine era rănit? De ce nu
trimisese Lirin după el?
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă mama lui, coborând de pe scară.
— E aici, Hesina, veni răspunsul.
— Era şi timpul.
— Cine? întrebă Kal, sărind de pe scara lui. Cine e aici?
— Noul lord al oraşului, fiule, spuse Lirin, cu aburul răsuflării
făcând un rotocol în aerul rece. Luminlordul Roshore. Mă tem că nu

611
e timp să vă schimbaţi hainele. Nu şi dacă vrem să-i prindem
primul discurs. Haideţi!
Plecară toţi trei în grabă, cu toate gândurile şi îngrijorările lui Kal
surghiunite la ivirea şansei de a cunoaşte un alt ochi-luminoşi.
— N-a trimis vorbă înainte, spuse Lirin, cu voce abia auzită.
— Ar putea fi semn bun, răspunse Hesina. Poate nu simte nevoia
să fie adulat de tot oraşul.
— Da, dacă nu cumva e lipsit de orice politeţe. Părinte al
Furtunii, nu-mi place când oraşul capătă un stăpân nou. Mă simt
întotdeauna ca şi cum aş arunca o mână de pietre într-o partidă de
frânge-gâtu’. Ce-o s-aruncăm? Regina sau turnul?
— O s-aflăm destul de curând, spuse Hesina, uitându-se la Kal.
Nu te descuraja din pricina vorbelor tatălui tău. În astfel de
momente e întotdeauna pesimist.
— Nu sunt, protestă Lirin.
Ea îi aruncă o privire.
— Spune când s-a mai întâmplat.
— Când i-ai cunoscut pe părinţii mei.
Tatăl lui Kal se opri brusc, clipind.
— Pe vânturile furtunii, mormăi el, să sperăm că n-o să fie nici
măcar pe jumătate la fel de rău ca atunci.
Kal îi asculta plin de curiozitate. Nu-i întâlnise niciodată pe
părinţii mamei lui; nici nu se vorbea prea des despre ei. În scurt
timp, ajunseră toţi trei în partea de sud a oraşului. Se adunase multă
lume, iar Tien îi aştepta deja acolo. Îşi flutură mâna în stilul lui
entuziast, ţopăind.
— Aş vrea să am măcar jumătate din energia acestui băiat, zise

612
Lirin.
— Am ales deja un loc pentru noi! le strigă Tien, nerăbdător,
arătând cu degetul. Lângă butoaiele cu apă de ploaie! Haideţi! N-o
să-i mai prindem sosirea!
Se repezi într-acolo şi se cocoţă pe butoaie. Mai mulţi alţi băieţi îl
văzură şi îşi dădură coate, iar unul spuse ceva, dar Kal nu reuşi să-l
audă. Comentariul îi făcu pe ceilalţi să râdă de Tien şi îl înfurie
imediat pe Kal. Fratele lui nu merita să fie luat în râs numai din
cauză că era prea scund pentru vârsta lui.
Dar nu era momentul potrivit să-i înfrunte pe ceilalţi băieţi, aşa
că li se alătură ursuz părinţilor săi, oprindu-se lângă butoaie. Tien îi
zâmbi de pe butoiul lui. Îşi stivuise alături câteva dintre pietrele
preferate, de culori şi mărimi diferite. Erau înconjuraţi de pietre, dar
numai Tien vedea ceva nemaipomenit la ele. După o clipă de
gândire, Kal se urcă la rândul lui pe un butoi – având mare grijă să
nu răstoarne pietrele fratelui său – ca să vadă şi el mai bine alaiul
lordului oraşului.
Era enorm. Şirul era alcătuit din vreo douăsprezece căruţe,
urmate de o trăsură frumoasă, neagră, trasă de patru cai cu părul
lucios. Fără să vrea, Kal rămase cu gura căscată. Wistiow nu avusese
decât un singur bidiviu, care părea la fel de bătrân ca stăpânul său.
Era cu putinţă ca un singur om, fie el şi un ochi-luminoşi, să aibă
atât de multă mobilă? Unde urma s-o pună pe toată? Şi erau şi
oameni. Cu zecile, în căruţe sau mergând pe jos, în grupuri. Plus o
duzină de soldaţi cu platoşe strălucitoare şi cămăşi de piele. Acel
ochi-luminoşi îşi avea chiar şi propria gardă de onoare.
Procesiunea ajunse, în cele din urmă, la răscrucea de la intrarea în

613
Vatra-de-Piatră. Un bărbat călare intră în oraş, călăuzind trăsura şi
pe soldaţii care o însoţeau, în timp ce grosul căruţelor îşi continuă
drumul către vilă. Kaladin deveni din ce în ce mai agitat pe măsură
ce trăsura se apropia de locul unde trebuia să oprească. Avea să
vadă în sfârşit un erou ochi-luminoşi în carne şi oase? În oraş se
zvonise că era foarte posibil ca noul lor lord să fie cineva înălţat în
rang de Regele Gavilar sau de Înaltul Prinţ Sadeas fiindcă se
distinsese în războaiele care uniseră Alethkarul.
Trăsura se întoarse până când portiera ajunse cu faţa către
mulţime. Caii fornăiră şi copitele lor izbiră apăsat pământul, iar
vizitiul sări jos şi se grăbi să deschidă portiera. Coborî un bărbat de
vârstă mijlocie, cu barba brăzdată de şuviţe albe. Purta o haină
violet, plisată, croită astfel încât să fie scurtă în faţă, unde nu-i
ajungea decât până la mijloc, şi lungă în spate. Pe sub ea avea o
takama aurie, o fustă dreaptă, lungă până la gambe.
O takama. Puţini bărbaţi mai purtau aşa ceva, dar soldaţii bătrâni
din oraş vorbeau despre vremuri în care era un veşmânt pe placul
multor războinici. Kal nu se aşteptase să semene atât de mult cu o
fustă femeiască, dar era totuşi un semn bun. Roshone însuşi părea
puţin cam bătrân şi puţin cam slăbit ca să fie un soldat adevărat.
Dar purta sabie.
Bărbatul ochi-luminoşi îşi plimbă privirea pe deasupra mulţimii
cu o expresie dezgustată pe chip, ca şi cum ar fi înghiţit ceva amar.
Din spatele lui se iviră două capete. Al unui bărbat mai tânăr, cu
faţa îngustă, şi al unei femei mai vârstnice, cu părul împletit în cozi.
Roshone studie oamenii adunaţi, apoi clătină din cap şi le întoarse
spatele, ca să urce din nou în trăsură.

614
 Kal se încruntă. N-avea de gând să spună nimic? Ceilalţi orăşeni
păreau tot atât de şocaţi; câţiva începură să vorbească în şoaptă,
neliniştiţi.
— Luminlord Roshone! strigă tatăl lui Kal.
Mulţimea amuţi. Bărbatul ochi-luminoşi se uită peste umăr.
Oamenii se traseră înapoi şi Kal se pomeni gârbovindu-se sub
privirea lui.
— Cine-a vorbit? întrebă Roshone cu voce groasă, de bariton.
Lirin făcu un pas înainte, ridicând o mână.
— Luminlordul meu, aţi avut o călătorie plăcută? Vă rog, vă
putem arăta oraşul?
— Cum te numeşti?
— Lirin, Luminlordul meu. Chirurgul din Vatra-de-Piatră.
— Aha, spuse Roshone. Tu eşti cel care l-a lăsat pe bătrânul
Wistiow să moară, zise şi se întunecă la faţă. Într-un fel, din vina ta
am ajuns în colţul ăsta jalnic şi prăpădit al regatului.
Mârâi, apoi se urcă în trăsură şi trânti portiera. În câteva secunde,
vizitiul ridică la loc scara, trecu la locul lui şi începu să-ntoarcă
trăsura.
Tatăl lui Kal îşi lăsă încet braţul în jos. Oamenii începură imediat
să trăncănească, bârfind pe seama soldaţilor, a trăsurii, a cailor.
Kal se aşeză pe butoiul lui. „Ei, presupun că din partea unui
oştean era de aşteptat să fie tăios, nu?” îşi zise el. Eroii din legende
nu erau neapărat politicoşi. Uciderea oamenilor nu se-mpacă
întotdeauna cu discuţiile stilate, îi spusese cândva bătrânul Jarel.
Lirin se întoarse, cu un chip pe care se citea neliniştea.
— Ei? întrebă Hesina, încercând să pară veselă. Ce părere ai? Am

615
aruncat regina sau turnul?
— Niciuna, nici alta.
— Oh? Atunci ce-a fost?
— Nu sunt sigur, răspunse el, uitându-se peste umăr. Poate o
pereche şi o triadă. Haideţi să ne-ntoarcem acasă.
Tien se scărpină în creştet, nedumerit, dar pentru Kaladin
cuvintele aveau sens. Într-o partidă de frânge-gâtu’, turnul era
totuna cu trei perechi. Regina era alcătuită din două triade. Primul
însemna o înfrângere categorică, iar a doua o victorie de
necontestat.
Însă combinaţia dintre o pereche şi o triadă se numea casapul.
Victoria sau înfrângerea depindeau de celelalte aruncări ale tale.
Sau, într-o şi mai mare măsură, de aruncările tuturor celorlalţi.

616
 26
NECLINTIRE

„Sunt urmărit. Bănuiesc că e vorba de prietenii tăi din Al

Şaptesprezecelea Cristal. Cred că încă mai rătăcesc, umblând pe
urmele mele măsluite. În felul ăsta vor fi mai fericiţi. Mă-ndoiesc c-
ar avea idee ce să-mi facă dacă m-ar prinde.”

— „Stăteam în încăperea întunecată din mănăstire, cu pete de

întuneric în colţurile sale cele mai îndepărtate”, citi Litima din
tomul deschis pe un pupitru. „M-am aşezat pe podea, gândindu-mă
la întunecimea aceea, la acel Nevăzut. Nu puteam şti cu certitudine
ce se ascundea în noaptea de acolo. Bănuiam că erau ziduri, groase,
solide, dar cum aş fi putut să ştiu fără să le văd? Când totul e
ascuns, pe ce se poate bizui un om, considerându-l Adevărat?”
Litima – una dintre condeierele lui Dalinar – era înaltă şi
durdulie şi purta o rochie de mătase violetă, cu borduri galbene. Îi
citea lui Dalinar, care studia hărţile de pe peretele salonului său. În
încăpere era mobilă frumoasă din lemn, adusă din Marat, ca şi
covoarele din lână de cea mai bună calitate. Pe o masă cu picioare
lungi aflată într-un colţ stătea o carafă cu vin pentru după-amiază –
era din acela care nu te îmbăta, de culoare portocalie –, scânteind în
lumina sferelor cu diamant din candelabre.
— „Pe flăcările lumânărilor”, continuă Litima.
Fragmentul era din Calea regilor, iar ea îl citea din exemplarul
care-i aparţinuse cândva lui Gavilar.
617
 — „Douăsprezece lumânări ardeau, mistuindu-se pe o poliţă din
faţa mea. Respirând, le făceam să pâlpâie. Pentru ele eram un colos,
le înspăimântam şi le puteam nimici. Şi totuşi, dacă mă apropiam
prea mult, m-ar fi putut nimici ele. Răsuflarea mea invizibilă,
pulsaţia vieţii care se scurgea din mine şi în mine, le putea curma
existenţa fără a se sinchisi, pe când degetele mele n-o puteau face
decât primind ca pedeapsă durerea.”
Pierdut în gânduri, Dalinar îşi răsuci, absent, inelul cu sigiliu,
având perechea de glife Kholin încrustată pe un safir. Renarin stătea
lângă el, într-o haină albastră cu argintiu, cu noduri aurii pe umeri,
ca însemn al rangului său de prinţ. Adolin nu era de faţă. După
discuţia din galerie, el şi Dalinar se ocoleau cu mare grijă.
— „Am înţeles într-o clipă de neclintire”, citi Litima. „Flăcările
lumânărilor erau ca vieţile oamenilor. Atât de fragile. Atât de
ucigătoare. Lăsate în pace, dădeau lumină şi căldură. Scăpate de sub
control, distrugeau tocmai acele lucruri pe care fuseseră menite să le
lumineze. Focuri de sărbătoare în devenire, purtau, fiecare, câte o
sămânţă a distrugerii atât de puternică, încât putea devasta oraşe şi
îngenunchea regi. În ultimii ani, mintea mea avea să se-ntoarcă în
acea seară liniştită, tăcută, când privisem îndelung şirurile de
lumini vii. Şi aveam să-nţeleg. Când alţii îţi oferă loialitatea lor, e ca
şi cum ai fi impregnat ca o nestemată, ţi se dă înfricoşătoarea
îngăduinţă de a nu te distruge doar pe tine însuţi, ci şi pe toţi cei pe
care îi ai în grija ta.”
Latima amuţi. Ajunsese la sfârşitul pasajului.
— Mulţumesc, Luminată Latima, spuse Dalinar. E de-ajuns.
Femeia îşi înclină fruntea cu respect. Îşi luă tânăra pupilă care

618
aştepta lângă un perete şi se retraseră, lăsând cartea pe pupitru.
Fragmentul acela devenise unul dintre preferatele lui Dalinar.
Cuvintele lui îi aduceau adesea alinare. Altcineva ştiuse, înţelesese
ceea ce simţea el. Însă în ziua aceea nu-l îmbărbătă ca de obicei. Îi
aminti doar de argumentele lui Adolin. Nu fuseseră lucruri la care
să nu se gândească el însuşi, dar când cineva în care avea încredere
îl pusese faţă în faţă cu ele, se zdruncinase totul. Se pomeni fixându-
şi cu privirea hărţile, nişte cópii micşorate ale celor din Galerie.
Fuseseră refăcute, pentru el, de Isasik Shulin, cartograful regelui.
Dar dacă viziunile sale chiar erau simple năluciri? Tânjise adesea
după trecuta glorie a Alethkarului. Oare viziunile veneau ca un
răspuns oferit de propria minte, erau o cale subconştientă care-i
îngăduia să fie erou, justificau urmărirea plină de încăpăţânare a
ţelurilor sale?
Gândul îl tulbura. Privind lucrurile astfel, poruncile fantomatice
care-i cereau să „unească” semănau într-o foarte mare măsură cu
ceea ce susţinuse Hierocraţia cu cinci veacuri înainte, când încercase
să cucerească lumea.
Îşi luă ochii de la hărţi şi traversă încăperea, călcând cu cizmele
pe covorul moale. Un covor prea frumos. Dalinar îşi petrecuse cea
mai mare parte a vieţii când într-o tabără de război, când într-alta;
dormise în căruţe, în barăci de piatră şi în corturi bine ancorate pe
partea ferită de vânt a stâncilor. Prin comparaţie cu ele, locuinţa lui
din acel moment era, practic, un conac. Simţea nevoia să scape de
toate obiectele de lux. Dar ce-ar fi rezolvat cu asta?
Se opri lângă pupitru şi-şi plimbă degetele peste paginile groase,
pline de linii trasate cu cerneală violetă. Nu putea să citească niciun

619
cuvânt, dar aproape că le simţea, izvorând din pagină precum
Lumina de Furtună dintr-o sferă. Oare cuvintele acelei cărţi erau
cauza necazurilor sale? Viziunile apăruseră la câteva luni după ce
începuse s-asculte citindu-i-se din ea.
Îşi lăsă mâna pe paginile reci, acoperite de cerneală. În ţara lui,
încordarea era atât de mare încât aproape că se ajunsese la ruptură,
războiul se împotmolise, iar el se trezise dintr-odată captivat de
aceleaşi idei şi legende care pricinuiseră căderea fratelui său. Trăiau
vremuri în care alethii aveau nevoie de Ghimpele Negru, nu de un
soldat bătrân şi obosit care se credea filosof.
„Fir-ar să fie, credeam c-am lămurit toate astea!” îşi zise
închizând volumul legat în piele, iar cotorul trosni. Se apropie de
raftul cu cărţi şi puse volumul la locul lui.
— Tată, pot să fac ceva pentru tine? îl întrebă Renarin.
— Aş vrea să poţi, fiule, răspunse el, bătând uşor cu degetul în
cotorul cărţii. E o ironie. Cartea asta a fost cândva considerată una
dintre marile capodopere ale filosofiei politice. Ştiai asta? Jasnah mi-
a spus că regii din întreaga lume o studiau zi de zi. Acum e privită
aproape ca o blasfemie.
Renarin nu răspunse.
— Oricum, continuă Dalinar, revenind lângă peretele cu hărţi,
Înaltul Prinţ Aladar mi-a refuzat oferta de alianţă, ca şi Roion. Ai
idee cine-ar trebui să urmeze, cui să-i mai fac propunerea?
— Adolin spune c-ar trebui să ne facem mult mai multe griji din
cauza lui Sadeas, a tacticii cu care vrea să ne distrugă.
În încăpere se lăsă tăcerea. Renarin avea obiceiul ăsta, purta
conversaţiile ca un arcaş care ţinteşte comandanţii duşmani pe

620
câmpul de luptă.
— Fratele tău e îngrijorat pe bună dreptate, spuse Dalinar. Dar o
mutare împotriva lui Sadeas ar dăuna regatului Alethkar. Din
acelaşi motiv, Sadeas n-o să rişte acţionând împotriva noastră. O să-
şi dea seama.
„Sper.”
Afară se auziră pe neaşteptate cornii, cu sunetul lor profund
stârnind ecouri. Dalinar şi Renarin încremeniră. Parshendii
apăruseră pe Câmpii. Sunetele se repetară a doua oară. Platoul
douăzeci şi trei din al doilea cvadrant. Cercetaşii lui Dalinar
considerau că platoul râvnit era destul de aproape ca să poată
ajunge primii.
Dând pentru o clipă uitării orice alt gând, Dalinar traversă grăbit
încăperea, paşii lui făcând un zgomot înfundat pe covorul gros.
Deschise uşa dintr-o smucitură şi se repezi pe coridorul scăldat în
Lumină de Furtună.
Uşa sălii războiului era deschisă şi Teleb – înaltul ofiţer de gardă
în acel moment – îl salută când trecu pragul. Era un bărbat falnic, cu
ochii de un verde-deschis. Îşi purta părul lung împletit într-o coadă
şi avea un tatuaj albastru pe un obraz, semn că era un Stirpe-Veche.
Soţia lui stătea lângă perete, la o masă cu picioare lungi, pe un
taburet înalt. Îşi purta numai o parte a părului negru împletită în
două cozi scurte, iar restul i se revărsa pe spatele violet al rochiei,
atingând marginea scaunului. Era o istoriografă renumită şi ceruse
permisiunea să noteze tot ce se petrecea la astfel de întruniri; avea
de gând să scrie o istorie a războiului.
— Domnule, un demon al spărturilor a urcat pe platou cu mai

621
puţin de un sfert de oră în urmă, spuse Teleb.
Arătă către harta câmpului de luptă, având platourile marcate cu
glife. Dalinar se apropie de ea, iar un grup de ofiţeri se adună în
jurul lui.
— Cât de departe spuneai că e? întrebă Dalinar, frecându-şi
bărbia.
— Probabil la vreo două ore de mers, răspunse Teleb, arătând
drumul desenat de oamenii lui pe hartă. Domnule, cred că, de data
asta, avem multe şanse. Luminlordul Aladar ar trebui să traverseze
şase platouri nerevendicate ca să ajungă în zona disputată, în vreme
ce noi putem merge aproape în linie dreaptă. Iar Luminlordul
Sadeas ar avea probleme, pentru că ar trebui să ocolească mai multe
spărturi prea largi ca să poată fi acoperite de poduri. Fac prinsoare
că nici măcar n-o să-ncerce.
Dalinar ar fi putut într-adevăr ajunge pe cel mai scurt drum.
Totuşi şovăia. Trecuseră câteva luni de când nu mai luase parte la
cursa pentru un platou. Atenţia îi fusese distrasă, iar de soldaţii săi
era nevoie pentru paza drumurilor şi pentru patrulare prin pieţele
mari care luaseră fiinţă în afara taberelor. Iar întrebările lui Adolin îl
apăsau, gârbovindu-l. Momentul părea groaznic de nepotrivit
pentru începerea luptei.
„Ba nu, trebuie s-o fac”, îşi zise. Câştigarea unei încăierări pentru
un platou le-ar fi ridicat mult moralul soldaţilor şi ar fi dovedit
netemeinicia zvonurilor.
— Mergem! anunţă el solemn.
Câţiva ofiţeri îi răspunseră cu strigăte de entuziasm, ceea ce
reprezenta o manifestare ieşită din comun a emoţiilor pentru alethii

622
de obicei atât de rezervaţi.
— Şi fiul vostru, Luminlordul meu? întrebă Teleb.
Auzise de cearta lor. Dalinar se îndoia că în cele zece tabere exista
vreun om care să nu fi auzit.
— Trimiteţi pe cineva după el, spuse cu hotărâre.
Adolin avea probabil nevoie de asta la fel de mult ca el, dacă nu
chiar mai mult.
Ofiţerii se împrăştiară. Purtătorii armurii lui Dalinar intrară o
clipă mai târziu. De la primul sunet de corn trecuseră numai câteva
minute, dar, după şase ani de lupte, mecanismul războiului mergea
fără poticneli când se anunţa o bătălie. De afară, sunetul cornilor se
auzi a treia oară, chemându-i oamenii la luptă.
Scutierii îi inspectară cizmele, convingându-se că şireturile erau
bine strânse, apoi îi aduseră o vestă lungă, vătuită, ca să şi-o pună
peste uniformă. Pe urmă puseră pe podea, în faţa lui, armurile
pentru cizme, care le acopereau întru totul şi ale căror tălpi cu
suprafeţele aspre păreau să se agaţe de stâncă. Interiorul acestora
strălucea în lumina safirelor aflate în buzunarele lor încrustate.
Dalinar îşi aduse aminte de ultima sa viziune: Radiantul, cu
armura lui plină de glife din care izvora lumină. Cristalarmurile din
prezent nu străluceau astfel. Era oare cu putinţă ca mintea lui să fi
inventat un asemenea detaliu? Chiar ar fi putut?
„Acum nu e momentul să mă gândesc la aşa ceva”, îşi spuse,
alungându-şi nesiguranţele şi îngrijorările, aşa cum se deprinsese să
facă încă din tinereţe, din timpul primelor sale bătălii. Un luptător
trebuia să se concentreze. Întrebările lui Adolin aveau să-l aştepte la
întoarcere. Până atunci, nu-şi putea îngădui să se îndoiască de sine

623
însuşi, să fie nesigur. Era momentul să devină Ghimpele Negru.
Păşi în apărătoarele pentru cizme, iar clemele se strânseră
singure în jurul acestora, atât cât era necesar. Urmară jambierele,
care îi acoperiră gambele şi genunchii, unindu-se cu apărătoarele
cizmelor. Cristalarmura nu era o armură obişnuită: îmbinările nu se
făceau nici cu plase de zale, nici cu vreo curea de piele. Existau, în
schimb, plăcuţe mai mici, îmbucate, suprapuse, incredibil de
complicate, care nu lăsau goluri vulnerabile. Se frecau foarte puţin
unele de altele şi nu se uzau aproape deloc; toate piesele din
alcătuirea ei se potriveau perfect, ca şi cum armura ar fi fost creată
anume pentru Dalinar.
Şi o îmbrăcai întotdeauna începând de la picioare. Era foarte
grea; dacă n-ar fi fost puterea sporită pe care ea însăşi ţi-o dădea,
nimeni n-ar fi putut s-o poarte în luptă. Dalinar rămase neclintit în
vreme ce scutierii îi potriviră apărătoarele coapselor, prinzându-le
de cele ale feselor şi de pulpare, în jurul taliei şi pe şale. Urmă o
cămaşă alcătuită din plăcuţe mai mici, îmbucate, care îi cobora până
aproape de genunchi.
— Luminlordul meu, spuse Teleb, apropiindu-se. V-aţi gândit la
propunerea mea în privinţa podurilor?
— Îmi cunoşti părerea despre podurile cărate de oameni, Teleb,
răspunse Dalinar în timp ce scutierii îi fixau platoşa, pentru a se
ocupa apoi de piesele care-i apărau fiecare braţ, mai jos de cot şi
deasupra lui.
Simţea deja forţa Armurii străbătându-i trupul.
— N-o să folosim podurile mai mici pentru atac, doar ca s-
ajungem până la platoul care trebuie cucerit, zise Taleb.

624
 — Vom fi totuşi nevoiţi s-aducem podurile trase de chulli pentru
trecerea peste ultima spărtură. Nu sunt convins că echipele de
podari ne vor ajuta să ne mişcăm mai repede. Fiindcă vom fi oricum
nevoiţi s-aşteptăm sosirea animalelor.
Teleb oftă.
Dalinar se gândi mai bine. Un bun ofiţer era acela care nu cârtea
împotriva ordinelor şi le ducea la îndeplinire chiar şi atunci când
nu-i erau pe plac. Dar dovedea că e foarte bun dacă, în plus, se
străduia să aducă îmbunătăţiri şi să ofere sugestii.
— Poţi să recrutezi şi să antrenezi o singură echipă de podari,
spuse el. Şi vom vedea. În cursele astea, chiar şi câteva minute pot fi
de mare importanţă.
Teleb zâmbi.
— Mulţumesc, domnule.
Dalinar îşi flutură mâna stângă, lăsând scutierii să-i pună mănuşa
în dreapta. Strânse pumnul şi plăcuţele minuscule se curbară
perfect. Urmă mănuşa stângă. Apoi grumăjerul îi coborî peste cap,
acoperindu-i gâtul, şi scutierii îi fixară apărătoarele pentru umeri şi
îi puseră coiful, iar la sfârşit îi prinseră mantia de umeri. Dalinar
inspiră adânc, simţind Fiorul luptei care se apropia. Ieşi cu paşi
mari din sala războiului, călcând ferm şi apăsat. Îngrijitorii şi
servitorii se împrăştiară în toate părţile, dându-se din calea lui.
Purtând din nou Cristalarmura după atâta vreme, avea impresia că
se trezea după o noapte în care se simţise ameţit şi năucit.
Sprinteneala paşilor şi imboldul dat de armură păreau să-l ia în
stăpânire, îi insuflau dorinţa de-a alerga pe coridor şi…
Şi de ce nu?

625
 O rupse la fugă. Cu strigăte de surprindere, Teleb şi ceilalţi
alergară după el, străduindu-se să ţină pasul. Dalinar îi întrecu fără
efort, ajunse la porţile din faţă ale locuinţei sale şi trecu de ele dintr-
o săritură, aruncându-se din vârful lungului şir de trepte care
coborau din enclava lui. Exultă, zâmbind cu toată faţa în vreme ce
plutea prin aer, apoi se izbi de pământ. Forţa loviturii crăpă stânca
de sub picioarele sale şi îl făcu să se ghemuiască.
În faţă i se întindeau şirurile ordonate de barăci ale propriei
tabere, aşezate sub forma unor raze, cu un teren pe care se adunau
soldaţii şi cu câte o sală de mese în centrul fiecărui batalion. Ofiţerii
lui se stânseseră pe treapta de sus a scării, privind în jos uluiţi.
Renarin se afla printre ei, purtând uniforma care nu văzuse
niciodată o bătălie, cu mâna ridicată ca să-şi apere ochii de soare.
Dalinar se simţi ca un prost. Era un tinerel care savura pentru
prima oară puterea oferită de o Cristalarmură? „Înapoi la muncă.
Gata cu joaca.”
Perethom, comandantul pedestrimii, salută când Dalinar veni
spre el cu paşi mari.
— Azi e rândul batalioanelor doi şi trei să intre în luptă,
Luminlordul meu. Intrăm în formaţia de marş.
— Echipa Primului Pod e gata, Luminlordul meu, spuse
Havanah, comandatul podarilor, apropiindu-se.
Era un bărbat scund, cu ceva sânge herdazian, după cum o
dovedeau unghiile lui închise la culoare şi cristaline, deşi nu purta o
scânteietoare.
— Ashelem mi-a trimis vorbă că şi compania de arcaşi e
pregătită.

626
 — Dar cavaleria? întrebă Dalinar. Şi unde e fiul meu?
— Aici, tată, strigă o voce familiară.
Adolin – având Cristalarmura vopsită în albastrul intens al
clanului Kholin – îşi făcu loc prin mulţimea care se aduna. Avea
viziera ridicată şi părea înflăcărat, însă îşi feri privirea când întâlni
ochii lui Dalinar.
Acesta ridică o mână, cerându-le să tacă mai multor ofiţeri care
voiau să-i dea raportul. Se apropie cu paşi mari de Adolin, care-şi
înălţă fruntea şi-i întâlni privirea.
— Ai spus ceea ce ai simţit că trebuia să spui, zise Dalinar.
— Şi nu-mi pare rău pentru asta, zise Adolin. Dar îmi pare rău
pentru cum am spus-o şi unde am făcut-o. N-o să se mai întâmple.
Tatăl său dădu din cap, iar asta se dovedi de-ajuns. Adolin păru
să se destindă, ca şi cum i s-ar fi luat o greutate de pe umeri, iar
Dalinar se întoarse spre ofiţerii lui. Câteva clipe mai târziu, Adolin
conducea un grup grăbit către locul unde se adunau înaintea
plecării. În acest timp, Dalinar îl zări făcându-i cu mâna unei femei
tinere de pe marginea drumului, cu o rochie roşie şi cu părul
împletit foarte frumos într-un coc.
— Asta e… ăă…
— Malasha? zise Adolin. Da.
— Pare cumsecade.
— În ceea mai mare parte a timpului chiar este, dar e cam
supărată fiindcă n-am lăsat-o să vină cu mine azi.
— A vrut să meargă la luptă?
Adolin ridică din umeri.
— Spune că e curioasă.

627
 Dalinar nu răspunse. Războiul era o îndeletnicire bărbătească. O
femeie care voia s-ajungă pe un câmp de bătaie era ca… ei bine, ca
un bărbat care-şi dorea să-nveţe să citească. Împotriva firii.
În faţa lor, la locul adunării, batalioanele se aliniau, iar un ofiţer
ochi-luminoşi scund şi îndesat se îndrepta grăbit spre Dalinar. Avea
şuviţe roşii prin părul altfel negru, cum îl aveau alethii, şi o mustaţă
roşie. Era Ilamar, comandantul cavaleriei.
— Luminlordul meu, spuse el, îmi cer scuze pentru întârziere.
Cavaleriştii sunt pe cai, gata de plecare.
— Atunci pornim, spuse Dalinar. Toate rândurile…
— Luminlordul meu! strigă o voce.
Dalinar se întoarse şi văzu că se apropia unul dintre mesageri.
Bărbatul ochi-întunecaţi purta haine de piele, cu banderole albastre
pe braţe.
— Înaltul Prinţ Sadeas a cerut să i se-ngăduie să intre-n tabără.
Dalinar se uită la Adolin. Fiul lui se înnegură la faţă.
— Spune că ordinul prin care regele i-a cerut să se ocupe de
cercetări îi dă acest drept, adăugă mesagerul.
— Lăsaţi-l să intre, spuse Dalinar.
— Da, Luminlordul meu, zise mesagerul şi se duse înapoi.
Fu însoţit de Moratel, unul dintre ofiţerii de rang inferior, pentru
ca Sadeas să poată fi întâmpinat şi escortat de un ochi-luminoşi, aşa
cum se cuvenea, ţinând cont de poziţia lui socială. Dintre cei de faţă,
Moratel avea rangul cel mai mic; toată lumea îşi dădea seama că el
ar fi fost, oricum, cel trimis de înaltul lor prinţ.
— Ce crezi că vrea Sadeas de data asta? îl întrebă Dalinar pe
Adolin, cu voce scăzută.

628
 — Sângele nostru. De preferat cald şi poate îndulcit c-o duşcă de
rachiu din tallew.
Dalinar se strâmbă şi amândoi trecură grăbiţi pe lângă şirurile de
soldaţi. Toţi oamenii păreau să aştepte, cu suliţele ridicate, iar
ofiţerii ochi-întunecaţi aşezaţi pe flancuri, ţinându-şi securile pe
umeri. În faţa lor, un grup de chulli fornăia, răscolind pietrele cu
picioarele; erau înhămaţi la mai multe poduri mobile enorme.
Galant şi armăsarul alb al lui Adolin, Sânge Pur aşteptau, ţinuţi
în frâu de grăjdari. Ryshadiumii nu prea aveau nevoie de oameni
care să-i strunească. La un moment dat, când un grăjdar se mişcase
prea încet, Galant îşi deschisese singur uşa grajdului cu o lovitură
de copită şi se dusese la locul de adunare al oştirii. Dalinar îşi bătu
calul negru ca noaptea pe grumaz, apoi se aruncă în şa.
Îşi plimbă privirea peste terenul ocupat de oamenii săi, apoi
ridică braţul, dând semnalul de plecare. Însă observă că spre ei
călărea un grup de bărbaţi conduşi de cineva în Cristalarmură
Roşie. Sadeas.
Îşi înăbuşi un oftat şi dădu ordinul de pornire, deşi el unul
rămase locului, aşteptându-l pe Înaltul Prinţ al Informării. Călare pe
Sânge Pur, Adolin i se alătură, aruncându-i o privire care părea să
spună: „Nu te teme, o să mă port frumos.”
Sadeas era, ca întotdeauna, o întruchipare a ultimelor tendinţe ale
modei, având armura vopsită şi coiful împodobit cu un ornament
metalic – diferit de cel pe care-l purtase ultima oară –, în forma unui
soare stilizat. Aducea cu o coroană.
— Luminlord Sadeas, spuse Dalinar. Nu e un moment potrivit să
faci cercetări.

629
 — Din nefericire, răspunse Sadeas, strunindu-şi calul. Maiestatea
Sa e foarte nerăbdător să primească răspunsuri, aşa că nici măcar
asaltul unui platou nu-mi poate opri cercetările. Trebuie să le pun
întrebări câtorva dintre soldaţii tăi. O s-o fac pe drumul către
câmpul de luptă.
— Vrei să vii cu noi?
— De ce nu? N-o să vă-ntârzii, răspunse Sadeas şi aruncă o
privire către chulii care se puneau în mişcare clătinându-se, trăgând
podurile masive. Cred că nu v-aş încetini nici dacă m-aş târî.
— Soldaţii noştri trebuie să-şi îndrepte toată atenţia către lupta
care va urma, Luminlordul meu, spuse Adolin. Ar fi bine să nu li se-
abată gândurile în altă parte.
— Dorinţa regelui trebuie îndeplinită, răspunse Sadeas, ridicând
din umeri, fără a se obosi să se uite la Adolin. E necesar să v-arăt
ordinul său? Sunt sigur că n-aveţi intenţia să-mi împiedicaţi
cercetările.
Dalinar îşi studie fostul prieten uitându-se în ochii lui şi
încercând să-i pătrundă cu privirea în suflet. De pe faţa lui Sadeas
lipsea obişnuitul zâmbet atotcunoscător; de obicei îl afişa când era
mulţumit de modul în care i se realizau planurile. Oare-şi dăduse
seama că Dalinar ştia să-i citească pe chip şi îşi masca sentimentele?
— Nu trebuie să ne-arăţi nimic, Sadeas. Oamenii mei îţi stau la
dispoziţie. Dacă ai nevoie de ceva, e de-ajuns să ceri. Adolin, vino
cu mine.
Dalinar îl întoarse pe Galant şi galopă către prima linie a armatei
sale în marş. Adolin îl urmă fără tragere de inimă, iar Sadeas rămase
în urmă, cu propria escortă.

630
 Lungul drum începu. Podurile permanente din zonă erau ale lui
Dalinar, fiind păstrate în bună stare şi păzite de soldaţii şi de
cercetaşii lui şi unind platouri pe care le stăpânea. Sadeas călărea în
mijlocul coloanei de două mii de oameni. Îşi trimitea din când în
când câte un aghiotant să scoată din rânduri anumiţi soldaţi.
Călărind, Dalinar îşi pregătea în minte lupta care avea să urmeze.
Discută cu ofiţerii săi despre forma platoului, primi un raport
despre locul ales de demonul spărturilor ca să devină pupă şi
trimise cercetaşi înainte, ca să vadă ce făceau parshendii. Cercetaşii
aveau prăjini lungi, care-i ajutau să sară de pe un platou pe altul în
lipsa podurilor.
Oamenii lui Dalinar ajunseră în cele din urmă în locul unde se
terminau podurile permanente şi aşteptară să fie coborâte peste
spărturi cele trase de chulli. Uriaşele maşinării erau construite ca
nişte turnuri de asediu, având roţi imense şi întărituri în locurile de
unde erau împinse de soldaţi. Când ajungeau la o prăpastie,
deshămau chulii, împingeau podul înainte cu mâinile şi foloseau o
manivelă şi o roată de clichet ca să-i lase în jos partea din spate.
Odată ce-o puneau jos, mecanismul era desprins şi împins de-a
lungul întregii construcţii. Aceasta era făcută astfel încât îl puteau
fixa în capătul opus, după care ridicau podul, se întorceau şi
înhămau din nou chullii.
Era un procedeu lent. Dalinar privea de pe cal, bătând cu
degetele în şaua din piele de porc în vreme ce coborau podurile
peste prima prăpastie. Poate că Teleb avea dreptate. Oare ar fi putut
întrebuinţa poduri mai uşoare şi mai simplu de cărat pentru
trecerea peste primele abisuri, lăsându-le pe cele de asalt numai

631
pentru ultimul platou?
Un ropot de copite izbite de stâncă anunţă apropierea unui
călăreţ care mergea pe lângă coloană. Dalinar se întoarse,
aşteptându-se să-l vadă pe Adolin, dar dădu în schimb cu ochii de
Sadeas.
Acesta ceruse să fie Înalt Prinţ al Informării. De ce oare? Şi de ce
urmărea cu atâta încăpăţânare povestea chingii rupte? Dacă se
hotărâse să creeze un soi de falsă sugestie a vinovăţiei lui Dalinar…
„Viziunile mi-au spus să am încredere în el”, îşi zise unchiul
regelui, ferm. Dar, în privinţa lor, devenea din ce în ce mai nesigur.
Cum ar fi putut cuteza să rişte bizuindu-se pe ceea ce-i
dezvăluiseră?
— Soldaţii tăi îţi sunt loiali, remarcă Sadeas, odată ajuns lângă el.
— Loialitatea e prima lecţie din viaţa unui oştean. Ar fi trebuit să-
mi fac griji dacă oamenii mei nu şi-ar fi însuşit-o temeinic.
Sadeas oftă.
— Serios vorbind, Dalinar, chiar trebuie să fii întotdeauna atât de
moralist?
Dalinar nu-i răspunse.
— E ciudat când îţi dai seama cum poate schimba oamenii
influenţa unui comandant, continuă Sadeas. Atât de mulţi au
devenit versiuni ale tale, mai mărunte. Mănunchiuri de emoţii bine
acoperite şi ţinute în frâu, până când se înţepenesc de-atâta apăsare.
Atât de siguri în anumite privinţe şi atât de nesiguri în altele.
Dalinar rămase cu fălcile încleştate. „Care ţi-e jocul, Sadeas?”
Sadeas zâmbi, se aplecă spre el şi adăugă, cu voce scăzută:
— Îţi doreşti atât de mult să te răsteşti la mine, nu-i aşa? Nici pe

632
vremuri nu-ţi convenea s-auzi spunându-ţi-se că eşti nesigur. Pe
atunci, nemulţumirea ta se încheia adesea cu câte-un cap sau două
rostogolindu-se pe pietre.
— Am ucis mulţi oameni care nu-şi meritau moartea, răspunse
Dalinar. Nimeni n-ar trebui să se teamă c-o să-şi piardă capul numai
fiindc-a băut una sau două înghiţituri de vin în plus.
— Poate, spuse Sadeas, cu nepăsare. Dar nu-ţi doreşti niciodată
să te dezlănţui, cum îţi stătea în fire? Nu te îmboldeşte furia pe
dinăuntru, ca şi cum ar fi captivă într-o tobă imensă, lovind în ea,
făcând-o să răsune, încercând s-o sfâşie cu ghearele?
— Ba da, recunoscu Dalinar.
Răspunsul păru să-l surprindă pe Sadeas.
— Şi Fiorul, Dalinar? Mai simţi Fiorul?
Nu se vorbea prea des despre Fior, despre dorul de luptă şi
bucuria ei. Era ceva intim.
— Simt toate astea, Sadeas, zise Dalinar, uitându-se drept înainte.
Dar nu le las întotdeauna să se vadă. Trăirile unui om sunt ceea ce îl
defineşte, iar faptul că le ţine în frâu este adevăratul însemn al
puterii. Când îţi lipsesc sentimentele eşti mort, dar când te laşi
condus de toate sentimentele eşti copil.
— Asta-mi miroase a citat, Dalinar. Presupun că e luat din
cărticica despre virtuţi a lui Gavilar, nu?
— Întocmai.
— Nu-ţi pasă că Radianţii ne-au trădat?
— Legende… De la Mârşăvie a trecut atât de multă vreme încât e
ca şi cum s-ar fi petrecut în zilele umbrei. Ce-au făcut de fapt
Radianţii? De ce-au făcut-o? Nu ştim.

633
 — Ştim destule. S-au folosit de şmecherii complicate ca să imite
puterile grandioase şi ca să pretindă c-aveau o chemare sacră. Când
le-au fost descoperite înşelătoriile, au fugit.
— Puterile lor nu erau o minciună. Erau reale.
— A, da? zise Sadeas amuzat. Ştii tu asta? N-ai spus adineauri că
de-atunci a trecut atât de multă vreme încât e ca şi cum totul s-ar fi
petrecut în zilele umbrei? Dacă Radianţii aveau puteri magnifice, de
ce nu le mai poate dobândi nimeni? Unde-au dispărut acele
deprinderi incredibile?
— Nu ştiu, răspunse încet Dalinar. Poate că nu mai suntem
demni de ele.
Sadeas pufni, iar Dalinar îşi dori să-şi fi muşcat limba. Singura
dovadă a spuselor sale erau propriile viziuni. Şi totuşi, dacă Sadeas
dispreţuia ceva, el dorea, instinctiv, să se ridice în apărarea acelui
lucru.
„Dar nu mi-o pot permite. Trebuie să mă concentrez asupra
luptei care urmează.”
— Sadeas, zise el, hotărât să schimbe vorba. Trebuie să ne dăm
mai mult silinţa ca să unim taberele de luptă. Vreau să m-ajuţi
acum, când eşti Înalt Prinţ al Informării.
— La ce să te-ajut?
— Să m-ajuţi să fac ceea ce trebuie făcut. Pentru binele
Alethkarului.
— Dar tocmai asta şi fac, bătrânul meu prieten, răspunse Sadeas.
Omor parshendi. Dobândesc glorie şi bogăţie pentru regatul nostru.
Caut să mă răzbun. Pentru Alethkar ar fi cel mai bine dacă tu n-ai
mai pierde atât de multă vreme în tabără şi dacă n-ai mai spune să

634
fugim ca nişte laşi. Pentru Alethkar ar fi cel mai bine dac-ai începe să
te porţi din nou ca un bărbat.
— Ajunge, Sadeas! spuse Dalinar, mai tare decât ar fi vrut. Ţi-am
îngăduit să ne-nsoţeşti ca să-ţi faci cercetările, nu ca să mă iei pe
mine peste picior.
Sadeas pufni din nou.
— Cartea aia l-a distrus pe Gavilar. Acum îţi face ţie acelaşi lucru.
Ai ascultat de-atâtea ori poveştile acelea, încât ţi-au umplut mintea
de idei greşite. Nimeni n-a trăit vreodată cu adevărat aşa cum
pretind Legile Războinicilor.
— Pfui! exclamă Dalinar, fluturându-şi o mână şi întorcându-l pe
Galant. Azi n-am timp pentru răutăţile tale.
Plecă în trapul calului, furios pe Sadeas şi încă şi mai furios pe el
fiindcă-şi ieşise din fire.
Traversă podul fierbând în sinea lui, cu gândul la cuvintele
celuilalt înalt prinţ. Şi îşi aduse brusc aminte de ziua în care stătuse
împreună cu Gavilar lângă Cascadele Incredibile din Kholinar.
„Lucrurile sunt altfel acum, Dalinar”, spusese fratele său. „Acum
văd lucrurile altfel decât le vedeam înainte. Aş vrea să-ţi pot arăta
ce-nseamnă asta.”
Se întâmplase cu trei zile înainte de moartea lui.
●
Zece bătăi de inimă.
Dalinar închise ochii, umplându-şi şi golindu-şi pieptul de aer –
încet, liniştindu-se – în vreme ce se pregăteau de asalt în spatele
podului. Dă-l uitării pe Sadeas. Dă uitării viziunile. Dă-ţi uitării
grijile şi temerile. Concentrează-te asupra bătăilor inimii.

635
 În apropierea lui, chullii zgâriau piatra cu picioarele lor tari,
acoperite de carapace. Vântul îi trecea peste faţă, aducând miros de
umezeală. Întotdeauna mirosea aşa acolo, în acele ţinuturi umede
ale furtunii.
Soldaţii îşi zăngăneau armele, pielea scârţâia. Dalinar îşi înălţă
fruntea spre cer, simţindu-şi bătăile inimii în adâncul trupului.
Strălucitorul soare alb îi punea pe pleoape pete roşii.
Oamenii se foiau, strigau, înjurau, îşi scoteau săbiile din teacă, îşi
încercau arcurile. Le simţea încordarea, amestecul de teamă şi
exaltare. Printre ei, presimţiosprenii începeau să ţâşnească din
pământ, panglici cu un capăt prins de stâncă şi cu celălalt biciuind
aerul. Ici şi colo clocoteau câţiva spaimospreni.
— Eşti gata? întrebă Dalinar, încet.
Fiorul creştea în el.
— Da, răspunse Adolin, cu nerăbdare în glas.
— Nu te plângi niciodată de stilul în care atacăm, spuse Dalinar,
cu ochii încă închişi. În privinţa asta, n-ai nimic de reproşat,
niciodată.
— E stilul cel mai potrivit. Sunt şi oamenii mei. Ce rost are să fii
Cristalpurtător dacă nu conduci atacul?
În pieptul lui Dalinar răsună a zecea bătaie de inimă; când îşi
chema Sabia, îşi auzea întotdeauna bătăile inimii, indiferent cât de
zgomotoasă ar fi fost lumea din jurul lui. Cu cât erau mai iuţi, cu
atât mai repede sosea arma. Aşadar, cu cât se apropia mai tare
pericolul, cu atât te înarmai mai grabnic. Oare aşa se dorise să fie –
sau nu era decât o ciudăţenie a Cristalsabiei?
Simţi în mână greutatea familiară a Aducătoarei Jurământului.

636
 — Să mergem, spuse, deschizând brusc ochii.
Îşi lăsă viziera în jos în timp ce Adolin făcea acelaşi lucru.
Lumina de Furtună se înălţă din părţile laterale ale coifurilor perfect
închise, care deveniră translucide. Cei doi ţâşniră din spatele
podului masiv – câte un Cristalpurtător de fiecare parte, o siluetă
albastră şi una cenuşie ca ardezia.
Energia armurii pulsă, străbătând trupul lui Dalinar pe când
traversa în fugă terenul stâncos, cu braţele mişcându-i-se înainte şi
înapoi, în ritmul paşilor. Valul de săgeţi porni imediat, din arcurile
parshendilor îngenuncheaţi de cealaltă parte a hăului. Dalinar îşi
înălţă braţul în faţa deschizăturii vizierei în vreme ce îl împroşcau
săgeţile, unele zgâriind metalul, altele frângându-şi cozile. Se simţea
ca şi cum ar fi alergat în bătaia unei furtuni cu grindină.
În dreapta lui, Adolin scoase un strigăt de luptă, cu vocea
înăbuşită de coif. Când se apropiară de buza spărturii, Dalinar lăsă
braţul în jos, în ciuda săgeţilor. Era necesar să aprecieze distanţa. De
abis nu-l mai despărţeau decât vreo câţiva paşi. Când ajunse pe
margine, Armura revărsă în el un val de forţă.
Apoi sări.
Plană o clipă deasupra golului de culoarea cernelii, cu mantia
fluturând în timp ce aerul din jur se umpluse de săgeţi. Îşi aminti de
Radiantul zburător din viziune. Numai că el nu făcea ceva atât de
misterios, ci doar un simplu salt, cu ajutorul armurii. Trecu peste
spărtură şi se izbi de pământ pe partea cealaltă, lovind cu sabia în
jos şi de-a latul, ca să ucidă trei parshendi dintr-o singură lovitură.
Din ochii arşi şi înnegriţi ai celor trei ieşi fum când se prăbuşiră.
El lovi din nou. Acolo unde până atunci zburaseră săgeţile, aerul se

637
umplu de frânturi din armuri şi din arme, tăiate de Sabia lui. Ca
întotdeauna, aceasta reteza tot ce nu era viu, dar îşi pierdea
claritatea contururilor când atingea carnea, parcă preschimbându-se
în ceaţă.
Din această cauză şi pentru că reteza oţelul cu atâta uşurinţă,
Dalinar avea uneori senzaţia că lupta cu o sabie de fum. Atâta timp
cât o ţinea în mişcare, nu se putea înţepeni în tăieturi şi nu putea fi
oprită de masivitatea obiectelor pe care le ciopârţea.
Se răsuci, rotindu-şi arma într-o mişcare aducătoare de moarte.
Tăia înseşi sufletele, lăsându-i pe Parshendi să cadă morţi la
pământ. Pe urmă izbi cu piciorul, azvârlind un leş peste feţele
parshendilor din apropiere. Alte câteva lovituri făcură mai multe
cadavre să zboare prin aer – când purtai armura era cu putinţă să
faci un trup să se rostogolească până la vreo nouă stânjeni distanţă
făcând curat în jur, ca să aibă mai mult loc pe care să-şi proptească
tălpile.
Adolin izbi platoul la mică distanţă, răsucindu-se şi oprindu-se în
Postura Vântului. Îşi împinse umărul într-un grup de arcaşi,
trântindu-i pe spate şi aruncându-i pe mai mulţi în prăpastie.
Strângându-şi Cristalsabia în ambele mâini, dădu, ca şi Dalinar, o
primă lovitură, omorând şase duşmani.
Parshendii cântau şi mulţi aveau bărbi care străluceau, pline de
nestemate mici, neşlefuite. Luptau întotdeauna cântând; cântecul se
schimbă când îşi lăsară deoparte arcurile – scoţând securi, săbii sau
ghioage – şi se aruncară asupra celor doi Cristalpurtători.
Dalinar se aşeză la distanţa optimă faţă de Adolin, îngăduindu-i
fiului său să-l apere de atacurile pe care nu le putea vedea, fără să se

638
apropie prea mult. Luptau încă aproape de buza spărturii, secerând
parshendii care se străduiau cu disperare să-i împingă înapoi,
folosindu-şi pur şi simplu superioritatea numerică. Era momentul în
care aveau cele mai mari şanse să-i omoare. Dalinar şi Adolin erau
singuri, fără gărzile lor de onoare. Iar o cădere de la înălţimea aceea
ar fi ucis, cu siguranţă, până şi un bărbat în armură.
Fiorul se înălţă în el, atât de dulce. Dalinar îndepărtă un alt leş cu
o lovitură de picior, deşi avea loc destul. Observaseră că parshendii
se înfuriau când le clinteai din loc morţii. Lovi încă un cadavru,
aţâţându-i, ceea ce îi atrase spre el, ca să-l înfrunte luptând doi câte
doi, aşa cum le stătea adesea în obicei.
Doborî un grup care se năpustea, cântând cu voci înfuriate de
ceea ce le făcuse morţilor. În apropiere, Adolin prinse să le-mpartă
lovituri de pumn parshendilor care se apropiau prea mult; îi plăcea
grozav tactica asta, trecerea de la mânuirea sabiei cu amândouă
mâinile la cea cu o singură mână şi înapoi. Leşurile parshendilor
zburau într-o parte şi-ntr-alta, cu oase şi armuri zdrobite de lovituri,
cu sânge portocaliu împroşcând pământul. O clipă mai târziu,
Adolin începu iar să lupte cu sabia, îndepărtând un mort cu o
lovitură de picior.
Fiorul îl mistuia pe Dalinar, oferindu-i energie, concentrare,
putere. Splendoarea luptei deveni grandioasă. Stătuse prea mult
departe de ea. Acum vedea limpede. Trebuia cu adevărat să facă
mai multe eforturi, să atace mai multe platouri, să cucerească mai
multe inimi-nestemată.
Era Ghimpele Negru. Era o forţă a naturii, imposibil de oprit. Era
moartea însăşi. Era…

639
 Se simţi, pe neaşteptate, străfulgerat de o puternică repulsie, de o
greaţă atât de violentă încât icni. Alunecă din cauza unei băltoace de
sânge, dar şi pentru că i se înmuiaseră genunchii.
Leşurile din faţa lui i se părură dintr-odată o privelişte oribilă.
Ochi arşi, ca tăciunii stinşi. Trupuri moi, frânte, oase rupte de
pumnul lui Adolin. Ţeste despicate, cu sânge, creieri şi măruntaie
împrăştiate în jur. Atâta măcel, atâta moarte. Fiorul dispăru.
Cum putea un om să găsească plăcere în asta?
Parshendii năvăliră asupra lui. Adolin apăru lângă el cât ai clipi,
atacând cu mai multă pricepere decât orice alt bărbat pe care-l
cunoscuse vreodată Dalinar. Tânărul era un geniu în mânuirea
Sabiei, un pictor cu vopsea de o singură nuanţă. Lovea cu mare
îndemânare, silindu-i pe parshendi să bată în retragere. Dalinar
scutură din cap şi reintră în postura de luptă.
Se sili să continue şi, când Fiorul prinse să se înalţe iarăşi, îl primi
şovăind. Greaţa bizară dispăru, iar reflexele lui de luptător preluară
din nou controlul. Se răsuci către avangarda parshendilor, rotindu-
şi Sabia cu mişcări largi, agresive.
Avea nevoie de victoria aceea. Pentru sine însuşi, pentru Adolin,
pentru oamenii lor. De ce se îngrozise într-un asemenea hal?
Parshendii îl asasinaseră pe Gavilar. Avea tot dreptul să-i ucidă.
Era soldat. Meseria lui era să lupte. Şi lupta bine.
Avangarda parshendilor se destrămă în faţa atacului său,
împrăştiindu-se când se retrăgea către grosul trupelor, care intrau
grăbite în formaţii. Dalinar se retrase cu un pas şi se trezi uitându-se
în jos, la morţii din jurul lui, cu ochii lor înnegriţi. Din unii încă se
mai înălţau fuioare spiralate de fum.

640
 Senzaţia de greaţă reveni.
Viaţa se sfârşea atât de repede! Un Cristalpurtător era întruparea
distrugerii, cea mai puternică forţă de pe un câmp de luptă.
„Cândva, armele astea însemnau apărare”, şopti o voce dinăuntrul
lui.
Cele trei poduri izbiră pământul la o depărtare de câţiva paşi şi
cavaleria le traversă o clipă mai târziu, condusă de îndesatul Ilamar.
Câţiva vântspreni dansau în aer, aproape invizibili. Adolin îşi strigă
calul, însă Dalinar rămase locului, continuând să privească în jos, la
morţi. Sângele parshendilor era portocaliu şi mirosea a mucegai.
Însă feţele lor – marmorate cu nuanţe de alb sau negru şi roşu –
păreau atât de omeneşti. De fapt, Dalinar fusese crescut de o
guvernantă parshă.
„Viaţă înainte de moarte.”
Ce era vocea aceea?
Aruncă o privire dincolo de spărtură, către locul unde stăteau
Sadeas şi escorta lui – la o distanţă mult mai mare decât cea la care
puteau ajunge săgeţile. Simţi dezaprobarea din postura adoptată de
vechiul său prieten. Dalinar şi Adolin îşi riscaseră vieţile făcând un
salt periculos peste prăpastie. Un asalt de tipul celor puse la punct
de Sadeas costa mai multe vieţi. Dar câte vieţi ar fi pierdut armata
lui Dalinar dacă unul dintre Cristalpurtătorii ei ar fi fost împins în
hău?
Galant traversă podul trecând pe lângă un şir de soldaţi care îl
ovaţionară. Încetini când ajunse lângă Dalinar, care îl prinse de frâu.
În clipa aceea, era nevoie de el. Oştenii lui luptau şi mureau, nu era
momentul potrivit pentru regrete şi pentru critici.

641
 Puterile mărite pe care i le dădea armura îl ajutară să încalece
dintr-un salt. Apoi îşi înălţă Cristalsabia şi se avântă în luptă, să
ucidă pentru oamenii lui. Nu pentru asta luptaseră Radianţii. Dar
însemna totuşi ceva.
●
Câştigară lupta.
Dalinar se trase înapoi, simţindu-se obosit, în timp ce Adolin
făcea onorurile scoaterii inimii-nestemată. Pupa părea un mugur-
de-stâncă imens, alungit, înalt de peste trei stânjeni, fixat de terenul
stâncos, plin de gropi, cu ceva care semăna a crem. În jurul ei era
plin de leşuri, unele omeneşti, altele ale parshendilor. Aceştia
încercaseră s-o ia în grabă şi apoi să fugă, dar nu izbutiseră decât să
crape carapacea în câteva locuri.
Bătălia se desfăşurase cu cea mai mare furie acolo, în jurul pupei.
Dalinar se sprijini de un prag de stâncă şi-şi scoase coiful, lăsându-şi
capul asudat în bătaia vântului răcoros. Soarele ajunse sus,
deasupra capului. Lupta durase vreo două ore.
Adolin lucra cu pricepere, folosindu-şi cu grijă Cristalsabia ca să
taie o felie subţire din partea exterioară a creaturii. Pe urmă o
înfipse cu îndemânare, omorând pupa fără să pătrundă în zona
unde se afla inima-nestemată.
Vietatea muri astfel într-o clipă. Cristalsabia putea acum s-o taie,
şi Adolin îndepărtă mai multe bucăţi de carne. Sângele purpuriu
ţâşni când pătrunse în adâncul trupului, căutând inima-nestemată.
Soldaţii ovaţionară când o desprinse, cu gloriospreni planând
deasupra întregii armate ca nişte sute de globuri luminoase.
Ţinându-şi coiful în mâna stângă, Dalinar îşi dădu seama că se

642
îndepărta. Traversă câmpul de luptă, trecând pe lângă chirurgii care
duceau morţii către poduri. În spatele căruţelor trase de chulli erau
sănii pentru transportul leşurilor, ca să poată fi arse după
întoarcerea în tabără, aşa cum se cuvenea.
Muriseră foarte mulţi parshendi. Privindu-i acum, nu se mai
simţi nici dezgustat, nici aţâţat. Doar istovit.
Luptase în zeci, sau poate chiar sute de bătălii. Şi niciodată nu
mai simţise ceea ce simţise în ziua aceea. Acea repulsie care-i
abătuse atenţia şi din pricina căreia ar fi putut fi ucis. În timpul unei
bătălii n-aveai vreme să reflectezi; trebuia să te gândeşti la ceea ce
făceai.
Pe aproape toată durata înfruntării avusese impresia că Fiorul era
foarte slab, iar el nu mai lupta la fel de bine ca pe vremuri. Lupta
aceea ar fi trebuit să-i limpezească mintea. În schimb, necazurile lui
păreau să fi căpătat proporţii. „Pe sângele strămoşilor mei”, îşi zise,
urcându-se în vârful unei movile stâncoase. „Ce mi se întâmplă?”
Slăbiciunea care-l cuprinsese în ziua aceea părea să fie cel mai
recent şi cel mai puternic argument în favoarea celor spuse despre
el de Adolin, ba chiar şi de mulţi alţii. Se opri pe culmea movilei şi
se uită spre răsărit, către Obârşie. Ochii i se îndreptau într-acolo atât
de des. De ce? Ce era…?
Înlemni când zări un grup de parshendi pe un platou din
apropiere. Şi cercetaşii îi priveau cu îngrijorare; era armata pusă pe
fugă de oamenii lui. Deşi în ziua aceea omorâseră o mulţime de
parshendi, imensa majoritate a acestora scăpase, retrăgându-se când
înţelesese limpede că lupta era pierdută. Era unul dintre motivele
pentru care războiul dura atât de mult. Parshendii înţelegeau ce era

643
aceea o retragere strategică.
Armata stătea în formaţie, grupată în perechi de luptă. În frunte
se afla comandantul, un bărbat masiv, într-o armură scânteietoare.
O Cristalarmură. Chiar şi de la distanţa aceea, era uşor s-o
deosebeşti de una obişnuită.
Cristalpurtătorul nu se aflase pe câmpul de bătaie în timpul
luptei. Ce căuta acolo după încheierea ei? Sosise prea târziu?
Silueta în armură şi restul parshendilor îi întoarseră spatele şi
plecară, sărind peste prăpastie ca să se refugieze în adăpostul
nevăzut din centrul Câmpiilor.

644
645
 27
CORVOADĂ ÎN SPĂRTURĂ

„Dacă, din tot ce-am spus, ceva are cât de cât sens pentru tine,
am încredere c-o să le porunceşti să se întoarcă. Sau poate ai izbuti
să mă uluieşti cerându-le să facă, măcar o singură dată, ceva
folositor.”

Kaladin intră în prăvălia spiţerului împingându-se în uşa pe care-

o lăsă apoi să se trântească zgomotos în urma lui. Ca şi mai înainte,
bătrânul se prefăcu neputincios, căutându-şi drumul cu ajutorul
bastonului până când îl recunoscu pe Kaladin. Atunci îşi îndreptă
spatele.
— A, tu erai.
Fuseseră două zile lungi. Îşi petrecuse timpul muncind şi
antrenându-se cât era lumină – împreună cu Teft şi Pietroi, care
acum i se alăturaseră –, iar seara se ducea la cea mai apropiată
spărtură, scoţând trestiile dintr-o crăpătură care le servea drept
ascunzătoare şi storcându-le ore de-a rândul. În ultima noapte, Gaz
îi văzuse plecând şi devenise bănuitor, fără îndoială. Dar nu era
nimic de făcut.
În ziua aceea fuseseră chemaţi la o podalergare. Din fericire,
ajunseseră înaintea parshendilor, aşa că nicio echipă de podari nu
pierduse oameni. Însă pentru soldaţii alethi lucrurile nu merseseră
la fel de bine. În cele din urmă, frontul lor cedase sub atacul
parshendilor şi podarii fuseseră nevoiţi să conducă înapoi, spre
646
tabără, o trupă de oşteni istoviţi, furioşi şi înfrânţi.
Kaladin avea ochii înceţoşaţi de oboseală după ce stătuse până
noaptea târziu ca să stoarcă trestii. Stomacul îi chiorăia fără încetare
fiindcă nu primise decât o parte din hrana care i se cuvenea, căci îşi
împărţea porţiile cu doi răniţi. Dar toate aveau să se sfârşească în
ziua aceea. Spiţerul se întoarse în spatele tejghelei, iar Kaladin se
apropie de ea. Syl dădu buzna în încăpere şi mica ei panglică de
lumină se transformă într-o femeie. Se avântă într-un salt de acrobat
şi coborî pe tejghea cu o mişcare lină.
— Ce-ţi trebuie? întrebă spiţerul. Alte bandaje? Păi ai putea să…
Se întrerupse când Kaladin trânti pe masă o sticlă de băutură de
mărime mijlocie. Era crăpată în partea de sus, dar i se putuse pune
totuşi un dop. Tânărul i-l scoase, dând la iveală seva de un alb
lăptos a buruienii dâmbului, aflată în interior. Folosise ceea ce
storseseră la început ca să-i trateze pe Leyten, Dabbit şi Hobber.
— Ce-i asta? întrebă bătrânul spiţer, potrivindu-şi mai bine
ochelarii şi aplecându-se. Îmi oferi ceva de băut? Nu mai merge. Mă
tem că-mi întoarce stomacul pe dos.
— Nu e băutură. E sevă de buruiana dâmbului. Spuneai că e
scumpă. Ei, cât îmi oferi pentru asta?
Spiţerul clipi, apoi se aplecă mai mult şi mirosi conţinutul.
— De unde-o ai?
— Am adunat-o din trestiile care cresc în afara taberei.
Spiţerul se întunecă la faţă. Ridică din umeri.
— Mă tem că n-are nicio valoare.
— Ce?
— Plantele de câmp n-au destulă putere.

647
 Spiţerul puse dopul la loc. O rafală de vânt izbi cu putere
clădirea, pătrunzând pe sub uşă şi amestecând mirosurile
numeroaselor prafuri şi întăritoare pe care le vindea.
— Practic, nu e bună de nimic. O să-ţi dau două pete străvezii,
adică un preţ generos. Va trebui s-o distilez şi-o să fiu norocos dac-o
să scot două linguri pline.
„Două pete!” îşi zise disperat Kaladin. „După trei zile de muncă,
după ce ne-am trudit, trei oameni, dormind numai câteva ore pe
noapte? Pentru ceva care nu face mai mult decât plata pe două
zile?”
Ba nu. Seva fusese bună pentru rănile lui Leyten, gonise
putredosprenii şi infecţia se retrăsese. Kaladin îşi strânse pleoapele
în vreme ce spiţerul pescuia două pete din punga cu bani şi le aşeza
pe tejghea. Ca multe alte sfere, erau uşor turtite într-o parte, ca să
nu se rostogolească.
— De fapt, continuă spiţerul frecându-şi bărbia, o să-ţi dau trei.
Scoase încă o pată străvezie. Nu-mi place să văd că ai muncit în
zadar.
— Kaladin, îi spuse Syl, studiindu-l pe bătrân. E agitat dintr-un
anumit motiv. Cred că minte!
— Ştiu, răspunse Kaladin.
— Cum adică? întrebă spiţerul. Păi, dacă ştiai că n-are valoare, de
ce te-ai muncit atât pentru asta?
Întinse mâna spre sticlă, dar Kaladin i-o prinse.
— Ştii, am scos cel puţin două picături din fiecare trestie.
Bătrânul se încruntă.
— Data trecută, continuă Kaladin, mi-ai spus c-o să fiu norocos

648
dac-o să storc câte-o picătură din fiecare. Ai spus că de-asta e seva
atât de scumpă. N-ai spus că trestiile „sălbatice” au sevă mai
proastă.
— Ei, nu m-am gândit c-o să te duci să le culegi şi…
Vocea i se stinse când întâlni privirea lui Kaladin.
— Armata habar n-are, nu-i aşa? întrebă tânărul. Nimeni nu ştie
cât de valoroase sunt plantele astea care cresc lângă tabără. Le
culegi, vinzi seva şi te umpli de bani, fiindcă pentru soldaţi e nevoie
de o grămadă de antiseptic.
Spiţerul înjură, retrăgându-şi mâna.
— Nu pricep despre ce vorbeşti.
Kaladin îşi luă sticla.
— Şi dacă mă duc la cortul vindecătorilor şi le spun de unde am
asta?
— Au să ţi-o ia! exclamă grăbit spiţerul. Nu fi prost. Porţi
stigmatul sclavului, băiete. Au să creadă c-ai furat-o.
Kaladin se pregăti să plece.
— Îţi dau o pată azurie, spuse spiţerul. E jumătate din preţul pe
care i-l cer armatei.
Kaladin se întoarse spre el.
— Le ceri două pete azurii pentru ceva care se-adună în numai
două zile?
— N-o fac numai eu, răspunse bătrânul, încruntându-se. Toţi
spiţerii cer atât. Ne-am întâlnit şi am stabilit un preţ corect.
— Cum poate fi ăsta un preţ corect?
— Trebuie să ne câştigăm existenţa aici, în locul ăsta uitat de
Atotputernic! E nevoie de bani ca să ne instalăm prăvălia, să ne

649
hrănim, să angajăm paznici.
Se căută în pungă şi scoase o sferă cu o strălucire de un albastru
intens. O sferă de safir valora aproape de douăzeci şi cinci de ori
mai mult decât una de diamant. Kaladin câştiga o pată de diamant
pe zi, iar una azurie era cât plata pe o jumătate de lună. Fireşte că
un simplu soldat ochi-întunecaţi primea cinci pete străvezii pe zi,
sfera aceea fiind plata lui pe o săptămână.
Cândva, pentru Kaladin asta n-ar fi însemnat prea mult. Acum
era o avere. Cu toate astea, şovăi.
— Ar trebui să te dau de gol. Mor oameni din pricina ta.
— Nu, nu mor, îl contrazise spiţerul. Înalţii prinţi au destui bani
ca să plătească, ţinând cont de ceea ce câştigă pe platouri. Noi le
facem rost de sticle cu sevă ori de câte ori au nevoie de ele. Dându-
ne de gol, n-o să faci altceva decât s-ajuţi monştri ca Sadeas să-şi
păstreze câteva sfere în plus în pungă!
Spiţerul transpira. Kaladin ameninţa să-i dea peste cap întregul
negoţ din Câmpiile Sfărâmate. Iar seva aducea atât de mulţi bani
încât treaba asta putea deveni ceva periculos. Oamenii ucideau ca să
păstreze astfel de secrete.
— Îmi umpli mie buzunarele sau le umpli pe ale lorzilor, spuse
Kaladin. Cred că nu pot contrazice o asemenea logică. Puse sticla la
loc, pe tejghea. Facem târgul dacă mai adaugi şi nişte bandaje.
— Perfect, zise spiţerul, destinzându-se. Dar ţine-te departe de
trestiile alea. Mă surprinde că ai găsit pe-aproape atât de multe care
să nu fi fost culese. Lucrătorilor mei le e din ce în ce mai greu să dea
de ele.
„N-au un vântspren ca să-i călăuzească”, îşi zise Kaladin.

650
 — Atunci de ce vrei să mă descurajezi? Ţi-aş putea aduce mai
multă sevă.
— Păi da, răspunse spiţerul. Dar…
— E mai ieftin dac-o aduni singur, continuă Kaladin, aplecându-
se către el. Dar, în felul ăsta, îţi ştergi urmele. Dacă ochi-luminoşii
descoperă vreodată ce fac spiţerii, poţi pretinde că n-ai ştiut nimic –
nu ştii decât că un podar îţi vinde seva, iar tu i-o revinzi armatei cu
un adaos rezonabil la preţ.
Asta păru să-i placă bătrânului.
— Ei, poate că n-o să-ţi pun prea multe întrebări despre felul în
care ai adunat trestiile. E treaba ta, tinere. E într-adevăr treaba ta.
Îşi târşâi picioarele către magazia lui, de unde se întoarse
aducând o cutie cu bandaje. Kaladin o luă şi plecă fără să mai scoată
niciun cuvânt.
— Nu-ţi faci griji? zise Syl, plutindu-i deasupra capului când ieşi
în bătaia soarelui după-amiezii. Dacă află Gaz ce faci, o să ai
necazuri.
— Ce-ar mai putea să-mi facă? întrebă Kaladin. Nu cred c-ar
vedea în asta o fărădelege pentru care să mă atârne în furtună.
Syl se uită în urmă, luându-şi o înfăţişare care aducea mai
degrabă cu un nor sugerând vag o siluetă feminină.
— Nu-mi pot da seama dacă e sau nu ceva necinstit în treaba
asta.
— Nu e necinstit. E negoţ, răspunse Kaladin şi se strâmbă.
Lavisul se vinde în acelaşi mod. E plantat de ţărani şi vândut pe
nimica toată negustorilor, care-l aduc la oraş şi-l vând altor
negustori, care-l vând oamenilor la un preţ de patru sau cinci ori

651
mai mare decât cel cu care-a fost cumpărat.
— Atunci de ce te deranjează? întrebă Syl, încruntându-se, în
vreme ce ocoleau un grup de soldaţi. Unul dintre ei aruncă în capul
lui Kaladin cu o bucată dintr-un fruct de pala. Ceilalţi soldaţi râseră,
iar Kaladin îşi frecă tâmpla.
— Datorită tatălui meu, încă mai am scrupule stranii când e
vorba de banii ceruţi în schimbul leacurilor şi al vindecării.
— S-ar părea că e un om foarte generos.
— Dar n-a câştigat mare lucru din asta.
Bineînţeles că, într-un anumit fel, Kaladin era făcut din acelaşi
aluat. În primele sale zile de sclavie, ar fi făcut aproape orice ca să
poată umbla astfel, nesupravegheat. Perimetrul taberei era păzit,
dar, aşa cum izbutise să strecoare buruiana dâmbului înăuntru, ar fi
reuşit probabil să se strecoare şi el afară.
Cu acea pată de safir, avea chiar şi bani pe care să se poată bizui.
Da, purta însemnul sclavului, dar lucrarea rapidă şi dureroasă a
unui cuţit l-ar fi putut preschimba într-o „cicatrice de război”. Putea
să vorbească şi să lupte ca un oştean, aşa că n-ar fi dat de bănuit. Ar
fi fost luat drept dezertor, dar cu asta se putea împăca.
Acesta îi fusese planul în ultimele luni de sclavie, numai că n-
avusese niciodată mijloacele necesare. Era nevoie de bani pentru a
călători, pentru a se îndepărta îndeajuns de locul în care oamenilor
avea să le fie descrisă înfăţişarea sa. Avea nevoie de bani ca să-şi
plătească găzduirea într-o mahala a oraşului – unde nu punea
nimeni întrebări – până ce i se vindeca rana pe care avea să şi-o facă
singur.
În plus, întotdeauna existaseră ceilalţi. Aşa că rămăsese,

652
încercând să ia cu el cât mai mulţi cu putinţă. Şi dăduse întotdeauna
greş. Şi acum repeta povestea încă o dată.
— Kaladin? zise Syl, de pe umărul lui. Pari foarte serios. La ce te
gândeşti?
— Mă-ntreb dac-ar trebui să fug. Să scap din tabăra asta
blestemată de furtună şi să-mi găsesc o nouă viaţă.
Syl amuţi.
— Aici viaţa e grea, spuse ea, în cele din urmă. Nu ştiu pe nimeni
care să-ţi găsească vreo vină pentru aşa ceva.
„Pietroi ar face-o”, îşi zise el. „Şi Teft.” Munciseră amândoi
pentru seva buruienii dâmbului. Nu ştiau cât valora munca lor;
crezuseră că era numai pentru vindecarea răniţilor. Dacă fugea, i-ar
fi trădat. I-ar fi abandonat pe podari.
„Pleacă, idiotule”, îşi spuse Kaladin. „N-o să-i salvezi pe podarii
ăştia. Exact aşa cum nu l-ai salvat nici pe Tien. Ar trebui să fugi.”
— Şi pe urmă ce-ar fi?
Syl se întoarse spre el.
— Ce?
Cu ce s-ar fi ales dacă fugea? C-o viaţă în care ar fi muncit pentru
stropi, în mahalalele unui oraş în declin? Nu.
Nu putea să-i părăsească. Nu putuse niciodată să părăsească pe
cineva despre care credea că are nevoie de el. Trebuia să-i apere.
Trebuia.
Pentru Tien. Şi ca să rămână întreg la minte.
●
— Mergeţi la spărtură, spuse Gaz, scuipând într-o parte.
Scuipatul era negru de la yamma, planta pe care-o mesteca.

653
 — Ce?
Odată întors, după ce vânduse buruiana dâmbului, Kaladin
aflase că Gaz schimbase corvoada Podului Patru. Nu erau de rând
la nicio podalergare – fiindcă fuseseră cu o zi înainte. În schimb, ar
fi trebuit să meargă la fierăria lui Sadeas ca să ajute la ridicarea
lingourilor de metal şi a altor provizii.
Părea o muncă grea, însă era, de fapt, una dintre cele mai uşoare
corvezi ale podarilor. Fierarii nu simţeau nevoia unor ajutoare. Sau
îşi imaginau că podarii stângaci aveau să-i încurce. Când erai de
rând la fierărie, de obicei munceai puţine ore şi-ţi petreceai restul
timpului trândăvind.
Gaz stătea, alături de Kaladin, sub soarele primelor ceasuri ale
după-amiezii.
— Vezi tu, spuse el, zilele trecute mi-ai dat de gândit. Nimănui
nu-i pasă dacă Podul Patru primeşte corvezi nedrepte. Toată lumea
urăşte corvoada la spărtură. M-am gândit că vouă n-o să vă pese.
— Cu cât te-au plătit? întrebă Kaladin, apropiindu-se.
— Du-te-n furtună, zise Gaz, scuipând iarăşi. Ceilalţi nu pot să vă
sufere. Echipei tale o să-i prindă bine dacă e văzută plătind pentru
ce-aţi făcut.
— Pentru c-am supravieţuit?
Gaz ridică din umeri.
— Pentru c-aţi adus oamenii ăia înapoi. Dacă fac şi alţii la fel, o să
umplem toate barăcile cu muribunzi înainte de-a trece partea fără
furtuni a lunii!
— Sunt oameni, Gaz. Când nu „umplem barăcile” cu răniţi, îi
lăsăm acolo, să moară.

654
 — Oricum vor muri şi-aici.
— O să vedem.
Gaz îl privi chiorâş. Părea să-l bănuiască pe Kaladin că-l păcălise
cumva când ceruse să meargă la cărat pietre. După toate aparenţele,
ceva mai devreme coborâse către spărtură, încercând probabil să-şi
dea seama ce făcuseră acolo Kaladin şi ceilalţi doi.
„Pe focul iadului”, îşi zise Kaladin. Crezuse că l-a înspăimântat
pe Gaz îndeajuns ca să nu-i stea în cale.
— Ne ducem, se răsti Kaladin, întorcându-i spatele. Dar nu-mi
las oamenii să mă-nvinuiască pe mine pentru asta. Vor afla că e
hotărârea ta.
— Perfect, strigă Gaz în urma lui.
Şi adăugă, pentru sine însuşi:
— Dacă am noroc, mulţi dintre voi o să fie mâncaţi de vreun
demon al spărturilor.
●
Corvoada la spărtură. Cei mai mulţi podari ar fi preferat să-şi
petreacă toată ziua cărând pietre în loc să fie trimişi în hău.
Având legată în spate o torţă îmbibată în ulei pe care n-o
aprinsese, Kaladin coborî pe şubreda scară de frânghie. În locul
acela, spărtura nu era adâncă, fundul se afla la doar vreo zece
stânjeni, dar era de-ajuns ca să se simtă într-o altă lume. O lume în
care lumina naturală venea numai din crăpătura aflată sus, către
cer. O lume care-şi păstra umezeala chiar şi în zilele cele mai
fierbinţi, un tărâm inundat de muşchi, ciuperci şi plante viguroase,
care putea supravieţui chiar şi cu lumina aceea slabă.
Spărturile erau mai largi în partea de jos, probabil datorită

655
marilor furtuni. Atunci lua naştere un şuvoi de apă imens, care
izbea în stâncă; dacă te prindea furtuna în prăpastie, acolo îţi găseai
moartea. Un strat de crem întărit se aşternea neted la fundul
spărturii, deşi urca şi cobora, ca roca roasă de apă de sub el. În
câteva locuri, distanţa până la buza platoului era de numai vreo
zece stânjeni; însă în cele mai multe depăşea treizeci.
Kaladin sări de pe scară, căzând de la o înălţime de aproape trei
picioare şi împroşcând apa de ploaie dintr-o băltoacă. Îşi aprinse
torţa şi o înălţă, uitându-se în lungul fisurii neguroase. Pereţii
acoperiţi cu muşchi de un verde-întunecat erau alunecoşi şi mai
mulţi lujeri subţiri, dintr-un soi care nu-i era cunoscut, coborau de
pe pragurile intermediare înguste. Bucăţi de oase, lemn şi pânză
zdrenţuită erau împrăştiate pe jos sau înţepenite în crăpături.
Cineva împroşcă apa de lângă el. Teft înjură, uitându-se în jos, la
pulpele lui şi la pantalonii uzi leoarcă, în vreme ce ieşea dintr-o
baltă mare.
— Lua-l-ar furtunile pe cremlingul ăla de Gaz, bombăni podarul
vârstnic. Ne-a trimis încoace când nu era rândul nostru. Pentru asta
o să-i scot maţele.
— Sunt sigur că moare de frica ta, spuse Pietroi, coborând de pe
scară într-un loc uscat. Probabil că plânge în tabără, îngrozit.
— Lua-te-ar furtuna, zise Teft, scuturându-şi apa de pe piciorul
stâng.
Cei doi duceau cu ei torţe stinse. Kaladin şi-o aprinsese pe a lui
cu un amnar şi-o cremene, dar ei n-o făcuseră. Le foloseau pe rând,
cu măsură.
Ceilalţi bărbaţi de la Podul Patru începură să se adune lângă

656
scară, rămânând strânşi grămadă. Fiecare al patrulea om îşi aprinse
torţa, dar nu izbutiră să risipească prea mult întunericul; abia dacă-l
ajutară pe Kaladin să vadă o mai mare parte a peisajului nefiresc. În
crăpături creşteau ciuperci stranii, ca nişte tuburi. Erau de un galben
palid, ca pielea unui copil bolnav de gălbinare. Cremlingii se
grăbeau să se ferească de lumină. Crustaceii minusculi erau roşiatici
şi translucizi; unul trecu în goană pe lângă perete şi Kaladin îşi
dădu seama că prin cochilia lui putea să vadă tot ce-avea în trup.
La fundul spărturii, undeva pe-aproape, lumina dădu la iveală o
siluetă răsucită, zdrobită. Kaladin îşi înălţă torţa şi se apropie.
Începea deja să duhnească. În timp ce îngenunchea, ridică o mână,
acoperindu-şi, cu un gest inconştient, nasul şi gura.
Era – sau fusese – un podar dintr-o altă echipă. Nu murise de
multă vreme. Dacă ar fi trecut mai mult de câteva zile, furtunile i-ar
fi purtat trupul într-un loc mai îndepărtat. Oamenii Podului Patru
se adunară lângă Kaladin, privindu-l în tăcere pe cel care preferase
să se azvârle în hău.
— Fie să găseşti, într-o bună zi, un loc onorabil în Palatele
Împăcării, frate căzut, spuse Kaladin, stârnind ecouri. Iar nouă să ne
fie dat un sfârşit mai bun decât al tău.
Apoi se ridică şi, cu torţa ridicată, îi conduse pe ceilalţi pe lângă
santinela moartă. Podarii îl urmară, încordaţi.
Kaladin înţelesese repede tactica de bază a luptelor de pe
Câmpiile Sfărâmate. Fiecare îşi dorea să înainteze în forţă,
împingându-şi duşmanul către marginea platoului. De aceea luptele
deveneau adesea sângeroase pentru alethi, care soseau de obicei
după parshendi.

657
 Alethii aveau poduri, pe când acei parshi bizari din est puteau să
sară peste majoritatea prăpăstiilor, dacă îşi luau avânt alergând. Dar
şi unii, şi alţii aveau probleme dacă erau înghesuiţi către stânci,
unde îşi pierdeau de obicei echilibrul şi cădeau în gol. Numărul
celor care se prăbuşeau era destul de mare pentru ca alethii să-şi
dorească recuperarea echipamentului pierdut. Aşa că podarii erau
trimişi la corvoada din spărtură. Era ca şi cum te-ai fi dus la jaf cu
roaba, numai că n-aveai roabă.
Aveau saci şi îşi petreceau ore în şir umblând peste tot după
leşurile căzute, căutând orice obiect valoros. Sfere, platoşe, coifuri,
arme. În unele zile, când trecuse puţină vreme de la ultima luptă,
încercau s-ajungă acolo unde se purtase aceasta ca să adune lucruri
de la morţi. Însă furtunile zădărniceau astfel de încercări. Dacă
aşteptai câteva zile, purtau cadavrele în cu totul altă parte.
În plus, spărturile alcătuiau un labirint năucitor, iar ca să ajungi
la un anumit platou şi să te întorci într-un răstimp rezonabil era
aproape imposibil. În general, era înţelept s-aştepţi o mare furtună
care să-mpingă leşurile către acea parte a Câmpiilor stăpânită de
alethi – care, la urma urmelor, porneau întotdeauna din est şi se
îndreptau spre vest –, apoi să trimiţi podarii jos, în căutarea lor.
Ceea ce însemna, într-o foarte mare măsură, să rătăcească la
întâmplare. Dar, de-a lungul anilor, căzuseră în crăpături destui
oameni, aşa că nu era prea greu să găseşti locuri de unde să ai ce
aduna. Echipei i se cerea să aducă o anumită cantitate de obiecte,
altminteri nu-şi primea plata pe săptămâna aceea, dar cerinţa nu era
împovărătoare. Destul de mare ca să-i oblige să muncească, dar nu
şi ca să trudească până la istovire. Ca mai toate corvezile pe care ar

658
fi trebuit să le facă, aceasta avea în primul rând menirea să le ocupe
timpul.
În vreme ce străbăteau prima spărtură, câţiva îşi scoaseră sacii şi
culeseră câte ceva din locurile prin care treceau. De aici un coif, de
dincolo un scut. Se uitau cu mare atenţie după sfere. Dacă găseau
una valoroasă, toată echipa primea o mică recompensă. Bineînţeles
că nu li se îngăduia să coboare în spărtură cu propriile sfere sau cu
alte obiecte. Iar la ieşire erau căutaţi cu multă grijă. Umilinţa la care-
i supuneau acele căutări – nefiind uitat niciunul dintre locurile în
care ar fi putut ascunde o sferă – era, în parte, motivul pentru care
nimeni nu putea să sufere corvoada din spărturi.
Dar numai în parte. Pe măsură ce înaintau, fundul spărturii se
lărgi, ajungând la vreo trei stânjeni. Aici, pe pereţi se vedeau urmele
unor spintecături de unde lipseau bucăţi de muşchi şi piatra era
zgâriată. Podarii se străduiau să nu le privească. Din când în când,
demonii spărturilor umblau pe acele poteci, căutând fie stârvuri, fie
un platou potrivit, unde să se transforme în pupe. Să-ntâlnească
unul dintre ei era puţin probabil, dar nu imposibil.
— Kelek, urăsc locul ăsta, spuse Teft, mergând alături de
Kaladin. Am auzit că, odată, un demon al spărturilor a mâncat o
întreagă echipă de podari, unul câte unul, după ce i-a împins într-o
fundătură. A stat pur şi simplu acolo, înhăţându-i rând pe rând
când încercau să treacă în fugă pe lângă el.
Pietroi chicoti.
— Dacă i-a mâncat pe toţi, cine s-a-ntors să povestească?
Teft îşi scărpină bărbia.
— Habar n-am. Poate că, pur şi simplu, nu s-au mai întors

659
niciodată.
— Atunci poate-au fugit. Au dezertat.
— Nu, spuse Teft. Nu poţi să ieşi din spărturile astea dacă n-ai o
scară.
Se uită în sus, către despicătura îngustă, albastră, aflată la mai
bine de zece stânjeni deasupra lor.
Şi Kaladin îşi ridică privirea. Cerul azuriu părea atât de departe.
De neatins. Ca Palatele însele. Şi, chiar dacă te-ai fi putut căţăra
până sus într-unul dintre locurile mai puţin adânci, fie rămâneai
captiv pe Câmpii, fără să poţi traversa spărturile, fie ajungeai
suficient de aproape de partea stăpânită de alethi ca să fii văzut de
cercetaşi când treceai pe podurile permanente. Puteai încerca să
mergi către est, către ţinutul unde platourile erau atât de roase de
stihii încât ajunseseră nişte simple turnuri. Dar asta ar fi însemnat să
mergi săptămâni de-a rândul şi ar fi trebuit să supravieţuieşti unui
mare număr de furtuni.
— Ai fost vreodată într-un canion îngust în vremea când vin
ploile, Pietroi? întrebă Teft, probabil cu gândurile urmându-i acelaşi
curs.
— Nu, răspunse Pietroi. Pe Piscuri n-avem aşa ceva. Există numai
acolo unde preferă proştii să trăiască.
— Păi tu trăieşti aici, Pietroi, îi atrase atenţia Kaladin.
— Şi sunt un prost, răspunse uriaşul mâncător de coarne,
chicotind. N-ai observat?
În ultimele două zile, se schimbase foarte mult. Era mai
prietenos, regăsindu-şi, într-o oarecare măsură, ceea ce presupunea
Kaladin că îi era adevărata fire.

660
 — Eu vorbeam despre canioanele înguste, zise Teft. Vrei să
ghiceşti ce s-ar întâmpla dacă am fi captivi aici, jos, în timpul unei
mari furtuni?
— Cred c-ar fi o grămadă de apă, răspunse Pietroi.
— O grămadă de apă care caută să se scurgă pe oriunde poate,
spuse Teft. Se-adună-n valuri imense şi trece prin locul ăsta strâmt
cu o forţă care poate sfărâma bolovanii. De fapt, aici, jos, o ploaie
obişnuită ar părea o mare furtună… ei, cred că, din tot Rosharul, e
cel mai cumplit loc în care te-ar putea prinde una dintre ele.
Pietroi se încruntă şi se uită în sus.
— Atunci e mai bine să nu te prindă aici.
— Da, răspunse Teft.
— Totuşi, adăugă Pietroi, ţi-ar face o baie de care ai mare nevoie,
Teft.
— Hei, mormăi acesta. Vorbeşti despre mirosul meu?
— Nu, despre ceea ce sunt eu nevoit să miros. Uneori mă gândesc
că o săgeată de-a parshendilor în ochi ar fi mai bună decât mirosul
întregii echipe de podari, închisă noaptea în baracă!
— M-aş supăra dacă n-ar fi adevărat, răspunse Teft chicotind şi
trăgând pe nări aerul umed, cu iz de mucegai, din spărtură. Locul
ăsta nu-i cu mult mai bun. Aici, jos, mirosul e mai rău decât al
cizmelor unui mâncător de coarne la vreme de iarnă, adăugă el,
apoi şovăi. Ăă, nu e o insultă. Adică nu vorbesc despre tine,
personal.
Kaladin zâmbi, apoi privi în urmă. Ceilalţi podari, vreo treizeci la
număr, îi urmau ca nişte stafii. Câţiva păreau să se-apropie pe
nesimţite de grupul lui, ca şi cum ar fi vrut să tragă cu urechea fără

661
să atragă atenţia.
— „Mirosul e mai rău decât al cizmelor unui mâncător de
coarne?” spuse el. Teft, în numele Palatelor, cum să nu se simtă
insultat de vorbele astea?
— Nu e decât o expresie, răspunse Teft, încruntându-se. Mi-a
scăpat înainte să-mi dau seama ce ziceam.
— Din păcate, zise Pietroi, smulgând un smoc de muşchi de pe
perete şi mirosindu-l din mers, insulta ta m-a jignit. Dac-am fi fost
pe Piscuri, ar fi trebuit să ne duelăm, în stilul tradiţional alil’tiki’i.
— Cum adică? întrebă Teft. Cu suliţe?
Pietroi râse.
— Nu, nu. Noi, pe Piscuri, nu suntem barbari ca oamenii de-aici,
de jos.
— Atunci cum? întrebă şi Kaladin, cu adevărat curios.
— Păi – răspunse Pietroi, aruncând muşchiul şi scuturându-şi
palmele de praf – se face cu multă bere tulbure şi cu cântece.
— Cum poate fi ăsta un duel?
— Câştigă cine mai poate cânta după ce a băut cel mai mult. Ba
mai mult, în scurtă vreme toată lumea e atât de beată, încât nimeni
nu mai ştie de la ce-a pornit cearta.
Teft râse.
— Cred că-i mai tare decât lupta cu cuţitele, în zori.
— Aş zice că depinde, spuse Kaladin.
— De ce depinde? întrebă Teft.
— Depinde dacă eşti sau nu negustor de cuţite. Ei, Dunny?
Ceilalţi doi se uitară într-o parte, unde Dunny se apropiase destul
de mult ca să-i audă. Tânărul înalt şi subţire tresări, roşind.

662
 — Ăă… eu…
Pietroi râse pe înfundate de cuvintele lui Kaladin, apoi i se adresă
tânărului:
— Dunny e un nume ciudat. Ce-nseamnă?
— Ce-nseamnă? se miră Dunny. Habar n-am. Numele n-au
întotdeauna un înţeles.
Pietroi clătină din cap, nemulţumit.
— Câmpeni. Cum ştiţi cine sunteţi, dacă numele voastre n-au
niciun înţeles?
— Adică numele tău înseamnă ceva? întrebă Teft. Nu… ma…
nu…
— Numuhukumakiaki’aialunamor, spuse Pietroi, cu sunetele
limbii sale materne ieşindu-i cu uşurinţă de pe buze. Fireşte. E
descrierea unei pietre foarte speciale, pe care-a descoperit-o tata cu
o zi înainte de naşterea mea.
— Adică numele tău e o întreagă propoziţie? întrebă Dunny,
nesigur, ca şi cum n-ar fi fost convins că nu făcea vreo gafă.
— E o poezie, răspunse Pietroi. Pe Piscuri, toate numele sunt
poezii.
— Serios? spuse Teft, scărpinându-se în barbă. Probabil că e
destul de greu când trebuie să chemi familia la masă.
Pietroi râse.
— E-adevărat, e-adevărat. Şi duce şi la nişte certuri interesante.
Pe Piscuri, insultele sunt de obicei poezii, asemănătoare cu numele
persoanei în ceea ce priveşte alcătuirea şi rima.
— Kelek, bombăni Teft. Nu pare să fie deloc uşor.
— Poate că de-aia cele mai multe certuri se termină cu băutură,

663
zise Pietroi.
Dunny zâmbi, şovăind.
— Ei, matahală caraghioasă, puţi ca un porc infect, aşa că urcă-te
pe casă şi sari în mocirlă, direct.
Pietroi râse zgomotos, cu vocea lui tunătoare răsunând în
spărtură.
— E bună, e bună, spuse, ştergându-se la ochi. Simplă, dar bună.
— A sunat aproape ca un cântec, Dunny, spuse Kaladin.
— Ei, a fost primul lucru care mi-a trecut prin minte. Am pus-o
pe melodia cântecului Cei doi ibovnici ai lui Mari, ca să-mi iasă ritmul
corect.
— Ştii să cânţi? întrebă Pietroi. Trebuie să te-aud.
— Dar… zise Dunny.
— Cântă! îi porunci Pietroi, arătându-l cu degetul.
Dunny scânci, dar se supuse şi începu un cântec pe care Kaladin
nu-l ştia. Era o poveste amuzantă, despre o femeie şi doi fraţi
gemeni pe care ea îi credea unul şi acelaşi bărbat. Avea o voce
limpede de tenor şi părea mai încrezător în sine când cânta decât
atunci când vorbea.
Cânta frumos. Când ajunse la a doua strofă, Pietroi începu să
fredoneze cu voce groasă, acompaniindu-l în armonie. Mâncătorul
de coarne era, evident, un cântăreţ cu experienţă. Kaladin se uită
peste umăr la ceilalţi podari, sperând să-i mai atragă şi pe alţii în
discuţie sau să-i facă să cânte. Îi zâmbi lui Cikatrice, dar nu primi în
schimb decât o privire încruntată. Moash şi Sigzil, bărbatul azish cu
pielea întunecată, nici măcar nu se uitară la el. Peet nu-şi ridica
privirea de la propriile picioare.

664
 Când se termină cântecul, Teft bătu din palme, în semn de
apreciere.
— E un spectacol mai bun decât am văzut prin multe hanuri.
— E plăcut să-ntâlneşti un câmpean care ştie să cânte, zise
Pietroi, aplecându-se să ia un coif pe care şi-l îndesă în sac. În
spărtura aceea nu prea aveau multe lucruri de adunat. Începusem
să cred că sunteţi cu toţii la fel de afoni ca bătrânul toporcopoi al
tatălui meu. Ha!
Dunny roşi, dar începu să păşească mai încrezător în sine.
Îşi continuară drumul, trecând din când în când de coturi şi
despicături ale stâncii în care apele adunaseră grămezi mari de
obiecte folositoare. Munca se dovedi aici mai macabră şi în mai
multe rânduri se văzură nevoiţi să dea deoparte hoituri sau
mormane de oase ca s-ajungă la ceea ce voiau, sufocându-se din
pricina mirosului. Kaladin le spuse să nu dea deocamdată atenţie
celor mai dezgustătoare şi mai putrezite leşuri. Putredosprenii se
simţeau înclinaţi să se-adune în jurul morţilor. Dacă nu găseau între
timp destule obiecte, aveau să le ia pe acelea la întoarcere.
La toate răscrucile şi la toate ramificaţiile, Kaladin făcea un semn
alb pe perete cu o bucată de cretă. Era datoria şefului de pod, iar el o
lua în serios. Nu voia să i se rătăcească echipa prin acele despicături
ale pământului.
În timp ce înaintau muncind, Kaladin avea grijă să nu se oprească
discuţia. Râdea – se silea să râdă – alături de ceilalţi. Chiar dacă
propriul râs îi suna găunos, ceilalţi nu păreau să observe. Poate că
simţeau ce făcea, dar până şi râsul silit era de preferat în locul
întoarcerii la tăcerea morocănoasă şi la afundarea în gânduri care-i

665
învăluiau pe majoritatea celorlalţi podari.
În scurt timp, Dunny începu să vorbească şi să râdă cu Teft şi
Pietroi, lăsându-şi sfiala deoparte. Alţi câţiva se ţineau după ei –
Yate, Maps şi încă vreo câţiva – ca nişte sălbăticiuni momite de
lumina şi căldura focului. Kaladin încercă să-i atragă în discuţie, dar
nu reuşi, aşa că, în cele din urmă, îi lăsă în pace.
În cele din urmă ajunseră într-un loc unde erau multe trupuri de
curând răposate. Kaladin n-ar fi putut spune cum anume se
combinaseră şuvoaiele de apă încât să transforme acea parte a
spărturii într-un loc propice pentru aşa ceva, căci arăta la fel ca
oricare alta. Poate doar un pic mai îngustă. Uneori, puteau reveni în
aceleaşi cotloane şi să găsească o cantitate însemnată de obiecte;
alteori le găseau goale, pe când în altele se aflau zeci de leşuri.
Erau cadavre care arătau ca şi cum ar fi plutit pe apa adunată în
timpul marilor furtuni, pentru ca apoi să fie depozitate când aceasta
se retrăgea încetul cu încetul. Erau zdrobite şi răsucite, fie din
cădere, fie pentru că le strivise năvala apei, iar multora le lipseau
membrele. Printre ele nu se aflau însă trupuri de parshendi.
Duhoarea de sânge şi de viscere plutea în aer. Kaladin îşi săltă
torţa mai sus, iar însoţitorii lui amuţiră. Frigul împiedica leşurile să
se descompună prea repede, deşi umezeala avea un efect contrar.
Cremlingii începuseră să roadă pielea mâinilor şi să le mănânce
ochii. Stomacurile aveau să se umfle în curând, pline de gaze.
Câţiva putredospreni – mărunţi, roşii, translucizi – se căţărau pe
cadavre.
Syl coborî şi i se aşeză pe umăr, scoţând sunete dezgustate. Ca de
obicei, nu-şi explică absenţa.

666
 Oameni ştiau ce era de făcut. Chiar şi plin de putredospreni, locul
ăsta era prea bogat ca să-şi continue drumul fără să-i dea atenţie.
Trecură la treabă, înşiruind leşurile ca să le poată cerceta. Kaladin le
făcu semn lui Pietroi şi lui Teft să li se alăture celorlalţi, în vreme ce
el aduna câteva obiecte împrăştiate pe pământ, în jurul morţilor.
Dunny veni să-l ajute.
— Cadavrele astea poartă culorile înaltului Prinţ, remarcă Pietroi,
în vreme ce Kaladin culegea un coif de oţel cu urme de lovituri.
— Pun prinsoare că sunt de la alergarea de zilele trecute,
răspunse acesta din urmă. A ieşit rău pentru Sadeas.
— Luminlordul Sadeas, zise Dunny, apoi îşi lăsă capul în jos,
ruşinat. Îmi pare rău, n-am vrut să te corectez. Eu uitam să spun
titlurile şi maestrul meu mă bătea de fiecare dată.
— Maestru? întrebă Tift, ridicând o suliţă căzută şi smulgându-i
muşchiul de pe coadă.
— Am fost ucenic. Adică înainte de…
Dunny se întrerupse şi îşi feri privirea.
Teft nu se înşelase. Podarilor nu le plăcea să vorbească despre
trecutul lor. Oricum, tânărul îl corectase, probabil, pe bună dreptate.
Ar fi fost pedepsit dacă îl auzeau vorbind despre ochi-luminoşi fără
să le adauge titlurile.
Kaladin puse coiful în sac, apoi îşi înţepeni torţa în golul dintre
doi bolovani plini de muşchi şi începu să-i ajute pe ceilalţi să-nşiruie
cadavrele. Nu stârni oamenii la vorbă. Cei căzuţi meritau un
oarecare respect, dacă era cu putinţă să-i respecţi în timp ce-i jefuiai.
Podarii se apucară apoi să le scoată armurile. Vestele de piele ale
arcaşilor, platoşele de oţel ale pedestraşilor. Din grup făcea parte un

667
ochi-luminoşi cu haine de bună calitate pe sub o armură de o
calitate încă şi mai bună. Trupurile ochi-luminoşilor căzuţi erau
uneori scoase din spărturi de echipe speciale pentru a fi
preschimbate, cu ajutorul unui Animmod, în statui. În afara cazului
când erau bogaţi, ochi-întunecaţii erau arşi. Iar celor mai mulţi
dintre soldaţii căzuţi în spărturi nu li se dădea nicio atenţie; oamenii
din tabără spuneau că spărturile erau locuri de odihnă sfinţite, dar,
în realitate, scoaterea cadavrelor era un efort mai costisitor şi mai
periculos decât merita.
Oricum, dacă dădeai acolo peste un ochi-luminoşi, însemna că
familia lui fie nu era destul de bogată, fie nu se sinchisea de el atât
de mult încât să trimită oameni care să-i recupereze trupul. Acesta
avea faţa prea zdrobită ca să poată fi recunoscut, dar însemnul
rangului arăta că era de al şaptelea dahn. Fără pământuri în
stăpânire, făcând parte din suita altui ofiţer mai puternic.
După ce-i luară armura, scoaseră pumnalele şi cizmele tuturor
morţilor din şir, căci de cizme era nevoie întotdeauna. Le lăsară
soldaţilor căzuţi hainele, dar le luară centurile şi le tăiară o mare
parte dintre nasturii cămăşilor. În timp ce lucrau, Kaladin îi trimise
pe Teft şi Pietroi dincolo de cotul spărturii, să vadă dacă prin
apropiere nu mai erau şi alte cadavre.
După ce armurile, armele şi cizmele fuseseră puse în grămezi
separate, începu partea cea mai sinistră: căutarea sferelor şi a
bijuteriilor în buzunare şi prin pungi. Acestea alcătuiau grămada
cea mai mică, dar cea mai valoroasă. Nu găsiră niciun broam, ceea
ce însemna că n-aveau să primească niciuna dintre jalnicele
recompense oferite podarilor.

668
 În timp ce era dusă la îndeplinire această îndatorire morbidă,
Kaladin zări vârful unei suliţe ieşind dintr-o băltoacă aflată în
apropiere. Scăpase neobservată când cercetaseră prima oară locul.
Pierdut în gânduri, o scoase şi o scutură de apă, apoi o duse către
mormanul de arme. Acolo şovăi, ţinând-o cu o mână deasupra
grămezii, în timp ce apa rece îi picura de pe coadă. Îşi trecu un
deget peste lemnul neted. Judecând după greutate, echilibrare şi
şlefuire, îşi dădu seama că era o armă bună. Solidă, bine lucrată şi
bine întreţinută.
Închise ochii, aducându-şi aminte de zilele când era un băiat care-
şi încleşta degetele pe un baston de luptă.
Îi reveniră în minte cuvintele rostite de Tukks cu ani în urmă,
într-o zi luminoasă de vară, când, în armata lui Amaram, ţinuse o
armă în mână pentru întâia oară. „Primul pas e să-ţi pese”, păruse
să şoptească vocea lui Tukks. „Unii spun că-n luptă nu trebuie să fii
lipsit de emoţii. Ei bine, presupun că important e să nu-ţi pierzi
capul. Dar nu-mi place sentimentul ăla, al uciderii cu calm şi sânge
rece. Am văzut că aceia cărora le pasă luptă cu mai multă forţă, un
timp mai îndelungat şi mai bine decât cei cărora nu le pasă. Asta e
diferenţa dintre mercenari şi soldaţii adevăraţi. Asta e diferenţa
dintre a lupta ca să-ţi aperi pământul şi a lupta pentru apărarea
unui pământ străin.
E bine să-ţi pese în timp ce lupţi, atâta vreme cât nu te laşi mistuit
de asta. Nu încercaţi să vă alungaţi sentimentele. O să vă speriaţi de
ceea ce veţi deveni.”
Suliţa tremură între degetele lui Kaladin, parcă implorându-l s-o
rotească, s-o răsucească, să danseze cu ea.

669
 — Ce-ai de gând, Înălţimea ta? îi strigă o voce. Vrei să-ţi înfigi
suliţa aia în burtă?
El îşi ridică privirea spre cel care vorbise. Moash – unul dintre
podarii care-l ponegreau în continuare cu multă înverşunare –
stătea lângă şirul de leşuri. De unde ştiuse să-i spună „Înălţimea
ta”? Vorbise cu Gaz?
— Pretinde că e dezertor, îi spuse Moash lui Narm, care muncea
lângă el. Zice c-a fost un soldat important, un soi de şef de pluton
sau cam aşa ceva. Însă Gaz spune că nu-s decât laude prosteşti. Nu
l-ar fi trimis nimeni la poduri dac-ar fi ştiut cu adevărat să lupte.
Kaladin lăsă suliţa în jos.
Moash zâmbi dispreţuitor şi se întoarse la munca lui. Însă acum îl
mai văzuseră şi alţii pe Kaladin.
— Uitaţi-vă la el, spuse Sigzil. Ei, şefule de pod! Te crezi măreţ?
Îţi închipui că eşti mai bun decât noi? Crezi că, dacă pretinzi că ai
trupa ta de soldaţi, se schimbă ceva?
— Lasă-l în pace, spuse Drehy şi îl împinse pe Sigzil când trecu
pe lângă el. Cel puţin îşi dă silinţa.
Jaks Fără-Urechi pufni, scoţând o cizmă dintr-un picior fără viaţă.
— Îşi dă silinţa să pară important. Chiar de-o fi fost în armată, pun
prinsoare că-şi petrecea zilele curăţând latrine.
Se pare că exista ceva care izbutea să-i scoată pe podari din
muţenia lor apatică: ura faţă de Kaladin. Şi alţii începură să
vorbească, batjocorindu-l.
— … din vina lui suntem aici, jos…
— … vrea să ne scoată sufletul în timpul nostru liber numai ca să
se simtă el important…

670
 — … ne-a trimis la cărat pietre numai ca să ne-arate că ne poate
hărţui…
— … pun prinsoare că în viaţa lui n-a ţinut o suliţă în mână.
Frecând lemnul între degete, Kaladin închise ochii şi-i ascultă
cum îşi dădeau pe faţă dispreţul.
„În viaţa lui n-a ţinut o suliţă în mână.” Poate că, dacă n-ar fi luat
niciodată în mână prima suliţă, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate
astea.
Pipăi lemnul neted şi alunecos din pricina apei de ploaie, cu
amintirile învălmăşindu-i-se în minte, învăţând să uite, învăţând să
se răzbune, învăţând să se deprindă cu faptele petrecute şi să le
înţeleagă.
Cu gândul în altă parte, îşi puse dintr-o smucitură suliţa sub braţ,
în poziţia de gardă, cu vârful în jos. Picăturile de apă de pe toată
lungimea cozii i se împrăştiară pe spate.
Moash se opri tocmai când arunca o nouă batjocură. Podarii
amuţiră brusc. În abis se lăsă tăcerea.
Şi Kaladin se simţi într-un alt loc.
Îl asculta pe Tukks mustrându-l.
Îl asculta pe Tien râzând.
Îşi auzea mama tachinându-l, în stilul ei inteligent, mucalit.
Se afla pe câmpul de luptă, înconjurat de duşmani, dar în
mijlocul unui cerc de prieteni.
Îşi asculta tatăl spunându-i, cu dispreţ în glas, că suliţele erau
făcute numai şi numai pentru a curma vieţi. Nu puteai să ucizi ca să
aperi.
Era singur într-o spărtură, jos de tot, sub pământ, ţinând în mână

671
suliţa unui bărbat căzut în luptă, cu degetele încleştate pe lemnul
ud, cu ceva picurând abia auzit undeva, în depărtare.
Un val de forţă îl străbătu când roti suliţa, înălţând-o, într-o kata
avansată. Corpul lui făcea de la sine mişcările în ordinea cuvenită,
intrând în poziţiile pe care le exersase atât de des. Suliţa îi juca între
degete, fără efort, părând o prelungire a mâinii. Se răsuci cu ea, o
roti iarăşi şi iarăşi, în jurul gâtului, peste braţ, împlântând-o în aer şi
legănând-o în calea unor lovituri nevăzute. Deşi trecuseră luni de
zile de când nu mai ţinuse în mână o armă, muşchii lui ştiau ce
aveau de făcut. Era ca şi cum suliţa însăşi ar fi ştiut ce trebuia să facă.
Încordarea i se spulberă, ca şi nemulţumirile, iar trupul lui fu
cuprins de încântare, cu toate că şi-l muncea cu furie. Mişcările erau
familiare. Erau binevenite. Pentru ele fusese creat.
Despre el se spusese întotdeauna că lupta ca nimeni altul. O
simţise încă din ziua când ridicase pentru prima oară în mână un
baston, dar sfaturile lui Tukks îl ajutaseră să rafineze şi să
canalizeze ceea ce era în stare să facă. Kaladin pusese suflet de
fiecare dată când purtase o luptă. Nu se bătuse niciodată cu
nechibzuinţă sau cu indiferenţă. O făcuse ca să-şi ţină oamenii în
viaţă.
Dintre toţi recruţii din grupul lui, el învăţase cel mai repede cum
să ţină suliţa, din ce poziţie să lovească. Putuse s-o facă aproape fără
să fie nevoie de instrucţie. Asta-l şocase pe Tukks. Dar de ce? Nu
erai şocat atunci când un copil ştia cum să respire. Nu erai şocat
când un ţipar de văzduh îşi lua zborul pentru prima oară. N-ar fi
trebuit să fii şocat nici când îi dădeai lui Kaladin Cel Binecuvântat
de Furtună o suliţă şi el ştia cum s-o folosească.

672
 Se răsuci, făcând ultima mişcare din kata, dând uitării spărtura,
dând uitării podarii şi oboseala. Pentru o clipă, rămăsese doar el. El
şi vântul cu care se luptase. Iar vântul râse.
Cu mişcări iuţi, aduse suliţa la loc, ţinându-şi mâna la un sfert
din lungimea ei faţă de capăt, cu vârful în jos, cu coada sub braţ, cu
capătul acesteia ridicându-i-se la ceafă. Inspiră adânc, tremurând.
„Ah, cât mi-a lipsit asta!”
Deschise ochii. Flacăra sfârâitoare a torţei îi dezvălui un grup de
podari uluiţi, stând în picioare într-un coridor de piatră ai cărui
pereţi umezi reflectau lumina. În tăcerea plină de uimire, Moash,
holbându-se la el cu gura căscată, scăpă o mână de sfere. Căzură
toate plescăind în băltoaca de la picioarele lui şi o umplură de
lumină, dar niciun podar nu le văzu. Aveau ochii aţintiţi asupra lui
Kaladin, rămas în poziţie de luptă, pe jumătate ghemuit, cu
sudoarea şiroindu-i pe obraji.
Clipi, dându-şi seama ce făcuse. Dacă ajungea la urechile lui Gaz
că se jucase cu suliţa… Se ridică şi lăsă arma să cadă peste celelalte.
— Îmi pare rău, şopti, deşi nu ştia de ce.
Apoi adăugă, cu voce mai sonoră:
— Înapoi la lucru! Nu vreau să ne prindă noaptea aici.
Podarii tresăriră şi se puseră în mişcare. Kaladin îi zări pe Teft şi
Pietroi la o oarecare distanţă, în lungul culoarului pe care-l forma
spărtura. Oare văzuseră toată kata? Roşi şi se îndreptă grăbit spre
ei. Syl coborî pe umărul lui, în tăcere.
— Kaladin, flăcăule, spuse Teft, cu voce respectoasă. A fost…
— N-a avut nicio noimă, îl întrerupse Kaladin. O simplă kata.
Menită să pună muşchii la treabă şi să te facă să exersezi mişcările

673
elementare de împlântare, lovire şi parare. E mai degrabă
spectaculoasă decât utilă.
— Dar…
— Nu, serios, insistă Kaladin. Îţi poţi imagina un om care-şi
învârteşte astfel o suliţă în jurul gâtului în timpul unei lupte? S-ar
trezi imediat cu burta spintecată.
— Flăcăule, zise podarul mai vârstnic, am mai văzut şi eu câte o
kata, dar niciuna ca asta. Felul în care te-ai mişcat… Iuţeala,
eleganţa… Şi mai era şi-un soi de spren care vâjâia în jurul tău,
printre lovituri, strălucind ca o lumină palidă. A fost splendid.
Pietroi tresări.
— Ai putut să vezi asta?
— Bineînţeles, răspunse Teft. N-am mai văzut niciodată un
asemenea spren. Întreabă-i pe ceilalţi – câţiva îl arătau cu degetul.
Kaladin îşi privi scurt umărul, încruntându-se la Syl. Ea stătea,
afectată, picior peste picior, cu mâinile pe genunchi, una peste
cealaltă, ferindu-se ostentativ să-i întâlnească privirea.
— A fost o nimica toată, repetă Kaladin.
— Nu, spuse Pietroi. Asta în niciun caz. Poate că tu ai putea să
provoci un Cristalpurtător. Ai deveni luminlord!
— Nu vreau să fiu luminlord! se răsti Kaladin poate cu mai multă
asprime decât ar fi trebuit.
Ceilalţi doi tresăriră.
— În plus, adăugă el, ferindu-se să le-ntâlnească privirile, am
încercat cândva. Unde e Dunny?
— Aşteaptă, zise Teft, adică ai…
— Unde e Dunny? repetă Kaladin cu voce fermă, apăsând pe

674
fiecare cuvânt.
„Părinte al Furtunii. Trebuie să-mi ţin gura.”
Teft şi Pietroi schimbară o privire, apoi primul arătă cu degetul.
— Dincolo de cot am găsit câţiva parshendi morţi. Ne-am gândit
că vrei să ştii.
— Parshendi, zise Kaladin. S-aruncăm o privire. Ar putea avea
ceva de valoare.
Nu mai jefuise niciodată parshendi morţi; cădeau în spărturi într-
un număr cu mult mai mic decât alethii.
— Au într-adevăr, răspunse Pietroi, deschizând drumul cu o
torţă aprinsă în mână. Armele alea ale lor sunt, da, foarte frumoase.
Ca şi nestematele din bărbile lor.
— Ca să nu mai vorbim despre armuri, spuse Kaladin.
Pietroi clătină din cap.
— Fără armuri.
— Pietroi, le-am văzut armurile. Le poartă întotdeauna.
— Ei, da, dar nu putem folosi chestia aia.
— Nu pricep, zise Kaladin.
— Vino, spuse Pietroi, gesticulând. E mai uşor decât să-ţi explic.
Kaladin ridică din umeri şi trecură dincolo de cotitură. Pietroi îşi
scărpină bărbia prin barba roşcată.
— Păr idiot, bombăni. Ah, aş vrea s-o am din nou aşa cum se
cuvine. Ca să fii un bărbat aşa cum se cuvine, trebuie să ai o barbă
cum se cuvine.
Kaladin îşi trecu mâna peste propria barbă. În curând avea să
pună deoparte nişte bani ca să-şi cumpere un brici şi să scape de
blestemăţia aia. Sau, cine ştie, poate că nu. De sferele lui era nevoie

675
pentru altceva.
Trecură de cot şi-l găsiră pe Dunny trăgând de leşurile
parshendilor ca să le aşeze în şir. Erau patru şi păreau să fi fost
aduse dintr-o altă direcţie. Şi mai erau şi câţiva alethi.
Kaladin se apropie cu paşi mari, făcându-i semn lui Pietroi să
vină cu torţa, şi îngenunche să se uite la parshendii morţi. Arătau la
fel ca parshii, având pielea marmorată cu negru şi stacojiu. Singura
lor îmbrăcăminte era o fustă neagră, lungă până la genunchi. Trei
purtau bărbi, ceea ce parshilor nu le stătea în obicei, şi îşi
împletiseră în ele nestemate neşlefuite.
Aşa cum se aşteptase Kaladin, purtau armuri de un roşu palid.
Platoşe, coifuri, apărătoare ale braţelor şi picioarelor. Armura
completă a unui pedestraş obişnuit, având crăpături datorate
căderii sau valului de apă din timpul furtunii. Aşadar nu era din
metal. Poate din lemn vopsit?
— Parcă ziceai că n-au armuri, spuse. Ce încercai să-mi dai de-
nţeles? Că nu cutezaţi să le luaţi de pe morţi?
— Nu cutezăm? zise Pietroi. Kaladin, Maestru Luminlord, măreţ
şef de pod, mânuitor de suliţă, poate izbuteşti tu să le scoţi.
Kaladin dădu din umeri. Tatăl său îl familiarizase cu morţii şi
muribunzii şi, cu toate că nu se simţea bine jefuind morţii, nu se
simţea nici dezgustat.
Îl împinse uşor pe primul parshendi şi îi văzu cuţitul. I-l luă şi
căută cureaua care-i fixa apărătoarea de umăr.
Nu exista nicio curea. Se încruntă şi se uită sub apărătoare,
încercând s-o salte. Pielea se ridică odată cu ea.
— Părinte al Furtunii! exclamă.

676
 Se uită la coif. Pătrundea în cap. Sau crescuse din cap?
— Ce e asta?
Pietroi ridică din umeri.
— Nu ştiu. S-ar părea că le creşte câte-o armură, nu?
— E ridicol, spuse Kaladin. Nu sunt altceva decât oameni.
Oamenilor – nici măcar parshilor – nu le cresc armuri.
— Parshendilor le cresc, zise Teft.
Kaladin şi ceilalţi doi se-ntoarseră spre el.
— Nu vă uitaţi aşa la mine, spuse bărbatul mai vârstnic,
încruntându-se. Am lucrat câţiva ani în tabără înainte de-a sfârşi
printre podari – nu, nu vă spun cum, aşa că duceţi-vă după furtună.
Oricum, soldaţii vorbeau despre asta. Parshendilor le cresc
carapace.
— Am cunoscut parshi, spuse Kaladin. În oraşul meu de baştină
erau vreo doi în slujba lordului nostru. Niciunuia nu-i creştea vreo
armură.
— Ei, ăştia sunt un alt soi de parshi, zise Teft. Mai mari, mai
puternici. Pot să sară peste spărturi, pentru numele lui Kelek. Şi le
cresc armuri. Pur şi simplu le cresc.
Nu-l puteau contrazice, aşa că se mulţumiră s-adune ce se putea.
Mulţi parshendi foloseau arme grele – securi şi ciocane – care nu
fuseseră aduse de apă odată cu trupurile, aşa cum se-ntâmplase cu o
mare parte dintre arcurile şi suliţele soldaţilor alethi. Dar găsiră mai
multe cuţite şi o sabie ornamentată, stând încă în teaca aşezată pe
coastele unui parshendi.
Fustelor le lipseau buzunarele, dar leşurile aveau pungi legate de
mijloc. Cărau în ele cremene şi iască, cute şi alte obiecte neapărat

677
necesare. Aşa că podarii îngenuncheară şi începură să le smulgă
nestematele din bărbi. Erau găurite, ca să se poată împleti în păr cu
uşurinţă, şi Lumina de Furtună le impregnase, deşi nu străluceau la
fel de tare cum ar fi făcut-o dacă ar fi fost şlefuite cum se cuvine.
În timp ce Pietroi smulgea nestematele din barba ultimului
parshendi, Kaladin apropie unul dintre cuţite de torţa lui Dunny şi
îi studie modelul dăltuit.
— Astea par să fie glife, spuse arătându-i-l lui Teft.
— Nu ştiu să citesc glifele, băiete.
„A, da”, îşi zise Kaladin. Păi, dacă erau glife, nu erau unele pe
care le cunoştea. Fireşte, cele mai multe hieroglife puteau avea
desene complicate, aşa că era greu să le citeşti dacă nu ştiai exact ce
să cauţi. În centrul mânerului era o siluetă frumos sculptată. Înfăţişa
un bărbat în armură. În Cristalarmură, cu siguranţă. În spatele lui
era cioplit un simbol care-l înconjura, pornindu-i din spate, ca nişte
aripi.
Kaladin i-l arătă lui Pietroi, care venise să vadă ce i se părea atât
de fascinant.
— Despre parshendi se crede că sunt barbari, îi spuse
mâncătorului de coarne. Că nu au o cultură. De unde fac rost de
astfel de cuţite? Aş jura că asta-i imaginea unuia dintre heralzi. A lui
Jezerezeh sau a lui Nalan.
Pietroi ridică din umeri. Kaladin oftă, puse cuţitul în teacă şi-l
aruncă în sac. Apoi se întoarseră la ceilalţi, aflaţi după cotitură.
Echipa îşi umpluse sacii cu armuri, centuri, cizme şi sfere. Fiecare
luă câte o suliţă ca s-o ducă până la scară, ţinând-o ca pe un baston
cu care te-ajuţi la mers. Lăsară una pentru Kaladin, dar el i-o aruncă

678
lui Pietroi. Nu avea încredere în sine însuşi, se temea că, dacă o
ţinea în mână, ar fi fost tentat să-nceapă o altă kata.
Făcură cale-ntoarsă fără să li se-ntâmple nimic, însă cerul din ce
în ce mai întunecat îi făcea să tresară la fiecare zgomot. Kaladin
izbuti din nou să-i stârnească la vorbă pe Pietroi, Teft şi Dunny. Şi îi
făcu şi pe Drehy şi Torfin să spună câte ceva.
Ajunseră cu bine în prima fisură, spre marea uşurare a oamenilor
lui. Kaladin îi trimise mai întâi pe ceilalţi sus, aşteptând să urce
ultimul. Pietroi rămase alături de el şi, după ce începu în sfârşit să
urce şi Dunny, îi puse mâna pe umăr şi îi vorbi cu voce scăzută:
— Ai făcut treabă bună aici. Mă gândesc că, în câteva săptămâni,
oamenii ăştia vor fi ai tăi.
Kaladin clătină din cap.
— Suntem podari, Pietroi. N-avem câteva săptămâni. Dacă e
nevoie de atât de mult timp ca să-i câştig, jumătate din noi vom fi
morţi până atunci.
Celălalt se încruntă.
— Nu e un gând care să te facă fericit.
— De aceea trebuie să-i câştigăm pe ceilalţi imediat.
— Cum?
Kaladin se uită în sus, la scara care se clătina în timp ce urcau
oamenii. N-o puteau face decât patru în acelaşi timp, altminteri nu
rezista.
— Ne întâlnim după ce ne percheziţionează. Mergem în piaţa
taberei.
— Bine, spuse Pietroi, prinzându-se de scară când ajunse sus Jaks
Fără-Urechi. Şi ce-o să facem?

679
 — O să-ncercăm arma mea secretă.
Pietroi râse în vreme ce Kaladin ţinea scara neclintită pentru el.
— Şi ce armă e asta?
Kaladin zâmbi.
— De fapt, tu eşti.
●
Două ore mai târziu, când se aşternea lumina violetă a lui Salas,
Pietroi şi Kaladin se întoarseră în lemnărie. Soarele abia apusese şi
mulţi podari aveau să meargă în curând la culcare.
„N-avem prea mult timp”, îşi zise Kaladin, făcându-i semn
însoţitorului său să-şi lase povara în faţa barăcii Podului Patru.
Uriaşul Mâncător de Coarne şi-o lăsă lângă Teft şi Dunny, cărora
Kaladin le poruncise să construiască un mic inel din pietre şi s-
aducă din mormanul de resturi al dulgherilor câteva bucăţi de
lemn. Le putea lua oricine. Le era îngăduit chiar şi podarilor, iar
unora le plăcea să-şi aleagă câte-o bucată şi s-o cioplească.
Kaladin scoase o sferă, folosind-o în chip de lampă. Pietroi cărase
un cazan vechi din fier. Deşi nu era nou, îl costase pe Kaladin o
bună parte din banii luaţi pe seva buruienii dâmbului. Mâncătorul
de Coarne începu să despacheteze proviziile din cazan, în vreme ce
Kaladin aranja câteva bucăţi de lemn în inelul de pietre.
— Dunny, apă, te rog, spuse, scoţându-şi cremenea.
Tânărul plecă în fugă să umple o găleată din butoaiele cu apă de
ploaie. Pietroi termină de golit cazanul, scoţând mai multe pachete
mici, pe care Kaladin îşi cheltuise o mare parte din sfere. Nu-i mai
rămăsese decât o mână de stropi străvezii.
În timp ce munceau, Hobber ieşi din baracă şchiopătând. Se

680
vindeca repede, însă ceilalţi doi răniţi aflaţi în grija lui Kaladin erau
încă într-o stare foarte proastă.
— Ce pui la cale, Kaladin? îl întrebă când acesta aprindea focul.
El zâmbi, ridicându-se.
— Aşază-te.
Hobber făcu întocmai. Nu-şi pierduse devotamentul pe care i-l
arăta lui Kaladin fiindcă-i salvase viaţa. Dacă ceva se schimbase,
fusese doar faptul că-i devenise şi mai loial.
Dunny se întoarse cu o găleată de apă şi o turnă în cazan. El şi
Teft fugiră apoi să mai aducă. Kaladin făcu flăcările să se-nalţe şi
Pietroi începu să fredoneze pentru sine în timp ce tăia tuberculii în
cubuleţe şi despacheta nişte mirodenii. După mai puţin de o
jumătate de oră, aveau un foc zdravăn şi un cazan cu tocană care
fierbea încet.
Teft se aşeză pe o buturugă şi-şi încălzi mâinile.
— Asta-i arma ta secretă?
Kaladin se aşeză lângă bărbatul mai vârstnic.
— Ai cunoscut mulţi soldaţi în viaţa ta, Teft?
— Câţiva.
— Ai cunoscut vreodată unul în stare să refuze un loc cald, lângă
foc, şi o porţie de tocană după o zi grea?
— Păi nu. Dar podarii nu-s soldaţi.
Era adevărat. Kaladin se întoarse către uşa barăcii. Pietroi şi
Dunny începură să cânte, iar Teft bătea din palme în ritmul muzicii.
Câţiva podari din alte echipe încă nu se culcaseră şi le aruncară lui
Kaladin şi celorlalţi priviri încruntate.
Siluetele din interiorul barăcii se mişcară şi umbrele îşi schimbară

681
locurile. Uşa era deschisă şi mirosul tocanei lui Pietroi era din ce în
ce mai puternic. Ispititor.
„Haideţi”, îşi zise în gând Kaladin. „Aduceţi-vă aminte de ce
trăim. Aduceţi-vă aminte de căldură, aduceţi-vă aminte de
mâncarea gustoasă. Aduceţi-vă aminte de prieteni, de cântece, de
serile petrecute în jurul vetrei.
Încă n-aţi murit. Lua-v-ar furtuna! Dacă nu ieşiţi…”
Dintr-odată, lui Kaladin, totul i se păru din cale-afară de nefiresc.
Cântecul era silit, tocana, un act disperat. O simplă încercare de a
abate pentru scurt timp atenţia de la viaţa jalnică pe care erau siliţi
s-o ducă.
În uşă apăru o siluetă. Cikatrice – scund, cu barba pătrată şi
privirea tăioasă – ieşi în lumina focului. Kaladin îi zâmbi. Un
zâmbet silit. Uneori era tot ce se simţea în stare să ofere. „Fă să fie
de-ajuns”, se rugă el, ridicându-se şi afundând un castron de lemn
în tocana lui Pietroi.
Îi întinse castronul lui Cikatrice. Aburul se ridica unduitor de pe
suprafaţa lichidului maroniu.
— Vrei să ni te-alături? îl întrebă. Te rog.
Cikatrice se uită la el, apoi la tocană. Râse şi luă castronul.
— M-aş alătura chiar şi Veghetoarei Nopţii lângă un foc unde
primeşti tocană!
— Ai grijă, spuse Teft. E tocană făcută de-un mâncător de coarne.
S-ar putea să plutească prin ea carapace de melc sau gheare de crap.
— N-are aşa ceva! se răsti Pietroi. E-o nenorocire c-aveţi gusturi
de câmpeni, lipsite de rafinament, dar am pregătit mâncarea aşa
cum mi-a poruncit dragul nostru şef de pod.

682
 Kaladin zâmbi, oftând din rărunchi în timp ce se aşeza Cikatrice.
În urma lui ieşiră şi alţii, luând castroane şi instalându-se în jurul
focului. Unii se mulţumiră să se holbeze la flăcări, fără să vorbească
prea mult, dar alţii începură să râdă şi să cânte. La un moment dat,
Gaz trecu pe lângă ei, privindu-i cu singurul său ochi, de parc-ar fi
încercat să se hotărască dacă încălcau sau nu vreuna dintre regulile
taberei. N-o făceau. Kaladin verificase.
Şi tot Kaladin fu acela care afundă un alt castron în tocană şi-l
întinse spre Gaz. Mai-marele podurilor pufni dispreţuitor şi se
îndepărtă ţanţoş.
„Nu te poţi aştepta la prea multe minuni într-o singură noapte”,
cugetă Kaladin oftând şi aşezându-se la loc ca să guste tocana. Era
destul de bună. Zâmbi şi, la următoarea strofă a cântecului lui
Dunny, se alătură corului.
●
În dimineaţa următoare, când le strigă să se trezească, trei sferturi
dintre podari se îngrămădiră să iasă din baracă – toată lumea, în
afară de nemulţumiţii cei mai zgomotoşi: Moash, Sigzil, Narm şi
încă vreo doi. Cei care răspunseseră la chemarea lui păreau
surprinzător de învioraţi, în ciuda lungii seri petrecute cântând şi
mâncând. Când le porunci să i se alăture ca să se antreneze
împreună cărând podul, îi dădură ascultare aproape toţi cei care se
treziseră.
Nu până la unul, dar destul de mulţi.
Simţea că Moash şi ceilalţi aveau să cedeze în curând. Mâncaseră
din tocana lui. Nimeni nu i-o refuzase. Şi acum, când avea de partea
lui atât de mulţi, ceilalţi s-ar fi simţit ca nişte proşti dacă nu i s-ar fi

683
alăturat. Podul Patru era al lui.
Nu mai trebuia decât să-i ţină în viaţă îndeajuns de mult pentru
ca asta să-nsemne ceva.

684
 28
HOTĂRÂREA

„Pentru că nu m-am consacrat niciodată unui scop mai

important, iar urmările războiului nostru de aici vor cutremura
înşişi pilonii cerului, te rog din nou: ajută-mă! Nu sta deoparte,
lăsând dezastrul să-nghită şi mai multe vieţi. Până acum, bătrâne
prieten, nu te-am implorat niciodată.
De data asta o fac.”

Adolin era îngrozit.

Stătea alături de tatăl său pe terenul de adunare a armatei.
Dalinar părea… îmbătrânit. Riduri adânci pornind dinspre ochi,
brăzdându-i toată pielea. Părul negru albit la tâmple, ca piatra
decolorată de vreme. Cum putea un bărbat care purta o
Cristalarmură completă – un om care-şi păstrase înfăţişarea de
luptător în ciuda vârstei – să pară şubrezit?
În faţa lor, doi chulli îşi urmau dresorul, intrând pe pod.
Suprafaţa de lemn unea două mormane de piatră tăiată, trecând
peste o spărtură falsă, cam de un stânjen adâncime. Animalele
trăgeau un pod masiv de asediu, care înainta cu roţile de lemn
scârţâind.
— E mult mai lat decât podurile întrebuinţate de Sadeas, îi spuse
Dalinar lui Teleb, care stătea lângă ei.
— Trebuie să fie pe potriva podului de asediu, Luminlordul meu.
Dalinar dădu din cap, absent. Adolin bănuia că numai el îşi putea
685
da seama dacă tatăl său era supărat. Asta fiindcă îşi păstra
înfăţişarea obişnuită, de om încrezător în sine, şi îşi ţinea capul sus,
vorbind cu glas ferm.
Încă acei ochi… Erau prea roşii, cu prea multă încordare în
privire. Şi, când se simţea încordat, tatăl lui Adolin devenea prea
distant şi sobru. Îi vorbea lui Teleb pe un ton prea controlat.
Dalinar Kholin se preschimbase pe neaşteptate într-un bărbat
care trudea sub o povară prea grea. Iar el, Adolin, îl ajutase s-ajungă
astfel.
Chullii înaintau. Carapacele lor ca nişte bolovani erau vopsite în
albastru şi galben, culorile şi modelul ducând cu gândul la insula
dresorilor lor reshi. Podul de sub ei gemea ameninţător în vreme ce-
l trăgeau pe celălalt, mai lat. De jur-împrejur, toţi soldaţii se
întoarseră să se uite. Până şi muncitorii care săpau o latrină în solul
stâncos dinspre est îşi încetară lucrul ca să privească.
Gemetele podului erau tot mai puternice. Şi deveniră pocnete
ascuţite. Dresorii opriră chullii, cu ochii la Teleb.
— N-o să reziste, nu-i aşa? întrebă Adolin.
Teleb oftă.
— Dar-ar furtuna, speram… Pfui, când am lăţit podul mai mic, l-
am subţiat prea tare. Dacă-l făceam mai gros, ar fi fost greu de cărat,
zise el, apoi se uită la Dalinar. Îmi cer scuze că v-am irosit timpul,
Luminlordul meu. Aţi avut dreptate; e o treabă pe care n-ar face-o
decât cei zece neghiobi.
— Adolin, ce părere ai? întrebă Dalinar.
Tânărul se încruntă.
— Păi… Cred că poate-ar trebui să mai lucrăm la asta. Nu e decât

686
o primă încercare, Teleb. Poate că există totuşi o cale. Ce-ar fi să
facem podurile de asediu mai înguste?
— Ar costa prea mult, Luminlordul meu, răspunse Teleb.
— Dacă ne-ajută să câştigăm o singură inimă-nestemată în plus,
efortul va fi plătit de mai multe ori.
— Aşa e, încuviinţă Teleb cu o înclinare a capului. O să vorbesc
cu doamna Kalana. Poate reuşeşte să ne facă un desen nou.
— Bun, spuse Dalinar.
Se uită îndelung la pod, apoi, în mod ciudat, îşi îndreptă privirea
către cealaltă parte a terenului de adunare, unde lucrătorii săpaseră
în piatră şanţul latrinei.
— Tată? întrebă Adolin.
— De ce crezi că pentru muncitori nu există nişte costume de
genul Cristalarmurilor? spuse înaltul prinţ.
— Ce?
— Cristalarmura îţi dă o forţă impresionantă, dar o folosim
arareori pentru altceva, în afară de război şi măcel. De ce-au făcut
Radianţii numai arme? De ce nu şi unelte puternice, pentru oamenii
obişnuiţi?
— Nu ştiu, răspunse Adolin. Poate fiindcă războiul e lucrul cel
mai important.
— Poate, zise Dalinar, cu voce mai scăzută. Şi poate că asta e
condamnarea definitivă, a lor şi a idealurilor lor. Căci, în ciuda
idealurilor măreţe pe care le-au propovăduit, nu le-au dat niciodată
oamenilor simpli Armura şi nici nu le-au dezvăluit tainele lor.
— Nu… nu înţeleg ce importanţă are asta, tată.
Dalinar se scutură uşor.

687
 — Ar trebui să ne continuăm inspecţia. Unde e Ladent?
— Aici, Luminlordul meu.
Un bărbat scund se apropie de Dalinar. Chel şi bărbos, ardentul
purta o robă groasă, gri-albăstruie, din mai multe straturi de
material, din care abia dacă-i ieşeau la iveală braţele. Semăna cu un
crab prea mic pentru propria carapace. Veşmântul părea chinuitor
de călduros, dar el nu lăsa impresia că i-ar fi păsat.
— Trimite un mesager la Batalionul al Cincilea. E următorul pe
care-l vom vizita.
— Da, Luminlordul meu.
Dalinar şi Adolin plecară. Preferaseră să-şi îmbrace
Cristalarmurile în acea zi de inspecţie. Nu era neobişnuit; mulţi
Cristalpurtători căutau pretexte ca să-şi poarte armurile. În plus,
pentru soldaţi era bine să-şi vadă Înaltul Prinţ şi pe moştenitorul
acestuia în toată splendoarea puterii lor.
Când părăsiră terenul de adunare şi intrară în tabăra propriu-
zisă, atraseră atenţia tuturor. Ca şi Adolin, Dalinar nu-şi purta
coiful, însă grumăjerul armurii era înalt şi gros, ridicându-i-se până
sub bărbie, ca un guler de metal. Dădu din cap către soldaţii care-l
salutau.
— Adolin, întrebă el, tu simţi Fiorul în timpul luptei?
Tânărul tresări. Ştiu imediat ce voia să spună tatăl său, dar se
simţi şocat la auzul cuvintelor. Despre aşa ceva nu se vorbea prea
des.
— Păi… Da, fireşte. Cine nu-l simte?
Dalinar nu răspunse. În ultima vreme fusese atât de rezervat.
Oare în ochii lui era durere? „Înainte credea în amăgiri, dar era

688
încrezător în sine. De fapt, aşa era mai bine”, se gândi Adolin.
Dalinar nu mai adăugă nimic şi îşi continuară drumul prin
tabără. Cei şase ani scurşi le îngăduiseră soldaţilor să se stabilească
acolo pe de-a-ntregul. Pe barăci erau pictate simbolul companiei şi
al plutonului, iar spaţiul dintre ele era plin de vetre săpate în sol, de
taburete şi de porţiuni umbrite cu acoperişuri din pânză, unde se
lua masa. Tatăl lui Adolin nu interzisese nimic din toate acestea,
deşi stabilise reguli care descurajau dezordinea.
Dalinar aprobase şi cele mai multe cereri de aducere a familiilor
pe Câmpiile Sfărâmate. Ofiţerii erau deja însoţiţi de nevestele lor,
fireşte – un bun ofiţer ochi-luminoşi însemna o echipă, unde
bărbatul comanda trupele şi lupta, iar femeia citea, scria, era
inventator şi administrator al taberei. Adolin zâmbi, cu gândul la
Malasha. Avea să se dovedească a fi femeia potrivită pentru el? În
ultima vreme îl tratase cu o oarecare răceală. Bineînţeles că mai era
şi Danlan. Abia o cunoscuse, dar îl intriga.
Oricum, Dalinar aprobase şi cererile soldaţilor ochi-întunecaţi
obişnuiţi, dornici să-şi aducă familia. Şi chiar le plătea jumătate din
cheltuieli. Când Adolin îl întrebase de ce, îi răspunsese că nu i se
părea corect să le-o interzică. Taberele de război nu mai erau
atacate, aşa că nu exista niciun pericol. După cum bănuia Adolin,
tatăl său simţea probabil că, atâta vreme cât el însuşi locuia în luxul
a ceea ce era aproape un palat, oamenii săi se puteau bucura de
confortul oferit de o familie.
Aşa se face că prin tabără se jucau şi alergau copii. Femeile îşi
puneau la uscat rufele şi glifele pictate, iar bărbaţii îşi ascuţeau
suliţele şi îşi lustruiau platoşele. Interioarele barăcilor fuseseră

689
împărţite în mai multe camere.
— Cred c-ai avut dreptate, zise Adolin în timp ce-şi continuau
drumul, încercând să întrerupă meditaţia tatălui său. Ai avut
dreptate atunci când ai lăsat atât de mulţi oameni să-şi aducă aici
familiile.
— Da, dar câţi vor pleca după ce se va termina totul?
— Are vreo importanţă?
— Nu sunt sigur. Câmpiile Sfărâmate sunt acum, de fapt, o
provincie alethi. Cum o s-arate locul ăsta peste o sută de ani?
Cercurile de barăci se vor transforma în cartiere? Prăvăliile din afara
lor vor deveni pieţe? Dealurile din vest vor fi plantaţii? se întrebă
clătinând din cap. S-ar părea că inimile-nestemată vor fi aici
întotdeauna. Şi, atâta timp cât vor exista, vor fi aici şi oameni.
— Ăsta e un lucru bun, nu? Atâta vreme cât oamenii sunt alethi,
chicoti Adolin.
— Poate. Dar ce se va întâmpla cu valoarea inimilor-nestemată
dacă vom continua să le capturăm în ritmul ăsta?
— Păi…
Era o întrebare bună.
— Mă-ntreb ce se-ntâmplă când cel mai rar şi, în acelaşi timp, cel
mai râvnit lucru dintr-un ţinut devine brusc ceva obişnuit? Aici se
petrec multe, fiule. Multe pe care nu le-am luat în seamă. Inimile-
nestemată, parshendii, moartea lui Gavilar. Tu va trebui să fii
pregătit să ţii cont de ele.
— Eu? se miră Adolin. Ce vrei să spui?
Dalinar nu răspunse, dând în schimb din cap când comandantul
Batalionului al Cincilea se grăbi să se apropie şi să-i salute. Adolin

690
oftă şi-l salută la rândul său. Companiile Douăzeci şi Unu şi
Douăzeci şi Doi făceau instrucţie, deprinzându-se să intre în
formaţiile de marş şi de paradă – un exerciţiu a cărui valoare era
rareori recunoscută de cineva din afara armatei, iar companiile
Douăzeci şi Trei şi Douăzeci şi Patru exersau intrarea în formaţie de
luptă, mişcările de atac şi de apărare.
Lupta pe Câmpiile Sfărâmate se deosebea într-o foarte mare
măsură de un război obişnuit, după cum învăţaseră alethii în urma
unor înfrângeri ruşinoase de la începutul confruntării. Parshendii
erau scunzi, îndesaţi şi musculoşi, având acea armură stranie, care
le creştea din piele. Nu-i acoperea în totalitate, ca o armură
obişnuită, dar era mult mai eficientă decât ceea ce purta majoritatea
pedestraşilor alethi. Fiecare parshendi era, în esenţă, un membru
foarte mobil al unei pedestrimi grele.
Parshendii atacau întotdeauna câte doi, nesocotind formaţiile de
luptă obişnuite. În mod normal, o formaţie disciplinată i-ar fi putut
înfrânge, din acest motiv, cu uşurinţă, însă fiecare pereche de
parshendi îşi lua un asemenea avânt – şi avea armuri atât de bune –,
încât putea străpunge un zid de scuturi. Pe de altă parte, săriturile
lor pline de curaj puteau aduce pe neaşteptate şiruri întregi de
parshendi în spatele liniilor alethilor.
Dincolo de toate acestea, mai era felul aparte în care se mişcau, ca
grup, în timpul luptei. Executau manevrele cu o coordonare
inexplicabilă. Ceea ce păruse, la început, sălbăticia unui popor
barbar se dovedise o mască pentru ceva mai subtil şi mai periculos.
Nu descoperiseră decât două moduri în care-i puteau înfrânge.
Primul era folosirea unei Cristalsăbii. Dădea rezultate, dar avea

691
limite. Armata Kholin n-avea decât două şi, pe lângă puterea
incredibilă a Cristalelor, era nevoie şi de o susţinere
corespunzătoare. Un Cristalpurtător izolat, copleşit numericeşte,
putea fi făcut să se-mpiedice şi trântit la pământ de duşmani. De
fapt, în unica împrejurare când văzuse Adolin un Cristalpurtător
deplin, doborât de un luptător obişnuit, faptul fusese cu putinţă
numai fiindcă în jurul lui mişunau suliţaşi care îi spărseseră platoşa.
Pe urmă, un arcaş ochi-luminoşi îl ucisese de la cincizeci de paşi
distanţă, dobândindu-i Cristalele. Nu era ceea ce s-ar fi putut numi
un sfârşit glorios.
Cealaltă cale prin care puteau fi înfrânţi parshendii depindea de
rapiditatea cu care se mişcau formaţiile de luptă. Era nevoie de un
amestec de flexibilitate şi disciplină, cea dintâi fiind răspunsul la
modul bizar în care luptau parshendii, iar cea de-a doua pentru a
face posibilă menţinerea formaţiei de luptă şi pentru a anula
avantajul oferit de forţa fiecărui parshendi în parte.
Havrom, lordul Batalionului al Cincilea, îi aştepta pe Adolin şi
Dalinar cu lorzii companiilor sale aliniaţi pe un singur rând. Îl
salutară, ducându-şi fiecare pumnul drept la umărul drept, cu
încheieturile degetelor în afară.
Dalinar dădu din cap către ei.
— Ordinele mele au fost duse la îndeplinire, Luminlord Havrom?
— Da, Înalt Principe.
Havrom era masiv ca un turn şi, după moda mâncătorilor de
coarne, purta o barbă cu părţile laterale lungi, bărbia fiindu-i rasă.
Avea rude printre oamenii Piscurilor.
— Oamenii care vă interesează aşteaptă în cortul pentru

692
audienţe.
— Despre ce e vorba? întrebă Adolin.
— Îţi arăt peste o clipă, răspunse Dalinar. Mai întâi inspectează
trupele.
Adolin se încruntă, dar soldaţii aşteptau. Havrom adunase
oamenii în formaţie, companie după companie. Adolin trecu prin
faţa lor, inspectându-le alinierea şi uniformele. Erau îngrijiţi şi
ordonaţi, însă el ştia că o parte dintre soldaţi bodogăneau
nemulţumiţi de importanţa pe care armata lor o acorda lustruirii
obiectelor. În privinţa asta, se întâmpla să fie de acord cu ei.
În încheierea inspecţiei, îi întrebă pe câţiva, aleşi la întâmplare,
care le era rangul şi dacă aveau vreo problemă deosebită. Nimeni n-
avea niciuna. Erau mulţumiţi sau pur şi simplu intimidaţi?
După ce termină, Adolin se întoarse la tatăl său.
— Te-ai descurcat bine, spuse Dalinar.
— N-am făcut altceva decât să merg de-a lungul unui şir de
oameni.
— Da, dar ai făcut-o bine. Oamenii ştiu că-ţi pasă de nevoile lor şi
te respectă. Dădu din cap, ca pentru sine însuşi. Ţi-ai învăţat bine
lecţia.
— Cred că vezi prea multe într-o simplă inspecţie, tată.
Dalinar făcu un semn din cap către Havrom, aşa că lordul
batalionului îi conduse pe amândoi către cortul pentru audienţe,
aflat la marginea terenului de instrucţie. Adolin îşi privi tatăl,
nedumerit.
— I-am cerut lui Havrom să adune soldaţii cu care-a vorbit
Sadeas zilele trecute, îl lămuri Dalinar. Cei cărora le-a pus întrebări

693
în timpul marşului către platoul asaltat.
— Aha, spuse Adolin. Vrem să ştim ce i-a întrebat.
— Întocmai.
Tatăl său îi făcu semn s-o ia înainte şi intrară – urmaţi de câţiva
dintre ardenţii lui Dalinar. Înăuntru aşteptau zece soldaţi, aşezaţi pe
bănci. Se ridicară şi salutară.
— Pe loc repaus, zise Înaltul Prinţ, încleştându-şi la spate mâinile
acoperite de mănuşile armurii. Adolin?
Dădu din cap către soldaţi, dându-le de înţeles că Adolin urma să
le pună întrebările.
Tânărul îşi înăbuşi un oftat. Din nou?
— Soldaţi, trebuie să ştim ce v-a întrebat Sadeas şi ce i-aţi
răspuns.
— Nu vă faceţi griji, Luminlordul meu, răspunse unul dintre
bărbaţi, vorbind cu accentul ţăranilor alethi din nord. Nu i-am spus
nimic.
Ceilalţi încuviinţară dând viguros din cap.
— E un ţipar, iar noi ştim asta, zise altul.
— E un înalt prinţ, spuse Dalinar, cu asprime. O să-l trataţi cu
respect.
Soldaţii păliră, apoi îşi înclinară capetele, în semn că înţeleseseră.
— Ce anume v-a întrebat? zise Adolin.
— A vrut să ştie ce îndatoriri avem în tabără, Luminlordul meu,
răspunse omul. Ştiţi, noi suntem grăjdari.
Toţi soldaţii erau instruiţi ca să mai capete una sau două
deprinderi pe lângă mânuirea armelor. Era util să ai un grup de
soldaţi care să se poată ocupa de cai, fiindcă ţineai civilii departe de

694
platourile asaltate.
— A pus întrebări, adăugă unul dintre ceilalţi. Sau, mă rog,
oamenii lui au făcut-o. A aflat că noi am avut grijă de calul regelui
când era vânat demonul spărturilor.
— Dar nu i-am spus nimic, repetă primul soldat. Nimic care să vă
facă necazuri, domnule. Luminlordul meu, n-avem de gând să-i
dăm ţip… ăă… înaltului prinţ funia cu care să vă spânzure.
Adolin închise ochii. Dacă se purtaseră la fel şi în faţa lui Sadeas,
asta îl încriminase mai mult decât o putea face chinga tăiată. Nu le
putea pune la îndoială loialitatea, dar se purtaseră ca şi cum ar fi
crezut că Dalinar chiar făcuse ceva rău şi trebuia să i se ia apărarea.
Deschise ochii.
— Mi-aduc aminte c-am mai stat de vorbă cu unii dintre voi. Dar
vă mai întreb o dată: aţi văzut vreo chingă tăiată la şaua regelui?
Soldaţii se uitară unii la alţii, clătinând din cap.
— Nu, Luminlordul meu, răspunse unul dintre ei. Dacă am fi
văzut vreuna, am fi schimbat-o, chiar asta am fi făcut.
— Dar, Luminlordul meu, adăugă altul, în ziua aceea a fost mare
zăpăceală, au fost o grămadă de oameni. N-a fost un asalt obişnuit
de platou sau ceva de felul ăsta. Şi, ca să fiu sincer, domnule, cine s-
ar fi gândit că, din toate lucrurile de sub Palate, trebuia să păzim
tocmai şaua regelui?
Dalinar dădu din cap către Adolin şi ieşiră din cort.
— Ei?
— Probabil că nu ne-au fost de prea mare ajutor, răspunse Adolin
cu o strâmbătură. În ciuda ardorii de care dau dovadă. Sau, mai
degrabă, din pricina ei.

695
 — Din păcate, trebuie să fiu de acord.
Dalinar lăsă să-i scape un oftat. Îşi flutură mâna către Tadet;
ardentul scund stătea lângă cort.
— Vorbeşte cu fiecare separat, îi spuse încet. Vezi dacă poţi
scoate de la ei ceva precis. Încearcă să afli, cu exactitate, ce cuvinte a
folosit Sadeas şi ce răspunsuri au dat ei.
— Da, Luminlordul meu.
— Vino, Adolin, continuă Dalinar. Mai avem de făcut câteva
inspecţii.
— Tată, spuse Adolin, punându-i mâna pe braţ.
Armurile zăngăniră uşor.
Dalinar se întoarse spre el, încruntându-se, iar Adolin gesticulă
scurt către Garda de Cobalt, cerând să li se facă loc pentru a putea
sta de vorbă. Străjerii se mişcară rapid şi eficient, lăsând în jurul
celor doi un loc gol, care le oferea intimitate.
— Despre ce e vorba, tată? întrebă Adolin, cu glas scăzut.
— Cum adică? Facem inspecţii şi ne ocupăm de problemele
taberei.
— Şi, de fiecare dată, mă-mpingi pe mine în faţă, să iau
conducerea. Cu stângăcie în unele cazuri, aş putea adăuga. Ce nu e
bine? Ce se petrece în mintea ta?
— Credeam că ai limpezit problema lucrurilor care se petrec în
mintea mea.
Adolin se crispă.
— Tată, eu…
— Nu, Adolin, totul e bine. Încerc doar să iau o hotărâre dificilă.
M-ajută dacă, în timpul ăsta, mă foiesc de colo-colo, zise Dalinar şi

696
se strâmbă. Alţii şi-ar găsi un loc în care să mediteze, dar mie asta
nu pare să-mi fie niciodată de folos. Am multe de făcut.
— Ce hotărâre-ncerci să iei? întrebă Adolin. Poate reuşesc să te-
ajut.
— M-ai ajutat deja. Eu…
Dalinar se întrerupse, încruntându-se. Spre locul de instrucţie al
Batalionului Cinci se îndrepta un grup de soldaţi. Escortau un
bărbat îmbrăcat în roşu şi cafeniu. Culorile lui Thanadal.
— N-aveai o întâlnire cu el în seara asta? întrebă Adolin.
— Ba da, răspunse Dalinar.
Niter – comandantul Gărzii de Cobalt – alergă să-i întâmpine pe
nou-veniţi. Uneori devenea mult prea bănuitor, dar, pentru un om
dintr-o gardă de corp, asta nu era o trăsătură înspăimântătoare. Se
întoarse la Dalinar şi Adolin în scurt timp. Niter avea faţa arsă de
soare şi o barbă neagră, tunsă scurt. Era un ochi-luminoşi de rang
foarte mic şi făcea parte din gardă de ani de zile.
— Spune că Înaltul Prinţ Thanadal nu va putea veni la întâlnirea
de azi.
Dalinar se întunecă la faţă.
— O să vorbesc eu însumi cu mesagerul.
Fără tragere de inimă, Niter îi făcu străinului subţire semn să
înainteze. Acesta se apropie şi se lăsă într-un genunchi în faţa lui
Dalinar.
— Luminlordul meu.
De data asta, Dalinar nu-i mai ceru lui Adolin să preia
conducerea.
— Care ţi-e mesajul?

697
 — Luminlordul Thanadal regretă că nu vă poate întâlni azi.
— Şi a propus un alt moment al întâlnirii?
— Vă anunţă, cu regret, că a devenit mult prea ocupat. Dar ar fi
încântat să staţi de vorbă într-o seară, la ospăţul regelui.
„În public, unde jumătate dintre cei din jur vor trage cu urechea,
iar cealaltă jumătate – din care e posibil să facă parte şi Thanadal –
vor fi probabil beţi”, se gândi Adolin.
— Înţeleg, spuse Dalinar. A dat cumva de înţeles când n-o să mai
fie ocupat?
— Luminlordul meu, răspunse mesagerul, părând stânjenit. A
spus că, dacă insistaţi, să vă explic că a vorbit cu mai mulţi înalţi
prinţi şi crede că ştie ce anume vreţi să-i cereţi. A zis să vă spun că
nu doreşte să-ncheie nicio alianţă şi nu are nici intenţia să asalteze
platouri alături de Luminăţia Voastră.
Faţa lui Dalinar se înnegură mai tare. Îşi flutură mâna către
mesager, îngăduindu-i să plece, apoi se întoarse spre Adolin. Garda
de Cobalt continua să păstreze un spaţiu gol în jurul lor, ca să poată
sta de vorbă.
— Thanadal a fost ultimul dintre ei, spuse Dalinar.
Fiecare înalt prinţ îl refuzase în felul său. Hatham cu o curtoazie
exagerată, Bethab lăsându-şi soţia să-i dea explicaţii, Thanadal cu o
politeţe ostilă.
— Toţi în afară de Sadeas, cel puţin.
— Mă-ndoiesc că ar fi înţelept să-i faci lui propunerea asta, tată.
— Probabil că ai dreptate.
Dalinar vorbea cu răceală. Probabil că era supărat. Sau chiar
furios.

698
 — Toţi îmi trimit un mesaj. Nu le-a plăcut niciodată influenţa
mea asupra regelui şi sunt nerăbdători să mă vadă căzând. Nu vor
să facă nimic la rugămintea mea, de teamă că m-ar putea ajuta să-mi
recâştig poziţia.
— Îmi pare rău, tată.
— Poate că e mai bine aşa. Ceea ce contează e că am eşuat. Nu-i
pot convinge să acţioneze împreună. Elhokar a avut dreptate, zise el,
apoi se uită la Adolin. Fiule, aş vrea să continui inspecţia în locul
meu. Eu am ceva de făcut.
— Ce?
— O treabă pe care-o consider necesară.
Adolin ar fi vrut să protesteze, dar nu-i veneau în gând cuvintele
potrivite. În cele din urmă, oftă şi dădu din cap.
— O să-mi spui despre ce e vorba în toată povestea asta, da?
— Curând, îi făgădui Dalinar. Foarte curând.
●
Dalinar îşi privi fiul îndepărtându-se hotărât, cu paşi mari. Avea
să fie un înalt prinţ bun. Hotărârea lui Dalinar era una simplă.
Era timpul să se dea deoparte, să-şi lase fiul să-i ia locul?
Dacă ar fi făcut acest pas, lumea s-ar fi aşteptat să stea departe de
politică, să se retragă pe domeniul lui şi să-l lase pe Adolin să
domnească. Era o hotărâre la care se gândea cu durere şi trebuia să
se ferească s-o ia în pripă. Dar, dacă înnebunea cu adevărat, aşa cum
părea să creadă toată lumea din tabără, atunci trebuia să abdice. Şi
asta cât mai curând, înainte ca starea în care se afla să ajungă într-un
punct din care n-ar mai fi avut prezenţa de spirit necesară pentru a
o face.

699
 „A fi monarh înseamnă a conduce”, se gândi, amintindu-şi un
pasaj din Calea regilor. „Monarhul oferă stabilitate. Asta îi e
misiunea, cu asta se ocupă. Dacă nu se poate controla pe sine, cum
poate controla vieţile altora? Ce negustor care-şi merită Lumina de
Furtună n-ar profita de fiecare fruct pe care-l vinde?”
Era ciudat că toate acele citate continuau să-i vină în minte chiar
şi atunci când se întreba dacă nu cumva ele îl conduseseră – în parte
– către nebunie.
— Niter, adu-mi ciocanul de luptă, spuse el. Trimite-l pe terenul
de adunare, vreau să-l găsesc acolo.
Dalinar voia să se mişte şi să muncească în vreme ce se gândea.
Garda lui grăbi pasul ca să nu rămână în urmă când o porni cu paşi
mari pe poteca dintre barăcile batalioanelor Şase şi Şapte. Niter
trimise mai mulţi oameni s-aducă arma. Vocea îi era încărcată de-o
ciudată tensiune, ca şi cum ar fi crezut că înaltul prinţ avea de gând
să săvârşească o faptă impresionantă.
Dalinar se îndoia că avea să i se pară astfel. În cele din urmă,
ajunse pe terenul de adunare, cu mantia fluturându-i şi cu cizmele
protejate de armură zăngănind pe piatră. Nu fu nevoit s-aştepte
prea mult până i se aduse ciocanul; sosi într-un cărucior tras de doi
oameni. Soldaţii ridicară asudând arma cu mânerul gros cât
încheietura mâinii unui bărbat şi cu partea din faţă a capului mai
lată decât o palmă cu degetele răsfirate. Doi oameni abia reuşeau să-
l salte.
Dalinar îl înhăţă cu o singură mână înmănuşată, punându-l pe
umăr. Nu le dădu nicio atenţie soldaţilor care făceau instrucţie, ci se
îndreptă spre locul unde un grup de muncitori murdari săpau în

700
solul stâncos şanţul latrinei. Oamenii îşi înălţară ochii spre el,
îngroziţi la vederea înaltului prinţ în persoană, privindu-i de sus, în
Cristalarmura lui completă.
— Cine-i şeful aici? întrebă Dalinar.
Un civil murdar, în pantaloni cafenii, ridică agitat o mână.
— Cum vă putem fi de folos, Luminlordul meu?
— Odihnindu-vă puţin, răspunse Dalinar. Ieşiţi de-acolo.
Neliniştiţi, muncitorii se grăbiră să-i dea ascultare. Ofiţerii ochi-
luminoşi se adunară în spatele lui Dalinar, nedumeriţi de purtarea
lui.
El strânse în mâna înmănuşată coada ciocanului de luptă; era din
metal, strâns înfăşurată în piele. Inspiră adânc, sări în şanţul săpat
pe jumătate, înălţă ciocanul, apoi braţul îi zvâcni, izbind cu arma în
stâncă.
Pe întreg câmpul de instrucţie răsună un pocnet puternic, iar
şocul îi urcă prin braţe ca un val. Cristalarmura absorbi cea mai
mare parte din forţa reculului, iar în stâncă se căscă o crăpătură
largă. Dalinar înălţă ciocanul şi lovi din nou, de data asta
desprinzând o bucată mare de piatră. Deşi doi sau chiar trei oameni
obişnuiţi abia ar fi izbutit s-o ridice, el o luă într-o singură mână şi o
aruncă într-o parte. Bucata de stâncă se opri, troncănind, peste alte
pietre.
Unde erau Cristalele pentru oameni simpli? De ce anticii, care
fuseseră atât de înţelepţi, nu creaseră nimic care să-i ajute?
Continuând să lovească şi azvârlind în aer aşchii de piatră şi praf la
fiecare izbitură, făcea, fără efort, munca a douăzeci de oameni.
Cristalarmura ar fi putut fi întrebuinţată pentru atât de multe

701
lucruri, uşurând vieţile muncitorilor şi ale ochi-întunecaţilor din
întregul Roshar.
Se simţea bine lucrând. Făcând ceva util. În ultima vreme,
avusese impresia că toate strădaniile lui fuseseră un soi de alergare
în cerc. Munca îl ajuta să gândească.
Îşi pierdea pofta de luptă. Asta îl îngrijora, fiindcă Fiorul –
dorinţa de luptă şi încântarea pe care i-o trezea aceasta – era o parte
din ceea ce călăuzea poporul alethi. Cea mai măreaţă dintre artele
masculine era a unui mare războinic, iar cea mai importantă
Chemare era lupta. Atotputernicul însuşi depindea de alethi, care se
antrenau, luptând cu onoare pentru ca, după moarte, să se alăture
oştii Heralzilor şi să recâştige Palatele Împăcării.
Cu toate acestea, când se gândea să ucidă, începea să-l cuprindă
greaţa. După ultimul asalt, lucrurile se înrăutăţiseră. Ce-avea să se-
ntâmple în următoarea bătălie? Nu-şi putea conduce oamenii astfel.
Era principalul motiv pentru care o abdicare în favoarea lui Adolin
părea cea mai potrivită hotărâre.
Continuă să lovească, iarăşi şi iarăşi, izbind pietrele. Soldaţii se
adunaseră deasupra şi, în ciuda ordinelor sale, muncitorii nu
plecaseră să se odihnească. Se uitau, uluiţi, cum un Cristalpurtător
le făcea munca. Din când în când, îşi chema Sabia şi o folosea ca să
taie roca, îndepărtând bucăţi din ea înainte de a-şi lua iarăşi
ciocanul ca să le sfărâme.
Probabil că părea ridicol. Nu putea face munca tuturor
lucrătorilor din tabără şi avea însărcinări importante cu care să-şi
umple timpul. N-avea niciun motiv să coboare într-un şanţ şi să se
spetească săpând. Şi totuşi se simţea atât de bine. Era atât de

702
minunat să te pui serios pe treabă, făcând ceea ce era necesar în
tabără. Toate strădaniile sale de a-l apăra pe Elhokar dădeau adesea
rezultate greu de evaluat; se simţea împlinit făcând o muncă ale
cărei progrese erau evidente.
Dar chiar şi aici acţiona respectând idealurile care-i pătrunseseră
în sânge. Cartea vorbea despre un rege care purta poverile
poporului său. Spunea că toţi conducătorii se aflau pe cea mai joasă
treaptă, fiindcă li se cerea să se pună în slujba tuturor celorlalţi.
Totul se învârtea în jurul său: Legile Războinicilor, învăţăturile
cărţii, lucrurile pe care i le dezvăluiau viziunile – sau nălucirile.
Nu te lupta cu alţi oameni decât atunci când te sileşte războiul s-o
faci.
Trosc!
Lasă-ţi faptele să te apere, nu vorbele.
Trosc!
Aşteaptă-te la onestitate din partea celor pe care-i întâlneşti şi
oferă-le ocazia să se ridice la înălţimea acesteia.
Trosc!
Condu-ţi supuşii aşa cum ai vrea să fii condus.
Trosc!
Stătea până la brâu în ceea ce urma să fie o latrină, cu auzul
potopit de gemetele pietrei sparte. Începea să creadă în toate acele
idealuri. Ba nu, credea deja în ele. Trăia respectându-le. Cum ar fi
fost lumea dacă toţi oamenii ar fi trăit după învăţăturile cărţii?
Cineva trebuia să-nceapă. Cineva trebuia să le fie model altora.
De aceea n-ar fi trebuit să abdice. Nebun sau nu, el unul făcea
lucrurile urmând o cale mai bună decât a lui Sadeas şi a celorlalţi.

703
Era de-ajuns să vezi cum trăiau soldaţii şi oamenii lui ca să-ţi dai
seama de asta.
Trosc!
Nu puteai schimba forma pietrei fără s-o loveşti. Oare tot aşa
stăteau lucrurile şi cu un om ca el? De aceea i se părea dintr-odată
totul atât de greu? Şi de ce tocmai el? Nu era nici filosof, nici
idealist. Era soldat. Şi – dacă recunoştea adevărul – în anii tinereţii
fusese un tiran, instigând la război. Era cu putinţă ca anii din
amurgul vieţii, când pretinsese că urma preceptele unor oameni mai
buni, să şteargă o întreagă viaţă de măceluri?
Începuse să transpire. Brazda pe care-o tăiase în stâncă era lată de
un stat de om, ca adâncime îi ajungea până la piept şi se întindea pe
vreo cincisprezece stânjeni. Pe măsură ce lucra, tot mai mulţi
oameni se adunau să-l privească, vorbind în şoaptă.
Cristalarmura era sacră. Oare înaltul prinţ chiar săpa o latrină
purtând-o? Încordarea de care era stăpânit îl afectase chiar atât de
mult? Îl înspăimântau marile furtuni. Devenea tot mai laş. Refuza să
se dueleze şi să se apere de ofense. Se temea să lupte, voia să
renunţe la război.
Era bănuit că-ncercase să-l omoare pe rege.
În cele din urmă, Teleb hotărî că era lipsit de respect dacă-i lăsa
pe toţi acei oameni să se holbeze la Dalinar, aşa că le ordonă tuturor
să se-ntoarcă la îndatoririle lor. Îndepărtă muncitorii, luând în serios
ordinul lui Dalinar şi poruncindu-le să se aşeze la umbră şi „să stea
de vorbă cu voioşie”. Oricine altcineva ar fi dat ordinul cu un
zâmbet, însă Teleb era tot atât de rigid ca pietrele.
Dalinar îşi continuă munca. Ştia unde trebuia să se termine

704
latrina; el aprobase ordinul de începere a lucrului. Trebuia tăiat un
canal lung, înclinat, acoperit apoi cu scânduri date cu ulei şi gudron,
ca să nu se răspândească mirosul. Cabina latrinei trebuia construită
în capătul de sus, iar conţinutul avea să fie preschimbat în fum
odată la fiecare câteva luni, cu ajutorul unui Animmod.
Munca i se păru mai plăcută după ce rămase singur. Un om
spărgând pietre, dând lovituri răsunătoare una după alta. Aşa cum
răsunaseră tobele parshendilor în acea zi, cu atât de mult timp în
urmă. Dalinar încă le mai putea simţi, încă le mai auzea în minte,
cutremurându-se.
„Îmi pare rău, frate.”
Vorbise cu ardenţii despre viziunile sale. Ei aveau impresia că era
vorba, cel mai probabil, de născocirile unei minţi mult prea
împovărate.
Dalinar n-avea niciun motiv să creadă în adevărul faptelor pe
care i le înfăţişau viziunile. Luându-se după ele, nu numai că nu
dăduse atenţie uneltirilor lui Sadeas, dar mai şi riscase, secătuindu-
şi toate resursele. Reputaţia lui era gata să se ducă de râpă. Era în
pericol să năruie întreaga casă Kholin.
Şi acesta era cel mai important argument în favoarea abdicării
sale. Continuând, acţiunile lui ar fi putut conduce cu uşurinţă la
moartea lui Adolin, Renarin şi Elhokar. Putea să-şi pună în pericol
propria viaţă pentru îndeplinirea idealurilor sale, dar avea oare
dreptul să rişte vieţile fiilor lui?
Aşchiile săreau în toate părţile, ricoşându-i de Armură. Începea
să se simtă istovit. Armura nu muncea în locul lui – îi sporea
puterile, dar el era cel care dădea fiecare lovitură de ciocan.

705
Degetele începeau să-i amorţească din cauza repetatelor vibraţii ale
cozii. Era pe punctul de a lua o hotărâre. Era calm, cu mintea
limpede.
Ridică din nou ciocanul.
— Sabia n-ar face o treabă mai bună? întrebă sec o voce feminină.
Dalinar încremeni, cu ciocanul sprijinit pe o piatră spartă. Se
întoarse şi o văzu pe Navani lângă şanţ, într-o rochie în nuanţe de
albastru şi roşu blând, cu părul înspicat de fire cărunte strălucind în
lumina unui soare ce mai avea neaşteptat de puţin până la asfinţit.
O însoţeau două femei tinere – nu pupilele ei, ci unele împrumutate
de la alte femei ochi-luminoşi din tabără.
Stătea cu braţele la piept, cu lumina soarelui în spate, ca o aură.
Şovăind, Dalinar îşi înălţă braţul apărat de armură ca să-şi ferească
ochii de soare.
— Mathana?
— Ca să taie piatra, spuse ea, arătând către şanţ. Nu, nu-mi
permit să judec eu lucrurile; lovirea obiectelor e o artă bărbătească.
Dar nu te afli în posesia unei săbii care poate tăia piatra – după cum
mi-ai descris-o cândva – cu aceeaşi uşurinţă cu care mătură o mare
furtună un herdazian?
Dalinar se uită din nou la pietre. Apoi îşi ridică încă o dată
ciocanul şi le lovi, mulţumit de felul în care le zdrobise.
— Cristalsăbiile taie prea bine.
— Ciudat, zise ea. O să-mi dau toată silinţa să pretind că asta are
sens. Pe de altă parte, n-ai fost niciodată uimit de faptul că toate
artele bărbăteşti sunt legate de distrugere, pe când cele femeieşti ţin
de creaţie?

706
 Dalinar lovi din nou. Trosc! Ciudat, dar îi era mult mai uşor să
poarte o conversaţie cu Navani dacă n-o privea.
— Folosesc Sabia pentru tăieturile de pe margini şi din mijloc.
Dar tot mai trebuie să sparg pietrele. Ai încercat vreodată să ridici o
bucată de stâncă tăiată de o Cristalsabie?
— Nu pot spune că da.
— Nu e uşor.
Trosc!
— Săbiile fac o tăietură foarte subţire. Şi pietrele stau în
continuare lipite una de alta. E greu să le apuci sau să le clinteşti.
Trosc!
— E mult mai complicat decât pare.
Trosc!
— Aşa e cel mai bine.
Navani îşi scutură câteva sfărâmături de piatră de pe rochie.
— Şi văd că face şi mai multă mizerie.
Trosc!
— Ei, ai de gând să-ţi ceri scuze? întrebă ea.
— Pentru ce?
— Pentru că ai lipsit de la întâlnirea noastră.
Dalinar încremeni la jumătatea unei lovituri. Uitase cu
desăvârşire că la ospăţul din ziua reîntoarcerii ei fusese de acord s-o
asculte cum îi citea. Nu le vorbise condeierelor sale de întâlnirea
stabilită. Se întoarse spre ea, ruşinat. Se înfuriase din cauza anulării
întâlnirii cu Thanadal, dar înaltul prinţ se gândise măcar să trimită
un mesager.
Navani stătea cu braţele încrucişate, cu mâna interzisă ascunsă,

707
cu rochia părând să-i ardă în lumina soarelui. Pe buze avea o umbră
de zâmbet. Fiindcă lipsise de la întâlnirea stabilită, onoarea îi cerea
lui Dalinar să se pună la dispoziţia ei.
— Îmi pare cu adevărat rău, spuse el. În ultima vreme am fost
nevoit să mă gândesc la câteva lucruri dificile, dar asta nu mă scuză
pentru faptul că te-am uitat.
— Ştiu. O să mă gândesc la o cale prin care să-ţi răscumperi
greşeala. Dar, pe moment, ar trebui să afli că una dintre distrestiile
tale pâlpâie.
— Ce? Care dintre ele?
— Condeierele tale spun că e cea care te pune în legătură cu fiica
mea.
Jasnah! Trecuseră câteva săptămâni de când comunicase cu ea
ultima oară; mesajele trimise către ea nu primiseră decât cele mai
scurte răspunsuri posibile. Când era pe deplin absorbită de vreunul
dintre proiectele ei, Jasnah ignora orice altceva. Dacă acum trimitea
ea un mesaj, fie descoperise ceva, fie făcea o pauză ca să-şi reia
legăturile.
Dalinar se întoarse spre latrină. Aproape că o terminase; şi îşi
dădu seama că, în subconştient, îşi propusese să ia hotărârea finală
în momentul când avea s-ajungă la capăt. Îşi dorea cu ardoare să-şi
continue munca.
Însă dacă Jasnah voia să poarte o discuţie…
Trebuia să stea de vorbă cu ea. Poate izbutea s-o convingă să se-
ntoarcă pe Câmpiile Sfărâmate. Avea să se simtă mult mai sigur pe
sine în privinţa abdicării dacă ştia că ea avea să vină să vegheze
asupra lui Elhokar şi-a lui Adolin.

708
 Îşi aruncă deoparte ciocanul – loviturile lui îi strâmbaseră coada
cu cel puţin treizeci de grade, iar capul îi era un bulgăre diform – şi
sări afară din şanţ. Trebuia să ceară să i se facă o armă nouă; nu era
ceva neobişnuit pentru Cristalpurtători.
— Îmi cer iertare, Mathana, spuse Dalinar, dar mă tem că, la atât
de puţin timp după ce te-am implorat să mă ierţi, te voi ruga să
pleci. Trebuie să primesc acest mesaj.
Se înclină în faţa ei, apoi îi întoarse spatele, grăbit să plece.
— De fapt, spuse Navani în urma lui, cred că acum o să te implor
eu. Au trecut mai multe luni de când n-am mai vorbit cu fiica mea.
Am să vin cu tine, dacă-mi îngădui.
El şovăi, dar nu putea s-o refuze după ce o ofensase cu atât de
puţină vreme în urmă.
— Fireşte.
Rămase în aşteptare până când Navani ajunse la palanchinul ei şi
se aşeză. Purtătorii o ridicară şi, împreună cu pupilele împrumutate,
îl urmară pe Dalinar.
— Eşti un om bun, Dalinar Kholin, spuse Navani din scaunul ei
capitonat, având pe buze acelaşi zâmbet viclean. Mă tem că sunt
silită să te găsesc fascinant.
— Simţul onoarei mă face uşor de manipulat, răspunse el,
privind drept înainte; în momentul acela nu simţea câtuşi de puţin
nevoia unei confruntări cu ea. Ştiu că e aşa. Nu e necesar să te joci
cu mine, Navani.
Ea râse încetişor.
— Nu-ncerc să profit de tine, Dalinar, ci… zise ea, şovăind o
clipă. Ei, poate că profit, într-o foarte mică măsură. Însă nu „mă joc”

709
cu tine. Mai ales în ultimul an ai început să fii ceea ce toţi ceilalţi
pretind că sunt. Nu-ţi dai seama cât de fascinant ai devenit astfel?
— N-o fac ca să fiu fascinant.
— Dacă ai face-o înadins, nu ţi-ar reuşi, spuse ea şi se aplecă spre
el. Ştii de ce l-am ales pe Gavilar, şi nu pe tine, cu atâţia ani în
urmă?
„Fir-ar să fie!” Comentariile şi prezenţa ei erau ca un pahar cu
vin negru turnat în mijlocul gândurilor lui limpezi precum cristalul.
Claritatea pe care-o căutase trudind din greu dispărea cu mare
repeziciune. Chiar trebuia să vorbească aşa deschis? Lăsă întrebarea
ei fără răspuns. În schimb, mări pasul, sperând că ea avea să-
nţeleagă că nu dorea să discute despre asta.
Zadarnic.
— Nu l-am ales pe el fiindcă urma să devină rege, Dalinar. Deşi
aşa spune toată lumea. L-am ales pentru că tu mă înspăimântai. Acea
ardoare a ta… ştii, îl speria până şi pe fratele tău.
Dalinar rămăsese tăcut.
— E încă acolo, înăuntru, continuă ea. Ţi-o zăresc în ochi. Dar ai
pus o armură în jurul ei, o Cristalarmură scânteietoare care-o ţine în
frâu. Face şi asta parte din ceea ce mi se pare fascinant.
Dalinar se opri, cu ochii la ea. Se opriră şi purtătorii
palanchinului.
— N-o să meargă, Navani, spuse el cu voce blândă.
— Nu?
Dalinar clătină din cap.
— N-o să dezonorez memoria fratelui meu.
O privi cu asprime şi, în cele din urmă, ea dădu din cap.

710
 Când el o porni din nou, ea nu mai spuse nimic, deşi continua să-
i arunce din când în când priviri şirete. În cele din urmă ajunseră la
locuinţa lui, ale cărei semne erau nişte steaguri albastre pe care
flutura perechea de glife khokh şi linil, prima desenată sub forma
unui turn, iar a doua alcătuind o coroană. Desenul original fusese
făcut de mama lui Dalinar şi era cel de pe inelul lui cu sigiliu, deşi
Elhokar folosea, în schimb, o sabie şi o coroană. Soldaţii de la intrare
îl salutară, dar Dalinar o aşteptă pe Navani şi trecu pragul abia
după ce i se alătură ea. Interiorul cavernos era luminat de safire
impregnate. Când sosiră în salonul lui, se simţi din nou şocat de
luxul excesiv care ajunsese să domnească acolo în decursul câtorva
luni.
Înăuntru aşteptau trei dintre condeierele sale, însoţite de tinerele
lor aghiotante. Când intră, se ridicară toate şase în picioare. Adolin
era şi el acolo.
Dalinar îl privi încruntat.
— N-ar fi trebuit să-ţi continui inspecţiile?
Adolin tresări.
— Tată, le-am terminat cu ore în urmă.
— Da?
„Părinte al Furtunii! Cât timp am dat cu ciocanul în pietre?”
— Tată, zise tânărul, făcând un pas spre el. Putem vorbi o clipă
între patru ochi?
Părul negru înspicat cu fire blonde al lui Adolin, era, ca de obicei,
o claie rebelă. Îşi scosese armura, făcuse o baie şi purta acum o
uniformă în pas cu moda – deşi potrivită pentru luptă –, cu o haină
albastră lungă, cu două rânduri de nasturi, peste nişte pantaloni

711
cafenii, drepţi şi băţoşi.
— Încă nu sunt pregătit să discut despre asta, fiule, răspunse
încet Dalinar. Am nevoie de ceva mai mult timp.
Adolin îl studie cu priviri îngrijorate.
„O să fie un înalt prinţ minunat”, se gândi Dalinar. „E făcut
pentru aşa ceva, aşa cum eu n-am fost niciodată.”
— Bine, spuse tânărul. Dar vreau să te mai întreb şi altceva.
Arătă către una dintre scriitoare, o femeie cu doar câteva şuviţe
negre în părul castaniu. Era zveltă, cu gâtul lung, purta o rochie
verde şi avea părul adunat în creştet, împletit într-un model
complicat, din mai multe cozi ţinute laolaltă de cele patru ace de păr
tradiţionale, din oţel.
— E Danlan Marakotha, continuă Adolin, cu glas scăzut. A sosit
în tabără ieri, ca să petreacă vreo câteva luni alături de tatăl ei,
Luminlordul Marakotha. Mi-a făcut de curând o scurtă vizită şi mi-
am luat libertatea de a-i oferi un loc printre condeierele tale, pentru
timpul în care va sta aici.
Dalinar clipi.
— Şi ce s-a-ntâmplat cu…
— Malasha? zise Adolin oftând. N-a mers.
— Şi asta? întrebă Dalinar, în şoaptă, neîncrezător. De când
spuneai că e în tabără? De ieri? Şi deja ţi-a făcut o vizită?
Adolin ridică din umeri.
— Ei, am o reputaţie pe care trebuie să mi-o păstrez.
Dalinar oftă, cu ochii la Navani, care se afla suficient de aproape
pentru a-i auzi. Ea se prefăcu – aşa cum o cerea buna-cuviinţă – că
nu trăgea cu urechea.

712
 — Ştii, se obişnuieşte să alegi, în cele din urmă, o singură femeie
căreia să-i faci curte.
„O să ai nevoie de-o soţie bună, fiule. Probabil foarte curând.”
— Poate când o să fiu bătrân şi plicticos, răspunse Adolin,
zâmbindu-i tinerei femei.
Era frumoasă. Dar sosise în tabără abia cu o zi în urmă? „Pe
sângele străbunilor!” îşi zise Dalinar. El îşi petrecuse trei ani
curtând-o pe femeia care-i devenise în cele din urmă soţie. Chiar
dacă nu-şi mai putea aminti chipul ei, îşi amintea foarte bine cu câtă
insistenţă o urmărise.
O iubise, cu siguranţă. Toate sentimentele legate de ea
dispăruseră, şterse din mintea lui de forţe pe care n-ar fi trebuit să le
ispitească niciodată. Din nefericire, nu uitase cât de mult o dorise pe
Navani, cu mulţi ani înainte de a o întâlni pe cea care avea să-i fie
nevastă.
„Termină!” îşi spuse. Cu câteva clipe înainte fusese pe punctul
de-a lua hotărârea să abdice. Nu era momentul potrivit să-şi abată
atenţia din cauza lui Navani.
— Luminată Danlan Morakotha, îi spuse tinerei femei, eşti
binevenită printre condeierele mele. Am înţeles bine că am primit
un mesaj?
— Da, Luminlordul meu, răspunse ea, cu o reverenţă.
Şi arătă cu un gest al capului către şirul de cinci distrestii aşezate
în picioare, deasupra raftului său de cărţi, în suporturi pentru
unelte de scris. Semănau cu nişte trestii pentru scris obişnuite,
numai că de fiecare era fixat câte un mic rubin impregnat. Al celei
aflate în capătul din dreapta pâlpâia încet.

713
 Latima se afla în încăpere şi, cu toate că era cea mai vârstnică, îi
făcu semn lui Danlan să aducă distrestia. Tânăra se îndreptă grăbită
spre raft, o luă şi o puse, pâlpâind încă, pe mica masă de scris de
lângă pupitrul pentru lectură. Fixă cu atenţie o foaie de hârtie pe
suport şi aşeză călimara în locaşul acestuia, unde o răsuci ca să
ajungă în cea mai potrivită poziţie, apoi îi scoase dopul. Femeile
ochi-luminoşi se descurcau foarte bine folosindu-şi doar mâna
liberă.
Danlan se aşeză, părând uşor nervoasă când îşi ridică privirea
spre Dalinar. Acesta n-avea încredere în ea, fireşte, căci ar fi putut fi,
pur şi simplu, spioana unuia dintre ceilalţi înalţi prinţi. Din
nefericire, Jasnah fiind plecată, în tabără nu exista nicio femeie în
care să se încreadă pe deplin.
— Sunt gata, Luminlordul meu, spuse Danlan.
Avea o voce voalată, răguşită. Exact genul care-l atrăgea pe
Adolin. Dalinar speră că nu era tot atât de nesărată ca alte femei pe
care le alegea de obicei fiul său.
— Să-ncepem, îi zise el lui Navani, făcându-i semn să se aşeze pe
unul dintre fotoliile de pluş.
Celelalte condeiere se aşezară pe bancheta lor.
Danlan roti un pic nestemata distrestiei, anunţând că luaseră
cunoştinţă de cererea lui Jasnah. Pe urmă verifică nivelele din
părţile laterale ale suportului foii de hârtie – nişte flacoane mici, cu
câte un strop de ulei în centru, care o ajutau să aducă foaia într-o
poziţie cu desăvârşire plană. În cele din urmă, înmuie trestia în
cerneală şi o puse în colţul din stânga sus al hârtiei. Ţinând-o
dreaptă, răsuci din nou montura nestematei cu degetul mare. Pe

714
urmă îşi retrase mâna.
Trestia rămase în acelaşi loc, cu vârful pe hârtie, parcă susţinută
de mâna unei fantome. Pe urmă începu să scrie, imitând cu
exactitate mişcările făcute de Jasnah, care se afla la mai multe mile
distanţă şi scria cu o trestie aflată în legătură cu aceasta.
Dalinar stătea lângă masa de scris, purtând în continuare armura,
cu braţele încrucişate. Îşi dădea seama că Danlan era atât de
nervoasă din cauză că stătea atât de aproape de ea, dar era prea
tulburat ca să se aşeze.
Scrisul lui Jasnah era elegant, fireşte, fiindcă ea făcea rareori ceva
fără să-şi ofere timpul necesar perfecţionării. Dalinar se aplecă spre
liniile de un violet intens, cu înfăţişare familiară – deşi indescifrabile
– care apăreau pe pagină. Deasupra nestematei pluteau fuioare
palide de fum roşiatic.
Trestia se opri din scris, încremenind.
— Unchiule, citi Danlan, presupun că eşti bine, sănătos.
— Într-adevăr, răspunse Dalinar. Cei din jur îmi poartă foarte
bine de grijă.
Fraza era codificată, spunând, de fapt, că nu avea încredere – sau
că nu ştia dacă poate avea încredere – în toţi cei care ascultau.
Jasnah avea să fie prudentă, ferindu-se să spună ceva care trebuia să
rămână confidenţial.
Danlan luă trestia, răsuci nestemata şi scrise cuvintele,
trimiţându-i-le lui Jasnah, dincolo de ocean. Oare era tot în Tukar?
După ce termină, Danlan aduse din nou trestia în punctul din
stânga sus – acolo unde ar fi trebuit să se afle ambele trestii pentru
ca Jasnah să poată continua conversaţia –, apoi răsuci şi nestemata

715
în poziţia de mai înainte.
— „Aşa cum speram, am izbutit s-ajung la Kharbranth”, citi
Danlan. „Secretele pe care le caut sunt prea temeinic ascunse, nu
sunt de găsit nici măcar în Palanaeum, dar am descoperit indicii.
Fragmente ispititoare. Elhokar e bine?”
„Indicii? Fragmente? Din ce?” Jasnah era înclinată să
dramatizeze, deşi când era vorba de rege nu folosea cuvinte la fel de
bombastice.
— Acum câteva săptămâni, fratele tău s-a străduit din greu să se
lase ucis de un demon al spărturilor, răspunse Dalinar.
Asta-l făcu pe Adolin să zâmbească, sprijinindu-şi umărul de
raftul pentru cărţi.
— Însă e clar că Heralzii veghează asupra lui. E bine, deşi aici
lipsa ta se resimte dureros. Sunt sigur că sfaturile tale i-ar folosi. Se
bizuie într-o foarte mare măsură pe Luminata Lalai când are nevoie
de o sfătuitoare.
Poate că asta avea s-o facă pe Jasnah să se-ntoarcă. Ea şi verişoara
lui Sadeas, care era principala condeieră a regelui în lipsa reginei,
nu-şi erau prea dragi una alteia.
Danlan luă trestia şi scrise cuvintele. Dintr-o parte se auzea cum
Navani îşi drege glasul.
— Oh, spuse Dalinar, adaugă asta: „Mama ta e din nou aici, în
tabără.”
La scurt timp după aceea, trestia scrise de la sine.
— „Trimite-i mamei respectele mele. Ţine-o la o lungime de braţ
distanţă, unchiule. Muşcă.”
Din locul în care stătea, Navani pufni, iar Dalinar îşi dădu seama

716
că, de fapt, uitase să dea de înţeles că ea se afla acolo, ascultând.
Roşi în timp ce Danlan continuă să citească:
— „Nu-ţi pot vorbi prin distrestie despre munca mea, dar sunt
din ce în ce mai îngrijorată. Aici e ceva ascuns chiar de marele
număr de pagini al arhivelor istorice.”
Jasnah era veristitaliană. Îi explicase cândva ce însemna asta; era
vorba de un ordin al eruditelor care încercau să descopere adevărul
în trecut. Voiau să scrie relatări imparţiale ale celor petrecute, ca să-
şi poată da astfel seama ce era de făcut în viitor. Dalinar nu era
lămurit de ce se credeau diferite de restul femeilor care studiau
istoria.
— O să te-ntorci aici? o întrebă.
— „Nu pot spune”, citi Danlan după sosirea răspunsului. „Nu-
ndrăznesc să-mi întrerup cercetările. Dar va sosi în curând o vreme
când n-o să mai îndrăznesc nici să rămân departe.”
„Ce?” îşi zise Dalinar.
— „Oricum” – continuă Danlan –, „am câteva întrebări pentru
tine. Trebuie să-mi mai povesteşti o dată tot ce s-a întâmplat acum
şapte ani, când aţi întâlnit acea primă patrulă a parshendilor.”
Dalinar se încruntă. În ciuda surplusului de forţă pe care i-l
oferea Armura, săpatul îl obosise. Dar, câtă vreme o purta, nu
îndrăznea să se aşeze pe vreun scaun din acea încăpere. Îşi scoase
totuşi mănuşile şi îşi trecu mâna prin păr. Subiectul nu-l încânta,
dar, în parte, era bucuros că i se distrăgea atenţia. Avea un motiv să
amâne o hotărâre care i-ar fi schimbat viaţa pentru totdeauna.
Danlan îl privea aşteptându-l să-şi dicteze cuvintele. De ce voia
Jasnah să mai audă o dată povestea? Nu relatase chiar acele

717
evenimente în biografia tatălui ei, scrisă de ea?
Ei, până la urmă avea să-i spună de ce şi, dacă descoperirile pe
care le făcuse studiind trecutul ofereau vreun indiciu, actualul ei
proiect avea să fie extrem de valoros.
Îşi dorea să fi primit şi Elhokar o parte din înţelepciunea surorii
lui.
— Sunt amintiri dureroase, Jasnah. Aş vrea să nu-l fi convins
niciodată pe tatăl tău să mergem în expediţia aia. Nu i-am fi
descoperit niciodată pe parshendi şi ei n-ar fi putut să-l asasineze. I-
am întâlnit pentru prima oară în timp ce exploram o pădure care nu
era trecută pe hărţi, într-o vale aflată la două săptămâni de mers de
Marea Seacă.
În tinereţe, pe Gavilar nu-l încântau decât două lucruri: cuceririle
şi vânătoarea. Când nu alerga după una, alerga după alta. La
vremea aceea, i se păruse logic să-i sugereze o vânătoare. Gavilar se
purta bizar, îşi pierduse pofta de luptă. Dalinar avusese de gând să-i
reamintească fratelui său de vremurile bune din tinereţea lor. De
aceea plecaseră să vâneze un legendar demon al spărturilor.
— Tatăl tău nu era cu mine când am dat peste ei, continuă
Dalinar, amintindu-şi.
Campaseră pe dealurile umede, împădurite. Le puseseră
întrebări băştinaşilor din Natan cu ajutorul unor tălmaci. Plecaseră
în căutare de balegă sau de copaci rupţi.
— Eu conduceam cercetaşii în susul unui afluent al râului
Cotitura Morţii, în timp ce tatăl tău căuta în josul apei. I-am găsit pe
parshendi într-o tabără de pe malul celălalt. La început nu mi-a
venit să cred. Parshi. Într-o tabără, liberi şi organizaţi. Şi aveau arme.

718
Şi nu unele rudimentare. Săbii, suliţe cu cozile gravate…
Vocea i se stinse. Nici lui Gavilar nu-i venise să creadă, când îi
povestise. Nu exista niciun trib de parshi liberi. Erau servitori,
întotdeauna fuseseră servitori.
— „Pe-atunci aveau Cristalsăbii?” citi Danlan.
Dalinar nu observase că Jasnah dăduse un răspuns.
— Nu.
Replica scrisă sosi după mai multă vreme.
— „Dar acum au. Când ai văzut prima dată un Cristalpurtător
parshendi?”
— După moartea lui Gavilar, spuse Dalinar.
Şi făcu legătura. Se întrebaseră întotdeauna de ce îşi dorise
Gavilar un tratat cu parshendii. N-aveau nevoie de aşa ceva ca să
vâneze carapace-mari pe Câmpiile Sfărâmate; pe atunci, parshendii
nu trăiau acolo.
Dalinar se înfioră. Oare fratele lui ştiuse că acei parshendi aveau
acces la Cristalsăbii? Încheiase tratatul sperând să afle de la ei unde-
şi găsiseră armele?
„E vorba despre moartea lui?” se întrebă Dalinar. „Ăsta e secretul
pe care-l caută Jasnah?” Ea nu păruse niciodată să se dedice
răzbunării cu aceeaşi ardoare ca Elhokar, însă nu gândea la fel ca
fratele ei. Răzbunarea nu putea fi cea care o călăuzea. Ci întrebările.
Da, întrebările ar fi putut.
— „Ar mai fi ceva, unchiule”, citi Danlan. „Pe urmă mă pot
întoarce să fac săpături în această bibliotecă labirintică. Uneori mă
simt ca un jefuitor de morminte, răscolind printre osemintele unor
oameni morţi de multă vreme. Nu contează. Parshendii ăştia – ai

719
spus cândva cât de repede păreau să ne-nveţe limba.”
— Da, zise Dalinar. După câteva zile, o vorbeau destul de bine şi
puteam comunica. Remarcabil.
Cine-ar fi crezut că, dintre toate fiinţele omeneşti, tocmai parshii
erau destul de ageri la minte pentru o asemenea minune? Dintre toţi
cei pe care-i cunoscuse, cei mai mulţi nu vorbeau aproape deloc.
— „Care-au fost primele lucruri despre care v-au vorbit?” spuse
Danlan. „Primele întrebări pe care vi le-au pus? Ţii minte?”
Dalinar închise ochii, aducându-şi aminte de zilele când tabăra
parshendilor era faţă-n faţă cu a lor, pe celălalt mal al râului.
Gavilar ajunsese să fie fascinat de ei.
— Au vrut să ne vadă hărţile.
— „Au spus ceva despre Pustiitori?”
Pustiitori?
— Nu-mi aduc aminte. De ce?
— „Prefer să nu-ţi spun acum. Însă vreau să-ţi arăt ceva. Spune-i
condeierei tale să pună o nouă foaie de hârtie.”
Danlan prinse o altă coală de suport. Aşeză trestia în colţ şi-i
dădu drumul. Unealta începu să se mişte repede, înainte şi înapoi,
trăgând linii viguroase. Desena. Dalinar se ridică şi se apropie, iar
Adolin se îngrămădi lângă el. Trestia şi cerneala nu erau foarte
potrivite pentru aşa ceva, iar desenul făcut de la distanţă nu era
precis. Unealta de scris lăsa mici stropi de cerneală care nu existau
probabil în cealaltă parte şi rămânea adesea fără cerneală înaintea
celeilalte, deşi călimara se afla exact în acelaşi loc – îngăduindu-i lui
Jasnah să-şi umple ambele trestii în acelaşi timp.
Cu toate acestea, desenul era minunat. „Asta nu e Jasnah”, îşi

720
dădu seama Dalinar. Indiferent cine-ar fi fost cea care desena, avea
mult, mult mai mult talent decât nepoata lui.
Odată terminat, desenul se dovedi o reprezentare a unei umbre
înalte, care se ivea, ameninţătoare, deasupra unor clădiri. Liniile
subţiri de cerneală conturau o carapace şi nişte gheare, iar umbrele
erau alăturări de linii şi mai fine.
Danlan puse schiţa deoparte şi fixă o a treia foaie de hârtie.
Dalinar luă desenul, cu Adolin lângă el. Creatura de coşmar
alcătuită din linii şi umbre îi era vag familiară. Ca…
— E un demon al spărturilor, spuse Adolin, arătându-l cu
degetul. E deformat, cu faţa mult mai fioroasă şi cu umeri mai laţi,
şi nu văd al doilea rând de gheare – dar cineva a încercat, fără nicio
îndoială, să deseneze unul.
— Da, încuviinţă Dalinar, frecându-şi bărbia.
— „E un desen dintr-o carte de-aici”, citi Danlan. „Noua mea
pupilă e foarte talentată la desen, aşa că am pus-o să-l copieze
pentru tine. Spune-mi, îţi aduce aminte de ceva?”
„O nouă pupilă?” se întrebă Dalinar. Trecuseră ani de când nu
mai luase niciuna. Spunea întotdeauna că n-are timp.
— E desenul unui demon al spărturilor, răspunse el.
Danlan scrise cuvintele. Răspunsul veni o clipă mai târziu.
— „Cartea spune că înfăţişează un Pustiitor.”
Danlan se încruntă, înclinându-şi capul spre umăr.
— „Volumul e copia unui text scris pentru prima oară în anii de
după Mârşăvie. Oricum, ilustraţiile sunt copiate dintr-un altul, încă
şi mai vechi. De fapt, unii sunt de părere că desenul a fost făcut la
numai două sau trei generaţii după plecarea Heralzilor.”

721
 Adolin fluieră uşor. Asta făcea desenul într-adevăr foarte straniu.
Din câte înţelesese Dalinar, aveau câteva opere de artă şi câteva
scrieri datând din zilele umbrei, Calea regilor fiind una dintre cele
mai vechi şi singurul text complet. Dar nici măcar ea nu
supravieţuise decât în traducere; nu aveau niciun exemplar scris în
limba originalului.
— „Înainte de a ne grăbi să tragem concluzii” – citi Danlan – „nu
sugerez că Pustiitorii erau tot una cu demonii spărturilor. Cred că
artista din antichitate nu ştia cum arăta un Pustiitor, aşa că a
desenat cea mai oribilă creatură pe care-o văzuse vreodată.”
„Dar de unde ştia o artistă din antichitate cum arată un demon al
spărturilor?” se întrebă Dalinar. „Noi de-abia am descoperit
Câmpiile Sfărâmate.”
Ba nu, fireşte. Deşi, în vremea lor, Dealurile Nerevendicate erau
pustii, cândva fuseseră un regat locuit. Cineva din trecut ştiuse de
existenţa demonilor spărturilor şi îi fuseseră destul de cunoscuţi
încât să deseneze unul, etichetându-l drept Pustiitor.
— „Acum trebuie să plec”, spuse Jasnah, prin Danlan. „Ai grijă
de fratele meu în lipsa mea, unchiule.”
— Jasnah, îi transmise Dalinar, alegându-şi cu mare atenţie
cuvintele. Aici lucrurile sunt complicate. Furtunile încep pe
neaşteptate, iar construcţia se clatină şi geme. S-ar putea să afli în
curând veşti care te vor şoca. Bine-ar fi dac-ai putea să te-ntorci şi să
ne ajuţi.
Aşteptă în tăcere răspunsul, în timp ce trestia aşternea litere pe
hârtie.
— „Mi-ar plăcea să-ţi pot făgădui c-o să mă-ntorc la o dată

722
anume.”
Dalinar aproape că auzi vocea calmă şi rece a nepoatei sale.
— „Dar nu pot aprecia de cât timp mai am nevoie ca să-mi închei
cercetările.”
— E foarte important, Jasnah, spuse el. Te rog să te gândeşti mai
bine.
— „Unchiule, te asigur că am să vin, în cele din urmă. Numai că
nu pot spune când.”
Dalinar oftă.
— „Ia notă” – scrise Jasnah – „că aştept cu mare nerăbdare să văd
cu ochii mei un demon al spărturilor.”
— Unul mort, răspunse Dalinar. Nici nu-mi trece prin minte să te
las să repeţi experienţa fratelui tău de acum câteva săptămâni.
— „O, dragul meu mult prea protector Dalinar”, veni răspunsul
ei. „La un moment dat va trebui să accepţi faptul că nepoţii tăi
preferaţi au crescut.”
— O să vă tratez ca pe nişte adulţi când o să vă purtaţi ca atare,
zise Dalinar. Vino fără-ntârziere, şi-o să-ţi aducem un demon al
spărturilor mort. Ai grijă de tine.
Aşteptară să vadă dacă sosea un nou răspuns, dar nestemata
încetă să mai pâlpâie, semn că Jasnah îşi încheiase transmisia.
Danlan puse la loc distrestia şi suportul foii, iar Dalinar le mulţumi
condeierelor pentru ajutor. Femeile se retraseră; Adolin părea
dornic să mai rămână, dar Dalinar îi făcu semn să plece.
Pe urmă se uită din nou, nemulţumit, la desenul cu demonul
spărturilor. Cu ce se alesese de pe urma discuţiei? Cu mai multe
indicii vagi? De ce erau cercetările lui Jasnah atât de importante

723
încât nu se sinchisea de ameninţările la adresa regatului?
Odată ce avea să-şi facă anunţul, trebuia să-i trimită o scrisoare
mai sinceră şi mai clară, explicându-i de ce se hotărâse să abdice.
Poate că asta avea s-o aducă înapoi.
Şi, într-o străfulgerare, Dalinar înţelese că hotărârea lui era luată.
Cândva, în timpul scurs de când ieşise din şanţ, încetase să se mai
gândească la abdicarea lui întrebându-se dacă trebuia să se petreacă
şi începuse să se întrebe când avea să se petreacă. Luase hotărârea
corectă. Îi displăcea, dar era sigur. Un om trebuie să facă, uneori, şi
lucruri care nu-i sunt pe plac.
„S-a întâmplat în timpul discuţiei cu Jasnah”, înţelese el. „Când
am vorbit despre tatăl ei.” El se purta ca Gavilar spre sfârşit. Când
aproape că pusese în pericol regatul. Ei bine, el trebuia să se
oprească înainte de-a ajunge atât de departe. Poate că, indiferent
cum s-ar fi numit ceea ce i se întâmpla, era de fapt o boală a minţii,
moştenită de la părinţii lor. Era…
— Ţii foarte mult la Jasnah, spuse Navani.
Dalinar tresări, luându-şi ochii de la desenul cu demonul
spărturilor. Îşi imaginase c-a plecat şi ea, în urma lui Adolin. Însă
era încă acolo, privindu-l.
Se întoarse spre ea şi văzu că-şi trimisese cele două tinere
însoţitoare afară, odată cu condeierele. Erau singuri.
— Navani, spuse el. Aşa ceva nu se cuvine.
— Ei, na! Suntem rude, iar eu am nişte întrebări pentru tine.
Dalinar şovăi, apoi se duse în mijlocul încăperii. Navani stătea
lângă uşă. Din fericire, însoţitoarele ei o lăsaseră deschisă pe cea din
capătul anticamerei, iar pe coridorul de dincolo de ea se aflau doi

724
străjeri. Situaţia nu era ideală, dar, atâta timp când Dalinar îi vedea
pe cei doi, iar ei îl vedeau pe el, discuţia lui cu Navani era la limita
bunei-cuviinţe.
— Dalinar? întrebă ea. Ai de gând să-mi răspunzi? De ce ai atât
de multă încredere în fiica mea, când aproape toţi ceilalţi o
ponegresc?
— Pentru mine, dispreţul cu care-o tratează ei e o recomandare.
— Este eretică.
— N-a vrut să se alăture niciunui cult fiindcă nu crede în
învăţăturile lor. În loc de compromisuri care să salveze aparenţele, a
preferat să fie sinceră şi a refuzat să facă profesiuni de credinţă în
care nu credea cu adevărat. Consider asta o dovadă de onoare.
— Voi doi, pufni Navani, sunteţi făcuţi din acelaşi aluat. Seroşi,
duri şi enervant de dornici să scăpaţi din laţ.
— Acum ar trebui să pleci, spuse Dalinar, arătând spre coridor şi
simţindu-se, dintr-odată, foarte obosit. Oamenii vor începe să
vorbească.
— N-au decât. Ne trebuie un plan, Dalinar. Eşti cel mai important
înalt prinţ din…
— Navani, o întrerupse el. O să abdic în favoarea lui Adolin.
Ea clipi, surprinsă.
— O să mă retrag imediat ce-o să pot pune lucrurile în ordine. În
cel mult câteva zile.
Se simţea ciudat când rostea cuvintele, ca şi cum, spunându-le,
hotărârea lui ar fi devenit reală.
Navani părea îndurerată.
— Oh, Dalinar, şopti. E o greşeală cumplită.

725
 — Oricum ar fi, îmi aparţine. Şi trebuie să-mi repet cererea.
Trebuie să mă gândesc la multe, Navani, nu pot discuta cu tine
acum.
Arătă către uşă. Ea îşi dădu ochii peste cap, dar plecă. Şi trase uşa
în urma ei.
„Asta e”, îşi zise Dalinar, expirând prelung. „Am luat o decizie.”
Prea istovit ca să-şi scoată armura fără ajutor, se lăsă pe podea şi
îşi sprijini capul de perete. În dimineaţa următoare, Adolin avea să-i
afle hotărârea pe care urma să le-o anunţe apoi tuturor la un ospăţ,
în cel mult o săptămână. După care se putea întoarce în Alethkar, pe
pământurile sale.
Se terminase.

Sfârşitul Părţii a doua

726
 INTERLUDII

RYSN●AXIES●SZETH

727
 I-4
RYSN

Rysn coborî şovăind din prima căruţă a caravanei. Simţi sub tălpi
pământul moale, denivelat, care se lăsă uşor în jos sub ea. Ceea ce o
făcu să se cutremure, mai ales fiindcă iarba prea groasă nu se
retrase, aşa cum ar fi trebuit. Bătu de câteva ori din picior. Iarba nici
măcar nu fremătă.
— N-o să se mişte, spuse Vstim. Aici iarba nu se poartă ca în
oricare alt loc. Sunt sigur c-ai auzit de asta.
Bărbatul mai vârstnic stătea sub coviltirul de un galben
strălucitor al căruţei din faţă. Îşi sprijinea un braţ de-o latură a
căruţei, iar în cealaltă mână ţinea câteva registre. Una dintre
sprâncenele lui lungi şi albe era dată după ureche, iar cealaltă îi
atârna pe lângă faţă. Prefera robele albastre cu roşu, suficient de
apretate ca să stea ţepene, şi o pălărie conică, turtită la vârf. Erau
veşmintele clasice ale negustorilor thayleni: demodate de câteva
decenii, dar având încă un aer distins.
— Am auzit de iarba asta, răspunse Rysn. Numai că-i atât de
bizară.
Îşi continuă mersul, ocolind prima căruţă. Da, auzise de iarba de
acolo, din Shinovar, dar îşi închipuise că nu era decât leneşă şi se
spunea că nu dispare fiindcă se mişca prea încet.
Însă nu, nu era aşa. Nu se mişca deloc. Cum supravieţuia? N-ar fi
trebuit să fie mâncată de animale până la ultimul fir? Clătină din
cap, minunându-se, şi-şi plimbă privirea peste câmpie. Iarba o
728
acoperea în întregime. Firele erau atât de apropiate unele de altele,
încât nu vedeai pământul. Ce harababură!
— Pământu-i moale, spuse revenind în locul de unde plecase. Şi
asta nu din pricina ierbii.
— Hmm, spuse Vstim, continuând să se uite prin registre. Da. Se
numeşte lut.
— Îmi dă senzaţia c-o să mă scufund până la genunchi. Cum
suportă shinii să trăiască aici?
— Sunt oameni interesanţi. N-ar trebui să instalezi fabrialul?
Rysn oftă, dar se îndreptă spre partea din spate a căruţei.
Celelalte căruţe din caravană – şase cu totul – tocmai se opreau,
răsfirându-se într-un cerc. Ea lăsă în jos latura din spate a primei şi
se opinti, trăgând afară un trepied de lemn aproape la fel de înalt ca
ea. Şi-l puse pe umăr şi îl duse în mijlocul cercului acoperit de iarbă.
Moda însemna pentru ea mai mult decât pentru babskul său;
purta cele mai moderne haine, potrivite pentru o tânără de vârsta ei:
o vestă de mătase de un albastru intens, cu model, peste o cămaşă
verde-deschis, cu mâneci lungi şi manşete tari. Fusta lungă până la
glezne – tot verde – era dintr-un material ţeapăn, cu o croială
potrivită pentru o negustoreasă, dar cu broderii la modă.
În mâna stângă avea o mănuşă verde. Acoperirea mâinii interzise
era o tradiţie prostească, o simplă urmare a dominaţiei culturii
vorine. Dar era de preferat să păstreze aparenţele. Mulţi thayleni
mai tradiţionalişti – printre care se număra, din nefericire, şi
babskul ei – încă mai găseau că era scandalos ca o femeie să iasă în
lume cu mâna interzisă la vedere.
Rysn aşeză trepiedul. Trecuseră cinci luni de când Vstim

729
devenise babskul ei, iar ea, ucenica lui. Era bun cu ea. Şi nu toţi
babskii erau aşa; prin tradiţie, nu îi era doar maestru. Legea spunea
că îi era şi tată, până când declara că era pregătită să facă negoţ pe
cont propriu.
Ea şi-ar fi dorit să nu petreacă atât de mult timp călătorind prin
locuri atât de stranii. Vstim avea faima unui mare negustor, iar ea îşi
imaginase că mari negustorii erau aceia care mergeau în oraşe şi în
porturi exotice, nu cei care străbăteau pajişti pustii din ţări
înapoiate.
Odată aşezat trepiedul, fata se duse să ia fabrialul din căruţă.
Partea din spate a acesteia era un spaţiu închis, cu pereţi groşi, ca şi
acoperişul său, creat ca să ofere adăpost împotriva marilor
furtunilor – chiar şi cele mai puţin puternice, din vest, puteau fi
periculoase, cel puţin până ce străbăteai trecătorile şi intrai în
Shinovar.
Se grăbi să se-ntoarcă la trepied, aducând cutia fabrialului.
Deschise capacul alunecător de deasupra şi scoase heliodorul mare
din interior. Nestemata de un galben palid, de cel puţin cinci degete
în diametru, era fixată într-o montură metalică. Avea o strălucire
blândă, nicidecum atât de puternică pe cât te-ai fi aşteptat, judecând
după cât era de mare.
O aşeză pe trepied, apoi roti câteva dintre discurile gradate de
dedesubt, îndreptând fabrialul către oamenii din caravană. Pe urmă
scoase din căruţă un taburet şi se aşeză să-l privească. Fusese uimită
la vederea sumei plătite de Vstim pentru aparatul acela – unul
dintre tipurile noi, inventate de curând şi menite să dea de ştire
când se apropia cineva. Era chiar atât de important?

730
 Se destinse, rămânând cu ochii la nestemată, ca să observe
imediat momentul când devenea mai strălucitoare. Iarba stranie de
pe câmpiile Shinovarului se unduia în vânt, refuzând cu
încăpăţânare să se retragă chiar şi din calea celor mai puternice
rafale. În depărtare se înălţau piscurile albe ale Munţilor Ceţoşi,
adăpostind ţinutul. Stăteau în calea marilor furtuni, făcându-le să se
împrăştie şi să piară treptat, aşa că, din întregul Roshar, Shinovarul
era unul dintre puţinele locuri ce nu se aflau sub stăpânirea
furtunilor.
Câmpia din jurul ei era presărată cu nişte copaci stranii, având
trunchiuri drepte şi crengi ţepene, scheletice, pline de frunze care
nu se retrăgeau din calea vântului. Întregul peisaj părea ireal, parcă
mort. Nimic nu se mişca. Rysn îşi dădu seama, cu o tresărire, că nu
vedea niciun spren. Absolut niciunul. Niciun vântspren, niciun
viuspren, nimic.
Ca şi cum întregul ţinut ar fi fost încet la minte. Ca un om care,
lipsit din naştere de un creier întreg, nu ştia cum să se apere, ci se
mulţumea să se holbeze la pereţi, în timp ce-i curgeau balele. Rysn
îşi înfipse un deget în pământ, apoi îl ridică şi studie „lutul”, cum îl
numise Vstim. Era ceva murdar. O rafală puternică de vânt ar fi
putut smulge din rădăcini iarba de pe tot câmpul, azvârlind-o în
văzduh. Noroc că marile furtuni nu puteau ajunge acolo.
Lângă căruţe, servitorii şi străjerii descărcau lăzi şi instalau
tabăra. Heliodorul începu brusc să pulseze, împrăştiind o lumină
strălucitoare, galbenă.
— Maestre! strigă ea, ridicându-se în picioare. E cineva în
apropiere.

731
 Vstim – care umbla printre lăzi – îşi ridică brusc privirea. Îi făcu
semn cu mâna lui Kylrm, conducătorul străjilor, şi cei şase bărbaţi
îşi luară arcurile.
— Acolo, spuse unul dintre ei, arătând cu degetul.
În depărtare se zărea un grup de călăreţi, venind către ei. Nu
înaintau foarte repede şi mânau mai multe animale mari – aducând
cu nişte cai masivi, dar scunzi –, înhămate la căruţe. Nestemata
fabrialului pulsa din ce în ce mai puternic pe măsură ce se apropiau.
— Da, spuse Vstim, cu ochii la fabrial. Obiectul ăsta o să fie foarte
util. Bate la mare distanţă.
— Dar ştiam că vin, spuse Rysn, ridicându-se de pe taburet şi
îndreptându-se către el.
— De data asta. Dar dacă ne avertizează de apropierea tâlharilor
pe întuneric, o să-şi merite preţul de douăsprezece ori. Kylrm, lăsaţi
arcurile jos. Ştiţi ce părere au ei despre asta.
Străjerii se supuseră, iar grupul de thayleni rămase în aşteptare.
Rysn se pomeni îndesându-şi nervoasă sprâncenele după urechi,
deşi nu ştia cu ce o deranjau. Nou-veniţii nu erau decât nişte shini.
Bineînţeles că Vstim îi repetase, cu insistenţă, că nu trebuia să-i
considere barbari. Părea să le poarte un foarte mare respect.
Când se apropiară, diversitatea înfăţişărilor lor o surprinse.
Ceilalţi shini pe care-i văzuse purtau robe simple, maronii, sau alt
soi de haine de lucru. Însă în fruntea acelui grup se afla un bărbat
care purta, probabil, ceea ce înţelegeau ei prin podoabe: o mantie
strălucitoare, multicoloră, care-l înfăşura în întregime, strâns legată
în faţă. Atârna de ambele părţi ale calului, aproape atingând
pământul. Nu-i lăsa la vedere decât capul.

732
 În jurul lui călăreau patru bărbaţi, cu toţii în haine mai puţin
stridente. Strălucitoare, dar nu la fel de strălucitoare. Purtau cămăşi,
pantaloni şi pelerine bogat colorate.
Pe lângă ei mergeau, pe jos, mai mult de treizeci de bărbaţi în
tunici cafenii. Iar alţii conduceau cele trei căruţe imense.
— Oho! spuse Rysn. A adus o mulţime de servitori.
— Servitori? se miră Vstim.
— Cei în haine cafenii.
Babskul ei zâmbi.
— Ăia sunt străjeri, copilă.
— Ce? Par atât de şterşi.
— Shinii sunt oameni ciudaţi. Aici, războinicii se află pe treapta
cea mai de jos – sunt un fel de sclavi. Casele nobile îi vând şi îi
cumpără folosindu-se de nişte pietricele care reprezintă dreptul de
proprietate asupra lor, iar oricine altcineva pune mâna pe o armă
trebuie să li se alăture, fiind tratat în acelaşi mod. Bărbatul în robă
elegantă? E un lucrător al pământului.
— Adică un proprietar de pământuri?
— Nu. Din câte ştiu eu, iese în fiecare zi – mă rog, în cele când nu
se ocupă de negoţ, ca azi – să muncească la câmp. Aşa îi tratează ei
pe toţi ţăranii, răsplătindu-i cu atenţia şi respectul lor.
Rysn rămase cu gura căscată.
— Dar mai toate satele sunt pline de ţărani!
— Într-adevăr, încuviinţă Vstim. Aici sunt considerate locuri
sacre. Străinilor nu le este îngăduit să se apropie de ogoare sau de
satele celor care le muncesc.
„Ce bizar”, se gândi ea. „Probabil că traiul în locul ăsta le-a

733
tulburat minţile.”
Kylem şi străjerii pe care-i conducea nu păreau prea încântaţi să
se vadă copleşiţi numericeşte într-o atât de mare măsură, dar pe
Vstim faptul nu părea să-l deranjeze. Când se apropiară shinii, ieşi
dintre căruţele sale fără să dea vreun semn de îngrijorare. Rysn se
grăbi pe urmele lui, măturând iarba cu fusta.
„Fir-ar să fie!” îşi zise ea. Uite alt necaz pe care i-l făcea iarba
aceea care nu se retrăgea. Avea să fie nevoită să-şi cumpere un tiv
nou, ceea ce era, pentru ea, motiv de mare supărare.
Vstim ajunse lângă shini, apoi se înclină într-un mod cu totul
aparte, cu mâinile către pământ.
— Tan balo ken tala, spuse el.
Ea nu cunoştea înţelesul cuvintelor.
Bărbatul cu mantie – ţăranul – dădu din cap cu respect, iar unul
dintre călăreţi descălecă şi se apropie.
— Vânturile Norocului să-ţi fie călăuză, prietene.
Vorbea thaylena foarte bine.
— Cel care adună e încântat că ai sosit cu bine.
— Mulţumesc, Thresh-fiu-Esan, răspunse Vstim. Şi mulţumirile
mele celui care adună.
— Ce ne-ai adus din ţinuturile voastre stranii, prietene? întrebă
Thresh. Pot să sper că mai mult metal?
Vstim făcu un semn şi câţiva străjeri aduseră o ladă grea. O lăsară
jos şi îi săltară capacul, dezvăluindu-i conţinutul. Bucăţi de resturi
metalice, cele mai multe având forma unei frânturi de carapace, iar
altele semănând cu nişte bucăţi de lemn. Lui Rysn i se părea că
semănau cu gunoaiele transformate de un Animmod în metal,

734
dintr-un motiv inexplicabil.
— Ah, spuse Thresh, ghemuindu-se pentru a cerceta lada.
Minunat.
— Nici măcar o singură fărâmă n-a fost extrasă din mină, zise
Vstim. Nicio rocă n-a fost spartă sau topită pentru obţinerea acestui
metal, Thresh. Am un document care o atestă, cu peceţi puse de
cinci notari thayleni.
— Nu era nevoie de aşa ceva, spuse Thresh. Ne-ai câştigat
încrederea cu mulţi ani în urmă.
— Prefer să fac totul aşa cum se cuvine, răspunse Vstim. Un
negustor neglijent în privinţa contractelor se trezeşte cu duşmani în
loc de prieteni.
Thresh se ridică şi bătu de trei ori din palme. Bărbaţii cu haine
cafenii lăsară în jos partea din spate a unei căruţe, dând la iveală
mai multe lăzi.
— Restul celor care ne vizitează nu par interesaţi decât de cai,
zise Thresh, dând din cap şi apropiindu-se de căruţă. Toată lumea
vrea să cumpere cai. Dar tu niciodată, prietene. De ce?
— E prea greu să le porţi de grijă, răspunse Vstim, mergând pe
lângă el. Şi, chiar aşa valoroşi cum sunt, câştigul meu e neînsemnat.
— Dar nu şi cu ăştia, aşa-i? întrebă Thresh, ridicând una dintre
lăzile uşoare.
Înăuntru era ceva viu.
— Nicidecum, zise Vstim. Puii se vând la preţ bun şi e uşor să-i
îngrijeşti dacă ai mâncare pentru ei.
— Ţi-am adus din belşug, îl asigură Thresh. Nu-mi vine să cred
că vrei să cumperi aşa ceva de la noi. Nu valorează atât de mult cât

735
credeţi voi, străinii. Şi ne dai metal pentru ei! Metal fără nicio urmă
de rocă spartă. O minune.
Vstim ridică din umeri.
— Acolo de unde vin eu, resturile astea n-au, practic, nicio
valoare. Sunt făcute de ardenţi care exersează ca să înveţe cum se
foloseşte un Animmod. Nu pot face hrană, fiindcă, dacă greşeşti
cumva, iese otrăvitoare. Aşa că preschimbă gunoaiele în metal pe
care-l aruncă.
— Dar se poate prelucra!
— De ce să prelucrezi metal, zise Vstim, când poţi să ciopleşti din
lemn obiecte, exact de forma pe care-o vrei, ca să le Animmodelezi
apoi?
Thresh se mulţumi să clatine din cap, uluit. Iar Rysn privea şi ea
cu uimire. Era cel mai nebunesc schimb de mărfuri la care asistase
vreodată. De obicei, Vstim se certa şi se tocmea fără milă. Însă acolo
dezvăluia, de bunăvoie, că marfa lui era lipsită de valoare!
De fapt, cei doi îşi continuară discuţia, fiecare străduindu-se din
greu să demonstreze cât de puţin valora ceea ce avea de oferit. În
cele din urmă, ajunseră la o înţelegere – deşi Rysn nu izbuti să
priceapă cum – şi îşi strânseră mâinile, pecetluind-o. O parte dintre
soldaţii lui Thresh începură să descarce lăzile cu pui, ţesături şi
carne uscată de pe alte meleaguri. Alţii cărau lăzile cu resturi de
metal.
— N-ai putea să-mi dai în schimb un soldat? întrebă Vstim, în
vreme ce aşteptau.
— Mă tem că nu pot fi vânduţi străinilor.
— Dar a fost unul pe care mi l-ai dat…

736
 — De-atunci au trecut aproape şase ani! râse Thresh. Şi tot îmi
mai ceri aşa ceva!
— Nu ştii cât am luat pe el, spuse Vstim. Şi mi l-ai dat, practic,
pe-o nimica toată!
Thresh ridică din umeri.
— Era făr’adevăr. N-avea absolut nicio valoare. M-ai silit s-accept
ceva în schimb, dar mărturisesc c-am aruncat plata primită în râu.
Nu puteam să iau bani pentr-un făr’adevăr.
— Ei, presupun că n-am motiv să mă supăr pentru aşa ceva, zise
Vstim, frecându-şi bărbia. Dar, dac-o să mai ai vreodată unul, dă-mi
de ştire. A fost cel mai bun servitor pe care l-am avut vreodată. Încă-
mi mai pare rău că l-am vândut.
— O să ţin minte, prietene. Dar cred că e foarte puţin probabil să
mai avem vreunul ca el, răspunse Thresh, cu gândurile părând să-i
zboare în altă parte. Ba chiar ar fi cazul să sper că n-o să mai avem
niciodată…
Schimbul de mărfuri odată încheiat, îşi strânseră din nou mâinile
şi Vstim se înclină înaintea ţăranului. Rysn încercă să imite gestul,
alegându-se cu nişte zâmbete din partea lui Thresh şi a câtorva
dintre însoţitorii lui, care trăncăniră ceva în limba lor încărcată de
şoapte.
O călătorie atât de lungă şi de plictisitoare pentru o tocmeală atât
de scurtă! Dar Vstim nu greşea: pentru pui aveau să capete sfere
frumoase în Est.
— Ce-ai învăţat? o întrebă Vstim când se întorceau la căruţa din
faţă.
— Că shinii sunt ciudaţi.

737
 — Nu, răspunse Vstim, fără asprime în glas, căci nu părea s-o
trateze niciodată cu asprime. Sunt pur şi simplu diferiţi, copilă.
Ciudaţi sunt oamenii cu purtări schimbătoare. Iar Thresh şi ai lui
sunt oricum, numai schimbători nu. S-ar putea să fie chiar prea
statornici. Lumea din afară se schimbă, dar ei par hotărâţi să
rămână la fel. Am încercat să le ofer fabriale, dar le consideră
nefolositoare. Sau profanatoare. Sau prea sacre ca să fie
întrebuinţate.
— Astea sunt lucruri diferite, maestre.
— Da, spuse el. Dar, când e vorba de shini, e adesea greu să le
deosebeşti. Oricum, ce-ai învăţat, de fapt?
— Că ei se tocmesc cu umilinţă, aşa cum herdazianii se tocmesc
lăudându-se, răspunse ea. Amândoi v-aţi străduit din răsputeri să
arătaţi cât de lipsită de valoare vă e marfa. Mi s-a părut ciudat, dar
cred că ăsta e, probabil, modul în care obişnuiesc să se tocmească.
Maestrul îi zâmbi larg.
— Iar tu eşti deja mai înţeleaptă decât jumătate dintre bărbaţii pe
care i-am adus aici. Ascultă. Asta e lecţia ta. Să nu-ncerci niciodată
să-nşeli un shin. Nu umbla cu ocolişuri, spune-le adevărul sau –
dacă e să li-l ascunzi cumva – atunci spune-le că marfa ta face mai
puţin decât în realitate. Te vor adora pentru asta. Şi te vor şi plăti.
Ea dădu din cap. Ajunseră la căruţă şi el scoase un vas mic, bizar.
— Ia asta, îi spuse. Şi foloseşte-te de un cuţit ca să tai nişte iarbă.
Ai grijă să tai cât mai mult, ca să fii sigură că iei lut din belşug.
Planta nu poate trăi fără el.
— De ce să fac aşa ceva? întrebă ea, strâmbând din nas când luă
vasul.

738
 — Fiindcă trebuie să-nveţi să ai grijă de planta asta, răspunse el.
Vreau s-o ţii lângă tine până când n-o să te mai gândeşti că e
ciudată.
— Dar de ce?
— Fiindcă aşa o să-nveţi să faci negoţ mai bine, răspunse Vstim.
Rysn se încruntă. De ce trebuia să se poarte aşa ciudat în atât de
multe situaţii? Poate că de-aceea era unul dintre puţinii thayleni în
stare să-ncheie un târg bun cu un shin. Era la fel de bizar ca ei.
Plecă să ducă la îndeplinire ceea ce i se ceruse. Nu câştiga nimic
plângându-se. Dar mai întâi îşi puse nişte mănuşi grosolane şi îşi
suflecă mânecile. N-avea de gând să strice bunătate de rochie
pentru un vas cu iarbă imbecilă, care se holba la pereţi, curgându-i
balele. Şi cu asta basta.

739
 I-5
COLECŢIONARUL AXIES

Colecţionarul Axies gemu, întins pe spate, cu capul zvâcnindu-i

de durere. Deschise ochii şi îşi privi trupul. Era gol.
„Mare belea”, îşi zise.
Ei, cel mai bine era să vadă dacă n-avea cumva vreo rană gravă.
Stătea cu degetele picioarelor către cer. Unghiile erau de un albastru
intens, ceea ce nu era neobişnuit pentru un aimian, ca el. Încercă să
le mişte şi, spre încântarea lui, chiar se mişcară.
— Ei, asta e ceva, spuse el, lăsându-şi capul la loc, pe pământ.
Şi auzi un zgomot, ca şi cum ar fi atins ceva fleşcăit, poate nişte
gunoaie intrate în putrefacţie.
Da, asta era. Simţi şi izul înţepător şi acru. Se concentră asupra
propriului nas, schimbându-şi poziţia trupului astfel încât să nu mai
poată simţi mirosul. „Ah, e mult mai bine”, îşi zise.
Acum nu mai trebuia decât să alunge durerea de cap, dacă
izbutea. Oare soarele de deasupra chiar trebuia să strălucească atât
de puternic? Închise ochii.
— Eşti tot pe aleea mea, spuse, din spatele lui, o voce ţâfnoasă.
Vocea aia fusese cea care-l trezise.
— O să plec imediat, promise.
— Trebuie să-mi plăteşti chiria pentru o noapte de somn.
— Pe o alee?
— Pe cea mai frumoasă alee din Kasitor.
— Aha, atunci acolo mă aflu? Excelent.
740
 Câteva clipe de concentrare mentală îl scăpară în sfârşit de
durerea de cap. Deschise ochii şi, de data asta, lumina soarelui i se
păru de-a dreptul plăcută. De o parte şi de alta se înălţau spre cer
ziduri de cărămidă năpădite cu o crustă de licheni roşii. În jurul lui
erau împrăştiate mai multe grămăjoare de tuberculi putrezi.
Nu. Nu împrăştiate. Păreau aranjate cu grijă. Şi erau, probabil,
sursa duhorii pe care-o simţise mai devreme. Cel mai bine era să-şi
lase simţul mirosului amorţit.
Se săltă în capul oaselor şi se întinse, verificându-şi muşchii.
Totul părea să funcţioneze, deşi avea nişte vânătăi. Trebuia să se
ocupe puţin şi de ele.
— Ei, spuse întorcându-se, nu cumva ai o pereche de pantaloni în
plus?
Posesorul vocii se dovedi a fi un bărbat cu barba încâlcită, aşezat
pe o ladă din capătul aleii. Axies nu-l recunoscu şi nu recunoscu nici
locul. Ceea ce nu era de mirare, având în vedere că fusese bătut,
jefuit şi lăsat să moară. Din nou.
„Ce sunt în stare să fac în numele ştiinţei!” îşi zise el oftând.
Memoria începea să-i revină. Kasitor era un oraş iriali mare, al
doilea ca mărime din Rall Elorim. Venise acolo intenţionat şi tot
intenţionat se îmbătase. Poate-ar fi trebuit să-şi aleagă prietenii de
pahar cu mai multă atenţie.
— Din câte înţeleg, n-ai o pereche de pantaloni în plus, zise
Axies, ridicându-se în picioare şi cercetându-şi tatuajele de pe braţ.
Iar dacă ai fi avut, ţi-aş fi sugerat s-o porţi tu. Ce-i ăla de pe tine, un
sac pentru lavis?
— Trebuie să-mi plăteşti chiria, mormăi celălalt. Şi-mi datorezi

741
bani fiindc-ai distrus templul zeului nordic.
— Ciudat, zise Axies, uitându-se peste umăr către capătul aleii.
Mai încolo era o stradă plină de lume. Probabil că oamenii
cumsecade din Kasidor n-ar fi fost prea încântaţi de goliciunea lui.
— Nu-mi amintesc să fi distrus vreun templu. În mod normal,
sunt foarte conştient de genul ăsta de lucruri.
— Ai distrus o jumătate din strada Hapron, spuse cerşetorul. Şi
jumătate din case. O să trec peste asta.
— Extrem de amabil din partea ta.
— În ultima vreme au fost păcătoşi.
Axies se încruntă, întorcându-şi din nou ochii spre cerşetor. Şi,
urmărindu-i privirea, se uită către pământ. Grămăjoarele de legume
putrede fuseseră aşezate într-un mod aparte. Ca un oraş.
— Ah, spuse, mişcându-şi piciorul, care fusese înfipt într-o mică
grămadă de legume aşezate sub forma unui pătrat.
— Aia era o brutărie, spuse cerşetorul.
— Îmi pare cumplit de rău.
— Familia nu era acasă.
— Ce uşurare!
— Se rugau cu toţii în templu.
— Cel pe care l-am…
— Strivit cu capul? Da.
— Nu mă-ndoiesc că vei fi blând cu sufletele lor.
Cerşetorul îl privi strângându-şi pleoapele.
— Încă mă mai străduiesc să decid cum să te includ în ordinea
lucrurilor. Eşti un Pustiitor, sau un Herald?
— Mă tem că un Pustiitor. Pentru că, uite, chiar am distrus un

742
templu.
Privirea cerşetorului deveni şi mai bănuitoare.
— Numai pânza sacră mă poate alunga, continuă Axies. Şi de
vreme ce nu ai… Ei, ce ţii acolo?
Cerşetorul se uită în jos, la propria mână, care atingea una dinte
păturile mizerabile întinse peste lăzile lui la fel de mizerabile. Stătea
cocoţat pe ele ca… ei bine, ca un zeu ce priveşte în jos, către poporul
său.
„Sărmanul nebun”, îşi zise Axies. Era într-adevăr timpul să plece.
Nu-şi dorea să atragă vreun ghinion asupra acelui om fără minte.
Cerşetorul săltă pătura. Axies se trase înapoi speriat, ridicându-şi
mâinile. Pe faţa cerşetorului apăru un zâmbet căruia i-ar fi prins
bine mai mulţi dinţi. Sări de pe ladă, ţinând pătura ca pe un scut.
Axies se retrase şi mai mult.
Cerşetorul chicoti şi azvârli pătura către el. Axies o prinse din
zbor şi-i arătă nebunului pumnul. Apoi ieşi de pe alee, înfăşurându-
şi-o în jurul mijlocului.
— Şi astfel, spuse cerşetorul în urma lui, fiara împuţită a fost
alungată!
— Şi astfel – spuse Axies prinzându-şi bine pătura –, fiara
împuţită nu va mai fi întemniţată pentru indecenţă.
Iralii erau foarte scrupuloşi în privinţa legilor referitoare la
castitate. Erau scrupuloşi într-o mulţime de privinţe. Bineînţeles că
asta se putea spune despre mai toate popoarele – lucrurile care
făceau obiectul scrupulozităţii erau singura deosebire.
Colecţionarul Axies avu parte de mai multe priviri holbate. Nu
din pricina veşmântului său neobişnuit – Iri se afla la marginea

743
dinspre nord-vest a Rosharului, aşa că vremea era mult mai caldă
decât în alte locuri, precum Alethkarul sau chiar Azizul. Un mare
număr de bărbaţi iriali cu păr auriu umblau pe străzi doar cu o
pânză legată în jurul şalelor, având pielea vopsită în tot felul de
culori, care alcătuiau diferite modele. Acolo, nici măcar tatuajele lui
Axies nu săreau prea tare în ochi.
Poate că privirile erau atrase de unghiile lui albastre şi de ochii
cristalini, de un albastru intens. Nu întâlneai prea des un aimian –
chiar şi un siah aimian. Sau poate cauza era umbra lui, care de
aşternea într-o direcţie greşită. Către lumină, nu în partea opusă
luminii. Era un amănunt neînsemnat, iar umbrele nu erau lungi, nu
şi când soarele se afla atât de sus. Dar cei care îl observau
bombăneau sau se grăbeau să i se ferească din cale. Probabil că
auziseră de semenii lui. Nu trecuse chiar atât de mult timp de când
cutreieraseră prin ţinuturile lui. Doar îndeajuns de mult pentru ca
poveştile şi legendele să devină o parte din lucrurile pe care le ştia
aproape toată lumea.
Poate că vreo persoană importantă avea să se simtă ofensată de
prezenţa lui şi avea să ceară să fie dus în faţa vreunui judecător din
oraş. N-ar fi fost pentru prima oară. Cu multă vreme în urmă,
învăţase să nu-şi mai facă griji. Când te urmărea Blestemul
Neamului, te deprindeai să accepţi tot ceea ce ţi se întâmpla.
Începu să fluiere încetişor, doar pentru sine, cercetându-şi
tatuajele şi ignorând trecătorii cu destul spirit de observaţie ca să se
uite la el cu gura căscată. „Mi-aduc aminte c-am scris ceva,
undeva…” îşi zise, privindu-şi încheieturile mâinilor, după care îşi
răsuci braţele, încercând să vadă dacă avea tatuaje noi pe cealaltă

744
parte a lor. Ca orice alt aimian, putea să-şi schimbe culoarea
semnelor de pe piele după bunul plac. Ceea ce era convenabil, căci,
atunci când te trezeai jefuit cu regularitate de tot ce aveai asupra ta,
era groaznic de greu să-ţi păstrezi notiţele într-un carnet. Ţinându-
ţi-le pe piele, măcar te puteai întoarce într-un loc sigur, unde să le
transcrii.
Spera că nu fusese atât de beat încât să-şi scrie observaţiile într-
un loc nepotrivit. O făcuse o dată şi, pentru citirea acelei harababuri,
avusese nevoie de două oglinzi şi de un băieş foarte nedumerit.
„Of”, îşi spuse, descoperind o notiţă nouă în scobitura cotului
stâng. O citi cu greutate, târşâindu-şi picioarele în josul unei pante.
„Încercarea a reuşit. Am văzut spreni care apar numai când se
îmbată cineva foarte tare. Iau forma unor bule mici, cafenii, lipite de
obiectele din jur. S-ar putea să fie nevoie de mai multe încercări
pentru a dovedi că nu sunt doar nălucirile unui beţiv.”
— Foarte frumos, comentă el cu voce tare. Într-adevăr, foarte
frumos. Mă-ntreb cum ar trebui să-i numesc.
În istorisirile pe care le auzise, erau numiţi matolspreni, dar suna
prosteşte. Ebrietatespreni? Nu, era o denumire prea greoaie.
Berespreni? Simţi un val de entuziasm. Vâna soiul acela de spreni
de ani de zile. Dacă se dovedea că erau reali, ar fi fost un adevărat
triumf.
De ce apăreau numai în Iri? Şi de ce atât de rar? Se îmbătase ca
prostul de o grămadă de ori, şi nu-i văzuse decât o singură dată.
Dacă-i văzuse cu adevărat şi atunci.
Însă sprenii puteau fi foarte înşelători. Uneori refuzau să apară
până şi cei mai obişnuiţi – de exemplu focsprenii. Era deosebit de

745
frustrant pentru cineva care făcuse din observarea, catalogarea şi
studiul tuturor tipurilor de spreni din Roshar munca lui de-o viaţă.
Continuă să fluiere, traversând oraşul către docuri. Pe lângă el se
scurgea un mare număr de iriali cu păr auriu. Aidoma părului
negru al alethilor, şi al lor era dovada purităţii obârşiei – cu cât era
mai curat sângele, cu atât mai numeroase erau şuviţele aurii. Şi nu
erau pur şi simplu blonde, erau cu adevărat de aur, luceau în soare.
Îi plăceau irialii. Nu erau nici pe departe atât de orgolioşi ca vorinii
din est şi se dovedeau rareori înclinaţi către certuri şi încăierări.
Printre ei era mai uşor să umbli după spreni. Dar, fireşte, existau şi
spreni pe care nu-i puteai găsi decât în timpul războaielor.
Pe docuri se adunase un grup de oameni. „A, excelent. N-am
ajuns prea târziu”, îşi zise el. Cei mai mulţi se îngrămădeau pe o
platformă special construită pentru privitori. Axies îşi găsi un loc,
îşi potrivi mai bine pătura sacră şi se sprijini de balustradă, în
aşteptare.
Nu dură mult. Exact la ora şapte şi patruzeci şi şase dimineaţa –
localnicii se puteau folosi de asta ca să-şi potrivească ornicele – un
spren enorm, albastru ca marea, se înălţă din apele golfului. Era
translucid, iar apa pe care părea s-o împroaşte când se ridica nu era
decât o iluzie. Adevărata suprafaţă a golfului rămăsese neclintită.
„Ia forma unui jet imens de apă”, se gândi Axies, creându-şi un
tatuaj de lungul unei porţiuni libere de pe un picior pentru a-şi scrie
cuvintele. „În centru are cea mai întunecată nuanţă de albastru, ca
adâncurile oceanului, dar marginile au o tentă mai deschisă.
Judecând după catargele corăbiilor din apropiere, aş zice că sprenul
a crescut până la o înălţime de cel puţin cincisprezece stânjeni. E

746
unul dintre cei mai mari pe care i-am văzut vreodată.”
Din coloana înălţată înmuguriră patru membre lungi, care
coborâră către marginile golfului, formându-şi degete. Se opriră pe
nişte piedestale de aur, aşezate acolo de orăşeni. Sprenul apărea în
fiecare zi la aceeaşi oră, fără greş.
Îl strigară pe nume, Cusicesh – Protectorul. Unii îl venerau ca pe
un zeu. Alţii îl acceptau, pur şi simplu, ca pe o parte a oraşului. Era
unicat. Dintre toate tipurile de spreni pe care le ştia Axies, doar
câteva păreau să fie reprezentate de un singur membru.
„Dar ce soi de spren este?” scrise el, fascinat. „Şi-a creat o faţă
care priveşte spre răsărit. Drept către Obârşie. O faţă care se
schimbă uimitor de repede. Deasupra gâtului său scurt şi gros apar
diferite chipuri omeneşti, fiecare înceţoşându-se pentru a deveni un
altul.”
Spectacolul dură zece minute bune. Oare se repeta vreo faţă? Nu-
şi putea da seama, căci se succedau cu atâta repeziciune. Unele erau
bărbăteşti, altele feminine. Schimbarea chipurilor odată încheiată,
Cusicesh se retrase în adâncul golfului, înălţând din nou valuri
fantomatice.
Axies se simţea secătuit, ca şi cum ceva ar fi absorbit o parte din
el. Se spunea că era o senzaţie obişnuită, comună privitorilor. Oare
şi-o imagina fiindcă se aşteptase să apară? Sau era o realitate?
În timp ce medita, un puştan trecu în goană pe lângă el şi-i
înşfăcă învelitoarea, desprinzându-i-o de pe trup cu un hohot de
râs. Le-o aruncă unor prieteni şi o rupseră la fugă cu toţii.
Axies clătină din cap.
— Ce belea, spuse, în timp ce oamenii din jur începeau să scoată

747
sunete de indignare şi să bombăne. Probabil că sunt şi străjeri prin
preajmă, nu? Ah, da. Patru. Minunat.
Cei patru se apropiau deja, maiestuoşi, cu părul auriu curgându-
le pe umeri şi cu priviri aspre.
— Ei, îşi spuse el, adăugând o ultimă notiţă în timp ce unul
dintre străjeri îl înşfăca de umăr. S-ar părea că voi avea din nou
ocazia să caut captivospreni.
Era bizar că izbutiseră să-l ocolească în toţi acei ani, în ciuda
numeroaselor lui întemniţări. Începea să-i creadă un simplu mit.
Străjerii îl târau către temniţele oraşului, dar lui nu-i păsa. Doi
spreni noi în tot atâtea zile! În ritmul ăsta, probabil că nu mai era
nevoie decât de alte câteva secole ca să-şi încheie cercetările.
Cu adevărat magnific. Începu iar să fluiere doar pentru sine.

748
 I-6
OPERĂ DE ARTĂ

Szeth-fiu-fiu-Valano, făr’adevăr din Shinovar, se ghemui pe o

poliţă înaltă de piatră de lângă bârlogul cu jocuri de noroc. Poliţa ar
fi trebuit să fie suportul unei lămpi; mantia lui lungă o ascundea,
învăluind-o, aşa cum îi ascundea şi picioarele, creând impresia că
era atârnat de perete.
Primprejur erau puţine lumini. Makkek prefera ca Szeth să
rămână în întuneric. Sub mantie purta un costum negru mulat şi o
mască de pânză îi acoperea partea de jos a feţei – ambele erau
creaţiile lui Makkek. Pentru un asasin, astfel de veşminte erau
groaznice, dar Makkek voia spectacol, iar Szeth făcea orice îi
poruncea stăpânul. Întotdeauna.
Poate că spectacolul avea şi ceva util. Arătându-şi numai ochii şi
ţeasta cheală, îi speria pe cei care treceau pe lângă el. Ochii lui de
shin, prea rotunzi şi puţin prea mari. Oamenilor locului li se părea
că semănau cu ai unui copil. De ce îi tulburau atât de mult?
În apropiere, câţiva bărbaţi cu mantii cafenii stăteau de vorbă,
frecându-şi degetul mare al mâinii de cel arătător. Dintre ele se
înălţau şuviţe de fum, însoţite de un pocnet slab. Se spunea că,
frecând muşchi-de-foc, mintea îţi devenea mai receptivă la gânduri
şi idei. Singura dată când încercase, Szeth se alesese cu o durere de
cap şi cu două degete băşicate. Dar se părea că, după ce-ţi făceai
bătături, puteai intra într-o stare euforică.
Bârlogul rotund avea în mijloc o tejghea unde se vindea o mare
749
varietate de băuturi, la o şi mai mare varietate de preţuri. Femeile
care-o serveau purtau robe de culoare violet despicate în părţi şi cu
decolteuri adânci. Mâinile interzise erau la vedere, un fapt pe care
bavlanderii – din care descindeau vorinii – păreau să-l găsească
extrem de provocator. Ce ciudat! Nu era decât o mână.
De-a lungul întregului perimetru al bârlogului erau în plină
desfăşurare tot felul de jocuri. Niciunul nu era declarat făţiş drept
un joc de noroc – nu se aruncau zaruri, nu se paria pe valoarea cărţii
de joc întoarse. Se juca frânge-gâtu’, erau lupte de crabi-de-vad şi –
ciudat – jocuri cu preziceri. Asta era o altă ciudăţenie a popoarelor
vorine; evitau să ghicească pe faţă viitorul. La jocurile ca frânge-
gâtu’ trăgeau cărţi şi aruncau zaruri, dar nu pariau pe rezultat.
Pariau însă pe mâna cu care se alegeau după asta.
Pentru Szeth, deosebirea părea lipsită de semnificaţie, dar era
adânc înrădăcinată în cultura localnicilor. Chiar şi acolo, într-una
dintre cele mai abjecte văgăuni din oraş – unde femeile umblau cu
mâinile la vedere iar bărbaţii vorbeau fără fereală despre crime –,
nimeni nu risca să-i ofenseze pe Heralzi încercând să afle viitorul.
Până şi prezicerea marilor furtuni îi făcea pe mulţi să nu se simtă în
largul lor. Însă nimeni nu spunea nimic despre mersul pe piatră şi
despre întrebuinţarea Luminii de Furtună pentru iluminatul zilnic.
Ignorau spiritele lucrurilor care trăiau în jurul lor şi mâncau orice
aveau chef, în orice zi aveau chef.
Ciudat. Atât de ciudat. Şi totuşi asta era viaţa lui. În ultima
vreme, începuse să pună sub semnul întrebării o parte dintre
interdicţiile pe care le respectase cândva cu atâta stricteţe. Cum
puteau acei oameni de la răsărit să nu calce pe piatră? În ţinuturile

750
lor nu exista lut. Cum ar fi putut să umble fără să pună piciorul pe
piatră?
Gânduri primejdioase. Obiceiurile după care îşi organiza viaţa
erau tot ce-i mai rămăsese. Dacă punea la îndoială Şamanismul
Pietrei, avea să se-ndoiască apoi de natura sa de făr’adevăr?
Primejdios, primejdios. Deşi crimele şi păcatele lui aveau să-i aducă
osânda, sufletul avea să-i fie dat pietrelor după moarte. Avea să
continue să existe. Pedepsit, în chinuri, dar nu surghiunit în neant.
Mai bine să exişti chinuindu-te decât să dispari cu desăvârşire.
Makkek în persoană străbătu cu paşi mari podeaua bârlogului cu
jocuri de noroc, ţinând de braţ două femei. Nu mai era doar piele şi
os, căpătase, încetul cu încetul, o rotunjime viguroasă a obrajilor, ca
un fruct care se cocea după retragerea apelor unui potop. Iar hainele
lui zdrenţuite de hoţ la drumul mare dispăruseră, înlocuite cu
mătăsuri luxoase.
Însoţitorii lui – împreună cu care îl ucisese pe Took – erau morţi
cu toţii, ucişi de Szeth, fiindcă i-o poruncise el. Totul ca s-ascundă
taina Pietrei Jurământului. De ce se ruşinau esticii atât de tare de
felul în care îl stăpâneau pe Szeth? Era din pricină că se temeau să
nu le fure cineva Piatra Jurământului? Se temeau că arma pe care o
puseseră în slujba lor cu atâta cruzime avea să se-ntoarcă împotriva
lor?
Poate se temeau că, dacă s-ar fi aflat cât de uşor îl puteau
controla, li s-ar fi ştirbit reputaţia. Szeth auzise mai multe discuţii
purtate în jurul misterului cumplit al eficientei gărzi de corp a lui
Makkek. Dacă era slujit de o asemenea creatură, atunci el, stăpânul,
trebuia să fie încă şi mai periculos.

751
 Makkek trecu pe lângă locul de unde pândea Szeth, iar una
dintre femeile de la braţul lui scoase un hohot de râs ca un clinchet
de clopoţei. El se uită la Szeth, apoi schiţă un gest scurt. Szeth îşi
înclină capul mascat, în semn că înţelesese. Coborî cu mişcări line
din locul în care stătea şi atinse podeaua cu mantia prea largă, care
îi flutură.
Jucătorii încremeniră. Beţi sau nu, se întoarseră cu toţii să-l
privească şi, când Szeth trecu pe lângă cei trei bărbaţi cu muşchi-de-
foc, degetele acestora îşi pierdură vlaga. Aproape toată lumea din
încăpere ştia ce-avea Szeth de făcut în noaptea aceea. În Apănăscut
se stabilise un bărbat care-şi deschisese propriul bârlog cu jocuri de
noroc, sfidându-l pe Makkek. Se părea că nou-venitul nu credea în
reputaţia asasinului fantomatic din slujba acestuia. Ei bine, avea de
ce s-o pună la îndoială. Nu se potrivea cu realitatea.
Szeth era mult, mult mai periculos decât i se dusese vestea.
El părăsi încăperea, urcă treptele, străbătu prăvălia cu vitrină şi
ieşi în curte. În trecere, îşi aruncă mantia şi masca într-o căruţă. Cea
dintâi n-avea să facă altceva decât zgomot, şi la ce bun să-şi acopere
faţa? Era singurul shin din oraş. Dacă-i vedea cineva ochii, avea să-l
recunoască. Îşi păstră costumul negru, strâmt. Schimbându-se ar fi
pierdut prea mult timp.
Apănăscut era cel mai mare oraş din regiune; Makkek nu avusese
nevoie de prea mult timp ca să ajungă la concluzia că Staplind era
prea mic pentru el. Acum spunea c-ar vrea să se mute la Ţeapa din
Genunchi, oraşul în care se afla conacul lordului acelui loc. Ca să fie
cu putinţă, timp de mai multe luni Szeth avea să înoate în sânge,
încolţindu-i şi ucigându-i până la unul pe toţi hoţii, asasinii şi

752
seniorii jocurilor de noroc care ar fi refuzat să i se supună lui
Makkek.
Asta avea să se întâmple peste câteva luni. Deocamdată nu era
vorba decât de intrusul din Apănăscut, un bărbat pe nume
Gavashaw. Szeth se furişa pe străzi, evitând să folosească Lumina
de Furtună sau Cristalsabia şi bizuindu-se doar pe supleţea şi
prudenţa care-i stăteau în fire ca să nu se facă remarcat. Îşi savura
scurtul răstimp de libertate. Clipele în care nu era silit să rămână
într-unul dintre bârlogurile pline de fum ale lui Makkek erau din ce
în ce mai rare în ultima vreme.
Strecurându-se printre clădiri – prin întuneric, cu mişcări iuţi, în
timp ce simţea aerul umed şi rece pe piele aproape că se putea crede
întors în Shinovar. Clădirile din jur nu erau din piatră
blasfematoare, ci din nămol şi lut. Sunetele joase nu erau uralele
înăbuşite din vreun alt bârlog cu jocuri de noroc stăpânit de
Makkek, ci tropotul şi nechezatul cailor sălbatici de pe câmpii.
Ba nu. În Shinovar nu simţise niciodată o astfel de duhoare –
amestecul lăsat să se macereze săptămâni de-a rândul răspândea un
miros înţepător. Nu ajunsese acasă. În Valea Adevărului nu mai era
loc pentru el.
Ajunse într-unul dintre cartierele bogate ale oraşului, unde
spaţiile dintre case erau mult mai mari. Apănăscut se afla într-un
lait, protejat de stâncile înalte dinspre răsărit. Gavashaw se
instalase, cu aroganţă, într-unul din conacele mari din est, al cărui
proprietar era seniorul provinciei; nou-venitul se bucura de
favorurile lui. Lordul ţinutului auzise de Makkek şi de ascensiunea
lui rapidă din lumea fărădelegii, iar susţinerea unui rival era o

753
foarte potrivită cale de a-i struni puterea de la bun început. Conacul
nobilului avea trei caturi şi era înconjurat de o grădină compactă şi
bine îngrijită, împrejmuită de un zid de piatră. Acolo, la marginea
oraşului, solul era presărat cu muguri-de-stâncă bulboşi. La trecerea
lui, plantele foşneau, retrăgându-şi lujerii şi închizându-şi alene
carapacele.
Szeth ajunse la zid şi se lipi de el. Era răstimpul dintre cele două
luni noi, cea mai întunecată parte a nopţii. I se spunea ora odioasă,
fiind unul dintre puţinele momente când zeii nu vegheau asupra
omenirii. Soldaţii mergeau pe coama zidului, cu tălpile hârşâind pe
piatră. Probabil că Gavashaw se credea în siguranţă în clădirea
aceea, considerată un adăpost suficient de bun pentru un ochi-
luminoşi puternic.
Szeth inspiră, îmbibându-se cu Lumină de Furtună din sferele pe
care le avea în pungă. Începu să strălucească, cu vapori luminiscenţi
înălţându-i-se din piele. În întuneric era foarte uşor de observat.
Astfel de puteri nu fuseseră niciodată menite să vină în ajutorul
asasinilor; Undeunitorii luptaseră la lumina zilei, înfruntând
noaptea, nu bucurându-se de îmbrăţişarea ei.
Locul lui Szeth nu era acolo. Trebuia pur şi simplu să devină
mult mai prudent ca să nu fie văzut.
La zece bătăi de inimă după ce trecuse de străjeri, se Ancoră de
zid. Direcţia aceasta deveni „jos” pentru el, aşa că reuşi să urce pe
fortificaţia de piatră. Când ajunse în vârf, făcu un salt înainte, apoi
se Ancoră cu spatele, pentru scurt timp. Se roti peste creasta zidului,
ghemuindu-se în zbor, pentru ca după aceea să se Ancoreze din nou
de Zid. Coborî cu picioarele lipite de piatră şi cu faţa în jos. Alergă

754
şi se Ancoră iarăşi de sol, ultimii paşi parcurgându-i în cădere.
Prin curte creşteau movile de coajă-de-piatră, cultivată astfel
încât să alcătuiască mai multe terase mici. Szeth se aplecă şi străbătu
grădina-labirint. La uşile clădirii stăteau de veghe străjeri, sub
strălucirea sferelor. Cât de uşor i-ar fi fost să se năpustească,
absorbindu-le lumina şi lăsând oamenii în întuneric înainte de a-i
doborî.
Însă Makkek nu-i poruncise să nimicească tot ce-i ieşea în cale.
Gavashaw trebuia ucis, dar Szeth era liber să decidă cum. Alese o
cale care nu-i impunea să omoare străjile. Aşa făcea întotdeauna,
dacă i se oferea ocazia. Doar aşa îşi mai putea păstra un dram de
omenie.
Ajunse la peretele dinspre vest al vilei, se Ancoră de el şi alergă
către acoperiş. Era lung, plat şi cobora în pantă foarte lină către
răsărit – o caracteristică nicidecum necesară într-un lait, însă esticii
vedeau lumea în lumina marilor furtuni. Szeth traversă grăbit
partea din spate, îndreptându-se către cupola de piatră care
acoperea o parte mai scundă a clădirii. Coborî pe cupola aceea, cu
Lumina de Furtună scurgându-i-se din trup. Diafan, luminiscent,
imaculat. Ca stafia unui foc ce ardea în el, mistuindu-l.
Înconjurat de linişte şi întuneric, îşi chemă Cristalsabia şi găuri
cupola, tăind o porţiune din ea, cu arma înclinată astfel încât bucata
de piatră să nu cadă în interior. Îşi întinse mâna liberă în jos şi
îmbibă cercul de piatră cu Lumină,
Ancorându-l înspre partea de nord-vest a cerului. Ancorarea
unui obiect de un punct foarte îndepărtat era posibilă, dar nu şi
foarte precisă. Ca şi cum ai fi încercat să trimiţi o săgeată la o foarte

755
mare distanţă.
Se trase înapoi când cercul de piatră se clătină şi se desprinse,
revărsând Lumină de Furtună când se avântă spre stelele asemenea
unor stropi de vopsea împroşcaţi pe boltă. Szeth sări prin gaură,
Ancorându-se imediat de plafon. Se răsuci în aer şi ajunse cu tălpile
pe partea interioară a cupolei, lângă marginea găurii pe care-o
tăiase. Acum vedea lumea ca şi cum ar fi stat pe fundul unui imens
castron de piatră, prin a cărui gaură, tăiată în zona cea mai adâncă,
se uita în jos, către stele.
Urcă spre marginea castronului, Ancorându-se spre dreapta.
Câteva clipe mai târziu, era pe podea, reorientându-se astfel încât
bolta să se înalţe deasupra lui. Auzi ceva căzând în depărtare.
Rămasă fără lumină de furtună, bucata de piatră se prăbuşise pe
pământ. O trimisese în afara oraşului. Spera că nu provocase, din
întâmplare, moartea nimănui.
Străjile aveau să-şi îndrepte acum atenţia în altă parte,
străduindu-se să descopere sursa zgomotului îndepărtat. El inspiră
adânc, secătuindu-şi nestematele din a doua pungă. Lumina care se
scurgea din el deveni mai puternică, îngăduindu-i să vadă
încăperea în care se afla.
Aşa cum bănuise, era pustie. O sală de ospeţe folosită arareori, cu
vetre fără foc, mese şi bănci. În aerul neclintit, cu miros de mucegai,
domnea tăcerea. Ca într-un mormânt. Szeth se apropie în grabă de
uşă, îşi strecură Cristalsabia între ea şi toc şi tăie zăvorul. Apoi o
deschise cu grijă. Lumina de Furtună înălţată din trupul lui risipi
întunericul de pe culoarul aflat dincolo de prag.
La începutul perioadei petrecute alături de Makkek, avusese grijă

756
să nu folosească deloc Cristalsabia. Dar pentru că însărcinările lui
deveniseră din ce în ce mai dificile, îi fusese necesară ca să nu ucidă
fără rost. Iar zvonurile despre el erau acum pline de poveşti cu
găuri tăiate în piatră şi cu morţi cu ochii arşi.
Makkek începuse să dea crezare zvonurilor. Încă nu-i ceruse să
renunţe la Sabie – şi, dacă o făcea, avea să afle care era cel de-al
doilea lucru care-i era interzis lui Szeth. I se cerea să-şi poarte arma
până la moarte, după care Şamanii shini ai Pietrei aveau s-o
recupereze de la ucigaşul lui.
O porni pe coridoare. Nu-l frământa gândul că Makkek ar putut
dori să-i ia Sabia, dar se gândea cu îngrijorare la din ce în ce mai
marea cutezanţă a lordului hoţilor. Cu cât se înmulţeau izbânzile lui
Szeth, cu atât mai îndrăzneţ devenea Makkek. Cât timp avea să
treacă înainte de a-l trimite să ucidă Cristalpurtători sau ochi-
luminoşi puternici în locul rivalilor lipsiţi de însemnătate? Şi cât
timp mai era până când, în cele din urmă, cineva avea să facă
legătura? Un asasin shin cu o Cristalsabie, în stare de isprăvi
misterioase înfăptuite în cea mai mare taină? Ar fi putut fi Asasinul
în Alb, de-acum vestit pentru mârşăvia sa? Makkek i-ar fi putut
atrage pe regele alethi şi pe înalţii prinţi, făcându-i să renunţe la
războiul de pe Câmpiile Sfărâmate ca să se năpustească asupra Jah
Kevedului. Ar fi murit mii de oameni. Sângele s-ar fi revărsat ca
ploaia din timpul marilor furtuni – dens, atotpătrunzător,
distrugător.
Szeth îşi continuă drumul pe coridoare alergând uşor, cu Sabia
întoarsă invers, cu vârful în spate. Cel puţin în seara aceea trebuia
să asasineze un om care-şi merita soarta. Oare pe culoare nu era

757
prea multă linişte? De când coborâse de pe acoperiş nu întâlnise nici
măcar un singur suflet. Gavashaw putea fi atât de prost încât să-şi
pună toate străjile afară, lăsându-şi dormitorul fără apărare?
În faţa lui, în capătul unui coridor scurt, se zăreau uşile de la
apartamentul stăpânului vilei, nepăzite şi întunecate. Dubios.
Se furişă către ele, ascultând cu atenţie. Nimic. Şovăi, aruncând o
privire într-o parte. O scară impozantă ducea către etajul următor.
Se repezi într-acolo şi-şi folosi Sabia ca să-i taie bila de lemn din
vârful unui stâlp. Era de dimensiunile unui pepene mic. Cu alte
câteva lovituri de Sabie tăie din draperia de la fereastră o bucată cât
o mantie. Se întoarse în faţa uşilor, îmbibă sfera de lemn cu Lumină
de Furtună şi, cu o Ancorare de Bază, o îndreptă spre vest, drept
înaintea lui.
Tăie lacătul dintre uşi şi o deschise încet pe una dintre ele. De
cealaltă parte a pragului era întuneric. Oare Gavashaw ieşise în
seara aceea? Unde s-ar fi putut duce? Pentru el, oraşul încă nu era
un loc sigur.
Aşeză bila de lemn în mijlocul bucăţii de draperie, o ridică şi-i
dădu drumul. Căzu drept înainte, către peretele din partea opusă.
Înfăşurată în falduri, aducea vag cu un bărbat în mantie, care, stând
aplecat, traversa încăperea în fugă.
Niciun străjer îngrijorat nu se repezi s-o lovească. Momeala ricoşă
de o fereastră zăvorâtă, apoi se opri, rămânând agăţată de un
perete. Din ea se scurgea în continuare Lumină de Furtună.
Lumina aceea cădea peste o masă mică, pe care se afla un obiect.
Szeth îşi miji ochii, străduindu-se să vadă ce era. Înaintând pas cu
pas, se strecură în încăpere, apoi se apropie tot mai mult de masă.

758
 Da. Obiectul de pe ea era un cap. Cu trăsăturile lui Gavashaw.
Umbrele aruncate de Lumina de Furtună îi dădeau feţei sinistre o
înfăţişare încă şi mai fantomatică.
Cineva îl asasinase înaintea lui Szeth.
— Szeth-fiu-Neturo, spuse o voce.
El se răsuci în loc, rotindu-şi Sabia şi luând poziţia de apărare. În
partea opusă a încăperii, se zărea o siluetă învăluită în întuneric.
— Cine eşti? întrebă Szeth, cu aura Luminii de Furtună căpătând
mai multă strălucire odată ce bărbatul se opri, ţinându-şi răsuflarea.
— Eşti mulţumit astfel, Szeth-fiu-Neturo? spuse vocea.
O voce bărbătească, profundă. Ce accent avea? Nu era a unui
veden. Poate a unui alethi?
— Eşti mulţumit de crimele astea banale? Să ucizi pe teritoriul
unor tâlhari neînsemnaţi din sate de mineri, într-un colţ de lume
uitat?
El nu răspunse. Cerceta camera, căutând mişcări în alte pete de
umbră. Niciuna nu părea să ascundă nimic.
— Te-am urmărit, continuă vocea. Ai fost trimis să bagi spaima-n
prăvăliaşi. Ai ucis hoţi atât de neînsemnaţi încât nici măcar oamenii
legii nu-i bagă-n seamă. Ai fost expus ca să impresionezi târfe, de
parcă ar fi fost înalte doamne ochi-luminoşi. Ce bătaie de joc!
— Fac ce-mi porunceşte stăpânul meu.
— Te iroseşti. N-ai fost menit pentru jafuri şi crime mărunte.
Când eşti folosit astfel, e ca şi cum ai înhăma un armăsar
Rysnadium la o căruţă trimisă la piaţă. E ca şi cum ai întrebuinţa
Cristalsabia ca să tai legume sau cel mai fin pergament ca să aţâţi
focul sub oala cu apă pentru spălat rufe. Tu, Szeth-fiu-Neturo, eşti o

759
operă de artă, un zeu. Şi Makkek te împroaşcă zilnic cu balegă.
— Cine eşti? repetă Szeth.
— Un admirator al artelor.
— Nu mă striga pe numele tatălui meu, îi ceru Szeth. N-ar trebui
să fie întinat legându-l de al meu.
Sfera de pe perete rămase în cele din urmă fără Lumină de
Furtună şi se prăbuşi pe podea, cu zgomotul căderii înăbuşit de
draperie.
— Bine, răspunse silueta. Dar nu te revolţi împotriva acestei
întrebuinţări jalnice a talentelor tale? N-ai fost menit pentru
măreţie?
— În omoruri nu există măreţie, răspunse Szeth. Vorbeşti ca un
kukori. Oamenii măreţi creează hrană şi haine. Cel care adaugă ceva
trebuie venerat. Eu sunt cel care ia. Măcar omorând astfel de
oameni pot pretinde că-i fac un bine omenirii.
— Asta o spune omul care aproape c-a năruit unul dintre cele
mai mari regate ale Rosharului?
— O spune omul care-a comis unul dintre cele mai odioase
măceluri din Roshar, îl corectă Szeth.
— Ce-ai făcut tu – zise pufnind silueta – a fost o simplă adiere pe
lângă furtuna de măceluri săvârşite zi de zi de Cristalpurtători pe
câmpul de luptă. Iar acelea sunt adieri pe lângă uraganul de care
eşti tu în stare.
Szeth începu să se îndepărteze.
— Unde pleci? întrebă silueta.
— Gavashaw e mort. Mă-ntorc la stăpânul meu.
Ceva izbi podeaua. Szeth se răsuci, cu vârful Cristalsabiei în jos.

760
Silueta aruncase ceva rotund şi greu. Se rostogolea către Szeth.
Un alt cap. Se opri pe-o parte. Szeth încremeni când îi desluşi
trăsăturile. Avea obrajii dolofani mânjiţi de sânge, iar ochii morţi îi
erau căscaţi de spaimă: Makkek.
— Cum? întrebă Szeth.
— L-am ucis noi, la câteva secunde după ieşirea ta din bârlogul
cu jocuri de noroc.
— Noi?
— Slujitorii noului tău stăpân.
— Şi Piatra Jurământului meu?
Silueta îşi deschise mâna, dezvăluind o nestemată prinsă de
palmă cu un lănţişor înfăşurat în jurul degetelor. Alături de ea,
acum în lumină, era Piatra Jurământului lui Szeth. Faţa celui care-o
ţinea era întunecată; purta o mască.
Szeth îşi lăsă Cristalsabia să dispară şi se lăsă în jos, sprijinit într-
un genunchi.
— Care vă sunt poruncile?
— Pe masă e o listă, răspunse silueta, închizându-şi pumnul şi
ascunzând Piatra. Cuprinde, în amănunt, dorinţele stăpânului
nostru.
Szeth se ridică şi se îndreptă spre masă. Lângă capul lui
Gavashaw, care fusese aşezat pe o tavă pentru a împiedica sângele
să se împrăştie, era o foaie de hârtie. El o luă şi, sub Lumina sa de
Furtună, citi câteva zeci de nume, scrise în limba războinicilor din
ţara lui. În dreptul unora era câte o notiţă care spunea când şi unde
ar fi trebuit ucişi purtătorii lor.
„Plină de slavă!” îşi zise Szeth.

761
 — Aici sunt câţiva dintre cei mai puternici oameni ai lumii! Şase
înalţi prinţi? Un gerontocrat selay? Regele din Jah Keved?
— A venit vremea să nu-ţi mai iroseşti talentul, răspunse silueta,
îndreptându-se către peretele din partea opusă şi sprijinindu-şi
mâna de el.
— O s-aducă haos, şopti Szeth. Lupte interne. Tulburare şi
durere, aşa cum lumea n-a mai cunoscut decât arareori.
Nestemata prinsă cu lanţ de palma necunoscutului fulgeră.
Peretele dispăru, preschimbat în fum. Un Animmod.
Silueta întunecată se uită la Szeth.
— Într-adevăr. Stăpânul nostru porunceşte să foloseşti tactici
similare cu acelea de care te-ai servit atât de bine în Alethkar, acum
şase ani. Când termini, o să primeşti alte instrucţiuni.
Apoi ieşi prin deschizătură, lăsându-l pe Szeth îngrozit. Acesta
era coşmarul lui. Să se afle în mâinile celor care-i înţelegeau puterile
şi aveau ambiţia să i le întrebuinţeze aşa cum se cuvenea. Rămase
locului, tăcut, încă multă vreme după ce i se scursese toată Lumina
de Furtună.
Pe urmă împături lista cu veneraţie. Era surprins de siguranţa cu
care i se mişcau mâinile. Ar fi trebuit să-i tremure.
Pentru că lumea însăşi avea să se cutremure în curând.

762
763
 „Talentul scriitoricesc al lui Sanderson şi forţa narativă pură m-
au captivat pe tot parcursul poveştii. Prin Calea regilor, Sanderson se
impune ca una dintre figurile preeminente ale genului fantastic, iar
numele lui va sta alături de cele ale lui Tolkien, Leiber, Moorcock,
Robert Jordan şi George R.R. Martin. Recomand această carte fără
rezerve şi consider că va deveni unul dintre reperele literaturii
fantasy, la care se va raporta întreaga suită de romane scrise de aici
înainte.”

Rob H. Bedford, SFFworld.com

„Sanderson scrie cu pasiune, iar acest lucru se oglindeşte în

personajele pe care le creează şi care par a prinde viaţă dincolo de
paginile cărţii.”

sfsite.com

Nu citisem nici măcar un sfert din această carte când mi-am dat
seama că am început un roman impresionant. Sanderson scrie ca şi
cum viaţa lui ar depinde de asta, ştiind exact când să abandoneze
un punct de vedere pentru a trece la altul, când să salveze în ultimul
moment un personaj aflat pe marginea prăpastiei şi când să-i pună
la încercare curajul.

Josua S. Hill, Fantasy Book Review

764
 Brandon Sanderson

CALEA REGILOR
The Way of Kings

Cartea întâi din

ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ
volumul II

Traducere din limba engleză

de Ana-Veronica Mircea

765
PARTEA A TREIA
Murind

KALADIN●SHALLAN

766
767
 29
ERORGANŢĂ

„Cei din cenuşă şi foc, cei care ucideau ca un roi, neîndurători în

faţa Heralzilor.”

Notaţie din Masly, pagina 337. Confirmată de Coldwin şi Hasavah.

„S-ar părea că intri în graţiile lui Jasnah cu mare repeziciune”,

scrise distrestria. „Cât mai durează până când o să poţi face
schimbul?”
Shallan se strâmbă şi roti nestemata trestiei. „Nu ştiu”, răspunse
ea. „Jasnah supraveghează Animmodul cu mare atenţie, după cum
era de aşteptat. Îl poartă de dimineaţa până seara. Noaptea îl încuie
în seiful ei şi ţine cheia la gât.”
Răsuci nestemata şi rămase în aşteptarea unui răspuns. Se afla în
camera ei, o încăpere mică, săpată în piatră, din apartamentele lui
Jasnah. Era un loc auster: un pat îngust, o noptieră şi masa de scris
erau singurele mobile. Hainele îi rămăseseră în cufărul în care le
adusese. Niciun covor nu împodobea podeaua şi nu existau ferestre,
fiindcă locuiau în Conclavul din Kharbranth, care se găsea sub
pământ.
„E cu adevărat supărător”, scrise trestia. De fapt, scria Eylita –
logodnica lui Nan Balat –, dar toţi cei trei fraţi în viaţă ai lui Shallan
se aflau în încăperea din Jah Keved, participând la discuţie.
„Presupun că şi-l scoate când face baie”, scrise Shallan. „Odată ce
768
va avea mai multă încredere în mine, s-ar putea să se folosească de
serviciile mele ca băieşiţă. Atunci s-ar putea ivi ocazia.”
„Planul e bun”, scrise trestia. „Nan Balat vrea să subliniez că ne
pare foarte rău fiindcă te punem să faci asta. Trebuie să-ţi fie greu să
stai atât de mult timp departe de casă.”
Greu? Shallan prinse distrestia în mână şi ezită.
Da, era greu. Greu să nu se îndrăgostească de libertate, greu să
nu se lase prea absorbită de studiile ei. De când o convinsese pe
Jasnah s-o primească drept pupilă nu trecuseră decât două luni, dar
deja se simţea pe jumătate mai puţin timidă şi de două ori mai
încrezătoare în sine.
Dar cel mai greu era să ştie că totul urma să se încheie în curând.
Studiile în Kharbranth erau, fără îndoială, cel mai frumos lucru care
i se întâmplase vreodată.
„O să mă descurc”, scrise. „Voi sunteţi cei care au o viaţă grea,
pentru că vă ocupaţi de interesele familiei acasă. Cum o duceţi?”
Răspunsul le luă celorlalţi ceva timp. „Prost”, răspunse într-un
târziu Eylita. „Datoriile tatălui tău au ajuns la scadenţă şi Wikim
abia mai reuşeşte să abată atenţia creditorilor. Înaltul prinţ e bolnav
şi toată lumea vrea să ştie pe ce poziţie se află casa noastră în
privinţa succesiunii. Ultima carieră de marmură e aproape
secătuită. Dacă se află că nu mai avem resurse, lucrurile vor lua o
întorsătură urâtă pentru noi.”
Shallan se strâmbă.
„Cât timp mai am?”
„Câteva luni, în cel mai bun caz”, îi răspunse Nan Balat, prin
logodnica lui. „Deprinde cât mai trăieşte înaltul prinţ şi dacă îşi dă

769
seama toată lumea de ce ne vinde Asha Jushu bunurile.”
Jushu era cel mai tânăr dintre fraţi, născut cu puţin înaintea lui
Shallan. Vechiul lui obicei de a se ţine de jocuri de noroc le devenea
cu adevărat util. Tânărul fura de ani de zile de la tatăl lor lucruri pe
care le vindea ca să-şi acopere pierderile. Pretindea că face în
continuare acelaşi lucru, dar aducea banii acasă, ca să le fie de
ajutor. În ciuda acelui obicei, era un om bun. Şi, ţinând seama de
toate, nu putea fi învinuit prea mult pentru ceea ce făcea. Niciunul
dintre ei nu putea să-l învinuiască.
„Wikim crede că mai poate ţine o vreme pe toată lumea la
distanţă. Dar suntem în pragul disperării. Cu cât te-ntorci mai
repede cu Animmodul, cu atât mai bine.”
Shallan şovăi, apoi scrise: „Suntem siguri că asta e cea mai bună
cale? Poate ar trebui s-o rugăm pur şi simplu pe Jasnah să ne ajute.”
„Crezi că ea o să răspundă unei astfel de cereri?” o întrebară
fraţii. „De ce ar ajuta o casă vedenă necunoscută şi deloc
simpatizată? Şi oare ne-ar păstra secretul?”
Probabil că nu. Cu toate că Shallan era din ce în ce mai sigură că
reputaţia lui Jasnah era exagerată, prinţesa avea într-adevăr o latură
lipsită de milă. N-ar fi lăsat deoparte importantele ei studii ca s-
ajute familia lui Shallan.
Întinse mâna, pregătindu-se să răspundă, dar trestia reîncepu să
scrie. „Shallan”, spunea mesajul. „Sunt Nat Balat; i-am trimis pe
ceilalţi afară. Acum îţi scriem doar eu şi Eylita. Trebuie să mai ştii
ceva. Luesh a murit.”
Ea clipi, surprinsă. Luesh, majordomul tatălui ei, era cel care
ştiuse cum să folosească Animmodul. Se număra printre puţinii

770
oameni în care ea şi fraţii ei puteau avea deplină încredere.
„Ce s-a întâmplat?” scrise ea, după ce schimbă foaia de hârtie.
„A murit în somn şi n-avem niciun motiv să bănuim c-ar fi fost
ucis. Dar, Shallan, la câteva săptămâni după moartea lui, ne-au
vizitat nişte oameni care pretindeau că sunt prietenii tatei. Stând de
vorbă cu mine, fără martori, au dat de înţeles că ştiu de Animmodul
lui şi au sugerat, cu insistenţă, că trebuie să li-l înapoiez.”
Shallan se încruntă. Încă mai ţinea Animmodul în punga ferită
din mânecă. „Să-l înapoiezi?” scrise.
„Noi nu ne-am dat niciodată seama de unde-l avea tata”, îi
transmise Nan Balat. „A fost amestecat în ceva, Shallan. Hărţile alea,
ceea ce spunea Luesh, iar acum asta. Continuăm să pretindem că
tata e în viaţă şi din când în când primeşte de la alţi ochi-luminoşi
scrisori care vorbesc, vag, de «planuri». Cred c-avea de gând să
folosească o anumită tactică pentru a deveni înalt prinţ. Şi era
sprijinit de nişte forţe puternice.”
„Aceşti oameni, cei care-au venit, sunt foarte periculoşi. Genul de
oameni pe care nu vrei să-i superi. Şi-şi vor Animmodul înapoi.
Indiferent cine-ar fi, bănuiesc că i l-au dat tatei ca să se poată
îmbogăţi şi să poată face o ofertă pentru succesiune. Ei ştiu că e
mort.
Cred că, dacă nu le înapoiem un Animmod care funcţionează, e
posibil să ne aflăm, cu toţii, în mare pericol. Trebuie să ne aduci
fabrialul lui Jasnah. O să-l folosim imediat ca să mai creăm nişte
cariere de piatră valoroasă şi apoi o să-l putem da acelor oameni.
Shallan, trebuie să reuşeşti. Eu am fost şovăielnic în privinţa
planului tău, dar toate celelalte posibilităţi dispar cu mare

771
repeziciune.”
Shallan se înfioră. Reciti paragrafele de vreo câteva ori, apoi
scrise:
„Dacă Luesh a mort, înseamnă cu nu ştim cum să folosim un
Animmod. Asta e o problemă.”
„Ştiu”, spuse mesajul trimis de Nan Balat. „Vezi dacă poţi afla
cum se întrebuinţează. E periculos, Shallan. Ştiu că e. Îmi pare rău.”
Ea trase aerul adânc în piept.
„Trebuie s-o facem”, scrise.
„Uite”, îi transmise Nat Balat. „Vreau să-ţi arăt ceva. Ai văzut
vreodată simbolul ăsta?”
Urmă o schiţă stângace. Eylita nu era cine ştie ce artistă. Din
fericire, desenul era simplu – trei romburi, unite într-un model
straniu.
„Nu, niciodată”, scrise Shallan. „De ce?”
„Luesh purta un pandantiv cu simbolul ăsta”, răspunse Nan
Balat. L-am găsit asupra cadavrului său. Iar unul dintre bărbaţii
veniţi în căutarea Animmodului avea acelaşi model tatuat pe mână,
chiar sub degetul mare.”
„Ciudat”, scrise Shallan. „Aşadar Luesh…”
„Da”, veni răspunsul lui Nan Balat. „În ciuda spuselor sale, cred
că el trebuie să fi fost cel care i-a adus tatei Animmodul. Era
amestecat în asta, poate ca om de legătură între tata şi cei care-l
sprijineau. Am încercat să le sugerez că ar putea să mă sprijine pe
mine în locul lui, dar s-au mulţumit să râdă. N-au stat mult şi nici n-
au spus o dată exactă până la care trebuie înapoiat Animmodul. Mă-
ndoiesc că vor fi satisfăcuţi dacă vor primi unul stricat.”

772
 Shallan îşi strânse buzele.
„Balat, te-ai gândit că am putea isca un război? Dacă se află c-am
furat un Animmod alethi…”
„Nu, n-ar fi război”, răspunse Nan Balat. „Regele Hanavanar ne-
ar preda pur şi simplu alethilor. Care ne-ar executa pentru furt.”
„Extraordinar de liniştitor, Balat”, scrise ea. „Îţi mulţumesc atât
de mult.”
„Cu plăcere. Să sperăm că Jasnah n-o să-şi dea seama că i-ai luat
Animmodul. Va presupune, probabil, că i s-a stricat, dintr-un motiv
oarecare.”
Shallan oftă.
„Poate”, scrise ea.
„Fii prudentă.”
„Şi tu.”
Şi cu asta încheiară. Ea puse distrestia alături, apoi citi toată
conversaţia şi o memoră. Pe urmă mototoli hârtiile şi plecă în
salonul apartamentului lui Jasnah. Prinţesa nu era acolo – îşi
întrerupea rareori de studiile aşa că Shallan arse întregul schimb de
replici în cămin.
Rămase neclintită o vreme, cu ochii la foc. Era îngrijorată. Nan
Balat ştia să se descurce, dar purtau cu toţii cicatricele vieţii pe care
o duseseră. Eylita era singura condeieră în care puteau avea
încredere şi… ei bine, era incredibil de frumoasă, dar nu foarte
deşteaptă.
Shallan părăsi încăperea cu un oftat şi se întoarse la studiile ei.
Aveau s-o ajute să-şi scoată din minte propriile necazuri şi, în plus,
Jasnah se enerva dac-o vedea pierzând vremea prea mult.

773
 ●
Cinci ore mai târziu, Shallan se întrebă de ce fusese atât de
nerăbdătoare.
Îi plăcea cu adevărat că avea ocazia să înveţe. Dar, în ultima
vreme, Jasnah o pusese să studieze istoria monarhiei alethi. Nu era
cel mai interesant subiect cu putinţă. Se plictisea fiindcă era silită să
citească mai multe cărţi pline de opinii pe care ea le găsea ridicole.
Stătea în separeul lui Jasnah din Văl. Peretele imens cu lumini,
separeuri şi cercetători misterioşi n-o mai copleşea. Locul începuse
să i se pară confortabil şi familiar. Pe moment era singură.
Se frecă la ochi cu mâna liberă, apoi închise cartea.
— Ajung să detest de-a binelea monarhia alethi, murmură ea.
— Chiar aşa? întrebă o voce din spate.
Jasnah trecu pe lângă ea, îmbrăcată într-o rochie lucioasă de
culoare mov, urmată de un hamal parsh cu un teanc de cărţi.
— O să-ncerc să n-o iau personal.
Shallan tresări, apoi roşi puternic.
— Nu mă refeream la individualităţi, Luminată Jasnah. Vorbeam
despre întreaga categorie.
Jasnah se aşeză cu graţie pe scaunul ei. Se uită la Shallan ridicând
o sprânceană, apoi îi făcu semn parshului să-şi lase povara jos.
Shallan continua s-o considere o enigmă. Uneori părea o erudită
severă, sâcâită de întreruperile ei. Alteori, în spatele faţadei serioase
părea să se ascundă o umbră de umor sardonic. Oricum ar fi fost,
Shallan descoperea cu uimire că în apropierea prinţesei se simţea în
largul ei. Jasnah o încuraja să spună tot ce-i trecea prin minte, iar ea
o făcea cu încântare.

774
 — Judecând după răbufnirea ta, deduc că subiectul te oboseşte,
spuse Jasnah, aranjându-şi cărţile după plecarea parshului. Ai spus
că eşti dornică să devii erudită. Ei bine, trebuie să-nveţi ce este
erudiţia.
— Citind argumentaţii după argumentaţii, toate scrise de oameni
care refuză să accepte orice alt punct de vedere?
— Sunt siguri pe ei înşişi.
— Nu sunt expertă în privinţa siguranţei de sine, Luminăţia Ta,
spuse Shallan, ridicând o carte şi inspectând-o cu priviri critice. Dar
îmi imaginez că sunt în stare s-o recunosc când o am înaintea
ochilor. Şi nu cred că este un termen potrivit pentru cărţi cum e cea
scrisă de Mederia. Mie mi se par mai degrabă pline de aroganţă
decât de încredere în sine, adăugă oftând şi lăsând volumul jos. Ca
să fiu sinceră, am impresia că „aroganţă” nu e cuvântul cel mai bine
ales. Nu oferă cea mai bună caracterizare.
— Şi-atunci care ar fi cuvântul cel mai inspirat?
— Nu ştiu. Poate „erorganţă”.
Jasnah îşi ridică o sprânceană cu un aer sceptic.
— Înseamnă să fii de două ori mai sigur decât cineva care e
numai „arogant” – continuă Shallan –, când cunoşti doar o zecime
din faptele necesare.
Cuvintele ei aduseră pe buzele lui Jasnah o umbră de zâmbet.
— Te revolţi împotriva a ceea ce se numeşte Mişcarea Siguranţei
de Sine, Shallan. Erorganţa e o tehnică literară. Eruditele îşi susţin
cauza exagerând în mod intenţionat.
— Mişcarea Siguranţei de Sine? întrebă Shallan, ridicând una
dintre cărţile sale. Cred că m-aş ralia la această mişcare.

775
 — A, da?
— E o poziţie din care e mult mai uşor să-nfigi cuţitul între
umeri.
La asta nu i se răspunse decât cu o ridicare din sprâncene. Aşa că
adăugă, vorbind cu mai multă seriozitate:
— Cred că sunt în stare să înţeleg această tehnică, Luminăţia Ta,
dar cărţile despre moartea Regelui Gavilar pe care mi le-ai dat îşi
apără punctele de vedere devenind din ce în ce mai iraţionale. Ceea
ce a-nceput ca o expunere emfatică pare să fi decăzut, devenind
schimb de insulte şi ciorovăială.
— Se străduiesc să provoace o discuţie. Ai prefera ca eruditele să
se ascundă din faţa adevărului, ca mulţi alţii? Ai vrea ca oamenii să
fi preferat ignoranţa?
— Când am citit aceste cărţi, mi s-a părut că erudiţia şi ignoranţa
sunt foarte asemănătoare, ripostă Shallan. Ignoranţa ar putea consta
în ascunderea omului din faţa inteligenţei, dar erudiţia poate părea
ignoranţă ascunsă în spatele inteligenţei.
— Şi cum rămâne cu inteligenţa fără ignoranţă? Cu descoperirea
adevărului fără ignorarea posibilităţii de a te înşela?
— O comoară mitologică, Luminăţie, foarte asemănătoare cu
Săbiile Onoarei şi Cristalele din Zori. Merită cu siguranţă să fie
căutate, dar cu multă prudenţă.
— Prudenţă? se miră Jasnah, încruntându-se.
— Îţi pot aduce celebritatea, dar, în realitate, descoperirea lor ne-ar
ucide pe toţi. O dovadă că e cu putinţă, în acelaşi timp, să fii
inteligent şi să recunoşti inteligenţa celor care nu sunt de aceeaşi
părere cu tine? Ei, aş zice că asta ar submina întreaga lume a

776
erudiţiei.
— Mergi prea departe, copilă, zise pufnind Jasnah. Îndrăznesc să
afirm că, dacă ai lua jumătate din energia pe care o foloseşti ca să fii
spirituală şi ai îndrepta-o către munca ta, ai putea ajunge una dintre
cele mai mari erudite ale epocii noastre.
— Îmi cer scuze, Luminăţie, spuse Shallan. Sunt… ei bine, sunt
derutată. Având în vedere golurile din educaţia mea, presupun că
ar fi trebuit să fiu pusă să studiez fapte dintr-un trecut mai
îndepărtat, nu doar de acum câţiva ani.
Jasnah deschise una dintre cărţile sale.
— Am descoperit că tinerele de vârsta ta dau dovadă de o
oarecare lipsă de apreciere a trecutului îndepărtat. De aceea am ales
un domeniu de studiu care e nu doar recent, ci şi senzaţional, ca să-
ţi uşurez intrarea în adevărata lume a erudiţiei. Uciderea unui rege
nu prezintă interes pentru tine?
— Ba da, Luminăţie, răspunse Shallan. Copiilor le plac lucrurile
strălucitoare şi zgomotoase.
— Uneori îţi iei nasul la purtare.
— Uneori? Adică nu-l port pe faţă tot timpul? Va trebui să… zise
Shallan, dar vocea i se stinse şi ea îşi muşcă buzele, înţelegând că
mersese prea departe. Îmi cer scuze.
— Nu-ţi cere niciodată scuze fiindcă eşti inteligentă, Shallan.
Creează un precedent dăunător. Oricum, ascuţimea minţii trebuie
folosită cu băgare de seamă. Tu pari adesea să spui primul lucru
inteligent acceptabil care-ţi trece prin minte.
— Ştiu, mărturisi Shallan. E de multă vreme una dintre
slăbiciunile mele. Pe care toate guvernantele şi profesoarele mele s-

777
au străduit din greu s-o descurajeze.
— Probabil prin pedepse aspre.
— Da. Metoda preferată era să mă pună la colţ, cu cărţi pe care
trebuia să le ţin pe cap.
— Ceea ce – spuse Jasnah cu un oftat – te-a deprins, în schimb,
să-ţi găseşti replicile usturătoare mult mai repede, fiindcă ştiai că
trebuie să le rosteşti înainte de a avea timp să te răzgândeşti şi să-ţi
ţii gura.
Shallan îşi lăsă capul pe umăr.
— Pedepsele n-au fost bune de nimic, continuă Jasnah. În cazul
cuiva ca tine, au reprezentat de fapt o încurajare. Un joc. Cât de
multe trebuia să spui ca să fii pedepsită? Puteai găsi ceva atât de
inteligent încât profesoarelor tale să le scape zeflemeaua? Statul la
colţ îţi oferea mai mult timp în care să-ţi pregăteşti replicile.
— Dar e necuviincios din partea unei femei tinere să vorbească
aşa cum o fac eu uneori.
— Singurul lucru „necuviincios” e să nu-ţi canalizezi inteligenţa
către un scop util. Gândeşte-te la asta. Te-ai deprins să faci ceva
foarte asemănător cu ceea ce te enervează la erudite: recurgi la o
ingeniozitate în spatele căreia nu se află gândirea – s-ar putea spune
că e vorba de inteligenţă lipsită de fundamentul unui raţionament
potrivit în situaţia dată, zise Jasnah şi întoarse o pagină. Erorganţă,
nu aşa i-ai spune?
Shallan roşi.
— Îmi place să am pupile inteligente, continuă Jasnah. Îmi oferă
mai mult material cu care să lucrez. Ar trebui să te iau cu mine la
Curte. Bănuiesc că măcar Cuget te-ar găsi amuzantă – fie şi numai

778
din cauză că timiditatea ta aparent înnăscută şi limba ascuţită sunt o
combinaţie care intrigă într-o atât de mare măsură.
— Da, Luminăţie.
— Te rog doar să nu uiţi că mintea unei femei e cea mai preţioasă
dintre armele sale. Nu trebuie întrebuinţată cu stângăcie sau înainte
de vreme. Într-un mod foarte asemănător cu împlântarea cuţitului
între umeri, mai înainte adusă în discuţie, eficienţa unei ironii
inteligente e cu atât mai mare cu cât e aruncată atunci când te
aştepţi mai puţin.
— Îmi cer scuze, Luminăţie.
— N-a fost o dojană, spuse Jasnah. Doar o simplă observaţie. Le
fac în anumite ocazii: „Cărţile astea sunt prăfuite”, „Cerul e senin
astăzi”, „Pupila mea e o obrăznicătură cu limba ascuţită”.
Shallan zâmbi.
— Ei, acum spune-mi ce-ai aflat.
Tânăra se strâmbă.
— Nu prea multe, Luminăţie. Sau ar trebui să spun că prea
multe? Fiecare autoare îşi are propriile teorii în privinţa motivelor
care i-au îndemnat pe parshendi să-ţi ucidă tatăl. Unele pretind că
trebuie să-i fi insultat la ospăţul din noaptea aceea. Altele susţin că
toată povestea cu tratatul a fost un vicleşug prin care parshendii să
ajungă în apropierea lui. Ceea ce nu prea are sens, fiindcă mai
înainte li s-au ivit ocazii mult mai bune.
— Şi Asasinul în Alb? întrebă Jasnah.
— O ciudăţenie în toată puterea cuvântului, răspunse Shallan.
Notele de subsol sunt pline de comentarii despre el. De ce-au
angajat parshendii un asasin care nu era de-al lor? S-au temut că ei

779
înşişi nu erau în stare să ducă treaba la bun sfârşit? Şi poate că nu l-
au angajat, că totul a fost pus la cale astfel încât să cadă vina asupra
lor? Multe autoare cred că e puţin probabil, având în vedere că au
revendicat asasinatul.
— Şi părerea ta?
— Cred că nu sunt persoana potrivită pentru formularea
concluziilor.
— Dacă nu tragi concluzii, care mai e scopul cercetărilor?
— Profesoarele mele mi-au spus că supoziţiile pot fi făcute numai
când ai o experienţă bogată, îi explică Shallan.
— Profesoarele tale erau idioate, zise Jasnah pufnind.
Imaturitatea tinerilor e unul dintre cei mai puternici catalizatori ai
schimbărilor din cosmer, Shallan. Îţi dai seama că Făuritorul
Soarelui n-avea decât şaptesprezece ani când a făcut prima cucerire?
Iar Gavarah încă nu-şi trăise a douăzecea Lăcrimare când a propus
teoria celor trei tărâmuri.
— Dar pentru fiecare Făuritor al Soarelui sau Gavarah nu există
câte trei sute de Gregorhs?
Gregorhs fusese un rege tânăr, notoriu fiindcă începuse un război
lipsit de sens împotriva aliaţilor tatălui său.
— Din fericire, n-a existat decât un singur Gregorhs, spuse Jasnah
cu o strâmbătură. Punctul tău de vedere e corect. De aici se deduce
scopul educaţiei. Tinereţea înseamnă acţiune. Erudiţia înseamnă
acţiune pe baza informaţiilor.
— Sau şedere într-un separeu, citind despre o crimă săvârşită cu
şase ani în urmă.
— Nu ţi-aş fi cerut să faci acest studiu dacă n-ar fi existat un scop,

780
zise Jasnah, deschizând o altă carte de-a ei. Prea multe erudite nu
văd în cercetare altceva decât o acţiune cerebrală. Dacă nu folosim
la nimic cunoştinţele dobândite, atunci ne irosim studiul. Cărţile pot
păstra informaţii mai bine decât noi înşine – dar nu le pot interpreta.
Aşa că dacă nu tragi concluzii după ce citeşti, atunci e la fel de bine
să laşi informaţiile la locul lor, în text.
Shallan se lăsă pe spătarul scaunului, gânditoare. Când lucrurile
îi erau prezentate astfel, îşi dorea să se-ntoarcă la studiu. Ce anume
voia Jasnah să facă ea cu informaţiile? Simţi din nou împunsătura
vinovăţiei. Jasnah se străduia din greu s-o instruiască, deschizându-
i calea erudiţiei, iar ea avea s-o răsplătească furându-i cel mai
preţios dintre bunuri şi lăsându-i un înlocuitor stricat. Gândul o
îngreţoşa.
Se aşteptase ca studiul sub îndrumarea lui Jasnah să însemne
memorarea unor texte şi alte activităţi absurde, însoţite de pedepse
aspre pentru insuficienta ei inteligenţă. Aşa o instruiseră toate
profesoarele de până atunci. Însă Jasnah era altfel. Îi dădea un
subiect de studiu şi libertatea de a se ocupa de el după bunul plac.
O încuraja şi îi oferea ipoteze, dar aproape toate conversaţiile lor se
învârteau în jurul unor aspecte precum adevărata natură a erudiţiei,
scopul învăţăturii, frumuseţea cunoaşterii şi a utilizării ei.
Lui Jasnah Kholin îi plăcea cu adevărat să-nveţe şi voia să le
placă şi altora. Dincolo de privirea ei aspră, de ochii pătrunzători şi
buzele pe care apărea rareori câte un zâmbet, Jasnah Kholin credea
cu adevărat în ceea ce făcea. Indiferent ce-ar fi făcut.
Shallan îşi ridică una dintre cărţi şi, la adăpostul ei, aruncă o
privire spre cotoarele volumelor din ultimul teanc studiat de Jasnah.

781
Alte istorisiri despre Epocile Heraldice. Legende, comentarii, cărţi
ale unor autoare renumite pentru speculaţiile lor nebuneşti. Cea pe
care o citea în momentul acela se numea Umbre rămase în amintiri.
Shallan memoră titlul. Voia să încerce să găsească un exemplar şi să-
l răsfoiască.
Ce urmărea Jasnah? Ce secrete spera să smulgă din tomurile
acelea, în marea lor majoritate cópii vechi de secole ale altor cópii?
Deşi Shallan descoperise câteva secrete legate de Animmod, natura
cercetărilor lui Jasnah – motivul pentru care venise la Kharbranth –
rămânea ascuns. Şi, în acelaşi timp, înnebunitor şi tentant. Prinţesei
îi plăcea să vorbească despre marile femei din trecut, care nu se
mulţumiseră doar să consemneze istoria, ci o şi influenţaseră.
Indiferent ce ar fi studiat, simţea că era important. Că ar fi putut
schimba lumea.
„Nu trebuie să te laşi atrasă în asta”, îşi spuse Shallan,
întorcându-se la cartea şi la notiţele ei. „Scopul tău nu e să schimbi
lumea. Tu nu vrei decât să-ţi aperi fraţii şi casa.”
Cu toate astea, trebuia să facă din ucenicia ei un spectacol
convingător. Fapt care îi oferi un motiv să se cufunde în studiu
pentru două ore, până o întrerupse zgomotul unor paşi pe coridor.
Se părea că veneau servitorii cu masa de prânz. Jasnah şi Shallan
mâncau adesea în balconul lor.
Stomacul îi chiorăi când simţi mirosul mâncării, şi lăsă cartea
deoparte cu încântare. De obicei desena în timpul mesei, o activitate
pe care Jasnah o încuraja – cu toate că îi displăceau artele vizuale.
Spunea că bărbaţii de obârşie înaltă găseau adesea „ademenitoare”
înclinaţia unei femei către desen şi pictură, aşa că Shallan trebuia să-

782
şi păstreze îndemânarea, fie şi numai pentru a atrage peţitori.
Shallan nu ştia dacă trebuia sau nu să vadă în cuvintele ei o
insultă. Şi ce spuneau aceste cuvinte despre intenţia lui Jasnah de a
se mărita ea însăşi, când niciodată nu se deranja să se ocupe de cele
mai potrivite arte pentru o femeie, precum muzica şi desenul?
— Maiestate, spuse Jasnah, ridicându-se cu o mişcare lină.
Shallan tresări şi se grăbi să se uite peste umăr. Bătrânul rege din
Kharbranth stătea pe coridor, în magnifica sa robă portocalie cu alb,
având broderii lucrate cu migală. Shallan se ridică în picioare cu
mare iuţeală.
— Luminată Jasnah, spuse regele. V-am întrerupt?
— Vizita Maiestăţii Voastre nu reprezintă niciodată o întrerupere,
răspunse Jasnah; probabil că era tot atât de surprinsă ca Shallan, dar
nu-şi trădă nicio clipă stânjeneala şi neliniştea. Ne pregăteam
oricum să ne aşezăm la masa de prânz.
— Ştiu, Luminăţia Ta, spuse Taravangian. Sper că nu vă
deranjează dacă mă alătur şi eu.
Un grup de servitori începu s-aducă mâncarea şi o masă.
— Nicidecum, spuse Jasnah.
Slujitorii se grăbiră să aranjeze totul, punând două feţe de masă
pe aceeaşi tăblie, pentru a-i separa pe mesenii de sexe diferite în
timpul prânzului. Fixară cele două semiluni de pânză – roşie pentru
rege, albastră pentru cele două femei – cu greutăţi aşezate în centru.
Urmară farfuriile cu mâncare, acoperite: o tocană de legume dulci,
rece şi cu sos limpede, pentru femei, şi o supă cu miros puternic de
mirodenii pentru rege; kharbranthienii preferau supele la masa de
prânz.

783
 Shallan văzu, cu surprindere, că pregăteau un loc şi pentru ea.
Tatăl ei nu mâncase niciodată la aceeaşi masă cu copiii – până şi ea,
preferata lui, era exilată la o alta. Când Jasnah se aşeză, ea îi urmă
exemplul. Stomacul îi chiorăi iarăşi şi regele le făcu semn să-nceapă.
Comparate cu graţia lui Jasnah, mişcările lui păreau greoaie.
Peste câteva clipe, Shallan mânca mulţumită – cu eleganţă, aşa
cum se cuvenea s-o facă femeile, cu mâna interzisă în poală şi
folosindu-se de cea liberă şi de o ţepuşă ca să străpungă bucăţi de
legume şi de fructe. Regele îşi sorbea supa, dar nu atât de zgomotos
ca mulţi alţi bărbaţi. De ce binevoise să le viziteze? O invitaţie
oficială la cină n-ar fi fost mai potrivită? Fireşte, aflase că
Taravangian nu era renumit pentru cunoaşterea şi respectarea
protocolului. Era un rege care se bucura de popularitate, iubit de
ochi-întunecaţi pentru că le construia spitale. Însă ochi-luminoşii
nu-l considerau prea sclipitor.
Nu era un idiot. Din nefericire, când trebuia să faci faţă politicii
ochi-luminoşilor, o inteligenţă care nu depăşea media era un
dezavantaj. În timp ce mâncau, tăcerea se prelungi, devenind
stânjenitoare. Regele păru de mai multe ori pe punctul de a spune
ceva, pentru a se întoarce apoi la supa lui. Părea intimidat de
Jasnah.
— Ce face nepoata Maiestăţii Voastre? întrebă aceasta, în cele din
urmă. Îşi revine fără probleme?
— Fără nicio problemă, mulţumesc, răspunse Taravangian,
părând uşurat fiindcă începuseră o conversaţie. Deşi acum ocoleşte
coridoarele mai înguste din Conclav. Ţin să vă mulţumesc pentru
ajutor.

784
 — Când poţi să fii de ajutor, te simţi întotdeauna împlinit,
Maiestate.
— Dacă-mi îngăduiţi s-o spun, ardenţii nu sunt prea mulţumiţi
de ceea ce faceţi, zise Taravangian. Îmi dau seama că e un subiect cu
adevărat delicat. Poarte că n-ar fi trebuit s-aduc vorba, dar…
— Nu vă sfiiţi să-l aduceţi discuţie, spuse Jasnah, mâncând un
mic lurnip verde, înfipt în ţepuşa ei. Nu mă ruşinez de alegerile
făcute.
— Atunci veţi ierta curiozitatea unui bătrân?
— Iert întotdeauna curiozitatea, Maiestate, răspunse Jasnah. Mi
se pare una dintre cele mai autentice trăiri.
— Atunci, spuneţi-mi, unde l-aţi găsit? întrebă Taravangian,
arătând cu capul către Animmodul purtat de Jasnah sub o mănuşă
neagră. Şi cum îl feriţi de devoţiuni?
— Unii ar putea considera aceste întrebări periculoase, Maiestate.
— Mi-am câştigat deja câţiva noi duşmani când v-am primit cu
braţele deschise.
— O să fiţi iertat, spuse Jasnah. Depinde ce devoţiune v-aţi ales.
— Să fiu iertat? Eu?
Bărbatul în vârstă păru să găsească ideea amuzantă şi, pentru o
clipă, Shallan crezu că desluşea în expresia feţei lui un regret
profund.
— Puţin probabil, adăugă el. Dar asta e cu totul altceva. Vă rog.
Nu renunţ la întrebările mele.
— Iar eu nu renunţ la stilul meu evaziv, Maiestate. Îmi pare rău.
Vă iert curiozitatea, dar nu vi-o pot răsplăti. Aceste secrete sunt
numai ale mele.

785
 — Fireşte, fireşte, zise regele şi se lăsă pe spătarul scaunului,
părând stânjenit. Acum presupuneţi, probabil, că am adus acest
prânz numai ca să vă iau prin surprindere şi să vă pun întrebări
despre fabrial.
— Aşadar aţi mai avut şi un alt scop?
— Păi, vedeţi, am auzit cele mai minunate lucruri despre talentul
artistic al pupilei voastre. M-am gândit că, poate…
Îi zâmbi lui Shallan.
— Fireşte, Maiestate, răspunse ea. Aş fi încântată să vă desenez.
Regele radia de încântare când tânăra se ridică, lăsându-şi
mâncarea pe jumătate terminată, şi-şi adună lucrurile. Se uită la
Jasnah, dar chipul femeii mai vârstnice era impenetrabil.
— Preferaţi un portret simplu, pe un fundal alb? Sau aţi vrea o
perspectivă mai amplă, care să cuprindă şi decorul din jur?
— Shallan, spuse apăsat Jasnah, oare n-ar fi bine s-aştepţi până ce
terminăm de mâncat?
Ea roşi, simţindu-se ca o proastă fiindcă se entuziasmase astfel.
— Nu, nu, interveni regele. Eu am terminat. Un desen mai
cuprinzător ar fi perfect, copilă. Cum vrei să stau?
Îşi îndepărtă scaunul de masă, pozând apoi şi zâmbind cu aerul
unui bunic.
Ea clipi, întipărindu-şi imaginea în minte.
— Aşa e perfect, Maiestate. Puteţi continua masa.
— Nu e nevoie să stau nemişcat? Am mai pozat pentru portrete.
— E în ordine aşa, îl asigură Shallan, aşezându-se.
— Foarte bine, spuse regele, revenind lângă masă. Îmi cer scuze
fiindcă te pun să mă foloseşti tocmai pe mine drept subiect al

786
lucrării tale. Sunt sigur că faţa mea e cea mai inexpresivă dintre
toate cele pe care le-ai desenat vreodată.
— Nicidecum, spuse Shallan. Un chip ca al Maiestăţii Voastre
este exact ceea ce-i trebuie unei pictoriţe.
— Serios?
— Da, pentru că…
Shallan se întrerupse. Fusese cât pe-aci să trântească o glumă
usturătoare: „Da, pentru că pielea seamănă destul de bine a
pergament ca să fie o pânză ideală…”
— … aveţi acest nas frumos, precum şi înţelepciunea care vi se
citeşte în cutele frunţii. Desenul în cărbune le poate scoate foarte
bine în evidenţă.
— O, minunat. Atunci începe. Deşi nu-mi dau seama cum o să
lucrezi fără să-ţi pozez.
— Luminata Shallan are câteva talente fără pereche, spuse
Jasnah.
Tânăra începu să deseneze.
— Cred că aşa trebuie să fie, spuse regele. Am văzut desenele
făcute de ea pentru Varas.
— Varas? întrebă Jasnah.
— Custodele-şef al colecţiilor din Palanaeum, o lămuri regele. Un
văr îndepărtat de-al meu. Spune că tot personalul e pe deplin
cucerit de tânăra voastră pupilă. Cum aţi găsit-o?
— Pe neaşteptate – răspunse Jasnah – şi având mare nevoie de
educaţie.
Regele îşi lăsă capul pe-o parte.
— Pentru talentul ei artistic nu-mi pot asuma merite, continuă

787
Jasnah. Îl avea deja.
— A, deci o binecuvântare a Atotputernicului.
— Aţi putea spune şi aşa.
— Dar voi n-aţi face-o, nu?
Taravangian chicoti stângaci.
Shallan desena repede, conturându-i forma capului. El şovăi,
stânjenit.
— Vă este greu, Jasnah? Adică, e dureros?
— Ateismul nu e o boală, Maiestate, răspunse ea sec. Nu e ca şi
cum m-aş fi trezit cu o spuzeală pe picior.
— Sigur că nu, sigur că nu. Dar… ăă, nu e dificil când n-ai nimic
în care să crezi?
Shallan se aplecă în faţă, continuând să deseneze, dar urmărind
conversaţia cu atenţie. Ea îşi închipuise că instruirea sub
îndrumarea unei eretice avea să fie ceva mai incitantă. Ea şi Kabsal –
ardentul plin de haz pe care-l cunoscuse în prima ei zi în
Kharbranth – discutaseră deja de mai multe ori despre credinţa lui
Jasnah. Însă subiectul nu era abordat aproape niciodată în prezenţa
prinţesei. Iar atunci când se întâmpla totuşi, ea schimba vorba.
Dar în ziua acea nu o făcu. Poate că simţise sinceritatea întrebării
puse de rege.
— N-aş spune că n-am în ce să cred, Maiestate. De fapt, am
multe. Cred în fratele şi în unchiul meu, în propriile deprinderi. În
lucrurile pe care le-am învăţat de la părinţii mei.
— Dar ceea ce este bine şi ceea ce este rău – acestea… Ei, pe
acestea le-aţi respins.
— Nu accept învăţăturile devoţiunilor, însă aceasta nu înseamnă

788
că pur şi simplu resping credinţa în bine şi rău.
— Dar Atotputernicul hotărăşte ce e bine!
— E nevoie să existe cineva, o creatură nevăzută, care să declare
că un anumit lucru e bun pentru ca el să fie într-adevăr bun? Cred
că etica mea – care nu dă socoteală decât în faţa inimii mele – e mai
puţin îndoielnică şi mai apropiată de adevăr decât a acelora care fac
binele doar de teama unei pedepse.
— Dar aceasta este esenţa legii, spuse regele, părând derutat.
Dacă nu există pedeapsă, nu poate fi decât haos.
— Da, dacă n-ar exista legea, unii ar face tot ce le-ar trece prin
cap, zise Jasnah. Dar nu e extraordinar faptul că, deşi există şansa
unui câştig personal pe cheltuiala altora, atât de mulţi oameni aleg
să facă mereu ceea e corect?
— Fiindcă se tem de Atotputernic.
— Nu, îl contrazise Jasnah. Cred că în noi există ceva înnăscut
care pricepe că a alege ce e mai bine pentru societate e de obicei şi
spre binele fiecărui individ. Omenirea e nobilă dacă îi oferim şansa
de a fi nobilă. Această nobleţe există independent de poruncile
oricărui zeu.
— Eu pur şi simplu nu înţeleg cum poate exista ceva în afara
poruncilor Zeului, spuse regele şi clătină din cap, năucit. Luminată
Jasnah, nu vreau să vă contrazic, dar faptul că toate lucrurile există
datorită Lui nu reprezintă de fapt însăşi definiţia Atotputernicului?
— Unu plus unu fac doi, nu?
— Păi, da.
— Nu e nevoie de porunca niciunui zeu pentru ca acesta să fie un
adevăr, continuă Jasnah. Prin urmare, n-am putea spune că

789
matematica există în afara Atotputernicului, independent de el?
— Poate.
— Ei, zise Jasnah, eu susţin, pur şi simplu, că şi etica şi voinţa
omului există independent de el.
— Dacă susţineţi asta, zise chicotind regele, atunci înlăturaţi toate
scopurile existenţei Atotputernicului!
— Întocmai.
În balcon se lăsă tăcerea. Lămpile cu sfere ale prinţesei aruncau
asupra lor o lumină albă, rece, uniformă. Trecu o clipă stânjenitoare,
în care nu se auzi decât cărbunele lui Shallan scrijelind pe hârtie. Ea
desena cu mişcări iuţi, hârşâite, tulburată de spusele lui Jasnah. O
făceau să se simtă goală pe dinăuntru. În parte pentru că regele, în
ciuda bunăvoinţei lui, nu se pricepea să aducă argumente. Era un
bătrân adorabil, dar nu-i putea face faţă lui Jasnah într-o
conversaţie.
— Ei, spuse el, trebuie să recunosc că vă susţineţi foarte bine
punctele de vedere. Totuşi, nu le pot accepta.
— N-am intenţia să vă convertesc, Maiestate, răspunse Jasnah.
Mă mulţumesc să-mi păstrez convingerile pentru mine, un lucru
care pare dificil pentru cea mai mare parte a confraţilor mei din
devoţiuni. Shallan, încă n-ai terminat?
— E aproape gata, Luminăţie.
— Dar n-au trecut decât vreo câteva minute! exclamă regele.
— Talentul ei e remarcabil, Maiestate, răspunse Jasnah. După
cum cred că am mai spus.
Shallan se lăsă pe spătarul scaunului, cercetându-şi lucrarea.
Fusese atât de concentrată asupra conversaţiei, încât, încrezătoare în

790
propriile instincte, îşi lăsase pur şi simplu mâna să deseneze.
Desenul îl înfăţişa pe rege aşezat pe scaunul său, cu o figură
înţeleaptă, având în spate pereţii balconului în formă de turlă. Uşa
acestuia se afla în dreapta lui Taravangian. Da, era un portret reuşit.
Nu cel mai bun pe care-l făcuse vreodată, dar…
Încremeni, cu răsuflarea tăiată, cu inima tremurându-i în piept.
Desenase ceva în cadrul uşii, în spatele regelui. Două creaturi înalte
şi suple, cu mantii despicate în faţă şi atârnând prea ţepene în părţi,
ca şi cum ar fi fost de sticlă. Deasupra gulerelor înalte şi tari, acolo
unde ar fi trebuit să se afle capetele, aveau câte un mare simbol
plutitor, o imagine contorsionată, plină de unghiuri şi de forme
geometrice imposibile.
Rămase nemişcată, năucită. De ce desenase aşa ceva? Ce o
împinsese să…
Îşi înălţă brusc capul. Coridorul era pustiu. Creaturile nu făceau
parte din Amintirea pe care-o păstrase. Mâna ei desenase pur şi
simplu din proprie voinţă.
— Shallan? spuse Jasnah.
Din reflex, tânăra lăsă cărbunele să-i scape şi mototoli foaia în
mâna liberă.
— Îmi cer scuze, Luminăţie. Am dat prea multă atenţie
conversaţiei. Am desenat cu neglijenţă.
— Ei, dar am putea cu siguranţă să vedem desenul, copilă, spuse
regele ridicându-se.
Ea strânse hârtia mai tare.
— Vă rog, nu!
— Uneori are temperament de artistă, Maiestate, zise oftând

791
Jasnah. Nu se poate scoate nimic de la ea.
— O să fac altul, Maiestate, spuse Shallan. Îmi pare atât de rău!
Regele îşi frecă barba rară.
— Da, păi trebuia să fie un dar pentru nepoata mea…
— Până la sfârşitul zilei, făgădui Shallan.
— Ar fi minunat. Eşti sigură că nu e nevoie să-ţi pozez?
— Nu, nu e necesar, Maiestate, răspunse Shallan.
Pulsul îi zvâcnea nebuneşte şi nu-şi putea scoate din minte cele
două chipuri diforme, aşa că-şi întipări o altă Amintire a regelui. O
putea folosi ca să facă un tablou mai potrivit.
— Bine, zise regele. Cred că trebuie să plec. Vreau să trec pe la
unul dintre spitale şi să vizitez bolnavii. Poţi trimite desenul în
apartamentul meu, dar nu te grăbi. Serios, totul e în ordine.
Shallan făcu o reverenţă, încă ţinând la piept hârtia mototolită.
Regele se retrase împreună cu slujitorii lui şi mai mulţi parshi
intrară ca să ia masa.
— Din câte ştiu eu, n-ai mai făcut niciodată o greşeală într-un
desen, spuse Jasnah, aşezându-se din nou la masa de lucru. Cel
puţin nu una atât de groaznică încât să distrugi hârtia.
Shallan roşi.
— Presupun că i se poate întâmpla până şi unei maestre. Haide,
foloseşte următoarea oră ca să-i faci Maiestăţii Sale un portret mai
bun.
Shallan se uită în jos, la desenul distrus. Creaturile erau
plăsmuiri, opera minţii ei lăsate să hoinărească în voie. Atât şi nimic
mai mult. Rodul imaginaţiei. Poate că în subconştientul ei se găsea
ceva pe care simţea nevoia să-l exprime. Însă ce semnificaţie puteau

792
avea acele chipuri?
— Am observat că, la un moment dat, când vorbeai cu regele, ai
ezitat, zise Jasnah. Ce n-ai spus?
— Ceva nepotrivit.
— Dar inteligent?
— Inteligenţa nu mai pare niciodată la fel de impresionantă cât o
desprinzi de momentul respectiv, Luminăţie. N-a fost decât o idee
prostească.
— Şi ai înlocuit-o cu un compliment găunos. Cred c-ai înţeles
greşit ceea ce m-am străduit să-ţi explic, copilă. Nu vreau să păstrezi
tăcerea. E bine să dai dovadă de inteligenţă.
— Dar – obiectă Shallan – dacă aş fi vorbit, l-aş fi insultat pe rege
şi poate că l-aş fi pus şi în încurcătură, făcându-l să se simtă
stânjenit. Sunt sigură că ştie ce spune lumea despre mintea lui
înceată.
— Vorbe lipsite de temei, zise Jasnah, pufnind. Răspândite de
idioţi. Dar poate că e înţelept să nu vorbeşti, ţinând însă cont de
faptul că a-ţi canaliza talentele nu e totuna cu a le înăbuşi. Aş
prefera să te gândeşti la ceva care-i în acelaşi timp inteligent şi bine-
venit.
— Da, Luminăţie.
— În plus, adăugă Jasnah, cred că l-ai făcut pe Taravangian să
râdă. În ultima vreme pare chinuit de ceva.
— Atunci nu-l găseşti plictisitor? întrebă Shallan, curioasă.
Ea însăşi nu-l considera pe rege nici plictisitor, nici prost, dar
credea că o femeie atât de inteligentă şi de instruită ca Jasnah ar fi
putut să nu aibă răbdare cu un bărbat ca el.

793
 — Taravangian e un om minunat, răspunse prinţesa, şi, în ceea ce
priveşte manierele de la curte, valorează cât o sută de experţi
autoproclamaţi. Îmi aduce aminte de unchiul meu, Dalinar. Zelos,
sincer, interesat de orice.
— Ochi-luminoşii spun că e o fire slabă, zise Shallan. Pentru că e
mijlocitor între atât de multe alte capete încoronate, pentru că se
fereşte de războaie, pentru că n-are o Cristalsabie.
Jasnah nu răspunse, deşi părea tulburată.
— Luminăţie? insistă Shallan, trecând la locul ei şi aranjându-şi
cărbunii pentru desen.
— În zilele de demult, spuse Jasnah, un bărbat care aducea pacea
în regatul lui era considerat un rege de mare valoare. Acum, acelaşi
bărbat e luat în râs, fiind numit laş, adăugă ea, clătinând din cap. O
schimbare petrecută de-a lungul veacurilor. Ar trebui să ne-
ngrozească. Am putea trage foloase de pe urma mai multor bărbaţi
ca Taravangian, şi am să-ţi cer să nu-l mai numeşti plictisitor
niciodată, nici măcar într-o doară.
— Da, Luminăţie, zise Shallan, lăsând capul în jos. Crezi într-
adevăr tot ceea ce ai spus? Despre Atotputernic?
Jasnah păstră o clipă tăcerea.
— Da. Deşi poate că mi-am exagerat convingerile.
— Mişcarea Siguranţei de Sine privind teoria retorică?
— Da, răspunse Jasnah. Cred că asta a fost. Azi trebuie să am
grijă să nu stau cu spatele spre tine când citesc.
Shallan zâmbi.
— O adevărată erudită nu trebuie să-şi închidă mintea în faţa
niciunui subiect, continuă Jasnah, indiferent cât de sigură pe sine s-

794
ar simţi. Simplul fapt că încă n-am găsit un motiv convingător ca să
mă alătur unei devoţiuni nu înseamnă că nu voi găsi niciodată unul.
Cu toate că mi se întăresc convingerile de fiecare dată când port câte
o discuţie ca aceea de astăzi.
Shallan îşi muşcă buza. Jasnah îi remarcă expresia feţei.
— Trebuie să-nveţi să te controlezi, Shallan. Îţi face sentimentele
prea evidente.
— Da, Luminăţie.
— Ei, spune ce ai de spus.
— Atâta doar că discuţia ta cu regele n-a fost pe de-a-ntregul
echitabilă.
— A, da?
— Din cauză că el… ei, ştii. Din cauza capacităţii lui limitate. S-a
descurcat uimitor de bine, dar n-a adus argumentele pe care le-ar fi
putut găsi cineva cu mai multă experienţă în domeniul teologiei
vorine.
— Şi cu ce argumente ar fi putut veni o asemenea persoană?
— Păi nici eu nu sunt foarte bine instruită în domeniul ăsta. Dar
cred că ai ignorat – sau cel puţin ai bagatelizat – o parte importantă
a dezbaterii.
— Şi anume?
Shallan îşi atinse pieptul cu palma.
— Inimile noastre, Luminăţie. Eu cred pentru că simt ceva, o
apropiere de Atotputernic, o pace care coboară asupra mea când îmi
trăiesc credinţa.
— Mintea e în stare să imagineze răspunsurile emoţionale dorite.
— Dar n-ai spus chiar tu că modul în care acţionăm – ceea ce

795
simţim despre bine şi rău – e o însuşire definitorie a umanităţii
noastre? Ţi-ai folosit etica înnăscută ca să-ţi dovedeşti adevărul
propriului punct de vedere. Prin urmare, cum poţi acum să scoţi din
discuţie sentimentele mele?
— Să le scot din discuţie? Nu. Să le privesc cu scepticism? Poate.
Sentimentele tale, Shallan – oricât de puternice –, sunt ale tale. Nu
ale mele. Iar ceea ce simt eu este că a-mi petrece viaţa străduindu-
mă să câştig favorurile unei fiinţe nevăzute, necunoscute şi
imposibil de cunoscut, care mă priveşte din cer, reprezintă un
exerciţiu de o deplină inutilitate, zise ea îndreptându-şi condeiul
către tânăra sa pupilă. Dar stilul tău retoric se îmbunătăţeşte. O să
scoatem totuşi o erudită din tine.
Shallan zâmbi, inundată de un val de plăcere. O laudă primită de
la Jasnah era mai preţioasă ca un broam de smarald.
„Dar… n-o să devin o erudită. O să fur Animmodul şi-o să plec.”
Nu-i plăcea să se gândească la asta. Era ceva peste care trebuia să
treacă; avea tendinţa să evite orice gând care-o făcea să nu se simtă
în largul ei.
— Acum grăbeşte-te să faci desenul regelui, o îndemnă Jasnah,
luând o carte. După ce-l termini te mai aşteaptă încă mult de lucru,
în adevăratul sens al cuvântului.
— Da, Luminăţie, spuse ea.
Dar, pentru prima oară în viaţa ei, desenul i se păru greu de
făcut, fiind prea preocupată ca să se poată concentra.

796
 30
ÎNTUNERICUL NEVĂZUT

„Erau dintr-odată primejdioşi. Ca o zi senină cuprinsă brusc de

furtună.”

Acest fragment este obârşia unui proverb thaylen, ulterior modificat

atribuindu-i-se o origine mai banală. Cred că e posibil să se refere la
Pustiitori. Vezi Împăratul, de Ixsix, capitolul patru.

Kaladin ieşi din baraca întunecoasă în lumina limpede a primelor

ore ale dimineţii. Sfărâmăturile de cuarţ din sol scânteiau în faţa lui,
reflectând razele soarelui, de parcă pământul ar fi scăpărat şi s-ar fi
aprins, gata să răbufnească din interior.
Îl urma un grup de douăzeci şi nouă de oameni. Sclavi. Hoţi.
Dezertori. Străini. Până şi câţiva bărbaţi al căror singur păcat fusese
sărăcia. Cei care li se adăugaseră echipelor de podari din disperare.
Plata era mai bună decât nimic şi li se promisese avansarea dacă
supravieţuiau unui număr de o sută de podalergări. Asta însemna
primirea unui post de străjer – ceea ce, în mintea unui om sărman,
era totuna cu o viaţă de lux. Să fii plătit ca să stai toată ziua,
uitându-te în dreapta şi-n stânga? Ce soi de nebunie mai era şi asta?
Părea aproape ca şi cum ai fi fost bogat.
Nu înţelegeau. Nimeni nu supravieţuia unui număr de o sută de
podalergări. Kaladin avusese parte de douăzeci şi patru şi era deja
unul dintre cei mai experimentaţi podari în viaţă.
797
 Podul Patru îl urma. Ultimul dintre cei care i se împotriviseră –
un bărbat pe nume Bisig – se dăduse bătut cu o zi în urmă. Kaladin
prefera să-şi spună că râsetele, mâncarea şi omenia avuseseră, în
cele din urmă, câştig de cauză. În realitate, fusese probabil vorba de
câteva priviri încruntate şi ameninţări şoptite din partea lui Pietroi
şi a lui Teft.
Kaladin închidea ochii la aşa ceva. În final, loialitatea oamenilor
avea să-i fie necesară, dar pe moment se mulţumea cu supunerea
lor.
Sub îndrumarea lui, făcură exerciţiile fizice de dimineaţă pe care
le învăţase în prima zi de armată. Extensii urmate de sărituri.
Dulgheri în haine de lucru cafenii, cu bonete de aceeaşi culoare sau
verzi, treceau pe lângă ei în drum spre lemnărie, clătinând amuzaţi
din cap. Soldaţii de pe culmea scundă de deasupra, aflată acolo
unde începea tabăra propriu-zisă, se uitau în jos şi râdeau.
Gaz îi urmărea de lângă cea mai apropiată baracă, cu braţele
încrucişate şi cu nemulţumirea citindu-i-se în singurul său ochi.
Kaladin îşi şterse fruntea. Preţ de-o clipă care părea să nu se mai
sfârşească îl privi pe Gaz drept în ochi, apoi se întoarse din nou spre
oamenii săi. Încă mai aveau timp să exerseze cărând podul înainte
de micul dejun.
●
Gaz nu se obişnuise nicidecum cu un singur ochi. Era posibil să te
obişnuieşti cu aşa ceva? Ar fi preferat să-şi fi pierdut mai degrabă o
mână sau un picior decât ochiul. Avea mereu senzaţia că în
întuneric se ascundea ceva pe care alţii îl puteau zări şi el nu. Ce
pândea acolo? Spreni care aveau să-i soarbă sufletul din trup? Aşa

798
cum un şobolan putea goli un întreg burduf de vin rozându-i
colţul?
Camarazii lui spuneau că era norocos.
— Lovitura ţi-ar fi putut lua viaţa.
Ei bine, măcar n-ar mai fi fost nevoit să-şi ducă traiul în acel
întuneric. Unul din ochii lui era întotdeauna închis. Îl închidea pe
celălalt şi gata, îl înghiţea bezna.
Se uită în stânga, iar întunericul fugi într-o parte. Înalt şi zvelt,
Lamaril stătea sprijinit de un stâlp. Nu era un bărbat masiv, dar nu
era nici slab. Era numai muchii. Barbă dreptunghiulară. Trup
dreptunghiular. Tăios. Ca un cuţit.
Îl chemă pe Gaz cu o fluturare de mână, iar el se apropie fără
tragere de inimă. Scoase din pungă o sferă şi i-o întinse. O pată
străvezie de topaz. Nu-i convenea deloc s-o piardă. Niciodată nu-i
convenea să piardă bani.
— Îmi datorezi de două ori pe-atât, remarcă Lamaril ridicând
sfera şi uitându-se prin ea în timp ce scânteia în bătaia soarelui.
— Ei, asta-i tot ce primeşti deocamdată. Bucură-te că primeşti
ceva.
— Bucură-te că mi-am ţinut gura, spuse celălalt alene,
sprijinindu-se din nou de stâlp.
Era stâlpul care marca marginea lemnăriei.
Gaz scrâşni din dinţi. Nu-i convenea să plătească, dar ce altceva a
fi putut face? „Lua-l-ar furtunile! Lua-l-ar furtunile turbate!”
— S-ar părea că ai o problemă, spuse Lamaril.
În prima clipă, Gaz crezu că vorbea despre datoria pe jumătate
neplătită. Bărbatul ochi-luminoşi arătă cu capul spre baraca Podului

799
Patru.
Gaz se uită la podari, neliniştit. Tânărul şef de pod strigă un
ordin şi ceilalţi străbătură lemnăria în fugă. Îi deprinsese deja să
alerge în acelaşi ritm. Acea unică schimbare însemna atât de mult. Îi
făcea mai iuţi, îi ajuta să gândească precum o echipă.
Oare băiatul ăla fusese într-adevăr instruit ca soldat, aşa cum
pretinsese cândva? Ce rost avusese să-l irosească, să-l facă podar?
Fireşte, mai era şi stigmatul shash, aflat pe fruntea lui…
— Nu văd nicio problemă, mârâi Gaz. Sunt rapizi. Asta e bine.
— Sunt insubordonaţi.
— Execută ordinele.
— Poate pe ale lui, zise Lamaril şi clătină din cap. Podarii există
cu un singur scop, Gaz. Ca să apere vieţile unor oameni mai
valoroşi.
— Serios? Şi eu, care credeam că rolul lor e să care poduri.
Lamaril îi aruncă o privire tăioasă.
— Nu-mi pune răbdarea la încercare, Gaz. Şi nu-ţi uita locul. Ţi-
ar plăcea să li te alături?
Gaz simţi împunsătura fricii. Lamaril era un ochi-luminoşi de
rang neînsemnat, unul dintre cei fără pământuri. Dar era superiorul
lui direct, omul de legătură dintre echipele de podari şi acel ochi-
luminoşi de rang mai înalt care supraveghea lemnăria.
Îşi lăsă capul în jos.
— Îmi cer scuze, Luminlordul meu.
— Înaltul Prinţ Sadeas are un avantaj, spuse Lamaril, sprijinindu-
se iarăşi de stâlp. Şi-l păstrează cerându-ne tuturor să ne dăm
silinţa. Din toate puterile. Fiecare la locul lui, adăugă el, făcând un

800
semn din cap către oamenii Podului Patru. Viteza nu e rea. Nici
iniţiativa. Dar oamenii cu iniţiativă, cum e băiatul ăsta, nu sunt prea
des mulţumiţi de poziţia lor. Echipele de podari îşi fac treaba aşa
cum sunt, nu e nevoie de modificări. Schimbarea poate fi
neliniştitoare.
Gaz se îndoia că vreunul dintre podari înţelegea cu adevărat ce
rol ocupă în planurile lui Sadeas. Dacă ar fi ştiut de ce erau folosiţi
cu atâta lipsă de milă – de ce le erau interzise scuturile şi armurile –
s-ar fi aruncat în hăul dintre platouri. Momeală. Erau momeală.
Atrăgeau atenţia parshendilor, îi lăsau pe sălbatici să creadă că
făceau treabă bună omorând oameni din echipele câtorva poduri.
Atâta vreme când găseai alţii din belşug, nu conta. Decât pentru cei
masacraţi.
„Părinte al Furtunii, mă dispreţuiesc pentru că iau parte la asta!”
Dar se dispreţuia de mult. Nu descoperise o noutate.
— O să fac ceva, îi promise lui Lamaril. Un cuţit în noapte.
Otravă în mâncare.
Gândul îi răsuci un cuţit în măruntaie. Băiatul îi dădea bani
puţini, dar numai aşa putea să ţină pasul cu plăţile către Lamaril.
— Nu! şuieră acesta. Vrei să se vadă c-a reprezentat într-adevăr o
ameninţare? Soldaţii vorbesc deja despre el, adăugă Lamaril
strâmbându-se. Ultimul lucru de care avem nevoie e un martir, ca
punct de plecare pentru o revoltă a podarilor. Nu vreau nimic care
să sugereze aşa ceva; nimic de care ar putea profita duşmanii
înaltului nostru prinţ.
Se uită la Kaladin, care alerga pe lângă oamenii lui.
— Trebuie să moară pe câmpul de luptă, aşa cum merită.

801
Asigură-te c-o să se-ntâmple aşa. Şi plăteşte-mi restul datoriei, că
altfel o să cari în curând unul dintre podurile astea.
Se îndepărtă, cu mantia verde ca frunzişul pădurii fluturându-i în
urmă. De când era soldat, Gaz învăţase să se teamă cel mai mult de
ochi-luminoşii cu ranguri minore. Îi scârbea apropierea rangului lor
de cel al ochi-întunecaţilor, însă aceşti ochi-întunecaţi erau singurii
asupra cărora li se întindea autoritatea. Ceea ce îi făcea periculoşi.
Să te afli în preajma unui om ca Lamaril era totuna cu a lua cărbuni
încinşi între degetele goale. N-aveai cum să nu te arzi. Tot ce sperai
era c-o să te poţi mişca destul de repede ca să te arzi cât mai puţin.
Podul Patru trecu pe lângă el. Cu o lună înainte, Gaz n-ar fi
crezut că aşa ceva era cu putinţă. Un grup de podari făcând
instrucţie? Iar asta nu părea să-l fi costat pe Kaladin mai mult decât
nişte mâncare şi câteva făgăduieli găunoase, care spuneau că avea
să-i apere.
N-ar fi trebuit să fie de-ajuns. Viaţa de podar era lipsită de
speranţă. Gaz nu putea să li se alăture. Pur şi simplu nu putea.
Înălţimea sa Kaladin trebuia să cadă. Dar, dacă nu mai veneau
sferele de la el, Gaz ar fi putut ajunge podar cu tot atâta uşurinţă,
fiindcă n-ar mai fi reuşit să-l plătească pe Lamaril. „Furtună a
focurilor infernului!” se gândi. Era ca şi cum ar fi trebuit s-alegi
gheara cu care urma să te strivească un demon al spărturilor.
Continuă să se uite la echipa lui Kaladin. Şi întunericul ăla
continua încă să-l aştepte. Ca o mâncărime într-un loc unde nu te
puteai scărpina. Ca un ţipăt care nu putea fi oprit. O amorţeală
furnicătoare de care nu izbutea să scape.
Probabil că avea să-l urmeze chiar şi după moarte.

802
 ●
— Podul sus! strigă Kaladin, alergând cu Podul Patru.
Şi-l săltară deasupra capetelor când erau încă în mişcare. Era mai
greu s-alergi astfel, ţinând podul deasupra capului, în loc să-l
sprijini pe umeri. Îi simţea greutatea enormă în braţe.
— Jos! ordonă.
Cei din faţă dădură drumul podului şi alergară spre margini.
Ceilalţi îl lăsară în jos cu o mişcare rapidă. Izbi greoi pământul,
zgâriind piatra. Îşi ocupară poziţiile, prefăcându-se că-l împingeau
peste o spărtură. Kaladin îi ajută dintr-o parte.
„Va trebui să exersăm deasupra unei spărturi adevărate”, îşi zise
când terminară. „Mă-ntreb cu ce-ar trebui să-l mituiesc pe Gaz ca
să-mi îngăduie aşa ceva.”
Odată încheiată falsa lor podalergare, oamenii se uitară la
Kaladin, obosiţi, dar entuziaşti. El le zâmbi. În lunile petrecute în
armata lui Amaram ca şef de pluton învăţase că laudele trebuiau să
fie sincere, dar adresate întotdeauna fără reţinere.
— Trebuie să mai exersăm coborârea podului, spuse. Dar, una
peste alta, sunt impresionat. După numai două săptămâni, lucraţi
deja împreună la fel de bine ca alte echipe instruite luni întregi. Sunt
încântat. Şi mândru. Mergeţi să beţi apă şi luaţi o pauză. O să mai
facem una sau două alergări înainte de corvoada zilei.
Erau din nou de rând la adunat pietre, dar de asta nu se putea
plânge. Convinsese oamenii că ridicarea bolovanilor avea să-i facă
mai puternici şi îi luase pe cei în care avea mai multă încredere să-l
ajute la cules de buruiana dâmbului, singura cale pe care putea
continua – cu mare greutate – să le ofere tuturor mâncare în plus şi

803
să-şi facă o provizie de leacuri.
Două săptămâni. Două săptămâni uşoare, judecând după modul
în care se scurgeau vieţile podarilor. Numai două podalergări,
dintre care la una ajunseseră pe platou prea târziu. Parshendii
fugiseră deja cu inima-nestemată, înainte de sosirea lor. Ceea ce era
bine pentru podari.
Celălalt asalt nu fusese prea rău, dacă-l apreciai după numărul
podarilor. Încă doi morţi: Amark şi Koolf. Încă doi răniţi: Narm şi
Peet. Doar o mică parte din câţi pierduseră alte echipe, dar totuşi
prea mulţi. Kaladin se strădui să-şi păstreze expresia optimistă în
timp ce se îndrepta spre butoiul cu apă şi lua polonicul din mâna
altui bărbat pentru a-l goli apoi cu sete.
Podul Patru avea să se surpe din cauza propriilor răniţi. Nu erau
decât treizeci de oameni în putere, cu cinci răniţi care nu primeau
nicio plată şi trebuiau hrăniţi din banii obţinuţi de pe urma
buruienii dâmbului. Punându-i la socoteală şi pe cei care muriseră,
în săptămânile scurse de când se străduia să-ncerce să-i protejeze,
pierduseră aproape treizeci la sută din totalul oamenilor. În armata
lui Amaram, un astfel de ritm al pierderilor ar fi fost catastrofal.
Pe atunci, viaţa lui Kaladin fusese una de instrucţie şi marşuri,
punctată când şi când de răbufnirile frenetice de pe câmpul de
bătaie. Acum luptele se ţineau lanţ. Una la fiecare câteva zile. Aşa
ceva putea – avea – să istovească o armată.
„Trebuie să existe o cale mai bună”, îşi zise Kaladin, plimbându-
şi zgomotos apa călduţă prin gură înainte de a-şi turna un alt
polonic în cap. Nu putea continua să piardă, săptămână de
săptămână, câte doi oameni, fie morţi, fie răniţi. Dar cum puteau

804
supravieţui, când ofiţerilor puţin le păsa dacă trăiau sau mureau?
Izbuti cu greu să se stăpânească, să nu arunce, frustrat, polonicul
în butoi. I-l dădu, în schimb, lui Cikatrice, privindu-l cu un zâmbet
încurajator. O minciună. Însă una importantă.
Gaz îl privea din umbra barăcilor altor podari. Silueta translucidă
a lui Syl – acum sub forma unui puf plutitor de buruiana dâmbului
– se rotea, în zbor grăbit, în jurul sergentului podarilor. În cele din
urmă, veni la Kaladin şi i se opri pe umăr, luându-şi înfăţişarea de
femeie.
— Pune ceva la cale, spuse ea.
— Nu s-a amestecat, zise Kaladin. Nici măcar n-a încercat să ne-
mpiedice să facem tocană seara.
— A stat de vorbă cu ochi-luminoşi ăla.
— Cu Lamaril?
Ea dădu din cap.
— E superiorul lui, spuse Kaladin, intrând în umbra barăcii
Podului Patru.
Se sprijini de perete, cu ochii la oamenii lui, aflaţi lângă butoiul
cu apă. Vorbeau între ei. Glumeau. Râdeau. Seara se duceau să bea
împreună. Părinte al Furtunii, nu-şi închipuise niciodată c-o s-
ajungă să se bucure fiindcă oamenii aflaţi sub comanda lui se duc la
băut.
— Nu mi-a plăcut cum arătau feţele lor, spuse Syl, aşezându-se
pe umărul lui. Erau întunecate. Ca norii de furtună. N-am auzit ce
spuneau. I-am zărit prea târziu. Dar nu îmi place asta şi, mai ales,
nu-mi place Lamaril.
Kaladin dădu încet din cap.

805
 — Nici tu n-ai încredere în el? întrebă Syl.
— E un ochi-luminoşi.
Atât era de-ajuns.
— Aşa că o să…
— Aşa că n-o să facem nimic, spuse Kaladin. Nu pot riposta dacă
ei nu-ncearcă nimic. Şi, dacă-mi cheltuiesc toată energia temându-
mă pentru ceea ce ar putea face ei, n-o să pot rezolva problemele pe
care trebuie să le-nfrunt acum.
Nu spuse şi care era adevărata lui temere. Dacă Gaz sau Lamaril
se hotărau să-i ceară moartea, nu putea face aproape nimic ca să-i
oprească. Fireşte, podarii erau rareori executaţi, cu excepţia cazului
în care nu-şi făceau podalergarea. Dar până şi într-o armată
„onestă” ca a lui Amaram se auzeau zvonuri despre învinuiri
inventate şi dovezi măsluite. În tabăra lipsită de disciplină a lui
Sadeas, unde abia dacă existau câteva reguli, nu s-ar fi sinchisit
nimeni, nici măcar cât negru sub unghie, dacă el, Kaladin – un sclav
care purta stigmatul shash – ar fi fost atârnat în furtună pentru vreo
vină greu de înţeles. L-ar fi lăsat în seama unei mari furtuni şi s-ar fi
spălat pe mâini de moartea lui, pretinzând că soarta îi fusese
hotărâtă de Părintele Furtunii.
Se ridică şi o porni spre acea zonă a lemnăriei în care lucrau
dulgherii. Meşterii şi ucenicii lor trudeau din greu, tăind bucăţi de
lemn pentru cozi de suliţe, poduri, stâlpi sau mobilier.
Când trecu pe lângă ei, îl salutară toţi pe Kaladin cu înclinări ale
capului. Le devenise familiar, se obişnuiseră cu cererile lui bizare,
precum dorinţa de a împrumuta o bucată de lemn destul de lungă
ca să fie ţinută de patru oameni în timp ce exersau alergarea în

806
aceeaşi cadenţă. Acum găsi un pod pe jumătate terminat. Până la
urmă fusese făcut din acea scândură pe care o folosise el.
Îngenunche şi studie lemnul. Un grup de bărbaţi muncea chiar în
dreapta lui, cu un ferăstrău imens, tăind rondele subţiri dintr-un
buştean. Probabil că aveau să intre în alcătuirea unor scaune.
Îşi trecu degetele peste lemnul neted, de esenţă tare. Toate
podurile mobile erau făcute dintr-un soi de lemn numit makam. De
un maroniu intens, cu fibre care abia se puteau distinge, era,
deopotrivă, durabil şi uşor. Dulgherii îi lustruiseră suprafaţa netedă
şi mirosea a rumeguş şi a mosc.
— Kaladin! îl strigă Syl, mergând prin aer şi apoi pe lemn. Pari
dus pe gânduri.
— Grija cu care sunt lucrate podurile astea e o ironie, zise el.
Dulgherii din armata asta îşi cunosc meseria mult mai bine decât
soldaţii.
— E normal. Dulgherii vor să facă poduri durabile. Soldaţii pe
care i-am auzit eu vorbind nu vor decât s-ajungă pe platouri, să-
nşface inima-nestemată şi să plece. Pentru ei e ca un joc.
— Pătrunzătoare observaţie. Începi să ne studiezi cu din ce în ce
mai multă pricepere.
Ea se strâmbă.
— Am impresia că mai degrabă îmi amintesc lucruri pe care le-
am ştiut cândva.
— În curând aproape că nici n-o să mai fi spren. O să devii un
mic filosof translucid. Vom fi nevoiţi să te trimitem la o mănăstire ca
să-ţi petreci timpul cufundată în gânduri profunde, importante.
— Da, aşa cum e cel mai bine să vă trimiteţi acolo ardenţii, ca să

807
bea din greşeală o poţiune care le albăstreşte gura, zise ea cu un
zâmbet răutăcios.
Kaladin zâmbi la rândul lui, continuând să-şi plimbe degetele pe
lemn. Încă nu înţelegea de ce nu li se îngăduia podarilor să aibă
scuturi. La întrebarea asta nu-i dădea nimeni un răspuns direct.
— Se întrebuinţează makamul fiindcă e destul de rezistent ca să
nu cedeze când şarjează cavaleria grea, spuse el. Ar trebui să ne
putem folosi de asta. Nu vor să ne dea scuturi, dar noi cărăm deja
unul pe umeri.
— Dar ce vor face dacă-ncercaţi aşa ceva?
Kaladin se ridică în picioare.
— Nu ştiu, dar nici n-am de ales.
O astfel de încercare ar fi fost un risc. Un risc imens. Dar ideile
care nu implicau riscuri i se terminaseră cu multe zile în urmă.
●
— Îl putem ţine aşa, spuse Kaladin, arătând spre Pietroi, Teft,
Cikatrice şi Moash.
Stăteau lângă podul aşezat pe una dintre suprafeţele laterale, cu
partea de dedesubt la vedere. Aceasta din urmă era o construcţie
complicată, cu opt şiruri a câte trei locaşuri, care permiteau ca
douăzeci şi patru de oameni să stea chiar sub pod şi, în plus, existau
şaisprezece mânere – câte opt de fiecare parte, pentru alţi
şaisprezece oameni plasaţi în afară. Patruzeci de oameni, alergând
umăr la umăr, când echipa era completă.
Pentru fiecare om de sub pod existau un locaş în care să-şi ţină
capul, două bucăţi de lemn curbate care se sprijineau pe umeri şi
două bare cu rol de mânere. Podarii purtau veste căptuşite la umeri,

808
iar cei mai scunzi aveau căptuşeli mai groase, ca să compenseze
diferenţa. Gaz se străduia de obicei să-i repartizeze pe nou-veniţi în
echipe ţinând cont de înălţimea lor.
Ceea ce, fireşte, nu se întâmpla în cazul Podului Patru. Podul
Patru îi primea pe cei care mai rămâneau.
Kaladin le arătă mai multe bare şi grinzi.
— Am putea să-l apucăm de aici şi să alergăm drept înainte,
cărând podul în dreapta noastră, întors pe-o parte şi uşor înclinat. Îi
punem pe cei mai înalţi spre exterior şi pe cei mai scunzi spre
interior.
— La ce bun? întrebă Pietroi, încruntându-se.
Kaladin aruncă o privire spre Gaz, care îi urmărea din apropiere.
De la o distanţă supărător de mică. Era mai bine să nu spună de ce
dorea, de fapt, să care podul astfel. În plus, nu voia nici să le dea
oamenilor speranţe înainte de a se convinge c-avea să meargă.
— Nu e decât un experiment, spuse. Dacă putem schimba din
când în când poziţia, o să ne fie mai uşor. O să punem la treabă alţi
muşchi.
Stând deasupra podului, Syl se încruntă. Se încrunta ori de câte
ori Kaladin ascundea adevărul.
— Adunaţi oameni, spuse el cu o fluturare de mână către Pietroi,
Teft, Cikatrice şi Moash.
Îi numise pe cei patru comandanţi de grupă, deşi podarii n-aveau
de obicei aşa ceva. Dar soldaţii lucrau în general mai bine în grupuri
mici, de câte şase sau opt oameni.
„Soldaţi”, îşi spuse Kaladin. „Aşa mă gândesc la ei acum”?
Nu luptau. Dar erau soldaţi. Era prea uşor să-i subapreciezi când

809
îi considerai „doar” podari. Ca să te năpusteşti către arcaşii
duşmani fără scuturi era nevoie de curaj. Chiar şi atunci când erai
silit s-o faci.
Îşi întoarse privirea şi văzu că Moash nu plecase cu ceilalţi trei.
Bărbatul cu faţa îngustă avea ochii de un verde-închis şi părul
castaniu presărat cu fire negre.
— S-a întâmplat ceva, soldat? întrebă Kaladin.
La auzul ultimului cuvânt, Moash clipi surprins, dar şi el, şi
ceilalţi erau învăţaţi să se aştepte la tot felul de lucruri neobişnuite
din partea lui Kaladin.
— De ce m-ai făcut comandantul unei grupe?
— Pentru că te-ai împotrivit conducerii mele mai mult decât
oricine altcineva. Şi, în privinţa asta, e clar că ai protestat mai
zgomotos decât ceilalţi.
— M-ai făcut şef de grupă pentru că am refuzat să mă supun
ordinelor tale?
— Te-am făcut şef de grupă pentru c-am observat că eşti capabil
şi inteligent. Dar, dincolo de asta, nu te-ai lăsat dominat prea uşor.
Ai o voinţă puternică. De aşa ceva mă pot folosi.
Moash îşi scărpină bărbia prin barba scurtă.
— Bine, atunci. Dar, spre deosebire de Teft şi de mâncătorul ăla
de coarne, eu nu cred că eşti un dar trimis de Atotputernic. N-am
încredere în tine.
— Atunci de ce mi te supui?
Moash îi întâlni privirea, apoi ridică din umeri.
— Presupun că sunt curios.
Şi plecă să-şi adune grupa.

810
 ●
„Pe vânturile turbate…” îşi zise Gaz, uluit, când trecu pe lângă el
echipa Podului Patru. Ce-i apucase de încercau să care podul întors
pe-o parte?
Pentru asta, erau nevoiţi să se grupeze într-un mod bizar, pe trei
rânduri în loc de cinci, ţinând podul de dedesubt şi ducându-l în
dreapta lor. Abia aveau loc cu toţii, iar mânerele nu erau făcute ca
să cari podul astfel.
Gaz se scărpină în cap, urmărindu-i cu privirea în timp treceau
pe lângă el, apoi întinse o mână, oprindu-l pe Kaladin când ajunse
în dreptul lui. Înălţimea sa dădu drumul podului şi se grăbi să
apropie, ştergându-şi fruntea, în vreme ce toţi ceilalţi îşi continuau
alegarea.
— Da?
— Ce e asta? întrebă Gaz, arătând cu degetul.
— Echipa podului. Cară ceea ce cred că e… da, e un pod.
— Nu ţi-am cerut un răspuns obraznic, se răsti Gaz. Vreau o
explicaţie.
— Căratul podului deasupra capului e obositor, spuse Kaladin.
Era înalt, destul de înalt ca să-l domine pe Gaz. „Dar-ar furtuna,
n-o să mă las intimidat!”
— E un mod de a folosi alţi muşchi. Ca atunci când muţi un sac
de pe un umăr pe altul.
Gaz se uită într-o parte. Oare se mişcase ceva în întuneric?
— Gaz? întrebă Kaladin.
— Ascultă, Înălţimea ta, spuse chiorul, uitându-se din nou la el.
O fi obositor să-l cari deasupra capului, dar să-l cari aşa e pur şi

811
simplu o tâmpenie. O să vă-mpiedicaţi unul de altul, iar mânerele
sunt groaznice. Abia ai găsit loc pentru toţi oamenii.
— Da, răspunse Kaladin, ceva mai încet. Dar, de foarte multe ori,
numai o jumătate din echipa podului scapă cu viaţă din
podalergare. Aşa o să-l putem aduce înapoi şi dacă suntem mai
puţini. Asta o să ne permită măcar să ne schimbăm poziţiile.
Gaz şovăi. „Numai o jumătate din echipa podului…”
Dacă-şi cărau podul aşa în timpul unui asalt adevărat, aveau să
înainteze mai încet şi să se afle în bătaia săgeţilor. Avea să fie un
dezastru. Cel puţin pentru Podul Patru.
Zâmbi.
— Îmi place.
Kaladin păru şocat.
— Ce?
— Iniţiativă. Creativitate. Da, continuaţi instrucţia. Mi-ar plăcea
foarte mult să vă văd îndreptându-vă către un platou cu podul ţinut
astfel.
Kaladin îşi strânse pleoapele.
— Serios?
— Da, răspunse Gaz.
— Bine. Poate c-o s-o facem.
Gaz zâmbi, urmărindu-l cu privirea pe Kaladin, care se retrase.
Un dezastru era exact ce-i trebuia. Acum nu-i mai rămânea nimic
altceva de făcut decât să găsească o altă cale de a-l plăti pe Lamaril.

812
 31
SUB PIELER

CU ŞASE ANI ÎN URMĂ

— Să nu faci aceeaşi greşeală ca mine, fiule.

Kal îşi ridică privirea de pe manuscris. Tatăl lui stătea în cealaltă
parte a sălii de operaţii, cu o mână la cap şi cu un pocal de vin pe
jumătate gol în cealaltă. Era vin violet, cea mai tare băutură.
Lirin lăsă pocalul jos, iar lichidul de un violet intens – culoarea
sângelui de cremling – se clătină şi se cutremură. Schimba direcţia
Luminii de Furtună revărsate din două sfere de pe masă.
— Tată?
— Când ajungi la Kharbranth, rămâi acolo, zise Lirin cu o voce
neclară. Să nu te-ntorci în oraşul ăsta de proşti, mic şi înapoiat. Să
nu-ţi sileşti frumoasa soţie să trăiască departe de toţi oamenii pe
care i-a cunoscut vreodată şi pe care i-a iubit.
Tatăl lui Kal nu se-mbăta prea des; aceea era una dintre rarele
nopţi în care se dovedea îngăduitor faţă de sine însuşi. Poate fiindcă
mama lui Kal se dusese devreme la culcare, istovită după o zi de
muncă.
— Ai spus întotdeauna că trebuie să mă-ntorc, zise încet băiatul.
— Sunt un idiot.
Cu spatele la Kal, tatăl lui se uita la peretele pătat de lumina albă
a sferelor.
— Nu mă vor aici. Nu m-au vrut niciodată, adăugă el.
813
 Kal îşi coborî privirea spre manuscris. Era plin cu desene
înfăţişând trupuri disecate, cu muşchii măriţi şi scoşi în afară.
Reprezentările erau atât de amănunţite! Fiecare avea câte o pereche
de glife pentru denumirea fiecărei porţiuni, iar el le memorase.
Acum studia procedeele, cercetând trupurile unor oameni morţi de
multă vreme.
Cândva, Laral îi spusese că oamenii nu trebuiau să vadă sub
piele. Foile acelea, cu desenele lor, reprezentau o parte din ceea ce îi
făcea pe toţi atât de bănuitori în privinţa lui Lirin. Să vezi sub piele
era ca şi cum te-ai fi uitat sub haine, ba chiar mai rău.
Tatăl lui îşi mai turnă vin. Cât de mult se putea schimba lumea,
într-un timp atât de scurt! Înfrigurat, Kal îşi strânse mai tare haina
în jurul trupului. Venise iarna, dar vasul lor pentru jar era gol; nu-şi
puteau permite să cumpere cărbuni, pentru că pacienţii nu mai
ofereau nimic. Lirin continua să-i trateze şi să-i opereze, dar îşi
încetaseră pur şi simplu donaţiile, ca urmare a ordinului lui
Roshone.
— N-ar trebui să poată face asta, şopti Kal.
— Dar poate, zise Lirin.
Purta o cămaşă albă, o vestă neagră şi o pereche de pantaloni
cafenii. Vesta era descheiată şi piepţii îi atârnau în lateral, ca pielea
îndepărtată de pe trupurile oamenilor din desenele lui Kal.
— Am putea cheltui sferele, spuse băiatul cu voce şovăitoare.
— Alea sunt pentru educaţia ta, se răsti Lirin. Dacă te-aş putea
trimite acum, aş face-o.
Părinţii lui Kal le trimiseseră o scrisoare chirurgilor din
Kharbranth, cerându-le să-i îngăduie lui Kal să-şi dea mai devreme

814
testele pentru admitere. Răspunsul lor fusese negativ.
— El vrea să le cheltuim, zise Lirin, în cuvinte greu de înţeles. De-
aia a spus ce-a spus. Încearcă să ne terorizeze, ca să avem nevoie de
sfere.
Cuvintele adresate de Roshone orăşenilor nu fuseseră exact ceea
ce se înţelegea printr-o poruncă. Sugerase doar că, dacă tatăl lui Kal
era prea prost ca să ceară bani, atunci nu trebuia plătit. În ziua
următoare, oamenii îşi încetaseră donaţiile.
Orăşenii îl priveau pe Roshone cu un amestec năucitor de
adoraţie şi teamă. După părerea lui Kal, nu merita niciuna, nici alta.
Era evident că fusese exilat la Vatra-de-Piatră din cauza înverşunării
şi a numeroaselor lui cusururi. Nu merita să stea printre adevăraţii
ochi-luminoşi, cei care luptau pe Câmpiile Sfărâmate ca să se
răzbune.
— De ce se străduieşte toată lumea atât de mult să-i facă pe plac?
întrebă Kal, uitându-se la spatele tatălui său. Cu Luminlordul
Wistiow nu se purtau aşa.
— Pentru că Roshone e necruţător.
Kal se încruntă. Oare vorbea vinul pe care-l băuse?
Tatăl lui se întoarse spre el, cu atât de clara Lumină de Furtună
reflectându-i-se în ochi. Ochi în care băiatul citi o luciditate
surprinzătoare.
— Luminlordul Wistiow lăsa oamenii de capul lor. Aşa că ei îl
ignorau. Roshone le dă de înţeles că-i găseşte vrednici de dispreţ.
Aşa că ei se îngrămădesc să-i facă pe plac.
— Asta n-are sens, zise Kal.
— E în firea lucrurilor, răspunse Lirin, jucându-se cu una dintre

815
sferele de pe masă, pe care o rostogolea sub un deget. Va trebui să-
nveţi asta, Kal. Când percep lumea ca fiind corectă, oamenii sunt
mulţumiţi. Dar dacă văd o gaură – un defect – se grăbesc s-o umple.
— Faci asta să sune a nobleţe.
— Într-un fel, este, zise oftând Lirin. N-ar trebui să fim atât de
supăraţi pe vecinii noştri. Sunt meschini, e adevărat, dar
meschinăria asta vine din ignoranţă. Nu mă dezgustă ei. Mă
dezgustă cel care-i manipulează. Ca să poată merge el mai departe,
unul ca Roshone e-n stare să ia ceea ce e onest şi loial într-un om şi
să-l deformeze, transformându-l într-o mizerie noroioasă pe care s-o
calce în picioare.
Sorbi din pocal, terminându-şi vinul.
— Ar trebui să cheltuim pur şi simplu sferele, zise Kal. Ori să le
trimitem undeva, la un cămătar, sau ceva de felul ăsta. Dacă ar
dispărea, ne-ar lăsa şi el în pace.
— Nu, răspunse încet Lirin. Roshone nu e genul care te cruţă
după ce te-a înfrânt. El continuă să dea în tine cu picioarele. Nu ştiu
ce greşeală politică l-a adus în locul ăsta, dar este evident că pe
rivalii lui nu se poate răzbuna. Noi suntem, aşadar, tot ce are.
Lirin rămăsese tăcut pentru câteva clipe.
— Sărmanul neghiob! adăugă el.
„Sărmanul neghiob?” se gândi Kal. „Omul ăsta încearcă să ne
distrugă vieţile şi asta-i tot ce găseşte tata de spus?”
Cum rămânea cu poveştile cântate de oameni lângă vatră? Acelea
despre păstori deştepţi, care păcăleau şi înfrângeau un ochi-
luminoşi slab de minte. Existau zeci de variante, iar Kal le auzise pe
toate. Lirin nu putea să riposteze cumva? Să acţioneze, în loc să stea

816
şi s-aştepte?
Dar nu spuse nimic. Ştia ce i-ar fi răspuns tatăl lui: „Lasă-mă pe
mine să-mi fac griji pentru asta. Tu vezi-ţi de-nvăţătură.”
Oftând, Kal se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi deschise din nou
manuscrisul. În sala de operaţii, lumina era sărăcăcioasă, nu venea
decât de la cele patru sfere de pe masă şi de la încă una, pe care Kal
o folosea pentru citit. Lirin le păstra pe cele mai multe închise în
dulap, bine ascunse. Băiatul o ţinea pe a lui în mână, luminându-şi
pagina. Pe spatele acesteia erau explicaţii mai lungi ale procedeelor,
pe care i le putea citi mama lui. Era singura femeie din oraş care ştia
să citească, deşi Lirin spunea că, pentru femeile ochi-întunecaţi de
rang înalt din marile oraşe, asta nu era ceva neobişnuit.
În timp ce învăţa, scoase absent un obiect din buzunar. O piatră
pe care o găsise pe scaunul lui, aşteptându-l, când venise să se
apuce de învăţat. O recunoscuse drept piatra preferată a lui Tien, pe
care, în ultima vreme, o căra cu el pretutindeni. Acum i-o lăsase lui
Kaladin; făcea asta adesea, sperând că şi fratele lui mai mare avea
să-i poată vedea frumuseţea ascunsă, deşi toate păreau să nu fie
decât nişte pietre obişnuite. Trebuia să-l întrebe pe Tien ce găsea
atât de nemaipomenit la ea. Întotdeauna exista ceva.
Tien îşi petrecea acum zilele învăţând dulgheria de la Ral, un
bărbat din oraş. Lirin i-l trimisese fără tragere de inimă: sperase să
scoată din el încă un alt chirurg care să-i fie de ajutor, dar băiatul nu
suporta să vadă sânge. Încremenea de fiecare dată, fără a izbuti să
se obişnuiască. Era o problemă. Kal sperase că, dacă el pleca, tatăl
său urma să rămână cu Tien drept ajutor. Şi avea să plece, într-un
fel sau altul. Încă nu alesese între armată şi Kharbranth, deşi în

817
ultimele luni începuse să-şi dorească mai degrabă o viaţă de suliţaş.
Dacă o lua pe acel drum, trebuia s-o facă pe furiş, imediat ce avea
să fie destul de mare pentru ca recrutorii să-l poată lua fără acordul
părinţilor lui. Era probabil de ajuns să aibă cincisprezece ani. Mai
avea de aşteptat cinci luni. Deocamdată îşi zicea că-ţi prinde foarte
bine să cunoşti muşchii – şi părţile vitale ale trupului –, indiferent
dacă eşti chirurg sau suliţaş.
Se auzi o bufnitură în uşă. Nu fusese o bătaie, ci o bufnitură. Se
repetă. Ca şi cum ceva greu ar fi împins în lemn sau l-ar fi izbit.
— Ce vânturile furtunii! zise Lirin, ridicându-se de pe taburetul
lui.
Traversă mica încăpere; vesta lui descheiată mătură masa de
operaţie, unul dintre nasturi zgâriind lemnul.
O altă bufnitură. Kal se grăbi să se ridice de pe scaun,
închizându-şi manuscrisul. La paisprezece ani şi jumătate, era
aproape tot atât de înalt ca tatăl său. Dinspre uşă se auzi un
zgrepţănat, ca de unghii sau de gheare. Kal întinse mâna către Lirin,
dintr-odată îngrozit. Era noaptea târziu, în cameră era întuneric, în
oraş domnea tăcerea.
Afară era ceva. Părea un animal. Ceva inuman. Se vorbea despre
un bârlog al crestelor-albe, care făceau necazuri prin împrejurimi,
atacând călătorii pe drum. Kal avea în cap o imagine a acelor
creaturi reptiliene, mari cât un cal, dar cu spatele acoperit de
carapace. Adulmeca vreuna dintre ele la uşă? Se freca de ea,
încercând să intre cu forţa?
— Tată! scânci băiatul.
Lirin deschise brusc uşa. Lumina palidă a sferelor nu dezvălui un

818
monstru, ci un bărbat îmbrăcat în negru. Ţinea în mâini o bară
lungă de metal şi purta o mască neagră din lână, cu găuri pentru
ochi. Băiatul îşi simţi inima bătându-i mai repede, pradă panicii,
când intrusul făcu un salt înapoi.
— Nu v-aşteptaţi să găsiţi pe nimeni înăuntru, nu-i aşa? spuse
tatăl lui. Au trecut ani de când n-a mai fost niciun hoţ în oraş. Mi-e
ruşine pentru voi!
— Dă-ne sferele! strigă o voce din întuneric.
În umbră se mişcă încă o siluetă, apoi o alta.
„Părinte al Furtunii!” Kal strânse manuscrisul la piept cu mâini
tremurătoare. „Câţi sunt?” Hoţi la drumul mare, veniţi să jefuiască
oraşul! Astfel de lucruri se întâmplau. Din ce în ce mai des în
vremurile acelea, aşa spunea tatăl lui.
Cum putea Lirin să fie atât de calm?
— Sferele alea nu-s ale tale, strigă o voce.
— Serios? spuse tatăl lui Kal. Şi asta le face să fie ale voastre?
Credeţi c-o să vă lase să le păstraţi?
Lirin nu le vorbea ca unor tâlhari din afara oraşului. Băiatul se
apropie tiptil şi se opri exact în spatele lui, înspăimântat – şi în
acelaşi timp ruşinându-se de spaima lui. Bărbaţii din întuneric erau
creaturi obscure, de coşmar, mişcându-se încoace şi încolo, cu feţe
negre.
— O să i le dăm lui, spuse o voce.
— Nu e nevoie s-ajungem la violenţă, Lirin, adăugă un altul.
Oricum n-o să le cheltuieşti.
Tatăl lui Kal pufni. Se repezi în cameră. Băiatul ţipă, trăgându-se
înapoi când Lirin deschise dulapul în care ţinea sferele. Înşfăcă

819
pocalul mare de sticlă în care le păstra; era acoperit cu o pânză
neagră.
— Le vreţi? strigă, trecând pe lângă Kal în drum spre uşă.
— Tată! spuse el, cuprins de panică.
— Vreţi lumina pentru voi? zise Lirin, iar vocea îi deveni mai
puternică. Iat-o!
Smulse pânza. Pocalul răbufni, radiind văpăi de o strălucire
aproape orbitoare. Kal îşi ridică braţul. Tatăl lui era o siluetă
întunecată, care părea să ţină soarele între degete.
Pocalul uriaş lucea, împrăştiind o lumină domoală. O lumină
aproape rece. Băiatul clipi pentru a scăpa de lacrimi, iar ochii i se
obişnuiră cu ea. Acum îi vedea clar pe bărbaţii de-afară. Acolo unde
se conturaseră mai înainte siluete ameninţătoare, acum erau oameni
care dădeau înapoi, cu mâinile ridicate. Nu mai păreau atât de
intimidanţi; de fapt, bucăţile de stofă de pe feţele lor arătau ridicol.
De unde până atunci se temuse, Kal se simţea acum ciudat de
încrezător în sine. Pentru o clipă, tatăl său păru să ţină în mână nu
doar lumina, ci însăşi înţelegerea faptelor. „Ăla e Luten”, îşi zise
băiatul, văzând un bărbat care şchiopăta. Era uşor de recunoscut, în
ciuda măştii. Lirin îi operase piciorul; mulţumită lui, încă mai putea
să meargă. Kal îi recunoscu şi pe ceilalţi. Harl era cel cu umeri laţi,
iar Balsas, cel cu o haină nouă, frumoasă.
La început, Lirin nu spuse nimic. Stătea ţinând în mână acea
strălucire vie, care lumina întreaga piaţă pietruită de afară. Bărbaţii
păreau acum să se micşoreze, parcă ştiind că-i recunoscuse.
— Ei? spuse chirurgul. M-aţi ameninţat. Haideţi. Loviţi-mă!
Jefuiţi-mă! Faceţi asta ştiind că am trăit printre voi aproape toată

820
viaţa. Ştiind că v-am lecuit copiii. Haideţi! Vărsaţi sângele unuia de-
al vostru!
Bărbaţii dispărură în noapte fără nicio vorbă.

821
 32
CĂRAT PE-O PARTE

„Locuiau sus, într-un loc pe care niciun om nu-l putea atinge, dar
pe care-l puteau vizita cu toţii. În însuşi turnul oraşului, înălţat fără
ajutorul mâinilor omeneşti.”

Deşi e o poveste romantică fantastică din cel de-al treilea secol de după
Mârşăvie, Cântecul ultimei veri reprezintă în acest caz o referinţă validă. A
se vedea pagina 27 din traducerea Varalei, luându-se în considerare nota
de subsol.

Se descurcau mai bine când cărau podul pe-o parte. Dar nu cu

mult mai bine.
Kaladin privea echipa Podului Patru înaintând cu stângăcie şi
manevrând podul în lateral. Din fericire, sub pod se aflau o mulţime
de mânere, iar ei descopereau cum era cel mai bine să le ţină. Erau
nevoiţi să-i dea o înclinare mai puţin abruptă decât ar fi vrut el.
Asta le expunea picioarele, dar poate reuşea să-i înveţe să-i schimbe
poziţia când apăreau săgeţile.
În momentul acela îl duceau într-o poziţie care le încetinea
mişcările şi erau atât de înghesuiţi încât, dacă parshendii reuşeau să
doboare un podar, ceilalţi s-ar fi împiedicat de el. Şi ar fi fost de-
ajuns să piardă doar câţiva oameni pentru ca echilibrul să se strice,
şi atunci podul le-ar fi scăpat în mod sigur din mâini.
„Manevra asta va trebui făcută cu foarte mare grijă”, se gândi
822
Kaladin.
Syl fâlfâia în urma podului sub înfăţişarea unui vârtej de frunze
aproape translucide. În spatele ei, ceva îi atrase atenţia lui Kaladin:
un soldat în uniformă călăuzea un grup de bărbaţi în zdrenţe, cu
feţe deznădăjduite. „În sfârşit”, îşi zise. Era în aşteptarea unui nou
grup de recruţi. Îşi flutură scurt mâna către Pietroi. Mâncătorul de
coarne dădu din cap; avea să se ocupe el de antrenament. Era
oricum vremea să facă o pauză.
Kaladin urcă în fugă scurta pantă către marginea lemnăriei şi sosi
exact în clipa când Gaz îi întâmpina pe nou-veniţi.
— Ce adunătură jalnică! spuse chiorul. Credeam că data trecută
mi-aţi trimis toate scursorile, dar grupul ăsta…
Lamaril ridică din umeri.
— Acum sunt ai tăi, Gaz. Împarte-i cum îţi place.
El şi soldaţii lui se îndepărtară, lăsându-i în urmă pe recruţii
ghinionişti. Unii purtau haine decente; erau, probabil, nelegiuiţi
prinşi de curând. Ceilalţi aveau stigmatul sclaviei pe frunte.
Vederea lor trezi în Kaladin sentimente pe care se silise să şi le
alunge. Încă se mai afla în vârful unei râpe abrupte; un singur pas
greşit l-ar fi putut rostogoli înapoi, în braţele disperării.
— Aşezaţi-vă pe-un singur şir, cremlingilor, se răsti Gaz la nou-
veniţi, scoţându-şi bâta şi mişcând-o ameninţător.
Îl văzu pe Kaladin, dar nu spuse nimic.
Bărbaţii se aliniară în grabă.
Gaz trecu pe lângă ei, numărându-i, şi-i alese pe cei mai înalţi.
— Voi cinci sunteţi la Podul Şase. Ţineţi minte asta! Altminteri o
să am grijă să fiţi biciuiţi.

823
 Numără un alt grup.
— Voi şase, la Podul Paisprezece. Voi patru din capăt, la Podul
Trei. Tu, tu şi tu, la Podul Unu. Podul Doi n-are nevoie… Voi patru,
la Podul Şapte.
Ăştia erau toţi.
— Gaz, spuse Kaladin, încrucişându-şi braţele.
Syl îi coborî pe umăr, dând micii sale furtuni de frunze
înfăţişarea unei femei tinere.
Sergentul se răsuci spre el.
— Podul Patru nu mai are decât treizeci de oameni teferi.
— Podurile Şase şi Paisprezece au mai puţini.
— Au câte douăzeci şi nouă şi tocmai le-ai dat destui oameni noi.
Iar Podul Unu are treizeci şi şapte, şi i-ai trimis trei recruţi.
— La ultima alergare n-aţi pierdut decât unul şi…
Kaladin îl prinse pe Gaz de braţ când încerca să se îndepărteze.
Sergentul tresări şi-şi ridică bâta.
„Încearcă numai”, zise în gând Kaladin, întâlnindu-i privirea.
Aproape că-şi dorea să-l vadă încercând.
Gaz scrâşni din dinţi.
— Bine. Un singur om.
— Îl aleg eu.
— N-ai decât. Oricum niciunul nu-i bun de nimic.
Kaladin se întoarse spre noii podari. Se strânseră în grupuri mici,
în funcţie de podurile la care fuseseră trimişi. El îşi îndreptă imediat
atenţia către cei mai înalţi. Priviţi prin ochii unui sclav, păreau bine
hrăniţi. Doi arătau ca şi cum…
— Hei, gancho! strigă o voce dintr-un alt grup. Hei! Cred că mă

824
vrei pe mine.
Kaladin se întoarse. Un bărbat scund şi subţire îi făcea semn cu
mâna. N-avea decât un singur braţ. Cine-l trimisese să fie podar?
„O să oprească o săgeată”, se gândi. „Pentru şefi, e singurul lucru
la care-s buni unii dintre podari.”
Bărbatul avea păr castaniu şi pielea de culoarea bronzului, de o
nuanţă puţin prea închisă ca să fie un alerthi. Şi unghii translucide
având culoarea ardeziei – aşadar era herdazian. În ochii celor mai
mulţi dintre nou-veniţi se citea apatia, însă el zâmbea, deşi purta pe
frunte stigmatul sclaviei.
„Semnul e vechi”, se gândi Kaladin. „Fie a avut mai înainte un
stăpân bun, fie a reuşit cumva să nu se lase doborât.” Era evident că
nu înţelegea ce-l aştepta ca podar. Celor care înţelegeau le pierea
zâmbetul.
— Mă puteţi folosi, spuse bărbatul. Noi, herdazienii, suntem
luptători de elită, gon.
Ultimul cuvânt folosit părea să-l numească pe Kaladin.
— Vezi tu, odată am avut de-a face, desigur, cu trei bărbaţi, şi
erau beţi şi tot restul, dar tot i-am bătut.
Vorbea într-un ritm foarte rapid şi accentul lui puternic făcea
cuvintele neclare, contopindu-le.
Avea să fie un podar groaznic. Ar fi putut să alerge cu podul pe
umeri, dar nu şi să-l manevreze. Iar muşchii lui păreau cam fleşcăiţi
în jurul taliei. Indiferent la ce pod ar fi ajuns, ceilalţi I-ar fi pus în
faţă, astfel încât o săgeată să-i scape de el.
„Trebuie să faci ce poţi ca să rămâi în viaţă”, şopti o voce din
trecutul lui. „Transformă o povară într-un câştig…”

825
 „Tien.”
— Bine, spuse Kaladin, arătând cu degetul spre el. Îl iau pe
herdazianul din spate.
— Ce? zise Gaz.
Bărbatul scund se apropie agale de Kaladin.
— Mulţumesc, gancho! O să te bucuri că m-ai ales.
Kaladin se întoarse să plece, trecând pe lângă Gaz. Sergentul
podurilor se scărpină în cap.
— Ai insistat atâta ca să-l poţi alege pe piticul ciung?
Kaladin trecu de el fără să-i răspundă. Se întoarse în schimb spre
herdazianul cu un singur braţ.
— De ce-ai vrut să vii cu mine? Nu ştii nimic despre nicio echipă
de podari.
— Ai fost singurul care-a venit s-aleagă, răspunse omul. Asta-
nseamnă că un om trebuie să fie deosebit, ceilalţi nu. Simt că eşti un
om bun. Se vede în ochii tăi, gancho, adăugă el, apoi se întrerupse o
clipă. Ce e o echipă de podari?
Kaladin descoperi că detaşarea nou-venitului îl făcea să
zâmbească.
— O să vezi. Cum te cheamă?
— Lopen. Nişte veri de-ai mei îmi spun lopenul, fiindcă n-au mai
auzit niciodată de cineva cu numele ăsta. Am întrebat în toate
părţile, poate o sută… sau două sute… o grămadă de oameni, sigur.
Şi niciunul n-a auzit de numele ăsta.
Kaladin clipi, surprins de torentul de cuvinte. Omul ăla se oprea
vreodată ca să respire?
Echipa era în pauză, la umbra podului masiv, proptit pe-o parte.

826
Cei cinci răniţi li se alăturaseră şi stăteau de vorbă; se ridicase până
şi Leyten, ceea ce era un semn bun. Cu piciorul lui zdrobit, îi era
foarte greu să meargă. Kaladin făcuse tot ce-i stătea în puteri, dar
Leyten avea să şchiopăteze toată viaţa.
Numai Dabbid, cel pe care lupta îl zdruncinase atât de puternic,
nu vorbea cu ceilalţi. Îi urma peste tot, dar nu vorbea. Kaladin
începea să se teamă că mintea lui istovită n-avea să-şi revină
niciodată.
Hobber – bărbatul cu faţa rotundă şi cu strungăreaţă care se
alesese cu o săgeată în picior – mergea fără cârje. Peste puţin timp
avea să poată alerga din nou cu podul, ceea ce era de asemenea
bine. Aveau nevoie de orice pereche de braţe pe care-o puteau găsi.
— Du-te-n baraca aia, îi spuse Kaladin lui Lopen. În mormanul
din spate îţi găseşti o pătură, sandale şi o vestă.
— Sigur, spuse Lopen şi se îndepărtă agale, făcându-le câtorva
oameni cu mâna când trecu pe lângă ei.
Pietroi se apropie de Kaladin şi îşi încrucişă braţele.
— E noul membru?
— Da, răspunse Kaladin.
— Şi îmi închipui că doar de-ăştia o să ne mai dea Gaz, zise
Pietroi şi oftă. Ar fi trebuit să ne-aşteptăm. De-acum înainte n-o să
ne mai dea decât podarii care nu-s buni de nimic.
Kaladin se simţi tentat să se declare de acord, dar şovăi. Syl ar fi
văzut probabil în spusele lui o minciună şi s-ar fi întristat.
— Felul ăsta nou în care cărăm podul, începu Pietroi. Cred că nu
ne ajută prea tare. E…
Se întrerupse când în tabără se auzi cornul, iar sunetul lui,

827
lovindu-se de clădirile din piatră, era asemenea behăitului unei
carapace mari. Kaladin se încordă. Oamenii lui erau de rând la
podalergare. Aşteptă, încordat, până când auzi cornii sunând a treia
oară.
— Aliniaţi-vă! strigă el. Să mergem!
Spre deosebire de celelalte nouăsprezece echipe care erau de
rând, oamenii lui Kaladin n-o luară la fugă în dezordine, ci într-o
formaţie ordonată. Lopen se grăbi să iasă, purtând o vestă, apoi
şovăi, uitându-se la cele patru grupe şi neştiind încotro s-o ia. Pus în
faţă, ar fi fost făcut bucăţi, dar, aflat în orice altă poziţie, probabil că
i-ar fi încetinit.
— Lopen! strigă Kaladin.
Bărbatul ciung salută. „Oare crede că face parte din armată?”
— Vezi butoiul ăla cu apă de ploaie? Ia nişte burdufuri de la
ucenicii dulgherilor. Mi-au spus că putem împrumuta câteva.
Umple cât de multe poţi şi prinde-ne din urmă.
— Sigur, gancho, răspunse nou-venitul.
— Podul sus! strigă Kaladin, ocupându-şi locul în faţă. Pe umeri!
Podul Patru se puse în mişcare. În timp ce alte echipe de podari
se îngrămădeau în jurul barăcilor, cea condusă de Kaladin traversă
în fugă lemnăria. Coborâră primii panta şi ajunseră la cel dintâi pod
permanent când armata nici măcar nu se aliniase încă. Acolo,
Kaladin le ordonă să pună podul jos şi să aştepte.
La scurt timp după aceea, Lopen coborî cu paşi mărunţi dealul –
şi, surprinzător, Dabbid şi Hobber îl însoţeau. Şchiopătatul lui
Hobber îi împiedica să se mişte repede, dar construiseră un soi de
targă dintr-o prelată şi două stinghii de lemn. În mijlocul ei erau

828
îngrămădite vreo douăzeci de burdufuri cu apă. Alergară către
echipa podului.
— Ce-i asta? întrebă Kaladin.
— Mi-ai spus s-aduc cât de multe pot să car, gon, răspunse
Lopen. Ei, am luat asta de la dulgheri. O întrebuinţează ca să care
bucăţi de lemn, dar acum nu le trebuie, aşa că am luat-o şi iată-ne
aici. Nu-i aşa, muli?
Îi pusese întrebarea lui Dabbid, care se mulţumi să dea din cap.
— Muli? se miră Kaladin.
— Înseamnă mut, îl lămuri Lopen, ridicând din umeri. ’Pen că s-
ar părea că nu vorbeşte prea mult, înţelegi.
— Înţeleg. Ei, bună treabă. Pod Patru, din nou pe poziţii! Vine
restul armatei.
Următoarele ore se scurseră aşa cum era de aşteptat în timpul
unei pod alergări. Muncă istovitoare, cărând podul greu de-a lungul
platourilor. Apa se dovedi de mare ajutor, în timpul alergărilor,
armata le dădea podarilor din când în când apă, dar niciodată atât
de des cum ar fi fost necesar. Apa băută după traversarea fiecărui
platou îi ajuta la fel de mult ca vreo cinci-şase oameni în plus.
Dar adevărata schimbare se produsese datorită antrenamentului.
Oamenii din echipa Podului Patru nu se mai simţeau istoviţi de
fiecare dată când îl lăsau jos. Munca era tot atât de grea, dar
trupurile lor erau pregătite să-i facă faţă. Kaladin surprinse în mai
multe rânduri privirile pline de uimire şi de invidie ale podarilor
din alte echipe când oamenii lui râdeau şi glumeau în loc să se
prăbuşească, frânţi de oboseală. Să alergi cu un pod o dată sau de
două ori pe săptămână – cum făceau ceilalţi – nu era de-ajuns.

829
Antrenamentul şi câte o masă în plus în fiecare seară îi ajutaseră să
li se întărească muşchii, pregătindu-i pentru muncă. Avură parte de
un marş îndelungat, cel mai lung pe care-l făcuse Kaladin vreodată.
Merseră către est ore de-a rândul. Era semn rău. Când ţinta era un
platou mai apropiat, soseau adesea înaintea parshendilor. Dar la o
asemenea depărtare mergeau doar ca să-i împiedice pe duşmani să
plece cu inima-nestemată; n-aveau nicio şansă s-ajungă înaintea lor.
Ceea ce însemna că apropierea de ţintă avea să fie dificilă. „Încă
nu suntem pregătiţi să cărăm podul pe-o parte”, se gândi supărat
Kaladin când ajunseră în sfârşit în apropierea unui platou imens,
înalt şi cu o formă neobişnuită. Auzise de el – i se spunea Turnul.
Nicio armată alethi nu câştigase vreodată o inimă-nestemată acolo.
Îşi lăsară podul jos înaintea penultimei spărturi, punându-l în
poziţia potrivită şi, în timp ce iscoadele îl traversau, Kaladin avu o
presimţire sumbră. Turnul avea formă ascuţită, cu vârful dinspre est
la mare înălţime, ceea ce dădea naştere unei pante abrupte. Sadeas
adusese un mare număr de soldaţi; platoul enorm permitea
desfăşurarea unei forţe numeroase. Kaladin aşteptă, neliniştit. Poate
aveau noroc, poate parshendii plecaseră deja cu inima-nestemată.
La o depărtare atât de mare, era cu putinţă.
Iscoadele se întoarseră în fugă.
— Liniile duşmanului sunt pe marginea cealaltă! Încă n-au
deschis pupa!
Kaladin gemu încet. Armata începu să traverseze pe podul lui,
iar oamenii din echipă îşi îndreptară spre el privirile grave şi triste.
Ştiau ce urma. Unii dintre ei, probabil foarte mulţi, n-aveau să mai
supravieţuiască.

830
 De data asta avea să fie foarte rău. La alergările de până atunci
avuseseră rezerve. Dacă pierdeau patru sau cinci oameni, puteau
totuşi să meargă mai departe. Însă acum alergau numai cu treizeci.
Fiecare om căzut avea să-i încetinească simţitor, iar o pierdere de
numai patru sau cinci i-ar fi putut face să se clatine sau chiar să
răstoarne podul. Dacă se întâmpla aşa ceva, parshendii aveau să-şi
trimită majoritatea săgeţilor asupra lor. Fusese şi înainte martor la
astfel de lucruri. Dacă echipa unui pod începea să se clatine,
parshendii o atacau.
În plus, când era clar că echipa unui pod avea un număr mic de
oameni, parshendii îşi propuneau să-l doboare. Podul Patru dăduse
de necaz. În urma acelei alergări puteau să moară cu uşurinţă
cincisprezece sau douăzeci de oameni. Trebuia făcut ceva.
Asta era.
— Veniţi mai aproape, spuse.
Oamenii se încruntară, strângându-se în jurul lui.
— O să ţinem podul pe-o parte, zise el încet. Eu o să fiu în faţă. O
să vă conduc. Fiţi pregătiţi să mergeţi în direcţia în care merg eu.
— Kaladin, când ţinem podul într-o parte, înaintăm mai încet,
spuse Teft. A fost o idee interesantă, dar…
— Voi aveţi încredere în mine, Teft?
— Păi, cred că da.
Bărbatul cărunt se uită la ceilalţi. Kaladin observă că mulţi dintre
ei nu aveau încredere, cel puţin nu pe de-a-ntregul.
— O să meargă, spuse el cu înflăcărare. O să folosim podul în
chip de scut care să oprească săgeţile. Trebuie să ne grăbim, să
înaintăm mai repede decât alte poduri. O să fie greu să-i întrecem

831
ducând podul într-o parte, dar e singurul lucru care-mi vine în
minte. Dacă n-o să meargă, o să mă aflu în faţă, aşa c-o să fiu primul
care-o să cadă. Dacă mor, puneţi din nou podul pe umeri. Am
exersat mişcarea. Şi-o să scăpaţi de mine.
Podarii păstrară tăcerea.
— Şi dacă nu vrem să scăpăm de tine? întrebă Natam cel cu faţa
prelungă.
Kaladin zâmbi.
— Atunci alergaţi repede şi urmaţi-mă. O să schimb direcţia pe
neaşteptate în timpul alergării; fiţi pregătiţi pentru asta.
Se întoarse la pod. Soldaţii de rând erau pe partea cealaltă, iar
ochi-luminoşii – printre care şi Sadeas, cu Cristalarmura lui bogat
împodobită – treceau peste spărtură. Kaladin şi oamenii lui îi
urmară, apoi traseră podul în urma lor. Îl cărară pe umeri până în
faţa armatei, îl lăsară jos şi aşteptară să-şi ocupe locurile celelalte
poduri. Lopen şi ceilalţi doi oameni care cărau apă rămaseră în
urmă, cu Gaz; se părea că n-aveau să fie pedepsiţi fiindcă nu
alergau. Aveau un dram de noroc.
Kaladin simţi sudoarea brobonindu-i fruntea. Desluşea cu greu
şirurile de parshendi aflate în faţă, pe cealaltă margine a spărturii.
Bărbaţi cu pielea neagră cu stacojiu, săgeţi în arcuri scurte, gata de
tragere. În spatele lor se înălţa imensa pantă a Turnului.
Inima lui Kaladin începu să bată mai repede. Presimţiospreni
ţâşneau împrejurul oamenilor din întreaga armată, dar nu şi în jurul
podarilor lui. Spre cinstea lor, nu erau nici spaimospreni – nu
fiindcă nu le-ar fi fost frică, ci fiindcă nu intraseră în panică, aidoma
celorlalte echipe de pod către care se duseseră spaimosprenii.

832
 „Să-ţi pese”, păru să-i şoptească Tukks, din trecut. „Cheia luptei
nu e lipsa entuziasmului, ci entuziasmul ţinut în frâu. Să-ţi pese de
victorie. De oamenii pe care-i aperi. Trebuie să-ţi pese de ceva.”
„Îmi pasă”, îşi zise Kaladin. „Să mă lovească furtuna pentru
prostia mea, dar îmi pasă.”
— Podurile sus! tună vocea lui Gaz de-a lungul rândurilor din
faţă, repetând ordinul lui Lamaril.
Echipa lui Kaladin se puse în mişcare, întorcând repede podul pe
o parte şi ridicându-l. Bărbaţii mai scunzi formară un şir, ţinând
podul în dreapta, iar ceilalţi, mai înalţi, alcătuiră un alt rând
compact în spatele lor, întinzându-şi braţele şi ridicând sau
echilibrând podul. Lamaril le aruncă o privire aspră, iar lui Kaladin
i se opri răsuflarea în gât.
Gaz se apropie de Lamaril şi îi şopti ceva. Acesta dădu încet din
cap şi nu spuse nimic. Răsună semnalul de atac.
Podul Patru porni. Din spatele lor, valuri de săgeţi porniră peste
capetele podarilor, coborând în arc către parshendi. Kaladin alerga
cu fălcile încleştate. Se străduia din greu să nu se-mpiedice de
mugurii de stâncă şi de coaja-de-piatră de pe platou. Din fericire,
deşi echipa lui era mai lentă decât de obicei, antrenamentul şi
rezistenţa dobândită îi permiteau să se mişte mai repede decât
altele. Avându-l pe el în frunte, Podul Patru reuşi s-o ia înaintea
tuturor celorlalte.
Şi asta avea o mare importanţă, pentru că el îşi conduse oamenii
ceva mai la dreapta, ca şi cum ar fi pierdut puţin direcţia, ducând
podul greu pe o parte. Parshendii îngenuncheară şi începură un
cântec monoton. Săgeţile alethi cădeau printre ei, abătând atenţia

833
unora, dar alţii îşi înălţară arcurile.
„Pregăteşte-te…” îşi zise Kaladin. Înteţi ritmul înaintării şi simţi
un val neaşteptat de putere. Încordarea din muşchii picioarelor îi
dispăru şi încetă să mai gâfâie. Poate era neliniştea dinaintea luptei,
poate că-l cuprindea nepăsarea, dar forţa neaşteptată îi dădu o
uşoară senzaţie de euforie. Se simţea străbătut de un freamăt care-i
intra în sânge.
În clipa aceea simţi că trăgea podul în urma lui de unul singur, ca
o pânză ce duce corabia înainte. Se întoarse mai mult spre dreapta,
înclinându-se şi mai tare, ceea ce făcea ca el şi oamenii lui să fie
complet expuşi în faţa parshendilor.
Aceştia îşi continuară cântecul monoton, ştiind cumva – fără să
primească vreun ordin – când să-şi încordeze arcurile. Îşi duseră
săgeţile în dreptul obrajilor marmoraţi, ochind podarii. Aşa cum era
de aşteptat, cei mai mulţi îi aleseră pe oamenii lui Kaladin.
„E aproape!”
După alte câteva bătăi de inimă…
„Acum!”
Kaladin se-ntoarse brusc spre stânga, exact în clipa când trăgeau
parshendii. Echipa se mişcă odată cu el, înaintând acum cu
suprafaţa podului îndreptată către arcaşi. Săgeţile îşi luară zborul,
lovind zgomotos lemnul, afundându-se în el. Câteva săgeţi se loviră
cu zgomot de piatra de la picioarele podarilor. Podul amplifică
răsunetul loviturilor.
Kaladin auzi strigătele disperate de durere care se înălţau din
mijlocul altor echipe. Oamenii cădeau, unii fiind, probabil, la prima
lor alergare. La Podul Patru nu ţipă nimeni. Nu căzu nimeni.

834
 Kaladin întoarse din nou podul, alergând aplecat în direcţia
opusă, cu podarii din nou în bătaia săgeţilor. Parshendii surprinşi
îşi încordară din nou arcurile. De obicei trăgeau în rafale. Ceea ce
era în avantajul lui Kaladin, pentru că, imediat ce îşi sloboziră
duşmanii săgeţile, se întoarse, folosind podul masiv drept scut.
Săgeţile izbiră din nou lemnul. Dinspre celelalte echipe de podari
se auziră iarăşi ţipete. Kaladin reuşise din nou să-şi apere oamenii,
alergând în zigzag.
„Încă o dată”, îşi zise el. Acum avea să fie cel mai greu.
Parshendii ştiau ce făcea. Aveau să fie gata de tragere imediat ce
schimba direcţia.
O schimbă.
Nu trase nimeni.
Uluit, îşi dădu seama că arcaşii duşmani îşi îndreptaseră întreaga
atenţie asupra celorlalte poduri, văzând în ele ţinte mai uşoare.
Spaţiul din faţa Podului Patru era practic liber.
Spărtura era aproape şi – cu toate că alergase aplecat – Kaladin îşi
aduse echipa acolo unde trebuia. Pentru ca atacul cavaleriei să aibă
efect, podurile trebuiau înşiruite cât mai aproape unul de altul. Se
grăbi să ordone coborârea podului. O parte dintre arcaşii parshendi
îşi îndreptaseră din nou atenţia către ei, dar cei mai mulţi trăgeau în
alte echipe.
Un zgomot din spate anunţă prăbuşirea unui pod. Kaladin şi
oamenii lui împinseră, cu soldaţii alethi din spatele lor trimiţând
asupra duşmanilor o ploaie de săgeţi ca să-i împiedice să tragă
podul înapoi. Fără să se-ntrerupă, Kaladin se uită peste umăr.
Al doilea pod din şir era aproape. Era Podul Şapte, dar înainta cu

835
greutate, cu oamenii seceraţi rând pe rând de săgeţi care veneau
una după alta. Căzură sub ochii lui şi podul se strivi de stâncă.
Acum se clătina podul Douăzeci şi Şapte. Alte două poduri
căzuseră deja. Podul Şase ajunse la spărtură, însă cu greu, cu numai
jumătate dintre podari rămaşi în viaţă. Unde erau celelalte poduri?
Privirea aruncată în grabă nu-l lămuri şi fu nevoit să-şi continue
munca.
Oamenii săi îşi aşezară podul cu o bufnitură şi el le strigă să se
retragă. Se îndepărtară cu toţii în mare grabă, ca să poată traversa
cavaleria. Dar nu apăru niciun călăreţ. Cu fruntea brobonită de
sudoare, Kaladin se răsuci în loc.
Alte cinci echipe îşi aşezaseră podurile, însă restul podarilor încă
se mai chinuiau s-ajungă la spărtură. Spre surprinderea lui Kaladin,
încercaseră să-şi încline la rândul lor podurile ca să se apere de
săgeţi, imitându-i pe oamenii lui. Mulţi se împiedicară, fiindcă unii
încercau să lase podul în jos, pentru protecţie, pe când alţii îşi
continuau fuga.
Domnea haosul. Celelalte echipe nu exersaseră alergarea cu
podul pus pe-o parte. Încercând să-şi salte podul în noua poziţie, o
echipă răzleţită îl scăpă. Parshendii, care continuau să tragă,
secerară alte două echipe.
Cavaleria grea atacă, traversând cele şase poduri aşezate. De
obicei, câte doi călăreţi mergând alături pe fiecare pod alcătuiau un
grup de o sută, împărţit pe trei rânduri de câte treizeci până la
patruzeci de oameni. Totul depindea de numărul de poduri aliniate
în şir, făcând posibilă o şarjă eficientă împotriva sutelor de arcaşi
parshendi.

836
 Dar de data asta podurile fuseseră puse mult prea la întâmplare.
O parte a cavaleriei traversă, dar oamenii erau prea împrăştiaţi şi nu
puteau ataca fără teama că vor fi împresuraţi.
Pedestraşii începură să ajute la împingerea Podului Şase. „Ar
trebui s-o facem şi noi”, se gândi Kaladin. „Să punem celelalte
poduri peste spărtură.”
Dar era prea târziu. El rămăsese lângă câmpul de luptă, însă
oamenii lui se repeziseră – aşa cum erau obişnuiţi – în spatele celui
mai apropiat pâlc de stânci care le putea oferi adăpost. De data asta
aleseseră un loc aflat la o distanţă suficient de mică pentru a putea
vedea lupta, dar foarte bine apărat de săgeţi. După primul atac,
parshendii nu le mai dădeau niciodată atenţie podarilor, deşi alethii
aveau grijă să lase în urmă străji care să apere punctul de trecere şi
să nu le îngăduie parshendilor să le taie retragerea.
Soldaţii izbutiră în sfârşit să aşeze Podul Şase şi alte două echipe
le lăsară jos pe ale lor, dar jumătate dintre podari nu reuşiseră să-şi
ducă treaba la bun sfârşit. Armata trebuia să se reorganizeze din
mers, grăbindu-se să înainteze ca să susţină cavaleria şi
împrăştiindu-se pentru a trece prin locurile unde se aflau poduri.
Teft ieşi din spatele stâncilor şi îl înşfăcă pe Kaladin de braţ,
trăgându-l în locul care-i oferea o relativă siguranţă. El se lăsă tras,
continuând să nu scape din ochi câmpul de luptă şi înţelegând că se
petrecuse ceva cumplit.
Pietroi veni lângă el şi îl bătu pe umăr. Ud de sudoare, părul
masivului mâncător de coarne i se lipise de cap, dar el zâmbea cu
toată faţa.
— E un miracol! Nici măcar un singur om n-a fost rănit!

837
 Moash li se alătură.
— Părinte al Furtunii! Nu-mi vine să cred ce-am făcut. Kaladin, ai
schimbat podalergările pentru totdeauna!
— Nu, răspunse el încet. Am dat peste cap tot atacul.
— Păi… Ce?
„Părinte al Furtunii!” se gândi Kaladin. Cavaleria grea fusese
divizată. O şarjă de cavalerie nu trebuia întreruptă; intimidarea
contribuia la victorie la fel de mult ca orice altceva.
Însă acolo parshendii se puteau feri din calea ei, atacând apoi
oamenii din flancuri. Iar pedestraşii nu ajungeau destul de repede
ca să-i ajute. Mai multe grupuri de călăreţi erau complet încercuite.
Soldaţii se îngrămădeau în jurul podurilor aşezate, încercând să
traverseze, dar parshendii ocupaseră un avanpost stabil şi îi
respingeau. Suliţaşii cădeau de pe poduri, iar duşmanii izbutiră în
cele din urmă chiar să arunce unul dintre acestea în spărtură. În
curând, forţele alethi se mulţumiră doar să se apere, concentrându-
se asupra podurilor ca să asigure retragerea cavaleriei.
Kaladin se uita, se uita cu adevărat. Până atunci, nu studiase
niciodată tactica şi nevoile întregii armate în timpul atacurilor. Nu
se gândise decât la echipa lui. Era o greşeală prostească, ar fi trebuit
să-şi dea seama. Ar fi trebuit să-şi dea seama, dacă încă se mai
considera un soldat adevărat. Îl ura pe Sadeas; detesta modul în
care înaltul prinţ se folosea de podari. Dar n-ar fi trebuit să schimbe
tactica de bază a Podului Patru fără să ţină cont de planul mai
amplu al întregii lupte.
„Le-am îndreptat atenţia asupra celorlalte poduri”, îşi zise. „Asta
ne-a adus pe noi prea repede la spărtură şi i-a încetinit pe alţii.”

838
 Şi, fiindcă alergaseră în faţa tuturor, mulţi alţi podari văzuseră
foarte bine cum foloseau podul drept scut. Şi le venise ideea să-i
imite. Ca urmare, fiecare echipă ajunsese până la urmă să alerge cu
o altă viteză, iar arcaşii alethi nu mai ştiuseră unde să-şi concentreze
rafalele ca să-i slăbească pe parshendi pentru a uşura coborârea
podurilor.
„Părinte al Furtunii! Tocmai l-am făcut pe Sadeas să piardă lupta
asta.”
Avea să fie pedepsit. Podarii fuseseră daţi uitării în timp ce
generalii şi căpitanii se grăbeau să schimbe planurile de luptă. Dar
imediat ce se termina totul, aveau să vină după el.
Sau poate chiar mai devreme. Gaz şi Lamaril erau în marş către
Podul Patru, însoţiţi de un grup de suliţaşi din forţele de rezervă.
Pietroi i se alătură lui Kaladin, lângă care se opri nervos şi Teft,
cu o piatră în mână. Podarii din spatele lui începură să murmure.
— Staţi deoparte, le spuse el încet lui Pietroi şi lui Teft.
— Dar, Kaladin! protestă Teft. Vor…
— Staţi deoparte. Adunaţi podarii. Încercaţi să-i duceţi înapoi la
loc sigur, în lemnărie.
„Dacă scapă vreunul dintre noi din dezastrul ăsta.”
Cei doi nu se retraseră, iar Kaladin făcu un pas înainte. Pe Turn,
bătălia încă mai continua, dezlănţuită; grupul lui Sadeas – condus
chiar de el, Cristalpurtătorul – reuşise să cucerească o mică porţiune
de teren şi o apăra cu încăpăţânare. De ambele părţi se înălţau
mormane de cadavre. Dar nu era de-ajuns.
Pietroi şi Teft i se alăturaseră din nou lui Kaladin, dar el îi ţintui
cu o privire aspră, făcându-i să se retragă. Pe urmă se întoarse spre

839
Gaz şi Lamaril. „O să le-atrag atenţia că Gaz m-a îndemnat să
acţionez astfel, se gândi. El mi-a sugerat să car podul pe-o parte în
timpul asalturilor.”
Ba nu. N-avea martori. Ar fi fost cuvântul lui împotriva
cuvântului chiorului. N-avea să meargă – în plus, un asemenea
argument le-ar fi dat celor doi un motiv întemeiat ca să-l omoare pe
loc, înainte să le poată vorbi superiorilor acestora.
Trebuia să găsească altceva.
— Ai idee ce-ai făcut? bolborosi Gaz, apropiindu-se.
— Am dat peste cap strategia armatei, aruncând în haos întreaga
forţă de asalt. Şi aţi venit să mă pedepsiţi, pentru ca, atunci când vor
urla la voi superiorii din cauza celor întâmplate, să le puteţi spune
măcar să v-aţi grăbit să vă ocupaţi de singurul vinovat.
Gaz se opri, cu Lamaril şi suliţaşii în jurul lui. Sergentul
podurilor părea surprins.
— Dacă asta valorează ceva, adăugă Kaladin cu tristeţe, n-am
ştiut c-o să iasă cum a ieşit. Am încercat pur şi simplu să
supravieţuiesc.
— Podarii nu trebuie să supravieţuiască, ripostă scurt Lamaril.
Îşi flutură mâna către doi dintre soldaţii lui, apoi arătă spre
Kaladin.
— Dacă mă lăsaţi în viaţă, spuse acesta, făgăduiesc să le spun
superiorilor voştri că n-aţi avut nicio legătură cu cele petrecute.
Dacă mă ucideţi, o să lăsaţi impresia c-aţi vrut s-ascundeţi ceva.
— S-ascundem ceva? spuse Gaz, aruncând o privire spre bătălia
de pe Turn. O săgeată rătăcită se lovi cu zgomot de o piatră aflată la
mică distanţă de el, iar coada i se rupse. Ce am avea de ascuns?

840
 — Depinde. Totul ar putea foarte bine să pară c-a fost ideea
voastră, de la bun început. Luminlord Lamaril, nu m-ai oprit. Ai fi
putut, dar nu te-ai sinchisit, iar soldaţii v-au zărit pe tine şi pe Gaz
stând de vorbă când v-aţi dat seama ce făceam eu. Dacă n-o să pot
garanta că habar n-aveaţi care-mi era intenţia, o să apăreţi într-o
lumină foarte, foarte proastă.
Soldaţii lui Lamaril îşi priviră comandantul. Bărbatul cu ochi
luminoşi se încruntă.
— Trageţi-i o bătaie, dar nu-l omorâţi, spuse acesta.
Se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre liniile rezervelor armatei
alethi.
Suliţaşii vânjoşi se apropiară de Kaladin. Erau ochi-întunecaţi,
dar, având în vedere cu câtă îndurare aveau de gând să-l trateze, nu
s-ar fi schimbat nimic dac-ar fi fost parshendi. Kaladin închise ochii
şi îşi adună toate puterile. Nu se putea lupta cu ei. Nu şi dacă voia
să rămână la Podul Patru.
Coada unei suliţe îl pocni în burtă, trântindu-l la pământ, şi icni
când începură să-l izbească picioarele soldaţilor. O lovitură de
cizmă îi sfâşie punga de la brâu. Sferele lui – prea preţioase ca să le
lase în baracă – se împrăştiară pe pietre. Îşi pierduseră cumva
Lumina de Furtună şi erau înnegurate, fără viaţă.
Soldaţii continuară să-l lovească.

841
842
 33
CIMATICA

„Îşi schimbau înfăţişarea chiar în vreme ce ne luptam cu ei. Erau

ca umbrele, care-şi pot modifica forma în timpul dansului flăcărilor.
Nu-i subestimaţi niciodată, judecând după prima impresie.”

Fragment despre care se presupune că i-ar aparţine lui Talatin, un Radiant

din ordinul Paznicilor Pietrei. Sursa – Întrupatul lui Guvlow – e în general
considerată demnă de încredere, deşi aceste rânduri au fost preluate din
copia unui fragment al Poemului celei de-a şaptea dimineţi, care s-a pierdut.

Uneori, când intra în Palanaeumul propriu-zis – imensul depozit

de cărţi, manuscrise şi pergamente aflat dincolo de partea rezervată
pentru studii a Vălului – Shallan era atât de distrasă de frumuseţea
şi de mărimea lui, încât dădea uitării orice altceva.
Palanaeumul avea forma unei piramide inversate cioplite în
stâncă. De jur-împrejur avea galerii suspendate, asemenea unor
balcoane uşor înclinate care se întindeau pe toţi cei patru pereţi,
răsucindu-se maiestuos în unghiuri drepte şi formând o scară
gigantică, îndreptată către centrul Rosharului. Mai multe lifturi
ofereau o cale de coborâre mai rapidă. Sprijinită de balustrada de la
nivelul de sus, Shallan nu putea să vadă decât jumătate din nivelul
de jos. Construcţia părea prea mare, prea maiestuoasă pentru a fi
creată de mâna omului. Cum reuşiseră să alinieze perfect terasele?
Folosiseră Animmozi pentru crearea spaţiilor deschise? De câte
843
nestemate fusese nevoie?
Locul era întunecos; nu exista o iluminare generală, ci doar nişte
lămpi mici cu smaralde, plasate astfel încât lumina să cadă pe
galerii. Ardenţi din Devoţiunea Cunoaşterii Profunde străbăteau
periodic toate nivelurile, schimbând sferele. Probabil că acolo erau
sute şi sute de smaralde; după toate aparenţele, alcătuiau tezaurul
regal al Kharbranthului. Unde puteau fi păstrate mai bine decât în
acel loc extrem de sigur care era Palanaeumul? Acolo, sferele erau
apărate şi, în acelaşi timp, serveau la iluminarea imensei biblioteci.
Shallan îşi continuă drumul. Slujitorul ei parsh ducea o lampă cu
trei pete de safir. Lumina blândă de culoare albastră era reflectată
de pereţii din piatră, cu porţiuni Animmodelate în cuarţ din motive
pur ornamentale. Balustradele fuseseră sculptate din lemn, apoi
transformate în marmură. Când îşi plimba degetele de-a lungul
uneia, simţea fibrele lemnului iniţial. Şi, în acelaşi timp, netezimea
rece a pietrei. O ciudăţenie care părea creată anume pentru
derutarea simţurilor.
Parshul ei căra şi un coş plin de cărţi cu desene ale unor erudite
celebre, care studiaseră ştiinţele naturii. Jasnah începuse să-i
îngăduie să-şi dedice o parte din timpul consacrat studiului
cercetării unor subiecte alese de ea însăşi. O singură oră pe zi, dar
ora aceea devenise foarte preţioasă, în ultima vreme, căuta prin
Călătorii apusene, o carte scrisă de Myalmr.
Lumea era un loc minunat, iar ea era însetată de cât mai multă
învăţătură, dorea să studieze toate făpturile, să le deseneze în
caietele ei. Să sistematizeze Rosharul, surprinzându-l în imagini.
Cărţile pe care le studia, deşi minunate, erau incomplete. Fiecare

844
autoare avea talent fie la scris, fie la desenat, dar rareori la ambele.
Şi în acele rare cazuri nu pricepea prea bine partea ştiinţifică.
În abordarea lor erau atât de multe goluri. Pe care ea ar fi putut
să le umple.
„Nu”, îşi spuse cu hotărâre, continuându-şi drumul. „Nu pentru
asta am venit aici.”
Îi era din ce în ce mai greu să se concentreze asupra furtului, deşi
– aşa cum sperase – Jasnah începuse s-o folosească drept băieşiţă.
Ocazia de care avea nevoie s-ar fi putut ivi în curând. Cu toate
acestea, cu cât studia mai mult, cu atât era mai însetată de
cunoaştere.
Shallan îşi conduse parshul către unul dintre lifturi. Acolo, alţi
doi parshi începură să o coboare. Ea aruncă o privire către coşul în
care se aflau cărţile. În lift, ar fi putut să-şi petreacă timpul citind şi,
poate, să termine capitolul din Călătoriile apusene…
Îşi desprinse privirea de coş. „Continuă să te concentrezi.” La al
cincilea nivel de jos, ieşi pe pasarela mai scurtă care unea liftul cu
rampele în pantă lină încastrate în pereţi. Când ajunse la acestea, o
luă la dreapta şi coborî ceva mai jos. Peretele era plin de uşi şi, după
ce o găsi pe cea dorită, intră într-o încăpere mare din piatră, plină
până sus cu rafturi de cărţi.
— Aşteaptă aici, îi spuse parshului, scoţându-şi blocul de desen
din coş.
Şi-l îndesă sub braţ, luă lampa şi dispăru grăbită printre rafturile
pline de cărţi.
Puteai să dispari în Palanaeum vreme de mai multe ore şi să nu
te întâlneşti cu absolut nimeni. Shallan vedea rareori pe câte cineva

845
în timp ce căuta pentru Jasnah câte o carte obscură. Existau, fireşte,
ardenţi şi servitori care să aducă volumele dorite, dar, după părerea
lui Jasnah, era important ca Shallan să exerseze făcând-o ea însăşi.
Sistemul de catalogare din Kharbranth părea să fi devenit o regulă
pentru cele mai multe biblioteci şi arhive din Roshar.
În partea din spate a încăperii găsi o mică masă de lucru din lemn
de copac-ştiulete. Îşi puse lampa pe marginea acestuia şi se aşeză pe
taburet, scoţându-şi mapa cu desene. În cameră era linişte şi
întuneric, lumina lămpii nu-i dezvăluia decât marginile rafturilor
din dreapta şi peretele neted de piatră din stânga. Aerul mirosea a
hârtie veche şi a praf. Nu era umed. În Palanaeum nu era niciodată
umezeală. Poate că lipsa ei avea o legătură cu jgheaburile lungi,
pline cu o pudră albă, aflate în capătul fiecărei încăperi.
Dezlegă şnururile de piele ale mapei. În interior, colile de
deasupra erau albe, iar pe următoarele apăreau portretele unor
oameni din Palanaeum. Mai multe chipuri pentru colecţia ei. În
mijloc erau ascunse câteva desene mai importante: schiţe în care
Jasnah lucra cu Animmodul.
Prinţesa îl folosea destul de rar; poate ezita s-o facă în prezenţa
lui Shallan. Dar ea o surprinsese în câteva rânduri, mai ales când era
distrată şi părea să fi uitat că nu era singură.
Shallan ridică unul dintre desene: Jasnah, în separeu, cu mâna
într-o parte, atingând o bucată de hârtie mototolită; o nestemată a
Animmodului strălucea. Shallan mai privi unul. Înfăţişa aceeaşi
scenă, cu doar câteva secunde mai târziu. Hârtia devenise un ghem
de foc. Nu arsese. Se transformase în flăcări. Limbi de foc încolăcindu-
se, o străfulgerare de căldură în aer. Ce anume conţinea, ce voise

846
Jasnah să ascundă?
Într-un alt desen, Jasnah îşi Animmodela vinul din pocal,
preschimbându-l într-o bucată de cristal sub care să-şi ţină hârtiile,
în timp ce pocalul însuşi ţinea pe loc un alt teanc, într-una din rarele
ocazii când cinaseră – şi studiaseră – într-o curte din afara
Conclavului. Şi mai avea un desen, în care Jasnah ardea cuvintele
după ce i se terminase cerneala. Când o văzuse arzând litere pe o
pagină, Shallan fusese uluită de precizia Animmodului.
Animmodul acela părea acordat mai ales cu trei esenţe: Abur,
Scânteie şi Lucentia. Cu toate astea, ar fi trebuit să le poată crea pe
toate cele zece, de la Zefir la Astragal. Ultima era cea mai
importantă pentru Shallan, fiindcă în Astragal erau incluse piatra şi
pământul. Ar fi putut crea zăcăminte noi de minereuri pe care să le
extragă familia ei. Ar fi mers; în Jah Kaved, Animmozii erau foarte
puţini, iar marmura, jadul şi opalul s-ar fi vândut la un preţ foarte
bun. Cu un Animmod nu puteai crea nestemate – se spunea că era
imposibil – dar era posibilă crearea altor zăcăminte, aproape la fel
de importante.
Odată ce le epuizau, ar fi fost nevoiţi să treacă la o îndeletnicire
mai puţin profitabilă. Însă ar fi fost bine. Între timp, şi-ar fi putut
plăti datoriile şi i-ar fi putut despăgubi pe cei faţă de care nu-şi
onoraseră promisiunile. Casa Davar ar fi reintrat în rândul celor
lipsite de importanţă, dar n-ar fi fost distrusă.
Shallan studie încă o dată desenele. Prinţesa alethi părea să dea
dovadă de o nemaipomenită nepăsare în privinţa Animmodului. Se
afla în posesia unuia dintre cele mai puternice fabriale din întregul
Roshar şi îl folosea ca să creeze greutăţi care să-i ţină hârtiile? La ce

847
altceva îl mai întrebuinţa când nu o vedea Shallan? Acum părea să-l
folosească în prezenţa ei mai des ca la început.
Shallan căută în punga ascunsă din mânecă şi scoase Animmodul
stricat al tatălui ei. Avea două spărturi: prima de-a latul unuia
dintre lanţuri şi cealaltă în montura uneia dintre pietre. Îl studie în
lumină, căutând – pentru prima oară – un semn care să-i trădeze
stricăciunile. Veriga lanţului fusese înlocuită perfect, aşa cum fusese
refăcută şi montura. Chiar dacă ştia exact unde fuseseră spărturile,
nu izbutea să-i găsească niciun cusur. Însă, din nefericire, simpla
reparare a defectelor exterioare nu-l făcuse funcţional.
Ridică obiectul greu, făcut din metal şi lanţuri. Apoi şi-l puse,
aşezându-şi inelele lanţului pe degetul mare, pe cel mic şi pe cel
mijlociu. În momentul acela, în el nu era montată nicio piatră
preţioasă. Îl compară cu desenele, studiindu-l din toate părţile. Da,
păreau identice. Îşi făcuse griji din cauza asta.
Uitându-se la Animmodul stricat, îşi simţi inima tresărind ca
aripile unei păsări speriate. I se păruse acceptabil să fure de la
Jasnah când prinţesa fusese un personaj îndepărtat, necunoscut. Ar
fi furat de la o eretică, pe care-o crezuse ţâfnoasă şi năzuroasă. Însă
de la adevărata Jasnah? De la o erudită minuţioasă, severă dar
corectă, de o înţelepciune uimitoare, aşa cum îi era şi intuiţia? Oare
era într-adevăr Shallan în stare să fure de la ea?
Încercă să-şi liniştească bătăile inimii. Aşa fusese încă din
copilărie. Îşi aducea aminte de lacrimile care o podideau când i se
certau părinţii. Nu se pricepea să facă faţă confruntărilor.
Dar avea să fure. Pentru Nan Balat, Tet Wikim şi Asha Jushu.
Fraţii ei depindeau de ea. Îşi lipi mâinile de coapse ca să le oprească

848
tremurul şi respiră adânc, metodic. După câteva minute, reuşind să
se stăpânească, îşi scoase Animmodul stricat şi-l puse la loc, în
punga ferită. Îşi adună hârtiile. Ar fi putut fi importante pentru
descoperirea modului în care funcţiona Animmodul. Ce era de făcut
în privinţa asta? O putea întreba cumva pe Jasnah fără să-i trezească
bănuielile?
Printre rafturile din apropiere pâlpâi o lumină, iar ea tresări şi-şi
ascunse desenele. Dar nu era decât o ardentă bătrână îmbrăcată în
robă, târşâindu-şi picioarele cu o lampă în mână, urmată de un
servitor parsh. Nu se uită spre Shallan când coti printre două
rânduri de rafturi, cu lumina lămpii strălucind printre cărţi.
Luminată astfel – cu faţa ascunsă, dar cu lumina scurgându-se
printre rafturi – părea unul dintre Heralzi, mergând printre
vrafurile de cărţi.
Cu inima bătându-i din nou cu putere, Shallan îşi duse mâna
tăinuită la piept. „O să fiu o hoaţă groaznică”, îşi zise ea
strâmbându-se. Îşi adună toate lucrurile şi o porni printre rafturi, cu
lampa înainte. La capătul fiecărui şir erau gravate simboluri
indicând data intrării cărţilor în Palanaeum. Aşa erau catalogate. La
nivelul de sus se găseau dulapuri enorme, pline cu indexuri.
Jasnah o trimisese să aducă – şi apoi să citească – un exemplar
din Dialoguri, o renumită lucrare istorică, despre teoria politicii. Însă
în încăperea aceea se afla şi Umbre rămase în amintiri – cartea pe care
o citea Jasnah când le vizitase regele. Shallan se uitase în index.
Probabil că între timp cartea fusese adusă din nou la locul ei.
Cuprinsă dintr-odată de curiozitate, Shallan numără rândurile.
Intră între ele şi numără rafturile. Cam pe la mijloc, în partea de jos,

849
găsi un volum subţire, roşu, legat în piele de porc: Umbre rămase în
amintiri. Îşi lăsă lampa jos, scoase cartea şi începu s-o răsfoiască,
simţindu-se ca o hoaţă.
Ceea ce descoperi o derută. Nu-şi dăduse seama că era o carte cu
poveşti pentru copii. Nu existau comentarii în subsol, era o simplă
colecţie de basme. Shallan se aşeză pe podea şi o citi pe prima de la
cap la coadă. Era vorba despre un copil care hoinărea noaptea la
mare depărtare de casă şi era urmărit de Pustiitori până când se
ascundea într-o peşteră de lângă un lac. Acolo cioplea o bucată de
lemn, dându-i o formă cât de cât asemănătoare cu o siluetă
omenească, şi o punea să plutească pe lac, păcălind creaturile, care o
atacau şi o mâncau pe aceasta în loc să-l mănânce pe el.
Shallan n-avea prea mult timp – Jasnah ar fi intrat la bănuieli
dacă rămânea prea multă vreme jos –, dar răsfoi şi celelalte poveşti.
Erau scrise într-un stil asemănător şi vorbeau despre duhuri şi
Pustiitori. Singurul comentariu era la sfârşit şi oferea explicaţii
despre curiozitatea pe care i-o stârniseră autoarei poveştile populare
ale ochi-întunecaţilor.
„Umbre rămase în amintiri, care-ar fi fost mai bine să fie uitate”, îşi
zise Shallan.
Asta citise Jasnah? Ea crezuse că volumul era o discuţie filosofică
profundă despre o crimă secretă, de importanţă istorică. Prinţesa
era veristitaliană. Reconstituia adevărul pornind de la cele petrecute
în trecut. Ce fel de adevăr putea găsi în poveştile menite să-i
înspăimânte pe copiii ochi-întunecaţi neascultători?
Shallan puse volumul înapoi la locul lui şi se grăbi să plece.
●

850
 Peste foarte puţin timp, Shallan reveni în separeu şi descoperi că
toată graba ei nu fusese necesară. Jasnah nu era acolo. Însă era
Kabsal.
Tânărul ardent stătea la masa lungă, răsfoind una dintre cărţile
despre artă ale lui Shallan. Ea îl zări înainte de a fi zărită şi, în ciuda
tuturor necazurilor, se trezi zâmbind. Îşi încrucişă braţele la piept şi
adoptă o expresie neîncrezătoare.
— Iarăşi? întrebă ea.
Kabsal sări în sus, închizând cartea cu un pocnet.
— Shallan, spuse Kabsal, al cărui cap reflecta lumina albastră a
lămpii parshului ei. Am venit s-o caut…
— Pe Jasnah, completă Shallan. Ca de obicei. Şi totuşi, ea nu e
niciodată aici când vii tu.
— O coincidenţă nefericită, zise el, ducându-şi o mână la frunte.
Nu mă pricep deloc să aleg momentul, nu-i aşa?
— Iar la picioarele tale e un coş cu pâine?
— Un dar pentru Luminata Jasnah. De la Devoţiunea Cunoaşterii
Profunde.
— Mă-ndoiesc că un coş cu pâine o s-o convingă să renunţe la
erezie. Poate dacă adaugi şi nişte gem.
Ardentul zâmbi, luă coşul şi scoase din el un mic borcan cu gem
din boabe de sim.
— Ţi-am spus, fireşte, că lui Jasnah nu-i place gemul, zise
Shallan. Şi tu continui să-l aduci, ştiind că se numără printre
preferinţele mele. Şi ai făcut asta de… vreo zece ori în ultimele
câteva luni?
— Încep să devin ceva cam transparent, nu?

851
 — Doar un pic, zise ea zâmbind. E vorba despre sufletul meu,
nu-i aşa? Eşti îngrijorat fiindcă-mi fac ucenicia sub îndrumarea unei
eretice.
— Ăă… ei bine, da, mă tem.
— Ar trebui să mă simt insultată. Dar ai adus gem.
Zâmbi din nou, făcându-i semn parshului să-i pună cărţile pe
masă şi s-aştepte dincolo de uşă. Era adevărat că pe Câmpiile
Sfărâmate existau parshi care luptau? I se părea greu de crezut.
Dintre toţi cei pe care-i întâlnise vreodată, niciunul nu nu era în
stare nici măcar să ridice vocea. Nu păreau destul de inteligenţi ca
să devină nesupuşi.
Bineînţeles că o parte dintre relatările pe care le auzise – printre
care şi cele citite la îndemnul lui Jasnah, când studiase asasinarea lui
Gavilar – indicau faptul că parshendii nu semănau cu ceilalţi parshi.
Erau mai mari de statură, aveau o armură stranie, crescută din
propria piele, şi vorbeau mult mai des. Poate că nici nu erau parshi,
ci un soi de veri îndepărtaţi de-ai lor, o rasă pe de-a-ntregul diferită.
Se aşeză la masă în vreme ce Kabsal scotea pâinea, iar parshul
aştepta în cadrul uşii. Un parsh nu prea era cine ştie ce
supraveghetor, dar, practic, Shallan n-avea nevoie de aşa ceva, căci
Kabsal era ardent.
Pâinea fusese cumpărată de la o brutărie thaylenă, ceea ce
însemna că era pufoasă şi cafenie. Şi, tot pentru că el era ardent, nu
conta că gemul era o mâncare feminină, o puteau savura împreună.
Shallan îl privi în timp ce tăia pâinea. Ardenţii din slujba tatălui ei,
bărbaţi şi femei deopotrivă, fuseseră bătrâni, ursuzi, aflaţi în ultimii
ani ai vieţii, cu priviri severe şi neavând niciun pic de răbdare cu

852
copiii. Niciodată nu-i trecuse prin cap că devoţiunile puteau atrage
oameni tineri, cum era Kabsal.
În timpul ultimelor câteva săptămâni, se pomenise având în
privinţa lui gânduri pe care-ar fi fost mai bine să le evite.
— Te-ai întrebat vreodată ce dezvălui despre tine însăţi când îţi
dai pe faţă preferinţa pentru gemul din boabe de sim? o întrebă el.
— Nu mi-am dat seama că plăcerea pe care mi-o oferă gemurile e
atât de importantă.
— Unii au cercetat lucrurile astea, zise Kabsal, întinzând gemul
gros şi roşu şi oferindu-i felia de pâine. Când lucrezi în Palanaeum,
dai peste cărţi foarte bizare. E greu să nu tragi concluzia că totul a
fost probabil studiat într-o epocă sau alta.
— Hmm, făcu Shallan. Chiar şi gemul de sim?
— După cum scrie în Plăcerea gustului şi personalitatea – şi, înainte
de a începe să obiectezi, da, cartea e reală şi chiar aşa se numeşte –,
preferinţa pentru boabele de sim indică o personalitate spontană,
impulsivă. Şi, totodată, preferinţa pentru…
Amuţi când îl lovi în frunte un cocoloş de hârtie. Clipi,
nedumerit.
— Îmi cer scuze, spuse Shallan. Se întâmplă uneori. Probabil din
pricina impulsivităţii şi spontaneităţii mele.
El zâmbi.
— Nu eşti de acord cu aceste concluzii?
— Nu ştiu, răspunse ea, ridicând din umeri. Am întâlnit oameni
care mi-au spus că pot afla ce personalitate am pornind de la ziua în
care m-am născut, de la poziţia Cicatricei lui Tain la a
şaptesprezecea mea aniversare sau prin extrapolări numerice ale

853
celei de-a zecea paradigme glifice. Dar cred că oamenii sunt mult
mai complicaţi.
— Oamenii sunt mai complicaţi decât extrapolarea numerică şi
decât a zecea paradigmă glifică? întrebă Kabsal, ungându-şi cu gem
o felie de pâine. Nu e de mirare că-mi vine atât de greu să-nţeleg
femeile.
— Foarte amuzant. Vreau să spun că suntem mai complecşi decât
o simplă adunătură de trăsături ale personalităţii. Sunt spontană?
Uneori. Ai putea descrie astfel modul în care-am hăituit-o pe Jasnah
ca să-i devin pupilă. Dar, înainte de asta, mi-am petrecut
şaptesprezece ani din viaţă fiind cât se poate de lipsită de
spontaneitate. În multe situaţii – dacă sunt încurajată – limba mea
poate fi din cale afară de spontană, dar despre acţiunile mele se
poate spune rareori acelaşi lucru. Suntem cu toţii spontani uneori,
iar alteori suntem cu toţii din cale afară de prudenţi.
— Atunci, după cum spui tu, cartea are dreptate. Spune că eşti
spontană; tu eşti spontană uneori. Prin urmare, e corect.
— Dacă judecăm aşa, are dreptate în privinţa tuturor.
— Sută la sută!
— Ei, nu sută la sută, îl contrazise Shallan, înghiţind încă o
bucată din pâinea dulce, pufoasă. După cum am constatat, lui
Jasnah nu-i place niciun soi de gem.
— A, da, încuviinţă Kabsal. Este şi o eretică a dulceţurilor. Sufletul
ei se află într-un pericol mult mai mare decât credeam, zise el
rânjind şi muşcând din pâine.
— Într-adevăr, spuse Shallan. Şi ce altceva mai spune cartea aia
despre mine – şi despre jumătate din populaţia lumii – fiindcă ne

854
plac mâncărurile cu mult prea mult zahăr?
— Ei, aprecierea boabelor de sim mai sugerează şi o îndrăgire a
spaţiilor aflate sub cerul liber.
— Ah, sub cerul liber, zise Shallan. Am fost cândva în acel loc
legendar. Cu atât de mult timp în urmă, încât aproape că l-am uitat.
Spune-mi, încă mai străluceşte soarele, sau am doar amintirea unui
vis?
— Studiile tale nu sunt, cu siguranţă, ceva atât de rău.
— Jasnah e îndrăgostită nebuneşte de praf, spuse Shallan. Cred
că-i prieşte, se hrăneşte cu particulele lui, cum ronţăie chulii
muguri-de-stâncă.
— Dar tu, Shallan? Ţie ce-ţi prieşte?
— Cărbunele.
Kabsal păru mai întâi nedumerit de răspuns, apoi se uită la mapa
ei cu desene.
— A, da. Am fost surprins de repeziciunea cu care s-a dus vestea
şi ţi s-au răspândit prin Conclav desenele.
Shallan îşi mâncă ultima bucăţică de pâine, apoi îşi şterse
degetele cu o fâşie de pânză umedă, adusă de ardent.
— Mă faci să par o molimă, zise ea şi îşi trecu un deget prin părul
roşu, strâmbându-se. Cred că am culoarea unei spuzeli, nu-i aşa?
— Prostii, se grăbi el să răspundă. N-ar trebui să spui astfel de
lucruri, Luminăţie. E lipsit de respect.
— Faţă de mine?
— Nu, faţă de Atotputernic, care te-a creat.
— Tot el a creat şi cremlingii. Ca să nu mai vorbesc de spuzeli şi
de boli. Aşa că e, de fapt, o onoare să fiu comparată cu una dintre

855
ele.
— Nu sunt în stare să urmăresc logica asta, Luminăţie. El a creat
toate lucrurile, de aceea comparaţiile sunt lipsite de sens.
— Ca şi afirmaţiile din cartea ta despre plăcerea gustului, nu?
— Bun răspuns.
— Există lucruri mai rele decât o boală, spuse ea alene, căzând pe
gânduri. Când o capeţi, boala îţi aduce aminte că trăieşti. Te face să
lupţi pentru ceea ce ai. Iar după ce-ţi trece, viaţa normală, de om
sănătos, pare, prin comparaţie, minunată.
— Şi n-ai prefera să fii o senzaţie de euforie? Să le-aduci celor pe
care i-ai infectat o stare plăcută şi bucurie?
— Euforia trece. De obicei ţine puţin, aşa că ne petrecem mai
multă vreme tânjind după ea decât savurând-o, zise Shallan oftând.
Acum sunt deprimată. Cel puţin întoarcerea la studiu o să mi se
pară, prin comparaţie, incitantă.
El se uită la cărţi, încruntându-se.
— Aveam impresia că îţi place să studiezi.
— Şi eu aveam impresia asta. Până când în viaţa mea a intrat cu
paşi apăsaţi Jasnah Kholin şi mi-a dovedit că până şi ceva plăcut
poate deveni plictisitor.
— Înţeleg. Deci e o maestră severă?
— De fapt, nu e, răspunse Shallan. Mie-mi plac la nebunie
hiperbolele.
— Mie nu, spuse el. Când trebuie să-l scrii, cuvântul ăsta e un pui
de târfă.
— Kabsal!
— Îmi cer iertare, spuse el, apoi se uită în sus. Îmi cer iertare.

856
 — Sunt sigură că tavanul te iartă. Ca să atragi atenţia
Atotputernicului, probabil că ai putea să arzi o rugăciune.
— Oricum îi datorez câteva, zise Kabsal. Ce spuneai?
— Ei bine, Luminata Jasnah nu e o maestră severă. De fapt, este
exact aşa cum se spune. Sclipitoare, frumoasă, misterioasă. Sunt
norocoasă c-am ajuns pupila ei.
Kabsal dădu din cap.
— Se spune că e o femeie nepreţuită, n-o strică decât un singur
lucru.
— Erezia?
El dădu aprobator din cap.
— Pentru mine nu e atât de rău cum am crezut, spuse Shallan.
Vorbeşte rar despre convingerile ei, dacă nu e provocată.
— Atunci înseamnă că se ruşinează.
— Mă îndoiesc. Are tact, atât şi nimic mai mult.
El o privi cu atenţie.
— Nu trebuie să-ţi faci griji din pricina mea, zise Shallan. Jasnah
nu-ncearcă să mă convingă să abandonez devoţiunile.
Kabsal se aplecă în faţă, devenind mult mai sobru. Era mai în
vârstă decât ea – un bărbat de vreo douăzeci şi cinci de ani, sigur de
sine, plin de zel şi serios. Era, practic, singurul bărbat cam de
aceeaşi vârstă cu care stătuse vreodată de vorbă fără a se afla sub
supravegherea atentă a tatălui ei.
Dar era, totodată, un ardent. Aşa că, fireşte, asta nu putea duce
nicăieri. Sau putea?
— Shallan, o întrebă Kabsal cu blândeţe, nu-ţi dai seama ce ne
îngrijorează – mă îngrijorează – totuşi? Luminata Jasnah e o femeie

857
foarte puternică şi fascinantă. Ne putem aştepta ca ideile ei să fie
molipsitoare.
— Molipsitoare? Parcă spuneai că eu sunt boala.
— N-am spus niciodată asta!
— Aşa e, dar eu am pretins că ai făcut-o. Ceea ce e, de fapt,
acelaşi lucru.
El se încruntă.
— Luminată Shallan, ardenţii îşi fac griji pentru tine. Suntem
responsabili pentru sufletele copiilor Atotputernicului. Jasnah are în
spate o istorie a coruperii celor pe care îi are în preajmă.
— Serios? întrebă ea, sincer interesată. A corupt alte pupile?
— Nu ocup o poziţie care să-mi permită să vorbesc despre aşa
ceva.
— Atunci schimbă-ţi poziţia.
— Ba mi-o păstrez cu fermitate, Luminăţie. Nu voi spune nimic
în privinţa asta.
— Atunci scrie.
— Luminăţie… începu el, pe un ton îndurerat.
— Of, bine, zise ea, oftând. Ei, te pot asigura că sufletul meu e în
perfectă stare, nu s-a molipsit câtuşi de puţin.
El se lăsă pe spătarul scaunului şi tăie o altă felie de pâine. Iar ea
se trezi din nou studiindu-l şi începu iarăşi să fie sâcâită de propria
absurditate copilărească. Avea să se întoarcă în curând la familia ei,
iar Kabsal o vizita numai de motive care ţineau de Chemarea lui.
Numai că ea ajunsese cu adevărat să-i îndrăgească prezenţa. Era
sigurul om din Kharbranth cu care simţea că putea sta într-adevăr
de vorbă. Şi era frumos; hainele simple şi capul ras nu făceau

858
altceva decât să-i scoată în evidenţă trăsăturile puternice. Ca mulţi
alţi ardenţi, avea barba scurtă şi tunsă cu grijă. Folosea o tonalitate
distinsă şi era atât de cultivat!
— Ei, dacă eşti atât de sigură în privinţa sufletului tău – zise el,
întorcându-se din nou spre ea, poate că te interesează devoţiunea
noastră.
— Am una. Devoţiunea Purităţii.
— Da, dar nu e un loc potrivit pentru o erudită. Ceea ce glorifică
aceasta nu are nicio legătură cu studiile sau cu arta ta.
— Un om n-are nevoie de o devoţiune care să se concentreze
nemijlocit asupra Chemării Sale.
— Însă e minunat când cele două coincid.
Shallan îţi reţinu o strâmbătură. Aşa cum era de imaginat,
Devoţiunea Purităţii se concentra asupra deprinderii unui mod de a
te apropia cât mai mult de onestitatea şi etica Atotputernicului.
Ardenţii din palatul devoţiunii nu ştiuseră cum să interpreteze
fascinaţia ei pentru artă. Îi ceruseră întotdeauna să deseneze numai
lucruri pe care le considerau „pure”. Statuile Heralzilor sau
reprezentările Ochiului Dublu.
Iar devoţiunea îi fusese aleasă, bineînţeles, de tatăl ei.
— Mă întreb doar dacă ai ştiut tot ce trebuia când te-ai hotărât,
zise Kabsal. La urma urmelor, e permis să-ţi schimbi devoţiunea.
— Da, dar nu-i aşa că nimeni nu vede cu ochi buni recrutarea?
Ardenţii care se iau la întrecere, adunând cât mai mulţi membri…?
— Într-adevăr, nu sunt văzuţi cu ochi buni. Obiceiul e deplorabil.
— Dar îl practici, totuşi?
— Şi să-njur mi se întâmplă din când în când.

859
 — N-am observat. Eşti un ardent ciudat, Kabsal.
— O să fii surprinsă. Nu suntem o adunătură de oameni atât de
rigizi cum crezi. Ei, în afară de fratele Habsant; el îşi petrece prea
mult timp stând cu ochii pe noi, ceilalţi, zise el, apoi şovăi. De fapt,
dacă mă gândesc mai bine, cred că el a-nţepenit, c-a devenit rigid
de-a binelea. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată mişcându-se…
— Te îndepărtezi de subiect. N-ai încercat să mă atragi în
devoţiunea ta?
— Ba da. Nu e ceva atât de neobişnuit cum crezi. Ne uităm
adesea chiorâş unii la alţii din cauza profundei noastre lipse de
etică, spuse el şi se aplecă din nou în faţă, devenind mai serios. În
comparaţie cu altele, devoţiunea mea are puţini membri, pentru că
nu e la fel de cunoscută. Aşa că, ori de câte ori vine la Palanaeum
cineva însetat de cunoaştere, luăm asupra noastră datoria de a-l
informa.
— De a-l recruta.
— Îi oferim ocazia să vadă ce-i lipseşte, spuse Kabsal şi muşcă
din felia de pâine cu gem. În Devoţiunea Purităţii vi se spune care e
natura Atotputernicului? Prisma divină, cu cele zece feţe care-i
reprezintă pe Heralzi?
— Numai în treacăt, răspunse ea. Am vorbit mai ales despre
atingerea ţelurilor mele în privinţa purităţii. E oarecum plictisitor,
recunosc, de vreme ce, dinspre partea mea, impuritatea n-a prea
avut şanse să-şi facă apariţia.
Kabsal clătină din cap.
— Atotputernicul ne dăruieşte tuturor talente şi, când ne alegem
o Chemare care le fructifică, îl venerăm într-un mod cu adevărat

860
esenţial. O devoţiune – şi ardenţii săi – ar trebui să ajute la
cultivarea acestui fel de a-l venera, încurajând stabilirea şi atingerea
unor ţeluri care tind spre perfecţiune, zise el făcând semn cu mâna
către teancul de cărţi de pe masă. În privinţa lor e cazul să te-ajute
devoţiunea ta, Shallan. În ceea ce priveşte istoria, logica, ştiinţele,
arta. E important să fii cinstit şi bun, dar ar trebui să ne străduim
mai mult să încurajăm talentele înnăscute ale oamenilor, în loc să-i
silim să se adapteze unor Glorificări şi Chemări pe care le
considerăm noi importante.
— Cred că e un argument rezonabil.
Kabsal dădu din cap, părând să fi căzut pe gânduri.
— E de mirare că o femeie ca Jasnah Kholin s-a îndepărtat de aşa
ceva? Multe devoţiuni încurajează femeile să lase studiile dificile de
teologie în seama ardenţilor. Dacă Jasnah ar putea măcar să vadă
frumuseţea doctrinei noastre!
Zâmbi şi scoase din coşul lui cu pâine o carte groasă.
— La început, chiar am sperat că i-aş putea arăta ce vreau să
spun, adăugă el.
— Mă-ndoiesc că ar avea o reacţie favorabilă la aşa ceva.
— Poate, spuse el absent, ridicând tomul. Dar dacă ai fi tu acela
care ar izbuti în cele din urmă s-o convingă!
— Frate Kabsal, asta sună aproape ca şi cum te-ai strădui să te
distingi.
El roşi, iar Shallan îşi dădu seama că spusese ceva care-l făcuse să
se ruşineze cu adevărat. Tresări, blestemându-şi limba.
— Da, răspunse el. Mă străduiesc să mă disting. N-ar trebui să-mi
doresc cu atâta ardoare să fiu cel care o converteşte. Dar mi-o

861
doresc. Măcar dac-ar vrea să-mi asculte demonstraţia!
— Demonstraţie?
— Am dovada clară a existenţei Atotputernicului.
— Mi-ar plăcea s-o văd, spuse Shallan şi ridică un deget,
cerându-i s-o lase să termine. Nu fiindcă mă îndoiesc de existenţa
lui, Kabsal. Sunt pur şi simplu curioasă.
El zâmbi.
— O să fie plăcerea mea să-ţi explic. Dar, înainte de toate, nu mai
vrei o felie de pâine?
— Ar trebui să răspund că nu, ca să mă feresc de excese, cum m-
au învăţat preceptoarele mele. Însă o să spun da.
— De dragul gemului?
— Bineînţeles, încuviinţă ea, luând pâinea. Cum mă descrie
cartea ta cu afirmaţii ambigue? Impulsivă şi spontană? Pot să fiu
aşa. Când e vorba de gem.
El îi unse o felie, apoi îşi şterse degetele pe bucata lui de pânză,
îşi deschise cartea şi o răsfoi până la o pagină pe care se afla un
desen. Shallan se trase mai aproape ca să vadă mai bine. Nu era un
portret; părea un soi de model.
O formă triunghiulară, cu trei aripi pe margini şi cu ceva ascuţit
în centru.
— Recunoşti imaginea? întrebă Kabsal.
I se părea cunoscută.
— Am senzaţia că ar trebui.
— E Kholinarul, spuse el. Capitala alethilor, desenată aşa cum s-
ar vedea de sus. Vezi piscurile astea, vezi culmile? A fost construită
în jurul unei formaţiuni stâncoase care exista deja acolo, spuse el,

862
întorcând pagina. Aici e Vedenarul, capitala Jah Kevedului.
De data asta, modelul era hexagonal. Akinah. Modelul era
circular. Thaylen. Modelul era o stea cu patru colţuri.
— Ce înseamnă?
— E dovada că Atotputernicul se află în toate lucrurile. Îl poţi
vedea aici, în aceste oraşe. Observi cât de simetrice sunt?
— Sunt oraşe construite de oameni, Kabsal. Ei şi-au dorit
simetria, pentru că e sacră.
— Da, dar în toate cazurile au fost construite în jurul unor
formaţiuni stâncoase existente.
— Asta nu-nseamnă nimic, spuse Shallan. Eu cred într-adevăr în
existenţa lui, dar nu ştiu dacă asta e dovada. Vânturile şi apa pot
crea simetrie; o vedem în natură tot timpul. Oamenii au ales locuri
de o simetrie rudimentară, apoi şi-au construit oraşele astfel încât să
elimine orice defect.
El se întoarse din nou să caute în coş. Şi scoase – din toate
lucrurile posibile – un platou de metal. Shallan deschise gura, gata
să pună o întrebare, dar ardentul ridică din nou un deget şi aşeză
platoul pe un mic suport de lemn înălţat la câţiva centimetri
deasupra mesei.
Kabsal presără pe foaia de metal nisip alb şi fin ca o pudră. Pe
urmă scoase un arcuş, de genul celor trecute peste coardele
instrumentelor muzicale.
— Văd c-ai venit pregătit pentru demonstraţia asta, remarcă
Shallan. Chiar voiai să-ţi susţii cauza în faţa lui Jasnah.
El zâmbi, apoi trase arcuşul de-a curmezişul muchiei platoului,
făcând-o să vibreze. Grăunţele de nisip săriră în sus şi ricoşară, ca

863
nişte insecte minuscule azvârlite pe o suprafaţă fierbinte.
— Asta, spuse el, se numeşte cimatică. Studiul tiparelor create de
sunete când interacţionează cu un mediu fizic.
Trase din nou arcuşul peste margine, iar platoul scoase un sunet,
o notă muzicală aproape pură. Asta fu de ajuns ca să atragă un
singur muzicospren, care se răsuci o clipă în aerul de deasupra
ardentului, apoi se făcu nevăzut. Kabsal încheie, apoi fluturându-şi
arcuşul, arătă spre platou.
— Adică…? întrebă Shallan.
— Kholinar, spuse el, ridicând cartea, pentru comparaţie.
Ea îşi lăsă capul pe-o parte. Modelul din nisip reproducea
întocmai Kholinarul.
Ardentul mai adăugă nisip, apoi îşi trecu din nou arcuşul peste
marginea platoului, într-un alt punct, iar nisipul se reaşeză.
— Vedenar, spuse.
Ea făcu din nou comparaţia. Asemănarea era perfectă.
— Thaylen, zise el, după repetarea procedeului într-un alt punct,
apoi alese cu mare grijă încă unul şi atinse marginea cu arcuşul
pentru o ultimă oară. Akinah. Shallan, dovada existenţei
Atotputernicului se află chiar în oraşele în care locuim. Uită-te la
simetria lor desăvârşită!
Ea trebuia să admită că modelele aveau ceva captivant.
— Ar putea fi o corelaţie falsă. Ambele au aceeaşi cauză.
— Da, e Atotputernicul, spuse el, aşezându-se. Însăşi limba
noastră e simetrică. Priveşte glifele. Toate pot fi îndoite,
suprapunându-se perfect. La fel se întâmplă şi cu alfabetul. Ia orice
rând scris şi îndoaie-l în jos, peste el însuşi, şi-o să-i descoperi

864
simetria. Ştii cu siguranţă povestea, faptul că şi glifele, şi literele
provin de la Cântăreţii din Zori.
— Da.
— Chiar şi numele noastre. Al tău e aproape perfect: Shallan. O
singură literă diferă, e un nume ideal pentru o femeie ochi-luminoşi.
Nu prea sacru, dar atât de aproape! Gândeşte-te la numele celor zece
Regate de Argint. Alethela, Valhav, Shin Kak Nish. Perfecte,
simetrice.
Întinse mâna, luând-o pe a ei.
— E aici, în jurul nostru. Să nu uiţi asta, Shallan, indiferent ce-ar
spunea ea.
— N-o să uit, răspunse Shallan, dându-şi seama cum condusese
el discuţia.
Spusese că o credea, dar îi arătase toate dovezile. Era, în acelaşi
timp, mişcător şi enervant. Ei nu-i plăcea să fie tratată părinteşte.
Dar, pe de altă parte, oare chiar puteai învinui un ardent pentru că
predica?
Kabsal îşi ridică brusc privirea, lăsându-i mâna.
— Aud paşi.
Se ridică, iar Shallan se răsuci chiar în clipa când în separeu intra
Jasnah, urmată de un parsh cu un coş plin de cărţi. Nu părea
surprinsă de prezenţa ardentului.
— Îmi cer scuze, Luminată Jasnah, spuse Shallan, ridicându-se.
A…
— Nu eşti prizonieră, copilă, o întrerupse prinţesa cu bruscheţe.
Ţi se permite să ai oaspeţi. Dar verifică-ţi cu grijă pielea, să n-ai
urme de muşcături. Cei din soiul ăsta obişnuiesc să-şi tragă prada în

865
mare, după ei.
Kabsal roşi. Se grăbi să-şi adune lucrurile.
Jasnah îi făcu semn parshului să-i pună cărţile pe masă.
— Platoul poate reproduce şi modelul cimatic al Urithirului,
preotule? Sau nu le aveţi decât pe ale celor patru oraşe de bază?
Kabsal se uită la ea, evident şocat fiindcă ea ştia exact la ce
folosea platoul. Îşi luă cartea.
— Urithiru e o simplă fabulaţie.
— Ciudat. Despre cei de soiul tău se presupune că dau crezare
fabulaţiilor.
Faţa i se înroşi mai tare. Termină de împachetat lucrurile, apoi o
salută pe Shallan cu o scurtă înclinare a capului şi plecă în grabă.
— Dacă-mi este îngăduit s-o spun, Luminăţie, zise Shallan, a fost
din cale-afară de nepoliticos din partea ta.
— Sunt predispusă la astfel de accese de grosolănie, răspunse
Jasnah. Şi nu mă-ndoiesc că el a auzit cum sunt. Am vrut să mă
asigur că primeşte ce se aştepta să primească.
— Cu ceilalţi ardenţi din Palanaeum nu te porţi aşa.
— Ceilalţi ardenţi din Palemaeum nu se străduiesc să-mi întoarcă
pupila împotriva mea.
— Dar n-a… începu Shallan, lăsându-şi fraza să se stingă. Doar
îşi făcea griji pentru sufletul meu.
— Încă nu ţi-a cerut să-ncerci să-mi furi Animmodul?
Shallan se simţi dintr-odată străbătută de un fior. Mâna i se duse
la punga ferită din mânecă. Oare Jasnah ştia? „Nu”, îşi spuse. „Nu,
ascultă-i cu atenţie întrebarea.”
— Nu, n-a făcut-o.

866
 — Ai grijă, spuse Jasnah, deschizând o carte. Am experienţă în
privinţa celor de teapa lui, zise ea, apoi se uită la Shallan şi expresia
feţei i se îmblânzi. Nu-l interesezi. În niciunul dintre felurile în care-
ţi închipui. Aici nu e vorba de sufletul tău. E vorba de mine.
— Asta pare să aducă a aroganţă, nu crezi? zise Shallan.
— Numai dacă mă-nşel, copilă, răspunse Jasnah, îndreptându-şi
atenţia către cartea ei. Şi mă-nşel rareori.

867
 34
ZIDUL DE FURTUNĂ

„Am mers pe jos de la Abamabar la Urithiru.”

Acest citat din A opta pildă a Căii regilor pare să le contrazică pe Varala
şi Sinbian, care pretind că în oraş nu se putea ajunge mergând pe jos.
Poate s-a construit un drum sau poate că Nohadon a folosit o metaforă.

„Podarii nu trebuie să supravieţuiască…”

Mintea lui Kaladin era înceţoşată. Ştia că avea dureri, dar, în
afară de asta, plutea. Ca şi cum capul i s-ar fi desprins de trup şi s-ar
fi lovit de pereţi şi de tavane.
— Kaladin! şopti o voce îngrijorată. Kaladin, te rog. Te rog să nu
mai suferi.
„Podarii nu trebuie să supravieţuiască…” De ce-l supărau
cuvintele astea atât de mult? Îşi aminti ce se întâmplase, cum
folosiseră podul drept scut, cum năuciseră întreaga armată, cum
condamnaseră atacul la eşec. „Părinte al Furtunii, sunt un idiot!” îşi
zise el.
— Kaladin?
Era vocea lui Syl. Riscă să deschidă ochii şi zări o lume cu susul
în jos, cu cerul întinzându-se sub el, în timp ce familiara lemnărie se
afla în aerul de deasupra.
Nu. El stătea cu susul în jos. Atârnat de unul dintre pereţii barăcii
Podului Patru. Vârful clădirii Animmodelate se afla la o înălţime de
868
peste patru metri şi jumătate şi acoperişul cobora în pantă lină.
Kaladin avea gleznele legate cu o funie prinsă – la rândul ei – pe un
inel fixat de acoperişul povârnit. Văzuse aşa ceva întâmplându-li-se
altor podari. Unul săvârşise o crimă în tabără, iar altul fusese prins
furând pentru a cincea oară.
Era cu spatele la perete, aşa că privea spre răsărit. Mâinile îi
atârnau libere pe lângă trup, aproape atingând pământul. Gemu din
nou, simţind durere pretutindeni.
Aşa cum îl învăţase tatăl său, începu să se împungă cu degetul, în
căutarea coastelor rupte. Se crispă când descoperi că mai multe
aveau probleme, fiind cel puţin crăpate. Probabil frânte. Îşi pipăi şi
umărul, acolo unde avea impresia că i se rupsese clavicula. Avea un
ochi umflat. Timpul urma să-i arate dacă suferise vătămări interne
grave.
Îşi frecă faţa, şi cruste de sânge uscat se desprinseră şi plutiră
către pământ. O tăietură în pielea capului, nas însângerat, buză
spartă. Syl i se opri pe piept, cu picioarele pe sternul lui, cu mâinile
împreunate în faţă.
— Kaladin?
— Sunt în viaţă, murmură el, şi cuvintele sunară neclar din cauza
buzei umflate. Ce s-a-ntâmplat?
— Te-au bătut soldaţii, răspunse ea, părând să se micşoreze. Le-
am plătit-o. Pe unul l-am făcut să se-mpiedice azi de trei ori.
Părea îngrijorată.
El se pomeni zâmbind. Cât timp putea un om s-atârne astfel, cu
tot sângele năvălindu-i în cap?
— Au fost o mulţime de zbierete, spuse încet Syl. Cred că mai

869
mulţi oameni au fost degradaţi. Soldatul, Lamaril, a…
— Ce?
— A fost executat, continuă Syl pe un ton şi mai scăzut. A făcut-o
Înaltul Prinţ Sadeas, cu mâna lui, când s-a-ntors armata de pe
platou. A spus ceva despre răspunderea finală, care cade asupra
ochi-luminoşilor. Lamaril a tot ţipat întruna că i-ai promis c-o să-l
absolvi şi că-n locul lui ar trebui pedepsit Gaz.
Kaladin zâmbi dispreţuitor şi trist.
— N-ar fi trebuit să pună să fiu bătut pân-am leşinat. Gaz?
— L-au lăsat pe aceeaşi poziţie. Nu ştiu de ce.
— Legea răspunderii. Într-un asemenea dezastru, vina trebuie să
cadă, în cea mai mare parte, asupra ochi-luminoşilor. Le place să
respecte astfel de precepte vechi, făcând paradă, atunci când le
convine. De ce mai sunt eu în viaţă?
— Se pare că vor să dea un exemplu, răspunse Syl, cuprinzându-
şi trupul cu braţele translucide. Kaladin, mi-e frig.
— Poţi să simţi temperatura? întrebă el, tuşind.
— De obicei nu. Acum da. Nu înţeleg asta. Nu… nu-mi place.
— O să fie bine.
— N-ar trebui să minţi.
— Câteodată e-n ordine să minţi, Syl.
— Şi asta e una dintre acele dăţi?
El clipi, încercând să nu-şi ia în seamă rănile şi presiunea pe care-
o simţea în cap şi să-şi limpezească mintea. Nu-i reuşi nimic.
— Da, şopti.
— Cred că înţeleg.
— Aşadar, spuse Kaladin, sprijinindu-şi creştetul capului de

870
perete, o să fiu judecat de o mare furtună. O vor lăsa să mă ucidă.
Atârnat acolo, Kaladin urma să se afle drept în calea vântului şi a
tuturor lucrurilor pe care putea să le-arunce în el. Dacă erai prudent
şi făceai ceea ce trebuia, ai fi putut supravieţui afară, în furtună, deşi
experienţa era groaznică. El unul o făcuse de mai multe ori,
ghemuit, adăpostindu-se lângă stânci, în partea opusă vântului. Dar
aninat de un perete, cu faţa în direcţia din care venea furtuna? Avea
să fie făcut fâşii şi strivit de stânci.
— Mă-ntorc imediat, spuse Syl, desprinzându-se de pieptul lui
sub forma unei pietre în cădere, pentru a se preschimba, înainte de a
atinge pământul, într-o trâmbă de frunze purtate de vânt, care se
îndepărtă fâlfâind şi bombându-se spre dreapta. Lemnăria era
pustie. Kaladin simţea mirosul de aer proaspăt şi rece, simţea
întregul ţinut adunându-şi puterile pentru a face faţă furtunii.
Acalmia, aşa se numeau acele momente de dinaintea furtunii, când
vântul se oprea, aerul era rece, presiunea scădea şi umiditatea
creştea.
Câteva clipe mai târziu, de după colţul peretelui apăru capul lui
Pietroi, cu Syl pe umăr. Se furişă către Kaladin, urmat de un Teft
nervos. Li se alătură Moash; deşi protestase, spunând că n-avea
încredere în Kaladin, cel de-al treilea părea la fel de îngrijorat ca
primii doi.
— Înălţimea ta? întrebă el. Ţi-ai revenit?
— Sunt conştient, murmură Kaladin. S-a-ntors toată lumea cu
bine de câmpul de luptă?
— Toţi oamenii noştri, fireşte, răspunse Teft, scărpinându-se în
barbă. Dar am pierdut lupta. A fost un dezastru. Peste două sute de

871
podari morţi. Supravieţuitorii au fost de-ajuns doar ca să care
unsprezece poduri.
„Două sute de oameni”, se gândi Kaladin. „E vina mea. I-am
apărat pe ai mei pe socoteala altora. Am fost prea nechibzuit”.
„Podarii nu trebuie să supravieţuiască. Aici se ascunde ceva.”
Nu-l putea întreba pe Lamaril. Care primise, însă, ceea ce merita.
Dacă ar fi putut alege, Kaladin le-ar fi hărăzit acelaşi sfârşit tuturor
ochi-luminoşilor, cu regele lor cu tot.
— Am vrut să-ţi spunem ceva, zise Pietroi. Din partea tuturor
oamenilor. Cei mai mulţi nu vor ieşi. Vine o mare furtună şi…
— E-n ordine, şopti Kaladin.
Teft îl înghionti pe Pietroi, ca să continue.
— Ei, asta e. Nu te vom uita. Noi, Podul Patru, nu vom mai fi iar
ca înainte. Poate că vom muri cu toţii, dar le vom arăta celor noi.
Focuri noaptea. Râsete. Viaţă. Vom face din asta o tradiţie. Pentru
tine.
Pietroi şi Teft ştiau de buruiana dâmbului. Puteau continua să
câştige bani în plus ca să plătească totul.
— Ai făcut-o pentru noi, se amestecă Moash. Am fi murit pe
platoul ăla. Probabil în număr tot atât de mare cum s-a-ntâmplat la
celelalte poduri. În felul ăsta, nu pierdem decât un singur om.
— Eu cred că nu e corect ce fac ei, spuse Teft, încruntându-se. Am
vorbit între noi că ar trebui să tăiem funia şi să te dăm jos…
— Nu, îl întrerupse Kaladin. V-aţi alege şi voi cu aceeaşi
pedeapsă.
Cei trei se uitară unii la alţii. Se părea că ajunseseră la aceeaşi
concluzie.

872
 — Ce-a spus Sadeas? întrebă Kaladin. Despre mine.
— Că înţelege de ce ar vrea un podar să-şi salveze viaţa, „chiar şi
pe socoteala altora”, răspunse Teft. A spus că eşti un laş egoist, dar
s-a purtat ca şi cum toate astea ar fi fost de aşteptat.
— Zice că-l lasă pe Părintele Furtunii să te judece, adăugă Moash.
Pe Jezerezeh, regele Heralzilor. Zice că, dacă meriţi să trăieşti, vei
trăi…
Vocea i se stinse. Ştia la fel se bine ca toţi ceilalţi că oamenii
neprotejaţi nu puteau supravieţui marilor furtuni, nu astfel.
— Vreau să faceţi toţi trei ceva pentru mine, spuse Kaladin,
închizând ochii ca să nu-i intre sângele scurs de la rana din buză,
care i se deschisese din nou în timp ce vorbea.
— Orice, Kaladin, făgădui Pietroi.
— Vreau să vă-ntoarceţi în baracă şi să le spuneţi oamenilor să
iasă afară după furtună. Spuneţi-le să se uite-n sus, la mine, aşa cum
sunt legat aici. Spuneţi-le c-o să deschid ochii şi-o să-i privesc la
rândul meu, şi-o să ştie că am supravieţuit.
Cei trei podari amuţiră.
— Da, desigur, Kaladin, zise apoi Teft. O vom face.
— Spuneţi-le – continuă Kaladin cu voce mai fermă – că nu se va
sfârşi astfel. Spuneţi-le că aleg să nu-mi iau viaţa şi că n-o să cedez
în faţa lui Sadeas în niciun chip, chiar de-ar fi să trec prin Infern.
Pe chipul lui Pietroi se aşternu unul dintre zâmbetele lui largi.
— Pe uli’tekanaki, Kaladin. Mai că te-aş crede.
— Poftim, spuse Teft, întinzându-i ceva. Ca să-ţi poarte noroc.
Kaladin luă obiectul într-o mână slăbită, pătată de sânge. Era o
sferă, o pată azurie întreagă. Era înnegurată, cu toată Lumina de

873
Furtună secătuită. „Ia o sferă cu tine în furtună şi măcar o să ai o
lumină, ca să poţi vedea”, spunea o zicală veche.
— E tot ce-am putut să salvăm din punga ta, adăugă Teft. Gaz şi
Lamaril au luat restul. Ne-am plâns, dar ce-am fi putut face?
— Mulţumesc, spuse Kaladin.
Moash şi Pietroi se retraseră în baracă, la loc sigur, iar Syl părăsi
umărul celui din urmă, ca să rămână alături de Kaladin. Şi Teft mai
zăbovi, ca şi cum s-ar fi gândit să rămână în furtună, alături de şeful
său de pod. În cele din urmă clătină din cap, bombănind, şi plecă pe
urmele celorlalţi. Lui Kaladin i se păru că-l auzise zicându-şi că e
laş.
Uşa barăcii se închise. Kaladin pipăi mica sferă de sticlă. Cerul se
întuneca, şi nu doar fiindcă apunea soarele. Întunericul se îndesea.
Marea furtună.
Syl merse pe perete, apoi se aşeză pe el, uitându-se la Kaladin cu
o expresie sumbră pe faţa ei minusculă.
— Le-ai spus c-o să supravieţuieşti. Altminteri ce-o să se-
ntâmple?
Capul lui zvâcnea în ritmul pulsului.
— Mama ar fi scandalizată dacă ar şti cât de repede m-au învăţat
ceilalţi soldaţi jocuri de noroc. Era prima mea noapte în armata lui
Amaram, iar ei m-au pus să joc pentru sfere.
— Kaladin? spuse Syl.
— Îmi cer scuze, răspunse el, legănându-şi capul dintr-o parte în
alta. Întrebarea ta mi-a adus aminte de noaptea aia. Ştii, jucătorii au
o vorbă: „a pune totul pe-o carte”. Se foloseşte atunci când îţi bagi
toţi banii într-o singură prinsoare.

874
 — Nu înţeleg.
— Fac prinsoare pe tot ce am, murmură Kaladin. Dac-o să mor,
vor ieşi din baracă, vor clătina din cap şi-şi vor spune c-au ştiut c-
aşa se va întâmpla. Însă dac-o să fiu viu, vor ţine minte. Şi asta le va
da speranţă. S-ar putea s-o vadă ca pe un miracol.
Syl rămase o clipă tăcută.
— Vrei să fii un miracol?
— Nu, şopti Kaladin. Dar pentru ei o să fiu.
Era o speranţă disperată, prostească. Spre est, orizontul, pe care
ochii lui îl vedeau răsturnat, se întuneca din ce în ce mai tare. Pentru
el, furtuna părea umbra unei fiare imense, înaintând greoi. Totul era
supărător de neclar, cum se-ntâmplă când eşti lovit prea tare în cap.
Comoţie. Aşa se numea. Îi venea greu să gândească, dar nu voia să-
şi piardă cunoştinţa. Voia să privească furtuna drept în faţă, deşi îl
înspăimânta. Simţea aceeaşi panică ca în clipa când se uitase în
întunericul spărturii, când fusese gata să-şi curme singur viaţa. Era
teama de ceea ce nu putea să vadă, de ceea ce n-avea cum să ştie.
Se apropia zidul de furtună, o perdea vizibilă de ploaie şi vânt,
care era începutul. Era un val masiv de apă, praf şi pietre, înalt de
zeci de metri, cu mii şi mii de vântspreni zburând în faţa lui, ca tot
atâtea săgeţi şuierătoare.
În luptă, se simţea în siguranţă mulţumită îndemânării cu care
mânuia suliţa. Când păşise pe marginea spărturii, mai avea loc de-
ntors. De data asta, n-avea nimic. Nicio armă cu care să lupte cu
fiara întunecată, nicio cale pe care să ocolească umbra ce se lăţea,
cuprinzând orizontul, afundând lumea într-o noapte timpurie.
Marginea estică a craterului care adăpostea tabăra se măcinase, iar

875
baraca Podului Patru era prima din şirul ei. Între Kaladin şi Câmpii
nu se afla nimic. Nimic între el şi furtună.
Uitându-se la valul învârtejit de apă şi resturi purtate de vânt,
care se apropia mugind, se simţea ca şi cum ar fi privit sfârşitul
lumii prăvălindu-se asupra lui.
Trase aer în adâncul pieptului, uitându-şi durerea din coaste, în
vreme ce furtuna, traversând într-o clipită lemnăria, îl izbi.

876
 35
O LUMINĂ CA SĂ POŢI VEDEA

„Deşi mulţi ar fi dorit ca Urithiru să fie construit în Alethela, era

evident că nu se putea. Şi aşa se face că am cerut să fie înălţat mai
spre vest, într-un loc mai apropiat de Onoare.”

Poate cea mai veche scriere originală care a supravieţuit şi în care este
menţionat oraşul, citată în Vavibrar, versetul 1804. Ce n-aş da să găsesc o
cale de traducere a cântului-din-zori!

Forţa zidului de furtună aproape că-l lăsă fără cunoştinţă, dar

neaşteptata ei răceală îl făcu să-şi vină brusc în fire.
Pentru o clipă, Kaladin nu simţi nimic altceva decât frigul. Un
şuvoi mare de apă îl lipise de peretele barăcii. Pietre şi frânturi de
crengi se izbeau de stâncă, în jurul lui; era deja prea amorţit ca să
mai poată spune câte îi tăiau sau îi loveau pielea.
O suporta, năucit, cu ochii strâns închişi şi ţinându-şi răsuflarea.
Pe urmă zidul de furtună trecu, prăvălindu-se mai departe.
Următoarea rafală de vânt veni dintr-o parte – aerul se învârtejea
acum pretutindeni şi vântul biciuia din toate direcţiile. Îl azvârli în
lateral, cu spatele frecându-i-se de piatră – şi apoi sus, în aer. Pe
urmă se stabiliză, suflând din nou dinspre est. Kaladin atârna în
beznă şi picioarele îi zvâcneau, trăgând de frânghie. Cuprins de
panică, îşi dădu seama că acum fâlfâia în vânt, ca un zmeu de
hârtie, legat de inelul din acoperişul înclinat.
877
 Numai frânghia îl împiedica să fie luat pe sus, împreună cu tot
felul de sfărâmături, pentru a fi rostogolit şi azvârlit înaintea
furtunii, prin întregul Roshar. Preţ de câteva bătăi de inimă, nu
putu să gândească. Nu izbutea să simtă decât panica şi frigul – una
îi clocotea în piept, iar celălalt se străduia să-l îngheţe dinspre piele
către interior. Ţipă, agăţându-se de singura lui sferă ca de o parâmă
de salvare. Ţipătul se dovedi a fi o greşeală, fiindcă lăsă frigul să-i
pătrundă în gură. Ca un duh ce se silea să-şi îndese braţul în gâtlejul
lui.
Vântul era ca un vârtej haotic, îndreptându-se în direcţii diferite.
O rafală se repezi spre el, apoi trecu, lăsându-l în urmă, şi el căzu pe
acoperişul barăcii cu o bufnitură. Aproape imediat, vântul cumplit
încercă să-l salte din nou, lovindu-i pielea cu valuri de apă rece ca
gheaţa. Bubui tunetul – bătaia de inimă a fiarei care-l înghiţise.
Fulgerul spintecă bezna ca muşcătura unor dinţi albi în noapte.
Vântul era atât de zgomotos încât aproape că acoperea tunetul cu
urletele şi gemetele sale.
— Ţine-te de acoperiş, Kaladin!
Vocea lui Syl. Atât de slabă, de firavă. Cum de izbutea s-o audă?
Amorţit, îşi dădu seama că zăcea cu faţa în jos pe acoperişul
înclinat. Nu era chiar atât de abrupt încât s-alunece imediat, iar
vântul îl împingea mai ales înapoi. O ascultă pe Syl şi se prinse de
marginea acoperişului cu degete reci, alunecoase. Pe urmă rămase
întins cu faţa în jos, cu capul între braţe. Încă mai ţinea sfera în
mână, lipită de acoperişul de piatră. Degetele începură să-i alunece.
Vântul sufla extrem de tare, încercând să-l împingă către vest. Dacă-
şi dădea drumul, ar fi ajuns să atârne din nou în aer. Frânghia care-l

878
lega nu era destul de lungă ca să poată ajunge în cealaltă parte a
acoperişului uşor înclinat, unde s-ar fi aflat la adăpost.
Un bolovan se izbi de acoperiş lângă el – nu putea nici s-audă
lovitura, nici să-l vadă în bezna furtunii, dar simţea clădirea
vibrând. Bolovanul se rostogoli şi căzu, zdrobindu-se de pământ.
Nu toată furtuna avea o asemenea forţă, dar câte-o rafală putea din
când în când să ridice şi să arunce obiecte mari, purtându-le pe
distanţe de zeci de metri.
Degetele îi alunecau în continuare.
— Inelul, şopti Syl.
Inelul. Funia îi lega picioarele de un inel din oţel, aflat sub el, pe-
o latură a acoperişului. Kaladin îşi dădu drumul, apoi se agăţă de
inel în timp ce suflul îl împingea înapoi. Îşi încleştă degetele de el.
Frânghia îi cobora către glezne, fiind cam de lungimea corpului său.
Se gândi pentru o clipă s-o dezlege, dar nu îndrăznea să dea drumul
inelului. Rămase acolo, ca o flamură fluturând în bătaia vântului,
ţinându-se de inel cu amândouă mâinile, cu sfera în căuşul uneia
dintre ele, lipită de oţel.
Fiecare clipă era o luptă. Vântul îl smucea spre stânga, apoi îl
arunca spre dreapta. Nu putea şti de când dura totul, timpul fiind
lipsit de noimă în acel loc al furiei şi tumultului. Mintea lui amorţită
şi chinuită începu să creadă că totul nu era decât un coşmar. Un vis
cumplit plăsmuit în capul său, bântuit de vânturi negre, vii. Ţipete
în aer, strălucitoare şi albe, scăpărarea fulgerului dezvăluind o lume
înfiorătoare, diformă, o lume a haosului şi a spaimei. Suflul vântului
părea să mişte clădirile dintr-o parte într-alta, întreaga lume se
strâmba, încovoiată de cumplita forţă a furtunii.

879
 În acele scurte momente de lumină în care îndrăznea să se uite în
jur, avea impresia c-o zărea pe Syl stând în faţa lui, în picioare, cu
faţa în bătaia vântului, cu mâinile ei minuscule întinse înainte. Ca şi
cum ar fi încercat să oprească furtuna şi să despice vântul, aşa cum
despică pietrele un torent de apă vijelioasă.
Răceala ploii îi amorţea zgârieturile şi vânătăile dureroase. Dar îi
amorţea şi degetele. Nu le simţi alunecând. Pe urmă nu mai ştiu
decât că flutura din nou prin aer, azvârlit într-o parte şi izbit de
acoperişul barăcii.
Se alese cu o lovitură puternică. Văzu în faţa ochilor scânteieri
luminoase care se contopiră, urmate de negură.
Nu de pierderea cunoştinţei, ci de negură.
Kaladin clipi. Totul era neclintit. Furtuna era tăcută şi lumea era
întuneric în stare pură. „Sunt mort”, îşi zise imediat. Dar de ce
putea simţi piatra udă a acoperişului de sub el? Scutură din cap şi
apa furtunii i se prelinse pe faţă. Nu erau fulgere, nu era vânt, nu
ploua. Tăcerea era nefirească.
Se ridică, împleticindu-se, şi izbuti să stea în picioare pe
acoperişul în pantă lină. Simţea, sub vârfurile picioarelor, piatra
alunecoasă. Dar nu-şi simţea rănile. Pur şi simplu, durerea nu mai
era acolo.
Deschise gura să strige în beznă, dar şovăi. Liniştea nu trebuia
spartă. Aerul însuşi părea mai uşor, aşa cum era şi el. Aproape că se
simţea în stare să se îndepărteze, plutind.
În întunecimea aceea, dinaintea chipului său apăru un altul,
imens. Un chip de negură, conturându-se totuşi slab în întuneric.
Era lat – cam cât un nor alb de vreme bună – şi se întindea, în

880
ambele părţi, până departe, dar, nu se ştie cum, Kaladin îl putea
vedea. Inuman. Zâmbitor. Kaladin simţi, în adâncul său, un fior –
rostogolirea unor ace de gheaţă – străbătându-i grăbit şira spinării şi
întregul trup. În mâna lui, sfera prinse brusc viaţă, revărsându-şi
strălucirea pâlpâitoare, de safir. Lumină acoperişul de piatră de sub
el, făcându-i pumnul să împrăştie lumina unui foc albăstrui.
Cămaşa lui era o zdreanţă, pielea îi era sfâşiată. Se uită în jos la
propriul trup, şocat, apoi îşi înălţă privirea către chipul imens.
Dispăruse. Nu mai exista decât bezna.
Un fulger brăzdă cerul şi durerile lui Kaladin reveniră. Icni,
căzând în genunchi în faţa ploii şi a vântului. Alunecă în jos,
lovindu-se cu faţa de acoperiş.
Ce fusese? O viziune? O nălucire? Puterile îi scăzură brusc, iar
gândurile îi redeveniră tulburi. Rafalele de vânt nu mai erau la fel
de puternice, dar ploaia era încă atât de rece! Apatic, năucit,
aproape copleşit de durere, îşi ridică mâna într-o parte şi se uită la
sferă. Strălucea. Mânjită de sângele lui şi strălucitoare.
Durerea era atât de cumplită, iar puterile îl lăsaseră. Închise ochii
şi se simţi învăluit de o a doua întunecime. De bezna inconştienţei.
●
Când se domoli furtuna, Pietroi ajunse primul la uşă. Teft îl
urmă, mişcându-se mai încet şi mormăind doar pentru el. Îl dureau
genunchii. Îl dureau întotdeauna în preajma unei furtuni. Bunicul lui
se plângea de aşa ceva în ultimii ani ai vieţii, iar el îl considera
nătâng. Acum ajunsese să sufere de aceeaşi meteahnă.
„Blestem purtat de furtună”, îşi zise, ieşind obosit din baracă.
Încă mai ploua, fireşte. Era burniţa mocnită de după toiul furtunii,

881
stropeala. Câţiva ploispreni stăteau în bălţi, ca nişte lumânări
albastre, iar câţiva vântspreni dansau în rafalele furtunii. Burniţa
era rece şi el împroşcă apa băltoacelor, care-i udă leoarcă picioarele
încălţate cu sandale, îngheţându-i-le până la os. Nu-i plăcea să fie
ud. Dar nu-i plăceau o mulţime de alte lucruri.
Pentru o vreme, viaţa fusese promiţătoare. Acum nu mai era.
„Cum a fost posibil ca într-un timp atât de scurt să se
înrăutăţească aşa de mult lucrurile?” se întrebă, ţinându-şi braţele
pe lângă trup, mergând încet şi privindu-şi picioarele. Câţiva soldaţi
ieşiseră din barăcile lor şi stăteau pe-aproape, îmbrăcaţi în haine de
ploaie, urmărind totul. Probabil ca să se asigure că nimeni nu se
furişase mai devreme afară, ca să taie funia lui Kaladin. Însă nu
încercară să-l oprească pe Pietroi. Furtuna se terminase.
Podarul voinic trecu în fugă de colţul clădirii. Alţii ieşiseră din
baracă în spatele lui Teft, care se ţinea după el. Afurisitul mâncător
de coarne! Ca un chull mare, greoi. Credea cu adevărat. Credea c-
aveau să-l găsească în viaţă pe tânărul podar neghiob. Probabil îşi
închipuia c-aveau să dea de el bând o ceaşcă de ceai şi odihnindu-se
la umbra Părintelui Furtunii în persoană.
„Şi tu nu crezi”? se întrebă Teft, uitându-se tot în jos. „Dacă nu
crezi, de ce te ţii după el? Dacă n-ai crede, te-ai uita. Nu te-ai holba
la picioarele tale. Te-ai uita în sus, ca să vezi.”
Era cu putinţă să crezi şi să nu crezi, în acelaşi timp? Teft se opri
lângă Pietroi şi – adunându-şi toate puterile – se uită în sus, la
peretele barăcii.
Văzu ceea ce se aşteptase să vadă şi ceea ce se temuse c-avea să
vadă. Leşul părea o bucată de carne de la măcelărie, jupuită şi

882
sângerândă. Era un om? Pielea lui Kaladin era crăpată într-o mie de
locuri şi pe peretele clădirii se prelingeau stropi de sânge amestecaţi
cu apă de ploaie. Trupul tânărului era încă atârnat de glezne.
Cămaşa îi fusese sfâşiată; pantalonii de podar erau în zdrenţe. Ca o
ironie, furtuna îi spălase faţa, lăsându-i-o mai curată decât în clipa
când îl părăsiseră.
Teft văzuse destui oameni morţi pe câmpul de luptă ca să ştie la
ce se uita. „Sărmane flăcău!” se gândi, clătinând din cap în timp ce
restul oamenilor Podului Patru se adunau în jurul lui şi al lui
Pietroi, tăcuţi, îngroziţi. „Era cât pe-aci să te cred.”
Ochii lui Kaladin se deschiseră brusc.
Podarii adunaţi acolo icniră, iar unii înjurară admirativ şi căzură
la pământ, împroşcând apa din bălţi. Kaladin trase aer în piept,
hârâind şuierător şi privind drept înainte, concentrat, dar fără să
vadă. Expiră, scuipând printre buze salivă însângerată. Mâna
strânsă, care-i atârna dedesubt, i se deschise.
Ceva căzu pe pietre. Sfera pe care i-o dăduse Teft. Intră clipocind
într-o băltoacă şi rămase acolo. Era înnegurată, neavând Lumină de
Furtună în ea.
„Cum, pentru numele lui Kelek”? se întrebă Teft, îngenunchind.
Laşi o sferă afară, în furtună, şi îi adună lumina. Ţinută în mâna lui
Kaladin, aceea ar fi trebuit să se impregneze în totalitate. Ce se
întâmplase?
— Umalakai’ki! strigă Pietroi, arătând cu degetul. Kama mohoray
namavau…
Tăcu, dându-şi seama că vorbea într-o limbă neînţeleasă de
ceilalţi.

883
 — Să m-ajute cineva să-l dau jos! E încă viu! Avem nevoie de-o
scară şi de un cuţit! Grăbiţi-vă!
Podarii plecară în fugă. Soldaţii se apropiară bombănind, dar nu-
i opriră. Însuşi Sadeas declarase că soarta lui Kaladin avea să fie
hotărâtă de Părintele Furtunii. Toată lumea ştia că asta însemna
moarte.
În afara cazului când… Teft se ridică, ţinând în mână sfera
înnegurată. „O sferă golită de lumină, după furtună”, îşi spuse. „Şi
un om încă viu, deşi ar fi trebuit să fie mort. Două lucruri
imposibile.”
Împreună, dovedeau ceva care-ar fi trebuit să fie încă şi mai
imposibil.
— Unde e scara aia? se trezi strigând, la rândul lui. Lovi-v-ar
blestemele, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Trebuie să-l bandajăm. S-aducă
repede cineva poţiunea aia pe care-o pune el întotdeauna pe răni!
Se uită la Kaladin, apoi adăugă, mult mai încet:
— Şi-ai face bine să supravieţuieşti, fiule. Pentru că vreau nişte
răspunsuri.

884
 36
LECŢIA

„Luând Cristalul din Zori, despre care se ştie că orbeşte orice

creatură pustiitoare sau muritoare, s-a târât în susul treptelor făurite
pentru Heralzi, înalte, fiecare, de câte zece paşi, către marele templu
de deasupra.”

Din Poemul lui Ista. N-am găsit nicio explicaţie modernă care să
dezvăluie ce erau aceste „Cristale din Zori”. Eruditele par să le ignore,
deşi în relatările despre mitologia antică apar desigur foarte des.

„Nu era câtuşi de puţin neobişnuit să întâlnim băştinaşi în timpul

călătoriei pe Dealurile Nerevendicate”, citi Shallan. „La urma
urmelor, aceste ţinuturi străvechi au fost cândva unul dintre
Regatele de Argint. Nu putem să nu ne întrebăm dacă animalele
uriaşe cu carapace trăiau şi pe atunci acolo sau dacă au venit să se
statornicească în pustietate abia după plecarea oamenilor.”
Se lăsă pe spătarul scaunului, în aerul umed şi cald. În stânga ei,
Jasnah Kholin plutea tăcută în bazinul încastrat în podeaua camerei
de baie. Lui Jasnah îi plăcea să se înmoaie în apa băii, iar Shallan nu
putea s-o condamne. De când se ştia, pentru Shallan baia fusese un
chin, care însemna zeci de parshi cărând găleţi cu apă caldă, după
care urma o spălare rapidă în cada de alamă, înainte de a se răci
apa.
Palatul din Kharbranth oferea mult mai mult lux. Bazinul de
885
piatră din podea părea un mic lac personal, încălzit cu dărnicie de
fabriale ingenioase, care se înfierbântau. Shallan încă nu ştia prea
multe despre fabriale, deşi asta o intriga oarecum. Acel tip se
răspândea din ce în ce mai mult. Cu numai două zile înainte, mai-
marii Conclavului îi trimiseseră lui Shallan unul pentru încălzirea
camerelor sale. Apa nu trebuia cărată, ci venea prin ţevi. Răsuceai o
pârghie şi curgea în bazin. Sosea gata încălzită şi mai multe fabriale
din pereţii laterali ai acestuia o păstrau astfel. Shallan făcuse ea
însăşi baie acolo şi era absolut magnific.
Foarte practică, ornamentaţia era alcătuită din pietricele colorate
care împodobeau stânca, fiind fixate cu mortar pe părţile laterale ale
pereţilor. Shallan stătea lângă bazin, complet îmbrăcată, citind în
timp ce aştepta, gata s-o ajute pe Jasnah dacă era necesar. Cartea era
istorisirea lui Gavilar – aşa cum i-o dictase lui Jasnah cu ani în urmă
– după prima lui întâlnire cu straniii parshi numiţi apoi parshendi.
„În timpul explorărilor noastre ne întâlneam din când în când cu
băştinaşii”, citi ea. „Nu erau parshi. Natani, cu pielea lor de un
albăstriu palid, cu nasuri late şi păr ca lâna. În schimbul
mâncărurilor pe care li le dăruiam, ne arătau terenurile de
vânătoare ale carapacelor-mari. Pe urmă am întâlnit parshi. Mai
fusesem în vreo şase expediţii în Natanatan, dar nu mai văzusem
niciodată aşa ceva! Parshi, trăind pe cont propriu? Logica,
experienţa şi ştiinţa susţineau că e imposibil. Parshii au nevoie de
un popor civilizat care să-i călăuzească. E un fapt dovedit în
repetate rânduri. Lasă unul într-un ţinut sălbatic, şi o să stea pur şi
simplu locului, nefăcând nimic, până când o s-apară cineva să-i dea
ordine.

886
 Şi totuşi, acolo se afla un grup în stare să vâneze, să facă arme, să
înalţe clădiri şi – realmente – să-şi creeze propria civilizaţie. Ne-am
dat în curând seama că acea singură descoperire putea să
îmbogăţească, ba chiar să schimbe cu desăvârşire tot ceea ce ştiam
despre docilii noştri slujitori.”
Shallan îşi coborî privirea către partea de jos a paginii, unde –
separată de o linie – se afla o notă de subsol, scrisă cu litere mici,
înghesuite. Majoritatea cărţilor dictate de bărbaţi aveau note de
subsol, adăugate de femeile sau de ardenţii care le aşternuseră pe
hârtie. Ca urmare a unei înţelegeri nescrise, acestea nu erau
niciodată citite cu voce tare. Acolo, o soţie explica uneori – sau chiar
contrazicea – relatarea bărbatului ei. Singurul mod de a păstra astfel
de comentarii sincere pentru eruditele din viitor era menţinerea
caracterului sacru şi secret al scrierii.
„Trebuie să se ţină cont”, scria Jasnah în nota de subsol a acelui
pasaj, „că am adaptat cuvintele tatălui meu – respectându-i
instrucţiunile – pentru a le face mai potrivite cu o istorisire scrisă.”
Ceea ce însemna că-i redase cuvintele într-un stil mai erudit, mai
impresionant. „În plus, judecând după majoritatea relatărilor, la
început, regele Gavilar nu le-a dat atenţie acestor parshi stranii,
capabili să se descurce singuri. A înţeles importanţa propriei
descoperiri abia mai târziu, după explicaţiile primite de la eruditele
şi condeierele sale. Acest adaos nu are menirea de a scoate în
evidenţă ignoranţa tatălui meu; el a fost – şi este – un războinic.
Atenţia nu i s-a îndreptat către importanţa antropologică a
expediţiei, ci către vânătoarea care avea să fie punctul ei
culminant.”

887
 Shallan închise gânditoare cartea. Volumul era din colecţia
personală a lui Jasnah – Palanaeumul se afla în posesia mai multor
exemplare, însă lui Shallan nu-i era îngăduit să ia cărţile din
bibliotecă într-o cameră de baie.
Hainele lui Jasnah se găseau pe o banchetă de pe o latură a
încăperii. Erau împăturite, având deasupra punga aurie care
adăpostea Animmodul. Shallan se uită la prinţesă. Plutea cu faţa în
sus în bazin, cu părul negru răsfirat în urma ei pe apă, cu ochii
închişi. Baia zilnică era singurul moment în care părea să se
destindă pe de-a-ntregul. Părea mult mai tânără aşa, lipsită şi de
haine, şi de încordare, plutind ca un copil care se odihneşte după o
zi de înot în forţă.
Avea treizeci şi patru de ani. În anumite privinţe, părea foarte
bătrână – alte femei de vârsta ei aveau copii de-o seamă cu Shallan.
Şi totuşi, era atât de tânără! Destul de tânără ca să-i fie lăudată
frumuseţea, destul de tânără pentru ca bărbaţii să afirme, sus şi tare,
că era un păcat să nu fie încă măritată.
Shallan se uită la teancul de haine. Îşi ţinea fabrialul stricat în
punga ascunsă. Era momentul potrivit să le schimbe între ele.
Prilejul pe care-l aştepta de atâta timp. Jasnah avea acum destul de
multă încredere în ea încât să se relaxeze, savurându-şi baia fără
nicio grijă în privinţa fabrialului.
Oare Shallan era cu adevărat în stare s-o facă? Era în stare s-o
trădeze pe femeia care o luase sub îndrumarea ei?
„Având în vedere ce am făcut înainte, asta ar fi o nimica toată”,
îşi zise. N-ar fi fost prima oară când trăda pe cineva care îi acorda
încredere.

888
 Se ridică în picioare. Dintr-o parte, Jasnah întredeschise un ochi.
„Fir-ar să fie”, se gândi Shallan, îndesându-şi cartea sub braţ,
apoi începu să măsoare încăperea cu pasul, luându-şi un aer
meditativ. Jasnah o urmărea cu privirea. Nu bănuitoare. Curioasă.
— De ce-a vrut tatăl tău să-ncheie un tratat cu parshendii? se
trezi întrebând din mers.
— De ce să nu fi vrut?
— Ăsta nu e un răspuns.
— Bineînţeles că este. Dar e unul care nu-ţi dezvăluie nimic.
— Dacă ai vrea să-mi dai un răspuns util, Luminăţie, mi-ar fi de
folos.
— Atunci pune o întrebare utilă.
Shallan strânse din dinţi.
— Ce îşi dorea Regele Gavilar din ceea ce aveau parshendii?
Jasnah zâmbi şi închise din nou ochii.
— Eşti aproape. Dar presupun că poţi ghici răspunsul.
— Cristale.
Jasnah dădu din cap, continuând să se relaxeze în apă.
— Textul nu le aminteşte, zise Shallan.
— Tata nu vorbea despre ele. Dar, din ceea ce spunea… ei bine,
acum bănuiesc că au fost motivul tratatului.
— Atunci poţi fi sigură că el ştia? Poate că nu dorea decât inimile-
nestemată.
— Poate, răspunse Jasnah. Parshendii păreau amuzaţi de
interesul pe care ni-l stârneau nestematele împletite în bărbile lor,
adăugă zâmbind. Ar fi trebuit să vezi ce şocaţi am fost când am
descoperit de unde le aveau. Când s-a surpat Aimia şi au pierit toţi

889
lancerynii, am crezut că văzuserăm ultimele nestemate mari. Dar
mai exista un animal cu carapace mare care le avea şi care trăia într-
un ţinut nu prea îndepărtat de Kholinar. Oricum, parshendii erau
de acord să le-mpartă cu noi, atâta vreme cât le puteau vâna şi ei.
Din partea lor, dacă te osteneai să vânezi demonii spărturilor,
nestematele acestora îţi aparţineau. Mă-ndoiesc că ar fi fost nevoie
de un tratat pentru asta. Şi totuşi, chiar înainte de a pleca pe drumul
de întoarcere către Alethkar, tatăl meu a-nceput să susţină cu
fervoare necesitatea unei înţelegeri.
— Şi ce se întâmplase? Ce se schimbase?
— Nu pot fi sigură. Dar mi-a descris la un moment dat purtarea
stranie a unui luptător parshendi în timpul vânătorii unui demon al
spărturilor. În loc să-şi ducă mâna la suliţă când a apărut animalul,
a întins-o într-o parte într-un fel care trezea bănuieli. Numai tata l-a
văzut; şi, bănuiesc eu, a crezut c-avea să cheme o Sabie. Luptătorul
şi-a dat seama ce făcea şi s-a oprit. Tata n-a mai vorbit despre asta,
dar presupun că nu voia ca toată lumea să-şi îndrepte atenţia asupra
Câmpiilor Sfărâmate mai mult decât o făcuse deja.
Shallan bătu cu palma în carte.
— Argumentul pare firav. Dacă era sigur în privinţa Săbiilor,
trebuie să fi văzut mai multe.
— Bănuiesc şi asta. Dar după moartea lui am studiat tratatul cu
atenţie. Clauzele legate de favorizarea negoţului şi de trecerea
hotarului dintr-o parte într-alta ar fi putut la fel de bine să fie un pas
către includerea parshendilor, ca naţiune, în Alethkar. I-ar fi
împiedicat în mod sigur să-şi vândă Cristalele altor regate, fără să
vină mai întâi la noi. Poate că asta-i tot ce voia să facă.

890
 — Dar de ce l-au omorât? întrebă Shallan, încrucişându-şi braţele
şi îndreptându-se agale către teancul de haine împăturite. Şi-au dat
seama că le voia Cristalsăbiile şi l-au atacat înainte de asta?
— E îndoielnic, spuse Jasnah.
Părea sceptică. De ce credea ea că-l omorâseră parshendii pe
Gavilar? Shallan era gata s-o întrebe, dar avea senzaţia că n-ar fi
aflat prea multe. Prinţesa voia s-o facă să se gândească, să
descopere, să-şi tragă propriile concluzii.
Tânăra se opri lângă banchetă. Punga Animmodului era deschisă,
cu şnururile dezlegate. Vedea preţiosul obiect încolăcit înăuntru.
Înlocuirea se putea face cu uşurinţă. Îşi cheltuise o mare parte din
bani ca să cumpere nestemate asemănătoare cu ale lui Jasnah şi le
pusese în Animmodul stricat. Cele două arătau acum exact la fel.
Încă nu aflase nimic despre modul de folosire al fabrialului; se
străduia să descopere o cale de a pune întrebarea asta, însă Jasnah
evita să vorbească despre el. Iar dacă insista prea mult, ar fi trezit
suspiciuni. Trebuia să obţină informaţii din altă parte. Poate de la
Kabsal sau din vreo carte aflată în Palanaeum.
Oricum, n-avea timp de pierdut. Shallan se pomeni că-şi duce
mâna către punga ascunsă, şi-o strecoară înăuntru şi-şi plimbă
degetele pe lanţurile fabrialului ei stricat. Inima îi bătea mai repede.
Se uită la Jasnah, dar prinţesa continua să stea întinsă, plutind cu
ochii închişi. Dacă îi deschidea?
„Nu te gândi la asta!” îşi spuse. „Fă-o. Fă schimbul. Mai lipseşte
atât de puţin…”
— Progresezi mult mai repede decât aş fi crezut, spuse Jasnah pe
neaşteptate.

891
 Shallan se răsuci, dar ochii celeilalte erau tot închişi.
— Am greşit judecându-te atât de aspru din cauza educaţiei pe
care o aveai înainte. Am spus adesea că entuziasmul e mai
important decât felul în care ai fost crescut. Tu ai hotărârea şi
capacitatea necesare pentru a deveni o erudită respectată, Shallan.
Îmi dau seama că răspunsurile par să vină prea încet, dar continuă-
ţi cercetările. Până la urmă le vei afla.
Shallan rămase o clipă nemişcată, cu mâna în pungă şi cu inima
bătându-i puternic, fără niciun control. Îi era rău. „Nu pot s-o fac,”
înţelese ea. „Părinte al Furtunii, dar sunt o idioată. Am bătut atâta
drum… şi acum n-o pot face!”
Îşi scoase mâna din pungă şi traversă tiptil camera de baie,
întorcându-se la scaunul ei. Ce-avea să le spună fraţilor ei? Că
tocmai îşi condamnase familia la pieire? Se aşeză şi-şi puse cartea
alături oftând, ceea ce o făcu pe Jasnah să deschidă ochii. Prinţesa se
uită la ea, apoi se ridică din apă şi arătă către săpunul pentru păr.
Shallan se ridică strângând din dinţi şi plecă după tăviţa cu
săpun; o aduse şi se ghemui ca să i-o întindă. Jasnah luă pudra
pentru spălarea părului şi o strivi în pumn, preschimbând-o în
spumă înainte se a şi-o pune, cu ambele mâini, pe părul negru,
lucios. Chiar şi dezbrăcată, Jasnah Kholin rămânea impasibilă şi
stăpână pe sine.
— Poate că în ultima vreme ne-am petrecut prea mult timp
numai înăuntru, îi spuse. Pari să te simţi ca-n cuşcă, Shallan.
Încordată.
— Mă simt foarte bine, se răsti tânăra.
— Hmm, da. După cum o dovedeşte tonul tău destins, perfect

892
rezonabil. Poate că trebuie să-ţi schimbăm un obiect de studiu, să
trecem de la istorie la ceva mai practic, mai intuitiv.
— Ca ştiinţele naturale? întrebă Shallan, devenind mai atentă.
Jasnah îşi lăsă capul pe spate. Shallan îngenunche pe un prosop
de lângă bazin şi îşi întinse mâna liberă ca să frece cu săpun pletele
bogate ale maestrei sale.
— Mă gândeam la filosofie, spuse aceasta.
Shallan clipi, nedumerită.
— Filosofie? La ce ajută?
„Nu e arta de a folosi cât mai multe cuvinte cu putinţă fără să
spui nimic?”
— Filosofia e un domeniu de studiu foarte important, răspunse
Jasnah cu asprime. Mai ales dac-o să te amesteci în politica de la
curte. Natura moralităţii trebuie luată în considerare şi e de preferat
s-o faci înainte de a te găsi în situaţii care cer luarea unei decizii de
ordin moral.
— Da, Luminăţie. Deşi nu reuşesc să-mi dau seama cum poate fi
filosofia mai „practică” decât istoria.
— Istoria, prin definiţie, nu poate fi o experienţă directă. Ceea ce
ni se întâmplă, ni se întâmplă în prezent, iar prezentul e tărâmul
filosofiei.
— Asta nu e decât o chestiune de definiţie.
— Da, încuviinţă Jasnah, toate cuvintele au tendinţa să depindă
de modul în care sunt definite.
— Presupun, încuviinţă Shallan, trăgându-se înapoi şi lăsând-o
să-şi afunde părul în apă ca să cureţe săpunul.
Prinţesa începu apoi să-şi frece pielea cu un altul, uşor abraziv.

893
 — Răspunsul ăsta n-are niciun haz, Shallan. Ce s-a întâmplat cu
spiritul tău sclipitor?
Tânăra aruncă o privire spre banchetă şi spre preţiosul fabrial de
pe ea. După atâta timp, se dovedise prea slabă ca să transforme în
faptă ceea ce ce trebuia făcut.
— Spiritul meu a luat, pe moment, o pauză, Luminăţie, zise ea.
Aşteaptă să fie revizuit de confraţii săi, sinceritatea şi temeritatea.
Prinţesa o privi, ridicându-şi o sprânceană.
Încă îngenuncheată pe prosop, Shallan se lăsă pe călcâie.
— De unde ştii ce e corect, Jasnah? Dacă nu le dai ascultare
devoţiunilor, cum poţi lua o hotărâre?
— Asta depinde de filosofia fiecăruia. Ce contează cel mai mult
pentru tine?
— Nu ştiu. Poţi să-mi spui tu?
— Nu, răspunse Jasnah. Dacă-ţi ofer răspunsurile, nu simt cu
nimic mai bună decât devoţiunile, care impun credinţe.
— Devoţiunile nu reprezintă răul, Jasnah.
— În afara cazului când încearcă să conducă lumea.
Shallan îşi strânse buzele într-o linie subţire. Războiul Pierderii
distrusese Hierocraţia, împărţind vorinismul în devoţiuni. Era
consecinţa inevitabilă a încercării unei religii de a guverna.
Devoţiunile aveau menirea de a da lecţii de morală, nu de a o
impune. Asta li se potrivea ochi-luminoşilor.
— Spui că nu-mi poţi oferi răspunsuri, zise ea. Dar pot cere sfatul
cuiva mai înţelept? Al cuiva care a trecut prin aceleaşi experienţe
înaintea mea? De ce scriu filosoafele noastre, de ce trag concluzii,
dacă nu pentru a-i influenţa pe alţii? Tu însăţi mi-ai spus că

894
informaţiile n-au niciun preţ dacă nu le folosim ca să facem
raţionamente.
Jasnah zâmbi, coborându-şi braţele în apă şi spălându-se de
săpun. Shallan îi surprinse în ochi un licăr de triumf. Nu susţinea
diverse idei fiindcă ar fi crezut neapărat în ele; voia doar s-o
stârnească pe Shallan. Ceea ce era enervant. Cum puteai şti ce
credea de fapt, dacă adopta asemenea puncte de vedere
contradictorii?
— Te porţi ca şi cum n-ar exista decât un singur răspuns, spuse
prinţesa, făcându-i semn lui Shallan să-i aducă un prosop şi ieşind
din bazin. Un singur răspuns, absolut valabil întotdeauna.
Shallan se grăbi să se supună şi-i aduse un prosop mare, pufos.
— Nu e ăsta rolul filosofiei? Să găsească răspunsuri? Să caute
veridicitatea, adevăratul sens al lucrurilor?
Continuând să se şteargă, Jasnah o privi, ridicându-şi o
sprânceană.
— Ce e? întrebă tânăra, cuprinsă brusc de sfială.
— Cred că e momentul potrivit pentru un exerciţiu practic,
răspunse Jasnah. În afara Palanaeumului.
— Acum? E atât de târziu!
— Ţi-am spus că filosofia e o artă practică.
Jasnah se înfăşură în prosop, apoi întinse mâna şi scoase
Animmodul din pungă. Îşi potrivi lanţurile în jurul degetelor,
fixându-şi nestematele pe dosul palmei.
— O să ţi-o dovedesc. Haide, ajută-mă să mă-mbrac.
●
În copilărie, Shallan savurase serile în care izbutea să se furişeze

895
afară, în grădină. Când se aşternea peste ea pătura întunericului,
părea un cu totul alt loc. În umbra nopţii putea să-şi imagineze că
mugurii-de-stâncă, cojile-de-piatră şi copacii erau plante din
ţinuturi străine. Râcâielile cremlingilor care ieşeau din crăpături
păreau paşii misterioşi ai unor oameni de pe meleaguri îndepărtate.
Negustori cu ochii mari, veniţi din Shinovar, un călăreţ de carapace-
mare din Kadrix sau un marinar de pe una dintre corăbiile înguste
care pluteau pe Lacul Străveziu.
Însă când mergea noaptea prin Kharbranth nu-şi imagina aceleaşi
lucruri. Cândva îşi făcuse un joc incitant închipuindu-şi nişte siluete
negre care cutreierau întunericul – însă acolo acele siluete ar fi putut
fi reale. În loc să devină un loc misterios şi incitant, Kharbranth i se
părea, pe timp de noapte, la fel ca ziua – dar ceva mai periculos.
Jasnah nu lua în seamă strigătele purtătorilor de carete şi de
palanchine. Mergea încet, purtând o rochie frumoasă, violetă cu
auriu, cu Shallan pe urmele ei, îmbrăcată în mătase albastră. Jasnah
nu întârziase ca să-şi aranjeze părul după baie, aşa că-l avea
despletit, revărsându-i-se pe umeri în valuri, aproape scandalos în
libertatea lui.
Se plimbau pe Ralinsa – drumul principal, care şerpuia pe coasta
dealului, legând Conclavul de port. În ciuda orei târzii, era plin de
oameni şi mulţi dintre cei care-l străbăteau păreau să poarte noaptea
în ei. Erau mai morocănoşi, mai întunecaţi la faţă. Locul continua să
răsune de strigăte, dar noaptea era şi-n ele, în grosolănia cuvintelor
şi în tonul tăios. Coasta abruptă de deal pe care se înălţa oraşul nu
era mai puţin ticsită de clădiri decât în alte dăţi, dar şi ele păreau s-
atragă noaptea. Erau negre, ca pietrele arse-n foc. Rămăşiţe

896
găunoase.
Se auzeau şi clopoţeii. În întuneric, oricare dintre ei suna, de
fiecare dată, ca un mic ţipăt. Făceau prezenţa vântului mai
palpabilă, îl preschimbau în ceva viu, care stârnea, la fiecare trecere,
un amalgam supărător de clinchete. O adiere se înălţă în văzduh şi
peste Ralinsa se prăvăli o avalanşă de sunete. Shallan se pomeni că
era cât pe-aci să se ghemuiască în faţa ei.
— N-ar trebui să chemăm un palanchin, Luminăţie? întrebă ea.
— Palanchinul ar putea dăuna lecţiei, răspunse Jasnah.
— Dacă n-ai nimic împotrivă, aş putea învăţa lecţia asta în timpul
zilei.
Jasnah se opri şi-şi îndreptă privirea către o stradă lăturalnică,
mai întunecată.
— Ce zici de strada aia, Shallan?
— Nu mi se pare deosebit de atrăgătoare.
— Şi totuşi, e drumul cel mai scurt dintre Ralinsa şi cartierul
teatrelor, spuse prinţesa.
— Acolo mergem?
— Nu „mergem” nicăieri, răspunse Jasnah, intrând pe strada
laterală. Acţionăm, chibzuim şi învăţăm.
Shallan o urmă, nervoasă. Noaptea le înghiţi; lumina venea
numai din când în când, dinspre câte o tavernă sau o prăvălie
deschisă până târziu. Jasnah purta peste Animmod mănuşa ei
neagră, fără degete, care ascundea strălucirea nestematelor.
Shallan îşi dădu seama că o cuprindeau fiori reci. Simţea, prin
tălpile papucilor, toate denivelările terenului pe care umblau, toate
pietricele, toate crăpăturile. Se uită nervoasă în jur când trecură pe

897
lângă un grup de muncitori adunaţi în faţa uşii unei taverne. Erau
ochi-întunecaţi, fireşte. În întuneric, diferenţa părea mult mai mare.
— Luminăţie? întrebă ea, în şoaptă.
— Când suntem tineri, ne dorim răspunsuri simple, spuse
Jasnah. Poate că nu există nicio dovadă a tinereţii mai puternică
decât dorinţa ca totul să fie aşa cum ar trebui. Aşa cum a fost
întotdeauna.
Shallan se încruntă, continuând să se uite peste umăr la bărbaţii
din faţa tavernei.
— Cu cât ne maturizăm mai mult, cu atât ne punem mai multe
întrebări. Începem să ne întrebăm de ce. Totuşi, încă ne mai dorim
un răspuns simplu. Presupunem că oamenii din jur – adulţii,
conducătorii – au aceste răspunsuri. Indiferent ce ne-ar oferi ei, de
cele mai multe ori suntem mulţumiţi.
— Eu n-am fost mulţumită niciodată, spuse Shallan. Am vrut mai
mult.
— Ai fost matură, spuse Jasnah. Ceea ce descrii ni se întâmplă
multora dintre noi, pe măsură ce ni se înmulţesc anii. Am într-
adevăr impresia că înaintarea în vârstă, înţelepciunea şi întrebările
puse nouă înşine sunt sinonime. Cu cât mai bătrâni suntem, cu atât e
mai probabil să respingem răspunsurile simple. În afara cazului
când ni se pune cineva în cale şi ne cere să-l acceptăm, indiferent ce
s-ar întâmpla, zise Jasnah strângându-şi pleoapele. Te întrebi de ce
resping devoţiunile.
— Da, aşa e.
— Pentru că aproape toate încearcă să pună capăt întrebărilor.
Jasnah se opri. Pe urmă îşi scoase mănuşa cu un gest scurt,

898
folosindu-se de lumina de sub ea ca să poată vedea strada din jur.
Nestematele de pe mâna ei – mai mari decât broamii – străluceau ca
nişte torţe, una roşie, una albă, una cenuşie.
— E înţelept să-ţi arăţi astfel bogăţia, Luminăţie? întrebă foarte
încet Shallan, uitându-se în jur.
— Nu e. Cu siguranţă nu. Mai ales aici. Vezi tu, strada asta şi-a
câştigat recent o notorietate aparte. În ultimele două luni s-a
întâmplat de trei ori ca oamenii care au ieşit de pe drumul principal
ca să meargă spre teatre pe strada asta să fie opriţi de tâlhari. În
toate cele trei cazuri, oamenii au fost ucişi.
Shallan simţi cum sângele îi fugea din obraji.
— Garda oraşului n-a făcut nimic, adăugă Jasnah. Taravangian i-
a mustrat de mai multe ori cu asprime, însă căpitanul gărzii e văr cu
un ochi-luminoşi foarte influent din oraş, iar el nu e un rege
deosebit de puternic. Unii bănuiesc că aici se mai ascunde şi altceva,
că tâlharii mituiesc garda. Pe moment, acţiunile acesteia sunt
irelevante, pentru că, precum vezi, în ciuda reputaţiei locului, nu-l
păzeşte nimeni.
Jasnah îşi puse mănuşa, cufundând iarăşi strada în beznă. Shallan
clipi, obişnuindu-şi din nou ochii cu întunericul.
— Cât de nesăbuite crezi că suntem venind aici, noi, două femei
fără apărare, în haine scumpe şi cu bogăţii asupra lor? o întrebă
Jasnah.
— Foarte nesăbuite. Jasnah, putem pleca? Indiferent la ce lecţie te-
ai gândit, nu merită aşa ceva.
Prinţesa îşi uni buzele, transformându-le într-o linie, apoi îşi
întoarse privirea către o alee îngustă, încă şi mai întunecoasă, care

899
pornea din strada pe care se aflau. Acum, după ce îşi pusese
mănuşa la loc, bezna era aproape de nepătruns.
— Te afli într-un moment interesant al vieţii tale, Shallan, spuse
ea, îndoindu-şi degetele. Eşti destul de matură ca să-ţi pui întrebări,
ca să-i întrebi pe alţii, ca să respingi ceea ce îţi este descris, pur şi
simplu pentru că ţi-a fost descris. Dar te agăţi şi de idealismul
tinereţii. Ai senzaţia că trebuie să existe un Adevăr unic, care
defineşte totul – şi crezi că, odată ce-l vei găsi, tot ce te nedumereşte
acum va căpăta dintr-odată sens.
— Eu…
Shallan ar fi vrut s-o contrazică, dar cuvintele prinţesei înfăţişau
totul cu exactitate. Era obsedată de faptele cumplite pe care le
săvârşise, de fapta cumplită pe care avea de gând s-o săvârşească.
Era cu putinţă să faci ceva atât de îngrozitor din dorinţa de a
înfăptui ceva minunat?
Prinţesa intră pe aleea îngustă.
— Jasnah! strigă Shallan. Ce faci?
— Asta e filosofie în acţiune, copilă. Vino cu mine.
Tânăra şovăi la intrarea pe alee, cu inima bătându-i puternic, cu
mintea tulbure. Vântul sufla şi clopoţeii sunau ca nişte stropi de
ploaie îngheţaţi care se sparg când se izbesc de piatră. Hotărându-se
într-o clipă, se grăbi pe urmele lui Jasnah, preferând să aibă
companie, chiar şi în întuneric, în loc să rămână singură. Licărirea
umbrită a Animmodului izbutea cu greu să le lumineze drumul, iar
Shallan mergea în umbra prinţesei.
Se auziră zgomote în spatele lor. Shallan se răsuci cu o tresărire şi
văzu mai multe forme întunecate îngrămădindu-se la intrarea pe

900
alee.
— Of, Părinte al Furtunii, şopti.
De ce? De ce făcea Jasnah asta?
Tremurând, o prinse pe prinţesă de rochie cu mâna liberă. Alte
umbre se mişcau în faţa lor, venind din capătul mai îndepărtat al
aleii. Se apropiară, mormăind şi împroşcând apa murdară şi stătută
din băltoace. Papucii lui Shallan erau deja îmbibaţi cu apă rece.
Jasnah se opri. Slaba lumină a Animmodului ei acoperit se
reflecta în metalul din mâinile celor care le vânau. Erau săbii sau
cuţite.
Bărbaţii aceia se pregăteau să ucidă. Nu jefuiai femei ca Jasnah şi
Shallan, femei cu legături sus-puse, lăsându-le în viaţă ca să depună
mărturie. Bărbaţii aceia nu erau tâlharii galanţi din poveştile
romantice. Trăiau ştiind în fiecare clipă că dacă erau prinşi, aveau să
fie spânzuraţi.
Paralizată de frică, Shallan nu putea nici măcar să ţipe.
„Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii!”
— Şi acum, lecţia, spuse Jasnah cu voce aspră, cruntă.
Îşi smulse mănuşa.
Lumina revărsată brusc era aproape orbitoare. Shallan ridică o
mână ca să-şi ferească ochii şi se retrase împleticindu-se pentru ca în
cele din urmă să se sprijine de zidul care mărginea aleea. Erau
înconjurate de patru bărbaţi. Nu cei din uşa tavernei, alţii. Pe care ea
nu-i observase urmărindu-le. Acum le vedea cuţitele şi dorinţa de a
ucide din adâncul ochilor.
Ţipătul ei se înălţă, eliberat în sfârşit.
Bărbaţii mormăiră la apariţia luminii orbitoare, dar continuară să

901
se apropie. Unul, cu pieptul lat şi barba neagră, se năpusti la Jasnah,
cu arma ridicată. Prinţesa întinse liniştită mâna, cu degetele
înclinate, şi o apăsă pe pieptul bărbatului care-şi repezea spre ea
cuţitul. Lui Shallan i se opri răsuflarea în gât.
Mâna lui Jasnah pătrunse prin pielea bărbatului, iar el încremeni.
O clipă mai târziu, ardea.
Nu, nu ardea, devenise foc. Cât ai clipi, se preschimbase în flăcări.
Înălţate în jurul mâinii lui Jasnah, aveau conturul unui om cu capul
dat pe spate şi cu gura căscată. Preţ de-o clipă, flăcările care-i
aduceau moartea bărbatului întrecură în strălucire nestematele
prinţesei.
Ţipătul lui Shallan se stinse. Silueta de flăcări era de o frumuseţe
stranie. Peste o clipă dispăru, iar focul se risipi în aerul nopţii,
lăsând o imagine portocalie să zăbovească în ochii lui Shallan.
Ceilalţi trei bărbaţi începură să înjure, îndepărtându-se în grabă
şi împiedicându-se îngroziţi unul de altul. Unul căzu. Jasnah se
răsuci, nepăsătoare, trecându-şi degetele peste umărul lui în vreme
ce el se străduia să se salte în genunchi. Bărbatul se transformă în
cristal – o siluetă de cuarţ pur, fără niciun defect – iar hainele i se
transformară şi ele. Diamantul Animmodului păli, dar mai păstră
suficientă Lumină de Furtună ca să trimită curcubeie de scântei prin
leşul preschimbat.
Ceilalţi doi bărbaţi fugiră în direcţii opuse. Jasnah respiră adânc,
închise ochii şi-şi înălţă mâna deasupra capului. Shallan îşi duse
mâna interzisă la piept, uluită, năucită, îngrozită.
Lumina de furtună ţâşni din mâna prinţesei ca două fulgere
gemene, simetrice. Fiecare dintre acestea lovi câte un tâlhar, iar ei

902
plesniră şi se umflară, devenind fum. Hainele goale le căzură la
pământ. Cristalul de cuarţ fumuriu al Animmodului crăpă cu un
pocnet ascuţit şi lumina îi dispăru, lăsând-o pe Jasnah doar cu
diamantul şi cu rubinul.
Rămăşiţele celor doi hoţi se înălţară în aer – vălurele de vapori
unsuroşi. Ea deschise ochii, părând nefiresc de calmă. Îşi trase din
nou mănuşa peste fabrial – folosindu-se de mâna interzisă ca să şi-o
sprijine de burtă în timp ce-şi strecura înăuntru degete mâinii libere.
Pe urmă se întoarse, senină, pe drumul pe care veniseră. Lăsă leşul
de cristal în urmă, îngenuncheat, cu o mână ridicată. Încremenit pe
vecie.
Shallan se dezlipi de zid şi se grăbi pe urmele prinţesei,
îngreţoşată şi uluită. Ardenţilor li se interzicea să-şi folosească
Animmodurile asupra oamenilor. Şi chiar le foloseau rareori în
văzul altcuiva. Dar cum reuşise Jasnah să lovească doi oameni de la
distanţă? Judecând după tot ce citise – din puţinul pe care-l puteai
găsi – pentru Animmodelare era nevoie de contact fizic.
Prea copleşită ca să ceară răspunsuri, rămase tăcută – cu mâna
liberă la tâmplă, străduindu-se să-şi controleze tremurul şi
respiraţia întretăiată – în timp ce Jasnah striga după un palanchin.
În cele din urmă apăru unul, şi cele două femei se urcară.
Se aşezară faţă-n faţă şi purtătorii le duseră către Ralinsa,
zgâlţâindu-le la fiecare pas. Jasnah scoase absentă cristalul de cuarţ
fumuriu din Animmod şi şi-l îndesă în buzunar. Putea să fie vândut
unui giuvaergiu care să facă nestemate mai mici din bucăţile
recuperate.
— A fost oribil, spuse Shallan în cele din urmă, cu mâna încă la

903
piept. Cea mai cumplită experienţă pe care am avut-o vreodată. Ai
ucis patru oameni.
— Patru oameni care aveau de gând să ne bată, să ne jefuiască, să
ne ucidă şi, poate, să ne siluiască.
— I-ai ademenit, ca să vină după noi!
— I-am silit eu să facă vreo crimă?
— Ţi-ai arătat nestematele.
— O femeie nu poate merge cu lucrurile ei pe o stradă a oraşului?
— Noaptea? întrebă Shallan. Printr-un cartier periculos?
Arătându-şi bogăţiile? Ai provocat pur şi simplu cele petrecute!
— Şi asta-nseamnă că era corect să se petreacă? Îi ierţi pentru
ceea ce voiau să facă?
— Sigur că nu! Dar nici ceea ce ai făcut tu nu e corect!
— Totuşi, oamenii ăia au dispărut de pe străzi. Locuitorii
oraşului sunt mult mai în siguranţă. Ceea ce-l îngrijora atât de mult
pe Taravangian s-a rezolvat şi niciun trecător n-o să le mai cadă
victimă acelor tâlhari. Câte vieţi am salvat?
— Ştiu doar câte ai luat, răspunse Shallan. Şi asta folosind
puterea unui obiect care ar trebui să fie sacru!
— Filosofie în acţiune. O lecţie importantă pentru tine.
— Ai făcut totul de dragul unei demonstraţii, spuse încet Shallan.
Ca să-mi dovedeşti că poţi. Pe focurile infernului, Jasnah, cum ai
putut să faci aşa ceva?
Jasnah nu răspunse. Shallan rămase cu privirea asupra ei,
căutând să desluşească vreun sentiment în ochii lipsiţi de expresie.
„Părinte al Furtunii! O cunosc cu adevărat pe femeia asta? Cine e,
de fapt?”

904
 Jasnah se lăsă pe spate, uitându-se cum trecea oraşul pe lângă ele.
— N-am făcut-o doar de dragul unei demonstraţii, copilă. De
ceva vreme am senzaţia că profit de ospitalitatea Maiestăţii Sale.
Nu-şi dă seama cât de multe necazuri poate avea din cauza alianţei
cu mine. În plus, astfel de oameni…
În vocea ei era ceva, o iritare pe care Shallan n-o mai simţise până
atunci.
„Ce ţi s-a făcut?” se întrebă tânăra, îngrozită. „Şi cine-a făcut-o?”
— Oricum, continuă Jasnah, acţiunea din seara asta a avut loc
pentru că am ales această cale, nu pentru că am simţit că e nevoie să
vezi tu ceva anume. Însă prilejul ivit a oferit şi o şansă de instruire,
de ridicare a unor întrebări. Sunt monstru, sau erou? Adineauri am
ucis patru oameni, sau am împiedicat patru criminali să mai umble
pe străzi? Merită o femeie să i se întâmple ceva rău numai pentru că
s-a dus acolo unde o poate ajunge răul? Am avut dreptul să mă
apăr? Sau am căutat doar o scuză ca să iau nişte vieţi?
— Nu ştiu, şopti Shallan.
— O să-ţi petreci următoarea săptămână analizând cele petrecute
şi gândindu-te la ele. Dacă vrei să fii o erudită – una adevărată, care
schimbă lumea – atunci va trebui să te confrunţi cu astfel de
întrebări. Va veni o vreme când vei fi nevoită să iei hotărâri care-ţi
vor întoarce stomacul pe dos, Shallan Davar. Trebuie să fii pregătită
pentru astfel de hotărâri.
Jasnah tăcu şi privi afară în timp ce purtătorii palanchinului le
duceau către Conclav. Prea tulburată ca să mai spună ceva, Shallan
suportă restul drumului în tăcere. Merse în urma lui Jasnah pe
culoarele tăcute, trecând pe lângă erudite care se duceau spre

905
Palanaeum, pentru un studiu în miez de noapte.
Odată ajunse în apartamentul lor, o ajută pe prinţesă să se
dezbrace, deşi detesta s-o atingă. N-ar fi trebuit să simtă asta.
Bărbaţii omorâţi de Jasnah erau creaturi cumplite şi Shallan nu se
îndoia aproape deloc că ar fi ucis-o. Dar nu o nemulţumea fapta în
sine, ci sângele rece şi insensibilitatea cu care fusese săvârşită.
Simţindu-se încă amorţită, Shallan îi aduse lui Jasnah cămaşa de
noapte, în timp ce prinţesa îşi scotea bijuteriile şi le punea pe
măsuţa de toaletă.
— I-ai fi putut lăsa pe ceilalţi trei să plece, spuse Shallan,
întorcându-se la Jasnah, care se aşezase ca să-şi perie părul. Nu era
nevoie să ucizi decât unul.
— Nu, nu e aşa, spuse Jasnah.
— De ce? Ar fi fost prea înspăimântaţi ca să mai jefuiască pe
cineva vreodată.
— N-ai de unde s-o ştii. Mi-am dorit sincer să-i văd pe oamenii
ăia dispărând. O fată neatentă, care se-ntoarce acasă după o zi de
muncă într-o tavernă, nu se poate apăra. Dar eu pot. Şi-am s-o fac.
— Dar nu eşti împuternicită s-o faci, nu în oraşul altcuiva.
— E adevărat, răspunse Jasnah. E un alt punct de vedere care
trebuie luat în considerare, aşa cred.
Îşi ridică peria spre păr, întorcându-se ostentativ cu spatele la
Shallan. Închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să-i ceară femeii mai tinere
să tacă.
Animmodul stătea pe o măsuţă, alături de cerceii prinţesei.
Shallan strânse din dinţi, ridicând cămaşa de noapte moale, din
mătase. Jasnah rămăsese numai în lenjeria de corp şi îşi peria părul.

906
 „Va veni o vreme când vei fi nevoită să iei hotărâri care-ţi vor
întoarce stomacul pe dos, Shallan Davar…”
„M-am confruntat deja cu ele.”
„Pe una o am în faţă chiar acum.”
Cum îndrăznea Jasnah să facă aşa ceva? Cum îndrăznea s-o
amestece pe Shallan? Cum îndrăznea să folosească pentru distrugere
ceva atât de frumos şi de sacru ca un fabrial?
Jasnah nu merita să stăpânească Animmodul.
Cu o mişcare rapidă a mâinii, Shallan îşi îndesă cămaşa de noapte
împăturită sub braţul interzis, apoi îşi strecură mâna în punga
ascunsă şi scoase cristalul fumuriu intact din Animmodul tatălui ei.
Se apropie de măsuţă şi – folosind mişcarea ca să plaseze cămaşa de
noapte pe tăblie, ca acoperire, făcu schimbul. Îşi strecură
Animmodul bun în mâna interzisă din mânecă şi făcu un pas înapoi
în clipa când Jasnah deschise ochii, uitându-se la cămaşa care acum
stătea, nevinovată, alături de Animmodul stricat.
Lui Shallan i se tăie răsuflarea.
Jasnah închise din nou ochii şi îi întinse peria.
— De cincizeci de ori în seara asta, Shallan. A fost o zi obositoare.
Cu mişcări mecanice, făcute din obişnuinţă, cu degetele mâinii
interzise încleştate în jurul Animmodului furat, în timp ce peria
părul lui Jasnah, Shallan era cuprinsă de panică la gândul că aceasta
putea să observe înlocuirea în orice clipă.
Dar nu o observă. Nici când îşi puse cămaşa de noapte. Nici când
îndesă Animmodul stricat în caseta cu bijuterii, încuind-o apoi cu
cheiţa purtată la gât în timpul somnului.
Shallan ieşi din cameră năucită şi agitată. Istovită, îngreţoşată,

907
nedumerită.
Dar fără să fi fost descoperită.

908
909
910
 37
LATURI

CU CINCI ANI ŞI JUMĂTATE ÎN URMĂ

— Kaladin, uită-te la piatra asta, spuse Tien. Îşi schimbă culoarea

când o priveşti din altă parte.
Kal îşi desprinse privirea de fereastră şi se întoarse spre fratele
lui. Acum, când împlinise treisprezece ani, Tien se transformase
dintr-un băiat entuziast într-un adolescent entuziast. Deşi crescuse,
era încă scund pentru vârsta lui şi claia lui de păr ciufulit, castaniu
cu negru, încă respingea orice încercare de a-l aşeza cum trebuie.
Stătea ghemuit lângă masa din lemn lustruit de copac-ştiulete, cu
ochii la nivelul suprafeţei lucioase, uitându-se la o piatră mică,
diformă.
Kal stătea pe un taburet şi cojea rădăcini-lungi cu un cuţit scurt.
Rădăcinile cafenii erau murdare pe exterior şi lipicioase când le tăia,
aşa că, umblând cu ele, îşi acoperise degetele cu un strat gros de
crem. Termină una şi i-o întinse mamei lui, care o spălă şi o tăie felii
în oala pentru tocană.
— Mamă, uită-te la asta, spuse Tien.
Soarele după-amiezii târzii îşi strecura razele prin fereastra din
partea ferită de furtună, scăldând masa în lumină.
— Din partea asta, piatra are sclipiri roşii, dar când priveşti din
partea cealaltă, e verde.
— Poate că e magică, spuse Hesina.
911
 Bucăţile de rădăcină-lungă cădeau una după alta în oală, iar
clipocitul apei împroşcate scotea de fiecare dată o notă uşor diferită
de cea dinaintea ei.
— Cred că trebuie să fie, zise Tien. Sau are un spren? Sprenii
trăiesc în pietre?
— Sprenii trăiesc în orice, răspunse Hesina.
— Nu pot trăi în orice, zise Kal, lăsând o coajă să cadă în găleata
de la picioarele lui.
Se uita pe fereastră, supraveghind drumul care lega oraşul de
vila lordului său.
— Ba da, spuse Hesina. Sprenii apar când se schimbă ceva – când
se iveşte frica sau când începe să plouă. Sunt sufletul schimbării şi,
ca urmare, sufletul tuturor lucrurilor.
— Această rădăcină-lungă, spuse Kaladin, ridicând-o
neîncrezător.
— Are un spren.
— Şi dacă o tai felii?
— Fiecare bucată are un spren. Numai că e unul mai mic.
Kal se încruntă, cu ochii la tuberculul lung. Creşteau în
crăpăturile pietrei, acolo unde se aduna apa. Aveau un vag gust de
minerale, dar erau uşor de cultivat. Era o perioadă când familia lui
avea nevoie de hrană ieftină.
— Atunci noi mâncăm spreni, spuse Kal cu voce egală.
— Nu, răspunse ea, noi mâncăm rădăcinile.
— Când suntem nevoiţi, adăugă Tien cu o strâmbătură.
— Şi sprenul? insistă Kal.
— Sprenii sunt eliberaţi. Se întorc în locul unde trăiesc ei, oricare

912
o fi acela.
— Eu am un spren? întrebă Tien, privindu-şi pieptul.
— Tu ai un suflet, dragule. Eşti om. Dar părţile corpului tău ar
putea avea câte un spren care locuieşte în ele. Câte unul foarte mic.
Tien se ciupi de piele, ca şi cum ar fi încercat să scoată micul
spren afară.
— Balega, spuse Kal pe neaşteptate.
— Kal! se răsti Hesina. Nu e o discuţie potrivită la ora mesei.
— Balega, repetă el cu încăpăţânare. Are un spren?
— Cred că da.
— Balegospren, spuse Tien, apoi chicoti.
Mama lui continuă să taie rădăcinile.
— De unde până unde toate întrebările astea, aşa, dintr-odată?
Kal ridică din umeri.
— Voiam doar… nu ştiu. Aşa.
Se gândise de curând la felul în care mergeau lucrurile în lume şi
se întrebase în ce fel îşi găsea el locul în ea. Ceilalţi băieţi de vârsta
lui nu-şi puneau astfel de întrebări. Cei mai mulţi ştiau ce le aducea
viitorul. Munca la câmp.
Însă el avea totuşi de ales. În ultimele câteva luni se hotărâse, în
sfârşit. Dorea să devină soldat. Împlinise cincisprezece ani şi se
putea oferi voluntar la sosirea următorului recrutor în oraş. Exact
asta avea de gând să facă. Gata cu şovăielile. Avea să-nveţe să lupte.
Şi cu asta basta. Sau nu?
— Vreau să înţeleg, spuse. Vreau doar ca totul să aibă sens.
La asta, mama lui zâmbi, stând în picioare, în rochia ei cafenie de
lucru, cu părul legat la spate într-o coadă, cu creştetul acoperit de

913
basmaua ei galbenă.
— Ce e? întrebă el. De ce zâmbeşti?
— Vrei doar ca totul să aibă sens?
— Da.
— Ei, data viitoare când vin ardenţii în oraş să ardă rugăciuni şi
să Eleveze Chemările oamenilor, o să transmit mesajul, zise ea şi
zâmbi. Până atunci, continuă să cureţi rădăcini.
Kal oftă, dar îi dădu ascultare. Se uită din nou pe fereastră şi de
uimire era cât pe-aci să scape rădăcina din mână. Trăsura. Cobora
pe drumul dinspre conac. Cuprins de panică, simţi fiorul unei
ezitări. Făcuse planuri, se gândise, iar acum, când nu mai avea timp,
ar fi vrut să rămână locului şi să cureţe în continuare tuberculi.
Avea să se mai ivească o altă ocazie, fără nicio îndoială…
Nu. Se ridică în picioare şi încercă să nu-şi trădeze neliniştea în
glas.
— Mă duc să mă spăl, spuse arătându-i degetele pline de crem.
— Ar fi trebuit să speli rădăcinile la început, cum ţi-am spus,
observă mama lui.
— Ştiu, zise băiatul.
Oare oftatul plin de regret sunase fals?
— Poate c-ar trebui să le spăl acum pe toate, adăugă el.
Hesina nu spuse nimic, iar el adună rădăcinile rămase, traversă
încăperea către uşă, cu inima bătându-i puternic, şi ieşi în lumina
înserării.
— Vezi – îl auzi pe Tien spunând în spatele lui – din partea asta e
verde. Nu cred că e un spren, mamă. E lumina. Ea face piatra să se
schimbe…

914
 Uşa se închise. Kal lăsă tuberculii şi alergă pe străzile din Vatra-
de-Piatră, trecând pe lângă bărbaţi care tăiau lemne, pe lângă femei
care aruncau lăturile după ce-şi spălaseră vasele, pe lângă un grup
de bunici aşezaţi pe trepte ca să privească apusul. Îşi afundă mâinile
în butoiul cu apă de ploaie, dar nu se opri în timp ce şi le scutura,
împrăştiind stropi. Ocoli casa lui Mabrow Porcarul, trecu de apa-
comună – o gaură mare, tăiată în piatra din mijlocul oraşului,
pentru strângerea apei de ploaie – şi pe lângă zidul-spărgător,
coasta abruptă de deal lângă care era construit oraşul, ca să-l
ferească de marile furtuni.
Acolo găsi un mic pâlc de cioate-grele. Noduroşi şi aproape de
înălţimea unui om, copacii aceia aveau frunze numai pe părţile
ferite de furtună, iar acestea se întindeau pe toată lungimea
pomului, ca treptele unei scări, fluturând în bătaia unei adieri
răcoroase. La apropierea lui Kal, frunzele mari ca nişte steaguri se
apropiară de trunchi cu un pocnet, scoţând un şir de sunete
şuierătoare.
Tatăl lui Kal stătea în partea cealaltă, cu mâinile împreunate la
spate. Aştepta în locul unde drumul dinspre conac cotea către oraş.
Când îl zări pe Kal, se răsuci cu o tresărire. Se îmbrăcase cu tot ce
avea mai bun: o haină albastră, cu nasturi pe ambele părţi, ca ale
ochi-luminoşilor. Dar o purta peste o pereche de pantaloni albi, care
îşi arătau vechimea. Îl studie pe Kal prin ochelari.
— Vin cu tine, răbufni băiatul. Sus, la conac.
— Cum de-ai ştiut?
— Toată lumea ştie. Credeai că n-o să se vorbească despre asta
dacă Luminlordul Roshone te invită la cină? Tocmai pe tine?

915
 Lirin îşi feri privirea.
— I-am spus mamei tale să-ţi dea ceva de lucru.
— S-a străduit, zise Kal, strâmbându-se. Probabil c-o s-aud o
furtună când o să găsească rădăcinile-lungi afară, lângă uşa din faţă.
Lirin nu zise nimic. Trăsura se opri în apropiere, cu roţile
scrâşnind pe piatră.
— N-o să fie o cină plăcută şi liniştită, Kal, spuse Lirin.
— Nu sunt prost, tată.
Când Hesinei i se spusese că în oraş nu mai era nevoie de munca
ei… Ei bine, exista un motiv pentru care nu mai mâncau decât
rădăcini-lungi.
— Dac-o să-l înfrunţi, a fi bine să te susţină cineva.
— Şi acel cineva eşti tu?
— Sunt tot ce ai.
Vizitiul îşi drese glasul. Nu coborî să le deschidă portiera, aşa
cum o făcea pentru Luminlordul Roshone.
Lirin se uită la Kal.
— Dacă mă trimiţi înapoi, plec, spuse băiatul.
— Nu. Vino, dacă trebuie.
Lirin se apropie de trăsură şi deschise portiera. Nu era cea
elegantă, aurită, pe care-o folosea Roshone. Era cea de-a doua, cea
veche, maronie. Kal se urcă, simţind, după acea mică victorie, un val
de entuziasm – şi, în aceeaşi măsură, de panică.
Aveau să-l înfrunte pe Roshone. În sfârşit.
Banchetele din interior erau uimitoare, materialul roşu care le
acoperea era mai moale decât orice mai atinsese Kal vreodată. Se
aşeză, iar locul i se păru surprinzător de elastic. Lirin şi-l alese pe cel

916
din faţa lui şi închise portiera, iar vizitiul pocni din bici asupra
cailor. Trăsura întoarse şi porni la drum troncănind. Oricât de
moale ar fi fost scaunul, drumul era cumplit de plin de hârtoape şi
dinţii lui Kal clănţăneau, izbiţi unii de alţii. Era mai rău decât să
mergi în căruţă, dar asta numai din cauză că înaintau mai repede.
— De ce n-ai vrut să ştim nimic despre asta? întrebă el.
— Nu eram sigur c-o să mă duc.
— Ce altceva ai fi putut să faci?
— Să plec, răspunse Lirin. Să te duc la Kharbranth şi să scap din
oraşul ăsta, din regatul ăsta şi de meschinăria lui Roshone.
Kal clipi, şocat. La asta nu se gândise niciodată. Dintr-odată totul
păru să ia amploare. Viitorul i se schimbă, înfăşurându-se în sine
însuşi, pliindu-se într-un cu totul alt mod. Tatăl şi mama lui, Tien…
împreună cu el.
— Serios?
Lirin dădu din cap, absent.
— Chiar dacă n-am merge la Kharbranth, sunt sigur că multe
oraşe alethi ne-ar primi cu braţele deschise. Cele mai multe n-au
avut niciodată un chirurg care să le poarte de grijă. Se descurcă aşa
cum pot, cu localnici care au învăţat aproape tot ce ştiu din
superstiţii sau ocupându-se de chullii răniţi din întâmplare. Ne-am
putea muta chiar şi în Kholinar; sunt destul de priceput ca să găsesc
de lucru ca ajutor al unui doctor.
— Atunci de ce nu plecăm? De ce n-am plecat?
Lirin se uită pe fereastră.
— Nu ştiu. Ar fi trebuit să plecăm. E logic. Avem bani. Aici nu
suntem doriţi. Lordul oraşului ne urăşte, oamenii n-au încredere în

917
noi, Părintele Furtunii însuşi pare dornic să ne nimicească.
În glasul lui Lirin era ceva. Regret?
— Cândva m-am străduit din răsputeri să plec, continuă el cu
glas mai scăzut. Dar între căminul unui om şi casa lui există o
legătură. Le-am purtat de grijă acestor oameni, Kal. Le-am adus pe
lume copiii, le-am pus oasele la loc, le-am vindecat rănile. Tu ai
văzut partea cea mai rea a lucrurilor, din ultimii ani, dar înainte de
asta au fost alte vremuri, mai bune.
Se întoarse spre Kal, ţinându-şi mâinile împreunate în faţă, în
trăsura care troncănea.
— Sunt ai mei, fiule. Şi eu sunt al lor. Acum, când Wistiow nu
mai e, sunt răspunzător pentru ei. Nu-i pot lăsa în seama în
Roshone.
— Chiar dacă lor le e pe plac ce face el?
— Mai ales din cauza asta, spuse Lirin, ducându-şi o mână la cap.
Părinte al Furtuni, acum, când spun asta, sună şi mai prosteşte.
— Nu. Înţeleg. Aşa cred, răspunse Kal ridicând din umeri. Ei
bine, cred că încă mai vin la noi când sunt răniţi. Se plâng, spunând
cât de nefiresc e să tai un om. Dar vin. Multă vreme m-am tot
întrebat de ce.
— Şi ai ajuns la vreo concluzie?
— Într-un fel. Am dedus că, la urma urmelor, preferă să rămână
în viaţă ca să mai aibă zile să te blesteme. Asta fac. Exact aşa cum tu
nu faci altceva decât să-i vindeci. Şi înainte îţi dădeau bani. Un om
poate să spună tot felul de lucruri, dar inima lui e acolo unde merg
sferele lui, zise Kal încruntându-se. Cred că ei chiar te-au apreciat.
Lirin zâmbi.

918
 — Înţelepte vorbe. Uit mereu că eşti aproape bărbat, Kal. Când ai
reuşit să te maturizezi fără să-mi dau eu seama?
„În noaptea când era cât pe-aci să fim jefuiţi”, îi trecu imediat
prin minte lui Kal. „În noaptea când ai pus lumina în ochii
oamenilor de afară şi mi-ai arătat că între curaj şi suliţa folosită în
luptă nu e nicio legătură.”
— Te înşeli totuşi asupra unui lucru, adăugă Lirin. Ai spus că mă
apreciau. Dar încă mă mai apreciază. A, da, bodogănesc, însă au
făcut-o întotdeauna. Dar ne şi aduc de mâncare.
Kal tresări.
— Da?
— De unde crezi c-am mâncat în ultimele patru luni?
— Dar…
— Le e frică de Roshone, aşa că nu vorbesc despre asta. Lăsau
mâncare pentru mama ta când se ducea să muncească sau o
puneau, ca şi acum, în butoiul cu apă de ploaie, când era gol.
— Au încercat să ne jefuiască.
— Şi oamenii ăia sunt dintre cei care ne aduc mâncare.
Kal îi cântări spusele în timp ce trăsura oprea în faţa conacului.
Trecuse mult timp de când nu mai fusese în vizită în clădirea
imensă, cu două niveluri. Construcţia avea obişnuitul acoperiş cu o
pantă îndreptată spre Obârşia marilor furtuni, dar era mult mai
mare. Pereţii erau din pietre albe, masive, iar în partea ferită de vânt
avea nişte maiestuoase coloane rectangulare.
Avea s-o vadă pe Laral? Îi era ruşine că ajunsese să se gândească
la ea numai arareori.
Zona din faţă a curţii era înconjurată de un zid scund din piatră,

919
acoperit cu numeroase soiuri de plante exotice. Deasupra se înşirau
muguri-de-stâncă ai căror lujeri îi acopereau partea din afară. Pe
partea interioară creşteau mănunchiuri dintr-un soi bulbos de coajă-
de-piatră, deschizându-se într-o diversitate de culori. Nuanţe de
portocaliu, de roşu, de galben şi de albastru. O parte dintre aceste
ridicături aduceau cu nişte teancuri de stofă, cu faldurile
deschizându-li-se ca nişte evantaie. Altele creşteau asemenea unor
coarne. Cele mai multe aveau cârcei ca nişte fire unduind în bătaia
vântului. Luminlordul Roshone se ocupa de curte cu mai multă
atenţie decât o făcuse Wistiow. Trecură printre coloanele vopsite în
alb şi intrară printre canaturile groase ale uşii de furtună. În interior,
vestibulul avea un plafon scund, împodobit cu ceramică; sfere de
zircon îl scăldau într-o lumină palidă, albastră.
Îi întâmpină un servitor înalt, în haină neagră şi lungă, cu o
eşarfă de un violet strălucitor. Era Natir, devenit noul majordom
după moartea lui Miliv. Fusese adus din Dalilak, un oraş mare de
pe coasta de nord.
Îi conduse într-o sufragerie unde Roshone stătea la o masă lungă,
dintr-un lemn de culoare întunecată. Câştigase în greutate, dar nu
destul de mult ca să poată fi considerat gras. Încă mai purta barba
aceea înspicată cu fire cărunte, iar părul îi era uns şi dat pe spate,
coborând către guler. Avea pantaloni albi şi o vestă roşie şi strâmtă,
peste o cămaşă albă.
Începuse deja să mănânce, iar mirosul de mirodenii făcu
stomacul lui Kal să chiorăie. De când nu mai mâncase carne de
porc? Pe masă erau patru sosuri diferite în care putea fi cufundată,
iar vinul lui Roshone era de un portocaliu intens, limpede. Mânca

920
singur; fiul lui şi Laral nu se vedeau nicăieri.
Servitorul le arătă o altă masă, pregătită într-o încăpere de lângă
sufragerie. Tatăl lui Kal îi aruncă o singură privire, apoi se îndreptă
spre masa lui Roshone şi se aşeză. Lordul şovăi, cu ţepuşa la
jumătatea drumului spre buze şi cu sosul picant de culoare maronie
picurând pe masă, în faţa lui.
— Sunt de al doilea nahn, spuse Lirin, şi am fost invitat să cinez
cu tine. Cu siguranţă că respecţi îndeajuns de mult preceptele
privitoare la rang ca să-mi oferi un loc la masa ta.
Roshone strânse din dinţi, dar nu obiectă. Kal inspiră adânc şi se
aşeză lângă tatăl lui. Înainte să plece la războiul de pe Câmpiile
Sfărâmate, trebuia să ştie. Era oare tatăl lui un laş sau un om plin de
curaj?
În lumina sferelor de acasă, Lirin păruse întotdeauna slab. Lucra
în sala lui de operaţii, neluând în seamă ce se vorbea în oraş despre
el. Îi spusese fiului său că n-avea voie să-nveţe lupta cu suliţa şi-i
interzisese să se gândească la război. Nu aşa proceda un om laş?
Dar cu cinci luni în urmă descoperise la el un curaj neaşteptat.
Şi, în lumina de un albastru liniştitor din palatul lui Roshone,
Lirin privise în ochi un om care-i era cu mult superior ca rang,
bogăţie şi putere. Şi nu şovăise. Cum reuşea? Inima lui Kal bătea cu
putere, incontrolabil. Îşi puse mâinile în poală ca să nu-şi trădeze
cumva nervozitatea.
Roshone îi făcu semn unui servitor şi, în curând, la masă se
pregătiră două locuri noi. Marginile încăperii erau întunecate. Masa
lordului era o insulă de lumină în mijlocul unui vaste întinderi
negre.

921
 Pe masă erau vase cu apă pentru înmuierea degetelor, având
alături şervete albe din pânză apretată. O masă pentru ochi-
luminoşi. Kal mâncase rareori lucruri de o asemenea fineţe; încercă
să nu se facă de râs când luă şovăitor o ţepuşă şi îl imită pe
Roshone, folosindu-şi cuţitul ca să taie bucata de carne de la bază,
ducându-şi-o apoi la buze şi muşcând. Carnea era gustoasă şi
fragedă, deşi mirodeniile erau mult mai picante decât mâncarea cu
care se obişnuise.
Lirin nu mânca. Îşi sprijinise coatele pe masă şi privea cum se
ospătează luminlordul.
— Voiam să-ţi ofer prilejul să mănânci liniştit înainte de a discuta
probleme serioase, spuse în cele din urmă Roshone. Dar nu pari
dornic să-mi accepţi generozitatea.
— Nu sunt.
— Bine, spuse Roshone, luând o felie de pâine nedospită din coş,
înfăşurându-şi-o în jurul ţepuşei cu care adună apoi mai multe
bucăţi de legume şi mâncând totul laolaltă. Atunci spune-mi, cât
crezi că mă mai poţi sfida? Familia ta e săracă lipită.
— Ne descurcăm foarte bine, îl întrerupse Kal.
Lirin îi aruncă o privire aspră, dar nu-l dojeni fiindcă vorbise.
— Fiul meu are dreptate. Avem din ce trăi. Şi, dacă n-o să mai
meargă, putem pleca. N-o să mă înclin în faţa voinţei tale, Roshone.
— Dacă plecaţi, zise Roshone ridicând un deget, o să iau legătura
cu lordul noului tău oraş şi o să-i povestesc despre sferele pe care
mi le-ai furat.
— O cercetare în privinţa asta o să-mi dea dreptate. În plus, fiind
chirurg, sunt imun la majoritatea cererilor pe care le-ai putea face.

922
 Era adevărat. Tuturor bărbaţilor a căror îndeletnicire era esenţială
pentru oraş şi ucenicilor acestora li se oferea o protecţie specială,
chiar şi faţă de ochi-luminoşi. Codul de legi vorine ale cetăţeniei era
destul de complicat pentru ca lui Kaladin să-i fie încă greu să-l
înţeleagă.
— Da, o cercetare ţi-ar da câştig de cauză, admise Roshone. Ai
fost foarte meticulos, ai pregătit toate documentele necesare. Ai fost
singur cu Wistiow când şi-a pus sigiliul pe ele. În mod bizar,
niciuna dintre condeierele lui n-a fost de faţă.
— Condeierele i-au citit documentele.
— Şi au părăsit încăperea.
— Pentru că Luminlordul Wistiow le-a poruncit să plece. Cred că
au mărturisit asta.
Roshone ridică din umeri.
— N-am nevoie să dovedesc c-ai furat sferele, chirurgule. Nu
trebuie decât să continui ceea ce fac acum. Ştiu că familia ta
mănâncă resturi. Cât o să-i mai faci să sufere din cauza orgoliului
tău?
— Nu se vor lăsa intimidaţi. Aşa cum nu mă voi lăsa nici eu.
— Nu-ntreb dacă sunteţi intimidaţi. Întreb dacă răbdaţi sau nu de
foame.
— În niciun caz, răspunse Lirin, cu voce din ce în ce mai seacă.
Dacă ducem lipsă de mâncare, ne putem ospăta din atenţia pe care
ne-o acorzi cu dărnicie, luminlordule. Îţi simţim ochii privindu-ne,
îţi auzim şoaptele către orăşeni. Judecând după grija cu care ne
urmăreşti, s-ar părea că tu eşti cel intimidat.
Roshone încremeni, cu ţepuşa între degetele lipsite de vlagă, cu

923
ochii de un verde strălucitor îngustaţi, cu buzele strânse. În
întuneric, ochii păreau aproape să-i strălucească. Kal trebuia să-şi
impună să nu se mai simtă strivit sub greutatea privirii lui
dezaprobatoare. Ochi-luminoşii ca Roshone aveau un aer de
comandanţi.
„Nu e un ochi-luminoşi adevărat. E un gunoi. În cele din urmă, o
să-i întâlnesc pe cei adevăraţi. Pe oamenii de onoare.”
Lirin îi susţinu privirea cu seninătate.
— Fiecare lună în care rezistăm e o lovitură dată autorităţii tale.
Nu mă poţi aresta, fiindcă o cercetare mi-ar da câştig de cauză. Ai
încercat să-ntorci oamenii împotriva mea, dar ştiu cu toţii – în
adâncul fiinţei lor – că au nevoie de mine.
Roshone se aplecă în faţă.
— Nu-mi place oraşul vostru prăpădit.
Lirin se încruntă la auzul răspunsului bizar.
— Nu-mi place să fiu tratat ca un surghiunit, continuă Roshone.
Nu-mi place să trăiesc atât de departe de tot – de absolut tot – ce e
important. Şi, mai presus de toate, nu-mi plac ochi-întunecaţii care
se cred mai presus de rangul lor.
— Nu sunt în stare să te compătimesc.
Roshone rânji. Se uită în jos la mâncare, de parcă aceasta şi-ar fi
pierdut brusc savoarea.
— Perfect. Să facem o… înţelegere. Eu iau nouă zecimi din sfere.
Tu poţi păstra restul.
Kal se ridică, indignat.
— Tatăl meu n-o să accepte niciodată…
— Kal, îl întrerupse Lirin. Sunt în stare să vorbesc singur.

924
 — Dar cu siguranţă n-o să faci târgul.
Lirin nu-i răspunse imediat.
— Du-te la bucătărie, Kal, spuse în cele din urmă. Întreabă-i dacă
n-au ceva mai pe gustul tău.
— Tată, nu…
— Du-te, fiule.
Vocea lui Lirin era fermă.
Era adevărat? După tot ce se petrecuse, tatăl lui avea să
capituleze pur şi simplu? Îşi simţi faţa împurpurându-se şi părăsi
sufrageria în grabă. Ştia drumul către bucătărie. În copilărie
mâncase adesea acolo, împreună cu Laral.
Plecă nu fiindcă i se ceruse, ci fiindcă nu voia ca tatăl lui sau
Roshone să-i poată citi sentimentele: amărăciune, fiindcă se ridicase
să-l atace pe luminlord, când tatăl lui plănuia să facă o înţelegere,
umilinţă fiindcă acesta era dispus să se gândească la o înţelegere,
frustrare fiindcă fusese trimis afară. Se simţi înjosit când descoperi
că plângea. Trecu pe lângă doi dintre străjerii lui Roshone, postaţi în
faţa unei uşi, sub lumina flăcării foarte mici a unei lămpi cu ulei
fixate de perete. Trăsăturile lor colţuroase se conturau în nuanţe
chihlimbarii.
Se îndepărtă de ei în grabă şi se opri să se lupte cu propriile
emoţii abia dincolo de colţul unui zid, lângă suportul unei plante.
Era un mugur de viţă de interior, o specie care fusese deprinsă să-şi
păstreze florile la vedere; câteva, de formă conică, se ridicau din
carapacea vestigială. Lampa de pe peretele de deasupra ardea cu
flacără minusculă, dând o lumină chinuită. Se afla în partea din
spate a vilei, lângă odăile servitorilor, unde nu se foloseau sfere

925
pentru iluminare.
Kal se sprijini de perete, umplându-şi şi golindu-şi plămânii. Se
simţea ca unul dintre cei zece neghiobi – mai exact, de parcă ar fi
fost Cabine, care acţiona ca un copil, deşi îşi lăsase cu multă vreme
în urmă copilăria. Dar ce putea să creadă despre purtarea lui Lirin?
Se şterse la ochi, apoi împinse în uşile batante şi intră în
bucătărie. Roshone îl păstrase pe bucătarul-şef al lui Wistiow. Barm
era un bărbat înalt şi suplu, cu păr negru, pe care şi-l împletea.
Mergea de-a lungul şirului de mese din bucătărie, dându-le
instrucţiuni diverşilor bucătari din subordinea lui, în timp ce doi
parshi intrau şi ieşeau pe uşile din spate ale vilei, cărând lăzi cu
provizii. Barm ţinea în mână o lingură lungă de metal, cu care bătea
într-o oală sau într-o cratiţă atârnată de tavan ori de câte ori dădea
câte o poruncă.
Abia dacă-l privi în fugă pe Kal cu ochii săi căprui, apoi îi spuse
unui servitor s-aducă nişte pâine nedospită şi nişte tallew mărunţit,
cu fructe. Mâncare pentru copii. Kal se simţi încă şi mai stânjenit
fiindcă Barm îşi dăduse imediat seama de ce fusese trimis la
bucătărie.
Se îndreptă spre masa dintr-o firidă şi se aşeză, în aşteptarea
mâncării. Era un separeu văruit în alb, cu tăblia mesei din ardezie.
Se aşeză cu coatele pe piatră, cu capul în mâini.
De ce-l înfuria atât de tare gândul că tatăl lui ar fi putut da cea
mai mare parte a sferelor în schimbul unei vieţi sigure? Era
adevărat că, dacă s-ar fi întâmplat asta, n-ar mai fi rămas destui bani
pentru trimiterea lui la Kharbranth. Însă se hotărâse deja să devină
soldat. Aşa că n-avea importanţă, nu?

926
 „O să intru în armată, se gândi. O să fug. O să…”
Visul lui – planul lui – i se păru dintr-odată incredibil de
copilăresc. Îi aparţinea unui băiat care trebuia să primească
mâncăruri cu fructe şi care era trimis afară când se discutau subiecte
importante. Pentru prima oară, gândul că n-avea să fie instruit de
chirurgi îl umplu de regrete.
Uşa bucătăriei se deschise cu un pocnet. Fiul lui Roshone, Rillir,
intră agale, vorbind cu cineva din spatele lui.
— … nu ştiu de ce ţine tata ca totul s-arate aici atât de mohorât,
tot timpul. Lămpi cu ulei pe coridoare? Ar putea fi mai provincial?
Chiar i-ar face bine dacă l-aş putea scoate la o vânătoare sau două.
Am putea să tragem foloase din faptul că ne aflăm într-un loc atât
de îndepărtat.
Rillir îl văzu pe Kal, dar trecu pe lângă el ca un om care a
remarcat în trecere prezenţa unui taburet sau a unei etajere pentru
vinuri; ştiind că se afla acolo, dar ignorându-l.
Iar ochii lui Kal erau aţintiţi asupra celei care-l urma pe Rillir.
Laral. Fiica lui Wistiow.
Se schimbaseră atât de multe. Trecuse atât de mult timp, iar
apariţia ei scoase la lumină sentimente vechi. Ruşine. Frământări.
Ştia că părinţii lui speraseră să-l însoare cu ea? Simpla revedere îl
tulbură pe de-a-ntregul. Dar nu. Tatăl lui putea să-l privească pe
Roshone în ochi. Iar el putea să facă acelaşi lucru cu Laral.
Se ridică şi o salută cu o înclinare a capului. Ea îi aruncă o privire
şi roşi uşor în timp ce intra, urmată de o guvernantă bătrână – o
doamnă de companie.
Ce se-ntâmplase cu acea Laral pe care-o cunoscuse el, fata cu

927
părul blond cu negru atârnând liber pe umeri, care se căţăra pe
stânci şi alerga pe ogoare? Acum era înfăşurată în mătase galbenă şi
lucioasă, o femeie ochi-luminoşi elegantă, cu părul aranjat cu grijă şi
vopsit ca s-acopere firele blonde. Mâna stângă era ascunsă cu
modestie în mânecă. Laral arăta ca o femeie ochi-luminoşi.
Averea lui Wistiow – câtă mai rămăsese – ajunsese la ea. Pe
urmă, când autoritatea asupra Vetrei-de-Piatră îi fusese atribuită lui
Roshone, care primise şi vila, şi terenul din jur, Înaltul Prinţ Sadeas
îi oferise lui Laral, în compensaţie, o zestre bogată.
— Tu, spuse Rillir, arătând cu capul către Kal şi vorbind cu un
accent fără cusur, de orăşean. Fii băiat bun şi adu-ne ceva pentru
cină. O să mâncăm aici, în firidă.
— Nu sunt servitor la bucătărie.
— Şi ce dacă?
Kal roşi.
— Dacă aştepţi vreun bacşiş sau vreo recompensă doar pentru
că-mi aduci ceva de mâncare…
— Nu sunt… adică… zise Kal şi se uită spre fiica lui Wistiow.
Spune-i, Laral.
Ea îşi feri privirea.
— Ei, dă-i drumul băiete, spuse. Fă ce ţi s-a cerut. Ne e foame.
Kal căscă gura la ea, apoi simţi că se înroşea şi mai mult.
— Nu… nu v-aduc nimic, izbuti să spună. N-are importanţă câte
sfere-mi oferiţi. Nu sunt cărăuş. Sunt chirurg.
— A, eşti fiul ăluia.
— Sunt, răspunse Kal, surprins când îşi dădu seama cât de
mândru se simţea spunând-o. N-o să mă las intimidat de tine, Rillir

928
Roshone. Aşa cum nici tatăl meu nu se lasă intimidat de al tău.
„Numai că acum cad amândoi la înţelegere…”
— Tata nu mi-a spus ce amuzant eşti, zise Rillir, sprijinindu-se de
perete. Părea cu zece ani mai mare decât Kal, nu doar cu doi. Ţi se
pare aşadar ruşinos să-i aduci unui om ceva de mâncare? Fiind
chirurg, ai devenit cu mult mai bun decât băieţii de la bucătărie?
— Ei, nu. Dar nu e asta Chemarea mea.
— Dar care e?
— Să vindec oamenii bolnavi.
— Şi eu n-o să mă-mbolnăvesc dacă nu mănânc? Nu se poate
spune că e datoria ta să mă hrăneşti?
Kal se încruntă.
— E… ei bine, nu e nicidecum acelaşi lucru.
— Mi se pare că seamănă foarte mult.
— Auzi, de ce nu te duci pur şi simplu să-ţi iei singur mâncare?
— Nu e asta Chemarea mea.
— Dar care e? întrebă Kal, aruncându-i în faţă propriile cuvinte.
— Sunt moştenitorul oraşului, răspunse Rillir. Datoria mea e să
conduc – să mă conving că toate treburile sunt făcute şi că oamenii
au ocupaţii utile. Şi, aşa stând lucrurile, le dau însărcinări
importante ochi-întunecaţilor leneşi, ca să-i fac utili.
Kal şovăi, din ce în ce mai furios.
— Vezi cum lucrează puţina lui minte, îi spuse Rillir lui Laral. Ca
un foc muribund, arzându-şi bruma de lemne şi scoţând fum. A, şi,
uite, din cauza dogorii i s-a-nroşit faţa.
— Rillir, te rog, zise Laral, punându-i mâna pe braţ.
El îi aruncă o privire, apoi îşi dădu ochii peste cap.

929
 — Uneori eşti la fel de provincială ca tata, draga mea.
Îşi îndreptă spatele şi, cu o expresie resemnată, o conduse dincolo
de firidă şi intrară în bucătăria propriu-zisă.
Kal se trânti pe banchetă, fiind cât pe-aci să-şi învineţească
picioarele când se izbi cu putere de ea. Un servitor veni cu
mâncarea şi i-o aşeză pe masă, ceea ce nu izbuti decât să-i aducă
aminte cât de copilăros era. Aşa că n-o mâncă; se uită pur şi simplu
la ea, până când intră în bucătărie tatăl lui. Rillir şi Laral plecaseră
între timp.
Lirin se apropie de alcov şi se uită la Kal.
— N-ai mâncat.
Băiatul clătină din cap.
— Ar fi trebuit să mănânci. Era gratis. Haide.
Părăsiră vila în tăcere, ieşind în întunericul nopţii. Trăsura îi
aştepta şi, peste puţină vreme, Kal se văzu din nou faţă în faţă cu
tatăl lui. Vizitiul îşi ocupă locul, făcând vehiculul să se legene, apoi
pocni din bici şi puse caii în mişcare.
— Vreau să fiu chirurg, spuse Kal pe neaşteptate.
Pe faţa tatălui său – ascunsă în umbră – nu se putea citi nimic.
Dar când vorbi, păru nedumerit.
— Ştiu asta, fiule.
— Nu. Vreau să fiu chirurg. Nu vreau să fug ca să mă duc la
război.
Tăcere în întuneric.
— Asta aveai de gând? întrebă Lirin.
— Da, mărturisi Kal. Era o copilărie. Dar am hotărât că vreau în
schimb să-nvăţ chirurgia.

930
 — De ce? Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
— Trebuie să ştiu cum gândesc ei, răspunse Kal, arătând cu capul
în direcţia conacului rămas în urmă. Sunt deprinşi să-i zăpăcească
pe alţii cu vorbele lor şi vreau să fiu în stare să-i înfrunt, să le pot da
replica. Să nu mă plec în faţa lor ca…
Şovăi.
— Cum am făcut eu? întrebă Lirin, oftând.
Kal îşi muşcă buzele, dar trebuia să-ntrebe.
— Câte sfere ai fost de acord să-i dai? Mi-au mai rămas destule ca
să merg la Kharbranth?
— Nu i-am dat nimic.
— Dar…
— Am stat o vreme de vorbă, certându-ne în privinţa sumelor. Pe
urmă m-am prefăcut că mă-nfurii şi-am plecat.
— Te-ai prefăcut? întrebă Kal, nedumerit.
Lirin se aplecă spre el şi îi vorbi în şoaptă, ca să nu-l audă cumva
vizitiul. Cu toate hurducăturile şi cu zgomotul făcut de roţi pe
drumul de piatră, un asemenea pericol era, oricum, aproape
inexistent.
— Trebuie să creadă că sunt dispus să cedez. Întâlnirea de azi a
fost ca să-i las impresia că sunt disperat. O împotrivire puternică la
început, urmată de frustrare, făcându-l să creadă că mă are la mână.
În final, o retragere. O să mă invite din nou peste câteva luni, după
ce-o să mă lase să „asud”.
— Dar n-o să cedezi nici atunci? şopti Kal.
— Nu. Dacă-i dau câteva sfere, o să-i stârnesc lăcomia şi-o să le
râvnească şi pe celelalte. Pământurile astea nu mai dau recolte la fel

931
de bogate ca pe vremuri, iar Roshone e aproape în pragul sărăciei
după ce-a pierdut mai multe înfruntări politice. Încă nu ştiu ce înalt
lord e în spatele trimiterii lui aici, ca să ne chinuiască, dar aş vrea să
stau câteva clipe cu el într-o cameră întunecoasă…
Ferocitatea cu care rostise ultimele cuvinte îl şocă pe Kal.
Niciodată nu-şi mai auzise tatăl spunând ceva care să aducă atât de
mult cu o ameninţare brutală.
— Dar, în primul rând, de ce trebuie să trecem prin asta? şopti
Kal. Ai spus că putem rezista. Şi mama e de aceeaşi părere. N-o să
mâncăm bine, dar nici n-o să murim de foame.
Tatăl lui nu răspunse, deşi părea tulburat.
— E necesar să-l faci să creadă c-o să capitulăm? insistă băiatul.
Sau că suntem pe punctul s-o facem? Ca să nu mai caute alte căi pe
care să ne sape? Ca să-şi îndrepte atenţia către încheierea unui târg
şi nu…
Kal îngheţă. Văzu în ochii tatălui său ceva nefamiliar. Ceva care
semăna a vinovăţie. Şi totul căpătă dintr-odată înţeles. Un înţeles
ostil, cumplit.
— Părinte al Furtunii, şopti. Chiar ai furat sferele, nu-i aşa?
În trăsura veche, ascuns în întuneric, tatăl lui păstră tăcerea.
— De-aia eşti atât de încordat de când a murit Wistiow, şopti Kal.
Băutura, îngrijorarea… Eşti un hoţ. Suntem o familie de hoţi.
Trăsura coti şi lumina violetă a lui Salas căzu pe faţa lui Lirin.
Privită din acel unghi, nu mai părea atât de ameninţătoare – de fapt,
părea fragilă. Îşi strânse mâinile în poală, cu ochii reflectând lumina
lunii.
— În ultimele sale zile, Wistiow n-a fost lucid, Kal. Ştiam că, prin

932
moartea lui, pierdeam promisiunea unei căsătorii. Laral nu ajunsese
la majorat, iar noul lord al oraşului n-avea să-ngăduie unui ochi-
întunecaţi să-i ia moştenirea prin căsătorie.
— Aşa că l-ai jefuit?
Kal simţea că se face mai mic.
— M-am asigurat că promisiunile sunt respectate. Trebuia să fac
ceva. Nu mă puteam încrede în generozitatea noului lord al
oraşului. Şi, după cum se vede, am fost înţelept.
În tot acel timp, Kal îşi imaginase că Roshone îi persecuta din
răutate şi din ranchiună. Însă se dovedea că o făcea pe burtă dreptate.
— Nu pot să cred.
— Schimbă atât de mult lucrurile? şopti Lirin care, în lumina
palidă, părea să se simtă hărţuit. Ce e altfel acum?
— Totul.
— Şi totuşi nimic. Roshone râvneşte în continuare sferele, iar noi
le merităm în continuare. Dacă ar fi fost pe de-a-ntregul lucid,
Wistiow ni le-ar fi dat, sunt sigur.
— Dar n-a făcut-o.
— Nu.
Lucrurile stăteau la fel, şi totuşi altfel. Un singur pas, şi lumea se
întorsese cu susul în jos. Nemernicul devenise erou şi eroul
devenise nemernic.
— Nu… spuse Kal. Nu-mi pot da seama dacă ai fost incredibil de
curajos sau ai greşit incredibil de mult.
Lirin oftă.
— Ştiu ce simţi, îi zise lăsându-se pe spate. Te rog, nu-i spune lui
Tien ce-am făcut noi.

933
 Ce am făcut noi. Hesina îl ajutase.
— Când o să înaintezi în vârstă, o să-nţelegi.
— Poate, spuse Kal, clătinând din cap. Dar un singur lucru nu s-a
schimbat. Vreau să merg la Kharbranth.
— Chiar şi cu sfere furate?
— O să găsesc o cale prin care să le înapoiez. Nu lui Roshone. Lui
Laral.
— Laral o să fie în scurt timp o Roshone, zise Lirin. E de aşteptat
ca logodna ei cu Rillir să aibă loc înainte de sfârşitul anului.
Roshone n-o s-o lase să-i scape, nu acum, când şi-a pierdut relaţiile
politice din Kholinar. Ea reprezintă una dintre puţinele şanse ale
fiului său de-a face o alianţă cu o casă onorabilă.
La auzul numelui lui Laral, Kal simţi că i se strânge stomacul.
— Trebuie să-nvăţ. Poate o să reuşesc…
„Ce să reuşesc?” se întrebă. „Să mă-ntorc şi s-o conving să-l
părăsească pe Rillir pentru mine? Ridicol.”
Îşi ridică brusc privirea spre tatăl său, care-şi lăsase capul în jos,
părând trist. Era un erou. Şi un nemernic. Dar un erou pentru
familia lui.
— N-o să-i spun lui Tien, şopti Kal. Şi-o să folosesc sferele ca s-
ajung la Kharbranth şi să-nvăţ.
Lirin îşi înălţă fruntea.
— Vreau să-nvăţ să-i înfrunt pe ochi-luminoşi, aşa, ca tine,
adăugă Kal. Oricare dintre ei mă poate lua în râs. Vreau să-nvăţ să
vorbesc ca ei, să gândesc ca ei.
— Vreau să-nveţi ca să poţi ajuta oamenii, fiule. Nu ca să-i poţi
înfrunta pe ochi-luminoşi.

934
 — Cred că pot face şi una, şi alta. Dacă pot învăţa să fiu suficient
de inteligent.
Lirin pufni.
— Eşti suficient de inteligent, fiule. Ai moştenit-o pe mama ta
într-o destul de mare măsură ca să poţi închide gura unui ochi-
luminoşi din câteva vorbe. La Kharbranth o să ţi se-arate cum, Kal.
— Vreau să-ncep să-mi folosesc numele întreg, răspunse băiatul,
surprins el însuşi de ceea ce spunea. Kaladin.
Era numele unui bărbat. Nu-i plăcuse niciodată, fiindcă suna ca
numele unui ochi-luminoşi. Acum i se părea potrivit.
Nu era un lucrător al pământului ochi-întunecaţi, dar niciun lord
ochi-luminoşi. Se afla undeva, la mijloc. Kal fusese un copil care
voia să meargă în armată fiindcă asta visau ceilalţi băieţi. Kaladin
avea să fie un bărbat care învăţa chirurgia şi deprindea toate
obiceiurile ochi-luminoşilor. Şi într-o zi avea să se-ntoarcă în oraşul
lui, ca să le dovedească lui Roshone, lui Rillir şi lui Laral însăşi că
greşiseră dispreţuindu-l.
— Foarte bine, spuse Lirin. Kaladin.

935
 38
CLARVĂZĂTORUL

„Născuţi din întuneric, încă îi mai poartă stigmatul pe trupuri, în

aceeaşi măsură în care sufletele le sunt însemnate de foc.”

Îl consider pe Gashash-fiu-Navammis o sursă demnă de încredere, deşi

am dubii în privinţa acestei traduceri. Poate ar trebui să caut citatul în cea
de-a paisprezecea carte din Seld şi să-l traduc eu însămi?

Kaladin plutea.
Febră persistentă, însoţită de transpiraţii reci şi de halucinaţii. Cauza
probabilă sunt rănile infectate: curăţaţi-le cu antiseptic ca să ţineţi
putredosprenii la distanţă. Hidrataţi pacientul.
Era din nou în Vatra-de-Piatră, alături de familia sa. Numai că
era matur. Era soldatul care devenise. Şi nu-şi mai găsea locul în
mijlocul ei.
— Cum s-a întâmplat asta? întreba întruna tatăl lui. Spuneai că
vrei să fii chirurg. Chirurg…
Coaste rupte. Ca urmare a unei traume laterale, provocate prin lovire.
Înfăşuraţi pieptul, pentru a împiedica subiectul să facă eforturi istovitoare.
Din când în când deschidea ochii şi vedea o încăpere întunecată.
Era friguroasă, cu pereţi de piatră şi tavan înalt. Alţii oameni stăteau
întinşi în şiruri, acoperiţi cu pături. Leşuri. Erau leşuri. Se aflau într-
o magazie, aliniate pentru vânzare. Cine cumpăra leşuri?
Înaltul Prinţ Sadeas. El cumpăra leşuri. Încă mai mergeau după
936
ce le cumpăra, dar erau leşuri. Leşuri proaste, care refuzau s-o
recunoască, pretinzând că se aflau în viaţă.
Răni pe faţă, braţe şi piept. Stratul exterior al pielii jupuit în mai multe
locuri. Ca urmare a expunerii prelungite la vânturile unei mari furtuni.
Bandajaţi porţiunile rănite, aplicând unguent cu denocax pentru a ajuta la
refacerea pielii.
Timpul trecea. O grămadă de timp. Ar fi trebuit să fie mort. De ce
nu era mort? Voia să se-ntindă şi s-o aştepte.
Ba nu. Nu reuşise să-l ajute pe Tien. Nu reuşise să-l ajute pe
Goshel. Nu reuşise să-şi ajute părinţii. Nu reuşise să-l ajute pe
Dallet. Pe Dallet, care-i fusese drag.
Trebuia s-ajute Podul Patru. Trebuia!
Hipotermie, provocată de temperaturi extrem de scăzute. Încălziţi
subiectul şi obligaţi-l să rămână aşezat. Nu-l lăsaţi să adoarmă. Dacă
supravieţuieşte în următoarele câteva ore, probabil că nu vor exista efecte
ulterioare persistente.
Dacă supravieţuieşte în următoarele câteva ore…
Podarii nu trebuiau să supravieţuiască.
De ce spusese Lamaril aşa ceva? Ce armată ar fi plătit nişte
oameni care ar fi trebuit să moară?
Perspectiva lui fusese prea îngustă şi prea redusă. Trebuia să
înţeleagă ce urmărea armata. Privea mersul luptei, îngrozit. Ce
făcuse?
Trebuia să se-ntoarcă, să schimbe totul. Ba nu. Era rănit, nu-i aşa?
Sângera, căzut la pământ. Era unul dintre suliţaşii doborâţi. Era un
podar de la Podul Doi, trădat de neghiobii de la Podul Patru, care
abătuseră atenţia tuturor arcaşilor.

937
 Cum îndrăznesc? Cum îndrăznesc?
Cum îndrăznesc să supravieţuiască omorându-mă pe mine?
Tendoane întinse, muşchi sfâşiaţi, contuzii, oase fisurate şi dureri
generalizate, ca urmare a solicitărilor extreme. Siliţi-l să rămână la pat,
apelând la toate mijloacele necesare. Verificaţi dacă are vânătăi mari şi
persistente sau dacă paloarea e provocată de hemoragii interne. Pot pune
viaţa în pericol. Pregătiţi-vă de operaţie.
Vedea moartespreni. Erau de mărimea unui pumn, negri,
strălucitori, cu multe picioare şi cu ochi de un roşu intens, lăsând în
urmă dâre de lumină arzătoare. Stăteau în grupuri în jurul lui,
lunecând într-o parte şi într-alta. Vocile lor erau şoapte, sunete de
hârtie ruptă. Îl îngrozeau, dar nu putea scăpa de ei. Abia dacă era în
stare să se mişte.
Numai muribunzii puteau să vadă moartespreni. Îi zăreai, apoi
mureai. Numai cei foarte, foarte norocoşi supravieţuiau după ce-i
văzuseră.
Degetele mâinilor şi ale picioarelor băşicate din cauza degerăturilor.
Aveţi grijă să puneţi antiseptic pe toate băşicile care se sparg. Favorizaţi
vindecarea organismului pe cale naturală. Vătămările permanente sunt
puţin probabile.
În faţa moartesprenilor stătea o siluetă măruntă, alcătuită din
lumină. Nu translucidă, cum i se înfăţişase întotdeauna până atunci,
ci din lumină albă, pură. Faţa ei dulce, feminină, avea acum o formă
mai nobilă, mai colţuroasă, de luptător din vremuri uitate. Nu mai
era copilăroasă. Stătea de pază pe pieptul lui, cu o sabie de lumină.
Era de o strălucire atât de pură şi de dulce. Părea să fie însăşi
strălucirea vieţii. Ori de câte ori un moartespren se apropia prea

938
mult, îl ataca, mânuindu-şi sabia strălucitoare.
Lumina îi alunga.
Dar moartesprenii erau atât de mulţi! Din ce în ce mai mulţi, de
fiecare dată când era destul de lucid ca să-i privească.
Halucinaţii severe, provocate de trauma craniană. Ţineţi subiectul sub
observaţie. Nu-i permiteţi să bea alcool. Siliţi-l să se odihnească.
Administraţi-i scoarţă de fathom ca să reduceţi edemul cranian. Muşchiul-
de-foc poate fi utilizat în cazuri extreme, dar nu-i îngăduiţi subiectului să
devină dependent.
Dacă leacurile nu sunt de folos, ar putea fi necesară trepanarea
craniului, pentru diminuarea presiunii.
De obicei letală.
●
Teft intră în baracă la amiază. Pătrundeai în interiorul întunecos
ca într-o peşteră. Aruncă o privire în stânga, unde dormeau de
obicei restul răniţilor. În momentul acela erau cu toţii afară, la soare.
Se simţeau bine toţi cinci, chiar şi Leyten.
Teft trecu pe lângă şirurile de pături rulate care se aflau pe
marginile încăperii, îndreptându-se către partea din spate, unde
zăcea Kaladin.
„Bietul om,” îşi zise Teft. „Ce e mai rău, să fii bolnav de moarte,
sau să stai tot timpul aici, departe de lumină?” Era necesar. Podul
Patru mergea pe muchie de cuţit. Li se îngăduise să taie funia şi să-l
dea pe Kaladin jos, iar până în momentul acela nu încercase nimeni
să-i împiedice să-l îngrijească. Întreaga armată îl auzise pe Sadeas
hotărând să lase judecata lui Kaladin pe seama Părintelui Furtunii.
Gaz venise să-l vadă şi pufnise, uluit. Probabil le spusese mai-

939
marilor săi că podarul Kaladin avea să moară. Oamenii cu astfel de
răni nu supravieţuiau prea multă vreme.
Însă Kaladin rezista. Soldaţii se abăteau din drum, încercând să-i
arunce o privire. Felul în care supravieţuia era incredibil. Prin toată
tabăra se vorbea despre asta. Să fii dat Părintelui Furtunii pentru
Judecată, apoi cruţat. Un miracol. Nu putea fi pe placul lui Sadeas.
Cât timp avea să treacă înainte ca un ochi-luminoşi să ia hotărârea
de a-şi scăpa luminlordul de o asemenea problemă? Sadeas nu
putea face nimic pe faţă – nu fără să-şi piardă credibilitatea într-o
foarte mare măsură –, dar o otrăvire sau o asfixiere discretă i-ar mai
fi spălat ruşinea.
Aşa că Podul Patru îl ţinea pe Kaladin cât mai departe cu putinţă
de ochii străinilor. Şi lăsa întotdeauna pe cineva lângă el.
Întotdeauna.
„Furtunos om,” îşi zise Teft, îngenunchind alături de tânărul
chinuit de febră, înfăşurat în pături mototolite, cu ochii închişi, cu
faţa asudată şi cu trupul acoperit de un număr înspăimântător de
bandaje, cele mai multe fiind pline de pete roşii. N-aveau bani să le
schimbe prea des.
Cikatrice rămânea de veghe. Bărbatul scund, cu trăsături
puternice, stătea la picioarele lui Kaladin.
— Cum îi e? întrebă Teft.
— Parcă mai rău, răspunse încet Cikatrice. L-am auzit
murmurând ceva despre forme întunecate, a dat din mâini şi le-a
spus să plece. A deschis ochii. Nu m-a văzut pe mine, dar a văzut
ceva. Jur.
„Moartespreni”, se gândi Teft, străbătut de un fior.

940
 — Rămân eu cu el, spuse Teft, aşezându-se. Du-te să-ţi iei ceva de
mâncare.
Cikatrice se ridică, palid la faţă. Celorlalţi li s-ar fi frânt sufletul
dacă, după ce-i supravieţuise marii furtuni, Kaladin ar fi murit din
cauza rănilor. Cikatrice plecă târşâindu-şi picioarele, cu umerii
căzuţi.
Teft îl privi îndelung pe Kaladin, încercând să-şi pună ordine în
gânduri şi în sentimente.
— De ce acum? şopti. Şi de ce aici? După ce-au vegheat şi-au
aşteptat atâţia oameni, tu vii aici?
Dar, fireşte, Teft se pripea. Nu ştia sigur. Făcea presupuneri, n-
avea decât speranţe. Nu, nu speranţe – temeri. Îi respinsese pe
clarvăzători. Şi totuşi, iată-l acolo. Se căută în buzunar şi scoase trei
sfere mici de diamant. Trecuse foarte, foarte mult timp de când nu
mai pusese deoparte nimic din câştigurile lui, dar pe acestea le
păstrase, măcinat de gânduri şi de nelinişti.
Oare chiar voia să ştie?
Scrâşnind din dinţi, se apropie de Kaladin şi privi chipul
tânărului inconştient.
— Ticălosule, şopti. Odraslă a furtunii! Ai luat o mână de oameni
spânzuraţi şi i-ai ridicat atât cât să poată respira. Şi-acum vrei să-i
părăseşti? N-o să-ngădui una ca sta, ascultă ce-ţi spun. N-o să-
ngădui.
Aşeză sferele în mâna lui Kaladin, strângându-i degetele lipsite
de vlagă peste ele şi aşezându-i apoi mâna pe burtă. Pe urmă se lăsă
pe călcâie. Ce-avea să se-ntâmple? Clarvăzătorii n-aveau decât
poveşti şi legende. Poveşti pentru neghiobi, aşa le numise el. Vise

941
prosteşti.
Aşteptă. Şi, fireşte, nu se întâmplă nimic. „Eşti la fel de prost ca
toţi ceilalţi, Teft”, îşi spuse. Se întinse către mâna lui Kaladin. Cu
sferele alea putea să-şi cumpere ceva de băut.
Kaladin icni pe neaşteptate, inspirând scurt, repede, cu putere.
Strălucirea din mâna lui păli.
Teft încremeni, cu ochii holbaţi. Din trupul lui Kaladin începură
să se-nalţe fuioare de Lumină. Era slabă, dar strălucirea albă a
Luminii de Furtună izvorâte din trupul lui era inconfundabilă.
Kaladin părea să fi fost afundat într-o apă neaşteptat de fierbinte, ai
cărei aburi îi ieşeau din piele.
Şi ochii i se deschiseră brusc, iar din ei se prelinse lumină. Icni
din nou, sonor, şi fuioarele începură să i se răsucească în jurul
tăieturilor vizibile de pe piept. Câteva îşi apropiară marginile şi se
închiseră.
Pe urmă dispăru: toată lumina din micii stropi fusese consumată.
Ochii lui Kaladin se închiseră şi el se destinse. Rănile lui erau în
continuare grave, febra îl mistuia în continuare, dar obrajii şi pielea
mai prinseseră culoare. Umflăturile roşii din jurul mai multor
tăieturi se micşoraseră.
— Pe toţi zeii, spuse Teft, dându-şi seama că tremura.
Atotputernicule coborât din cer spre a sălăşlui în inimile noastre…
E adevărat.
Îşi plecă fruntea către podeaua de piatră, strângându-şi ochii de
la colţurile cărora începuseră să-i izvorască lacrimi.
„De ce acum?” se întrebă din nou. „De ce aici?”
„Şi, pentru numele Cerului, de ce eu?”

942
 Îngenunche preţ de o sută de bătăi de inimă, numărând, năpădit
de gânduri şi de griji. În cele din urmă se ridică în picioare şi-şi luă
sferele – acum înnegurate – din mâna lui Kaladin. Trebuia să le dea
la schimb pentru unele impregnate cu Lumină. Pe urmă se putea
întoarce, ca să-l lase pe flăcău să le secătuiască şi pe acestea.
Trebuia să fie prudent. Câteva sfere în fiecare zi, dar nu prea
multe. Dacă se vindeca prea repede, băiatul ar fi atras prea mult
atenţia.
„Şi trebuie să le spun clarvăzătorilor”, se gândi. „Trebuie să…”
Clarvăzătorii nu mai erau. Muriseră, ca urmare a faptelor lui.
Dacă mai existau şi alţii, n-avea nici cea mai mică idee unde s-ar fi
putut afla.
Cui i-ar fi putut spune? Cine l-ar fi crezut? Probabil că nici
Kaladin însuşi n-ar fi înţeles ce făcea.
Era mai bine să păstreze tăcerea, măcar până când reuşea să-şi
dea seama ce avea de făcut.

943
 39
ARSE ÎN EA CU FIERUL ROŞU

„În răstimpul unei bătăi de inimă, Alezarv ajunse acolo,

parcurgând o distanţă pe care ai fi străbătut-o cu piciorul în mai
mult de patru luni.”

O altă poveste populară, relatată în Printre ochi-întunecaţi, de Calinam.

Pagina 102. Poveştile sunt pline de istorisiri despre călătorii fulgerătoare şi
despre Porţile Jurământului.

Mâna lui Shallan zbura pe planşeta de desen, părând să se mişte

cu de la sine putere, schiţând cu ajutorul cărbunelui, conturând,
înnegrind. Mai întâi linii groase, ca urmele de sânge lăsate cu
degetul mare târât peste granit aspru. Linii subţiri, ca zgârieturile
făcute cu un ac.
Se afla în Conclav, în camera ei ca un dulap cu pereţi de piatră.
Fără ferestre şi fără ornamente pe zidurile de granit. Doar un pat,
cufărul ei, noptiera şi mica masă de lucru care-i servea şi drept
planşetă pentru desen.
Un singur broam de rubin arunca peste desenul ei o lumină
sângerie. De obicei, ca să dea naştere unui desen emoţionant,
trebuia să memoreze conştient o scenă. Clipea scurt, încremenind
lumea şi întipărindu-şi-o în memorie. Nu făcuse aşa ceva când
Jasnah îi nimicise pe hoţi. Fusese înlemnită de groază şi de o
fascinaţie morbidă.
944
 Cu toate acestea, putea să revadă scenele de atunci cu ochii
minţii, la fel de vii ca şi cum le-ar fi memorat cu bună ştiinţă. Iar
amintirile nu dispăreau după ce desena. Nu putea să scape de ele.
Morţile acelor oameni i se întipăriseră în minte, ca arse cu un fier
roşu.
Se lăsă pe spate, îndepărtându-se de planşetă, cu mâna
tremurătoare, având în faţă copia exactă, redată în cărbune, a
peisajului nocturn sufocant, strivit între zidurile aleii, cu o siluetă
chinuită, conturată de flăcări, înălţându-se către cer. În clipa acea,
faţa încă-şi mai păstra forma, cu ochii umbriţi larg deschişi, cu gura
căscată. Mâna lui Jasnah era întinsă către ea, parcă apărându-se de
ea sau venerând-o.
Shallan îşi duse degetele pline de cărbune la piept, cu privirea
ţintuită la propria creaţie. Era unul dintre zecile de desene pe care le
făcuse în ultimele câteva zile. Bărbatul preschimbat în foc, cel
încremenit şi devenit o statuie de cristal, cei doi transformaţi în fum.
Pe unul dintre aceştia nu-l putea desena în întregime; ea se uita
atunci către aleea din est. În desene, moartea celui de-al patrulea
bărbat apărea ca un fum înălţându-se, cu hainele deja căzute la
pământ.
Se simţea vinovată că nu fusese în stare să păstreze în minte
sfârşitul acestuia. Şi se simţea ca o proastă din cauza acelui
sentiment de vinovăţie.
Logic privind lucrurile, n-o condamna pe Jasnah. Da, prinţesa se
pusese de bunăvoie în pericol, dar asta nu anula responsabilitatea
celor care îi voiseră răul. Acţiunile lor erau condamnabile. Shallan
îşi petrecuse zilele afundându-se în lectura unor cărţi de filosofie,

945
iar cele mai multe contexte etice o absolveau pe prinţesă de orice
vină.
Însă Shallan fusese acolo. Îi privise pe oamenii aceia murind. Le
văzuse spaima nebună din ochi şi se simţise îngrozitor. Oare nu
existase nicio altă cale?
Ucide sau fii ucis. Era Filosofia Absolutului. O dezvinovăţea pe
Jasnah.
Acţiunile nu sunt rele. Rele sunt intenţiile, iar intenţia lui Jasnah
fusese să-i împiedice pe oamenii aceia să le mai facă rău altora. Era
Filosofia Scopului. O proslăvea pe Jasnah.
Moralitatea n-are legătură cu idealurile oamenilor. Există
undeva, întreagă, pentru a fi abordată, dar niciodată înţeleasă de
muritori. Filosofia Idealurilor. Şi susţinea că îndepărtarea răului era,
în esenţă, morală, prin urmare Jasnah fusese îndreptăţită să distrugă
nişte oameni răi.
Scopul trebuie cântărit fără să pui în balanţă metodele. Dacă e
valoros, toţi paşii care te apropie de el merită să fie făcuţi, chiar dacă
unii dintre ei sunt – în sine – condamnabili. Filosofia Aspiraţiei. Mai
mult decât oricare alta, aceasta considera corecte acţiunile lui
Jasnah.
Shallan desprinse foaia de pe planşeta de desen şi o aruncă peste
altele, împrăştiate pe pat. Degetele i se puseră din nou în mişcare,
strângând cărbunele şi începând să contureze o nouă imagine pe o
foaie albă, bine fixată ca să nu se desprindă.
Furtul săvârşit de ea însăşi o sâcâia la fel de mult ca omorurile.
Ironia era că Jasnah, cerându-i să studieze filosofia moralei, o silise
să mediteze asupra propriilor acţiuni îngrozitoare. Venise la

946
Kharbranth ca să fure Animmodul, pentru a-l folosi apoi ca să-şi
scape fraţii de datoriile imense şi de distrugere. Însă, în final, nu îl
furase din acest motiv. Fusese mânată de furia împotriva prinţesei.
Dacă intenţiile erau mai importante decât acţiunile, trebuia să se
condamne pe sine însăşi. Poate că Filosofia Aspiraţiei – care afirma
că scopurile erau mai importante decât paşii către atingerea lor – ar
fi aprobat ceea ce făcuse, însă aceea era tocmai filosofia pe care o
dispreţuia cel mai mult. Stătea acolo, desenând şi condamnând-o pe
Jasnah. Însă ea, Shallan, o trădase pe femeia care-i acordase
încredere, care o primise ca pupilă. Şi acum plănuia să comită o
erezie, întrebuinţând Animmodul, deşi nu se număra printre
ardenţi.
Iar Animmodul se afla în compartimentul secret al cufărului ei.
Trecuseră trei zile şi Jasnah nu spusese nimic despre dispariţia lui. Îl
purta pe cel fals în fiecare zi. Şi nu zicea nimic, nu se purta altfel
decât de obicei. Poate că nu-ncercase nicio Animmodelare.
Atotputernicul făcuse astfel încât să nu mai iasă şi să nu se mai
pună în pericol, aşteptând să-i ucidă pe cei care ar fi atacat-o.
Întâmplarea din noaptea aceea mai avea, fireşte, încă un aspect
pe care trebuia să-l ia în considerare. Ea avusese o armă ascunsă, pe
care n-o folosise. Se simţea ca o proastă fiindcă nici măcar nu-i
trecuse prin minte asta. Dar nu era obişnuită să…
Încremeni, dându-şi pentru prima oară seama ce desena. Nu o
altă scenă de pe alee, ci o încăpere luxoasă cu un covor gros cu
model ornamental şi cu săbii pe pereţi. O masă lungă, cu farfuriile
pe jumătate golite.
Şi un bărbat în haine elegante, zăcând pe podea cu faţa în jos,

947
mort, cu o baltă de sânge în jur. Shallan sări înapoi, azvârli
cărbunele şi mototoli hârtia. Se îndepărtă tremurând şi se aşeză pe
pat, printre desene. Lăsându-l pe cel mototolit să cadă, îşi duse
degetele la frunte şi simţi sudoarea rece care i-o acoperise.
Ceva se întâmpla cu ea şi cu desenele ei.
Trebuia să iasă. Să scape de moarte, de filosofie şi de întrebări. Se
ridică şi se grăbi să intre în încăperea principală din apartamentului
lui Jasnah. Prinţesa era plecată să studieze, făcând cercetări, ca de
obicei. În ziua aceea nu-i ceruse lui Shallan să vină în Văl. Oare
pentru că-şi dăduse seama că pupila ei avea nevoie să stea singură o
vreme? Sau, bănuind că-i furase Animmodul, nu-i mai acorda
încredere?
Shallan străbătu încăperea în grabă. Era mobilată numai cu
strictul necesar oferit de regele Taravangian. Shallan deschise uşa
către coridor şi aproape că dădu peste maestra-slujitoare care
ridicase mâna să bată.
Femeia tresări, iar Shallan scoase un ţipăt scurt.
— Luminăţie, spuse slujitoarea, făcând imediat o plecăciune. Îmi
cer iertare. Dar una dintre distrestiile Luminăţiei Voastre pâlpâie.
Şi ridică o trestie cu un rubin mic, fixat în lateral, care licărea.
Shallan îşi umplu plămânii cu aer şi apoi şi-i goli, domolindu-şi
bătăile inimii.
— Mulţumesc, spuse.
Ca şi Jasnah, îşi lăsa distrestiile în grija servitorilor, fiindcă lipsea
foarte mult din camera ei şi ar fi putut să nu observe încercările
celor dornici să ia legătura cu ea.
Cu obrajii încă învăpăiaţi, se simţi tentată să lase obiectul şi să-şi

948
continue drumul. Însă trebuia să stea de vorbă cu fraţii ei şi, în
primul rând, cu Nan Balat, căci el lipsise de la ultimele discuţii cu
cei de-acasă, fiind plecat. Luă distrestia şi închise uşa. Nu îndrăzni
să se-ntoarcă în camera ei, printre toate desenele care-o acuzau, dar
în camera principală se găseau o masă şi o planşetă pentru
distrestie. Se aşeză acolo, apoi răsuci rubinul.
„Shallan?” scrise trestia. „Te simţi bine?”
Întrebarea făcea parte dintr-un cod menit să-i indice că la capătul
celălalt se afla într-adevăr Nan Balat – sau cel puţin logodnica lui.
„Mă doare spatele şi am mâncărimi la încheietura mâinii”, dădu,
la rândul ei, răspunsul codat.
„Îmi pare rău că n-am fost de faţă la celelalte discuţii, dar a
trebuit să iau parte la un ospăţ, în numele tatei. A fost cu Sur
Kamar, aşa că nu puteam să-l ratez, deşi drumul a durat o zi la dus
şi una la-ntors”, transmise Nan Balat.
„N-are importanţă”, scrise ea şi respiră adânc. „Am obiectul.”
Răsuci rubinul.
Preţ de-o clipă care părea să nu se mai termine, distrestia nu se
clinti. În cele din urmă, o mână grăbită scrise: „Lăudaţi fie Heralzii.
O, Shallan, ai reuşit! Deci te întorci, eşti în drum spre noi? Cum poţi
folosi distrestia pe ocean? Eşti în port?”
„N-am plecat,” scrise ea.
„Cum? De ce?”
„Pentru că aş trezi prea multe bănuieli. Gândeşte-te, Nan Balat.
Dacă Jasnah încearcă să-l folosească şi-şi dă seama că e stricat, s-ar
putea să nu se gândească imediat c-a fost jefuită. Dar situaţia se
schimbă dacă eu iau hotărârea bruscă şi dubioasă de a pleca.

949
Trebuie să aştept până descoperă, ca să văd ce face pe urmă. Dacă-şi
dă seama că fabrialul ei a fost înlocuit cu un fals, pot să-i îndrept
bănuielile către alţii. Ardenţii i-au trezit deja bănuieli. Dacă, pe de
altă parte, o să creadă că s-a stricat, o să ştiu că am scăpat cu bine.”
Răsuci nestemata şi aşeză trestia la locul ei.
Apoi sosi întrebarea pe care-o aştepta:
„Şi dacă presupune imediat că l-ai furat tu? Shallan, dacă nu-i
poţi abate bănuielile? Dacă porunceşte să se caute în camerele tale şi
e descoperit compartimentul secret?”
Ea luă din nou condeiul.
„Atunci tot e mai bine să fiu aici. Balat, am aflat multe despre
Jasnah Kholin. E incredibil de hotărâtă şi tot incredibilă e şi puterea
ei de concentrare. Dac-o să creadă c-am jefuit-o, n-o să mă lase să
scap. O să mă vâneze şi o să facă tot ce-i stă în putere ca să mă
pedepsească pe măsură. În numai câteva zile, ar ajunge pe
domeniul nostru regele şi înalţii prinţi, care ne-ar cere să înapoiem
fabrialul. Părinte al Furtunii! Sunt sigură că în Jah Keved are oameni
cu care poate vorbi înainte de întoarcerea mea. În clipa când aş pune
piciorul pe ţărm, m-aş trezi arestată. Singura noastră speranţă e să-i
îndrept bănuielile spre altcineva. Dacă nu reuşesc, e mai bine să fiu
aici, să i se reverse furia asupra mea cât mai repede. Probabil că mi-
ar lua Animmodul şi mi-ar cere să dispar pentru totdeauna din
ochii ei. Însă dacă o facem să mă urmărească, poate fi necruţătoare,
Balat. Nu ne-ar fi deloc bine.”
Răspunsul se lăsă aşteptat îndelung.
„De când ai căpătat o logică atât de bună, micuţo?” îi transmise
Nan Balat. „Văd că te-ai gândit la toate. Mai bine decât mine. Dar,

950
Shallan, mai avem foarte puţin timp.”
„Ştiu”, scrise ea. „Ai spus că mai poţi ţine lucrurile sub control
timp de câteva luni. Te rog s-o faci. Dă-mi încă două sau trei
săptămâni, să văd cum reacţionează Jasnah. În plus, cât sunt aici,
pot să aflu cum funcţionează obiectul. Încă n-am găsit cărţi care
oferă indicii, dar în locul ăsta sunt atât de multe, încât poate că pur
şi simplu încă n-am dat de cea care-mi trebuie.”
„Bine”, încuviinţă el. „Câteva săptămâni. Fii prudentă, micuţo.
Bărbaţii care i-au dat tatei fabrialul ne-au vizitat iarăşi. Au întrebat
de tine. Îmi fac griji din cauza lor. Mai mult decât din cauza banilor.
Mă tulbură până-n adâncul sufletului. Rămas bun.”
„Rămas bun”, răspunse ea.
Până atunci, prinţesa nu reacţionase în niciun fel. Nici măcar nu
amintise de Animmod. Aşa că Shallan era cu nervii încordaţi. Îşi
dorea ca Jasnah să spună ceva. Aşteptarea devenise chinuitoare. În
fiecare zi, când stătea alături de Jasnah, neliniştea o făcea să i se
strângă stomacul, până când o cuprindea greaţa. Dar, cel puţin dacă
te gândeai la omorurile săvârşite cu doar câteva zile în urmă,
tulburarea ei avea o scuză foarte bună.
Logică rece, calmă. Chiar şi Jasnah s-ar fi mândrit cu asta.
Se auzi o bătaie în uşă şi Shallan se grăbi să adune hârtiile pe care
se aşternuse discuţia ei cu Nan Balat şi să le arunce în foc. O
servitoare din palat intră o clipă mai târziu, cu un coş pe braţ. Îi
zâmbi lui Shallan. Era ora curăţeniei zilnice.
La vederea nou-venitei, tânăra fu pentru o clipă cuprinsă de
panică. Nu se număra printre servitoarele pe care le cunoştea. Dacă
Jasnah o trimisese – pe femeia aceea sau pe altcineva – să caute în

951
camera pupilei sale? Oare o făcuse deja? Shallan dădu din cap către
servitoare, apoi – ca să se liniştească – se duse în odaia ei şi încuie
uşa. Se apropie grăbită de cufăr şi se uită în ascunzătoare. Fabrialul
era acolo. Îl ridică şi îl cercetă. Cum putea şti că Jasnah nu făcuse, la
rândul ei, un schimb?
„Eşti o proastă”, îşi spuse. „Jasnah e subtilă, dar nu chiar atât de
subtilă.” Cu toate astea, îşi îndesă Animmodul în punga ferită. Abia
încăpea în învelişul de pânză având forma unui plic. Se simţea mult
mai în siguranţă ştiindu-l asupra ei când servitoarea făcea curăţenie.
În plus, punga ferită ar fi putut fi o ascunzătoare mai bună decât
cufărul.
Fiindcă era, prin tradiţie, locul unde o femeie îşi păstra cele mai
intime sau mai preţioase obiecte. A te uita înăuntru era totuna cu a
o căuta pe Shallan până la piele şi, având în vedere rangul ei, aşa
ceva era practic de neimaginat, atâta vreme cât nu era în mod
evident amestecată într-o crimă. Numai că Jasnah ar fi putut
probabil s-o impună. Însă, dacă aşa stăteau lucrurile, ar fi putut
porunci să-i fie cercetată camera, caz în care cufărul s-ar fi aflat în
centrul atenţiei. Adevărul era că, dacă Jasnah ajungea s-o
suspecteze, Shallan nu putea face mare lucru ca s-ascundă fabrialul.
Punga ferită era o ascunzătoare la fel de bună ca oricare alta.
Îşi adună desenele şi Ie puse pe masă cu faţa în jos, încercând să
nu le privească. Nu voia să fie văzute de servitoare. În cele din urmă
plecă, luându-şi blocul de desen. Simţea nevoia să iasă, să evadeze
pentru o vreme. Să deseneze şi altceva, nu doar moarte şi omoruri.
Conversaţia cu Nan Balat nu făcuse decât s-o neliniştească şi mai
mult.

952
 — Luminăţie! o strigă slujitoarea.
Shallan înlemni, dar femeia îi întinse un coş.
— A fost lăsat la maeştrii-slujitori, pentru Luminăţia Voastră.
Ea îl luă şovăind şi aruncă o privire înăuntru. Pâine şi gem. Pe
biletul legat de unul dintre borcane scria: „Gem de fâşie-albastră.
Dacă-ţi place, înseamnă că eşti misterioasă, rezervată şi meditativă.”
Era semnat de Kabsal.
Îşi agăţă coşul de braţul ferit. Kabsal. Poate ar fi trebuit să-l caute.
După o discuţie cu el se simţea întotdeauna mai bine.
Ba nu. Urma să plece; nu mai puteau să se ţină scai unul de altul.
Se temea de modul în care evoluau lucrurile. Se îndreptă în schimb
spre grota principală şi apoi spre ieşirea din Conclav. Ieşi la lumina
zilei şi inspiră adânc, privind cerul în timp ce slujitorii şi curtenii
mişunau în jur, ocolind-o în drumul lor către şi dinspre palat. Îşi
ţinea strâns blocul de desen, simţind adierea răcoroasă a vântului pe
obraji şi contrastanta dogoare a soarelui care-i apăsa părul şi
fruntea.
În cele din urmă, cel mai mult o deranja faptul că Jasnah avusese
dreptate. Lumea răspunsurilor simple, în care crezuse până atunci,
fusese un loc prostesc, copilăresc. Se agăţase de speranţa că putea
găsi adevărul şi că-l putea întrebuinţa ca să explice – sau poate să
justifice – ceea ce făcuse în Jah Keved. Dar, dacă exista, adevărul era
ceva mult mai complicat şi mai de nepătruns decât îşi închipuise.
Unele probleme păreau să nu aibă niciun răspuns bun. Doar o
droaie de răspunsuri nepotrivite. Se putea hotărî asupra motivului
pentru care se simţea vinovată, dar nu şi asupra faptului că trebuia
să scape complet de sentimentul vinovăţiei.

953
 ●
Două ore mai târziu – după vreo douăzeci de desene schiţate la
repezeală –, Shallan se simţea mult mai relaxată.
Stătea în grădina palatului, cu hârtiile pe genunchi, desenând
melcii. Grădina nu era atât de întinsă ca a tatălui ei, dar adăpostea o
mai mare varietate de plante, iar izolarea era o binecuvântare. Ca
multe alte grădini moderne, fusese gândită astfel încât să se afle
între ziduri de coajă-de-piatră cultivată. Aşa că era un labirint din
piatră vie. Iar zidurile erau destul de joase pentru ca, ridicându-se
în picioare, să poată vedea tot drumul către ieşire. Însă dacă se
aşeza pe una dintre banchete se simţea singură, ferită de privirile
altora.
Îl întrebase pe un grădinar cum se chema cel mai remarcabil soi
de coajă-de-piatră; el îl numise „farfurie pietroasă”. Un nume
inspirat, fiindcă avea forma unor discuri subţiri, stivuite unele peste
altele, ca farfuriile într-un dulap. Privită din lateral, semăna a stâncă
roasă de vreme, care lăsa să i se vadă nenumăratele straturi subţiri.
Din pori creşteau lujeri mărunţi care se unduiau în bătaia vântului.
Învelişul lor, care părea din piatră, avea o tentă albăstruie, dar
lujerii erau gălbui.
În clipa aceea, subiectul desenului ei era un melc cu o cochilie
plată, orizontală, cu ridicături mici pe margini. Când lovea în ea cu
degetul, se turtea, intrând într-o despicătură a cojii-de-piatră şi
părând să facă parte din farfuria pietroasă. Se confunda cu ea pe de-
a-ntregul. Când îl lăsa să se mişte, ciugulea câte ceva de pe coaja-de-
piatră, dar nu o mânca de tot.
„Curăţă coaja-de-piatră”, îşi dădu ea seama, continuând să-l

954
deseneze. „Mănâncă lichenii şi mucegaiul.”
Melcul lăsa într-adevăr în urmă o dâră mai curată decât restul.
De-a lungul farfuriei pietroase creşteau pâlcuri dintr-un alt soi de
coajă-de-piatră – cu prelungiri ca nişte degete crescute dintr-un ciot
central. Când se uită mai bine, văzu cremlingi mici – subţiri, cu
multe picioare – târându-se pe ea şi ciugulind-o. Oare şi ei o
curăţau?
„Bizar”, se gândi ea, începând să deseneze cremlingii miniaturali.
Aveau carapace întunecate la culoare, ca degetele plantei, pe când
cochilia melcului copia îndeaproape nuanţele de galben şi albastru
ale farfuriei pietoase. Era ca şi cum Atotputernicul i-ar fi creat
pentru a fi perechi, planta oferindu-i animalului un loc sigur, iar
animalul curăţând planta.
Câţiva viaţăspreni – fire minuscule, strălucitoare – pluteau în
jurul movilelor de coajă-de-piatră. Unii dansau printre nervurile
cojii, iar alţii în aer, ca firele de praf, înălţându-se în zigzag, doar
pentru a se lăsa iarăşi în jos.
Shallan folosea un cărbune cu vârful foarte ascuţit ca să-şi scrie
părerea despre legătura dintre animale şi plante. Nu ştia dacă
existau cărţi despre aşa ceva. Eruditele păreau să prefere studiul
animalelor mari, dinamice, cum erau carapacele-mari sau crestele-
albe. Însă ceea ce vedea i se părea lui Shallan o descoperire
minunată, nemaipomenită.
„Melcii şi plantele pot să se-ajute între ei”, se gândi. „Dar eu am
trădat-o pe Jasnah.”
Îşi privi mâna interzisă şi punga ascunsă în mânecă. Se simţea
mult mai în siguranţă cu Animmodul alături. Dar încă nu

955
îndrăznise să-l folosească. Fusese prea nervoasă din cauza hoţiei, se
temuse prea mult să-l întrebuinţeze în apropierea lui Jasnah. Însă
acum se afla într-un cotlon din adâncul labirintului, într-o
fundătură din capătul unui culoar cotit. Se ridică, prefăcându-se
nepăsătoare, şi se uită în jur. În grădină nu mai era nimeni, iar ea
înaintase destul de mult pentru ca drumul de la intrare până în
locul unde se oprise să dureze câteva minute.
Se aşeză din nou şi-şi puse alături hârtiile şi creionul. „Aş putea
încerca să-mi dau seama cum se foloseşte”, se gândi. „Poate că n-ar
trebui să mai caut soluţia în Palanaeum.” Atâta timp cât se ridica
din când în când ca să se uite în jur, cu siguranţă că nu se putea
apropia nimeni pe neaşteptate şi n-o putea surprinde.
Scoase fabrialul interzis. Îi atârna greu în mână. Masiv. Inspiră
adânc şi îşi trecu lanţurile peste degete, înconjurându-şi cu ele
încheietura, cu nestematele pe dosul mâinii. Metalul era rece şi
lanţurile lejere. Le strânse îndoindu-şi degetele.
Anticipă senzaţia de putere. Furnicături pe piele, conştientizarea
unei forţe, a unei energii. Dar nu se întâmplă nimic.
Bătu cu degetul în cele trei nestemate – îşi pusese cuarţul
fumuriu în a treia montură. Alte fabriale, cum erau distrestiile,
începeau să funcţioneze după ce loveai pietrele cu degetul. Dar era
o prostie, n-o văzuse niciodată pe Jasnah făcând aşa ceva. Prinţesa
doar închidea ochii şi atingea un lucru, Animmodelându-l. Fum,
cristal şi foc, la astea era cel mai potrivit Animmodul acela. O
singură dată o văzuse creând altceva.
Şovăind, Shallan luă o bucată de coajă-de-piatră ruptă care
căzuse lângă una dintre plante. O ridică în mâna liberă.

956
 „Transformă-te-n fum!” îi porunci.
Nu se întâmplă nimic.
„Transformă-te-n cristal!” schimbă ea porunca.
Întredeschise un ochi. Nu se schimbase nimic.
„Foc! Arzi! Eşti foc! Eşti…”
Se opri, dându-şi seama că era stupid. O mână arsă în mod
misterios? Nu, asta n-ar fi dat deloc de bănuit. Se concentră în
schimb asupra cristalului. Închise din nou ochii şi îşi imagină o
bucată de cuarţ. Se strădui să vrea să modifice bucata de coajă-de-
piatră.
Nu se întâmplă nimic, aşa că ea continuă să-ncerce doar să se
concentreze, imaginându-şi cum se transforma coaja-de-piatră.
După câteva minute de eşecuri, încercă să transforme punga, apoi
banca, apoi un fir din părul ei. Nimic nu-i reuşi.
Se asigură din nou că era singură, apoi se aşeză, frustrată. Nan
Balat îl întrebase pe Luesh cum lucra fabrialul, iar răspunsul fusese
că e mai uşor de arătat decât de explicat. Îi promisese că avea să-i
lămurească după ce Shallan izbutea să fure Animmodul lui Jasnah.
Şi între timp murise. Era ea oare osândită să ducă fabrialul
familiei ei numai ca să li-l dea imediat acelor oameni primejdioşi,
fără a-l folosi ca să adune bogăţii pentru salvarea casei Davar?
Numai fiindcă nu ştiau cum să-l activeze?
Celelalte fabriale pe care le întrebuinţase fuseseră uşor de pus în
funcţiune, dar acelea erau construite de artifabrialiste din vremea ei.
Animmodurile erau fabriale din timpuri străvechi. Nu foloseau
metode moderne de activare. Se uită la nestematele strălucitoare
prinse pe dosul mâinii ei. Cum puteai deduce modul de funcţionare

957
al unei unelte vechi de mii de ani, a cărei utilizare îi era interzisă
oricui altcuiva în afara ardenţilor?
Puse Animmodul la loc, în punga ferită. Se pare că era cazul să-şi
reia căutările din Palanaeum. Sau să-l întrebe pe Kabsal. Dar cum ar
fi putut s-o facă fără să-i trezească bănuieli? Scoase pâinea şi gemul
trimise de ardent şi mâncă încet, în timp ce se gândea. Dacă fratele
Kabsal nu ştia nimic şi dacă ea nu găsea niciun răspuns înainte să
plece din Kharbranth, mai era ceva de făcut? Dacă îi ducea fabrialul
regelui veden – sau dacă li-l dădea ardenţilor – ar fi putut aceştia să-
i protejeze familia în schimbul darului? La urma urmelor, nu i se
putea găsi cu adevărat o vină fiindcă furase de la o eretică şi, atâta
vreme când Jasnah nu afla cine îi luase fabrialul, ea şi ai ei ar fi fost
în siguranţă.
Dintr-un anumit motiv, asta o făcu să se simtă încă şi mai rău. Să
fure Animmodul ca să-şi salveze familia era una, dar să li-l dea
tocmai ardenţilor dispreţuiţi de Jasnah? Trădarea părea şi mai
cumplită.
Încă o decizie greu de luat. „Ei, bine că Jasnah e hotărâtă să mă-
nveţe cum să mă descurc în asemenea cazuri. În cele din urmă, o să
fiu expertă”, îşi spuse.

958
 40
OCHI PENTRU ROŞU ŞI ALBASTRU

„Moarte pe buze. Sunete în aer. Cărbune pe piele.”

Din Ultima Devastare, de Ambrian, versetul 335.

Kaladin ieşi la lumină împleticindu-se, umbrindu-şi ochii ca să-i

ferească de razele arzătoare, cu picioarele goale simţind trecerea de
la piatra rece din interior la cea încălzită de soare de-afară. În aer era
mai puţină umezeală şi atmosfera nu mai era înăbuşitoare, ca în
săptămânile dinainte.
Îşi sprijini mâna pe tocul de lemn al uşii, cu picioarele
tremurându-i neascultătoare şi cu braţele istovite, de parcă ar fi
cărat un pod vreme de trei zile. Inspiră adânc. Coastele ar fi trebuit
să-i ia foc de durere, dar nu avea decât o jenă, o senzaţie neplăcută.
O parte dintre tăieturile mai adânci încă mai aveau o crustă, însă
cele mai puţin grave dispăruseră cu desăvârşire. Avea mintea
surprinzător de limpede. Nici măcar nu-l mai durea capul.
Ocoli baraca, simţindu-se tot mai puternic cu fiecare pas, deşi
continua să se ţină cu mâna de perete. Lopen îl urma; herdazianul
stătea de veghe lângă el când se trezise.
„Ar trebui să fiu mort”, se gândi Kaladin. „Ce se petrece?”
Odată ajuns de cealaltă parte a barăcii, descoperi cu surprindere
că oamenii îşi făceau antrenamentul zilnic, cărând podul. Pietroi
alerga în faţă, la mijloc, impunând ritmul, aşa cum făcuse mai
959
înainte Kaladin. Ajunseră în partea opusă a lemnăriei şi se
întoarseră, luând-o la fugă înapoi. Abia când aproape că trecuseră
de baracă, Kaladin fu zărit de unul dintre oamenii din faţă – Moash.
Încremeni, aproape făcând întreaga echipă să se împiedice.
— Ce-ai păţit? strigă din spate Torfin, cu capul înconjurat de
lemnul podului.
Moash nu-i dădu atenţie. Se aplecă şi ieşi de sub pod, apoi se uită
la Kaladin cu ochi holbaţi. Pietroi se grăbi să le strige celorlalţi să
lase podul jos. Atunci îl văzură mai mulţi şi îl priviră cu aceeaşi
veneraţie ca Moash. Hobber şi Peet, cu rănile destul de bine
vindecate, începuseră să se antreneze alături de ceilalţi. Asta era
bine. Aveau să fie plătiţi din nou.
Tăcuţi, oamenii îmbrăcaţi în veste de piele se îndreptară cu toţii
spre Kaladin. Se ţinură la distanţă, şovăind, ca şi cum ar fi fost
fragil. Sau sacru. Kaladin era cu pieptul gol, cu rănile aproape
vindecate la vedere, şi nu purta decât pantalonii lui de podar, lungi
până la genunchi.
— Chiar trebuie să exersaţi ce-aveţi de făcut când se-mpleticeşte
unul dintre voi, băieţi, zise Kaladin. Când s-a oprit Moash brusc, era
cât pe-aci să cădeţi cu toţii. Pe câmpul de luptă, ar fi un dezastru.
Se holbară la el, nevenindu-le să creadă, iar el nu se putu abţine
să nu zâmbească. O clipă mai târziu, i se îngrămădiră în jur, râzând
şi bătându-l pe spate. Nu era cel mai potrivit mod de a-l întâmpina
pe un om bolnav, mai ales din partea lui Pietroi, însă Kaladin le
aprecie entuziasmul.
Numai Teft nu li se alătură. Podarul vârstnic stătea deoparte, cu
braţele încrucişate. Părea preocupat.

960
 — Teft, te simţi bine? întrebă Kaladin.
Cel întrebat pufni, dar schiţă un zâmbet.
— Mă gândesc că nişte flăcăi nu se spală destul de des ca să-mi
doresc să m-apropii şi să-i îmbrăţişez. Şi n-o spun ca să jignesc pe
cineva.
Kaladin râse.
— Înţeleg.
Ultima lui „baie” fusese marea furtună.
Marea furtună.
Ceilalţi podari continuară să râdă, întrebându-l cum se simţea şi
declarând că Pietroi trebuia să pregătească pentru masa lor
nocturnă din jurul focului ceva cu totul aparte. Kaladin zâmbi şi
dădu din cap, asigurându-i că se simţea bine, dar în minte îi
revenise furtuna.
Şi-o amintea foarte clar. Se ţinuse de inelul de pe acoperiş, cu
capul în jos şi ochii închişi, ferindu-i de torentul biciuitor. Şi-o
aducea aminte pe Syl, stând protectoare în faţa lui, de parcă ar fi
putut întoarce furtuna din drum. Acum n-o vedea prin preajmă.
Unde era?
Şi îşi amintea chipul. Era chiar al Părintelui Furtunii? Cu
siguranţă nu. O nălucire. Da… da, era clar că avusese halucinaţii.
Amintirea moartesprenilor se contopea cu retrăirea unor momente
din viaţă – şi amândouă se contopeau cu stranii şi neaşteptate
străfulgerări de forţă – rece ca gheaţa, dar înviorătoare. Fusese ca
aerul proaspăt al dimineţii după o noapte lungă, petrecută într-o
încăpere înăbuşitoare, sau ca o frecţie cu sevă de gulket pe muşchii
îndureraţi, făcându-l să se simtă încălzit şi răcorit în acelaşi timp.

961
 Îşi aducea atât de limpede aminte de momentele acelea! Ce le
provocase? Febra?
— Cât a trecut? întrebă, uitându-se la podari şi numărându-i.
Treizeci şi trei, socotindu-i şi pe Lopen şi pe tăcutul Dabbid. Erau
de faţă aproape toţi. Imposibil. Dacă i se vindecaseră coastele,
însemna că fusese inconştient cel puţin patru săptămâni. Câte
podalergări?
— Zece zile, răspunse Moash.
— Imposibil. Rănile mele…
— De-aia am fost atât de surprinşi să te vedem în picioare,
mergând! zise râzând Pietroi. Probabil că ai oase ca granitul. Ar
trebui să porţi numele meu!
Kaladin se sprijini cu spatele de perete. Nimeni nu-l corectă pe
Moash. Nu era posibil ca toţi cei din echipă să piardă astfel
socoteala săptămânilor.
— Idolir şi Treff? întrebă el.
— I-am pierdut, îl lămuri Moash, devenind serios. Cât ai fost
inconştient, am făcut două podalergări. Nimeni n-a fost grav rănit,
dar am avut doi morţi. N-am… n-am ştiut cum să-i ajutăm.
Asta îi întristă pe toţi. Dar moartea îşi avea locul său în viaţa unui
podar, iar ei nu-şi puteau îngădui să se gândească prea mult la
pierderi. Kaladin hotărî, totuşi, că era bine să-i înveţe pe câţiva
dintre ei cum să vindece.
Dar cum de se ridicase şi putea să meargă? Rănile lui fuseseră
mai puţin grave decât crezuse? Şovăind, se împunse cu degetul în
coaste, în căutarea celor rupte. Nu-şi provocă decât o durere uşoară.
Se simţea slăbit, dar, altminteri, la fel de sănătos ca întotdeauna.

962
Poate că ar fi trebuit să acorde mai multă atenţie învăţăturilor
religioase oferite de mama lui.
Ceilalţi începură din nou să vorbească şi să sărbătorească, iar el
observă cum îl priveau. Cu respect, cu veneraţie, îşi aduceau aminte
ce spusese înainte de furtună. Privind în urmă, înţelese că delirase
într-o oarecare măsură. Cuvintele rostite atunci i se părură de o
aroganţă incredibilă, ca să nu mai vorbim că aduceau a profeţie.
Dacă aflau ardenţii…
Ei, nu putea să schimbe nimic din tot ce făcuse. Trebuia pur şi
simplu să continue. „Te legănai deja deasupra spărturii”, îşi zise.
„Era nevoie să te urci pe-o stâncă şi mai înaltă?”
Un sunet sumbru de corn răsună pe neaşteptate în tabără. Podarii
amuţiră. Cornul mai sună de două ori.
— Ia ghiceşte, zise Natam.
— Suntem de rând? întrebă Kaladin.
— Da, răspunse Moash.
— Aliniaţi-vă! se răsti Pietroi. Ştiţi ce-aveţi de făcut! Să-i arătăm
căpitanului Kaladin că n-am uitat cum se face.
— Căpitanul Kaladin? se miră el, în timp ce oamenii intrau în
formaţie.
— Bineînţeles, gancho, spuse Lopen de lângă el, vorbind cu acel
accent repezit care nu părea să se-mpace cu nepăsarea lui. Au
încercat să-l facă pe Pietroi şef de pod, fireşte, dar noi am început
pur şi simplu să-ţi spunem ţie căpitan şi lui „şef de pluton”. Asta-l
înfurie pe Gaz, adăugă rânjind.
Kaladin dădu din cap. Ceilalţi erau atât de veseli, dar lui îi venea
greu să le împărtăşească buna dispoziţie.

963
 În vreme ce se adunau în jurul podului, începu să-şi dea seama
de ce era trist. Oamenii lui se întorseseră de unde plecaseră. Sau se
aflau într-o situaţie încă şi mai rea. El era slăbit şi rănit şi îl ofensase
pe însuşi înaltul prinţ. Sadeas n-avea să se bucure aflând că el
supravieţuise, scăpând de febră.
Destinul podarilor avea să rămână în continuare acela de-a fi
seceraţi unul câte unul. Cărarea podului pe-o parte se dovedise un
eşec. Nu-şi salvase oamenii, le oferise doar o scurtă amânare a
execuţiei.
„Podarii nu trebuie să supravieţuiască…”
Bănuia de ce. Scrâşnind din dinţi, îşi luă mâna de pe peretele
barăcii şi se îndreptă spre locul unde se aliniaseră podarii, cu şefii
de subgrupe verificându-le în grabă vestele şi sandalele.
Pietroi îl văzu.
— Ce-ţi închipui că faci? îl întrebă.
— Alerg cu voi.
— Şi ce i-ai spune tu unui om care abia şi-a revenit după ce-a
avut febră o săptămână?
Kaladin şovăi.
„Eu nu sunt ca alţii”, se gândi, apoi regretă. Nu putea începe să
se creadă invincibil. Să alerge cu echipa, aşa slăbit cum era, ar fi fost
curată idioţenie.
— Ai dreptate.
— Poţi să ne ajuţi pe mine şi pe muli să cărăm apa, gancho, spuse
Lopen. Acum suntem o echipă. Mergem la toate alergările.
Kaladin dădu din cap.
— Bine.

964
 Pietroi îi aruncă o privire.
— Promit să mă-ntorc înapoi dacă la capătul podurilor
permanente mă simt prea obosit.
Pietroi încuviinţă cu un gest, fără tragere de inimă. Cărând podul
deasupra capetelor, ceilalţi se îndreptară spre zona de pornire, iar
Kaladin li se alătură lui Lopen şi lui Dabbid, care umpleau
burdufuri cu apă.
●
Kaladin stătea pe marginea prăpastiei, cu mâinile încleştate la
spate şi cu vârfurile sandalelor chiar la marginea stâncii. Spărtura se
căsca în sus către el, dar privirea lui nu se opri asupra acesteia. Era
concentrat asupra luptei de pe platoul alăturat.
Se apropiaseră cu uşurinţă; sosiseră în acelaşi timp cu parshendii;
în loc să se ostenească să omoare podari, aceştia ocupaseră o poziţie
defensivă din centrul platoului, înconjurând pupa. În momentul
acela, oamenii lui Sadeas se luptau cu ei.
Ziua era călduroasă, iar fruntea lui Kaladin se umpluse de
sudoare şi oboseala datorată slăbiciunii lui nu se dădea dusă. Însă
nu se simţea atât de rău cum ar fi fost normal să se simtă. Fiul
chirurgului era nedumerit.
Pe moment, soldatul îl domina pe chirurg. Şi urmărea bătălia
încremenit locului. Suliţaşii alethi, înveşmântaţi în piele şi purtând
platoşe, înaintau ca o linie curbă, asaltându-i pe parshendi.
Majoritatea acestora foloseau securi de luptă sau ciocane, deşi câţiva
mânuiau săbii sau bâte. Aveau, cu toţii, armuri de un portocaliu
roşiatic, crescute din piele, şi luptau în perechi, cântând tot timpul.
Era cel mai rău tip de luptă, înfruntarea corp la corp. Adesea

965
pierdeai mult mai puţini oameni într-o încăierare în care duşmanii
erau stăpâni pe situaţie. Când se întâmpla asta, comandantul tău
ordona retragerea, ca să pună capăt pierderilor. Dar luptele corp la
corp… erau brutale, scăldau totul în sânge. Privind încleştarea –
trupurile căzute pe bolovani, străfulgerările armelor, oamenii
împinşi de pe platou – îşi aduse aminte de primele lupte la care
participase ca suliţaş. Comandantul lui fusese şocat când văzuse cu
câtă nepăsare putea privi sângele. Tatăl lui ar fi fost şocat dacă ar fi
văzut cu câtă nepăsare îl vărsa.
Între luptele la care luase parte în Alethkar şi cele de pe Câmpiile
Sfărâmate era o mare diferenţă. Acolo se aflase în mijlocul celor mai
proşti – sau a celor mai prost instruiţi – soldaţi din regat. Oameni
care nu rămâneau în formaţie. Totuşi, în ciuda harababurii lor,
înţelegea luptele acelea. Pe cele de pe Câmpiile Sfărâmate, încă nu.
Aici greşise. Schimbase tacticile de luptă înainte de a le înţelege.
N-avea să repete aceeaşi greşeală.
Pietroi veni lângă Kaladin, iar Sigzil li se alătură. Mâncătorul de
coarne cu braţe şi picioare groase contrasta puternic cu azishul
scund şi tăcut. Pielea lui Sigzil era de un cafeniu-închis – nu cu
adevărat neagră, ca a unora dintre parshi. Avea tendinţa să se-
nchidă în sine.
— E o luptă urâtă, spuse Pietroi, încrucişându-şi braţele. Soldaţii
nu vor fi încântaţi, indiferent dacă vor învinge sau nu.
Kaladin dădu absent din cap, ascultând strigătele, urletele şi
blestemele.
— De ce luptă, Pietroi?
— Pentru bani. Şi pentru răzbunare. Ar trebui să ştii. Nu pe

966
regele tău l-au ucis parshendii?
— A, înţeleg de ce luptăm noi, răspunse Kaladin. Dar parshendii?
Ei de ce luptă?
Pietroi rânji.
— Fiindcă nu-i încântă prea mult ideea de a fi decapitaţi pentru
că v-au omorât regele, aşa aş zice! Un gest total lipsit de bunăvoinţă.
Kaladin zâmbi, deşi veselia nu părea firească atunci când vedeai
oameni murind. Tatăl său îl pregătise prea multă vreme ca să mai
fie impresionat de moartea cuiva.
— Poate. Însă atunci de ce se luptă pentru inimile-nestemată?
Rămân din ce în ce mai puţini după încăierări.
— Ştii tu asta? întrebă Pietroi.
— Incursiunile lor s-au rărit, spuse Kaladin. Aşa se vorbeşte în
tabără. Şi atacurile lor nu se mai apropie atât de mult de teritoriul
ocupat de alethi.
Pietroi încuviinţă, gânditor.
— Pare logic. Ha! Poate c-o să câştigăm în curând războiul ăsta
şi-o să ne-ntoarcem acasă.
— Nu, spuse încet Sigzil.
Vorbea foarte clar, fără urmă de accent străin. De fapt, care era
limba azishilor? Regatul lor se afla atât de departe, încât Kaladin nu
mai întâlnise niciodată altul.
— Mă-ndoiesc. Şi îţi pot spune de ce luptă, Kaladin.
— Serios?
— Probabil că au Animmozi. Nestematele le trebuie din acelaşi
motiv pentru care ne trebuie şi nouă. Ca să-şi creeze mâncarea.
— Pare logic, spuse Kaladin, cu mâinile încă încleştate la spate şi

967
cu tălpile depărtate una de alta.
Tot i se mai părea firesc să adopte poziţia „pe loc repaus”.
— Nu e decât o presupunere, dar e logică. Atunci să te mai întreb
ceva. De ce nu pot avea podarii scuturi?
— Fiindcă ne-ar încetini, răspunse Pietroi.
— Nu, îl contrazise Sigzil. Ar putea să trimită podari cu scuturi
înaintea podurilor, să alerge în faţa noastră. N-ar încetini pe nimeni.
Sigur, ar fi nevoie de mai mulţi oameni – dar s-ar salva îndeajuns de
multe vieţi ca să rămână destui podari.
Kaladin dădu din cap.
— Sadeas deja trimite mai mulţi podari decât e nevoie. În mai
toate cazurile, sunt puse mai multe poduri decât i-ar fi necesar.
— Dar de ce? întrebă Sigzil.
— Fiindcă suntem ţinte bune, spuse încet Kaladin, înţelegând.
Suntem puşi în faţă ca s-atragem atenţia pershendilor.
— Fireşte, încuviinţă Pietroi, ridicând din umeri. Aşa fac toate
oştirile, întotdeauna. Cei mai şubrezi şi mai puţin instruiţi sunt
trimişi înainte.
— Ştiu, zise Kaladin, dar de obicei măcar li se dă ceva cu care să
se apere. Nu înţelegeţi? Nu suntem doar un prim val de oameni de
care te poţi lipsi. Suntem momeală. Suntem scoşi în faţă pentru ca
parshendii să nu se poată abţine şi să tragă în noi. Şi asta le permite
soldaţilor obişnuiţi să se apropie fără să fie răniţi. Arcaşii duşmani
ochesc podarii.
Pietroi se încruntă.
— Scuturile ne-ar face mai puţin ademenitori, zise Kaladin. De
aceea ne sunt interzise.

968
 — Probabil, zise Sigzil gânditor. Dar pare o prostie să iroseşti
oameni.
— De fapt, nu este, spuse Kaladin. Dacă trebuie să ataci în
repetate rânduri nişte poziţii fortificate, nu-ţi poţi permite să-ţi
pierzi soldaţii instruiţi. Nu vă daţi seama? Sadeas are un număr
limitat de oameni învăţaţi să lupte. Însă cei neinstruiţi sunt uşor de
găsit. Orice săgeată care doboară un podar e una care nu loveşte un
soldat, iar instruirea şi echipamentul soldaţilor costă o grămadă de
bani. De-aia preferă Sadeas să trimită pe câmpul de luptă un număr
mai mare de podari fără apărare în locul unuia mai mic de oameni
protejaţi.
Ar fi trebuit să-şi dea seama mai devreme. Atenţia îi fusese
abătută de importanţa podarilor în luptă. Dacă podurile nu soseau
la spărtură, armata nu putea s-o traverseze. Însă în echipa fiecărui
pod erau o mulţime de oameni şi la fiecare atac erau trimise de
două ori mai multe echipe decât ar fi fost necesar.
Probabil că parshendii erau foarte mulţumiţi când cădea un pod,
şi de obicei doborau două sau trei la fiecare alergare urâtă pentru
podari. Uneori doborau chiar mai multe. Atâta vreme cât aceia care
mureau erau podarii, iar parshemdii nu trăgeau în soldaţi, Sadeas
avea motiv să-i menţină pe cărăuşii podurilor vulnerabili. Duşmanii
ar fi trebuit să-şi dea seama, dar era greu să nu-ţi îndrepţi săgeata
către un om fără armură, care mai şi cară echipament pentru atac.
Despre parshendi se spunea că nu erau luptători sofisticaţi. Şi,
privind bătălia de pe platoul de alături – studiind-o, concentrându-
se asupra ei –, Kaladin îşi dădea seama că era adevărat.
Pe când alethii atacau în linie dreaptă, disciplinaţi – fiecare om

969
apărându-i pe cei toţi ceilalţi –, parshendii luptau în perechi
independente. Alethii aveau tactici şi tehnici superioare. Era
adevărat că fiecare parshendi avea mai multă forţă şi că îşi mânuiau
securile cu o pricepere remarcabilă. Însă oştenii alethi conduşi de
Sadeas erau foarte bine instruiţi în privinţa formaţiilor de luptă
moderne. Odată cucerit un avanpost – şi dacă puteau prelungi lupta
–, disciplina îi conducea adesea la victorie.
„Până la războiul ăsta, parshendii n-au mai purtat bătălii de o
asemenea amploare”, deduse Kaladin. „Erau obişnuiţi cu încăierări
mărunte, poate între sate şi clanuri.”
Mai mulţi podari li se alăturară lui Kaladin, Pietroi şi Sigzil. În
scurt timp, se adunară acolo cu toţii, unii imitând postura şefului de
pod. Până la câştigarea bătăliei se mai scurse o jumătate de oră.
Sadeas obţinuse victoria, dar Pietroi avusese dreptate. Soldaţii erau
posomorâţi; în ziua aceea îşi pierduseră mulţi prieteni.
Kaladin şi oamenii lui conduseră în tabără un grup de suliţaşi
istoviţi, epuizaţi.
●
Câteva ore mai târziu, Kaladin stătea pe o buturugă, lângă focul
de noapte al Podului Patru. Syl i se aşezase pe genunchi, luând
forma unei mici flăcări translucide, colorate în albastru şi alb. Se
întorsese la el în timpul marşului către tabără, învârtindu-se veselă
fiindcă-l vedea în picioare şi mergând, dar fără să-i explice de ce
dispăruse.
Adevăratul foc trosnea şi pocnea, cu imensa oală a lui Pietroi
clocotind deasupra şi cu câţiva focspreni dansând pe lemne. La
fiecare câteva secunde se găsea cineva care să-l întrebe pe Pietroi

970
dacă încă nu era gata tocana, adesea lovindu-şi uşor lingura de
castron. El nu răspundea, ci mesteca în fiertură. Ştiau cu toţii că nu
mânca nimeni până când nu declara el că tocana era gata; avea mare
grijă să nu le dea mâncare „de calitate inferioară”.
În aer se simţea mirosul de găluşte fierte. Oamenii râdeau. Şeful
lor de pod supravieţuise şi podalergarea din ziua aceea nu îi costase
nici măcar o singură viaţă. Erau binedispuşi cu toţii.
În afară de Kaladin.
Acum înţelegea. Înţelegea cât de inutile erau strădaniile lor.
Înţelegea de ce nu se ostenise Sadeas să confirme supravieţuirea lui.
Era deja podar, şi a fi podar era totuna cu o condamnare la moarte.
El sperase să-i poată dovedi înaltului prinţ că echipa lui de
podari era eficientă şi utilă şi că meritau să fie protejaţi – cu scuturi,
cu armuri, prin instruire. Crezuse că, dacă se purtau ca nişte soldaţi,
ar fi putut fi consideraţi soldaţi.
Nimic din toate astea n-avea să meargă. Un podar care
supravieţuia era, prin definiţie, un om care nu-şi îndeplinise
misiunea.
Oamenii lui râdeau şi se bucurau de foc. Aveau încredere în el.
Făcuse imposibilul, supravieţuise în timpul unei mari furtuni, rănit
şi legat de un zid. Mai putea face cu siguranţă şi un alt miracol, de
data asta pentru ei. Erau oameni buni, dar gândeau la fel ca
pedestraşii. Ofiţerii şi ochi-luminoşii şi-ar fi făcut griji pe termen
lung. Însă ei se simţeau sătui şi mulţumiţi şi, pe moment, atât era
de-ajuns.
Nu şi pentru Kaladin.
El se trezise faţă în faţă cu omul pe care-l lăsase în urmă. Cu omul

971
abandonat în noaptea când se hotărâse să nu se-arunce în spărtură.
Un om cu ochi bântuiţi de obsesii, care renunţase să se mai
sinchisească şi să mai spere. Un cadavru umblător.
„O să-i dezamăgesc”, se gândi.
Nu-i putea lăsa să continue podalergările, să moară rând pe rând.
Dar nu-i venea în minte nicio alternativă. Aşa că râsetele lor îi
sfâşiau sufletul.
Unul dintre oameni – Hărţi – se ridică, înălţându-şi braţele şi
făcându-i pe ceilalţi să amuţească.
Acelea erau clipele dintre apusul unei luni şi răsăritul alteia, aşa
că lumina de care se bucurau provenea, în cea mai mare parte, de la
foc; bolta de deasupra era împânzită de stele. Unele se mişcau, ca
nişte înţepături de ac minuscule, luminoase, alergând unele după
altele, zburând ca nişte gâze mărunte, îndepărtate. Stelespreni. O
raritate.
Hărţi era un bărbat cu faţă turtită, barbă stufoasă şi sprâncene
groase. I se spunea Hărţi din cauza unui semn din naştere de pe
piept, despre care el unul jura că semăna leit cu harta Alethkarului,
deşi Kaladin nu reuşise niciodată să descopere asemănarea.
Hărţi îşi drese glasul.
— E o noapte frumoasă, o noapte specială, şi-aşa mai departe.
Ne-a venit înapoi şeful de pod.
Câţiva bătură din palme. Kaladin încercă să nu arate cât de
bolnav se simţea pe dinăuntru.
— Aşteptăm să sosească mâncarea, mâncare bună, continuă
Hărţi, uitându-se la Pietroi. Soseşte, nu-i aşa, Pietroi?
— Soseşte, răspunse acesta, mestecând în oală.

972
 — Eşti sigur? Am putea merge la încă o podalergare. Ca să-ţi mai
dăm ceva timp, ştii, cel puţin vreo şase ore…
Pietroi îi aruncă o privire fioroasă. Oamenii râseră, mai mulţi
bătând cu lingurile în castroane. Hărţi chicoti, apoi băgă mâna în
spatele bolovanului pe care-l folosea drept scaun. Scoase un pachet
învelit în hârtie şi i-l aruncă lui Pietroi.
Surprins, mâncătorul de coarne abia izbuti să-l prindă, fiind cât
pe-aci să-l scape în tocană.
— Din partea noastră, a tuturor, îl lămuri Hărţi, uşor stânjenit,
fiindcă ne faci tocană în fiecare seară. Să nu crezi că n-am observat
cât de mult munceşti. Găteşti în timp ce noi ne odihnim. Şi-i serveşti
întotdeauna mai întâi pe ceilalţi. Aşa că ţi-am cumpărat ceva, drept
mulţumire.
Îşi şterse nasul cu braţul, stricând puţin momentul, apoi se aşeză.
Alţi podari îl bătură pe spate, lăudându-i discursul.
Pietroi îşi desfăcu pachetul şi se holbă la el o vreme. Kaladin se
aplecă în faţă, încercând să vadă ce era. Pietroi îşi strecură mâna
înăuntru şi scoase obiectul. Era un brici din oţel strălucitor, argintiu;
o bucată de lemn acoperea partea ascuţită. Pietroi o îndepărtă şi
cercetă lama.
— Prostănaci înnebuniţi de aer, spuse încet. E frumos.
— Ai şi o bucată de oţel lustruit, zise Peet. Ca oglindă. Şi nişte
săpun pentru barbă, şi o curea de piele, ca să-l ascuţi.
Spre uimirea tuturor, ochii lui Pietroi se umeziră. Se întoarse cu
spatele la oală, luându-şi darurile.
— Tocana e gata, spuse.
Apoi fugi în baracă.

973
 Ceilalţi rămaseră neclintiţi, în tăcere.
— Părinte al Furtunii, spuse într-un târziu tânărul Dunny, credeţi
că am făcut ce trebuia? Adică, felul în care se plânge el şi…
— Cred c-a fost perfect, răspunse Teft. Lăsaţi-i marelui bădăran
ceva timp ca să-şi revină.
— Ne pare rău că nu ţi-am luat nimic, domnule, îi spuse Hărţi lui
Kaladin. N-am ştiut c-o să te trezeşti.
— E în ordine, răspunse Kaladin.
— Ei, zise Cikatrice. Împarte cineva tocana aia, sau stăm aici şi
flămânzim până se arde?
Dunny se ridică dintr-o săritură şi luă polonicul. Podarii se
adunară în jurul oalei, împingându-se unii pe alţii în timp ce tânărul
le umplea castroanele. Fără Pietroi care să se răstească la ei,
punându-i să stea la rând, totul semăna cu o încăierare. Numai
Sigzil rămase deoparte. Tăcut, bărbatul cu pielea întunecată stătea
pe margine, cu flăcările reflectându-i-se în ochi.
Kaladin se ridică în picioare. Se temea, de fapt era îngrozit la
gândul că bărbatul ar fi putut deveni iarăşi creatura aceea jalnică.
Un om căruia nu-i mai păsa de nimic, fiindcă nu vedea nicio
alternativă. De aceea, căutând pe cineva cu care să stea de vorbă, se
apropie de Sigzil. Mişcarea o deranjă pe Syl, care pufni şi se repezi
spre umărul lui, zumzăind. Îşi păstrase înfăţişarea de flacără
pâlpâitoare; stându-i astfel pe umăr, îi abătea şi mai mult atenţia.
Dar el nu spuse nimic; dac-ar fi ştiut că-l deranja, probabil că Syl ar
fi continuat. La urma urmelor, era un vântspren.
Kaladin se aşeză lângă Sigzil.
— Nu ţi-e foame?

974
 — Ei sunt mult mai nerăbdători ca mine. Dacă o să fie ca-n
celelalte seri, după ce au să-şi umple cu toţii castroanele, o să
rămână destul de multă mâncare şi pentru mine.
Kaladin dădu din cap.
— Mi-a plăcut cum ai analizat lucrurile azi, pe platou.
— Uneori mă pricep la asta.
— Eşti un om educat. Se vede după cum vorbeşti şi după cum te
porţi.
Sigzil şovăi.
— Da, recunoscu în cele din urmă. Poporul meu nu consideră că
un bărbat păcătuieşte dacă are mintea ascuţită.
— Nici alethii nu văd în asta un păcat.
— Am învăţat, din experienţă, că vouă vă pasă numai de
războaie şi de arta uciderii.
— Şi, în afară de armată, ce altceva ai mai văzut la noi?
— Nu prea multe, recunoscu Sigzil.
— Aşadar, un om educat, spuse Kaladin gânditor. Într-o echipă
de podari.
— Nu mi-am dus educaţia la bun sfârşit.
— Nici eu.
Sigzil îl privi curios.
— Am fost ucenicul unui chirurg.
Sigzil dădu din cap, cu părul des şi negru căzându-i pe umeri.
Era unul dintre puţinii podari care se osteneau să se bărbierească.
Acum, când Pietroi avea un brici, poate că asta avea să se schimbe.
— Un chirurg, spuse. N-aş zice că e surprinzător, având în
vedere cum te descurci cu răniţii. Oamenii spun că eşti, în taină, un

975
ochi-luminoşi de rang foarte înalt.
— Ce? Dar ochii mei sunt căprui, de o nuanţă întunecată!
— Scuză-mă, spuse Sigzil. N-am folosit cuvântul potrivit – nu-l
aveţi în limba voastră. Pentru voi, un ochi-luminoşi e totuna cu un
conducător. Însă în alte regate, alte lucruri fac dintr-un om un…
blestemată limbă, această alethi. O persoană de obârşie înaltă. Un
luminlord, numai că fără treaba cu ochii. Oricum, oamenii cred că ai
fost crescut undeva, în afara Alethkarului. Ca să devii comandant.
Sigzil se uită la ceilalţi. Începeau să se aşeze iar la locurile lor,
atacându-şi în forţă tocana.
— Conduci oamenii atât de firesc, într-un mod care-i face să te
asculte. Ei asociază aşa ceva cu ochi-luminoşii. Şi ţi-au inventat şi un
trecut. O să-ţi fie greu să le scoţi asta din cap, zise Sigzil privindu-l.
Presupunând că e o născocire. Eram în spărtură în ziua când ai
folosit suliţa.
— O suliţă, sublinie Kaladin. Arma unui soldat ochi-întunecaţi,
nu sabia unui ochi-luminoşi.
— Pentru mulţi podari, diferenţa e foarte mică. Toate sunt cu
mult mai presus de rangul nostru!
— Aşadar, care e povestea ta?
Sigzil rânji.
— Mă gândeam dac-o să mă-ntrebi sau nu. Ceilalţi au povestit că
te-ai străduit să afli de unde au venit.
— Îmi place să-i cunosc pe oamenii pe care-i conduc.
— Şi dacă unii dintre noi sunt criminali? întrebă încet Sigzil.
— Atunci mă aflu într-o companie selectă, răspunse Kaladin.
Dac-ai ucis un ochi-luminoşi, s-ar putea să-ţi fac cinste cu ceva de

976
băut.
— Nu un ochi-luminoşi. Şi nu e mort.
— Atunci nu eşti un ucigaş.
— Nu fiindcă n-am vrut şi n-am încercat.
Privirea lui Sigzil deveni distantă.
— Eram sigur că izbutisem. N-a fost cea mai înţeleaptă dintre
hotărârile mele. Stăpânul meu…
Se întrerupse.
— Pe el ai încercat să-l ucizi?
— Nu.
Kaladin aşteptă, dar nu mai urmă nimic. „Un erudit”, se gândi.
„Sau cel puţin un om învăţat. Trebuie să ne putem folosi de asta,
într-un fel sau altul. Găseşte o cale de ieşire din capcana asta
ucigătoare, Kaladin. Foloseşte-te de ceea ce ai. Trebuie să existe o
scăpare.”
— Ai avut dreptate în privinţa podarilor, spuse Sigzil. Suntem
trimişi la moarte. E singura explicaţie logică. În lumea asta există un
loc, Marabethia. Ai auzit de el?
— Nu.
— Se află lângă mare, în nord, în ţinuturile selaylor. Locuitorilor
li s-a dus vestea pentru plăcerea cu care poartă dezbateri. La toate
răscrucile din oraş au mici piedestale pe care se poate urca oricine,
făcându-şi cunoscute argumentele. Se spune că toţi oamenii din
Marabethia poartă asupra lor o pungă cu un fruct prea pârguit,
pentru cazul în care trec pe lângă un vorbitor cu care nu sunt de
acord.
Kaladin se încruntă. Nu-l mai auzise pe Sigzil rostind atâtea

977
cuvinte în tot răstimpul de când erau în aceeaşi echipă de podari.
— Ceea ce ai spus mai devreme, pe platou, continuă Sigzil, mi-a
adus aminte de marabethieni. Vezi tu, oamenii ăia îi tratează într-un
mod bizar pe răufăcătorii condamnaţi. Îi atârnă deasupra falezei
stâncoase de lângă oraş, la înălţimea la care ajunge apa în timpul
fluxurilor înalte, cu câte o tăietură pe fiecare obraz. Acolo, în
adâncuri, trăieşte o specie aparte de carapace-mare. Animalele sunt
vestite pentru savoarea lor nemaipomenită şi, fireşte, au inimi-
nestemată. Nu atât de mari ca ale acestor demoni ai spărturilor, dar
totuşi frumoase. Aşa că răufăcătorii devin momeală. Pot cere să fie
executaţi în schimb, dar se spune că-ţi dobândeşti iertarea dacă
atârni acolo o săptămână fără să fii mâncat.
— Şi se-ntâmplă des? întrebă Kaladin.
Sigzil clătină din cap.
— Niciodată. Dar condamnaţii riscă aproape întotdeauna.
Marabethienii au o zicală despre cei care refuză să vadă cum stau
lucrurile în realitate. „Ai ochi pentru roşu şi albastru”, spun ei. Roşu
pentru sângele care picură. Albastru pentru apă. Se spune că asta-i
tot ce văd condamnaţii. De obicei sunt atacaţi în prima zi. Totuşi, cei
mai mulţi sunt dispuşi să rişte. Aleg o falsă speranţă.
„Ochi pentru roşu şi albastru”, se gândi Kaladin, imaginându-şi
tabloul morbid.
— Faci o treabă bună, adăugă Sigzil, ridicându-se şi luându-şi
castronul. La început te-am urât fiindcă minţi oamenii. Dar am
ajuns să-nţeleg că speranţa falsă îi face fericiţi. Ceea ce faci tu e ca
leacul oferit unui bolnav pentru a-i uşura durerea până în clipa
morţii. Oamenii ăştia îşi petrec ultimele zile râzând. Eşti un lecuitor

978
adevărat, Kaladin cel Binecuvântat de Furtună.
El îşi dori să-l contrazică, să spună că speranţa nu era falsă, dar
nu putu. Nu când era cu inima în gât. Nu ştiind ceea ce ştia.
O clipă mai târziu, Pietroi dădu buzna afară din baracă.
— Mă simt din nou ca un adevărat alil’tiki’il anunţă el, ridicând în
mână briciul. Prieteni, habar n-aveţi ce-aţi făcut! Într-o bună zi, o să
vă duc pe Piscuri şi-o să v-arăt ospitalitatea regilor!
În ciuda tuturor nemulţumirilor sale, nu-şi răsese barba pe de-a-
ntregul. Îşi lăsase favoriţi lungi, blond-roşcaţi, care i se ondulau
către bărbie. Dar bărbia în sine era perfect rasă, ca şi pielea din jurul
buzelor. Înfăţişarea aceasta îi dădea un aer cu adevărat special
bărbatului înalt, cu faţa ovală.
— Ha! exclamă, apropiindu-se de foc cu paşi mari.
Îi înşfăcă pe podarii care se aflau lângă el şi-i îmbrăţişă,
trăgându-i pe amândoi spre el, ceea ce aproape că-l făcu pe Bisig să-
şi verse tocana din castron.
— Pentru asta, vă fac pe voi toţi familia mea. Humaka’aban-ul
unui locuitor al piscurilor e mândria lui. Mă simt din nou ca un
bărbat adevărat. Iată. Acest brici nu e numai al meu, ci al nostru, al
tuturor. Oricine vrea să-l folosească trebuie s-o facă. Mă simt onorat
să-l împart cu voi!
Oamenii râseră şi câţiva îi acceptară oferta. Kaladin nu se număra
printre ei. Pur şi simplu… nu părea să aibă prea mare importanţă
pentru el. Primi castronul cu tocană adus de Dunny, dar nu mâncă.
Preferând să nu se mai aşeze lângă el, Sigzil se retrase de cealaltă
parte a focului.
„Ochi pentru roşu şi albastru”, se gândi Kaladin. „Nu ştiu dacă

979
ni se potriveşte.” Pentru asta, Kaladin ar fi trebuit să creadă că
oamenii din echipa podului aveau fie şi o infimă şansă de
supravieţuire. În noaptea aceea, îi era greu să se convingă că aşa
ceva era adevărat.
Nu fusese niciodată un optimist. Văzuse lumea aşa cum era, sau
cel puţin se străduise. Dar exista o problemă, fiindcă realitatea pe
care o vedea era atât de cumplită.
„Oh, Părinte al Furtunii”, îşi spuse, simţind greutatea zdrobitoare
a disperării în timp ce îşi fixa castronul cu privirea. „Devin iarăşi
creatura jalnică dinainte. Nu mai am control, nici asupra lucrurilor,
nici asupra mea.”
Nu putea să fie purtătorul speranţelor tuturor podarilor.
Nu era destul de puternic.

980
981
 41
DESPRE ALDS ŞI MILP

CU CINCI ANI ŞI JUMĂTATE ÎN URMĂ

Kaladin se împinse, făcându-şi loc pe lângă Laral, care ţipa

ascuţit, şi intră în sala de operaţii împleticindu-se. Chiar şi după ce
lucrase mai mulţi ani alături de tatăl său, tot era şocat de cât sânge
era în acea încăpere. Arăta ca şi cum ar fi vărsat cineva o găleată de
vopsea roşie, strălucitoare.
Mirosul de carne arsă rămăsese în aer. Lirin se ocupa, frenetic, de
Luminlordul Rillir, fiul lui Roshone. Din burta tânărului ieşea ceva
care arăta îngrozitor, ca un soi de colţ de mistreţ, iar partea de jos a
piciorului drept îi era zdrobită. Se ţinea numai în câteva tendoane şi
frânturile de os ieşeau în afară ca trestiile din apa unui iaz. Întins pe
masa din margine, Luminlordul Roshone însuşi gemea şi îşi
strângea ochii închişi, ţinându-se de piciorul pe care i-l străpunsese
o altă săgeată osoasă. Sângele i se scurgea prin bandajul improvizat,
prelingându-se peste marginea mesei, şi picura pe podea,
amestecându-se cu al fiului său.
Kaladin stătea în prag, cu gura căscată. Laral ţipa în continuare.
Se ţinea de tocul uşii, în timp ce mai mulţi străjeri de-ai lui Roshone
se străduiau s-o desprindă. Urletele ei erau disperate.
— Faceţi ceva! Străduiţi-vă mai mult! Nu poate! A fost acolo
unde s-a-ntâmplat… nu-mi pasă… daţi-mi drumul!
Frazele ei trunchiate deveneau ţipete. Străjerii izbutiră în sfârşit s-
982
o îndepărteze.
— Kaladin! se răsti tatăl lui. Am nevoie de tine!
Şocat, Kaladin se puse în mişcare: intră, îşi spălă mâinile şi adună
apoi bandajele din dulap, călcând prin sânge. Aruncă o privire spre
faţa lui Rillir; o mare parte a pielii de pe obrazul drept i se jupuise.
Pleoapa dispăruse şi ochiul lui albastru era spintecat, storcit ca
pieliţa unui strugure mustuit.
Kaladin se grăbi să-i ducă tatălui său bandajele. Mama lui apăru
în uşă o clipă mai târziu, cu Tien în urma ei. Îşi duse mâna la gură,
apoi plecă, trăgându-l pe Tien după ea. Acesta se împleticea, părând
năucit. Ea se întoarse singură, o clipă mai târziu.
— Apă, Kaladin! strigă Lirin. Hesina, adu mai multă. Repede!
Mama lui sări să dea ajutor, deşi în ultima vreme lua rareori parte
la operaţii. Mâinile îi tremurau când înşfăcă una dintre găleţi şi
alergă afară. Kaladin o luă pe cealaltă, plină, şi i-o duse tatălui său,
care scotea încet bucata de os din pântecul tânărului ochi-luminoşi.
Ochiul care-i mai rămăsese lui Rillir zvâcnea, iar capul îi tremura.
— Ce-i asta? întrebă Kaladin, apăsând bandajul pe rană în vreme
ce tatăl său arunca într-o parte obiectul bizar.
— Un colţ de creastă-albă, răspunse Lirin. Apă.
Kaladin înşfăcă un burete, îl afundă în găleată şi stoarse apoi apa
pe rana din pântecul lui Rillir. Astfel spălă sângele, îngăduindu-i lui
Lirin să vadă clar locul vătămat. Îl cercetă cu degetele, timp în care
Kaladin pregăti un ac şi un fir. Piciorul avea deja un garou.
Amputarea avea să se facă mai târziu.
Lirin şovăi, cu degetele în gaura căscată din burta lui Rillir.
Kaladin spăla din nou rana. Îşi ridică privirea spre tatăl lui,

983
îngrijorat.
Lirin îşi scoase degetele şi se îndreptă spre Luminlordul Roshone.
— Bandaje, Kaladin, spuse scurt.
Kaladin se grăbi să se apropie, dar aruncă peste umăr o privire
către Rillir. Tânărul ochi-luminoşi, cândva chipeş, tremura din nou,
cuprins de spasme.
— Tată…
— Bandaje! zise Lirin.
— Ce faci, chirurgule? zbieră Roshone. Ce-i cu fiul meu?
În jurul lui roiau durerospreni.
— Fiul tău e mort, răspunse Lirin, smulgându-i colţul din picior.
Bărbatul ochi-luminoşi urlă de durere, deşi Kaladin n-ar fi putut
spune dacă din cauza colţului sau a fiului său. Roshone strânse din
dinţi când îi apăsă Kaladin bandajul pe picior. Lirin îşi înmuie
mâinile în găleata cu apă, apoi şi le unse repede cu sevă de buruiana
dâmbului, ca să alunge putredosprenii.
— Fiul meu nu e mort, mârâi Roshone. Îl văd mişcându-se!
Ocupă-te de el, chirurgule.
— Kaladin, adu-mi apa năucitoare, porunci Lirin, luându-şi acul
de cusut.
Băiatul se duse repede în partea din spate a încăperii, cu tălpile
lipăind prin sânge, şi deschise dintr-o smucitură uşa celui mai
îndepărtat dulap. Scoase un flacon mic, plin cu un lichid limpede.
— Ce faci? strigă Roshone, străduindu-se să se salte în capul
oaselor. Uită-te la fiul meu! Pentru numele Atotputernicului din
ceruri, uită-te la fiul meu!
Kaladin, care turna apă năucitoare pe un bandaj, se întrerupse şi

984
se răsuci în loc, şovăind. Rillir era cuprins de spasme mai violente.
— Roshone, eu lucrez respectând trei reguli, spuse Lirin,
împingându-l cu toată forţa pe rănitul ochi-luminoşi înapoi, către
masă. Cele pe care le respectă orice chirurg când are de ales între
doi pacienţi. Dacă rănile sunt la fel de grave, începe cu omul mai
tânăr!
— Atunci ai grijă de fiul meu!
— Dacă rănile nu sunt la fel de periculoase, continuă Lirin,
trateaz-o întâi pe cea mai gravă.
— Aşa cum îţi tot spun eu!
— A treia regulă, Roshone, e mai presus de celelalte două. Un
chirurg trebuie să-şi dea seama când cineva e într-o stare atât de
gravă încât e peste puterile lui să-i dea ajutor. Îmi pare rău,
Roshone. L-aş fi salvat dacă aş fi putut, ţi-o jur. Dar nu pot.
— Nu! strigă Roshone, zbătându-se din nou.
— Kaladin! Repede! spuse Lirin.
Kaladin veni în grabă. Apăsă compresa cu apă năucitoare peste
bărbia şi peste gura lui Roshone, silindu-l pe bărbatul cu ochi
luminoşi să-i inhaleze vaporii. Iar el îşi ţinu răsuflarea, aşa cum
fusese învăţat.
Roshone ţipă şi urlă, dar cei doi îl ţintuiră pe masă; în plus, era
slăbit din cauza pierderii de sânge. Urletele i se domoliră. Peste
câteva clipe, vorbea în dodii şi zâmbea doar pentru sine. Lirin se
întoarse la rana de la picior, iar Kaladin se duse să arunce compresa
îmbibată cu apă năucitoare.
— Nu. Pune-i-o lui Rillir, zise tatăl său fără să-şi ridice privirea,
continuându-şi munca. E singura uşurare pe care i-o putem oferi.

985
 Kaladin dădu din cap şi folosi bandajul pentru tânărul rănit.
Respiraţia lui nu mai fu atât de frenetică, deşi nu părea destul de
conştient ca să-şi dea seama de efecte. Pe urmă Kaladin azvârli
compresa în vasul cu jar; căldura îi distrugea puterea. Compresa
albă şi pufoasă se încreţi în foc, apoi deveni maronie şi aburul i se
înălţă când marginile fură cuprinse de flăcări.
Kaladin se întoarse cu un burete şi spălă rana lui Roshone, în
vreme de Lirin o cosea. Înăuntru rămăseseră înţepenite câteva aşchii
de colţ, iar chirurgul bombăni pentru sine, scoţându-şi cleştele şi un
cuţit ascuţit ca briciul.
— Din partea mea, să ardă toţi în infern, spuse el, scoţând prima
aşchie rămasă din colţ.
În spatele lui, spasmele lui Rillir încetară.
— Nu le-ajunge că-i trimit pe jumătate dintre noi în războaie?
Trebuie să caute moartea şi când trăiesc într-un orăşel liniştit?
Roshone n-ar fi trebuit să plece niciodată în căutarea acelei
blestemate creaste-albe.
— A căutat-o?
— S-au dus s-o vâneze, spuse Lirin dezgustat. Eu şi Wistiow
glumeam pe seama ochi-luminoşilor de soiul lor. Dacă nu poţi
omorî oameni, omori animale. Ei, ai găsit ce-ai căutat, Roshone.
— Tată, spuse încet Kaladin. Când o să se trezească, n-o să fie
mulţumit de tine.
Luminlordul fredona încetişor, întins pe spate, cu ochii închişi.
Lirin nu răspunse. Smulse o altă frântură de colţ, iar Kaladin
spălă rana. Tatăl lui apăsă cu degetele marginile tăieturii lungi,
cercetând-o.

986
 Se mai vedea o aşchie de colţ, ieşind dintr-un muşchi aflat în
interiorul rănii. Lângă acest muşchi zvâcnea artera femurală, cea
mai mare arteră a piciorului. Lirin pătrunse în interior cu vârful
cuţitului şi tăie cu grijă, eliberând frântura de colţ. Pe urmă se opri o
clipă, cu muchia lamei la un fir de păr distanţă de arteră.
„Dacă artera asta ar fi tăiată…” se gândi Kaladin. Roshone ar fi
murit în câteva minute. Supravieţuise numai fiindcă, din
întâmplare, colţul nu nimerise în arteră.
Mâna lui Lirin, de obicei fermă, tremură. Pe urmă îşi ridică
privirea spre Kaladin. Retrase cuţitul fără să atingă vasul de sânge,
apoi luă cleştele şi scoase bucata de colţ. O aruncă într-o parte, după
care întinse calm mâna după ac şi după fir.
În spatele lor, Rillir încetă să mai respire.
●
În seara aceea, Kaladin stătea pe treptele casei, cu mâinile în
poală.
Roshone se întorsese la conacul lui, pentru a fi îngrijit de propriii
servitori. Fiul său se răcea în cripta de dedesubt şi un mesager
fusese trimis să ceară un Animmod pentru cadavru.
La orizont, soarele era roşu ca sângele. Oriunde s-ar fi uitat
Kaladin, lumea era roşie.
Uşa sălii de operaţii se închise, iar tatăl lui – arătând la fel de
obosit cum se simţea el însuşi – ieşi clătinându-se pe picioare. Se
lăsă încet în jos, oftând când se aşeză alături de Kaladin, cu ochii la
soare. Oare i se părea şi lui că seamănă cu sângele?
Rămaseră tăcuţi în timp ce astrul cobora încet sub ochii lor. De ce
avea cea mai intensă culoare chiar înainte de a dispărea, lăsând loc

987
nopţii? Îl cuprindea furia fiindcă era silit să se scufunde sub
orizont? Sau era un saltimbanc, dând un ultim spectacol înainte de
plecare?
De ce strălucirea sângelui lor, cea mai colorată parte a trupurilor
omeneşti, era ascunsă sub piele, pentru a nu fi văzută decât atunci
când se întâmpla ceva rău?
„Nu”, îşi zise Kaladin. „Sângele nu e cea mai colorată parte a
trupului. Şi ochii pot fi coloraţi.” Sângele şi ochii. Ambele
reprezentări ale moştenirii cuiva. Şi ale nobleţei sale.
— Azi am privit înăuntrul unui om, spuse el în cele din urmă.
— N-a fost prima oară, spuse Lirin şi, cu siguranţă, nici ultima.
Sunt mândru de tine. Mă aşteptam să te găsesc aici plângând, cum
faci de obicei când pierdem un pacient. Înveţi.
— Când am spus că am privit înăuntrul unui om, nu vorbeam
despre rănile lui.
Lirin nu răspunse imediat.
— Înţeleg.
— L-ai fi lăsat să moară dacă n-aş fi fost eu acolo, nu-i aşa?
Tăcere.
— De ce n-ai făcut-o? întrebă Kaladin. Ar fi rezolvat atât de
multe!
— Nu l-aş fi lăsat să moară. L-aş fi omorât.
— Puteai să-l laşi pur şi simplu să sângereze şi să pretinzi apoi că
nu l-ai putut salva. Nimeni nu ţi-ar fi pus cuvântul la îndoială.
Puteai s-o faci.
— Nu, răspunse Lirin, privind asfinţitul. Nu, nu puteam.
— De ce?

988
 — Fiindcă nu sunt un asasin, fiule.
Kaladin se încruntă.
Lirin avea privirea pierdută în depărtare.
— Cineva trebuie să facă primul pas. Cineva trebuie să ia taurul
de coarne şi să facă ceea ce e corect. Dacă nu-ncepe nimeni, ceilalţi
n-au pe cine urma. Ochi-luminoşii se străduiesc din răsputeri să fie
ucişi şi să ne ucidă. Ceilalţi încă nu i-au adus înapoi pe Aids şi Milp.
Roshone i-a lăsat acolo.
Aids şi Milp erau doi orăşeni care luaseră parte la vânătoare, dar
nu se întorseseră cu grupul care-i adusese pe cei doi ochi-luminoşi
răniţi. Roshone fusese atât de îngrijorat în privinţa lui Rillir, încât îi
lăsase în urmă, ca să poată ajunge mai repede.
— Ochi-luminoşii nu se sinchisesc de viaţă, spuse Lirin. Aşa că
trebuie să-mi pese mie. Ăsta e un alt motiv pentru care nu l-aş fi
lăsat pe Roshone să moară, chiar dacă tu n-ai fi fost de faţă. Însă am
căpătat putere uitându-mă la tine.
— Aş vrea să nu fi fost aşa, spuse Kaladin.
— Nu trebuie să spui astfel de lucruri.
— De ce nu?
— Pentru că, fiule, trebuie să fim mai buni decât ei, răspunse
Lirin, oftând şi ridicându-se în picioare. E cazul să mergi la culcare.
S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău când îi vor aduce pe Aids şi
Milp.
Era puţin probabil; era foarte posibil ca acei orăşeni să fi murit
între timp. Se spunea că rănile lor erau foarte urâte. În plus, crestele-
albe se aflau tot acolo.
Lirin intră în casă, dar nu-l obligă pe Kaladin să-l urmeze.

989
 „Oare eu l-aş fi lăsat să moară?” se întrebă băiatul. „Sau poate
chiar aş fi mişcat cuţitul, ca să-i grăbesc sfârşitul?” De când sosise în
oraş, Roshone le adusese doar necazuri, dar îndreptăţea asta
uciderea lui?
Nu. Tăierea arterei n-ar fi fost justificată. Dar ce-l obliga pe
Kaladin să-l ajute? A-ţi retrage ajutorul nu era totuna cu a ucide.
Pur şi simplu nu era.
Kaladin privi lucrurile din nenumărate perspective, cântărind
spusele tatălui său. Ceea ce descoperi îl şocă. Îşi spuse, cu toată
sinceritatea, că el unul l-ar fi lăsat pe Roshone să moară pe masa aia.
Pentru familia lui Kaladin ar fi fost mai bine; ar fi fost mai bine
pentru întregul oraş.
Tatăl lui Kaladin râsese odată de dorinţa lui de-a merge la război.
Iar acum, când se hotărâse din proprie voinţă să devină chirurg,
gândurile şi acţiunile din anii de mai înainte i se păreau copilăreşti.
Însă Lirin nu-l crezuse în stare să ucidă. „Tu nu poţi nici măcar să
calci pe un cremling fără să te simţi vinovat, fiule, spusese el. Să-ţi
înfigi suliţa într-un om nu e nicidecum atât de simplu cum ai
crede.”
Însă tatăl său se înşela. Era o revelaţie uimitoare,
înspăimântătoare, nu o fantezie stupidă şi un vis cu ochii deschişi la
gloria dobândită în luptă. Totul era real.
În clipa aceea, Kaladin ştiu că putea să ucidă, dacă era necesar. Pe
unii oameni trebuia pur şi simplu să-i înlături – ca pe un deget plin
de puroi sau ca pe un picior prea zdrobit ca să se mai vindece
vreodată.

990
 42
CERŞETORI ŞI BIRTĂŞITE

„Ca o mare furtună care soseşte cu regularitate, dar te ia

întotdeauna prin surprindere.”

Cuvântul „Devastare” e folosit de două ori în legătură cu apariţia lor.

Vezi paginile 57, 59 şi 64 din Istorisiri în lumina vetrei.

— M-am hotărât, anunţă Shallan.

Jasnah îşi desprinse privirea de pagina pe care o studia. Într-un
moment de neobişnuită consideraţie faţă de Shallan, îşi împinse
cărţile într-o parte şi se întoarse cu spatele la Văl, privind-o.
— Foarte bine.
— Ceea ce ai făcut a fost şi legal, şi corect, în sensul strict al
cuvintelor, spuse tânăra. Dar n-a fost moral şi, cu siguranţă, nu a
fost etic.
— Moralitatea şi legalitatea sunt, aşadar, două lucruri diferite?
— Aproape toate filosoafele au aceeaşi părere în privinţa asta.
— Dar tu ce părere ai?
Shallan şovăi.
— Că aşa e. Poţi fi moral fără să respecţi legea şi poţi fi imoral
respectând-o.
— Însă ai mai spus şi că a fost „corect”, dar nu „moral”. Nu pare
la fel de uşor să precizezi care-i deosebirea dintre acestea.
— O acţiune poate fi corectă, răspunse Shallan. E pur şi simplu
991
ceva care s-a săvârşit, dintr-o perspectivă care nu ţine cont de
intenţie. Să ucizi patru oameni ca să te aperi e corect.
— Dar nu şi moral?
— Moralitatea se referă la intenţie şi la contextul mai larg al
situaţiei. Să cauţi oameni pe care să-i omori e imoral, Jasnah, lăsând
la o parte rezultatul final.
Jasnah bătu cu unghia în masă. Purta o mănuşă sub care se
conturau, ca nişte umflături, nestematele Animmodului stricat.
Trecuseră două săptămâni. Descoperise cu siguranţă că nu
funcţiona. Cum putea fi atât de calmă?
Încerca să-l repare în taină? Poate se temea că şi-ar fi pierdut
puterea politică dacă dezvăluia că se stricase. Sau îşi dăduse seama
că fusese înlocuit cu un altul? Era oare cu putinţă să nu fi încercat
să-şi întrebuinţeze Animmodul? Shallan trebuia să plece în curând.
Dar, dacă pleca înainte să fi descoperit prinţesa schimbul, era
riscant dacă aceasta încerca să-şi folosească fabrialul imediat după
aceea, toate bănuielile îndreptându-se direct către pupila dispărută.
Aşteptarea încordată o aducea pe Shallan în pragul nebuniei.
În cele din urmă, Jasnah dădu din cap şi se întoarse la cercetările
ei.
— N-ai nimic de spus? o întrebă Shallan. Tocmai te-am acuzat de
crimă.
— Nu, o contrazise prinţesa, crima defineşte ceva care ţine de
lege. M-ai acuzat că am săvârşit un omor lipsit de etică.
— Şi tu eşti de părere că greşesc, nu-i aşa?
— Aşa e. Dar recunosc că eşti convinsă de adevărul spuselor tale
şi că ai pus în spatele lor o gândire raţională. Ţi-am răsfoit notiţele şi

992
cred c-ai înţeles diversele filosofii. Consider că, în anumite cazuri,
le-ai interpretat cu foarte multă putere de pătrundere. Lecţia a fost
utilă.
Jasnah îşi deschise cartea.
— Asta e tot? întrebă Shallan.
— Sigur că nu. Vom continua studiul filosofiei; deocamdată sunt
mulţumită că ai căpătat o bază solidă în această privinţă.
— Dar sunt în continuare de părere că ai greşit. Încă mai cred că,
în afara noastră, există un adevăr absolut.
— Da. Şi, ca s-ajungi la concluzia asta, te-ai străduit două
săptămâni, zise Jasnah şi îşi ridică ochii, întâlnindu-i privirea. N-a
fost uşor, nu-i aşa?
— N-a fost.
— Şi încă-ţi mai pui întrebări, nu-i aşa?
— Aşa e.
— E suficient.
Prinţesa îşi strânse uşor pleoapele şi pe buze îi apăru un zâmbet
încurajator.
— Dacă asta te-ajută să te lupţi cu sentimentele tale, atunci
trebuie să-nţelegi, copilă, că a fost un lucru bun. Uneori mă întreb
dacă n-ar trebui să fac mai multe cu Animmodul meu.
Îşi îndreptă din nou atenţia către cărţi.
— Eşti liberă pentru tot restul zilei.
Shallan clipi, nedumerită.
— Poftim?
— Liberă, repetă Jasnah. Poţi să pleci. Fă ceea ce-ţi place.
Presupun c-o să-ţi petreci timpul desenând cerşetori şi birtăşiţe, dar

993
poţi alege ce vrei. Fugi.
— Da, Luminăţie! Mulţumesc.
Jasnah îşi flutură mâna, îndemnând-o să plece, iar ea îşi luă
blocul de desen şi se grăbi să iasă din separeu. Nu mai avusese timp
liber din ziua când desenase după bunul plac în grădină. Fapt
pentru care fusese dojenită cu blândeţe; Jasnah o lăsase în camera ei
ca să se odihnească, nu ca să plece să deseneze afară.
Shallan aşteptă, nerăbdătoare, în timp ce purtătorii parshi
coborâră liftul pe cel mai de jos nivel al Vălului, apoi se repezi în
cavernosul coridor central. Merse mult, ajungând aproape de
apartamentele oaspeţilor, unde dădu din cap, salutându-i pe
maeştrii-servitori de acolo. Pe jumătate străjeri şi pe jumătate
portari, ştiau cine intra şi cine ieşea.
Shallan îşi folosi cheia groasă de alamă ca să descuie uşa către
odăile lui Jasnah, încuind-o în urma ei după ce se strecură înăuntru.
Camera de zi – o încăpere mică, în care nu se aflau decât un covor şi
două scaune, lângă vatră – era luminată de topaze. Un pocal pe
jumătate plin cu vin portocaliu şi o farfurie cu firimituri de pâine
încă se mai aflau pe masă, rămase de la Jasnah, care studiase până
noaptea târziu.
Shallan se grăbi să intre în camera ei, închise uşa şi scoase
Animmodul din punga ferită. Strălucirea caldă a nestematelor îi
scăldă faţa în lumină albă şi roşie. Erau destul de mari – şi de aceea
şi destul de strălucitoare – ca să-ţi fie greu să le priveşti direct.
Fiecare valora câte zece sau douăzeci de broami.
În timpul ultimei mari furtuni fusese nevoită să le ascundă afară
ca să le impregneze, ceea ce reprezentase un alt motiv de nelinişte.

994
Respiră adânc, apoi îngenunche şi scoase de sub pat un beţişor de
lemn. După o săptămână şi jumătate de exersări cu Animmodul,
încă nu izbutise să facă… ei bine, absolut nimic. Încercase să bată cu
degetul în nestemate, să le răsucească, să-şi scuture mâna şi să-şi
îndoaie degetele, imitând-o cu precizie pe Jasnah. Studiase, rând pe
rând, toate desenele în care surprinsese scene din timpul
funcţionării fabrialului. Încercase să vorbească, să se concentreze şi
chiar să implore.
Totuşi, cu o zi înainte găsise într-o carte o idee care părea
interesantă. Acolo se spunea că, mai presus de orice, fredonarea
unei melodii putea face o Animmodelare mai eficientă. Nu era decât
o referinţă strecurată în treacăt, dar reprezenta mai mult decât
descoperise oriunde altundeva. Se aşeză pe pat şi îşi impuse să se
concentreze. Închise ochii, ţinând în mână băţul, şi îşi imagină că se
transforma în cuarţ. Pe urmă începu să fredoneze.
Nu se întâmplă nimic. Ea nu se opri totuşi, încercând diferite
note şi concentrându-se cât de tare putea. Şi continuă să-şi îndrepte
atenţia asupra acelei încercări vreme de o jumătate de oră, dar, în
cele din urmă, gândurile începură să-i fugă în altă parte. O frământa
acum o nouă temere. Jasnah era una dintre cele mai strălucite şi mai
intuitive erudite din lume. Îşi pusese Animmodul într-un loc de
unde putea să fie luat. Dacă o păcălise, folosindu-se de un fals?
Nu părea să merite atâta bătaie de cap. De ce să nu închidă pur şi
simplu capcana, dând de gol furtul săvârşit? Fiindcă nu izbutea să
facă nimic cu fabrialul, se străduia din greu să găsească explicaţii
plauzibile.
Se opri din fredonat şi deschise ochii. Băţul rămăsese neschimbat.

995
„Gata, sfatul nu e de folos”, se gândi, punând băţul deoparte cu un
oftat. Îşi făcuse atâtea speranţe.
Se întinse în pat şi se rămase nemişcată, cu ochii la tavanul de
piatră maronie care, ca tot restul Conclavului, era tăiat direct în
stâncă. Acolo piatra fusese lăsată intenţionat neşlefuită, ca să trimită
cu gândul la tavanul unei peşteri. Era frumos într-un mod subtil, pe
care Shallan nu-l observase până atunci, cu nuanţele şi contururile
pietrei unduind ca suprafaţa tulburată a unui lac.
Scoase o foaie din blocul de desen şi începu să schiţeze modelul
pietrei. Un singur desen, ca să se calmeze, după care avea să se-
ntoarcă la Animmod. Poate că trebuia să-l încerce din nou pe mâna
cealaltă.
Nu putea să redea culorile straturilor, nu în cărbune, dar putea să
înfăţişeze modul fascinant în care se îmbinau. Ca o operă de artă.
Oare vreun cioplitor în piatră tăiase intenţionat tavanul, dând
naştere acelei creaţii subtile, sau totul nu era decât o simplă
întâmplare, legată de natura pietrei? Zâmbi, imaginându-şi un
tăietor în piatră istovit care observa cât de frumoasă era granulaţia
pietrei şi se hotăra să creeze un model vălurit pentru propria
delectare şi pentru a-şi mulţumi simţul frumosului.
— Ce eşti?
Shallan se ridică în capul oaselor cu un scâncet, iar planşeta de
desen îi alunecă din poală. Cineva şoptise cele două cuvinte. Le
auzise foarte clar.
— Cine-i acolo? întrebă.
Tăcere.
— Cine-i acolo? repetă ea cu voce mai puternică şi cu inima

996
bătându-i tot mai repede.
De dincolo de uşa ei, din camera de zi, se auzi ceva. Shallan
tresări şi-şi ascunse mâna pe care purta Animmodul sub o pernă
chiar în clipa când uşa se întredeschise şi îşi făcu apariţia o slujitoare
zbârcită, cu ochi întunecaţi, îmbrăcată în uniforma albă cu
portocaliu a palatului.
— Vai, vai! exclamă femeia. N-am ştiut că eraţi aici, Luminăţie.
Făcu o plecăciune.
O servitoare de la palat. Venise să se ocupe de curăţenia
camerelor, ca în orice altă zi. Afundată în gândurile ei, Shallan n-o
auzise intrând.
— De ce mi-ai vorbit?
— V-am vorbit eu, Luminăţie?
— Păi…
Nu, fusese o şoaptă care se auzise clar din interiorul camerei sale.
Nu fusese vocea servitoarei.
Se înfioră şi se uită în jur. Dar era o prostie. Încăperea minusculă
putea fi cercetată cu uşurinţă. Nu se ascundea niciun Pustiitor în
colţuri sau sub pat.
Atunci ce auzise?
„Evident, zgomote de alături, din încăperea unde făcea femeia
curat.” Mintea ei interpretase acele sunete întâmplătoare, dându-le
înţelesul unor cuvinte.
Străduindu-se să se destindă, privi dincolo de locul în care se afla
servitoarea, în camera de zi. Femeia curăţase pocalul de vin şi
firimiturile. De perete era sprijinită o mătură. În plus, uşa camerei
lui Jasnah era întredeschisă.

997
 — Ai intrat în odaia Luminatei Jasnah? întrebă.
— Da, Luminăţie, răspunse femeia. Am făcut ordine pe masă, am
aranjat patul…
— Luminatei Jasnah nu-i place să intre nimeni în camera ei.
Servitoarelor li s-a spus să nu facă acolo curăţenie.
Regele garantase că toate slujitoarele erau alese cu mare grijă şi că
nu se furase niciodată nimic, dar Jasnah insistase totuşi să nu intre
nimeni în dormitorul ei.
Femeia păli.
— Îmi cer iertare, Luminăţie. N-am ştiut. Nu mi s-a spus…
— Sst, nu-i nimic, o linişti Shallan. E bine să te duci să-i spui ce-ai
făcut. Observă întotdeauna dacă e ceva mutat din loc. E mai bine să-
i explici.
— D… da, Luminăţie.
Femeia făcu o altă plecăciune.
— De fapt – spuse Shallan, căreia îi venise o idee –, ar trebui să te
duci chiar acum. N-are rost să amâni.
Bătrâna servitoarea oftă.
— Da, fireşte, Luminăţie, zise ea şi se retrase. Câteva clipe mai
târziu, închise uşa şi o încuie din exterior.
Shallan sări în sus, scoţându-şi Animmodul şi îndesându-l din
nou în punga ferită. Se grăbi să iasă, cu inima bătându-i puternic şi
dând uitării vocea stranie imediat ce întrezărise ocazia de a arunca o
privire în camera lui Jasnah. Era puţin probabil să descopere ceva
util despre Animmod, dar nu putea lăsa să-i scape prilejul – nu
când exista o slujitoare pe care să dea vina pentru lucrurile mutate
de la locurile lor.

998
 Pentru asta nu simţi decât un dram de vinovăţie. Deja furase de
la Jasnah. În comparaţie cu asta, să se furişeze în camera ei nu
însemna nimic.
Dormitorul era mai mare decât al lui Shallan, dar părea totuşi
înghesuit din cauza inevitabilei lipse a ferestrelor. Patul prinţesei, o
monstruozitate cu baldachin, ocupa jumătate din spaţiu. Măsuţa de
toaletă era lângă peretele opus, alături de măsuţa de pe care furase
Animmodul. În afară de aceasta, în cameră nu se mai afla decât o
masă de lucru, cu o stivă înaltă de cărţi în partea stângă.
Shallan nu avusese niciodată ocazia să se uite în carnetele de
notiţe ale prinţesei. Poate că-şi notase ceva despre Animmod?
Tânăra se aşeză la masă, se grăbi să deschidă sertarul de sus şi
scotoci printre pensule, cărbuni de desen şi foi de hârtie. Toate erau
ordonate cu grijă, iar colile erau albe. În sertarul din dreapta jos
avea cerneală şi carnete de notiţe goale. Cel din stânga jos conţinea
o colecţie restrânsă de cărţi de referinţă.
Nu mai rămâneau decât cărţile de pe masă. Când lucra, Jasnah îşi
lua cu ea majoritatea carnetelor cu notiţe. Dar… da, câteva
rămăseseră totuşi acolo. Cu inima palpitând, Shallan luă trei carnete
subţiri, aşezându-şi-le în faţă.
„Note despre Urithiru”, scria pe primul. Şi, după toate
aparenţele, era plin cu citate din diversele cărţi găsite de Jasnah şi cu
notaţii despre ele. Toate se refereau la locul acela, Urithiru. Jasnah îl
amintise mai înainte, când îi vorbise lui Kabsal.
Shallan puse carnetul acela deoparte şi se uită în următorul,
sperând să dea peste ceva despre Animmod. Şi carnetul acela era
plin, dar n-avea niciun titlu. Îl răsfoi şi citi câteva paragrafe.

999
 „Cei din cenuşă şi foc, care ucideau ca un roi, neîndurători în faţa
Heralzilor…” Notaţie din Masly, pagina 337, confirmată de Coldwin şi
Hasavah.
„Luau lumina, indiferent unde ar fi stat la pândă. Piele care e
arsă.” Cormshen, pagina 104.
În notiţele despre poveştile din folclorul copiilor, Innia îi descrie pe
Pustiitori după cum urmează: „Ca o mare furtună care soseşte cu
regularitate, dar te ia întotdeauna prin surprindere”. Cuvântul
Devastare e folosit de două ori în legătură cu apariţia lor. Vezi paginile 57,
59 şi 64 din Istorisiri în Lumina Vetrei.
„Îşi schimbau înfăţişarea chiar în vreme ce ne luptam cu ei. Erau
ca umbrele, care-şi pot modifica forma în timpul dansului flăcărilor.
Nu-i subestimaţi niciodată, judecând după prima impresie.”
Fragment despre care se presupune că i-ar aparţine lui Palatin, un Radiant
din ordinul Paznicilor Pietrei. Sursa – Întrupatul lui Guvlow – e în
general considerată demnă de încredere, deşi aceste rânduri au fost
preluate din copia unui fragment din Poemul celei de-a Şaptea
Dimineţi, care s-a pierdut.
Şi continua tot aşa. Pagină după pagină. Jasnah o învăţase să ia
notiţe folosind aceeaşi metodă – odată ce umpleai carnetul, toate
notaţiile erau reevaluate, apreciindu-se cât de demne de încredere şi
de utile erau, urmând să fie copiate în alte carnete, pentru a fi
clasificate cu mai multă stricteţe.
Încruntându-se, Shallan răsfoi ultimul carnet. Se referea la
Natanatan, la Dealurile Nerevendicate şi la Câmpiile Sfărâmate.
Conţinea relatări ale descoperirilor făcute de vânători, de
exploatatori sau de negustori în căutarea văii unui râu care s-ajungă

1000
în Noul Natanan. Dintre toate cele trei carnete, mai gros era cel cu
notiţe despre Pustiitori.
Din nou Pustiitorii. Prin sate se vorbea mult şi în şoaptă despre ei
şi despre alţi monştri ai întunericului. Scrâşnitorii, şoptitorii sau
chiar şi temuţii noaptespreni. Preceptoarele ei severe o învăţaseră pe
Shallan că toţi aceştia nu erau decât superstiţii, născociri ale
Radianţilor Dispăruţi, care se foloseau de poveştile cu monştri ca să-
şi justifice dominaţia asupra omenirii.
Ardenţii o învăţaseră altceva. Ei vorbeau despre lupta
Radianţilor Pierduţi – numiţi pe atunci Cavalerii Radianţi –
împotriva Pustiitorilor, în războiul de păstrare a Rosharului.
Conform învăţăturilor lor, Radianţii căzuseră abia după înfrângerea
Pustiitorilor şi după plecarea Heralzilor.
Ambele grupuri erau de acord în privinţa dispariţiei Pustiitorilor.
Fie ei născociri sau duşmani înfrânţi cu multă vreme în urmă,
rezultatul era acelaşi. Lui Shallan i se părea plauzibil ca unii oameni,
ba chiar şi câteva erudite, să fie convinşi că Pustiitorii mai existau
încă, bântuind omenirea. Dar Jasnah, sceptica? Jasnah, care nega
existenţa Atotputernicului? Putea avea o minte atât de sucită încât
să nege existenţa Zeului Suprem, dar s-o accepte pe a acelor duşmani
legendari?
În uşa exterioară bătu cineva. Shallan tresări violent, ducându-şi
mâna la piept. Se grăbi să pună carnetele pe masă în aceeaşi ordine
şi orientându-le în aceeaşi direcţie. Pe urmă o luă spre uşă,
neliniştită şi grăbită.
„Jasnah n-ar ciocăni, proasto”, îşi spuse ea, descuind uşa şi
întredeschizând-o.

1001
 Afară stătea Kabsal. Chipeşul ardent ochi-luminoşi ţinea în mână
un coş.
— Am auzit că ai o zi liberă, zise el, clătinând coşul cu un gest
ademenitor. Nu vrei nişte gem?
Shallan se linişti, apoi se uită la uşa deschisă a camerei prinţesei.
Ar fi trebuit să facă mai multe cercetări. Se întoarse spre Kabsal,
vrând să spună nu, dar ochii lui o ademeneau. La fel şi umbra de
zâmbet de pe chip, şi poziţia prietenoasă şi destinsă a trupului.
Dacă primea invitaţia, poate reuşea să-l întrebe despre
Animmozi. Însă nu asta o făcu să se hotărască. De fapt, simţea
nevoia să se relaxeze. În ultima vreme fusese cu nervii încordaţi la
limită şi cu mintea îndopată cu filosofie, petrecându-şi orice minut
liber în încercarea de a activa Animmodul. Era de mirare că auzea
voci?
— Da, mi-ar plăcea, răspunse.
●
— Gem de adeveritor, spuse Kabsal, ridicând în mână un borcan
mic şi verde. E din Azish. Legendele susţin că, din momentul în care
mănânci fructul şi până la următorul apus de soare, spui numai
adevărul.
Shallan îşi ridică o sprânceană. Stăteau pe perne, peste o pătură
întinsă în grădina Conclavului, nu departe de locul primelor ei
încercări de Animmodelare.
— Şi e adevărat?
— Nicidecum, răspunse Kabsal, deschizând borcanul. Fructele
sunt inofensive. Dar dacă arzi frunzele şi tulpinile adeveritorului,
fumul îmbată, te face euforic. S-ar părea că sunt culese adesea ca să

1002
fie puse pe foc. Oamenii mănâncă fructele lângă focul de tabără şi
au parte de o noapte… interesantă.
— Mă mir… începu Shallan, apoi îşi muşcă buza.
— De ce? o îmboldi el.
Ea oftă.
— Mă mir că nu i se spune născător, având în vedere că…
I se împurpurară obrajii.
Kabsal râse.
— Bine gândit!
— Părinte al Furtunii – zise ea, roşind mai tare –, în privinţa
păstrării bunei-cuviinţe sunt groaznică. Haide, dă-mi nişte gem.
Ardentul zâmbi şi îi întinse o felie de pâine unsă cu gem verde.
Un parsh cu ochi posomorâţi – luat din Conclav – stătea pe pământ,
lângă coaja-de-piatră, jucând rolul unei doamne de companie de
ocazie. Era atât de ciudat să fie alături de un bărbat apropiat de
vârsta ei, doar sub supravegherea unui singur parsh. Se simţea
eliberată. Însufleţită. Sau poate totul li se datora luminii soarelui şi
faptului că se afla sub cerul liber.
— Sunt groaznică şi ca erudită, adăugă, închizând ochii şi
respirând adânc. Îmi place atât de mult sub cerul liber.
— Dintre marile erudite, multe îşi petrec viaţa călătorind.
— Şi, pentru fiecare dintre ele, alte o sută sunt înţepenite într-o
vizuină de bibliotecă, îngropate sub cărţi.
— Şi altcumva nu s-ar simţi deloc bine. Cei mai mulţi oameni
înclinaţi către cercetare preferă să stea în vizuinile lor şi în biblioteci.
Spre deosebire de tine. De aceea mă intrigi.
Ea deschise ochii şi îi zâmbi, apoi muşcă o bucată savuroasă din

1003
pâinea cu gem. Pâinea thaylenă era atât de pufoasă încât părea o
prăjitură.
— Aşadar – spuse mestecând – acum, după ce-ai mâncat gemul,
te simţi mai sincer?
— Sunt ardent, răspunse el. Datoria şi Chemarea mea îmi cer să
fiu sincer tot timpul.
— Fireşte, zise ea. Şi eu sunt întotdeauna sinceră. Prea multă
sinceritate dă ghes minciunilor, făcându-le să-mi iasă printre buze.
Înţelegi, pentru ele nu e loc în mine.
El râse din toată inima.
— Shallan Davar. Nu-mi pot imagina ca o persoană atât de dulce
ca tine să poată pronunţa neadevăr.
— Atunci, de dragul sănătăţii tale mintale, am să le rostesc doar
în perechi, îi zise ea zâmbind. Mă simt îngrozitor, iar mâncarea asta
e mizerabilă.
— Tocmai ai discreditat un întreg capitol din folclorul şi
mitologia care înconjoară gemul de adeveritor.
— Perfect, spuse Shallan. Gemul n-ar trebui să aibă nici folclor,
nici mitologie. Ar trebui să fie dulce, viu colorat şi delicios.
— Ca femeile tinere, presupun.
— Frate Kabsal! zise Shallan, roşind din nou. Nu se cade câtuşi de
puţin să spui aşa ceva.
— Şi totuşi zâmbeşti.
— Nu mă pot abţine, răspunse ea. Sunt dulce, viu colorată şi
delicioasă.
— În privinţa culorii ai dreptate, încuviinţă el, amuzat de
puternica roşeaţă care năpădise obrajii lui Shallan. Şi în ceea ce

1004
priveşte dulceaţa. Nu mă pot pronunţa în privinţa deliciilor pe care
le oferi…
— Kabsal! exclamă ea, deşi nu era chiar atât de şocată.
Îşi spusese cândva că ardentul nu era interesat decât de salvarea
sufletului ei, dar îi venea din ce în ce mai greu s-o creadă. O vizita
cel puţin o dată pe săptămână.
Chicoti, jenată, dar asta o făcu să roşească şi mai tare.
— Încetează! zise Shallan şi îşi ridică mâna în faţa ochilor.
Probabil că am faţa de aceeaşi culoare ca părul! N-ar trebui să spui
astfel de lucruri. Eşti un bărbat dedicat religiei.
— Dar totuşi un bărbat, Shallan.
— Unul care a spus că nu-l interesez decât din punct de vedere
scolastic.
— Da, scolastic, încuviinţă el alene. Ceea ce implică o mulţime de
cercetări şi de experienţe directe, la prima mână.
— Kabsal!
El râse cu poftă şi muşcă din pâine.
— Îmi cer scuze, Luminată Shallan. Dar nu puteam să pierd o
astfel de reacţie!
Ea mormăi, lăsându-şi mâna în jos, dar ştia că, în parte, el
spusese toate astea fiindcă îl încurajase. Nu se putuse abţine.
Nimeni nu-i mai arătase acel gen de interes pe care ardentul şi-l
manifesta din ce în ce mai mult. Lui Shallan îi plăcea – îi plăcea să
stea de vorbă cu el, îi plăcea să-l asculte. Era o întrerupere minunată
a monotoniei studiului.
Bineînţeles că perspectiva unei legături era cu desăvârşire
inexistentă. Presupunând că izbutea să-şi salveze familia, avea

1005
nevoie de o căsătorie care să ofere avantaje politice solide. Nu-i
folosea nimănui să-şi piardă vremea cu un ardent care-i aparţinea
regelui din Kharbranth.
„Deci trebuie să-i sugerez cât mai repede care e adevărul”, se
gândi ea. „Trebuie să ştie că asta nu duce nicăieri. Nu-i aşa?”
Kabsal se aplecă spre ea.
— Eşti într-adevăr la fel cum arăţi, nu-i aşa, Shallan?
— Capabilă? Inteligentă? Fermecătoare?
El zâmbi.
— Deschisă.
— N-aş spune asta, zise ea.
— Eşti. O văd în tine.
— Nu sunt deschisă. Sunt naivă. Mi-am petrecut toată copilăria
în conacul familiei.
— Nu ai aerul cuiva care a trăit în izolare. Faci conversaţie cu
atâta uşurinţă!
— Am fost nevoită să devin astfel. Mi-am petrecut cea mai mare
parte a copilăriei de una singură şi detest discuţiile cu oameni
plictisitori.
El zâmbi, deşi în ochi i se citea îngrijorarea.
— E păcat ca o persoană aşa cum eşti tu să aibă parte de atât de
puţină atenţie. E ca şi cum ai atârna un tablou frumos cu faţa către
perete.
Ea se sprijini pe mâna liberă, terminându-şi pâinea.
— N-aş spune că mi-a lipsit atenţia, nu cantitativ, cu siguranţă.
Tata mi-a dat atenţie din plin.
— Am auzit de el. Are reputaţia unui bărbat sever.

1006
 — E…
Shallan trebuia să pretindă că tatăl ei era încă în viaţă.
— … E un bărbat pasional şi virtuos. Dar niciodată în acelaşi
timp.
— Shallan! Ar putea fi cel mai spiritual lucru pe care l-am auzit
din partea ta.
— Şi, poate, cel mai adevărat. Din nefericire.
Kabsal o privi în ochi, căutând ceva. Ce vedea?
— S-ar părea că nu ţii prea mult la tatăl tău.
— Altă afirmaţie adevărată. Văd că fructele au efect asupra
amândurora.
— Să înţeleg că e un om rău?
— Da, dar niciodată cu mine. Sunt prea preţioasă. Desăvârşita lui
fiică ideală. Vezi tu, tata este exact genul de om care ar agăţa tabloul
cu faţa la perete. Pentru ca privirile nedemne să nu-l întineze şi
degetele nedemne să nu-l atingă.
— E o ruşine. Mie îmi pari foarte tangibilă.
Ea îl privi cu asprime.
— Ţi-am spus, renunţă la tachinările astea.
— Nu te tachinez, spuse el, fixând-o cu ochi de un albastru
profund, plini de seriozitate. Mă intrigi, Shallan Davar.
Ea îşi simţi inima bătând cu putere. Şi, bizar, în acelaşi timp o
cuprinse o panică din ce în ce mai puternică.
— N-ar trebui să intrig pe nimeni.
— De ce nu?
— Enigmele de natură logică intrigă. Calculele matematice pot să
intrige. Intrigă şi manevrele politice. Însă femeile… ar trebui să fie,

1007
cumva, derutante.
— Şi dacă eu cred că încep să te-nţeleg?
— Atunci sunt într-un mare dezavantaj. Fiindcă eu nu mă-nţeleg.
El zâmbi.
— N-ar trebui să vorbeşti aşa, Kabsal. Eşti ardent.
— Un bărbat poate părăsi ardenţa, Shallan.
Ea avu un şoc. Kabsal o fixa neîncetat cu privirea, fără să
clipească. Chipeş, dulce la vorbă, spiritual. „Povestea asta se poate
transforma foarte repede în ceva periculos”, se gândi ea.
— Jasnah crede că te apropii de mine fiindcă-i vrei Animmodul,
izbucni ea.
Pe urmă se cutremură. „Aşa răspunzi când un bărbat îţi spune că
ar pleca din slujba Atotputernicului ca să fie cu tine?”
— Luminata Jasnah e foarte inteligentă, zise Kabsal, tăindu-şi o
altă felie de pâine.
Ea clipi, nedumerită.
— Of, ăă. Adică are dreptate?
— Are şi nu are. Devoţiunea şi-ar dori foarte, foarte mult să pună
mâna pe fabrialul ăla. Aveam de gând ca, eventual, să-ţi cer
ajutorul.
— Dar?
— Dar superiorii mei sunt de părere că e o idee foarte proastă, zise
Kabsal şi se strâmbă. Cred că regele Alethkarului e destul de violent
şi că, pentru asta, i-ar declara război Kharbranthului. Animmozii nu
sunt Cristalsăbii, dar pot fi la fel de importanţi, adăugă el, clătinând
din cap şi muşcând din pâine. Lui Elhokar Kholin ar trebui să-i fie
ruşine să-şi lase sora să folosească fabrialul, mai ales într-un mod

1008
atât de banal. Însă dacă l-am fura… Ei, urmările s-ar putea simţi în
întregul Roshar vorin.
— Chiar aşa? întrebă Shallan, având senzaţia că i se făcea rău.
El dădu din cap.
— Majoritatea oamenilor nu se gândesc la asta. Eu nu m-am
gândit. Regii guvernează şi poartă războaie folosind Cristalele – dar
armatele lor trăiesc mulţumită Animmozilor. Ai idee câte căi de
aducere a proviziilor şi câţi oameni înlocuiesc Animmozii? Fără ei,
războiul ar fi practic imposibil. Ar fi nevoie de sute de căruţe cu
hrană în fiecare lună!
— Cred… cred că ar fi o problemă, zise Shallan inspirând adânc.
Animmozii mă fascinează. M-am întrebat întotdeauna ce simţi când
foloseşti unul.
— Şi eu.
— Adică n-ai întrebuinţat niciunul, niciodată?
— În Kharbranth nu e niciunul.
„Aşa e”, se gândi ea. „Fireşte. De aceea a avut regele nevoie de
Jasnah ca să-i ajute nepoata.”
— Ai auzit vreodată pe cineva vorbind despre folosirea lor?
Shallan puse întrebarea cutezătoare crispându-se. Oare avea să-i
trezească vreo bănuială?
Kabsal se mulţumi să dea din cap cu nepăsare.
— În toate astea e un secret, Shallan.
— Da? întrebă ea, cu inima la gât.
Ardentul îşi ridică privirea spre ea, cu aerul unui conspirator.
— În realitate, nu e chiar atât de greu.
— Nu… Ce?

1009
 — E adevărat, spuse el. Am auzit-o de la mai mulţi ardenţi.
Animmozii sunt înconjuraţi de prea multe ritualuri şi de prea multe
taine. Sunt învăluiţi în mister şi nu se folosesc în văzul lumii. Însă,
în realitate, nu-i cine ştie ce mare lucru. Îţi pui unul, îţi apeşi mâna
pe ceva şi baţi cu degetul într-o nestemată. Nimic mai simplu.
— Jasnah nu face aşa, spuse ea, poate cu prea multă prudenţă.
— Da, asta m-a derutat, dar presupun că, dacă foloseşti unul
vreme îndelungată, înveţi să-l controlezi mai bine, spuse Kabsal
clătinând din cap. Nu-mi place misterul creat în jurul lor. Aduce
prea mult cu misticismul din vremea vechii Hierocraţii. Nu e bine
să urmăm din nou aceeaşi cale. Ce dacă s-ar afla cât de uşor e să le
foloseşti? Principiile şi darurile Atotputernicului sunt de multe ori
simple.
Shallan abia dacă mai ascultă ultima parte. Din nefericire, Kabsal
se dovedea la fel de ignorant ca ea. Ba chiar mai ignorat. Ea aplicase
cu exactitate metoda descrisă şi nu se întâmplase nimic. Poate că
ardenţii cu care vorbise îl minţiseră, tocmai ca să păstreze secretul.
— Oricum, continuă Kabsal, am impresia că ne-am îndepărtat de
subiect. M-ai întrebat despre furtul Animmodului şi vreau să te
asigur că n-o să te pun într-o asemenea situaţie. A fost o prostie să
mă gândesc la aşa ceva şi, fără multă vorbă, mi s-a interzis să fac o
asemenea încercare. Mi s-a poruncit să am grijă de sufletul tău, ca să
nu fii cumva pervertită de învăţăturile lui Jasnah şi, poate, să
recâştig şi sufletul prinţesei.
— Ei, această ultimă poruncă o să fie greu de îndeplinit.
— N-am observat, răspunse el sec.
Shallan zâmbi, deşi nu-şi dădea seama ce ar fi trebuit să simtă.

1010
 — Într-un fel, am distrus acel moment, nu-i aşa? Când discutam?
— Mă bucur că ai făcut-o, spuse el, scuturându-şi mâinile de praf.
Mă las dus de val, Shallan. Uneori mă întreb dacă nu cumva îmi e
tot atât de greu să fiu ardent cum îţi e ţie să nu încalci buna-
cuviinţă. Nu vreau să fiu obraznic. E vorba doar de felul în care
vorbeşti, îmi tulbură pur şi simplu mintea şi dintre buze îmi iese
orice îmi trece prin gând.
— Aşa că…
— Aşa că pe ziua de azi ar fi cazul să încheiem, zise Kabsal,
ridicându-se în picioare. Îmi trebuie nişte timp de gândire.
Shallan se ridică la rândul ei, întinzându-şi mâna liberă ca să fie
ajutată; era greu s-o faci de una singură când purtai o rochie vorină
strâmtă. Se aflau într-o parte a grădinii în care coaja-de-piatră nu
crescuse prea înaltă, aşa că, odată ridicată în picioare, Shallan văzu
că regele însuşi trecea prin apropiere, vorbind cu un ardent de
vârstă mijlocie, cu faţa prelungă.
În miezul zilei, regele se plimba adesea prin grădină. Ea îi făcu cu
mâna, însă bărbatul blajin nu o observă. Era adâncit în discuţia cu
ardentul. Kabsal se răsuci, îl zări pe rege şi se lăsă repede în jos.
— Ce e? întrebă Shallan.
— Regele îşi urmăreşte ardenţii cu foarte mare grijă. El şi fratele
Ixil cred că azi mă ocup de catalogare.
Ea se trezi zâmbind.
— Ai fugit de la lucru ca să mâncăm gem împreună?
— Da.
— Credeam că ţi s-a cerut să-ţi petreci timpul alături de mine,
spuse ea, încrucişându-şi braţele. Ca să-mi aperi sufletul.

1011
 — Mi s-a cerut. Dar printre ardenţii sunt şi unii care se tem că mă
interesezi ceva cam prea mult.
— Pe bună dreptate.
— Vin să te văd mâine, spuse el, aruncând o privire pe deasupra
cojii-de-piatră. Asta presupunând că n-o să fac indexuri toată ziua,
drept pedeapsă, adăugă, zâmbindu-i lui Shallan. Dacă mă hotărăsc
să plec din ardenţă se cheamă că asta e alegerea mea, iar ei nu mi-o
pot interzice – deşi ar putea încerca să-mi abată atenţia.
Se grăbi să se îndepărteze în timp ce ea se pregătea să-i spună că
se ducea cu gândul prea departe.
Nu putu să-şi desprindă cuvintele de buze. Poate fiindcă ştia cu
din ce în ce mai puţină certitudine ce anume îşi dorea. N-ar fi trebuit
să se concentreze asupra ajutorului de care avea nevoie familia ei?
Probabil că Jasnah descoperise deja că nu-i mai funcţiona
Animmodul, dar considera că nu era în avantajul ei să dezvăluie
asta. Shallan trebuia să plece. O putea anunţa pe prinţesă, folosind
groaznica întâmplare de pe alee drept scuză pentru renunţarea la
studiu.
Însă era cumplit de şovăielnică. În parte datorită lui Kabsal, dar
nu era el cel mai important motiv. În realitate, deşi se plângea din
când în când, îi plăcea să înveţe ca să devină erudită. Chiar şi după
instruirea filosofică oferită de Jasnah, chiar şi după ce-şi petrecuse
zilele citind carte după carte. Chiar şi aşa, cu toată tulburarea şi
încordarea, se simţea uneori împlinită, aşa cum nu se mai simţise
nicicând. Da, Jasnah greşise omorându-i pe oamenii aceia, însă
Shallan voia să înveţe îndeajuns de multă filosofie ca să poată
spune, corect, din ce motive. Da, cercetarea însemnărilor istorice

1012
putea fi plictisitoare, dar Shallan aprecia abilităţile şi răbdarea pe
care le dobândea; era sigură că aveau să-şi dovedească valoarea în
viitor, când urma să se adâncească în propriile cercetări.
Să-şi petreacă zilele învăţând, să râdă cu Kabsal în timpul
meselor de prânz, să aibă discuţii şi dezbateri seara, cu Jasnah. Asta
îşi dorea. Şi aceste părţi din viaţa ei erau complet false.
Chinuită de gânduri, luă coşul cu pâine şi gem şi se întoarse la
Conclav, în apartamentul lui Jasnah. Acolo aştepta un plic care-i era
adresat. Se încruntă, rupse sigiliul şi se uită în interior.
„Fetiţo” – spunea scrisoarea – „am primit mesajul tău. Plăcerea
Vântului va reveni curând în portul Kharbranth. Bineînţeles c-o să te
ducem înapoi, pe domeniul tău. Va fi plăcerea mea să te am la bord.
Suntem oamenii Casei Davar, chiar asta suntem. Îndatoraţi familiei
tale. Facem o călătorie rapidă către continent, însă pe urmă ne vom
grăbi să ajungem la Kharbranth. Venim să te luăm peste o
săptămână.
Căpitanul Tozbek.”
Nota de subsol, scrisă de soţia lui Tozbek, era şi mai clară: „Te
ducem cu mare plăcere gratis, Luminăţie, dacă vrei să scrii ceva
pentru noi în timpul călătoriei. Registrele au mare nevoie să fie
refăcute.”
Shallan rămase cu ochii la bilet vreme îndelungată. Voise să ştie
unde se afla căpitanul şi când plănuia să se întoarcă, dar, după toate
aparenţele, el înţelesese că scrisoarea îi cerea să vină s-o ia.
Termenul părea potrivit. Însemna să plece la trei săptămâni după
ce furase Animmodul, exact aşa cum îi spusese lui Nan Balat să se
aştepte. Dacă Jasnah nu dădea până atunci niciun semn că ar fi

1013
observat schimbarea fabrialului, Shallan avea să fie nevoită să tragă
concluzia că asupra ei nu plana nicio bănuială.
O săptămână. După care avea să se afle pe corabie. Înţelegând
asta, se simţea sfâşiată pe dinăuntru, dar trebuia s-o facă. Lăsă
hârtia jos şi plecă de pe coridorul oaspeţilor, iar paşii o purtară prin
culoarele întortocheate care duceau spre Văl.
Ajunse în scurt timp în faţa separeului lui Jasnah. Prinţesa stătea
la masa de lucru, scriind într-un carnet. Îşi ridică privirea.
— Parcă ţi-am spus că azi poţi face orice vrei.
— Aşa e, răspunse Shallan. Şi mi-am dat seama că îmi doresc să
studiez.
Jasnah zâmbi mucalit, cu înţelegere. Aproape cu mulţumire de
sine. Dacă ar fi ştiut!
— Ei, n-o să te dojenesc pentru asta, îi răspunse, întorcându-se la
cercetările ei.
Shallan se aşeză şi îi oferi pâine şi gem, dar prinţesa clătină din
cap şi-şi continuă studiul. Tânăra îşi tăie o felie şi o unse cu gem. Pe
urmă deschise o carte şi suspină cu încântare.
Peste o săptămână trebuia să plece. Dar, între timp, îşi putea
permite să se mai prefacă puţin.

1014
 43
CREATURA JALNICĂ

„Îşi duceau traiul în sălbăticie, aşteptând întotdeauna Devastarea

– sau, uneori, câte un copil nătâng, care nu lua în seamă bezna
nopţii.”

O poveste pentru copii, aşa e, dar acest citat din Umbre rămase în
amintiri pare să mă conducă spre adevărul pe care-l caut. Vezi pagina 82, a
patra poveste.

Kaladin se trezi cu o senzaţie familiară de spaimă. Îşi petrecuse

cea mai mare parte a nopţii stând treaz, întins pe podeaua tare,
fixând cu privirea întunericul de deasupra şi întrebându-se: „De ce
să mă străduiesc? De ce să-mi pese? Pentru oamenii ăştia nu există
speranţă.”
Se simţea ca şi cum ar fi rătăcit cu disperare în căutarea unui
drum spre oraş, ca să scape de fiarele sălbatice. Însă oraşul se afla în
vârful unui munte abrupt şi, indiferent ce ar fi încercat, urcuşul era
întotdeauna la fel. Imposibil. O sută de cărări diferite. Acelaşi
rezultat.
Supravieţuise pedepsei, dar asta n-avea să-i salveze oamenii. N-
avea să-i salveze nici antrenându-i ca să alerge mai repede. Erau o
momeală. Eficienţa unei momeli nu-i schimbă nici scopul, nici
soarta.
Se sili să se ridice în picioare. Se simţea tocit, ca o piatră de moară
1015
întrebuinţată prea multă vreme. Încă nu înţelegea cum
supravieţuise. „De ce mă păstrezi, Atotputernicule? Mă salvezi ca
să-i pot vedea murind?”
Trebuia să arzi rugăciuni şi să i le trimiţi Atotputernicului, care
aştepta ca Heralzii să recucerească Palatele Împăcării. Pentru
Kaladin, asta n-avusese niciodată sens. Atotputernicul ar fi trebuit
să poată vedea tot şi să ştie tot. Aşa că de ce avea nevoie de o hârtie
arsă înainte de a face ceva? Şi, în primul rând, de ce-avea nevoie să
lupte oamenii pentru el?
Kaladin ieşi din baracă, venind la lumină. Pe urmă înlemni.
Oamenii erau aliniaţi, în aşteptare. O şleahtă de podari
zdrenţăroşi, purtând veste cafenii din piele şi pantaloni scurţi care
nu le ajungeau decât până la genunchi. Cămăşi murdare, legate cu
şireturi în faţă, mâneci suflecate până la cot. Piele prăfuită, smocuri
de păr ciufulit. Şi totuşi acum, mulţumită darului primit de Pietroi,
aveau cu toţii bărbi frumos tăiate sau feţe rase. Tot ce purtau era
uzat. Dar chipurile lor erau curate.
Îşi duse o mână şovăitoare spre faţă, atingându-şi barba neagră,
neîngrijită. Podarii păreau să aştepte ceva.
— Ce e? îi întrebă.
Oamenii se foiră stânjeniţi, aruncând priviri către lemnărie. Îl
aşteptau ca să-şi înceapă antrenamentul sub conducerea lui, fireşte.
Dar antrenamentul era inutil. Deschise gura să le-o spună, dar ezită
când zări ceva apropiindu-se. Patru bărbaţi, purtând un palanchin.
Şi un bărbat înalt şi subţire, în haina violetă a ochi-luminoşilor,
mergând pe lângă el.
Podarii se-ntoarseră să se uite.

1016
 — Ce-i asta? întrebă Hobber, scărpinându-şi gâtul gros.
— Trebuie să fie înlocuitorul lui Lamaril, răspunse Kaladin,
împingându-se uşor ca să-şi facă loc în şirul de podari.
Syl coborî în zbor iute şi i se aşeză pe umăr, în vreme ce
purtătorii palanchinului se opreau în faţa lui şi se întorceau într-o
parte, dând la iveală o femeie cu părul negru, într-o rochie lucioasă,
violetă, împodobită cu glife galbene. Stătea întinsă pe-o parte, pe o
canapea plină de perne, şi avea ochii de un albastru palid.
— Sunt Luminata Hashal, spuse cu un uşor accent din Kholinar.
Soţul meu, Luminlordul Matal, e noul vostru căpitan.
Kaladin îşi ţinu gura, înghiţindu-şi replica. Avea ceva experienţă
cu ochi-luminoşii promovaţi pe poziţii ca aceea. Matal nu scoase
nicio vorbă, mulţumindu-se să-şi sprijine palma pe mânerul sabiei.
Era înalt – aproape de înălţimea lui Kaladin –, dar subţire ca fusul.
Cu mâini delicate. Sabia lui nu fusese folosită prea des.
— Am fost informaţi că această echipă a creat probleme, continuă
Hashal strângându-şi pleoapele şi concentrându-şi privirea asupra
lui Kaladin. S-ar părea că ai supravieţuit judecăţii Atotputernicului.
Îţi aduc un mesaj de la mai-marii tăi. Atotputernicul ţi-a oferit încă o
şansă să-ţi dovedeşti valoarea ca podar. Asta e tot. Mulţi încearcă să
desluşească prea multe înţelesuri ale celor petrecute, de aceea
Înaltul Prinţ Sadeas le-a interzis curioşilor să vină să te vadă. Soţul
meu n-are de gând să conducă echipele de podari cu la fel de multă
indulgenţă ca predecesorul său. Soţul meu este unul dintre prietenii
apreciaţi şi onoraţi ai însuşi Înaltului Prinţ Sadeas, nu o corcitură cu
ochii aproape întunecaţi, ca Lamaril.
— Serios? întrebă Kaladin. Şi cum a sfârşit prin a primi

1017
însărcinarea asta puturoasă ca o latrină?
La auzul spuselor lui, Hashal nu dădu nici cel mai mic semn de
furie. Pocni din degete într-o parte şi unul dintre soldaţi făcu un pas
în faţă şi-şi repezi coada suliţei către burta lui Kaladin.
El o prinse, cu vechile reflexe încă prea agere. Prin minte îi
străfulgerară toate posibilităţile şi văzu lupta înainte de a se
desfăşura.
Smucirea suliţei, luându-l pe soldat prin surprindere.
Un pas înainte şi înfigerea cotului în antebraţul lui, făcându-l să
scape arma.
Preluarea controlului, răsucirea suliţei cu coada în sus, pocnindu-
l pe soldat în tâmplă.
Răsucire rapidă, pentru a-i doborî pe cei doi soldaţi veniţi în
ajutorul celui dintâi.
Ridicarea suliţei pentru…
Nu. Asta i-ar fi adus moartea.
Dădu drumul suliţei. Soldatul clipi, surprins că un simplu podar
izbutise să-i oprească lovitura. Încruntându-se, îl pocni pe Kaladin
cu coada suliţei peste cap, dintr-o smucitură.
Kaladin se lăsă pocnit, rostogolindu-se când fu lovit şi
îngăduindu-i să-l trântească la pământ. Capul îi vâjâi din pricina
şocului, dar, peste o clipă, simţi că nu se mai învârtea totul în jurul
lui. O să-l doară capul, dar n-o să se aleagă, probabil, cu niciun
cucui.
Întins pe pământ, inspiră adânc de câteva ori, strângându-şi
pumnii. Degetele păreau să-i ardă în locul în care atinseseră suliţa.
Soldatul se retrase la locul lui, pe-o latură a palanchinului.

1018
 — Fără indulgenţă, spuse Hashal calmă. Dacă ţineţi neapărat să
ştiţi, atunci aflaţi că soţul meu a cerut această însărcinare. Echipele
de podari sunt esenţiale pentru superioritatea Luminlordului
Sadeas în Războiul Răfuielii. Modul jalnic în care le-a condus
Lamaril a fost ruşinos.
Pietroi îngenunche şi-l ajută pe Kaladin să se ridice, încruntându-
se la ochi-luminoşi şi la oştenii lor. Kaladin se săltă împleticindu-se,
cu mâna la cap. Îşi simţi degetele lipicioase şi umede şi un firicel de
sânge cald i se prelinse pe gât, către umăr.
— De acum înainte, continuă Hashal, pe lângă obişnuita
îndatorire de podari, fiecare echipă va face numai un singur tip de
muncă. Gaz!
Sergentul scund îşi făcu apariţia de după palanchin. Kaladin nu-l
observase stând în spatele purtătorilor şi al soldaţilor.
— Da, Luminăţie?
Chiorul făcu mai multe plecăciuni.
— Soţul meu doreşte ca echipa Podului Patru să lucreze tot
timpul în spărturi. Când nu e de rând la podalergări, vreau să
muncească în spărturi. O să fie mult mai eficient. Vor şti în ce zone
au căutat de curând şi nu vor merge în acelaşi loc. Înţelegeţi?
Eficienţă. Vor începe imediat.
Bătu cu degetele în marginea palanchinului, iar purtătorii
acestuia se răsuciră şi se puseră în mişcare, ducând-o de-acolo. Soţul
ei continuă să meargă lângă ea, fără să scoată vreo vorbă, iar Gaz se
grăbi să ţină pasul cu ei. Kaladin se uită lung în urma lor, ţinându-
se cu mâna de cap. Dunny alergă să-i aducă un bandaj.
— Corvoadă la spărturi, mormăi Moash. Bună treabă, Înălţimea

1019
ta. Vrea să ne vadă ucişi de-un demon al spărturilor, dacă săgeţile
parshendilor nu sunt în stare să ne vină de hac.
— Ce-o să ne facem? întrebă chelul şi subţiraticul Peet, cu glasul
plin de îngrijorare.
— O să mergem la muncă, răspunse Kaladin, luând bandajul de
la Dunny.
Se îndepărtă, lăsând în urmă o grămadă de oameni
înspăimântaţi.
●
La scurtă vreme după aceea, Kaladin stătea pe marginea unei
spărturi, uitându-se în jos. Lumina fierbinte a soarelui de amiază îi
ardea ceafa şi-i arunca umbra în josul despicăturii, spre a se contopi
cu cele de dedesubt. „Aş putea să zbor”, se gândi. „Aş putea să
păşesc în gol şi să cad, cu vântul suflându-mi în faţă. Să zbor preţ de
câteva clipe. Preţ de câteva clipe sublime.”
Îngenunche şi se prinse de scara din frânghie, apoi coborî în
beznă. Ceilalţi podari îl urmară, într-un grup tăcut. Se molipsiseră
de starea lui de spirit.
Kaladin ştia ce i se întâmplă. Pas cu pas, devenea iarăşi creatura
jalnică de odinioară. Ştiuse întotdeauna că îl pândea acest pericol. Se
agăţase de podari ca de un colac de salvare, însă acum îi dădea
drumul.
În timp ce cobora, o siluetă palidă, translucidă, albastru cu alb,
cădea pe lângă el, aşezată pe un soi de leagăn. Frânghiile acestuia
dispăreau la câţiva centimetri deasupra capului lui Syl.
— Ce-ai păţit? întrebă ea încet.
Kaladin se mulţumi să coboare în tăcere.

1020
 — Ai trebui să fii fericit. Ai supravieţuit după furtună. Ceilalţi
podari sunt atât de entuziasmaţi!
— Tare-aş mai fi vrut să mă lupt cu soldatul ăla, şopti el.
Syl îşi lăsă capul pe-o parte.
— Aş fi putut să-l bat, continuă Kaladin. Probabil că i-aş fi înfrânt
pe toţi patru. Am fost întotdeauna bun la lupta cu suliţa. Ba nu, nu
bun. Durk spunea că sunt uimitor. Un soldat înnăscut, un artist al
suliţei.
— Atunci poate c-ar fi trebuit să te baţi cu ei.
— Credeam că nu-ţi plac omorurile.
— Le detest, răspunse ea, cu trupul din ce în ce mai translucid.
Dar am mai ajutat oameni să ucidă.
Kaladin încremeni pe scară.
— Ce?
— E adevărat, întări ea. Îmi aduc aminte, foarte neclar.
— Cum?
— Nu ştiu, zise ea, devenind şi mai palidă. Nu vreau să vorbesc
despre asta. Dar a fost corect s-o fac. O simt.
Kaladin mai rămase o clipă locului. Teft strigă de sus,
întrebându-l dacă se întâmplase ceva. El îşi reluă coborârea.
— Nu m-am luptat azi cu soldaţii, spuse privind la peretele
spărturii, fiindcă n-ar fi mers. Tata mi-a spus că e imposibil să te
aperi ucigând. Ei bine, s-a înşelat.
— Dar…
— S-a înşelat, continuă Kaladin, fiindcă a sugerat că poţi apăra
oamenii în alte moduri. Nu poţi. Lumea asta îi vrea morţi şi e lipsit
de sens să-ncerci să-i salvezi.

1021
 Ajunse pe fundul spărturii şi înaintă prin întuneric. Teft sosi
imediat în urma lui şi îşi aprinse torţa, scăldând muşchiul de pe
pereţii de stâncă într-o lumină pâlpâitoare, portocalie.
— De aceea n-ai acceptat? şopti Syl, coborând grăbită şi oprindu-
se din zbor pe umărul lui. Gloria. Cu luni în urmă.
El clătină din cap.
— Nu. Acolo a fost vorba de altceva.
— Ce-ai spus, Kaladin?
Teft înălţă torţa. În lumina ei pâlpâitoare, cu ridurile reliefate de
umbre, faţa lui părea mai bătrână decât de obicei.
— Nimic, Teft. Nimic important.
La asta, Syl pufni. Kaladin n-o luă în seamă şi îşi aprinse torţa de
la a lui Teft în timp ce apăreau ceilalţi. După ce coborâră toţi,
deschise drumul prin spărtura întunecată. De acolo, cerul se
întrezărea la mare distanţă, palid, ca un ţipăt îndepărtat. Locul în
care se aflau era un mormânt, cu lemne putrede şi bălţi de apă
stătută, prielnic numai pentru creşterea larvelor de cremlingi.
Podarii se adunară laolaltă dintr-un impuls inconştient, aşa cum
se întâmpla întotdeauna în acel loc cumplit. Kaladin mergea în
frunte, iar Syl amuţise. El îi dădu lui Teft creta ca să marcheze
direcţiile şi nu se opri să recupereze nimic. Dar nu mergea prea
repede. Ceilalţi podari se îngrămădeau în spatele lor, vorbind din
când în când în şoaptă, ca să nu stârnească ecouri puternice. Ca şi
cum bezna le-ar fi sugrumat cuvintele.
În cele din urmă, înaintând, Pietroi i se alătură Kaladin.
— Ni s-a dat o muncă grea. Dar suntem podari! Viaţa e grea, nu?
Nu e o noutate. Trebuie s-avem un plan. Cum luptăm mai departe?

1022
 — Nu mai urmează nicio luptă, Pietroi.
— Dar am avut o mare victorie! Uite, acum câteva zile delirai. Ar
fi trebuit să fii mort. Ştiu asta. În schimb, acum mergi, la fel de
puternic ca oricare altul. Ha! Mai puternic. E un miracol. Uli’tekanaki
te călăuzeşte.
— Nu e un miracol, Pietroi. E un blestem.
— Cum să fie blestem, prietene? întrebă Pietroi, chicotind.
Sări în sus, apoi într-o băltoacă, şi râse zgomotos când îl împroşcă
pe Teft, care mergea chiar în spatele lui. Uriaşul mâncător de coarne
putea fi uneori uimitor de copilăros.
— Să trăieşti nu e un blestem!
— Este, dacă mă aduce înapoi ca să vă privesc pe toţi pierind,
spuse Kaladin. Ar fi fost mai bine să nu supravieţuiesc după
furtună. O s-o sfârşesc ucis de o săgeată parshendi. Ca noi toţi.
Pietroi păru tulburat. Kaladin nu mai adăugă nimic, iar el se
retrase. Îşi continuară drumul, trecând neliniştiţi pe lângă
zgârieturile lăsate pe pereţi de demonii spărturilor. Într-un târziu,
dădură peste un morman de leşuri aduse de marile furtuni. Kaladin
se opri, înălţându-şi torţa, şi ceilalţi podari se uitară în jur. Vreo
cincizeci de oameni fuseseră aduşi de apă într-o scobitură din stâncă
– un mic pasaj lateral înfundat.
Cadavrele erau stivuite acolo, un zid de morţi, cu braţele
atârnând, cu trestii şi cu tot felul de rămăşiţe plutitoare înţepenite
între ele. Kaladin îşi dădu seama dintr-o privire că leşurile erau
destul de vechi ca să-nceapă să se umfle şi să putrezească. În spatele
lui, cineva vărsă, ceea ce îi făcu pe alţii să verse, la rândul lor.
Mirosul era groaznic, iar trupurile fuseseră ciopârţite ori sfâşiate de

1023
cremlingi şi de alte creaturi amatoare de stârvuri, multe dintre
acestea fugind chiar atunci, speriate de lumină. O mână desprinsă
zăcea pe-aproape şi dinspre ea pornea o dâră de sânge. Mai erau şi
nişte zgârieturi proaspete în lichenii de pe pereţi, la o înălţime de
peste patru metri şi jumătate. Un demon al spărturilor smulsese un
cadavru ca să-l devoreze. S-ar fi putut întoarce după altele.
Kaladin nu vărsă. Îşi înţepeni torţa pe jumătate arsă între două
pietre mari, apoi trecu la treabă, trăgând leşuri din morman. Cel
puţin nu erau chiar atât de putrede încât să se rupă. Podarii se
aliniară încetul cu încetul în jurul lui, muncind. Kaladin îşi lăsă
mintea în amorţire, fără niciun gând.
Leşurile odată date jos, oamenii le aşezară în şir. Începură să le
scoată armurile, se uitară în buzunare, le scoaseră cuţitele din
centuri. Kaladin lăsă adunatul suliţelor pe seama altora, preferând
să lucreze mai la o parte, singur.
Teft îngenunche lângă el, rostogolind un cadavru cu capul
zdrobit în cădere. Începu să-i dezlege curelele platoşei.
— Vrei să vorbeşti?
Kaladin nu răspunse. Se mulţumi să-şi continue munca. „Nu te
gândi la viitor. Nu te gândi la ce-o să se-ntâmple. Supravieţuieşte,
şi-atât.”
„Nu te sinchisi, dar nu dispera. Există, şi-atât.”
— Kaladin!
Vocea lui Teft era ca un cuţit, afundându-se în carapacea lui,
făcându-l să se zvârcolească.
— Dacă voiam să vorbesc, aş mai fi lucrat aici, de unul singur?
mormăi el.

1024
 — E logic, comentă Teft; reuşise în cele din urmă să dezlege
platoşa. Ceilalţi sunt nedumeriţi, fiule. Vor să ştie ce urmează să
facem.
Kaladin oftă, apoi se ridică în picioare, întorcându-se către
podari.
— Nu ştiu ce să facem! Dacă-ncercăm să ne protejăm, Sadeas o să
ne pedepsească! Suntem momeală, şi-o să murim. Nu pot face nimic
ca să evit asta. E imposibil.
Oamenii îl priviră şocaţi.
Kaladin le întoarse spatele şi începu iar să muncească,
îngenunchind lângă Teft.
— Uite, spuse. Le-am explicat.
— Idiotule, zise Teft, în şoaptă. După tot ce-am făcut, acum ne
abandonezi?
Podarii aflaţi într-o parte se întoarseră la muncă. Kaladin îi auzi
pe câţiva bombănind.
— Ticălosul, spuse Moash. Am spus c-aşa o să se-ntâmple.
— Vă abandonez? şuieră Kaladin către Teft.
„Lasă-mă-n pace. Lasă-mă să mă întorc la apatia mea.
Cel puţin acolo nu există durere.”
— Teft, mi-am petrecut ore în şir încercând să găsesc o cale de
scăpare, dar nu există niciuna! Sadeas ne vrea morţi. Ochi-luminoşii
capătă ce-şi doresc; ăsta e mersul lumii.
— Şi?
Kaladin nu-i mai dădu atenţie şi, întorcându-se la munca lui,
trase de cizma unui soldat a cărui gambă părea zdrobită în trei
locuri, aşa că era al furtunii de greu să scoţi cizma aia.

1025
 — Ei, poate c-o să murim, spuse Teft. Dar poate c-aici nu e vorba
de supravieţuire.
De ce – dintre toţi ceilalţi – tocmai Teft încerca să-i dea curaj?
— Dacă nu de supravieţuire e vorba, atunci ce rost are, Teft?
Kaladin reuşi în sfârşit să scoată cizma. Se întoarse spre
următorul cadavru şi încremeni.
Era un podar. Nu-l recunoştea, dar vesta şi sandalele erau
inconfundabile. Zăcea sprijinit de perete, cu braţele pe lângă trup,
cu gura uşor întredeschisă şi cu pleoapele înfundate în orbite. Pielea
de pe o mână i se desprinsese şi căzuse.
— Nu ştiu ce rost are, mormăi Teft. Dar mi se pare jalnic să
renunţi. Ar trebui să continuăm lupta. Până când ne vor veni de hac
săgeţile alea. Ştii vorba aia: „călătorie înaintea destinaţiei”.
— Ce-nseamnă asta?
— Nu ştiu, răspunse bărbatul mai vârstnic, grăbindu-se să-şi
coboare privirea. Sunt nişte vorbe pe care le-am auzit cândva.
— Vorbe pe care le spuneau Radianţii Dispăruţi, zise Sigzil,
trecând pe lângă ei.
Kaladin se uită într-o parte. Azishul cu voce molatică aşeza un
scut în vârful unui morman. Se uită în sus, cu pielea lui maronie
părând neagră în lumina torţei.
— Era deviza lor. Sau, cel puţin, o parte din ea. „Viaţă înaintea
morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei.”
— Radianţii Dispăruţi? întrebă Cikatrice, aducând un braţ de
cizme. Cine a pomenit de ei?
— Teft, răspunse Moash.
— Nu-i adevărat! Sunt doar nişte vorbe pe care le-am auzit

1026
cândva.
— Ştii măcar ce-nseamnă? întrebă Dunny.
— Am spus că nu ştiu! exclamă Teft.
— Se presupune că era unul dintre crezurile lor, îi lămuri Sigzil.
În Yulay există grupuri de oameni care vorbesc despre ei. Şi-şi
doresc să se-ntoarcă.
— Cine-i vrea înapoi? întrebă Cikatrice, sprijinindu-se de perete
şi încrucişându-şi braţele. Ne-au trădat, ne-au vândut Pustiitorilor.
— Ha! făcu Pietroi. Pustiitori! Prostii de-ale câmpenilor. Poveşti
spuse de copii în jurul focului.
— Au existat, se apără Cikatrice. O ştie toată lumea.
— Toată lumea care ascultă poveşti lângă focul de tabără! zise
râzând Pietroi. Prea mult aer! Vă blegeşte minţile. Dar e în regulă,
sunteţi tot rudele mele. Rudele mele proaste!
Teft se încruntă în timp ce restul oamenilor continuau să
vorbească despre Radianţi.
— Călătorie înaintea destinaţiei, şopti Syl, de pe umărul lui
Kaladin. Asta-mi place.
— De ce? întrebă el, îngenunchind ca să dezlege sandalele
podarului mort.
— Aşa, răspunse ea ca şi cum asta ar fi fost o explicaţie suficientă.
Teft are dreptate, Kaladin. Ştiu că vrei să renunţi. Dar nu poţi.
— De ce nu?
— Pentru că nu poţi.
— De-acum înainte o să muncim numai în spărturi, zise el. N-o
să mai putem aduna trestii ca să câştigăm bani. Adică n-o să mai
avem nici bandaje, nici antiseptic, nici mâncare pentru cina de la

1027
căderea nopţii. Cu toate cadavrele astea, suntem condamnaţi să
dăm peste putredospreni, iar oamenii se vor îmbolnăvi – asta în
cazul în care nu ne mănâncă demonii spărturilor sau nu ne înecăm
din cauza vreunei mari furtuni dezlănţuite pe neaşteptate. Şi va
trebui s-alergăm cu podul până se sfârşeşte Infernul, pierzând om
după om. Nu mai există speranţă.
Podarii continuau să vorbească.
— Radianţii Dispăruţi au ajutat tabăra cealaltă, susţinu Cikatrice.
Fără pată n-au fost nicicând.
Teft se simţi ofensat. Bărbatul vânos îşi îndreptă spatele şi-i
răspunse ţintuindu-l cu degetul.
— Nu ştii nimic! De-atunci a trecut prea mult timp! Nimeni nu
ştie ce s-a-ntâmplat de fapt.
— Atunci de ce spun toate poveştile acelaşi lucru? întrebă
Cikatrice. Ne-au abandonat. Exact aşa cum ne abandonează ochi-
luminoşii acum. Poate Kaladin are dreptate. Poate că nu există
speranţă.
Kaladin îşi lăsă privirea în jos. Cuvintele acelea îl chinuiau.
„Poate Kaladin are dreptate… poate că nu există speranţă…”
Mai făcuse aşa ceva. La ultimul său stăpân, înainte să-i fie vândut
lui Tvlakv şi să ajungă podar. Se dăduse bătut într-o noapte
cufundată în tăcere, după ce-i îndemnase pe Goshel şi pe ceilalţi
sclavi să se răscoale. Fuseseră măcelăriţi. Dar el supravieţuise, nu se
ştie cum. Dar-ar furtuna-n toate, de ce supravieţuia el întotdeauna?
„N-o pot face din nou,” îşi spuse, strângându-şi cu putere ochii
închişi. „Nu pot să-i ajut.”
Tien. Tukks, Goshel. Dallet. Sclavul fără nume pe care încercase

1028
să-l vindece în căruţa lui Tvlakv. Toţi sfârşiseră la fel. Kaladin purta
stigmatul eşecului. Uneori oferise speranţă, dar ce altceva era
speranţa, dacă nu o altă ocazie de a da greş, în cele din urmă? De
câte ori trebuie să cadă un om înainte să nu se mai poată ridica?
— Cred doar că suntem ignoranţi, bodogăni Teft. Nu-mi place s-
ascult ce spun ochi-luminoşii despre trecut. Ştiţi, toate poveştile din
trecut sunt scrise de femeile lor.
— Teft, nu-mi vine să cred că ne certăm pentru aşa ceva, spuse
exasperat Cikatrice. Ce mai urmează? Să-i lăsăm pe Pustiitori să ne
fure inimile? Sau poate că sunt doar greşit înţeleşi. Sau aşa sunt
parshendii. Poate ar trebui să-i lăsăm să ne omoare regele când au ei
poftă.
— Dar-ar furtuna, ce-ar fi să tăceţi amândoi? se răsti Moash. Nu
contează. L-aţi auzit pe Kaladin. Până şi el crede că suntem ca şi
morţi.
Kaladin nu le mai putea suporta vocile. Plecă împleticindu-se şi
pătrunse în întuneric, îndepărtându-se de lumina de torţei. Nimeni
nu-l urmă. Ajunse într-un loc al umbrelor negre, unde singura
lumină venea dinspre îndepărtata panglică de cer.
Acolo scăpă de ochii lor. Se opri, împleticindu-se, când în
întuneric dădu peste un bolovan. Era alunecos, plin de muşchi şi de
licheni. Rămase cu mâinile proptite de acesta, apoi gemu şi se
întoarse, sprijinindu-se cu spatele de el. Syl coborî din zbor în faţa
lui, încă vizibilă, în ciuda întunericului. Se opri în aer, aranjându-şi
rochia în jurul picioarelor.
— Nu-i pot salva, Syl, şopti el îndurerat.
— Eşti sigur?

1029
 — Am mai dat greş şi înainte.
— Aşa c-o să dai greş şi de data asta?
— Da.
Ea amuţi.
— Bine, spuse într-un târziu. Să zicem că ai dreptate.
— Aşa că de ce-aş mai lupta? Mi-am spus c-ar trebui să-ncerc,
pentru ultima oară. Dar am dat greş înainte de-a începe. Pentru ei
nu există scăpare.
— Lupta nu-nseamnă nimic?
— Nu şi dacă ţi-e hărăzit să mori.
Îşi clătină capul.
Cuvintele lui Sigzil îi răsunară în minte. „Viaţă înaintea morţii.
Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei.” Se uită în
sus, la cerul din crăpătura îngustă. Ca un râu îndepărtat de apă
albastră, pură.
Viaţă înaintea morţii.
Care era înţelesul zicalei? Că oamenii ar trebui să caute să
trăiască înainte de a-şi căuta moartea? Asta era evident. Sau voia să
spună altceva? Că viaţa venea înaintea morţii? Evident, din nou.
Totuşi, cuvintele acelea simple îi vorbeau. Moartea vine, îi şopteau.
Vine pentru toată lumea. Dar mai întâi vine viaţa. Preţuieşte-o.
Moartea e destinaţia. Însă călătoria, călătoria e viaţa. Asta
contează.
O pală de vânt rece trecu prin coridorul de piatră, învăluindu-l,
aducând mirosuri proaspete, înviorătoare, şi luând cu sine
duhoarea leşurilor în putrefacţie.
Nimeni nu se sinchisea de podari. Nimeni nu se sinchisea de cei

1030
de jos, cu ochii cei mai întunecaţi. Şi totuşi, vântul părea să-i
şoptească, iarăşi şi iarăşi: „Viaţă înaintea morţii. Viaţă înaintea
morţii. Trăieşte înainte de a muri.”
Piciorul i se lovi de ceva. Se aplecă şi ridică obiectul. O piatră
mică. Abia dac-o zărea în întuneric. Recunoscu ceea ce i se întâmpla,
acea melancolie, acel simţ al disperării. Îl cuprindea adesea când era
mai tânăr, mai ales în săptămânile Lăcrimării, când norii acopereau
cerul. Pe-atunci îl înveselea Tien, îl ajuta să se smulgă din disperare.
Tien reuşea întotdeauna.
După ce-şi pierduse fratele, înfruntase cu mai multă greutate
perioadele de tristeţe. Devenise o creatură jalnică – nu se sinchisea
de nimic, dar nici nu dispera. I se păruse că, în loc să simtă durerea,
era mai bine să nu simtă nimic.
„N-o să-i pot ajuta”, se gândi, strângându-şi cu putere pleoapele
peste ochii închişi. „De ce să-ncerc?”
Oare nu fusese o nebunie să se încăpăţâneze astfel? Măcar dac-ar
fi putut câştiga o singură dată! Ar fi fost de-ajuns. Atâta vreme cât
se putea crede în stare s-ajute pe cineva, atâta vreme cât putea crede
că existau căi care duceau altundeva, nu în întuneric, mai putea
spera.
„Ţi-ai făgăduit c-o să mai faci o ultimă încercare”, îşi zise. „Încă
nu sunt morţi.”
„Sunt încă în viaţă. Deocamdată.”
Mai exista un lucru pe care nu-l încercase. Ceva de care se temea
prea mult. Ori de câte ori mai făcuse încercarea, pierduse totul.
Creatura jalnică părea să stea în faţa lui. Însemna eliberare.
Apatie. Oare voia într-adevăr să se-ntoarcă la asta? Era un fals

1031
refugiu. Când era bărbatul acela, nu fusese mai protejat. Se
afundase tot mai adânc şi mai adânc, până când a-şi pune capăt
vieţii i se păruse cea mai bună cale.
„Viaţă înaintea morţii.”
Se ridică, deschise ochii şi lăsă mica piatră să cadă. Făcu cale-
ntoarsă, către lumina torţei, cu paşi lenţi. Podarii care lucrau îşi
ridicară privirile. Atâţia ochi întrebători. Unii întrebători, alţii trişti,
alţii încurajatori. Pietroi, Dunny, Hobber, Leyten. Credeau în el. Îi
supravieţuise furtunii. Un miracol neîndoielnic.
— Am putea să-ncercăm ceva, le spuse. Dar, cel mai probabil,
vom sfârşi prin a fi ucişi cu toţii de mâinile soldaţilor din armata
noastră.
— Suntem oricum condamnaţi la moarte, remarcă Hărţi. Ai spus-
o tu însuţi.
Mulţi alţii dădură din cap, susţinându-l.
Kaladin inspiră adânc.
— Putem încerca să evadăm.
— Dar tabăra e păzită! spuse Jaks Fără-Urechi. Podarii nu pot ieşi
nesupravegheaţi. Ştiu c-am fugi.
— Ne-am găsi moartea, zise Moash, cu un chip sumbru. Ori aşa,
ori de săgeţile parshendilor.
Toată lumea amuţi.
— Ne vor trimite în fiecare zi aici, jos, să jefuim leşuri, spuse
Kaladin. Şi nu ne trimit cu supraveghetori, fiindcă se tem de
demonii spărturilor. Podarii sunt puşi să muncească doar ca să aibă
ceva de făcut, ca să le abată atenţia de la soarta lor, aşa că e de-ajuns
dacă aducem sus doar câteva lucruri recuperate.

1032
 — Crezi c-am putea alege una dintre spărturile astea ca să fugim
prin ea? întrebă Cikatrice. Au încercat să le facă o hartă. Echipele n-
au ajuns niciodată în cealaltă parte a Câmpiilor – au fost ucise de
demonii spărturilor sau de şuvoaiele de apă din timpul marilor
furtuni.
Kaladin clătină din cap.
— O să facem altceva.
Lovi cu piciorul într-un obiect aflat jos, din faţa lui – o suliţă
căzută. Lovitura o trimise în aer, către Moash, care o prinse, uimit.
— Vă pot învăţa să le folosiţi, spuse încet Kaladin.
Ceilalţi păstrară tăcerea, cu ochii la armă.
— La ce bun? întrebă Pietroi, luând suliţa de la Moash şi
studiind-o. Nu ne putem lupta cu o armată.
— Nu. Dar dacă vă instruiesc, putem ataca noaptea un post de
pază. Am putea să plecăm.
Kaladin se uită la ceilalţi, întâlnind, pe rând, ochii fiecăruia.
— Odată ce-o să fim liberi, Sadeas o să trimită soldaţi după noi.
N-o să lase nişte podari să-i ucidă oştenii şi să fugă. Să sperăm c-o
să ne subestimeze şi-o să trimită la început doar câţiva oameni.
Dacă-i ucidem, am putea s-ajungem destul de departe ca să ne
ascundem. O să fie periculos. Sadeas o să facă orice ca să ne prindă
şi s-ar putea să sfârşim c-o întreagă companie pe urmele noastre.
Dar-ar furtuna, probabil că nici n-o să putem ieşi din tabără. Dar e
ceva.
Tăcu şi aşteptă în timp ce podarii schimbau priviri nesigure.
— Eu o s-o fac, spuse Teft, scoţând pieptul înainte.
— Şi eu, i se alătură Moash, ieşind cu un pas în faţă.

1033
 Părea nerăbdător.
— Şi eu, zise Sigzil. Mai bine să-i scuip în ochii lor de alethi şi să
mor de săbiile lor decât să rămân sclav.
— Ha! exclamă Pietroi. Iar eu o să vă pregătesc o grămadă de
mâncare, ca să fiţi sătui când o să-i ucideţi.
— N-o să lupţi alături de noi? întrebă Dunny, surprins.
— E sub demnitatea mea, răspunse Pietroi, înălţându-şi bărbia.
— Ei, eu o să lupt, spuse Dunny. Sunt omul tău, căpitane.
Ceilalţi începură să se ridice în picioare pentru a li se alătura; unii
înşfăcau suliţe de pe pământul umed. Nu strigau, entuziasmaţi, şi
nici nu răcneau ca alţi soldaţi pe care-i comandase Kaladin. Ideea
luptei îi îngrozea – cei mai mulţi fuseseră sclavi obişnuiţi sau
lucrători umili. Dar doreau să se bată.
Kaladin ieşi în faţă şi începu să contureze un plan.

1034
1035
 44
LĂCRIMAREA

CU CINCI ANI ÎN URMĂ

Kaladin nu putea să sufere Lăcrimarea. Marca sfârşitul unui an şi

începutul altuia, patru săptămâni întregi de ploaie, într-o neîncetată
cascadă de picături deprimante. Niciodată furioase, niciodată
pătimaşe, ca la o mare furtună. Încete, statornice. Ca sângele unui
an muribund, în timpul ultimilor săi paşi către propriul tumul.
Toate celelalte anotimpuri începeau şi se sfârşeau pe neaşteptate,
dar Lăcrimarea revenea, fără greş, în acelaşi moment al fiecărui an.
Din nefericire.
Kaladin stătea întins pe acoperişul în pantă al casei sale din
Vatra-de-Piatră. Lângă el se afla o mică găleată cu smoală, acoperită
cu o bucată de lemn. Era aproape goală acum, după ce terminase de
peticit acoperişul. Lăcrimarea era un anotimp mizerabil pentru o
asemenea muncă, dar, tot atunci, pătrunderea permanentă a apei
putea fi mai enervantă ca oricând. Reparaţia urma să fie refăcută
după terminarea Lăcrimării, însă în felul ăsta cel puţin nu mai erau
nevoiţi să suporte, în următoarele săptămâni, neîntreruptul şir de
picături ajuns pe masa din sufragerie.
Stătea întins pe spate, uitându-se la cer. Poate ar fi trebuit să
coboare şi să intre în casă, dar se udase deja până la piele. Aşa că
rămăsese locului. Privea şi se gândea.
Prin oraş trecea o altă armată. Una din numeroasele armate pe
1036
care le vedeai acum – veneau adesea în timpul Lăcrimării ca să-şi
împrospăteze proviziile şi să plece spre alte câmpuri de luptă.
Roshone îşi făcuse una dintre rarele sale apariţii, ca să-l întâmpine
pe lordul războinic: Înaltul Mareşal Amaram în persoană, după
toate aparenţele un văr îndepărtat, precum şi comandantul apărării
alethilor din acea zonă. Era unul dintre cei mai renumiţi oşteni
rămaşi în Alethkar; cei mai mulţi plecaseră pe Câmpiile Sfărâmate.
Picăturile mărunte de ploaie îl împroşcau pe Kaladin.
Săptămânile acelea erau pe placul multor altora – fără mari furtuni,
în afară de una singură, chiar la jumătatea perioadei. Pentru
oamenii din oraş, era un răstimp îndrăgit, când se odihneau după
îndelungata muncă a pământului şi se relaxau. Însă Kaladin tânjea
după soare şi după vânt. De fapt, chiar îi lipseau marile furtuni, cu
turbarea şi vitalitatea lor. Zilele acelea erau mohorâte şi îi venea
greu să facă o muncă utilă. De parcă lipsa furtunilor l-ar fi lăsat fără
putere.
Puţini oameni îl mai văzuseră pe Roshone după nefericita
vânătoare de creste-albe şi după moartea fiului său. Se ascundea în
vilă, izolându-se din ce în ce mai mult. Oamenii din Vatra-de-Piatră
mergeau pe vârfuri, ca şi cum s-ar fi aşteptat în orice clipă să-l vadă
răbufnind şi îndreptându-şi furia asupra lor. Kaladin nu-şi făcea
griji pentru asta. O furtună – fie venind dinspre un om sau din cer –
era ceva faţă de care puteai să reacţionezi. Însă sufocarea aceea, acea
viaţă ca o necontenită scufundare… Era mult, mult mai rea.
— Kaladin? strigă vocea lui Tien. Eşti tot acolo, sus?
— Da, răspunse el, fără să se clintească.
În timpul Lăcrimării, norii erau atât de serbezi. Exista ceva mai

1037
lipsit de viaţă decât acel cenuşiu mizerabil?
Tien ocoli casa până când ajunse în spate, unde acoperişul în
pantă atingea pământul. Îşi ţinea mâinile în buzunarele hainei lungi
de ploaie şi purta o pălărie cu borul lat. Ambele păreau prea largi
pentru el, dar aşa păreau hainele lui întotdeauna. Chiar şi cele care-i
erau pe măsură.
Fratele lui Kaladin se urcă pe acoperiş şi veni lângă el, apoi se
întinse şi privi cerul. Oricine ar fi încercat să-l înveselească pe
Kaladin ar fi dat greş. Însă Tien ştia, cumva, ce era cel mai bine să
facă. Pe moment, asta însemna să păstreze tăcerea.
— Îţi place ploaia, nu-i aşa? îl întrebă în cele din urmă Kaladin.
— Da, răspunse Tien.
Fireşte, lui îi plăcea foarte mult orice.
— Numai că e greu să te uiţi aşa, în sus. Clipesc tot timpul.
Dintr-un anumit motiv, asta îl făcu pe Kaladin să zâmbească.
— Am făcut ceva pentru tine, spuse fratele lui. Azi, la atelier.
Părinţii lui Kaladin erau îngrijoraţi; Ral, dulgherul, îl primise pe
Tien, deşi nu mai avea nevoie de încă un ucenic, dar, după toate
aparenţele, nu era mulţumit de munca lui. Se plângea că lui Tien îi
zbura prea uşor gândul la alte lucruri.
Kaladin se săltă în capul oaselor în timp ce el scotea ceva din
buzunar. Era un căluţ de lemn, o sculptură complicată.
— Nu-ţi face griji din pricina apei, spuse Tien. L-am lăcuit.
— Tien, zise Kaladin, uluit. E superb.
Detaliile erau uimitoare – ochii, potcoavele, contururile cozii.
Arăta exact ca animalele maiestoase înhămate la trăsura lui
Roshone.

1038
 — I l-ai arătat lui Ral?
— A spus că e bun, răspunse Tien, zâmbind sub pălăria prea
mare. Dar că, în locul lui, ar fi trebuit să fac un scaun. Am cam dat
de belea.
— Dar cum… adică, Tien, omul trebuie să-şi dea seama c-ai făcut
ceva uimitor!
— O, nu ştiu, spuse Tien, continuând să zâmbească. Nu e decât
un cal. Meşterului Ral îi plac lucrurile pe care le poţi folosi. Pe care
stai, în care-ţi pui hainele. Dar cred că mâine o să pot face un scaun
bun, ca să fie mândru de mine.
Kaladin se uită la fratele lui, care avea un chip inocent şi o fire
prietenoasă. Şi le păstrase, deşi intrase în anii adolescenţei. „Cum se
face că zâmbeşti întotdeauna?” se gândi. „Afară e o vreme
groaznică, meşterul tău se uită la tine ca la crem, lordul oraşului îţi
sugrumă familia pe îndelete. Cum, Tien?”
„Şi cum de mă faci să vreau să zâmbesc şi eu?”
— Tata a mai cheltuit o sferă, Tien, se trezi spunându-i.
De fiecare dată când era silit să facă asta, tatăl lor devenea un pic
mai palid şi un pic mai scund. În zilele acelea, sferele erau
înnegurate, fără lumină în ele. N-aveai cum să le impregnezi în
timpul Lăcrimării. Până la urmă îşi pierdeau Lumina.
— Mai sunt destule, răspunse Tien.
— Roshone se străduieşte să ne înfrângă, zise Kaladin. Să ne
sufoce încetul cu încetul.
— Nu e atât de rău cum pare, Kaladin, spuse fratele lui,
punându-i mâna pe braţ. Lucrurile nu sunt niciodată atât de rele
cum par. O să vezi.

1039
 Mintea lui Kaladin găsea atât de multe obiecţii, dar zâmbetul lui
Tien le alungă. Atunci, în toiul celei mai mohorâte părţi a anului,
avu pentru o clipă impresia că vedea razele soarelui. Ar fi putut jura
că totul devenea mai strălucitor în jur, iar ploaia părea să bată în
retragere, lăsând cerul să se lumineze.
Mama lor ocoli clădirea şi se opri în spate. Se uită în sus, către ei,
părând amuzată să-i vadă pe amândoi stând pe acoperiş, în ploaie.
Păşi pe porţiunea mai joasă. Acolo, de piatră atârna un mic grup de
hasperi; creaturile mărunte, cu două carapace, erau peste tot în
timpul Lăcrimării. Păreau să crească din nimic, cam în acelaşi fel ca
verii lor, melcii minusculi împrăştiaţi pe piatră.
— Despre ce vorbiţi? îi întrebă ea, aşezându-se alături.
Hesina se purta rareori aidoma celorlalte mame din oraş. Uneori,
asta-l deranja pe Kaladin. N-ar fi trebuit să-i trimită în casă, sau cam
aşa ceva, plângându-se c-aveau să răcească? Nu, ea se mulţumea să
stea acolo, lângă ei, într-o haină de ploaie din piele cafenie.
— Kaladin e îngrijorat fiindcă tata cheltuieşte sferele, spuse Tien.
— A, eu nu mi-aş face griji din pricina asta, spuse ea. O să te
trimitem la Kharbranth. Peste două luni o să fii destul de mare ca să
poţi pleca.
— Ar trebui să veniţi şi voi doi cu mine, zise Kaladin. Şi tata.
— Şi să plecăm din oraş? întrebă Tien, ca şi cum nu s-ar fi gândit
niciodată la asta. Dar mie-mi place aici.
Hesina zâmbi.
— Ce e? se miră Kaladin.
— Mulţi tineri de vârsta ta se străduiesc din răsputeri să scape de
părinţi.

1040
 — Nu pot să plec şi să vă las aici. Suntem o familie. El încearcă să
ne sufoce, adăugă Kaladin, uitându-se la Tien.
Stând de vorbă cu fratele lui, începuse să se simtă mult mai bine,
dar obiecţiile sale nu dispăruseră.
— Nimeni nu mai plăteşte pentru vindecare, şi ştiu că nimeni n-o
să mai plătească pentru munca ta. Şi, oricum, ce vrea tata să obţină
în schimbul sferelor cheltuite? Legume, la un preţ de zece ori mai
mare decât cel obişnuit, şi grâne mucegăite, la preţ dublu?
Hesina zâmbi.
— Nu-ţi scapă nimic.
— Tata m-a învăţat să fiu atent la detalii. Cu ochi de chirurg.
— Ei – spuse ea, cu scânteieri în privire – şi ochii tăi de chirurg au
observat când am cheltuit prima sferă?
— Bineînţeles, răspunse Kaladin. În prima zi de după accidentul
de vânătoare. Tata a trebuit să cumpere pânză nouă pentru bandaje.
— Şi aveam nevoie de bandaje?
— Păi, nu. Dar ştii cum e tata. Nu-i place deloc când încep să se
termine.
— Aşa că a cheltuit una dintre sfere, spuse Hesina. Una dintre
acelea pe care le-a păstrat luni de-a rândul, certându-se cu lordul
oraşului pentru ele.
„Ca să nu mai spunem că, în primul rând, a fost în stare să le
fure”, îşi zise Kaladin. „Dar tu ştii totul despre asta.” Se uită la Tien,
care privea din nou cerul. Din câte ştia el, fratele său mai mic nu
descoperise încă adevărul.
— Aşadar tatăl tău a rezistat atât de mult numai pentru ca, în cele
din urmă, să cedeze şi să cheltuiască o sferă pentru nişte bandaje pe

1041
care nu le vom folosi decât peste cine ştie câte luni.
Hesina avea dreptate. De ce se hotărâse Lirin dintr-odată că…
— Îl lasă pe Roshone să creadă că l-a învins, spuse Kaladin cu
surprindere, întorcându-i mamei sale privirea.
Ea zâmbi cu viclenie.
— Roshone ar fi găsit, până la urmă, un mod în care să-l
pedepsească. Nu i-ar fi fost uşor. Tatăl tău e un cetăţean de rang
înalt, ar fi avut dreptul să fie judecat. A salvat într-adevăr viaţa lui
Roshone şi mulţi pot depune mărturie că rănile lui Rillir au fost
foarte grave. Dar Roshone ar putea găsi o cale. Dacă n-ar avea
senzaţia că ne-a înfrânt.
Kaladin se întoarse către conac. Deşi era ascuns de pânza apei de
ploaie, putea desluşi corturile armatei care-şi făcuse tabăra pe câmp,
ceva mai încolo. Cum o fi fost să trăieşti ca soldat, adesea în bătaia
vânturilor, a ploilor şi a furtunilor? Cândva, Kaladin ar fi fost
curios, dar acum viaţa de suliţaş nu-l mai atrăgea. Avea mintea
plină cu desenele muşchilor şi cu listele de simptome şi boli, pe care
le memorase.
— Vom continua să cheltuim sfere, spuse Hesina. Câte una la
fiecare câteva săptămâni. În parte, ca să trăim, deşi familia mea ne-a
oferit provizii. Dar mai ales ca să creadă Roshone că nu mai putem
ţine capul sus. Şi pe urmă o să te trimitem de-aici. O să fii plecat, iar
sferele se vor afla în siguranţă în mâinile ardenţilor, pentru a fi
cheltuite în timpul anilor tăi de studiu.
Kaladin clipi, înţelegând. Nu pierdeau. Câştigau.
— Gândeşte-te, Kaladin, spuse Tien. O să trăieşti într-unul dintre
cele mai mari oraşe din lume! O să fie atât de palpitant! O să fii un

1042
bărbat învăţat, ca tata. O să ai condeiere care-ţi vor citi din orice
carte o să vrei.
Kaladin îşi îndepărtă părul ud de pe frunte. Tien făcea ca totul să
pară mult mai măreţ decât se gândise el. Desigur, Tien putea face şi
o baltă cu crem să pară măreaţă.
— E adevărat, spuse mama lui, încă privind în sus. O să poţi
învăţa matematică, istorie, politică, tactică, toate ştiinţele…
— Astea nu sunt lucruri pe care le-nvaţă femeile? întrebă
Kaladin, încruntându-se.
— Femeile ochi-luminoşi le studiază. Dar există şi bărbaţi erudiţi.
Nu la fel de mulţi ca ele.
— Toate astea ca să devin chirurg.
— N-o să fii obligat să devii chirurg. Viaţa ta îţi aparţine, fiule.
Dac-o s-alegi calea unui chirurg, o să fim mândri de tine. Dar să nu
ai senzaţia că trebuie să trăieşti viaţa tatălui tău.
Hesina se uită în jos la Kaladin, clipind ca să scape de apa de
ploaie din ochi.
— Ce altceva aş putea face? întrebă el, uluit.
— Unui bărbat instruit, cu o minte bună, îi e deschisă calea către
multe meserii. Dacă-ţi doreşti cu adevărat să studiezi toate artele,
poţi deveni ardent. Sau poate furtunoveghetor.
Furtunoveghetor. Îşi întinse din reflex mâna către rugăciunea
cusută în mâneca stângă, în aşteptarea zilei când avea să fie nevoie
de arderea ei pentru ajutor.
— Furtunoveghetorii încearcă să prezică viitorul.
— Nu e acelaşi lucru. O să vezi. Sunt atât de multe lucruri de
explorat, atât de multe locuri unde poţi ajunge cu mintea. Lumea se

1043
schimbă. Ultimele scrisori primite de la familia mea descriu fabriale
uimitoare, cum ar fi condeiele care pot scrie la mare distanţă. S-ar
putea să nu mai dureze mult până când bărbaţii vor fi învăţaţi să
citească.
— N-aş vrea să-nvăţ niciodată aşa ceva, spuse Kaladin îngrozit,
uitându-se la Tien.
Chiar mama era aceea care spunea astfel de lucruri? Însă ea aşa
fusese întotdeauna. Nu-şi ţinea în frâu nici mintea, nici limba.
Totuşi, să devină furtunoveghetor… Un om care cerceta marile
furtuni, le prezicea – da –, dar învăţa despre ele, despre tainele lor.
Obiectul studiului lui erau chiar vânturile.
— Nu, spuse el. Vreau să fiu chirurg. Ca tata.
Hesina zâmbi.
— Dacă asta va fi alegerea ta, atunci – cum spuneam – eu şi tatăl
tău vom fi mândri de tine. Dar deocamdată vrem doar să ştim că vei
avea posibilitatea să alegi.
Rămaseră aşa o vreme, lăsând ploaia să-i ude până la piele.
Kaladin continuă să se uite la norii cenuşii, întrebându-se ce găsea
Tien atât de interesant la ei. Într-un târziu, auzi pe cineva lipăind
prin apă, şi la colţul casei apăru faţa lui Lirin.
— Ce-i asta, pentru numele…? zise el. Toţi trei? Ce faceţi acolo,
sus?
— Sărbătorim, răspunse mama lui Kaladin cu nonşalanţă.
— Ce?
— Neregulile.
Lirin oftă.
— Draga mea, ştii, uneori poţi fi foarte ciudată.

1044
 — Şi n-am spus asta chiar adineauri?
— Corect. Ei, haideţi. Trebuie să ne adunăm în piaţă.
Hesina se încruntă. Se ridică şi coborî pe panta acoperişului.
Kaladin se uită la Tien şi se ridicară amândoi în picioare. Kaladin îşi
îndesă căluţul de lemn în buzunar şi coborî cu grijă pe acoperişul
alunecos, cu pantofii fleşcăind. Când ajunse pe pământ, apa rece îi
curgea în josul obrajilor.
Îl urmară pe Lirin, îndreptându-se către piaţă. Tatăl lui Kaladin
părea îngrijorat, mergea gârbovit, parcă înfrânt, aşa cum o făcea în
ultima vreme. Poate se prefăcea, ca să-l păcălească pe Roshone, dar
Kaladin bănuia că în asta era şi ceva adevăr. Tatălui său nu-i plăcea
să renunţe la sfere, nici măcar ca vicleşug. Semăna prea mult a
capitulare.
În faţa lor, mulţimea se aduna în piaţa oraşului, cu umbrele sau
haine de ploaie.
— Ce e asta, Lirin? întrebă Hesina, dând semne de nelinişte.
— O să-şi facă apariţia Roshone, răspunse el. I-a cerut lui Waber
să cheme pe toată lumea. O adunare a întregului oraş.
— Pe ploaie? se miră Kaladin. Nu putea s-aştepte Ziua Luminării?
Lirin nu răspunse. Familia mergea în tăcere; chiar şi Tien
căpătase un aer solemn. Trecură pe lângă câţiva ploispreni care
stăteau în băltoace, ajungând până la înălţimea gleznelor, strălucind
cu o palidă lumină albastră şi având forma unor lumânări fără
flacără, cu ceara scurgându-li-se. Apăreau rareori în afara
săptămânilor Lăcrimării şi se spunea că sunt sufletele picăturilor de
ploaie, nişte vergele albastre părând să se topească fără a se micşora
vreodată, cu un singur ochi albastru în vârf.

1045
 Când sosi familia lui Kaladin, aproape toţi oamenii din oraş se
adunaseră în piaţă şi stăteau de vorbă în ploaie. Jost şi Naget erau
acolo, dar niciunul nu-i făcu vreun semn lui Kaladin; trecuseră ani
de când nu-i mai lega nimic care să aducă a prietenie. Băiatul se
cutremură; părinţii săi spuneau că acel oraş era căminul lor, iar
Lirin refuza să plece, dar, din zi în zi, semăna tot mai puţin a cămin.
„Eu o să plec în curând”, îşi zise, nerăbdător să părăsească Vatra-
de-Piatră şi să-i lase în urmă pe acei oameni înguşti la minte.
Nerăbdător să plece într-un loc unde ochi-luminoşii erau oameni de
onoare, oameni frumoşi, demni de poziţia înaltă pe care le-o oferise
Atotputernicul.
Trăsura lui Roshone se apropie. De-a lungul anilor cât stătuse în
Vatra-de-Piatră îşi pierduse o mare parte din lustru, vopseaua
cenuşie se cojea, iar pietrişul de pe drum îi umpluse de crăpături
lemnul întunecat. Când se opri în piaţă, Waber şi băieţii lui reuşiră
în sfârşit să înalţe o copertină mică. Ploaia se înteţise şi picăturile
loveau pânza, răpăind.
Cu atâţia oameni în jur, aerul mirosea altfel. Sus, pe acoperiş,
acesta fusese curat şi proaspăt. Acum părea înăbuşitor şi umed. Uşa
trăsurii se deschise. Roshone se mai îngrăşase şi costumul lui de
ochi-luminoşi fusese modificat ca să i se potrivească pe talia din ce
în ce mai groasă, iar ciotul piciorului drept avea o prelungire de
lemn, ascunsă de manşeta pantalonului. Coborî din trăsură cu mers
ţeapăn pentru a intra mormăind sub copertină.
Cu barba şi cu părul umede şi unsuroase, cu greu părea să mai fie
aceeaşi persoană. Însă ochii îi rămăseseră la fel. Din cauza obrajilor
mai plini acum semănau ceva mai mult a mărgele, dar continuau să

1046
arunce priviri furioase în timp ce inspecta mulţimea. Ca şi cum ar fi
fost lovit cu o piatră când se uita în altă parte şi acum ar fi căutat
vinovatul.
Era şi Laral în trăsură? Înăuntru se mai mişcă o siluetă,
pregătindu-se să coboare, dar se dovedi a fi un bărbat suplu, cu faţa
proaspăt rasă şi ochii de un cafeniu-deschis. Impozant, purta o
uniformă militară verde, protocolară, îngrijit călcată, şi avea o sabie
la şold. Înalt Mareşalul Amaram? Arăta fără-ndoială impresionant,
cu trăsături puternice şi faţa pătrăţoasă. Deosebirea dintre el şi
Roshone era izbitoare.
În cele din urmă apăru şi Laral, într-o rochie galben-deschis de
modă veche, cu fusta evazată şi corsaj gros. Se uită în sus, la ploaie,
apoi aşteptă un lacheu care se apropie grăbit cu o umbrelă. Kaladin
îşi simţi inima bătând cu putere. Nu-şi mai vorbiseră din ziua când
îl umilise, în vila lui Roshone. Şi totuşi era superbă. Trecând prin anii
adolescenţei, se făcea tot mai frumoasă. Unii ar fi putut considera că
părul ei negru, presărat cu blondul acela străin, nu era atrăgător,
fiindcă îi trăda sângele amestecat, dar în ochii lui Kaladin părea
fascinant.
Alături, tatăl lui se crispă şi înjură încet.
— Ce e? întrebă Tien de lângă Kaladin, întinzându-şi gâtul ca să
vadă mai bine.
— Laral, răspunse mama lui Kaladin. Poartă o rugăciune de
mireasă pe mânecă.
Kaladin tresări la vederea bucăţii de pânză albă, cu glifele ei
albastre cusute de mâneca rochiei. Laral avea s-o ardă cu ocazia
anunţării oficiale a logodnei.

1047
 Dar… logodnă cu cine? Rillir murise!
— Am auzit zvonuri despre asta, spuse tatăl lui Kaladin. S-ar
părea că Roshone nu vrea să renunţe la relaţiile pe care i le-ar aduce
ea.
— El? întrebă Kaladin, uluit.
Roshone se însura cu ea? Pe măsură ce observau rugăciunea, şi
alţi oameni din mulţime începură să vorbească.
— Ochi-luminoşii se însoară mereu cu femei mult mai tinere, zise
mama lui Kaladin. Pentru ei, căsătoriile ţin adesea de garantarea
loialităţii faţă de casa lor.
— Cu el? întrebă Kaladin, nevenindu-i să creadă şi făcând un pas
în faţă. Trebuie să oprim asta. Trebuie să…
— Kaladin! spuse tatăl lui, cu voce tăioasă.
— Dar…
— E treaba lor, nu a noastră.
Kaladin tăcu, simţind cum îi loveau capul picăturile mai mari, pe
când cele mai mici cădeau ca o pâclă. Apa se scurgea prin piaţă şi
băltea în adâncituri. Pe lângă el ţâşni un ploispren, ca şi cum s-ar fi
format din apă. Şi se uită în sus, fără să clipească.
Roshone se sprijini în baston şi dădu din cap către Nadir,
majordomul lui. Acesta era însoţit de soţia sa, o femeie cu înfăţişare
severă, pe nume Alaxia. Nadir bătu din palmele lui înguste ca s-
amuţească mulţimea şi în scurtă vreme nu se mai auzi decât
zgomotul ploii liniştite.
— Luminlordul Amaram – spuse Roshone, arătând cu o mişcare
a capului către bărbatul ochi-luminoşi în uniformă – este înaltul
mareşal desemnat al principatului nostru. În absenţa regelui şi a

1048
Luminlordului Sadeas, comandă trupele care ne apără graniţele.
Kaladin dădu din cap. Toată lumea auzise de Amaram. Era o
persoană cu mult mai importantă decât orice alt om de arme care
mai trecuse cândva prin Vatra-de-Piatră.
Amaram făcu un pas înainte şi începu să vorbească.
— Aveţi aici un oraş minunat, li se adresă el cu o voce puternică
şi profundă ochi-întunecaţilor adunaţi acolo. Vă mulţumesc pentru
găzduire.
Kaladin încremeni, cu ochii la ceilalţi orăşeni, care păreau la fel
de nedumeriţi de spusele nobilului.
— În mod normal, aş fi lăsat această îndatorire în seama unui
ofiţer din subordinea mea. Dar mi-am vizitat vărul, aşa că am
hotărât să cobor aici în persoană. Nu e o însărcinare atât de
împovărătoare încât să fiu nevoit să i-o încredinţez altcuiva.
— Îmi cer scuze, luminlordul meu, spuse Callins, unul dintre
lucrătorii pământului. Dar despre ce îndatorire e vorba?
— Păi, despre recrutare, bunule fermier, răspunse Amaram,
făcându-i semn cu capul Alaxiei, care ieşi în faţă, ţinând o foaie de
hârtie prinsă cu o clemă de o planşetă pentru scris. Regele a luat cea
mai mare parte a oştilor noastre cu sine, străduindu-se să ducă la
îndeplinire Pactul Răzbunării. Armata mea are foarte puţini oameni,
aşa că e necesar să recrutăm bărbaţi tineri din toate oraşele şi satele
prin care trecem. O facem mulţumindu-ne cu voluntari, ori de câte
ori e posibil.
Orăşenii încremeniră. Băieţii vorbeau despre fuga de-acasă
pentru a se alătura armatei, dar puţini aveau cu adevărat de gând s-
o facă. Datoria Vetrei-de-Piatră era să producă hrană.

1049
 — Lupta mea nu e la fel de glorioasă ca războiul de răzbunare,
continuă Amaram, dar avem datoria sacră să ne apărăm
pământurile. Veţi sluji în armată vreme de patru ani şi, după ce-o să
vă faceţi datoria, veţi primi o recompensă de război egală cu o
zecime din totalul soldelor voastre. O să vă puteţi întoarce sau o să
vă puteţi înrola pentru o altă perioadă. Distingeţi-vă, şi veţi fi
ridicaţi la un rang mai înalt, ceea ce înseamnă că puteţi ajunge cu un
nahn mai sus, atât voi, cât şi copiii voştri. Sunt voluntari?
— Eu merg, zise Jost, făcând un pas înainte.
— Şi eu, adăugă Abry.
— Jost, strigă mama acestuia, prinzându-l de braţ. Recoltele…
— Recoltele voastre sunt importante, femeie întunecată, spuse
Amaram, dar nici pe departe atât de importante ca apărarea
poporului nostru. Regele ne trimite bogăţii de pe Câmpiile prădate,
iar pietrele nestemate pe care le capturează pot hrăni Alethkarul în
situaţii neprevăzute. Voi doi sunteţi bine-veniţi, deopotrivă. Mai
sunt voluntari?
Încă trei băieţi din oraş ieşiră în faţă, plus un bărbat mai vârstnic
– Harl, care-şi pierduse soţia din cauza scarlatinei. Era bărbatul
căruia nu reuşise Kaladin să-i salveze fiica după cădere.
— Excelent, spuse Amaram. Mai sunt şi alţii?
Orăşenii nu se clintiră. Bizar. Mulţi băieţi pe care Kaladin îi
auzise adesea vorbind despre plecarea la război îşi fereau acum
privirea. El îşi simţi inima bătând mai tare şi picioarele îi zvâcniră,
parcă dornice să-l scoată în faţă.
Nu. Trebuia să devină chirurg. Lirin se uită la el, cu ochii de un
căprui întunecat dând semne de îngrijorare profundă. Dar Kaladin

1050
nu schiţă nicio mişcare, aşa că se destinse.
— Bine, zise Amaram, făcându-i semn cu capul lui Roshone.
Până la urmă, vom avea nevoie de lista ta.
— Listă? întrebă Lirin, cu voce sonoră.
Amaram îi aruncă o privire.
— Nevoile armatei sunt mari, întunecat-născutule. Iau mai întâi
voluntarii, dar oastea trebuie să-şi completeze numărul de oameni.
Ca lord al oraşului, vărul meu are datoria şi onoarea de a hotărî ce
oameni să trimită.
— Citeşte primele patru nume, Alaxia – spuse Roshone – şi pe
ultimul.
Femeia îşi coborî privirea spre listă şi citi cu voce seacă:
— Agil, fiul lui Marf. Caull, fiul lui Taleb.
Kaladin îşi ridică privirea neliniştită spre tatăl său.
— Nu te poate lua, spuse Lirin. Suntem de al doilea nahn şi avem
un rol vital în oraş – eu fiind chirurg, iar tu, singurul meu ucenic.
Legea ne scuteşte de recrutare. Roshone ştie.
— Habrin, fiul lui Arafik. Jorna, fiul lui Loats, continuă Alaxia;
şovăi, apoi îşi ridică privirea. Tien, fiul lui Lirin.
În piaţă, toată lumea încremeni. Chiar şi ploaia păru să se
oprească o clipă. Pe urmă, toţi ochii se întoarseră spre Tien. Băiatul
părea uluit. Lirin, chirurgul oraşului, era scutit. La fel şi Kaladin,
ucenicul lui.
Dar nu şi Tien. Era al treilea ucenic al unui dulgher, nu era
important şi nici scutit de armată.
Hesina îl strânse cu putere.
— Nu!

1051
 Lirin păşi în faţa lor, gata să-i apere. Kaladin stătea împietrit, cu
ochii la Roshone. Un Roshone zâmbitor, încântat de sine.
„Noi i-am luat fiul”, se gândi băiatul, întâlnind privirea din ochii
ca nişte mărgele ai lordului. „Asta e răzbunarea lui.”
— Eu… spuse Tien. În armată?
Pentru prima oară părea să-şi fi pierdut încrederea şi optimismul.
Făcu ochii mari şi păli foarte tare. Leşina când vedea sânge. Nu
putea suferi încăierările. Era încă scund şi subţire ca un băţ, în ciuda
vârstei sale.
— E prea tânăr, declară Lirin.
Cei din jurul lor se traseră deoparte, lăsându-i pe chirurg şi pe
familia lui singuri în ploaie.
Amaram se încruntă.
— În oraşele mari, în armată sunt primiţi băieţi de numai opt sau
nouă ani.
— Fii de ochi-luminoşi! spuse Lirin. Ca să fie instruiţi ca ofiţeri.
Nu sunt trimişi la luptă!
Amaram se încruntă mai tare. Ieşi în ploaie şi se apropie de cei
patru membri ai familiei.
— Câţi ani ai, fiule? îl întrebă pe Tien.
— Treisprezece, răspunse Lirin.
Amaram îi aruncă o privire.
— Eşti chirurgul. Am auzit de tine, spuse oftând şi se-ntoarse
spre Roshone. N-am timp să m-amestec în urzelile meschine din
orăşelul vostru, vere. Nu există niciun alt băiat care s-ar potrivi?
— E alegerea mea! insistă Roshone. Un drept care mi s-a dat prin
lege. Îi trimit pe cei de care se poate lipsi oraşul, iar acestui băiat o

1052
să i se simtă lipsa mai puţin decât oricui altcuiva.
Lirin făcu un pas înainte, cu ochii plini de furie. Înaltul Mareşal
Amaram îl prinse de braţ.
— Nu face un lucru pe care o să-l regreţi, întunecat-născutule,
spuse el. Roshone a respectat legea.
— Tu te-ascunzi în spatele legii, luându-mă în râs, chirurgule, îi
strigă Roshone lui Lirin. Ei bine, legea s-a-ntors acum împotriva ta.
Păstrează-ţi sferele! Privirea ta din clipa asta valorează cât toate la
un loc!
— Eu… spuse iarăşi Tien.
Kaladin nu-l mai văzuse niciodată atât de îngrozit.
El însuşi se simţea fără nicio putere. Toată lumea din piaţă se uita
la Lirin, rămas cu braţul în strânsoarea unui general ochi-luminoşi
şi cu privirea susţinând-o pe a lui Roshone.
— O să-l fac pe băiat curier pentru un an sau doi, făgădui
Amaram. N-o să ia parte la luptă. E tot ce-mi stă în puteri. În
vremurile astea avem nevoie de toată lumea.
Lirin se gârbovi, apoi lăsă capul în jos. Roshone râse, făcându-i
semn lui Laral către trăsură. Ea nu se uită la Kaladin în timp ce se
urca. Lordul oraşului o urmă şi, cu toate că încă mai râdea, faţa i se
posomorî, pierzându-şi însufleţirea. Se răzbunase, dar fiul lui era tot
mort şi el rămânea în continuare în Vatra-de-Piatră.
Amaram îşi întoarse privirea spre mulţime.
— Recruţii îşi pot aduce două schimburi de haine şi alte lucruri,
în greutate de cel mult patruzeci de livre. Vor fi cântărite. Alăturaţi-
vă armatei în două ceasuri şi întrebaţi de sergentul Hav.
Le întoarse spatele şi plecă pe urmele lui Roshone.

1053
 Tien se uită în urma lui, palid ca o clădire văruită în alb. Kaladin
văzu că despărţirea de familie îl îngrozea pe fratele lui, care-i
readucea întotdeauna zâmbetul pe buze când ploua. Kaladin simţea
o durere fizică văzându-l atât de speriat. Tien trebuia să zâmbească.
Atunci era el însuşi.
Pipăi căluţul de lemn din buzunar. Tien îi aducea întotdeauna
uşurare când suferea. Brusc, îi trecu prin cap că putea face totuşi
ceva în schimb. „E timpul să nu mă mai ascund în cameră când
ridică altcineva în mâini un glob de lumină, îşi zise. E timpul să fiu
bărbat.”
— Luminlord Amaram! strigă.
Generalul şovăi pe treapta trăsurii, cu un picior în uşă. Se uită
peste umăr.
— Vreau să iau locul lui Tien, zise Kaladin.
— Nu e permis! se împotrivi Roshone, din trăsură. Legea spune
că pot s-aleg.
Amaram dădu din cap, posomorât.
— Atunci luaţi-mă şi pe mine, spuse Kaladin. Pot să mă ofer
voluntar?
Aşa, cel puţin Tien n-avea să fie singur.
— Kaladin! exclamă Hesina, prinzându-l de un braţ.
— Este permis, răspunse Amaram. Nu refuz niciun soldat, fiule.
Dacă vrei să ni te alături, eşti bine-venit.
— Nu, Kaladin, spuse Lirin. Nu plecaţi amândoi. Nu…
Kaladin se uită la Tien. Clătina din cap, dar ochii îi păreau plini
de speranţă.
— Mă ofer voluntar, spuse Kaladin, întorcându-se din nou spre

1054
Amaram. Vin.
— Atunci ai două ore, zise Amaram, urcându-se în trăsură. Îţi
poţi lua tot atâtea lucruri ca şi ceilalţi.
Portiera trăsurii se închise, dar nu înainte de a zări Kaladin un
Roshone încă şi mai încântat. Vehiculul porni zăngănind şi
împroşcând, cu un val de apă prăvălindu-i-se de pe acoperiş.
— De ce? întrebă tatăl lui Kaladin cu voce aspră, întorcându-se
către el. De ce mi-ai făcut asta? După toate planurile pe care ni le-am
făcut!
Kaladin se întoarse spre Tien. Băiatul îl luă de braţ.
— Mulţumesc, şopti. Mulţumesc, Kaladin. Mulţumesc.
— V-am pierdut pe amândoi, spuse Lirin răguşit, lipăind prin
bălţi. Dar-ar furtuna! Pe amândoi.
Plângea. Plângea şi mama lui Kaladin. Îl apucă iarăşi strâns pe
Tien.
— Tată! strigă Kaladin, întorcându-se spre el, uluit fiindcă se
simţea atât de încrezător.
Lirin se opri în ploaie, cu un picior într-o băltoacă plină de
ploispreni. Se îndepărtară încet de el, ca nişte melci stând pe
verticală.
— Peste patru ani, o să-l aduc acasă teafăr, spuse Kaladin. Îţi jur
pe furtuni şi pe al zecelea nume al Atotputernicului însuşi. O să-l
aduc înapoi.
Făgăduiesc…

1055
 45
UMBREMAR

„Yelig-nar, numit Vânt Nimicitor, se număra printre aceia în

stare să vorbească omeneşte, deşi vocea îi era adesea însoţită de
vaietele celor pe care-i mistuia.”

Nefăcuţii erau, evident, născociri din folclor. În mod bizar, cei mai
mulţi nu erau consideraţi persoane, ci personificări ale unor căi de
distrugere. Citatul e din Traxil, versetul 33, considerat sursa primară, deşi
eu am dubii în privinţa autenticităţii sale.

„Aceşti parshi sălbatici sunt un grup ciudat de primitor”, citi

Shallan. Avea din nou în faţă istorisirea Regelui Gavilar, scrisă cu
un an înainte de moartea lui. „De Ia prima noastră întâlnire s-au
scurs deja aproape cinci luni. Dalinar continuă să mă preseze să ne-
ntoarcem în ţinuturile noastre, susţinând cu insistenţă că expediţia a
durat prea mult.
Parshii au promis că mă vor duce la vânătoarea unui animal
imens, cu carapace, pe care-l numesc ulo mas vara, cuvinte traduse
de eruditele noastre prin «demonul spărturilor». Dacă ei o descriu
corect, atunci această creatură are o inimă-nestemată imensă, iar
capul său poate fi un trofeu cu adevărat impresionant. Mai vorbesc
şi despre zeii lor cumpliţi, iar noi credem că se referă la nişte
carapace-mari din spărturi, la unele aparte, uriaşe.
Ne uimeşte descoperirea că aceşti parshi au o religie. Din ce în ce
1056
mai numeroasele dovezi ale existenţei unei societăţi desăvârşite a
parshilor – cu o civilizaţie, o cultură şi o limbă unice – sunt
uimitoare. Furtunoveghetorii din slujba mea au început să
numească acest popor «parshendi». Evident, este vorba de un grup
foarte diferit de obişnuiţii servitori parshi şi s-ar putea să nici nu
aparţină aceleiaşi rase, în ciuda modelelor de pe pielea lor. Poate că
sunt veri îndepărtaţi, toţi atât de diferiţi de parshii noştri ca
toporcopoii alethi de rasa selay.
Parshendii ne-au văzut servitorii, care îi nedumeresc.
«Unde le e muzica?» mă întreabă adesea Klade.
Nu ştiu ce vrea să spună. Dar slujitorii noştri nu reacţionează în
niciun fel la vederea parshendilor, nu par câtuşi de puţin interesaţi
să-i imite. Ceea ce e liniştitor.
Întrebarea referitoare la muzică ar putea avea legătură cu
obiceiul lor de a fredona şi de a cânta molcom şi monoton, destul de
des. Au un talent uimitor de a cânta împreună. Jur că plec de lângă
un parshendi care cântă pentru sine însuşi, apoi trec pe lângă altul,
care se află destul de departe ca să nu-l poată auzi pe primul, dar
cântă exact acelaşi cântec – nefiresc de asemănător în ceea ce
priveşte ritmul, melodia şi cuvintele.
Instrumentul lor preferat e toba. Au tobe rudimentare, cu urme
lăsate de mâinile pline de vopsea pe părţile laterale. Se potrivesc cu
clădirile lor simple, din crem şi piatră. Le construiesc în formaţiuni
stâncoase de forma craterelor, aici, la marginea Câmpiilor
Sfărâmate. L-am întrebat pe Klade dacă nu-şi fac griji din pricina
furtunilor şi el s-a mulţumit să râdă.
«De ce să ne-ngrijorăm? Dacă ne dărâmă casele, le putem reface,

1057
nu-i aşa?»”
Din cealaltă parte a separeului se auzi foşnetul cărţii lui Jasnah
când întoarse pagina. Shallan lăsă jos volumul din care citise şi
căută printre celelalte, aflate pe masă. Deocamdată terminase cu
filosofia şi începuse să cerceteze asasinarea Regelui Gavilar.
Trase de la baza teancului o carte subţire; o istorisire dictată de
Matain, un furtunoveghetor aflat printre erudiţii care-l însoţiseră pe
rege. Shallan o răsfoi, căutând un anume pasaj. Era descrierea
primului grup de vânători parshedi pe care-i întâlniseră.
„S-a întâmplat după ce ne-am făcut tabăra pe malul unui râu
adânc, dintr-o regiune cu păduri dese. Părea locul ideal pentru un
popas îndelungat, fiindcă desişul de copaci-ştiulete ne putea apăra
de furtuni, iar canionul prin care curgea râul ne scăpa de pericolul
inundaţiilor. Maiestatea Sa a avut înţelepciunea de a-mi urma sfatul
şi a trimis cercetaşi în susul şi în josul apei.
Grupul condus de Înaltul Prinţ Dalinar a fost primul care s-a
întâlnit cu ciudaţii parshi sălbatici. Când s-a întors în tabără şi ne-a
povestit, eu – ca mulţi alţii – am refuzat să-l cred. Eram convins că
dăduse, pur şi simplu, peste servitorii parshi ai unei alte expediţii ca
a noastră.
A doua zi, când au venit în vizită în tabăra noastră, realitatea
existenţei lor n-a mai putut fi negată. Erau zece – parshi, cu
siguranţă, dar mai înalţi decât cei pe care-i ştiam noi. Unii aveau
pielea marmorată cu negru şi roşu, de tipul cel mai des întâlnit în
Alethkar. Aveau arme magnifice, din oţel strălucitor, gravat cu
modele complexe, însă purtau haine simple, din pânză de narbin.
În scurt timp, Maiestatea Sa a ajuns să fie fascinat de aceşti parshi

1058
stranii şi a insistat să încep să le studiez limba şi societatea.
Recunosc că la început am avut de gând să dovedesc că aveam de-a
face cu un soi de farsă. Însă, cu cât aflam mai multe, cu atât mai bine
îmi dădeam seama cât de greşite fuseseră primele mele
presupuneri.”
Shallan bătu cu degetul în pagină, gânditoare. Pe urmă scoase un
volum gros, intitulat Regele Gavilar Kholin – o biografie, publicat de
văduva lui, Navani, cu doi ani în urmă. Îl răsfoi, în căutarea unui
paragraf.
„Soţul meu a fost un rege minunat – un conducător plin de
însufleţire, un duelist fără pereche şi un strateg de geniu. Dar n-a
avut nici cea mai mică înclinaţie către erudiţie. Nu se arăta niciodată
interesat de ţinerea unei evidenţe a furtunilor, îl plictiseau discuţiile
despre ştiinţă şi ignora orice fabrial care nu se putea întrebuinţa în
luptă. Era construit după modelul clasic al bărbatului ideal.”
— De ce îl interesau atât de mult? întrebă Shallan, cu voce tare.
— Hmmm? făcu Jasnah.
— Vorbesc despre regele Gavilar. În biografie, mama ta susţine
cu insistenţă că nu era un erudit.
— E adevărat.
— Dar îl interesau parshendii. Chiar şi înainte de-a auzi de
Cristalsăbiile lor. După cum povesteşte Matain, a vrut să le
cunoască limba, societatea şi muzica. A fost doar un mod de a-l
înfăţişa într-o lumină mai bună, de a-l face să pară într-o mai mare
măsură un iubitor al ştiinţei în ochii cititorilor din viitor?
— Nu, răspunse Jasnah, lăsându-şi cartea în jos. În timpul
petrecut pe Dealurile Nerevendicate, a devenit din ce în ce mai

1059
fascinat de parshendi.
— Atunci apare o nepotrivire. De ce, pe neaşteptate, un om care
până atunci nu fusese interesat de erudiţie, ar deveni atât de
obsedat?
— Da, zise Jasnah, şi eu mi-am pus întrebarea asta. Dar oamenii
se schimbă uneori. Când s-a întors, m-am simţit încurajată de
interesul lui; ne-am petrecut multe seri discutând despre
descoperirile sale. A fost una dintre puţinele dăţi când m-am simţit
cu adevărat legată de tata.
Shallan îşi muşcă buza.
— Jasnah, întrebă ea în cele din urmă, de ce m-ai pus să studiez
evenimentul ăsta? Tu l-ai trăit: ştii deja tot ce „descopăr” eu.
— Simt că o perspectivă nouă ar putea fi valoroasă, zise Jasnah
lăsându-şi cartea jos şi uitându-se la Shallan. Nu vreau să găseşti
răspunsuri precise. Sper, în schimb, că o să observi amănunte care
mi-au scăpat mie. Ai ajuns să-ţi dai seama cum s-a schimbat
personalitatea tatălui meu în acele luni, ceea ce înseamnă că priveşti
în profunzime. Mă crezi sau nu, au fost puţini aceia care au
remarcat nepotrivirea descoperită de tine – deşi, odată întors în
Kholinar, mulţi au observat cum se schimba.
— Chiar şi aşa, mi se pare oarecum straniu să cercetez asta. Poate
sunt încă influenţată de părerea preceptoarelor mele, care susţineau
că numai clasicii reprezintă un domeniu de studiu potrivit pentru o
fată tânără.
— Clasicii îşi au locul lor şi o să te trimit din când în când la astfel
de lucrări, aşa cum am făcut pentru studiul moralităţii. Dar vreau ca
aceste digresiuni să reprezinte nişte completări ale proiectelor tale.

1060
Trebuie să te concentrezi asupra acestora din urmă, nu asupra unor
enigme istorice de mult căzute în uitare.
Shallan dădu din cap.
— Dar, Jasnah, tu nu eşti istorică? Nu sunt aceste enigme istorice
uitate obiectul tău de studiu?
— Sunt veristitaliană, răspunse prinţesa. Noi căutăm în trecut
răspunsuri, pentru a reconstitui ceea ce s-a petrecut în realitate.
Pentru multe altele, a scrie istorie nu înseamnă a spune adevărul, ci
a prezenta faptele ca pe un tablou cât mai flatant pentru ele însele şi
motivele lor. Eu şi surorile mele alegem proiecte în care simţim că
există o neînţelegere sau o interpretare greşită şi le studiem în
speranţa că vom înţelege mai bine prezentul.
„Atunci de ce petreci atât de mult timp studiind poveşti populare
şi căutând spirite rele?” Nu, Jasnah căuta ceva real. Ceva atât de
important încât o atrăsese, făcând-o să abandoneze Câmpiile
Sfărâmate şi lupta pentru răzbunarea tatălui ei. Voia să afle ceva din
toate acele povestiri, iar cercetările lui Shallan făceau cumva parte
din acţiunea aceea.
Asta o entuziasma. Era ceea ce-şi dorea încă din copilărie, când
răsfoia puţinele cărţi ale tatălui ei, frustrată fiindcă el mai pusese pe
fugă încă o preceptoare. Acolo, alături de Jasnah, Shallan participa
la ceva – şi, cunoscând-o pe prinţesă, îşi dădea seama că era ceva
important.
„Şi totuşi”, îşi spuse. „Corabia lui Tozbek soseşte mâine
dimineaţă. O să plec.”
„Trebuie să-ncep să mă plâng. Trebuie s-o conving pe Jasnah că
totul e mult mai greu decât am bănuit, ca să nu fie surprinsă când

1061
voi pleca. Trebuie să plâng, să fiu distrusă, să mă dau bătută.
Trebuie să…”
În schimb, se trezi întrebând:
— Ce e Urithiru?
Spre surprinderea ei, Jasnah îi răspunse fără ezitare:
— Se spunea că ar fi fost centrul Regatelor de Argint, un oraş care
găzduia zece tronuri, câte unul pentru fiecare rege. Era cel mai
maiestos, cel mai uimitor şi cel mai important din lume.
— Serios? De ce n-am auzit de el până acum?
— Fiindcă a fost abandonat chiar dinainte ca Radianţii Dispăruţi
să se ridice împotriva omenirii. Multe erudite îl consideră o simplă
legendă. Ardenţii refuză să-l pomenească, datorită asocierii sale cu
Radiaţii şi, prin urmare, cu primul eşec important al vorinismului.
Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le avem despre oraş sunt
extrase din fragmentele de lucrări pierdute, citate de către erudite.
Dintre lucrările clasice, multe au supravieţuit, ele însele, sub forma
unor fragmente disparate. De fapt, singura scriere completă care ne-
a rămas din vremea începuturilor este Calea regilor, iar asta numai
datorită strădaniilor Vanrialului.
Shallan dădu încet din cap.
— Dacă ruinele unui magnific oraş străvechi sunt ascunse
undeva, Natanatanul – neexplorat, părăginit, sălbăticit – este,
fireşte, ţinutul unde să le cauţi.
— Urithiru nu se află în Natanatan, zise zâmbind Jasnah. Dar
presupunerea nu e rea, Shallan. Întoarce-te la studiu.
— Armele, spuse Shallan.
Jasnah îşi ridică o sprânceană.

1062
 — Parshendii. Aveau cu ei arme frumoase, din oţel de bună
calitate, gravat. Însă foloseau tobe din piele, cu urme grosolane de
mâini pe laturi, şi trăiau în colibe de piatră şi crem. Nu te izbeşte
nepotrivirea?
— Ba da. Aş descrie-o cu siguranţă drept o ciudăţenie.
— Atunci…
— Shallan, îţi garantez că Urithiru nu e acolo.
— Dar Câmpiile Sfărâmate te interesează. Ai vorbit cu
Luminlordul Dalinar despre ele prin distrestie.
— Da.
— Ce erau Pustiitorii?
Acum, când începuse de fapt să-i dea răspunsuri, poate că Jasnah
avea să-i spună.
— Ce erau, în realitate?
Jasnah o studie cu o expresie stranie.
— Nimeni nu ştie sigur. Multe erudite consideră că nu sunt decât
o legendă, ca şi Urithiru, în timp ce teologii îi acceptă drept omologi
ai Atotputernicului – monştrii care sălăşluiau în inimile oamenilor,
în măsura în care el însuşi şi-a avut cândva sălaşul acolo.
— Dar…
— Întoarce-te la studiile tale, copilă, o îndemână Jasnah, luându-
şi cartea. Poate o să discutăm despre asta altă dată.
Cuvintele ei sunau a hotărâre finală. Shallan îşi muşcă buza ca să
nu spună ceva necuviincios doar pentru a o atrage din nou pe
Jasnah. „N-are încredere în mine,” se gândi. Poate dintr-un motiv
întemeiat. „Pleci,” îşi spuse din nou ei însăşi. „Mâine. Corabia o să
te ducă departe de locul ăsta.”

1063
 Dar asta însemna că nu-i mai rămăsese decât o zi. Încă o zi în
măreţul Palanaeum. Încă o zi cu toate acele cărţi, cu toată acea
putere de cunoaştere.
— Am nevoie de un exemplar din biografia tatălui tău, scrisă de
Tifandor, zise Shallan, căutând prin cărţi. Găsesc întruna referinţe la
ea.
— E la unul dintre etajele de jos, răspunse Jasnah, cu gândul în
altă parte. N-am reuşit să-i descopăr numărul de catalog.
— Nu e nevoie, spuse Shallan, ridicându-se. O s-o caut. Trebuie
să exersez.
— Cum vrei, încuviinţă Jasnah.
Shallan zâmbi. Ştia cu precizie unde se afla cartea, dar
prefăcându-se că o căuta avea să poată sta mai multă vreme departe
de Jasnah. Şi, în tot acel timp, avea să vadă dacă izbutea să
descopere de una singură câte ceva despre Pustiitori.
●
Două ore mai târziu, Shallan stătea într-una dintre încăperile de
la cele mai de jos niveluri ale Palanaeumului, la o masă de lucru pe
care domnea dezordinea, iar lampa ei cu sfere îşi revărsa lumina
peste un teanc de cărţi adunate în grabă, dintre care niciuna nu se
dovedise de prea mult folos.
Se pare că toată lumea ştia câte ceva despre Pustiitori. Ţăranii
vorbeau despre ei considerându-i creaturi care se iveau noaptea,
când furau de la cei lipsiţi de noroc şi pedepseau nesăbuinţa.
Pustiitorii lor păreau mai degrabă puşi pe şotii decât răi. Însă mai
era şi o poveste stranie, despre un Pustiitor care luase înfăţişarea
unui drumeţ rătăcit şi, după ce fusese primit cu bunătate de un

1064
ţăran, îi măcelărise toată familia, băuse sângele tuturor şi desenase
pe pereţi, cu cenuşă neagră, simboluri de-ale semenilor săi.
Însă cei mai mulţi orăşeni vedeau în Pustiitori spirite care se
furişau prin întunericul nopţii, un soi de spreni demonici, care
pătrundeau în inimile oamenilor şi-i puneau să comită fapte
cumplite. Furia unui om cumsecade era lucrarea unui Pustiitor.
Eruditele râdeau de toate aceste idei. Adevăratele relatări istorice
– cele pe care reuşise să le găsească la repezeală – se dovedeau
contradictorii. Erau Pustiitorii locuitori ai Infernului? Dacă era aşa,
nu însemna oare că Infernul rămăsese gol, fiindcă Pustiitorii
cuceriseră Palatele Împăcării şi alungaseră omenirea în Roshar?
„Ar fi trebuit să-mi dau seama c-o să-mi fie greu să găsesc ceva
demn de crezare”, îşi zise Shallan, lăsându-se pe spătarul scaunului.
„Jasnah caută aşa ceva de luni bune, dacă nu cumva de ani. Ce m-
aşteptam să găsesc eu, în câteva ore?”
Cercetările nu izbutiseră decât s-o nedumerească mai tare. Ce
vânturi pribege o aduseseră pe Jasnah la acel subiect? Era lipsit de
sens. Să-i studiezi pe Pustiitori era totuna cu a încerca să afli dacă
moartesprenii erau sau nu reali. Ce rost avea?
Clătină din cap, stivuindu-şi cărţile. Ardenţii urmau să le aşeze
din nou pe rafturi, în locul ei. Trebuia să ia biografia scrisă de
Tifandor şi să se-ntoarcă în balconul lui Jasnah. Se ridică şi o porni
către uşa încăperii, cu lampa în mâna liberă. Nu adusese niciun
parsh; avea de gând să ia cu sine o singură carte. Când ajunse la
ieşire, văzu lumina unei alte lămpi mişcându-se pe balcon. Chiar
înainte de a ajunge în prag, cineva se opri în cadrul uşii, ridicând o
lampă cu granate.

1065
 — Kabsal? întrebă ea, surprinsă la vederea feţei lui tinere, violetă
în bătaia luminii.
— Shallan? zise şi el, ridicându-şi privirea către inscripţia care
identifica încăperea. Ce cauţi aici? Jasnah spunea c-ai plecat în
căutarea lui Tifandor.
— Păi… am mers în cerc.
El o privi ridicându-şi o sprânceană.
— E o minciună neinspirată? întrebă ea.
— Groaznică, răspunse el. Eşti cu două etaje mai sus şi la o
distanţă de vreo mie de numere de catalog în lateral. După ce nu te-
am găsit jos, le-am cerut purtătorilor liftului să m-aducă unde te-au
lăsat pe tine, şi aşa am ajuns aici.
— Să înveţi sub îndrumarea lui Jasnah poate fi istovitor, spuse
Shallan. Aşa că uneori găsesc câte un ungher liniştit, unde mă
destind şi mă adun. Numai aşa reuşesc să rămân o vreme singură.
Kabsal dădu din cap cu un aer gânditor.
— E mai bine? întrebă ea.
— E încă problematic. Ai luat o pauză, dar pentru două ore? În
plus, din câte-mi aduc aminte, spuneai că nu e chiar atât de rău să
primeşti lecţii de la Jasnah.
— Ea mi-ar da crezare. Are impresia că e mult mai severă decât
în realitate. Sau… ei, este severă. Eu nu mă sinchisesc atât de mult
cum crede ea.
— Bun, zise Kabsal. Dar ce făceai aici?
Ea îşi muşcă buza, stârnindu-i râsul.
— Ce e? îl întrebă, roşind.
— Pari atât de afurisit de plină de candoare când faci asta!

1066
 — Sunt plină de candoare.
— Nu m-ai minţit chiar adineauri, de două ori la rând?
— Plină de candoare, în sensul că nu mai e loc pentru nimic
sofisticat, zise Shallan strâmbându-se. Altminteri, minciunile ar fi
fost mult mai convingătoare. Haide, stai cu mine cât caut cartea lui
Tifandor. Dacă ne grăbim, n-o să fiu nevoită s-o mint pe Jasnah.
— De acord, încuviinţă el, alăturându-i-se şi mergând agale pe
lângă peretele Palanaeumului.
Piramida inversată, goală pe dinăuntru, urca spre tavanul aflat
departe, la mare înălţime, cu cei patru pereţi înclinaţi spre exterior.
Cele mai de sus niveluri erau mai strălucitoare şi mai uşor de zărit,
cu lumini minuscule tresăltând pe lângă balustrade în mâinile
ardenţilor sau ale eruditelor.
— Cincizeci şi şapte de etaje, spuse Shallan. Nici nu-mi pot
imagina de câtă muncă a fost nevoie ca să fie creat totul.
— N-am creat noi golul, răspunse Kabsal. Era aici. Sau cel puţin
exista partea centrală. Kharbranthienii n-au tăiat în piatră decât
încăperile pentru cărţi.
— E o formaţiune naturală?
— Tot atât de naturală ca oraşele de genul Kholinarului. Sau ai
dat uitării demonstraţia mea?
— N-am uitat-o. Dar de ce n-ai folosit drept exemplu şi locul
ăsta?
— Pentru el încă n-am găsit modelul de nisip corect. Dar suntem
siguri că l-a creat Atotputernicul însuşi, aşa cum a creat şi oraşele.
— Dar Cântăreţii din Zori?
— Ce-i cu ei?

1067
 — Nu e posibil să fie creaţia lor?
El chicoti în timp ce ajungeau în dreptul liftului.
— Nu făceau astfel de lucruri. Erau vindecători, spreni
prietenoşi, trimişi de Atotputernic ca să le poarte de grijă oamenilor,
după ce-au fost izgoniţi din Palatele Împăcării.
— Invers decât Pustiitorii.
— Cred că se poate spune şi aşa. Duceţi-ne cu două etaje mai jos,
le ceru Kabsal purtătorilor parshi ai liftului.
Aceştia începură să coboare platforma, cu scripeţii scârţâind şi cu
podeaua de lemn clătinându-se sub tălpile lui Shallan.
— Dacă-ţi închipui că-mi abaţi atenţia cu discuţia asta, zise
Kabsal încrucişându-şi braţele şi sprijinindu-se de balustradă, să ştii
că nu reuşeşti. Am stat sus, împreună cu maestra ta dispreţuitoare,
mai bine de-o oră, şi dă-mi voie să-ţi spun că n-a fost o experienţă
plăcută. Ştie, cred, că încă mai am de gând să-ncerc s-o convertesc.
— Bineînţeles că ştie. E Jasnah. Ştie, practic, totul.
— În afară de lucrul pe care-o fi venit să-l studieze aici.
— E vorba de Pustiitori, spuse Shallan. Pe ei îi studiază.
Kabsal se încruntă. Câteva clipe mai târziu, platforma se opri la
etajul dorit.
— Studiază Pustiitorii? întrebă el, părând curios.
Shallan se aşteptase să fie batjocoritor sau amuzat. „Nu”, îşi
spuse. „E ardent. Crede în existenţa lor.”
— Ce sunt? îl întrebă, părăsind liftul.
Puţin mai jos de locul în care se aflau, caverna imensă se sfârşea
într-un punct. Acolo se găsea un diamant mare, impregnat, care
marca nadirul.

1068
 — Nouă nu ne place să vorbim despre asta, răspunse el,
alăturându-i-se.
— De ce nu? Eşti ardent. Ei reprezintă o parte a religiei tale.
— O parte care nu e pe placul nimănui. Oamenii preferă să li se
povestească despre Cele Zece Atribute Divine şi despre Cele Zece
Greşeli Omeneşti. Şi le facem pe plac, fiindcă şi noi preferăm aşa
ceva în locul trecutului îndepărtat.
— Din pricina… îl îmboldi ea.
— Din pricina eşecului nostru, răspunse el oftând. Shallan,
devoţiunile – în esenţa lor – ţin încă de vorinismul clasic. Asta
înseamnă că Hierocraţia şi căderea Radianţilor Dispăruţi sunt
ruşinea noastră.
Îşi înălţă lampa de un albastru intens. Shallan mergea agale pe
lângă el, curioasă, mulţumindu-se să-l lase să vorbească.
— Noi credem că Pustiitorii au existat în realitate. Au fost o
pedeapsă şi o năpastă. Au năvălit asupra omenirii de o sută de ori.
Mai întâi ne-au izgonit din Palatele Împăcării, apoi au încercat să ne
distrugă aici, în Roshar. N-au fost nişte simpli spreni ascunşi pe sub
pietre, de unde ieşeau ca să şterpelească rufele cuiva. Erau creaturi
cu o teribilă putere de distrugere, făurită în Infern, din ură.
— De cine? întrebă Shallan.
— Ce?
— Cine le-a făcut? Adică nu se poate crede că Atotputernicul ar
creat ceva „din ură”. Prin urmare, ai cui operă sunt?
— Pentru orice există şi opusul, Shallan. Atotputernicul e o forţă
a binelui. Pentru a-i contrabalansa bunătatea, cosmerul a avut
nevoie de Pustiitori.

1069
 — Aşadar cu cât a făcut Atotputernicul mai mult bine, cu atât a
creat, pe lângă el, şi mai mult rău? Ce sens are să faci ceva bun dacă
prin asta pur şi simplu înmulţeşti şi răul?
— Văd că Jasnah a continuat să te-nveţe filosofie.
— Asta nu e filosofie, ripostă Shallan. E pur şi simplu logică.
El oftă.
— Nu cred că vrei să intri în profunzimea teologiei privitoare la
această dogmă. E de-ajuns să spun că bunătatea absolută a
Atotputernicului a creat Pustiitorii, dar oamenii pot alege binele
fără să creeze răul, căci, ca muritori, au o natură duală. De aceea, în
cosmer binele se poate înmulţi numai dacă-l creează oamenii – şi
astfel binele poate ajunge să încline balanţa, depăşind răul.
— Bine, spuse ea. Dar nu înghit explicaţia pentru Pustiitori.
— Credeam că eşti credincioasă.
— Sunt. Dar dacă-l cinstesc pe Atotputernic, nu înseamnă şi că
accept orice explicaţie, Kabsal. O fi vorba despre religie, dar trebuie
să aibă totuşi sens.
— Nu mi-ai spus cândva că nu te înţelegi pe tine însăţi?
— Ei, da.
— Şi totuşi te-aştepţi să poţi înţelege cu exactitate lucrările
Atotputernicului?
Ea îşi strânse buzele, făcându-le să devină o linie.
— Bine, de acord. Dar tot vreau să ştiu mai multe despre
Pustiitori.
El ridică din umeri în vreme ce o conducea într-o cameră a
arhivelor, plină cu rafturi de cărţi.
— Ţi-am spus lucrurile fundamentale, Shallan. Erau o întrupare a

1070
răului. Ne-am luptat cu ei de nouăzeci şi nouă de ori, conduşi de
Heralzi şi de cavalerii aleşi de ei, din cele zece ordine ale Cavalerilor
Radianţi. În cele din urmă a sosit Aharietiamul, Ultima Devastare.
Pustiitorii au fost alungaţi înapoi, în Palatele Împăcării. Heralzii i-au
urmat, ca să-i alunge şi din rai, iar Epocile Haraldice ale Rosharului
s-au încheiat. Omenirea a intrat în Epoca Singurătăţii. Epoca
Modernă.
— Dar de ce e atât de fragmentar tot ce datează dinaintea ei?
— Toate astea s-au întâmplat cu mii şi mii de ani în urmă,
Shallan, răspunse ardentul. Dinainte de apariţia istoriei, dinainte ca
oamenii să înveţe cum se fabrică oţelul. A fost nevoie să ni se dea
Cristalsăbiile, altminteri ar fi trebuit să-i înfruntăm pe Pustiitori cu
bâtele.
— Şi totuşi, am avut Regatele de Argint şi Cavalerii Radianţi.
— Instruiţi şi conduşi de Heralzi.
Shallan se încruntă, numărând rafturile de cărţi. Se opri la cel
care trebuia, îi întinse lampa ei lui Kabsal, apoi o porni pe culoarul
dintre rânduri şi luă biografia de pe raft. Kabsal o urmă, ţinând
ambele lămpi cât mai sus.
— Aici e vorba de mai mult decât atât, spuse Shallan. Altminteri
n-ar face Jasnah cercetări cu atâta înverşunare.
— Pot să-ţi spun eu de ce le face, zise ardentul.
Shallan se uită la el.
— Nu vezi? o întrebă Kabsal. Încearcă să demonstreze că n-au
existat. Că au fost o născocire a Radianţilor.
Făcu un pas înainte şi se întoarse spre ea cu faţa care-i părea
palidă în lumina lămpilor, reflectată de cărţile din ambele părţi.

1071
 — Vrea să dovedească, o dată pentru totdeauna, că devoţiunile –
şi vorinismul – sunt o înşelăciune imensă. La asta se referă totul.
— Poate, spuse Shallan, gânditoare.
Părea să se potrivească. Ce alt ţel mai bun putea să aibă o eretică
declarată? Distrugerea credinţelor prosteşti şi demonstrarea
falsităţii religiei? Explica de ce se apucase Jasnah să studieze ceva
atât de lipsit de importanţă ca Pustiitorii. Ca să poată demonstra că
dreptatea era de partea ei, nu trebuia decât să găsească în
consemnările istorice dovada potrivită.
— N-am fost destul de năpăstuiţi? spuse Kabsal, cu furie în
privire. Ardenţii nu sunt o ameninţare pentru ea. În ziua de azi, nu
suntem o ameninţare pentru nimeni. Nu putem avea nimic în
proprietate… Blestem, suntem noi înşine proprietatea cuiva. Dansăm
după capriciile lorzilor oraşelor şi ai războiului şi nu-ndrăznim să le
spunem adevărul despre păcatele lor, de teamă c-o să fim pedepsiţi.
Suntem creste-albe fără colţi şi gheare şi din partea noastră se
aşteaptă să stăm la picioarele stăpânului şi să-l preamărim. Şi totuşi
este real, totul este real, iar ei ne ignoră şi…
Se întrerupse brusc, uitându-se la Shallan cu buzele strânse şi cu
fălcile încleştate. Tânăra nu mai văzuse niciodată atâta fervoare şi
atâta furie la acel ardent cumsecade. Nu-l crezuse capabil de aşa
ceva.
— Îmi cer scuze, zise el, întorcându-i spatele şi deschizând
drumul înapoi, printre rafturi.
— E în ordine, răspunse ea, grăbindu-se să-l urmeze, dintr-odată
deprimată.
Se aşteptase să descopere, în spatele cercetărilor secrete ale lui

1072
Jasnah, ceva mai măreţ, mai misterios. Era oare cu putinţă să nu fie
vorba decât de dovedirea falsităţii vorinismului?
Merseră în tăcere către balcon. Şi, odată ajunşi acolo, ea îşi dădu
seama că trebuia să-i spună.
— Kabsal, plec.
Ardentul o privi surprins.
— Am primit veşti de la familia mea, continuă ea. Nu pot vorbi
despre asta, dar n-am cum să mai rămân aici.
— E în legătură cu tatăl tău?
— De ce? Ai auzit ceva?
— Numai că, în ultima vreme, a preferat singurătatea.
Ea îşi reţinu o tresărire. Vestea ajunsese atât de departe?
— Îmi pare rău că plec atât de brusc.
— O să te-ntorci?
— Nu ştiu.
El o privi cercetător în ochi.
— Ştii când o să pleci? o întrebă pe un ton care devenise dintr-
odată rece.
— Mâine dimineaţă.
— Ei, atunci o să-mi faci măcar onoarea de a mă desena? Nu mi-
ai făcut niciodată un portret, deşi ai desenat mulţi alţi ardenţi.
Ea tresări, dându-şi seama că era adevărat. În ciuda timpului
petrecut împreună, pe Kabsal nu-l desenase niciodată. Îşi duse
mâna liberă la gură.
— Îmi pare rău!
El păru uluit.
— N-am spus-o cu amărăciune. De fapt, nu e chiar atât de

1073
important…
— Ba da, este, îl contrazise Shallan, luându-l de mână şi
trăgându-l după ea pe alee. Mi-am lăsat ustensilele pentru desen
sus. Haide.
Îl conduse grăbită către lift şi le ceru parshilor să-i ducă sus. În
timp ce platforma începea să se ridice, Kabsal privi mâna ei într-a
lui. Ea şi-o lăsă imediat în jos.
— Eşti o femeie foarte năucitoare, spuse ardentul, ţeapăn.
— Te-am prevenit, zise ea strângând la piept cartea găsită. Parcă
spuneai că ai reuşit să mă-nţelegi.
— Îmi retrag afirmaţia, spuse ardentul şi se uită la ea. Chiar
pleci?
Shallan dădu din cap.
— Îmi pare rău, Kabsal… Nu sunt ceea ce crezi că sunt.
— Cred că eşti o femeie frumoasă şi inteligentă.
— Ei, da, în privinţa faptului că sunt femeie ai dreptate.
— Tatăl tău e bolnav, nu-i aşa?
Ea nu răspunse.
— Îmi dau seama de ce vrei să te-ntorci, să fii cu el, spuse Kabsal.
Dar sunt sigur că n-o să-ţi abandonezi studiile pentru totdeauna. O
să te-ntorci la Jasnah.
— Iar ea n-o să rămână în Kharbranth pentru totdeauna. În
ultimii ani s-a tot mutat dintr-un loc într-altul.
El privea drept înainte, holbându-se la partea din faţă a liftului în
timp ce urcau. Aveau să se mute cât de curând într-altul, care să-i
ducă în sus, la următoarele etaje.
— N-ar fi trebuit să-mi petrec timpul cu tine, spuse în cele din

1074
urmă. Ardenţii cu vechime cred că mă gândesc prea mult la alte
lucruri. Nu le place niciodată când unul dintre noi începe să
privească în afara ardenţei.
— Dreptul de a curta îţi este garantat.
— Noi reprezentăm o proprietate. Drepturile unui om pot fi
garantate, dar, în acelaşi timp, el este descurajat când vrea să se
bucure de ele. Mi-am neglijat munca, nu m-am supus superiorilor…
Fiind atras de tine, am atras asupra mea şi necazurile.
— Nu ţi-am cerut nimic din toate astea.
— Nu m-ai descurajat.
Ea nu avea ce să-i spună; singurul răspuns era o îngrijorare
crescândă. Un început de panică, o dorinţă de a fugi, de a se
ascunde. În anii petrecuţi pe domeniul tatălui ei, aproape în
singurătate, nu visase niciodată la o asemenea legătură. „Despre
asta e vorba?” se întrebă, cuprinsă de panică. „E o legătură?”
Intenţiile cu care venise la Kharbranth păruseră atât de lipsite de
complicaţii! Cum ajunsese în punctul unde risca să frângă inima
unui bărbat?
Şi, spre ruşinea ei, recunoscu faţă de sine însăşi că avea să simtă
mai degrabă lipsa cercetărilor din bibliotecă decât pe cea a lui
Kabsal. Era oare o creatură oribilă fiindcă simţea astfel? Ardentul
era pe gustul ei. O prezenţă plăcută. Interesantă.
El o privi, iar ochii îi erau plini de dorinţă. Părea… Părinte al
Furtunii, părea să se fi îndrăgostit cu adevărat. N-ar fi trebuit să fie
şi ea îndrăgostită de el? Nu credea că e. Era doar năucită.
Când ajunseră în partea de sus a sistemului de lifturi al
Palanaeumului, Shallan aproape că se năpusti în Văl. Kabsal o

1075
urmă, dar avură nevoie de un alt lift ca să urce până la separeul lui
Jasnah, şi astfel Shallan se trezi din nou prinsă în cursă, alături de el.
— Aş putea să vin, spuse încet Kabsal. Să mă-ntorc împreună cu
tine în Jah Keved.
Panica ei se înteţi. Abia dacă-l cunoştea. Da, stătuseră adesea de
vorbă, dar rareori despre lucruri importante. Dacă pleca din
ardenţă, ar fi scăzut în rang până la al zecelea dahn, ajungând
aproape la fel de jos ca ochi-întunecaţii. N-ar fi avut nici bani, nici
casă, fiind într-o situaţie aproape tot atât de rea ca a familiei ei.
Familia. Ce-ar fi spus fraţii ei dacă ar fi adus acasă pe cineva care
era, de fapt, un străin? Un alt om care să se lupte cu problemele lor,
care să le cunoască secretele?
— Îmi dau seama, după expresia de pe chipul tău, că nu e o idee
bună, spuse ardentul. S-ar părea că am înţeles greşit nişte lucruri
foarte importante.
— Nu, nu e aşa, se grăbi ea să răspundă. Doar că… Of, Kabsal.
Cum m-aş putea aştepta să pricepi ceea ce fac, dacă nici măcar eu nu
înţeleg? zise atingându-i braţul, ca să-l întoarcă spre ea. N-am fost
cinstită cu tine. Şi nici cu Jasnah. Şi, ceea ce mă înfurie şi mai mult,
nici măcar cu mine.
El ridică din umeri, evident străduindu-se să se prefacă
nepăsător.
— Cel puţin o să primesc un desen. Nu-i aşa?
Ea dădu din cap în timp ce liftul se oprea în sfârşit, cu o
smucitură. O porni pe holul întunecat, cu Kabsal pe urmele ei,
ţinând lămpile. Jasnah o măsură pe Shallan cu privirea când intră în
separeul lor, dar nu o întrebă de ce avusese nevoie de atâta timp. În

1076
vreme ce-şi aduna ustensilele pentru desen, tânăra simţi că se
înroşea. Kabsal şovăia în cadrul uşii. Lăsase pe masă un coş cu
pâine şi gem. Era încă acoperit cu o bucată de pânză; Jasnah nu se
atinsese de el, deşi ardentul îi oferea întotdeauna câteva felii, ca
ofrandă de pace. Fără gem, fiindcă prinţesei nu-i plăcea câtuşi de
puţin.
— Unde ar trebui să stau? întrebă Kabsal.
— E bine dacă rămâi acolo, spuse Shallan în timp ce se aşeza,
sprijinindu-şi planşeta pentru desen pe genunchi şi ţinând-o cu
mâna interzisă acoperită.
Îl privi, aşa cum stătea, sprijinit cu o mână de tocul uşii. Capul
ras, sutana de un cenuşiu-deschis drapată în jurul trupului,
mânecile scurte, mijlocul înconjurat cu o eşarfă lată. Privirea
nedumerită. Clipi, întipărindu-şi în memorie o Amintire, apoi
începu să deseneze.
Era una dintre cele mai stânjenitoare experienţe din viaţa ei. Nu-i
spuse ardentului că putea să se mişte, aşa că el rămase în aceeaşi
poziţie. Şi nu scoase nicio vorbă. Probabil se temea să nu strice
portretul. Shallan descoperi că desena cu o mână tremurătoare, deşi
– din fericire – izbutea să-şi stăpânească lacrimile.
„Lacrimi”, îşi zise, trăgând ultimele linii ale peretelui lângă care
stătea Kabsal. „De ce-ar trebui să plâng? Nu eu sunt cea care tocmai
a fost respinsă. De ce nu pot avea sentimentele mele sens, măcar din
când în când?”
— Uite, spuse ea, desprinzând pagina şi întinzându-i-o. O să se
mânjească dacă n-o dai cu lac.
Kabsal şovăi, apoi se apropie şi luă portretul cu degete

1077
respectuoase.
— E superb, şopti.
Îşi ridică privirea, apoi se duse în grabă să-şi ia lampa şi scoase
din ea broamul de granat.
— Poftim, spuse el, oferindu-i-l. Ca plată.
— Nu-l pot lua! În primul rând, nu e al tău.
Pentru că era ardent, tot ce se afla asupra lui Kabsal îi aparţinea
regelui.
— Te rog, spuse Kabsal. Vreau să-ţi dau ceva.
— Desenul e un dar, zise ea. Dacă mă plăteşti, înseamnă că nu ţi-
am dat nimic.
— Atunci o să comand un altul, zise el, apăsând în palma ei sfera
strălucitoare. O să iau primul portret ca pe un dar, însă mai fă-mi, te
rog, încă unul. Unul cu noi doi, stând alături.
Ea şovăi. Se desena rareori pe sine. I se părea bizar.
— Bine.
Luă sfera, apoi şi-o strecură pe furiş în punga ferită, alături de
Animmod. Părea cam ciudat să poarte acolo ceva atât de greu, dar
se obişnuise cu umflătura pungii şi cu greutatea.
— Jasnah, ai o oglindă? întrebă ea.
Cealaltă femeie răspunse cu un oftat sonor, evident sâcâită de
întrerupere. Căută pe bâjbâite printre lucrurile ei şi scoase o
oglindă. Kabsal o luă.
— Ridică-ţi-o deasupra capului, spuse Shallan, ca să mă pot
vedea.
El se trase înapoi, făcând ce îi ceruse şi părând derutat.
— Înclin-o puţin într-o parte, îi ceru Shallan. Bun, aşa.

1078
 Clipi, întipărindu-şi în minte imaginea lui, alături de a ei.
— Aşază-te. Nu mai e nevoie de oglindă. Am vrut-o doar ca
punct de referinţă – mă ajută, dintr-un anumit motiv, să-mi încadrez
trăsăturile în scena pe care vreau s-o desenez. O să apar stând lângă
tine.
El se aşeză pe podea, iar Shallan începu să lucreze, folosindu-se
de asta ca să nu se mai gândească la sentimentele sale contradictorii.
Simţea vinovăţie fiindcă ataşamentul ei faţă de Kabsal nu era tot
atât de intens ca al lui, dar şi părere de rău fiindcă n-avea să-l mai
vadă. Şi, mai presus de orice, nelinişte din cauza Animmodului.
Să se deseneze pe ea însăşi alături de el era o provocare. Desena
cu furie, contopind imaginea lui reală cu una imaginară, a ei însăşi,
în rochia ei cu flori brodate, stând cu picioarele îndoite într-o parte.
Chipul din oglindă deveni punctul ei de referinţă, în jurul căruia îşi
construi imaginea capului. Prea prelung ca să fie frumos, cu părul
prea deschis la culoare, cu obrajii pistruiaţi.
„Animmodul”, îşi zise. „E periculos să stau cu el în Kharbranth.
Dar la fel de periculos e să plec. Oare nu există şi o a treia soluţie?
Dacă-l trimit departe de-aici?”
Şovăi, ţinând cărbunele în aer, deasupra hârtiei. Putea îndrăzni să
trimită fabrialul – împachetându-l pentru a-i fi înmânat lui Tozbek
fără ştirea nimănui – în Jah Keved, fără să se ducă şi ea? În felul ăsta
nu avea să-şi mai facă griji că i-ar fi fost cercetată camera în căutarea
lui sau că ar fi fost găsit asupra ei, dar trebuia să distrugă toate
desenele în care apărea Jasnah cu Animmodul. Şi nici n-ar mai fi
existat riscul ca asupra ei să planeze vreo bănuială, în cazul în care
Jasnah descoperea că nu-i mai funcţiona fabrialul.

1079
 Continuă să deseneze, pierzându-se tot mai mult în gânduri şi
lăsându-şi degetele să lucreze. Dacă trimitea Animmodul acasă, ea
putea rămâne în Kharbranth. Era o perspectivă excelentă,
ispititoare, dar care o făcea să se frământe şi mai tare. Se pregătea de
plecare de atâta timp. Ce-ar fi putut face în privinţa lui Kabsal? Şi
mai era şi Jasnah. Oare chiar ar fi putut rămâne acolo, acceptând
tutela oferită de prinţesă, după tot ce făcuse?
„Da”, îşi zise. „Aş putea.”
Fervoarea acelui sentiment o surprinse. Ar fi putut trăi
suportându-şi vinovăţia, zi după zi, dacă asta însemna că ar fi
continuat să înveţe. Era dovada unui egoism înfiorător, făcând-o să
se ruşineze. Dar ar mai fi mers aşa, cel puţin pentru scurtă vreme. În
cele din urmă ar fi trebuit, fireşte, să se-ntoarcă. Nu-şi putea lăsa
fraţii să-nfrunte singuri pericolul. Aveau nevoie de ea.
Egoism, secondat de curaj. Al doilea o surprindea aproape la fel
de mult ca primul. Pentru că pe niciunul nu-l asocia prea des cu
propria persoană. Dar începea să-şi dea seama că nu ştiuse cine era
de fapt. Nu înainte de a pleca din Jah Keved, lăsând în urmă tot ce-i
era familiar, tot ce se aşteptase de la ea însăşi să fie.
Începu să deseneze cu tot mai multă înflăcărare. Termină cele
două personaje şi trecu la fundal. Nişte linii iuţi, îndrăzneţe,
deveniră podeaua separeului şi arcada din spatele lui. O încâlceală
întunecată pentru o latură a mesei de lucru, care arunca o umbră.
Linii clare, subţiri, pentru lampa de pe podea. Linii impetuoase, ca
suflarea vântului, pentru picioarele şi roba creaturii de dincolo de
ea…
Shallan încremeni, cu degetele trasând o linie nedorită înainte de

1080
se desprinde de silueta pe care-o desenase chiar în spatele lui
Kabsal. O siluetă care nu era acolo, cu un simbol ascuţit şi colţuros
plutindu-i deasupra gulerului, în loc de cap.
Shallan se ridică, trântindu-şi scaunul pe spate, cu degetele
mâinii libere încleştate pe cărbune şi pe planşeta pentru desen.
— Shallan? spuse Kabsal. Împăcarea pe care începuse s-o simtă în
timp ce desena se spulberă cât ai clipi şi inima prinse să-i bată
nebuneşte. Tot ce o apăsa dădu năvală. Kabsal. Jasnah. Fraţii ei.
Hotărâri. Alegeri. Probleme.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Kabsal, apropiindu-se cu un pas.
— Îmi pare rău, răspunse ea. Am… am făcut o greşeală.
El se încruntă. De unde stătea, Jasnah îşi ridică privirea,
încreţindu-şi fruntea.
— Nu-i nimic, spuse Kabsal. Uite, hai să mâncăm nişte pâine cu
gem. O să ne liniştim, apoi o să termini. Nu-mi pasă de o…
— Trebuie să plec, îl întrerupse Shallan, simţind că se sufoca. Îmi
pare rău.
Ieşi din separeu în goană, trecând pe lângă ardentul uluit şi
ocolind de departe locul în care apăruse silueta din desenul ei. Ce
era cu ea?
Se grăbi către lift şi le strigă parshilor s-o ducă jos. Se uită peste
umăr. Kabsal stătea pe coridor, privind în urma ei. Ea ajunsese la
lift, cu planşeta pentru desen strânsă la piept, în timp ce inima îi
bătea nebuneşte. „Linişteşte-te”, îşi spuse sprijinindu-se cu spatele
de balustrada platformei în timp ce parshii începeau s-o coboare. Se
uită la palierul pustiu aflat deasupra ei. Şi se trezi clipind,
memorând scena. Începu iar să deseneze.

1081
 Trăgea liniile cu gesturi scurte, sprijinindu-şi planşeta de mâna
interzisă. Singura lumină venea de la câte două sfere foarte mici,
plasate în dreapta şi-n stânga, unde frânghiile încordate vibrau. Se
mişca fără să gândească, desena şi atât, uitându-se în sus.
Îşi coborî privirea către ceea ce pusese pe hârtie. Pe palierul de
deasupra stăteau două siluete, purtând robe prea ţepene, făcute
parcă dintr-o ţesătură metalică. Stăteau aplecate şi o priveau cum se
îndepărtează.
Se uită din nou în sus. Palierul era gol. „Ce mi se-ntâmplă?” se
întrebă, din ce în ce mai îngrozită. Când platforma atinse podeaua,
se grăbi să iasă, cu fusta fluturând. Ajunse la ieşirea din Văl aproape
în fugă, fără să le dea atenţie maeştrilor-slujitori şi ardenţilor care-o
priveau nedumeriţi.
Unde să se ducă? Sudoarea îi şiroia pe obraji. Unde poţi să fugi
când înnebuneşti?
Pătrunse în mulţimea de oameni din sala principală. Era după-
amiaza târziu şi începuse alergătura dinainte de cină – servitorii
împingeau cărucioare cu mâncare, ochi-luminoşii se îndreptau alene
spre camerele lor, eruditele umblau cu mâinile la spate. Se repezi în
mijlocul lor, cu pletele desprinzându-i-se din coc, în timp ce acele de
păr îi cădeau pe podeaua de piatră cu pocnete ascuţite. Eliberat,
părul roşu îi unduia în urmă. Ciufulită şi gâfâind, intră pe coridorul
care ducea la camera ei şi se uită înapoi. În urmă, prin puhoiul de
oameni din care se desprinsese, lăsase un şir de capete întoarse spre
ea, cu priviri nedumerite.
Aproape fără voia ei, clipi şi-şi întipări o Amintire. Îşi înălţă din
nou planşeta pentru desen, strângând cărbunele între degete

1082
alunecoase, şi desenă în grabă scena din sala plină de lume. Doar
nişte siluete vagi. Bărbaţi alcătuiţi din linii drepte, femei schiţate cu
ajutorul unor curbe, pereţi de piatră în pantă, răbufniri de lumină în
lămpile cu sfere de pe pereţi.
Şi cinci siluete cu simboluri în loc de capete, cu robe şi mantii
prea ţepene. Simbolurile difereau unele de altele, erau diforme,
nefamiliare, şi atârnau deasupra unor trupuri fără gât. Creaturile
şerpuiau, nevăzute, prin mulţime. Ca nişte prădători.
Concentrându-se asupra lui Shallan.
„Sunt rodul imaginaţiei mele”, încercă să-şi spună. „Sunt prea
încordată, mă copleşesc prea multe lucruri.” Oare figurile acelea
erau o reprezentare a vinovăţiei ei? A tensiunii în care trăia,
trădând-o pe Jasnah şi minţindu-l pe Kabsal? A faptelor săvârşite
înainte de a pleca din Jah Keved?
Încercă să rămână pe loc, aşteptând, dar degetele ei refuzau să
stea neclintite. Clipi şi începu să deseneze pe o altă foaie. Termină
cu o mână tremurătoare. Siluetele erau aproape de ea, cu falsele
capete colţuroase atârnând, oribile, acolo unde ar fi trebuit să li se
afle feţele.
Logica o avertiza că exagerează, dar, indiferent ce şi-ar fi spus, nu
i se părea demn de crezare. Creaturile erau reale. Şi veniseră după
ea.
O luă la fugă, spre surprinderea câtorva servitori care se
apropiau, gata s-o ajute. Alergă, cu picioarele încălţate în papuci
alunecându-i pe covoarele de pe coridor, şi ajunse în cele din urmă
la uşa care ducea spre încăperile lui Jasnah. Ţinându-şi planşeta sub
braţ, descuie cu degete tremurătoare, apoi se împinse în uşă şi o

1083
trânti în urma ei. Încuie din nou şi dădu buzna în propria cameră.
Trânti şi uşa aceea, apoi se întoarse şi se îndepărtă de aceasta,
mergând cu spatele. Singura lumină din cameră venea de Ia trei
pete de diamant din lampa-cupă aflată pe noptiera ei.
Se urcă în pat şi se trase cât mai departe de uşă, până ce ajunse să
se sprijine de perete, respirând pe nas, înnebunită. Încă mai ţinea
planşeta sub braţ, dar îşi pierduse cărbunele. Mai avea alţii
înăuntrul noptierei.
„N-o face”, îşi spuse. „Stai şi linişteşte-te, pur şi simplu.”
Simţea un fior tot mai puternic, o groază crescândă. Trebuia să
ştie. Se întinse după cărbune, apoi clipi şi începu să-şi deseneze
camera.
Mai întâi tavanul. Patru linii drepte, coborând către pereţi.
Degetele continuau să i se mişte, desenând, descriind chiar planşeta
pentru desen aflată în faţa ei şi mâna interzisă înfăşurată în mânecă
în timp ce susţinea planşeta din spate. Şi trecură mai departe. La
creaturile din jur, cu simboluri diforme pe care nimic nu le lega de
umerii lor inegali. Acele non-capete aveau unghiuri stranii,
suprafeţe care-şi pierdeau contururile în moduri bizare, imposibile.
Creatura din faţă întindea degete prea netede către Shallan. La
numai câţiva centimetri de partea dreaptă a planşetei pentru desen.
„O, Părinte al Furtunii…” îşi zise ea, iar cărbunele i se opri. Era
singură în cameră şi avea totuşi în faţă imaginea aceleiaşi încăperi
pline de creaturi lucioase. Se aflau destul de aproape ca să le simtă
răsuflarea, dacă ar fi respirat.
Se simţea oare în cameră o adiere rece? Şovăind – îngrozită, dar
incapabilă să se oprească – Shallan lăsă cărbunele să cadă şi-şi ridică

1084
mâna liberă, întinzând-o spre dreapta.
Şi simţi ceva.
Ţipă, sări în picioare pe pat, scăpând planşeta, şi se trase înapoi,
lipindu-se de perete. Înainte să-şi dea seama ce făcea, se lupta deja
cu propria mânecă, străduindu-se să scoată Animmodul. Dintre
toate lucrurile pe care le avea asupra ei, era singurul care aducea cu
o armă. Nu, era o prostie. Nu ştia să-l folosească. Era neajutorată.
Doar dacă…
„Pe furtună!” se gândi, înnebunită. „Nu-l pot folosi. Mi-am
făgăduit.”
Dar începu, totuşi. Zece bătăi de inimă ca să dea la iveală fructul
sacrilegiului ei, câştigul adus de cea mai cumplită dintre faptele
sale. La jumătate fu întreruptă de o voce, nefirească, dar clară:
— Ce eşti?
Îşi duse mâna la piept, pierzându-şi echilibrul din cauza patului
moale, şi căzu în genunchi pe pătura mototolită. Întinse o mână
într-o parte, sprijinindu-se de noptieră şi atingând în treacăt cu
degetele cupa mare de sticlă aflată acolo.
— Ce sunt? şopti. Sunt îngrozită.
„E adevărat.”
În jurul ei, dormitorul se transformă.
Patul, noptiera, planşeta ei pentru desen, pereţii, tavanul – totul
păru să plesnească, preschimbându-se în sfere minuscule din sticlă
întunecată. Se pomeni într-un loc cu un cer negru şi un soare
straniu, mic şi alb, suspendat la orizont, mult prea departe.
Shallan ţipă când se văzu în aer, căzând pe spate, într-o ploaie de
mărgele. În apropiere planau flăcări, zeci sau poate sute de flăcări.

1085
Ca nişte vârfuri de lumânare plutind în văzduh şi unduind în vânt.
Se izbi de ceva. Era o mare întunecată, nesfârşită, lipsită de apă.
Era alcătuită din mărgele mărunte, un întreg ocean de sfere. Se
răsuceau în jurul ei, mişcându-se şi unduindu-se ca nişte valuri.
Shallan icni, dând din braţe în încercarea de a se menţine la
suprafaţă.
„Vrei să mă preschimb?” întrebă, în capul ei, o voce caldă, clară şi
diferită de şoapta rece pe care-o auzise mai înainte. Era profundă,
găunoasă şi sugera o vârstă înaintată. Părea să vină din mâna ei, şi-
atunci îşi dădu seama că strângea ceva în pumn. Una dintre
mărgele.
Unduirea oceanului de sticlă ameninţa s-o tragă în jos; dădu
nebuneşte din picioare, izbutind cumva să rămână la suprafaţă.
„Sunt ceea ce sunt de foarte mult timp, spuse vocea caldă. Dorm
atât de mult. O să mă schimb. Dă-mi ceea ce ai.”
— Nu pricep ce spui! Te rog, ajută-mă!
„O să mă schimb.”
I se făcu deodată frig, ca şi cum ceva i-ar fi sorbit toată căldura
trupului. Ţipă, în timp ce din mărgeaua aflată între degetele ei
răbufnea căldura. O scăpă tocmai când o unduire a oceanului de
sub ea o trase dedesubt, cu mărgele rostogolindu-se unele peste
altele şi zornăind încet.
Căzu pe spate şi se lovi de propriul pat, revenind în camera ei.
Alături, cupa de pe noptieră se topi, sticla transformându-i-se într-
un lichid roşu, astfel încât cele trei sfere căzură pe suprafaţa
inundată a lemnului. Lichidul roşu se prelinse peste margini,
împroşcând podeaua. Shallan se trase înapoi, îngrozită.

1086
 Cupa se transformase în sânge.
Când se retrase, şocată, Shallan izbi noptiera, zgâlţâind-o. Lângă
cupă era o carafă pentru apă, goală. Aceasta se răsturnă şi căzu. Se
sparse de podeaua din piatră, împroşcând sângele.
„Asta a fost o Animmodelare!” îşi zise Shallan. Transformase
cupa în sânge, care era una dintre cele Zece Esenţe. Îşi duse mâna la
cap, ţintuind cu privirea lichidul roşu care se lăţea pe podea,
adunându-se într-o baltă. Părea foarte mult.
Era atât de uluită. Vocea, creaturile, marea din mărgele de sticlă,
cerul negru şi rece. Toate apăruseră atât de repede!
„Am Animmodelat”, repetă ea. „Am reuşit!”
Avusese vreo legătură cu acele creaturi? Dar începuseră să-i
apară în desene cu mult înainte de a fura fabrialul. Cum… ce…? Se
uită în jos, la mâna ei interzisă şi la Animmodul ascuns în punga
din mânecă.
„Nu mi l-am pus”, îşi zise. „Dar l-am folosit, totuşi.”
— Shallan?
Era vocea lui Jasnah. Chiar dincolo de uşă. Probabil că prinţesa o
urmărise. Shallan simţi înţepătura spaimei când văzu un firicel de
sânge prelingându-se către uşă. Aproape că ajunsese acolo, avea să
treacă pe sub ea într-o clipă.
De ce trebuise să fie sânge? Îngreţoşată, sări în picioare, iar
papucii i se îmbibară cu lichidul roşu.
— Shallan? repetă Jasnah, a cărei voce venea acum de la mai mică
depărtare. Ce s-a auzit?
Tânăra se uită înnebunită la sânge, apoi la blocul pentru desen,
plin cu reprezentările creaturilor stranii. Dacă între ele şi

1087
Animmodelare exista vreo legătură? Jasnah avea să-şi dea seama.
Sub uşă era o umbră.
Intrând în panică, îşi îndesă blocul cu desene în cufăr. Dar
sângele, sângele avea s-o dea de gol. Era destul de mult ca să pară
scurs dintr-o rană periculoasă. Jasnah avea să-l vadă. Avea să ştie.
Sânge, acolo unde n-ar fi trebuit să existe? Una dintre Cele Zece
Esenţe?
Jasnah avea să-şi dea seama ce se întâmplase!
Lui Shallan îi veni brusc o idee. Nu era genială, dar oferea o cale
de ieşire şi era singurul lucru care-i trecea prin minte. Se lăsă în
genunchi şi luă în mâna interzisă, prin materialul mânecii, un ciob
din carafa spartă. Trase aer în piept, îşi suflecă mâneca dreaptă, apoi
folosi ciobul ca să-şi facă o tăietură nu prea adâncă în braţ. Fiind sub
stăpânirea panicii, aproape că nici n-o duru. Sângele ţâşni.
În timp ce mânerul uşii se rotea şi aceasta începea să se deschidă,
Shallan lăsă ciobul să cadă şi se întinse pe-o parte. Închise ochii,
prefăcându-se leşinată. Uşa se deschise larg.
Jasnah icni şi strigă imediat după ajutor. Se grăbi să vină lângă
Shallan, o prinse de braţ şi-i apăsă rana cu mâna. Shallan mormăi
ceva neclar, ca şi cum n-ar fi fost pe de-a-ntregul conştientă,
strângându-şi în mâna interzisă punga – şi Animmodul din ea. N-
aveau să i-o deschidă, nu-i aşa? Îşi trase braţul mai aproape de
piept, stând ghemuită, fără să scoată un sunet, în timp ce se auzeau
tot mai mulţi paşi şi mai multe strigăte, servitorii şi parshii dădeau
buzna în cameră, iar Jasnah striga, cerând mai multe ajutoare.
„Asta n-o să se termine cu bine”, îşi zise Shallan.

1088
 46
VLĂSTARUL LUI TANAVAST

„Cu toate că în acea seară ar fi trebuit să iau cina în oraşul Veden,

am insistat să vizitez Kholinarul şi să stau de vorbă cu Tivbet. În
Urithiru, birurile creşteau fără nicio logică. La vremea aceea, aşa-
numiţii Radianţi începuseră deja să-şi arate adevărata fire.”

După incendiul din Palanaeumul original, din memoriile lui Terxim n-

a mai rămas decât o pagină, iar versetul acesta e singurul care-mi poate fi
de folos.

Kaladin visa că era furtuna.

Înainta dezlănţuit, cu zidul de furtună din spatele său ca o
mantie fluturându-i în urmă, deasupra unei întinderi negre,
unduitoare. Oceanul. Trecerea lui învolbura apele, izbind valurile
unele de altele şi înălţând o spumă albă, spre a fi prinsă şi
spulberată de vânturile sale.
Se apropie de continentul întunecat şi se avântă mai sus. Şi mai
sus. Tot mai sus. Lăsă marea în urmă. Imensitatea uscatului i se
desfăşură înainte, părând fără sfârşit, un ocean de stâncă. „Atât de
mare”, îşi zise cu uimire. Nu înţelesese. Cum ar fi putut?
Se năpusti peste Câmpiile Sfărâmate. Arătau ca şi cum ceva
imens le-ar fi izbit în centru, azvârlind spre exterior sfărâmături
vălurite. Şi ele erau mai întinse decât se aşteptase; nu era e mirare că
nimeni nu izbutise să-şi găsească drumul prin spărturi.
1089
 În centru se afla un platou imens, însă pe întuneric şi de la
distanţă nu putea să vadă mare lucru. Dar se zăreau lumini. Era
locuit.
Vedea foarte bine că partea estică a acestora era foarte diferită de
cea din vest, marcată de coloane înalte, fusiforme, şi de platouri
aproape măcinate de stihii. Cu toate acestea, observă simetria
Câmpiilor. De la mare înălţime, păreau o operă de artă.
O clipă mai târziu trecuse de ele, continuându-şi drumul către
nord şi vest, spre a se avânta de-a lungul Mării de Suliţe, o mare
interioară puţin adâncă, unde nişte degete frânte de piatră se înălţau
deasupra apei. Trecu peste Alethkar, întrezărind Kholinarul, oraşul
imens, construit în mijlocul unor formaţiuni stâncoase asemenea
unor înotătoare de peşte crescute din piatră. Pe urmă se întoarse
către sud, îndepărtându-se de toate locurile pe care le cunoştea.
Trecu peste munţi semeţi, având culmi dens populate, cu sate
îngrămădite în apropierea unor deschizături din care ieşeau aburi
sau lavă. Piscurile Mâncătorului de Coarne?
Le lăsă, bătute de ploaie şi de vânt, şi coborî tunător către ţinuturi
străine. Trecu peste oraşe şi peste câmpii deschise, peste sate şi
peste râuri şerpuitoare. Erau multe armate. Trecu peste corturi
plate, fixate pe partea ferită de vânt a stâncilor, cu pari înfipţi în
piatră ca să le ţină întinse şi cu oameni ascunşi înăuntru. Trecu peste
coastele unor dealuri, unde soldaţii se îngrămădeau în despicături.
Trecu peste căruţe mari de lemn, construite ca să-i adăpostească pe
ochi-luminoşi în timp de război. Câte războaie se purtau în lume?
Nu era pace nicăieri?
O porni către sud-vest, suflând în direcţia unui oraş construit în

1090
interiorul unor despicături lungi din sol, aducând cu urmele unor
gheare ce sfâşiaseră peisajul. Ajunse deasupra lui cât ai clipi,
trecând peste o ţară în care piatra însăşi era crestată şi ondulată, ca
nişte valuri îngheţate. Oamenii din regatul acela aveau pielea
întunecată, ca Sigzil.
Ţinuturile continuau să apară rând pe rând. Sute de oraşe. Mii de
sate. Oameni cu vene de un albastru palid sub piele. Un loc unde
presiunea furtunii care se apropia făcea apa să ţâşnească din
pământ. Un oraş unde oamenii locuiau în stalactite uriaşe, goale pe
dinăuntru, atârnate sub o culme titanică, aflată într-un loc adăpostit.
Suflă către apus. Ţinutul era atât de vast. Atât de mare. Cu atât
de mulţi oameni diferiţi. Te uluia. În vest, războiul părea să aibă o
mai mică amploare decât în est, iar asta îl făcu să se simtă bine, dar
neliniştea nu-l părăsi. În întreaga lume, pacea părea o marfă rară.
Ceva îi atrase atenţia. Străfulgerări luminoase bizare. Suflă către
ele, din fruntea furtunii. Ce erau? Veneau în rafale, alcătuind
modele stranii. Aproape ca nişte obiecte spre care putea întinde
mâna, atingându-le, erau bule sferice de lumină ce vibra, cu piscuri
şi văi.
Kaladin traversă un oraş straniu, de formă triunghiulară, cu
piscuri înalte, ridicându-se ca nişte santinele în colţuri şi în centru.
Străfulgerările veneau dintr-o clădire de pe piscul central. Kaladin
ştia c-avea să treacă pe acolo cu mare repeziciune, căci, furtună
fiind, nu putea să bată în retragere. Sufla către vest.
Se folosi de vânt pentru a deschide cu violenţă o uşă, apoi intră
pe un coridor lung, cu dale roşii pe pereţii strălucitori, cu mozaicuri
murale pe lângă care trecea atât de repede încât nu putea să le

1091
desluşească. Făcu să foşnească fustele unor servitoare înalte, cu
părul auriu, care duceau tăvi cu mâncare sau cu prosoape aburinde.
Scoteau strigăte într-o limbă stranie, poate întrebându-se cine lăsase
o fereastră nezăvorâtă în timpul unei mari furtuni.
Străfulgerările luminoase veneau chiar din faţa lui. Atât de
fascinante! Trecând pe lângă o femeie frumoasă, cu părul auriu şi
roşu, care se ghemui înfricoşată într-un cotlon, Kaladin dădu buzna
pe o uşă. Şi aruncă o scurtă privire dincolo de ea.
Un bărbat stătea lângă două cadavre. Cu ţeasta palidă rasă, în
haine albe, asasinul ţinea într-o mână o sabie lungă, subţire. Îşi
ridică privirea, îndreptată până atunci asupra victimelor sale, şi
aproape îi dădu impresia că-l văzuse pe Kaladin. Avea ochi mari, de
shin.
Era prea târziu ca să se mai poată uita şi la altceva. Răbufni
printr-o fereastră, deschizându-i larg obloanele, şi se scurse în
noapte.
Alte oraşe, alţi munţi şi ale păduri trecură pe lângă el, ca tot
atâtea imagini neclare. La apariţia lui, plantele îşi îndoiau frunzele,
mugurii-de-stâncă îşi închideau carapacele şi tufele îşi retrăgeau
crengile. În scurt timp, ajunse în apropierea oceanului din vest.
VLĂSTRAR AL LUI TANAVAST. VLĂSTAR AL ONOAREI.
VLĂSTAR AL CELUI DE MULT PLECAT.
Răsunând pe neaşteptate, vocea îl zgudui pe Kaladin; se zbătu în
aer.
PACTUL JURĂMÂNT A ÎNCETAT.
Sunetul tunător făcu să vibreze însuşi zidul furtunii. Kaladin izbi
pământul, despărţindu-se de furtună. Alunecă până ce se opri, cu

1092
picioarele azvârlind trombe de apă. Vânturile furtunii se spulberară,
lovindu-se de el, dar făcea într-o îndeajuns de mare măsură parte
din ele, aşa că nici nu-l azvârliră, nici nu-l zguduiră.
Vocea era tunet, bubuia în aer.
PACTUL JURĂMÂNT A ÎNCETAT, VLĂSTAR AL ONOAREI.
— Nu înţeleg, strigă Kaladin în furtună.
În faţa lui se formă un chip, o faţă pe care-o mai văzuse, o faţă
îmbătrânită, tot atât de imensă ca bolta cerului, cu ochii plini de
stele.
VINE OROAREA. CEA MAI PERICULOASĂ DIN TOATE
ŞAISPREZECE. ACUM O SĂ PLECI.
Simţi un suflu venind spre el.
— Aşteaptă, strigă Kaladin. De ce se poartă aici atât de multe
războaie? Trebuie să ne batem întotdeauna?
Nu ştia sigur de ce întreba. Cuvintele i se desprindeau pur şi
simplu de pe buze.
Furtuna scoase un hârâit, de parc-ar fi fost un tată îmbătrânit,
gânditor. Chipul dispăru, spărgându-se în picături de apă.
O voce răspunse, cu mai multă blândeţe: DOMNEŞTE
OROAREA.
●
Kaladin se trezi icnind. Era înconjurat de siluete întunecate, care-l
ţineau lipit de podeaua din piatră. Ţipă, cu vechile sale reflexe
preluând controlul. Instinctiv, îşi întinse brusc braţele în lateral,
înşfăcând cu fiecare câte o gleznă şi smucind ca să-şi dezechilibreze
atacatorii.
Cei doi se prăbuşiră înjurând. El îşi folosi avântul ca să se

1093
răsucească, în timp ce-şi ridica un braţ, rotindu-l. Lovi mâinile care-l
ţintuiau, eliberându-se, se legănă şi se aruncă înainte, dând peste
bărbatul aflat chiar în faţa lui.
Se rostogoli peste acesta, ghemuindu-se şi ridicându-se în
picioare, eliberat. Se răsuci, făcând sudoarea să-i zboare de pe
frunte. Unde-i era suliţa? Îşi duse mâna spre cuţitul de la centură,
gata să-l înşface.
N-avea cuţit. N-avea suliţă.
— Lovi-te-ar furtuna, Kaladin!
Era Teft.
Kaladin îşi duse mâna la piept, respirând greu şi spulberându-şi
visul bizar. Podul Patru. Era cu Podul Patru. Furtunoveghetorii din
slujba regelui preziseseră o furtună în primele ore ale dimineţii.
— E în ordine, spuse către grupul de podari care se zvârcoleau,
înjurând, după ce încercaseră să-l ţină. Ce făceaţi?
— Ai încercat să ieşi în furtună, spuse Moash cu reproş,
desprinzându-se din învălmăşeală.
Încăperea era luminată de o singură sferă de diamant pusă de
cineva într-un colţ.
— Ha! adăugă Pietroi, ridicându-se şi scuturându-se de praf. Ai
deschis uşa în ploaie şi te-ai uitat afară, de parc-ai fi fost lovit c-o
piatră-n cap. A trebuit să te tragem înapoi. Nu cred că ţi-ar prinde
bine încă două săptămâni bolnav în culcuş, nu?
Kaladin se linişti; stropeala – burniţa liniştită de la sfârşitul unei
furtuni – continua, împrăştiindu-şi stropii pe acoperiş.
— N-am putut să te trezim, zise Sigzil.
Kaladin aruncă o privire către azishul aşezat pe podea, cu spatele

1094
sprijinit de peretele din piatră. El nu încercase să-l oprească.
— Ai avut un soi de vis stârnit de febră.
— Mă simt foarte bine, răspunse Kaladin.
Ceea ce nu prea era adevărat: îl durea capul şi se simţea istovit.
Răsuflă adânc şi-şi trase umerii înapoi, încercând să-şi alunge
oboseala.
Sfera din colţ pâlpâi. Pe urmă deveni tot mai palidă, lăsându-i în
întuneric.
— Dar-ar furtuna! bombăni Moash. Ţiparul ăsta de Gaz! Iar ne dă
sfere înnegurate.
Păşind cu grijă, Kaladin traversă baraca cufundată în beznă.
Durerea de cap îi dispăru în timp ce-şi căuta pe bâjbâite drumul
către uşă. O deschise, lăsând să intre lumina slabă a dimineţii
noroase.
Vântul îşi pierduse puterea, dar ploaia continua să cadă. Ieşi
afară şi în scurtă vreme fu udat până la piele. Ceilalţi podari îl
urmară, iar Pietroi îi aruncă o bucată mică de săpun. Ca mai toţi
ceilalţi, Kaladin nu purta decât acoperitoarea legată în jurul şalelor,
aşa că se săpuni sub ploaia rece. Săpunul mirosea a ulei şi era
zgrunţuros din cauza nisipului din el. Podarii n-aveau săpunuri
parfumate şi moi.
Kaladin îi aruncă bucata de săpun lui Bisig, un bărbat subţire, cu
faţa colţuroasă. Acesta o luă cu recunoştinţă – nu vorbea niciodată
prea mult – şi începu să se săpunească în vreme ce Kaladin lăsa
ploaia să-i spele clăbucul de pe corp şi din păr. Pe margine, Pietroi
folosea un castron cu apă ca să se radă şi să-şi tundă barba de
mâncător de coarne, care era mai lungă pe margini şi îi acoperea

1095
obrajii, dar lăsa liberă pielea de sub buze şi de pe bărbie. Făcea o
pereche stranie împreună cu părul de pe cap, pe care şi-l rădea pe
mijloc, pornind exact de deasupra sprâncenelor şi mergând spre
ceafă. Cât despre părul rămas, pe acesta şi-l tundea scurt.
Avea mâna uşoară şi grijulie, aşa că în urma briciului nu rămase
nici cea mai mică zgârietură. De-ndată ce termină, se ridică şi-şi
flutură mâna către bărbaţii care aşteptau în spatele lui. Rând pe
rând, îi bărbieri pe toţi cei care doreau. Se întrerupea din când în
când ca să-şi ascută briciul pe tocilă şi pe cureaua de piele.
Kaladin îşi duse degetele la propria barbă. Nu şi-o mai răsese cu
totul de pe vremea când se aflase în armata lui Amaram, cu atât de
mult timp în urmă. Se alătură şirului de oameni în aşteptare. Când îi
veni rândul, uriaşul mâncător de coarne râse.
— Aşază-te, prietene, aşază-te! E bine c-ai venit. Ce-i pe faţa ta
seamănă mai degrabă a rămuriş de scoarţă-subţire decât a barbă
îngrijită.
— Rade-o de tot, îi ceru el, aşezându-se pe o buturugă. N-aş prea
vrea să am una ciudată, ca a ta.
— Ha! exclamă Pietroi, ascuţindu-şi briciul. Eşti câmpean,
prietene. Nu se cuvine să porţi o humnka’aban. Ar trebui să-ţi trag o
bătaie zdravănă dac-ai încerca.
— Credeam că lupta e sub demnitatea ta.
— E permisă în mai multe cazuri importante, de excepţie, îl
lămuri Pietroi. Şi-acum, gata cu vorbăria, dacă nu cumva vrei să-ţi
pierzi o buză.
Mâncătorul de coarne îi scurtă mai întâi barba, apoi îl săpuni şi îl
rase, începând cu obrazul stâng. Kaladin nu mai lăsase niciodată pe

1096
altcineva să-l bărbierească; când plecase pentru prima oară la
război, fusese atât de tânăr, încât bărbieritul aproape că nu-i era
necesar. Şi, pe măsură ce se maturizase, se deprinsese să se descurce
singur.
Mişcările lui Pietroi erau dibace, aşa că nu se alese cu zgârieturi şi
ciupituri. Peste câteva minute, mâncătorul de coarne făcu un pas
înapoi. Kaladin îşi ridică degetele către bărbie şi-şi simţi pielea
netedă, sensibilă. La atingere, faţa lui părea rece, bizară. Bărbieritul
îl dusese înapoi în timp, transformându-l – doar un pic – în omul
care fusese.
Era ciudat cât de mult te putea schimba faptul că-ţi rădeai barba.
„Ar fi trebuit s-o fac cu săptămâni în urmă.”
Stropeala se transformase într-o ploaie măruntă, vestitoarea
ultimelor şoapte ale furtunii. Kaladin se ridică, lăsând apa să-i spele
smocurile de păr tuns care-i căzuseră pe piept. Dunny, cu faţa lui de
copilaş – ultimul dintre cei care stătuseră la rând – se aşeză ca să fie
bărbierit, la rândul lui. Abia dacă avea nevoie de aşa ceva.
— Îţi stă bine bărbierit, spuse o voce.
Kaladin se răsuci şi-l văzu pe Sigzil sprijinit de zidul barăcii,
chiar sub streaşină.
— Faţa ta are linii puternice. Colţuroase şi ferme, cu o bărbie
impozantă. Poporul meu ar numi-o faţă de conducător.
— Nu sunt ochi-luminoşi, zise Kaladin, scuipând într-o parte.
— Îi urăşti atât de mult!
— Le detest minciunile. Nu-mi place că, pe vremuri, i-am crezut
oameni de onoare.
— Şi-o să-i dai deoparte? întrebă Sigzil, părând curios. O să

1097
conduci în locul lor?
— Nu, răspunse, părând să-l surprindă pe azish.
Syl îşi făcu în sfârşit apariţia dintr-o parte, sătulă de joaca în
bătaia vânturilor marii furtuni. Kaladin se temea întotdeauna – nu
prea tare, însă – că avea să plece cu ele, abandonându-l.
— Nu eşti însetat de răzbunare împotriva celor care te-au tratat
astfel? întrebă Sigzil.
— O, îmi face mare plăcere să-i pedepsesc, răspunse Kaladin. Dar
nu-mi doresc câtuşi de puţin nici să le iau locul, nici să le îngroş
rândurile.
— Eu aş intra în rândul lor cât ai clipi, spuse Moash, venind din
spate şi încrucişându-şi braţele pe pieptul suplu, musculos. Dac-aş
conduce eu, lucrurile s-ar schimba. Ochi-luminoşii ar lucra în mine
şi pe câmp. Ar căra poduri şi ar fi ucişi de săgeţile parshendilor.
— N-o să se-ntâmple aşa ceva, zise Kaladin. Dar nu te condamn
fiindcă-ncerci.
Sigzil dădu din cap, gânditor.
— Aţi auzit vreodată de regatul Babatharnam?
— Nu, răspunse Kaladin, aruncând o privire spre tabără.
Soldaţii începuseră să se mişte încoace şi-ncolo. Erau destui aceia
care se spălau, la rândul lor.
— Oricum, e un nume de ţară ciudat.
— Eu unul, zise pufnind Sigzil, m-am gândit întotdeauna că
Alethkar e un nume ridicol. Cred că depinde de locul unde ai
crescut.
— Şi de ce-ai adus vorba despre Babab…? întrebă Moash.
— Babatharnam, spuse Sigzil. Am mers odată acolo, cu stăpânul

1098
meu. Au copaci ciudaţi. Când se apropie o mare furtună, se întind la
pământ cu trunchi cu tot, ca şi cum ar avea balamale. Cât am stat
acolo, am ajuns de trei ori la închisoare. Pentru babathi, contează
uimitor de mult modul în care vorbeşti. Stăpânul meu a fost foarte
nemulţumit de suma pe care-a trebuit s-o plătească în schimbul
eliberării mele. Fireşte, părerea mea e că s-au folosit de orice pretext
pentru întemniţarea unui străin, ştiind că stăpânul meu avea
buzunare adânci, adăugă el, zâmbind cu nostalgie. Pentru una
dintre întemniţări, vina a fost a mea. Ştii, femeile de-acolo au vene
care formează modele vizibile pe sub piele. Multor vizitatori asta le
taie cheful, însă mie mi s-au părut frumoase. Aproape irezistibile…
Kaladin se încruntă. Oare nu apăruse în visul lui ceva
asemănător?
— Am adus vorba despre babathi pentru că îşi conduc ţara într-
un mod straniu, continuă Sigzil. Vedeţi voi, pe-acolo bătrânilor li se
dă putere. Cu cât eşti mai bătrân, cu atât ai mai multă autoritate.
Oricine ar putea să domnească, dacă trăieşte destul de mult. Regele
este numit Cel mai Bătrân.
— Pare corect, spuse Moash, alăturându-i-se lui Sigzil sub
streaşină. Mai bine decât să-ţi alegi conducătorii după culoarea
ochilor.
— A, da, încuviinţă Sigzil. Babathii sunt foarte corecţi. În prezent,
sunt conduşi de dinastia Monavakah.
— Cum poţi avea o dinastie când îţi alegi conducătorii ţinând
cont de vârsta lor? se miră Kaladin.
— E foarte simplu. Îi execuţi pe toţi cei care ajung la o vârstă
destul de înaintată ca să revendice tronul.

1099
 Kaladin se înfioră.
— Fac aşa ceva?
— Da, din nefericire. În Babatharnam, e mare tulburare din
pricina asta. A fost foarte periculos să-i vizităm. Monavakahii fac tot
posibilul ca să se-asigure că membrii familiei lor trăiesc cel mai
mult; vreme de cincizeci de ani, nimeni din afara ei n-a devenit Cel
mai Bătrân. Oricine altcineva a fost asasinat, exilat sau a murit pe
câmpul de luptă.
— E oribil.
— Mă-ndoiesc că se găsesc mulţi oameni care să nu fie de acord.
Dar am adus vorba despre asemenea orori cu un scop. Înţelegeţi,
am învăţat din experienţă că, oriunde te-ai duce, o să dai peste
cineva care abuzează de putere, spuse el, ridicând din umeri.
Diferenţierea după culoarea ochilor nu e o metodă chiar atât de
stranie, în comparaţie cu altele pe care le-am văzut. Dacă tu, Moash,
i-ai răsturna pe ochi-luminoşi şi ne-ai aduce pe noi la putere, mă-
ndoiesc că lumea ar deveni un loc diferit. Abuzurile ar continua. Ar
fi săvârşite asupra altor oameni.
Kaladin făcu un gest de încuviinţare, însă Moash clătină din cap,
spunând:
— Nu Sigzil, eu aş schimba lumea. Vorbesc serios.
— Şi cum ai face-o? întrebă Kaladin, amuzat.
— Am venit la război ca să dobândesc o Cristalsabie, răspunse
Moash. Şi încă mai am de gând s-o fac, într-un fel sau altul.
Roşi, apoi îşi feri privirea.
— Te-ai alăturat armatei sperând c-o s-ajungi suliţaş, nu-i aşa? îl
întrebă Kaladin.

1100
 Moash şovăi, apoi dădu din cap.
— Unii dintre cei sosiţi odată cu mine au ajuns soldaţi, dar cei
mai mulţi am fost trimişi la echipele de podari, spuse el, privindu-l
pe Kaladin şi înnegurându-se la faţă. Bine-ar fi ca planul tău să
meargă, Înălţimea ta. Ultima dată când am fugit, m-am ales c-o
bătaie. Mi s-a spus că, dacă mai încerc, o să capăt un stigmat de
sclav.
— N-am promis niciodată c-o să meargă, Moash. Dacă ai o idee
mai bună, spune-ne-o.
Moash ezită.
— Ei, dacă ne-nveţi într-adevăr să luptăm cu suliţa, cum ai
promis, cred că nu contează.
Kaladin se uită prudent împrejur, convingându-se că nici Gaz,
nici vreun podar din altă echipă nu se aflau pe-aproape.
— Păstrează tăcerea, murmură către Moash. Nu vorbi despre asta
decât în spărturi.
Ploaia aproape că se oprise. Norii aveau să se împrăştie în
curând.
Moash se uită urât la el, dar nu spuse nimic.
— Nu crezi cu adevărat că te-ar lăsa să ai o Cristalsabie, nu-i aşa?
întrebă Sigzil.
— Oricine poate câştiga una, răspunse Moash. Indiferent dacă e
om liber sau sclav. Ochi-luminoşi sau ochi-întunecaţi. Aşa e legea.
— Presupunând că ei o respectă, spuse oftând Kaladin.
— Mă descurc eu cumva, zise iar Moash.
Se uită într-o parte, observând cum Pietroi îşi închidea briciul şi-
şi ştergea apa de ploaie de pe ţeasta cheală.

1101
 Mâncătorul de coarne se apropie.
— Sigzil, spuse el, am auzit de locul despre care vorbeai.
Babatharnam. Vărul vărului unui văr de-al meu l-a vizitat odată. Au
melci foarte gustoşi.
— Pentru un mâncător de coarne, asta e o călătorie lungă,
remarcă Sigzil.
— Aproape la fel de lungă ca şi pentru un azish, spuse Pietroi. De
fapt, pentru voi e chiar mai lungă, fiindcă aveţi picioare atât de
scurte!
Sigzil se încruntă.
— Am mai văzut oameni de soiul tău, adăugă Pietroi,
încrucişându-şi braţele.
— Ce? făcu Sigzil. Azishi? Nu suntem chiar atât de rari.
— Nu, nu vorbesc despre rasa ta, zise Pietroi. Despre oamenii de
acelaşi soi. Cum li se spune oamenilor care vizitează lumea şi le
povestesc altora ce-au văzut? Lumecântător. Da, ăsta-i cuvântul.
Nu-i aşa?
Sigzil încremeni. Pe urmă se ridică brusc şi se îndepărtă furios,
fără să se uite înapoi.
— Ei, de ce se poartă aşa? întrebă Pietroi. Mie nu mi-e ruşine că
sunt bucătar. De ce se ruşinează el fiindcă-i lumecântător?
— Lumecântător? întrebă Kaladin.
Pietroi ridică din umeri.
— Nu ştiu mare lucru. Sunt oameni ciudaţi. Spun că trebuie să
călătorească prin toate regatele şi să le povestească oamenilor de-
acolo despre alte regate. Sunt un soi de povestitori, deşi ei se cred
mult mai mult de-atât.

1102
 — Probabil că-n ţara lui e un soi de luminlord, zise Moash. După
felul în care vorbeşte. Mă-ntreb cum de-a sfârşit-o printre noi,
cremlingii.
— Hei, zise Dunny, alăturându-li-se. Ce i-aţi făcut lui Sigzil? Mi-a
făgăduit că-mi povesteşte despre locul meu de baştină.
— Locul tău de baştină? îl întrebă Moash pe bărbatul mai tânăr.
Păi tu eşti din Alethkar.
— Sigzil spune că ochii mei violeţi nu-s ai unui om de-aici. Crede
că am sânge veden.
— Ochii tăi nu sunt violeţi, zise Moash.
— Ba sunt, îl contrazise Dunny. Pot să-ţi dai seama de asta în
bătaia luminii strălucitoare a soarelui. Sunt într-adevăr de culoare
închisă.
— Ha! exclamă Pietroi. Dacă eşti din Vedenar, suntem veri!
Piscurile sunt lângă Vedenar. Oamenii de-acolo au uneori păr roşu
şi frumos, ca al nostru.
— Bucură-te că nu i s-a părut nimănui că ai ochii roşii, Dunny,
spuse Kaladin. Moash, Pietroi, adunaţi-vă subgrupele şi daţi-le de
ştire lui Teft şi Cikatrice. Vreau să-şi ungă toată lumea vesta şi
sandalele, ca le ferească de umezeală.
Oamenii oftară, dar îi ascultară ordinul. Armata le dădea uleiul.
Podarii erau sacrificabili, însă pielea de porc de bună calitate şi
metalul pentru catarame nu erau ieftine.
În timp ce se adunau la lucru, soarele ieşi dintre nori. Lumina lui
caldă era o plăcere pentru pielea udă de ploaie a lui Kaladin. Urmat
de soare, frigul din timpul marilor furtuni avea ceva înviorător.
Polipii mugurilor-de-stâncă de pe o latură a barăcii se deschideau,

1103
absorbind umezeala din aer. Aceştia trebuiau răzuiţi, pentru că
măcinau piatra pereţilor, umplând-o de ciupituri şi crăpături.
Mugurii erau de un stacojiu intens. Era chachel, a treia zi a
săptămânii. Pe piaţa sclavilor trebuia să apară marfă nouă. Adică
podari noi. Echipa lui Kaladin se afla în mare pericol, în timpul
ultimei alergări, o săgeată îl nimerise pe Yake în braţ, iar o alta îl
nimerise pe Delp în gât. Kaladin nu putuse face nimic pentru el şi,
cu Yale rănit, echipa nu avea decât douăzeci şi opt de oameni în
stare să care podul.
Aşa cum era de aşteptat, după o oră în care se ocupară de
treburile din fiecare dimineaţă – să îngrijească echipamentul şi să
ungă podul, în timp ce Lopen şi Dabbid alergau s-aducă oala cu
terci şi s-o ducă pe urmă înapoi, în lemnărie –, Kaladin zări soldaţii
aducând un şir de oameni murdari, care-şi târşâiau picioarele. Îi
făcu semn lui Teft şi se îndreptară amândoi către Gaz.
— Înainte să ţipi la mine – spuse acesta la sosirea lui Kaladin –
trebuie să pricepi că aici nu pot schimba nimic.
Sclavii erau strânşi grămadă, sub paza a doi soldaţi cu haine
verzi, boţite.
— Eşti sergentul podurilor, spuse Kaladin.
Teft se opri lângă el. Nu se bărbierise, dar începuse să-şi tundă cu
grijă barba căruntă şi scurtă.
— Da, încuviinţă Gaz, dar nu mai împart eu oamenii. Luminata
Hashal vrea s-o facă ea însăşi. În numele soţului ei, fireşte.
Kaladin scrâşni din dinţi. Hashal avea să-i ţină mereu cu mai
puţini oameni decât le-ar fi trebuit.
— Adică nu primim nimic.

1104
 — N-am spus asta, zise Gaz, scuipându-şi într-o parte saliva
neagră. V-a dat unul.
„E totuşi ceva”, se gândi Kaladin. În noul grup erau pe puţin o
sută de oameni.
— Pe care? Ar fi bine să fie destul de înalt ca să poată căra un
pod.
— A, este, răspunse Gaz, făcându-le câtorva sclavi semn să se dea
deoparte. Şi e un muncitor bun.
Oamenii se traseră în lături, dându-l la iveală pe cel aflat în
spatele lor. Era mai scund decât media, dar destul de înalt ca să
poată căra podul.
Însă avea pielea marmorată, neagră cu roşu.
— Un parsh? se miră Kaladin.
Lângă el, Teft înjură în surdină.
— De ce nu? întrebă Gaz. Sunt sclavii ideali. Nu ripostează
niciodată.
— Dar suntem în război cu ei! exclamă Teft.
— Suntem în război cu un trib de ciudaţi, zise Gaz. Cei de pe
Câmpiile Sfărâmate sunt foarte diferiţi de ăştia care lucrează pentru
noi.
Măcar atâta lucru era adevărat. În tabără se aflau o mulţime de
parshi şi – în ciuda petelor de pe pielea lor – se asemănau foarte
puţin cu parshendii războinici. De exemplu, din pielea niciunuia nu
creştea ciudata carapace în formă de armură. Kaladin se uită la
bărbatul robust şi chel. Parshul privea în pământ; nu purta decât o
pânză în jurul şalelor şi avea un aer grosolan. Degetele lui erau mai
groase decât ale oamenilor, braţele mai vânjoase, coapsele mai late.

1105
 — E domesticit, spuse Gaz. N-aveţi de ce să vă faceţi griji.
— Credeam că parshii sunt prea valoroşi ca să fie folosiţi la
podalergări, zise Kaladin.
— Nu e decât un experiment, îl lămuri Gaz. Luminata Hashal
vrea să ştie de unde poate alege. În ultima vreme a găsit cu greu
îndeajuns de mulţi podari, iar parshii ar putea umple golurile.
— E o tâmpenie, Gaz, spuse Teft. Puţin îmi pasă dacă e
„domesticit” sau nu. Să-i ceri să care un pod în lupta împotriva
celor din neamul lui e neghiobie curată. Dacă ne trădează?
Gaz ridică din umeri.
— O să vedem ce se-ntâmplă.
— Dar…
— Las-o baltă, Teft, zise Kaladin. Tu, parshule, vino cu mine.
Se întoarse şi începu să coboare dealul. Parshul îl urmă,
îndatoritor. Teft înjură şi făcu la fel.
— Ce soi de truc crezi că-ncearcă pe socoteala noastră? întrebă
Teft.
— Bănuiesc că este exact ce-a spus. O încercare, ca să vadă dacă
se pot baza sau nu pe parshi pentru căratul podurilor. Poate c-o să
facă tot ce i se cere. Sau poate o să refuze s-alerge, sau o să-ncerce să
ne ucidă. Ea are oricum de câştigat.
— Pe răsuflarea lui Kelek, înjură Teft. Situaţia noastră e mai
neagră decât stomacul unui mâncător de coarne. Femeia asta ne
vrea pe toţi morţi, Kaladin.
— Ştiu.
Privi peste umăr, către parsh. Era puţin mai înalt decât
majoritatea oamenilor lui, cu faţa puţin mai lată, dar, pentru

1106
Kaladin, toţi arătau cam la fel.
Când ajunse înapoi, echipa Podului Patru se aliniase. Surprinşi,
nevenindu-le să-şi creadă ochilor, oamenii se uitau la parshul care
se apropia. Kaladin se opri în faţa lor, cu Teft alături şi cu parshul în
spate. Prezenţa unuia ca el la distanţă de numai un pas îi incita. Se
trase într-o parte, ca din întâmplare. Parshul rămase locului, cu
ochii în jos, cu umerii căzuţi.
Kaladin se uită la ceilalţi. Ghiciseră şi mârâiau, ostili.
„Părinte al Furtunii,” îşi zise Kaladin. „În lumea asta există ceva
mai prejos decât un podar. Un podar parsh.” Poate că parshii or fi
costat mai mult decât sclavii, dar tot atât costau şi chulii. De fapt,
comparaţia era potrivită, fiindcă parshii erau puşi la muncă aidoma
animalelor.
Văzând reacţia celorlalţi, lui Kaladin i se făcu milă de creatură. Şi
se înfurie pe sine însuşi. De ce trebuia să reacţioneze aşa
întotdeauna? Parshul era periculos, le abătea atenţia celorlalţi, era un
factor de care nu-şi permiteau să depindă.
O povară.
„Transformă o povară într-un câştig ori de câte ori e cu putinţă.”
Cuvintele fuseseră rostite de un om căruia nu-i păsa decât de pielea
lui.
„Dar-ar furtuna”, se gândi. „Sunt un prost. Un idiot desăvârşit,
îndobitocit. Nu e acelaşi lucru. Nicidecum.”
— Ai un nume, parshule? întrebă.
Noul venit clătină din cap. Parshii vorbeau rareori. Erau în stare,
dar trebuiau îmboldiţi.
— Ei, trebuie să te strigăm cumva, spuse Kaladin. Ce zici de

1107
Shen?
Parshul ridică din umeri.
— Bun, atunci, li se adresă Kaladin celorlalţi. El e Shen. Acum e
de-al nostru.
— Un parsh? întrebă Lopen, care trândăvea lângă baracă. Nu-mi
place, gancho. Uită-te cum se holbează la mine.
— O să ne omoare-n somn, adăugă Moash.
— Nu, e o treabă bună, spuse Cikatrice. Îl punem să alerge-n faţă.
O să primească o săgeată în locul unuia dintre noi.
Syl coborî din zbor pe umărul lui Kaladin şi se uită în jos spre
parsh. Ochii ei erau trişti.
„Dacă i-ai răsturna pe ochi-luminoşi şi ne-ai aduce pe noi la
putere, abuzurile ar continua. Ar fi săvârşite asupra altor oameni.”
Însă acela era un parsh.
„Trebuie să faci tot posibilul ca să rămâi în viaţă…”
— Nu, spuse Kaladin. Shen e acum unul de-al nostru. Puţin îmi
pasă ce-a fost înainte. Aşa cum nu-mi pasă ce-aţi fost voi. Acum
suntem Podul Patru. Şi asta e şi el.
— Dar… începu Cikatrice.
— Nu, spuse Kaladin. N-o să ne purtăm cu el cum se poartă ochi-
luminoşii cu noi, Cikatrice. Şi cu asta basta. Pietroi, găseşte-i o vestă
şi nişte sandale.
Podarii se împrăştiară, cu toţii în afară de Teft.
— Şi cum rămâne… cu planurile noastre? întrebă el încet.
— Le înfăptuim, răspunse Kaladin.
Asta păru să-l neliniştească pe podarul mai vârstnic.
— Ce crezi c-o să facă el, Teft? întrebă Kaladin. O să ne pârască?

1108
N-am auzit niciodată un parsh care să deschidă gura pentru a rosti
mai mult de-un singur cuvânt. Mă-ndoiesc că poate fi spion.
— Nu ştiu, mormăi Teft. Dar nu mi-au plăcut niciodată. Par în
stare să vorbească unii cu alţii fără să scoată niciun sunet. Nu-mi
place cum arată.
— Teft, spuse Kaladin fără menajamente, dac-am respinge
podarii luându-ne după înfăţişarea lor, ţi-e ţi-am fi tras un picior cu
săptămâni în urmă, pentru mutra asta a ta.
Teft mârâi. Apoi zâmbi.
— Ce e? întrebă Kaladin.
— Nimic. Doar că… pentru o clipă, mi-ai adus aminte de vremuri
mai bune. Dinainte de-a fi zdrobit de furtuna care s-a năpustit
asupra mea. Îţi dai seama care ne sunt şansele, nu? Şansele de a ne
recăpăta libertatea luptând, de a scăpa de un om ca Sadeas?
Kaladin dădu cu gravitate din cap.
— Bun, zise Teft. Ei, fiindcă tu nu te simţi înclinat s-o faci, o să
stau eu cu ochii pe prietenul nostru „Shen”, aici prezent. Poţi să-mi
mulţumeşti după ce-o să-l împiedic să-ţi înfigă un cuţit în spate.
— Nu cred că trebuie să ne facem griji.
— Eşti tânăr, zise Teft. Eu sunt bătrân.
— Şi e de presupus că asta te face mai înţelept?
— Dar-ar furtuna, nu. Asta dovedeşte doar că am mai multă
experienţă decât tine în privinţa supravieţuirii. O să-l supraveghez.
Ţie-ţi rămâne doar să te ocupi de restul acestui grup jalnic, pentru
ca…
Se întrerupse, uitându-se în jur.
— … Să nu se mai împiedice de propriile picioare când îi

1109
ameninţă cineva. Pricepi?
Kaladin dădu din cap. Asta sunase aproape aidoma vorbelor
unuia dintre sergenţii lui de pe vremuri. Teft se ferea cu insistenţă
să vorbească despre trecutul său, dar nu părea la fel de zdrobit ca
majoritatea celorlalţi.
— Bine, zise Kaladin, asigură-te că oamenii se ocupă de
echipamentul lor.
— Tu ce-o să faci?
— O să mă plimb. Şi-o să mă gândesc.
●
O oră mai târziu, Kaladin încă mai hoinărea prin tabăra lui
Sadeas. Trebuia să se întoarcă în lemnărie cât de curând. Oamenii
lui erau din nou trimişi în spărturi şi nu li se lăsaseră decât vreo
câteva ore libere, în care trebuia să se îngrijească de echipament.
Când era foarte tânăr, nu înţelesese de ce tatăl lui pleca adesea la
plimbare ca să se gândească. Dar, pe măsură ce se maturiza, se
surprindea imitându-i din ce în ce mai mult obiceiurile. Mersul şi
mişcarea acţionau asupra minţii lui. Trecerea necontenită pe lângă
corturi, alternanţa culorilor, vânzoleala oamenilor, toate dădea
naştere unui simţ al schimbării, iar gândurile îi deveneau la fel de
dornice de mişcare.
„Nu te zgârci când miza e viaţa ta, Kaladin”, îi spusese
întotdeauna Durk. „Nu scoate doar un strop când ai buzunarul plin
de pete. Ori pui totul pe masă, ori pleci.”
Syl dansa înaintea lui, sărind de pe un umăr pe altul pe strada
plină de oameni. Din când în când cobora pe capul cuiva care
mergea în direcţia opusă şi se aşeza acolo, cu picioarele încrucişate,

1110
până când trecea de Kaladin. Toate sferele lui erau pe masă. Era
hotărât să-i ajute pe podari. Dar îl irita ceva, o temere pe care nu
putea să şi-o explice.
— Pari neliniştit, spuse Syl, oprindu-i-se pe umăr.
Purta, pe lângă obişnuita ei rochie, o tichie şi o haină, parcă
vrând să-i imite pe negustorii din apropiere. Trecură pe lângă
prăvălia spiţerului. Kaladin abia dacă se obosi să-i arunce o privire.
Nu mai avea sevă de buruiana dâmbului de vânzare. În curând,
avea să rămână fără provizii.
Le spusese oamenilor săi că urma să-i înveţe să lupte, dar pentru
asta era nevoie de timp. Şi, odată instruiţi, cum aveau să scoată
suliţele din spărtură, ca să le folosească pentru evadare? S-o facă pe
furiş era greu, având în vedere cum erau cercetaţi din cap până-n
picioare.
Ar fi putut începe lupta în momentul cercetării, dar ar fi alertat
întreaga tabără.
Probleme, probleme. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai
imposibil părea totul.
Făcu loc pentru doi soldaţi cu haine verzi ca frunzişul. Ochii lor
de un căprui-închis îi desemnau drept cetăţeni obişnuiţi, însă
judecând după nodurile albe de pe umeri, erau ofiţeri-cetăţeni.
Sergenţi sau comandanţi de pluton.
— Kaladin? întrebă Syl.
— Scoaterea podarilor din tabără e cea mai complicată
însărcinare pe care-am avut-o vreodată. Mult mai grea decât toate
celelalte încercări de evadare din viaţa mea de sclav, şi toate-au dat
greş. Nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva nu pun la cale un alt

1111
dezastru.
— De data asta o să fie altfel, Kaladin, zise ea. Îmi dau seama.
— Cam aşa ceva ar fi spus Tien. Moartea lui dovedeşte că, de
fapt, cuvintele nu schimbă nimic, Syl. Înainte să mă-ntrebi, află că
nu mă arunc din nou în braţele disperării. Dar nu pot trece cu
vederea ceea ce mi s-a întâmplat. A început cu Tien. De-atunci se
pare că, de fiecare dată când am ales pe cineva anume, vrând să-l
protejez, cel protejat a sfârşit prin a-şi găsi moartea. De fiecare dată.
E de-ajuns ca să mă facă să mă-ntreb dacă nu cumva Atotputernicul
însuşi mă urăşte.
Ea se încruntă.
— Cred că eşti prost. În plus, dacă a urât pe cineva, atunci i-a urât
pe cei care au murit, nu pe tine. Tu ai supravieţuit.
— Cred că sunt egocentric, leg totul de mine. Dar, Syl, eu am
supravieţuit de fiecare dată, când aproape toţi ceilalţi au murit.
Mereu. Fostul meu pluton de suliţaşi, prima echipă de podari din
care am făcut parte, numeroşii sclavi pe care am încercat să-i ajut să
evadeze. E un tipar. Şi e din ce în ce mai greu de ignorat.
— Poate că Atotputernicul te păstrează, zise Syl.
Kaladin se opri în mijlocul străzii, zornăind; un soldat în trecere îl
înjură şi-l împinse într-o parte. În toată discuţia asta era ceva greşit.
Se retrase lângă un butoi cu apă de ploaie aşezat între două prăvălii
– nişte clădiri masive, cu pereţi de piatră.
— Syl, spuse Kaladin. L-ai pomenit pe Atotputernic.
— Tu ai făcut-o primul.
— Nu ţine cont de asta. Crezi în Atotputernic? Ştii dacă există cu
adevărat?

1112
 Ea îşi lăsă capul într-o parte.
— Nu ştiu. Ei, nu ştiu o grămadă de lucruri. Dar ar trebui să ştiu
asta. Aşa cred. Poate că da?
Părea foarte încurcată.
— Eu nu sunt sigur că mă număr printre credincioşi, spuse
Kaladin privind strada. Mama era credincioasă, iar tata vorbea
întotdeauna cu veneraţie despre Heralzi. Credea şi el, aşa aş zice,
dar poate numai datorită tradiţiilor vindecătorilor, despre care se
spune că vin de la Heralzi. Ardenţii nu ne dau nicio atenţie nouă,
podarilor. Când eram în armata lui Amaram, le făceau vizite
soldaţilor, dar în lemnărie n-am văzut nici măcar unul. Nu m-am
gândit prea mult la asta. Credinţa n-a părut s-ajute niciodată vreun
soldat.
— Păi, dacă nu crezi, n-ai de ce să-ţi închipui că Atotputernicul te
urăşte.
— Numai că dacă Atotputernicul nu există, ar putea exista
altceva, adăugă Kaladin. Nu ştiu. Dintre toţi soldaţii pe care i-am
cunoscut, o grămadă erau superstiţioşi. Vorbeau despre lucruri
precum Magia Veche şi Veghetoarea Nopţii, care-i pot aduce cuiva
ghinion. Eu îi luam în râs. Dar cât mai pot continua să ignor această
posibilitate? Dacă toate eşecurile mele sunt, de fapt, dovada că
există aşa ceva?
Syl păru tulburată. Tichia şi haina ei se dizolvară,
preschimbându-se în ceaţă, iar ea îşi înfăşură braţele în jurul
trupului, ca şi cum comentariile lui ar fi făcut-o să-i fie frig.
„Domneşte oroarea…”
— Syl, continuă Kaladin încruntându-se, cu gândul la visul lui

1113
bizar. Ai auzit vreodată de ceva numit Oroare? Nu mă refer la
sentiment, ci la… o persoană sau la un lucru care poartă numele
ăsta.
Ea şuieră pe neaşteptate. Un sunet neplăcut, sălbatic. Se
desprinse grăbită de umărul lui, devenind o săgeată de lumină, şi se
năpusti sub streaşina clădirii de alături.
Kaladin clipi nedumerit.
— Syl? o strigă el, atrăgând privirile unor spălătorese care
treceau pe-acolo.
Sprena nu mai apăru. El îşi încrucişă braţele. Cuvântul acela o
pusese pe fugă. De ce?
O înşiruire de înjurături sonore îi întrerupse gândurile. Se răsuci
chiar în clipa când din clădirea frumoasă de pe cealaltă parte a
străzii dădu buzna un bărbat, împingând în faţa lui o femeie pe
jumătate dezbrăcată. Bărbatul avea ochii de un albastru strălucitor,
iar haina verde ca frunzişul – pe care-o ţinea pe braţ – avea noduri
roşii. Un ofiţer ochi-luminoşi, de un rang nu foarte înalt. Probabil de
al şaptelea dahn.
Femeia pe jumătate îmbrăcată căzu Ia pământ. Plângând, îşi
strângea rochia descheiată în faţă, peste piept, iar părul lung şi
negru îi atârna pe spate, legat cu două panglici roşii. Rochia era a
unei femei ochi-luminoşi, numai că ambele mâneci erau scurte,
lăsându-i mâna interzisă la vedere. O curtezană.
Ofiţerul continuă să-njure în timp ce-şi punea haina. Nu şi-o
încheie. În schimb, făcu un pas înainte şi lovi femeia cu piciorul în
burtă. Ea icni, şi din pământ răsăriră durerospreni, adunându-i-se în
jur. Niciun trecător nu se opri, dar mulţi grăbiră pasul, uitându-se

1114
în jos.
Kaladin mârâi şi sări în stradă, făcându-şi loc printr-un grup de
soldaţi. Pe urmă se opri. Trei bărbaţi îmbrăcaţi în albastru ieşiră din
mulţime, oprindu-se hotărâţi între femeia căzută şi ofiţerul în verde.
Numai unul era ochi-luminoşi, judecând după nodurile de pe
umeri. Noduri aurii. Un bărbat de rang cu adevărat înalt, de al
doilea sau al treilea dahn. Era evident că nou-veniţii nu făceau parte
din armata lui Sadeas, nu cu hainele lor albastre, bine călcate.
Ofiţerul lui Sadeas şovăi. Cel în albastru îşi puse palma pe
mânerul sabiei. Ceilalţi doi aveau halebarde de bună calitate, cu
semiluni strălucitoare în vârf.
Un grup de soldaţi în verde se desprinse din mulţime şi începu
să-i înconjoare pe cei în albastru. În aer se simţea încordarea, iar
Kaladin îşi dădu seama că strada – fremătând de oameni cu doar
câteva clipe în urmă – se golea cu mare repeziciune. El rămase
practic singur, unicul spectator care se uita la cei trei bărbaţi în
albastru, acum înconjuraţi de alţi şapte în verde. Femeia era tot la
pământ, smiorcăindu-se. Se ghemui lângă ofiţerul în albastru.
Bărbatul care o lovise cu piciorul – o brută cu sprâncene stufoase
şi cu o claie de păr negru, nepieptănat – începu să-şi încheie partea
dreaptă a hainei.
— N-aveţi ce căuta aici, prieteni. S-ar părea c-aţi greşit tabăra
prin care hoinăriţi.
— Avem treburi care ne îndreptăţesc să ne aflăm aici, răspunse
ofiţerul în albastru.
Avea trăsături frumoase şi părul auriu, împestriţat cu şuviţe de
un negru alethi. Întinse mâna în faţă, ca şi cum ar fi vrut s-o strângă

1115
pe-a ofiţerului lui Sadeas.
— Ei, haide, spuse el pe-un ton afabil. Indiferent ce-ai avea de
împărţit cu femeia asta, sunt sigur că se poate rezolva fără furie şi
fără violenţă.
Kaladin se retrase sub streaşina aleasă de Syl drept ascunziş.
— E o curvă, spuse omul lui Sadeas.
— De asta-mi dau seama, răspunse cel în albastru.
Îşi ţinea mâna întinsă.
Ofiţerul în verde i-o scuipă.
— Înţeleg, spuse blondul.
Îşi retrase braţul, şi în aer se adunară fuioare spiralate de ceaţă,
unindu-i-se în mâinile ridicate într-o postură bătăioasă. O sabie
masivă îşi făcu apariţia, cu lungimea egalând înălţimea unui bărbat.
Apa condensată picura de pe întreaga lungime a lamei reci,
sclipitoare. Era o armă frumoasă, lungă şi şerpuitoare, singura
muchie pe care o avea fiind ondulată ca un ţipar şi curbată în sus,
către vârf. Pe partea din spate avea proeminenţe delicate, ca nişte
formaţiuni cristaline.
Ofiţerul lui Sadeas se retrase împleticindu-se şi căzu, alb la faţă.
Soldaţii în verde se împrăştiară. Ofiţerul îi înjură – cea mai
scârboasă înjurătură pe care o auzise vreodată Kaladin –, dar
niciunul nu se întoarse să-l ajute. Aruncând în urmă o privire urâtă,
acesta urcă în grabă treptele clădirii.
Uşa se trânti, lăsând locul cufundat într-o tăcere nefirească. În
afară de soldaţii în albastru şi de curtezana căzută, Kaladin era
singurul om de pe stradă. Cristalpurtătorul îi aruncă o privire şi
consideră, evident, că nu reprezenta o ameninţare. Îşi aruncă sabia

1116
pe pietre; lama se înfipse cu uşurinţă şi rămase aşa, cu mânerul spre
cer.
Tânărul Cristalpurtător îi întinse mâna târfei căzute.
— De curiozitate, ce i-ai făcut?
Ea îi luă mâna, şovăind, şi îl lăsă s-o ridice.
— A refuzat să-mi plătească, pretinzând că reputaţia lui a
transformat totul într-o plăcere pentru mine, zise femeia şi se
strâmbă. M-a lovit de-ndată ce-am făcut un comentariu despre
„reputaţia” lui. S-ar părea că nu e cunoscut pentru ceea ce credea el.
Luminlordul chicoti.
— Îţi sugerez ca de-acum încolo să ceri plata înainte. O să te
conducem până la hotar. Te sfătuiesc să nu te-ntorci prea curând în
tabăra lui Sadeas.
Femeia dădu din cap, ţinându-şi partea din faţă a rochiei lipită de
piept. Mâna ei interzisă era încă la vedere. Netedă, cu pielea
bronzată, cu degete lungi, delicate. Kaladin se trezi holbându-se la
ea şi roşind. Ea se înclină spre luminlord, în timp ce însoţitorii lui
supravegheau strada, cu halebardele pregătite. Chiar şi cu părul
ciufulit şi cu faţa mânjită de fard, era destul de frumoasă.
— Mulţumesc, luminlordul meu. Poate că te-aş interesa? Fără
nicio plată.
Tânărul îşi ridică o sprânceană.
— Ispititor, spuse, dar tata m-ar omorî. Ţine la vechiul mod de
viaţă.
— Păcat, zise ea trăgându-se înapoi şi acoperindu-şi cu stângăcie
pieptul în timp ce-şi strecura braţul în mânecă. Scoase o mănuşă
pentru mâna interzisă. Atunci tatăl tău e foarte formalist?

1117
 — Ai putea spune şi aşa, răspunse Cristalpurtătorul, întorcându-
se către Kaladin. Hei, băiatule de pod!
„Băiat de pod?” Tânărul lord părea să fie doar cu vreo câţiva ani
mai în vârstă ca el.
— Dă o fugă până la Luminlordul Reral Makoram, spuse
aruncând ceva pe partea cealaltă a străzii, către Kaladin.
O sferă. Scânteie în lumina soarelui înainte s-o prindă Kaladin.
— E în batalionul al şaselea. Spune-i că Adolin Kholin n-o s-
ajungă la întâlnirea de azi. O să-i trimit vorbă, ca s-o amânăm
pentru altă dată.
Kaladin se uită în jos la sferă. Un strop de smarald. Mai mult
decât câştiga el de obicei în două săptămâni. Îşi ridică privirea;
tânărul luminlord şi însoţitorii lui se retrăgeau deja, urmaţi de târfă.
— Te-ai grăbit să-i sari în ajutor, spuse o voce.
Se uită în sus la Syl, care cobora lin ca să i se aşeze pe umăr.
— Foarte nobil din partea ta.
— Ceilalţi au ajuns primii, răspunse el.
„Şi unul era un ochi-luminoşi, nici mai mult, nici mai puţin. Ce
folos putea trage de aici?”
— Totuşi, ai încercat s-o ajuţi.
— Prosteşte, spuse Kaladin. Ce-aş fi putut eu să fac? Să dobor un
ochi-luminoşi? Asta ar fi ridicat jumătate dintre soldaţii din tabără
împotriva mea, iar târfa ar fi fost bătută şi mai tare şi ar fi fost
învinuită că a stârnit încăierarea. Şi-ar fi putut găsi moartea
mulţumită eforturilor mele.
Tăcu. Vorbele lui semănau prea mult cu ceea ce spusese mai
înainte.

1118
 Nu putea să cedeze tentaţiei de a presupunere că era blestemat,
sau că avea ghinion, sau ce altceva o fi fost. Superstiţiile nu duceau
niciodată nicăieri. Dar tiparul era supărător. Dacă acţiona ca şi până
atunci, cum s-ar fi putut aştepta la rezultate diferite? Trebuia să-
ncerce ceva nou. Să facă, într-un fel sau altul, o schimbare. Pentru
asta era nevoie să se gândească mai mult şi mai bine.
O porni înapoi către lemnărie.
— N-ai de gând să faci ce ţi-a cerut luminlordul? întrebă Syl.
Nu lăsa să se vadă niciun efect întârziat al neaşteptatei sale
spaime; părea dornică să pretindă că nu se întâmplase nimic.
— După felul în care s-a purtat cu mine? se răsti Kaladin.
— N-a fost chiar atât de rău.
— N-am de gând să mă plec în faţa lor. Nu mai am de gând să le-
ndeplinesc toate capriciile doar fiindcă aşa se aşteaptă ei. Dacă îşi
făcea atâtea griji pentru mesajul lui, atunci trebuia s-aştepte, să se
convingă că vreau să i-l duc.
— I-ai luat sfera.
— Câştigată din sudoarea ochi-întunecaţilor care trudesc pentru
el.
Syl amuţi pentru o clipă.
— Întunecimea pe care-o văd în tine când vorbeşti despre ei mă
sperie, Kaladin. Când te gândeşti la ochi-luminoşi, nu mai eşti tu
însuţi.
El nu-i răspunse, ci se mulţumi să-şi continue drumul. Nu-i
datora nimic luminlordului şi, în plus, i se ordonase să se-ntoarcă în
lemnărie.
Însă lordul sărise s-o apere pe femeie.

1119
 „Nu”, îşi spuse Kaladin cu hotărâre. „Nu căuta decât un mod de
a se pune în calea unuia dintre ofiţerii lui Sadeas. Toată lumea ştie
că între cele două tabere domneşte încordarea.”
Apoi nu-şi mai îngădui să se gândească în continuare la acelaşi
subiect.

1120
 47
BINECUVÂNTĂRILE FURTUNII

CU UN AN ÎN URMĂ

Kaladin răsuci piatra între degete, lăsându-i faţetele cu particule

de cuarţ să prindă lumina. Se sprijini de un bolovan imens, cu un
picior îndoit înapoi şi proptit în el, având suliţa alături.
Piatra captă lumina, producând o învolburare de culori diferite,
în funcţie de direcţia în care o învârtea. Frumoasele cristale naturale
scânteiau aidoma cetăţilor din pietre nestemate despre care se
vorbea în poveşti.
În jurul lui, armata Înaltului Mareşal Amaram se pregătea de
luptă. Şase mii de oameni ascuţeau suliţe sau îşi legau curelele
armurilor din piele. Câmpul de luptă se afla alături şi fiindcă nu era
aşteptată nicio mare furtună, armata îşi petrecuse noaptea în corturi.
Din noaptea ploioasă în care se alăturase oştirii lui Amaram
trecuseră aproape patru ani. Patru ani. Şi o eternitate.
Soldaţii se mişcau grăbiţi de colo-colo. Câţiva îşi ridicară mâinile
şi strigară la Kaladin, salutându-l. El le răspunse dând din cap în
timp ce-şi punea piatra la loc în buzunar şi-şi încrucişa braţele,
rămânând în aşteptare. Deja flutura stindardul roşu-închis al lui
Amaram, purtând drept blazon o pereche de glife ce închipuiau o
creastă-albă având colţii îndreptaţi în sus. Merem şi khakh, onoare şi
hotărâre. Fâlfâia în faţa soarelui abia răsărit, cu răcoarea dimineţii
începând să lase loc dogorii zilei.
1121
 Kaladin se întoarse şi privi spre est, către o casă în care n-avea să
se mai întoarcă. Luase hotărârea cu luni în urmă. Serviciul lui
militar se încheia peste câteva săptămâni, dar avea să se-nroleze din
nou. Nu-şi putea privi părinţii în faţă după ce nu-şi ţinuse
promisiunea de a-l proteja pe Tien.
Un soldat ochi-întunecaţi scund şi îndesat, cu securea legată la
spate şi cu noduri albe pe umeri, alergă spre el. Arma ieşită din
comun era privilegiul comandantului de pluton. Gare avea
antebraţe vânjoase şi o barbă deasă şi neagră, dar îşi pierduse o
mare porţiune din scalp, pe partea dreaptă a capului. Era urmat de
doi dintre sergenţii săi: Nalem şi Korabet.
— Kaladin, spuse el. Părinte al Furtunii, omule! De ce mă baţi la
cap? Într-o zi de bătălie?
— Ştiu foarte bine ce ne aşteaptă, Gare, răspunse Kaladin cu
braţele încă încrucişate.
Mai multe companii se adunau deja, înşiruindu-se în formaţie de
luptă. Dallet avea să ducă plutonul lui Kaladin la locul său. În faţă,
aşa hotărâseră. Duşmanului lor – un ochi-luminoşi pe nume Hallaw
– îi plăceau la nebunie salvele lungi. Se mai luptaseră cu oamenii
lui, de mai multe ori. Una dintre lupte i se întipărise lui Kaladin în
amintire şi în suflet, ca arsă cu fierul roşu.
Intrase în armata lui Amaram aşteptându-se să apere hotarele
alerthilor – şi le apăra. Împotriva altor alethi. A unor proprietari de
pământuri de rang mai mărunt, care-şi doreau bucăţele din
domeniile Înaltului Prinţ Sadeas. Uneori, oştile lui Amaram
încercau să pună stăpânire pe teritorii aflate sub stăpânirea altor
înalţi prinţ – pământuri despre care acesta pretindea că îi

1122
aparţinuseră lui Sadeas şi că fuseseră furate cu ani în urmă. Kaladin
nu ştia ce să creadă. Dintre toţi ochi-luminoşii, Amaram era
singurul în care avea încredere. Dar se părea că şi ei, şi armatele
împotriva cărora luptau făceau exact acelaşi lucru.
— Kaladin? întrebă Gare, nerăbdător.
— Ai ceva ce-mi doresc eu, răspunse el. Un recrut nou, care ni s-a
alăturat abia ieri. Galan zice că-l cheamă Cenn.
Gare se încruntă.
— Trebuie să joc jocul ăsta cu tine acum? Vorbim după luptă.
Dacă băiatul supravieţuieşte, poate ţi-l dau.
Se-ntoarse să plece, urmat de prietenii lui.
Kaladin se ridică, luându-şi suliţa. Mişcarea îl făcu pe Gare să se
oprească busc.
— O să fie o pacoste pentru tine, spuse încet Kaladin. Trimite
băiatul la plutonul meu, şi gata. Ia-ţi plata. Ţine-ţi gura.
Scoase o pungă cu sfere.
— Poate nu vreau să-l vând, zise Gare, întorcându-i spatele.
— Nu-l vinzi. Îl muţi la mine.
Gare se uită la pungă.
— Atunci poate nu-mi place cum face toată lumea ce spui tu. Nu-
mi pasă cât de bun eşti în lupta cu suliţa. Plutonul meu îmi aparţine.
— Nu-ţi dau mai mult, Gare, zise Kaladin, aruncând punga pe
pământ; sferele zornăiră. Ştim amândoi că băiatul nu ţi-e de niciun
folos. Neinstruit, prost echipat, prea scund ca să fie bun în prima
linie. Trimite-l Ia mine.
Kaladin se răsuci pe călcâie şi începu să se îndepărteze. Câteva
secunde mai târziu, auzi zornăitul pungii ridicate de Gare.

1123
 — Nu poţi învinui pe nimeni fiindcă-ncearcă.
Kaladin nu se opri.
— Oricum, ce-nseamnă recruţii ăştia pentru tine? strigă Gare în
urma lui. În plutonul tău, jumătate din oameni sunt prea scunzi ca
să lupte cum trebuie! Aproape că-i vine omului să creadă că vrei să
fii ucis!
Kaladin nu-l luă în seamă. Străbătu tabăra, fluturându-şi mâna
către cei care-i făceau, la rândul lor, semne cu mâna. Aproape toată
lumea se ferea din calea lui, fie pentru că-l cunoştea şi-l respecta, fie
pentru că-i cunoştea reputaţia: cel mai tânăr şef de pluton din
armată, cu o experienţă de numai patru ani, însă deja aflat la
comandă. Un ochi-întunecaţi trebuia să meargă pe Câmpiile
Sfărâmate ca să poată urca mai mult în rang.
Tabăra era cuprinsă de nebunia frenetică a soldaţilor care făceau
ultimele pregătiri. Tot mai multe companii intrau în formaţie, iar
Kaladin vedea duşmanii aliniindu-se pe culmea scundă care
mărginea câmpul în partea de vest.
Duşmanii. Aşa îi numeau. Totuşi, când apărea un conflict real la
graniţa cu vedenii sau cu reshii, oamenii aceia li se alăturau trupelor
lui Amaram, pentru a lupta împreună. Veghetoarea Nopţii se distra
pe seama lor, atrăgându-i într-un joc interzis de noroc, pe a cărui
tablă îi aşeza uneori ca aliaţi, pentru a-i pune a doua zi să se omoare
unii pe alţii.
Dar astfel de gânduri nu trebuiau să-l preocupe pe un suliţaş.
Aşa i se spusese. În repetate rânduri. Probabil că ar fi trebuit să dea
ascultare, fiindcă înţelegea că datoria lui era să facă tot ce putea ca
să-şi ţină plutonul în viaţă. Victoria în luptă era pe locul doi.

1124
 „Nu poţi ucide ca să aperi…”
Găsi cu uşurinţă postul de lucru al chirurgilor: simţea mirosul
antisepticelor şi al micilor focuri aprinse. Mirosuri care-i aminteau
de prima lui tinereţe, care părea să fi rămas undeva, departe, foarte
departe. Oare într-adevăr avusese vreodată de gând să devină
chirurg? Ce se-ntâmplase cu părinţii lui? Dar cu Roshone?
Nu mai avea importanţă. Le trimisese vorbă prin condeierele lui
Amaram – un bilet scurt, care-l costase tot câştigul pe-o săptămână.
Ştiau că dăduse greş şi că n-avea de gând să se-ntoarcă. Nu primise
răspuns.
Ven era şeful chirurgilor, un bărbat înalt, cu nasul borcănat şi cu
faţa prelungă. Îşi supraveghea ucenicii care împătureau bandaje.
Kaladin se gândise la un moment dat, într-o doară, să-şi facă o rană
ca să li se poată alătura; toţi ucenicii aveau câte-un beteşug care-i
împiedica să lupte. Dar nu fusese în stare. Să te răneşti singur era o
dovadă de laşitate. În plus, chirurgia ţinea de vechea lui viaţă. Într-
un fel, nu merita mai mult.
Îşi duse mâna la punga cu sfere prinsă de centură, vrând să i-o
azvârle lui Ven. Însă punga se înţepeni, refuzând să se desprindă. El
înjură, împiedicându-se şi smucind-o. Reuşi s-o desprindă pe
neaşteptate, ceea ce-l făcu să-şi piardă din nou echilibrul. O siluetă
albă, translucidă, se îndepărtă ca o săgeată, răsucindu-se cu un aer
nonşalant.
— Vântspren afurisit, spuse el.
Pe câmpiile acelea stâncoase, vântsprenii erau ceva obişnuit.
Îşi continuă drumul pe lângă cortul chirurgilor, aruncându-i
punga cu sfere lui Ven. Bărbatul înalt o prinse cu îndemânare,

1125
făcând-o să dispară într-un buzunar al voluminoasei sale robe albe.
Mita garanta că oamenii lui Kaladin aveau să fie primii care
primeau îngrijiri pe câmpul de luptă, dacă nu existau ochi-luminoşi
pentru care să fie nevoie de ajutor.
Era timpul să intre în formaţie. Mări pasul, alergând uşor, cu
suliţa în mână. Nimeni nu-l mustra pentru pantalonii purtaţi pe sub
fusta din piele pe care-o aveau suliţaşii – proceda aşa ca să poată fi
recunoscut din spate. De fapt, în zilele acelea, nimeni nu-l mustra
pentru nimic. Ceea ce încă i se mai părea ciudat, după numeroasele
lupte din primii lui ani în armată.
Încă nu simţea că-şi găsise locul. Reputaţia câştigată îl scotea în
evidenţă, dar ce era menit să facă? Reputaţia îi apăra oamenii de
batjocură şi de ocări, dar, după ani în care ţinuse piept dezastrelor
venite unul după altul, era timpul să se oprească în sfârşit şi să se
gândească.
Nu era sigur că asta-i plăcea. În ultimul timp, gândurile se
dovediseră periculoase. Trecuse multă vreme de când nu mai
scosese piatra şi nu se mai gândise la Tien şi la casa părintească. Îşi
croi drum către primele rânduri şi îşi găsi oamenii exact acolo unde
le spusese să meargă.
— Dallet, strigă el, apropiindu-se grăbit de suliţaşul uriaş care era
sergentul plutonului. O s-avem în curând un recrut nou. Vreau să…
Vocea i se stinse. Un tânăr, care trebuie să fi avut vreo
paisprezece ani, stătea lângă sergent, părând minuscul în armura de
suliţaş.
Îmi minte îi reveni fulgerător o amintire. Un alt băiat, cu o figură
asemănătoare, ţinând o suliţă de care n-ar fi trebuit să aibă nevoie.

1126
Două promisiuni încălcate în acelaşi timp.
— A sosit aici acum câteva minute, domnule, zise zâmbind
Dallet. L-am pregătit.
El se scutură, spulberând momentul de aducere aminte. Tien era
mort. Dar, Părinte al Furtunii, ce bine îi semăna băiatul cel nou!
— Bine lucrat, îi spuse Kaladin lui Dallet, silindu-se să-şi ia ochii
de la Cenn. Am plătit bani frumoşi ca să-l iau pe băiatul ăsta de la
Gare. Omul ăla e atât de nepriceput, încât dac-ar lupta de partea
duşmanului ar fi tot una.
Dallet mormăi aprobator. Soldaţii ştiau ce era de făcut cu Cenn.
„Bun”, îşi zise Kaladin, cercetând câmpul de luptă în căutarea
unui loc potrivit din care oamenii săi să-şi apere poziţia. „Să-i dăm
drumul.”
Auzise istorisiri despre soldaţii care luptau pe Câmpiile
Sfărâmate. Soldaţii adevăraţi. Dacă te dovedeai un luptător destul
de promiţător în înfruntările de la graniţă, erai trimis acolo. Adică
într-un loc mai sigur – cu mult mai mulţi soldaţi, dar cu mai puţine
bătălii. De aceea dorea Kaladin să-şi ducă plutonul în acel loc, cât
mai curând cu putinţă.
Stătu de vorbă cu Dallet şi aleseră un loc în care să reziste. În cele
din urmă, sunară cornii.
Plutonul lui Kaladin atacă.
●
— Unde e Cenn? întrebă Kaladin, smulgându-şi suliţa din
pieptul unui bărbat îmbrăcat în cafeniu.
Soldatul duşman se prăbuşi gemând.
— Dallet!

1127
 Sergentul masiv era prins într-o luptă. Nu se putea întoarce să
vadă cine-l strigase.
Kaladin înjură, cercetând cu privirea haoticul câmp de bătaie.
Suliţele loveau în scuturi, în carne, în piele; oamenii strigau şi urlau.
Durerosprenii mişunau pe pământ, ca nişte mâini mici şi portocalii
sau ca nişte bucăţi de tendon care se ridicau din bălţile de sânge ale
celor căzuţi.
Toţi oamenii lui Kaladin erau acolo, cu răniţii în mijloc, protejaţi.
Toţi, în afară de băiatul cel nou. Tien.
„Cenn”, se gândi Kaladin. „Numele lui e Cenn.”
Kaladin întrezări o străfulgerare verde în mijlocul cafeniului
trupelor duşmane. O voce îngrozită străbătu, cumva, prin toată
zarva. Era el.
Kaladin se repezi afară din formaţie, urmărit de strigătul surprins
al lui Larn, care lupta alături de el. Se feri din calea suliţei azvârlite
de un duşman şi o rupse la fugă pe terenul stâncos, sărind peste
leşuri.
Cenn fusese trântit la pământ, cu suliţa ridicată. Un soldat inamic
îşi repezea arma spre el.
„Nu!”
Kaladin blocă lovitura, abătând suliţa duşmană şi alunecând
până când se opri lângă Cenn. În jur erau şase suliţaşi, cu toţii în
cafeniu. Se roti în mijlocul lor, atacându-i cu violenţă. Suliţa lui
părea să zboare de una singură. Lovi un bărbat peste picioare,
făcându-l să cadă la pământ, şi îl doborî pe altul cu o lovitură de
cuţit.
Era ca o apă curgând năvalnic la vale, de neoprit. Vârfurile

1128
suliţelor fulgerau prin aer împrejurul lui, cozile mânuite cu iuţeală
şuierau. Niciuna nu-l atinse. Nu putea fi oprit, nu când se simţea
astfel. Când se umplea de energie ocrotindu-i pe cei căzuţi, când
căpăta putere apărându-l pe unul dintre oamenii săi.
Îşi aduse suliţa într-o poziţie de repaus, ţinând-o sub braţ şi
ghemuindu-se cu un picior înainte şi cu unul în spate. Sudoarea i se
prelingea pe frunte, răcorită de vânt. Ciudat. Până atunci nu fusese
vânt. În clipa aceea părea să-l învăluie.
Cei şase suliţaşi duşmani erau morţi sau răniţi. Kaladin îşi umplu
şi îşi goli plămânii o singură dată, apoi se răsuci să se uite la rana lui
Cenn. Îngenunche, lăsându-şi suliţa să cadă alături. Tăietura nu era
chiar atât de gravă, deşi probabil că pe băiat îl durea cumplit.
Kaladin scoase un bandaj şi aruncă o privire grăbită spre câmpul
de luptă. În apropiere se mişcă un soldat duşman, dar era prea grav
rănit ca să mai poată face vreun rău. La o prea mare distanţă, un
ochi-luminoşi de rang înalt din armata duşmană aduna un mic grup
de soldaţi, pregătindu-se pentru un contraatac. Purta o armură
completă. Nu o Cristalarmură, fireşte, ci una de oţel argintiu. Un om
bogat, judecând după calul lui.
Cât ai clipi, Kaladin începu iar să-i bandajeze piciorul lui Cenn –
deşi continua să-l supravegheze cu coada ochiului pe rănitul din
tabăra duşmană.
— Domnule Kaladin! exclamă Cenn, arătând către soldatul care
se mişcase.
Părinte al Furtunii! Băiatul îl observase abia atunci? Oare el însuşi
fusese vreodată tot atât de lipsit de simţul luptei?
Dallet îl împinse mai încolo pe duşmanul rănit. Restul plutonului

1129
se strânse, ca un inel, în jurul lui Kaladin, Dallet şi Cenn. Kaladin
termină cu bandajul, apoi se ridică, luându-şi suliţa.
Dallet îi înapoie cuţitele.
— M-ai speriat acolo, când ai luat-o la fugă.
— Ştiam c-o să mă urmaţi, răspunse Kaladin. Înalţă steagul roşu.
Cyn, Korater, voi vă retrageţi cu băiatul. Dallet, rezistă aici. Oştenii
lui Amaram năvălesc spre noi. O să fiţi curând în siguranţă.
— Şi tu? întrebă Dallet.
Nu departe de ei, ofiţerul ochi-luminoşi nu izbutise s-adune
destui soldaţi. Era expus, ca o stâncă rămasă în mijlocul unei albii
secate.
— Un Cristalpurtător, spuse Cenn.
— Nu, zise pufnind Dallet, slavă Părintelui Furtunii! Nu e decât
un ofiţer ochi-luminoşi. Cristalpurtătorii sunt mult prea preţioşi ca
să-şi irosească forţele într-o încăierare măruntă de la hotar.
Kaladin îşi încleştă fălcile, cu ochii la războinicul ochi-luminoşi.
Cât de puternic se credea, stând acolo, pe calul lui scump, a cărui
înălţime îl ferea, împreună cu armura maiestuoasă, de loviturile
suliţaşilor. Îşi legăna ghioaga, omorându-i pe cei din jurul său.
Toate încăierările erau provocate de cei de soiul lui, de ochi-
luminoşi lacomi, având un rang neînsemnat, care încercau să pună
stăpânire pe pământurile altora, în timp ce bărbaţi mai buni ca ei
erau plecaţi să lupte cu parshendii. Şi cei de teapa lui aveau mult
mai puţine pierderi decât suliţaşii, aşa că vieţile oamenilor de sub
comanda lui Kaladin deveneau o marfă ieftină.
În ultimii ani, pentru el, absolut toţi acei ochi-luminoşi mărunţi
ajunseseră, din ce în ce mai mult, să-l reprezinte pe Roshone. Numai

1130
Amaram rămăsese deoparte. Amaram, care se purtase atât de bine
cu tatăl lui Kaladin, făgăduindu-i să aibă grijă de Tien. Amaram,
care vorbea întotdeauna cu respect, chiar şi atunci când i se adresa
celui mai neînsemnat suliţaş. Era ca Dalinar şi Sadeas. Nu un gunoi.
Sigur, Amaram nu reuşise să-l apere pe Tien. Dar, în privinţa
asta, şi Kaladin dăduse greş.
— Da? zise şovăitor Dallet.
— Grupele Doi şi Trei, în formaţie de învăluire, spuse Kaladin cu
răceală, arătându-l pe ofiţerul ochi-luminoşi duşman. O să
detronăm un luminlord.
— Eşti sigur că e înţelept să procedăm aşa? întrebă Dallet. Avem
răniţi.
Kaladin se-ntoarse spre el.
— E unul dintre ofiţerii lui Hallaw. Ar putea fi chiar el.
— N-ai de unde şti.
— Oricum, e comandantul unui batalion. Dacă ucidem un ofiţer
de rang atât de înalt, ne vom afla fără-ndoială cu toţii în următorul
grup trimis pe Câmpiile Sfărâmate. Îl atacăm. Imaginează-ţi, Dallet.
Soldaţi adevăraţi. O tabără de război disciplinată şi ochi-luminoşi
integri. Un loc unde lupta noastră o să-nsemne ceva.
Dallet oftă, dar dădu aprobator din cap. Kaladin îşi flutură mâna
şi două grupe din plutonul său i se alăturară, la fel de înverşunate
ca el. Oare ura faţă de ochi-luminoşii dornici de gâlceavă pornea
chiar din sufletele lor, sau îi influenţase dezgustul lui?
Fu neaşteptat de uşor să-l doboare pe luminlord. Problema celor
de rangul lui – aproape a tuturor – era că-i subestimau pe ochi-
întunecaţi. Şi poate că acela avea şi de ce. Câţi omorâse, de-a lungul

1131
vieţii lui?
Grupa a treia distrase atenţia gărzii de onoare, iar cea de-a doua
se ocupă de ofiţerul ochi-luminoşi, care nu-l văzu pe Kaladin
apropiindu-se dintr-o a treia direcţie. Se prăbuşi cu un cuţit în ochi;
faţa nu-i era protejată. Ţipă când căzu la pământ, cu armura
zornăind, încă viu. Kaladin îi înfipse suliţa în faţă, lovindu-l de trei
ori, în timp ce calul i se îndepărta în galop.
Garda de onoare intră în panică şi fugi pentru a se alătura din
nou armatei. Kaladin atrase atenţia celor două grupe, lovind cu
suliţa în scut: acesta era semnul pentru menţinerea poziţiei. Trupele
se desfăşurară în evantai, iar Toorim cel bondoc – salvat de Kaladin
dintr-un alt pluton – se apropie, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că
duşmanul doborât murise. De fapt, se uita pe ascuns după sfere.
Furtul de la morţi era strict interzis, dar Kaladin îşi imagina că,
dacă şi-ar fi dorit prada, Amaram ar fi putut – dar-ar furtuna! – să-l
ucidă el însuşi pe nobilul duşman. Kaladin îl respecta pe Amaram
într-o mai mare măsură decât pe cei mai mulţi ochi-luminoşi – ei,
într-o mai mare măsură decât pe oricare altul. Dar ca să dai mită îţi
trebuiau bani mulţi.
Toorim veni la el.
— Nimic. Fie n-a luat nicio sferă cu el, pe câmpul de luptă, fie le-
a ascuns pe undeva, pe sub platoşă.
Kaladin dădu scurt din cap, cu ochii la câmpul de luptă. Forţele
lui Amaram recuperau terenul pierdut; aveau să câştige lupta în
curând. Probabil că Amaram conducea deja un atac direct împotriva
duşmanului. De obicei intra în luptă la sfârşit.
Kaladin îşi şterse fruntea. Trebuia să trimită după Norby,

1132
căpitanul lor, ca să poată confirma că uciseseră un ochi-luminoşi
important. Însă mai întâi avea nevoie de vindecători ca să…
— Domnule! strigă pe neaşteptate Toorim.
Kaladin aruncă o privire către liniile duşmane.
— Părinte al Furtunii! exclamă Toorim. Domnule!
Bondocul nu se uita la duşmani. Kaladin se răsuci către liniile
alor săi. Acolo – făcându-şi loc printre soldaţi, pe un cal de culoarea
morţii înseşi – se zărea o imposibilitate.
Bărbatul purta o armură strălucitoare, aurie. O armură aurie
perfectă, părând modelul pe care ar fi trebuit să-l imite oricare alta.
Fiecare piesă se potrivea de minune; fără goluri prin care să se vadă
curelele sau pielea. Îl făcea pe călăreţ să pară imens, puternic. Ca un
zeu cu o sabie măreaţă, prea mare pentru a fi folosită. Era gravată
cu imagini stilizate, de forma unor flăcări în mişcare.
— Părinte al Furtunii… murmură Kaladin.
Cristalpurtătorul rupse rândurile lui Amaram. Călărea printre
oameni, secerându-i din mers. Pentru o clipă, mintea lui Kaladin
refuză să priceapă că acea creatură – acea divinitate superbă – putea
fi un duşman. Faptul că-şi făcuse apariţia din rândurile armatei lor
întărea iluzia.
Confuzia dură până în clipa când Cristalpurtătorul îl călcă în
picioare pe Cenn, coborându-şi Cristalsabia şi spintecând capul lui
Dallet dintr-o singură lovitură, dată cu uşurinţă.
— Nu! urlă Kaladin. Nu!
Trupul lui Dallet căzu la pământ, cu dâre de fum înălţându-i-se
din ochii ce păreau să-i fi luat foc. Înainte de a pleca mai departe,
Cristalputătorul îl lovi pe Cyn şi trecu peste Lyndel. Făcuse toate

1133
astea cu indiferenţa unei femei care se opreşte să şteargă o pată de
pe masa din bucătărie.
— NU! ţipă Kaladin, alergând către oamenii căzuţi din plutonul
lui.
În lupta aceea nu pierduse pe nimeni! Avea să-i apere pe toţi!
Căzu în genunchi lângă Dallet, aruncându-şi suliţa. Dar nu se
mai auzea nicio bătaie de inimă, iar ochii aceia arşi… Murise.
Durerea ameninţa să-l copleşească pe Kaladin.
„Nu!” spuse acea parte a minţii care i se formase în urma
educaţiei primite de la tatăl lui. „Salvează-i pe cei care pot fi
salvaţi!”
Se întoarse spre Cenn. Băiatul primise în piept o copită care-i
spărsese sternul şi îi strivise coastele. Icnea, privind în sus şi
străduindu-se din greu să respire. Kaladin scoase un bandaj. Apoi
se opri, privindu-l. Un bandaj? Ca să vindece un piept zdrobit?
Sunetul hârâit din răsuflarea băiatului dispăru. Trupul i se
contractă o singură dată, dar ochii îi rămaseră deschişi.
— Se uită! şuieră el. Flautistul negru, în noapte. Ne ţine în
palmă… cântând o melodie pe care nimeni n-o poate auzi!
Ochii lui Cenn deveniră sticloşi. Încetă să mai respire.
Faţa lui Lyndel fusese strivită. Ochii lui Cyn ardeau mocnit şi nici
el nu mai respira. Kaladin îngenunche în sângele lui Cenn, îngrozit,
în timp ce Toorim şi oamenii din cele două grupe se adunau în jurul
lui, părând la fel de uluiţi cum se simţea el.
„Nu e cu putinţă. Eu… eu…”
Urlete.
Kaladin îşi ridică privirea. Verde cu roşu aprins, steagul lui

1134
Amaram flutura înspre sud. Cristalpurtătorul îşi croise drum prin
plutonul lui Kaladin, mergând drept într-acolo. Suliţaşii fugeau în
dezordine, urlând şi împrăştiindu-se din faţa Cristalpurtătorului.
În Kaladin fierbea furia.
— Domnule? zise Toorim.
El îşi luă suliţa şi se ridică. Avea genunchii plini de sângele lui
Cenn. Oamenii lui îl priveau nedumeriţi, îngrijoraţi. Stăteau fermi în
inima haosului. Din câte-şi dădea Kaladin seama, erau singurii care
nu fugeau. Cristalpurtătorul le făcuse zob liniile.
Kaladin îşi avântă suliţa în aer, apoi începu să alerge. Oamenii lui
scoaseră un strigăt de luptă, îl urmară intrând în formaţie şi
traversară terenul stâncos atacând. Suliţaşi în uniforme de ambele
culori li se fereau grăbiţi din cale, aruncându-şi suliţele şi scuturile.
Kaladin prindea viteză cu fiecare pas, iar restul plutonului reuşea
cu greu să se ţină după el. Chiar în faţa lor – şi a Cristalpurtătorului
– un grup verde se împrăştie şi fugi. Garda de onoare a lui
Amaram. Văzându-se faţă în faţă cu un Cristalpurtător, oamenii nu-
şi mai continuară şarja. Amaram însuşi nu mai era decât un bărbat
solitar, pe un cal ridicat în două picioare. Purta o armură argintie,
care părea atât de banală în comparaţie cu acea Cristalarmură!
Plutonul lui Kaladin atacă, luând-o în sens contrar celui în care se
scurgea grosul armatei, ai cărei soldaţi, adunaţi într-un grup de
forma unei săgeţi, înaintau în direcţia greşită. Doar ei mergeau în
direcţia greşită. Câţiva soldaţi care fugeau se opriră când trecură pe
lângă Kaladin, dar nu i se alăturară.
În faţa lui, Cristalpurtătorul se avântă pe lângă Amaram. Roti
Sabia, trecând-o prin gâtul armăsarului călărit de luminlord. Arşi,

1135
ochii animalului deveniră două hăuri adânci, iar el se prăbuşi,
zvârcolindu-se spasmodic, cu Amaram încă în şa.
Cristalpurtătorul îşi mână calul de luptă într-un cerc strâns, apoi
sări din şa cu cea mai mare iuţeală. Izbi pământul cu un scrâşnet,
reuşind cumva să rămână în picioare şi alunecând până se opri.
Kaladin îşi înteţi goana. Alerga ca să se răzbune, sau încerca să-şi
apere înaltul mareşal? Pe singurul ochi-luminoşi care dăduse
vreodată dovadă de o fărâmă de omenie? Avea importanţă?
Amaram se zvârcolea în armura lui masivă, cu leşul calului căzut
peste un picior.
Cristalpurtătorul îşi ridică Sabia în ambele mâini, pregătit să-i
curme viaţa.
Venind din spate, Kaladin se repezi asupra atacatorului, strigând,
rotindu-şi în jos mânerul suliţei şi punându-şi în lovitură tot avântul
şi toată puterea muşchilor. Izbindu-se de partea din spate a gambei
Cristalpurtătorului, suliţa se frânse în două, transformându-se într-
o ploaie de aşchii.
Forţa izbiturii îl trânti pe Kaladin la pământ, cu braţele
tremurându-i şi cu ciotul suliţei strâns în mâini. Cristalpurtătorul se
împletici, lăsându-şi Sabia în jos. Îşi întoarse spre Kaladin faţa
ascunsă de coif, într-o poziţie care-i trăda totala surprindere.
Cei douăzeci de oameni rămaşi din plutonul lui Kaladin sosiră o
clipă mai târziu, atacând în forţă. El se grăbi să se ridice şi alergă să
ia suliţa unui soldat căzut. O aruncă pe cea ruptă după ce-şi scoase
un cuţit din teacă, o smulse pe cea nouă din pământ, se întoarse şi-şi
văzu oamenii atacând aşa cum îi învăţase. Se repezeau la duşman
din trei direcţii, înfigându-şi suliţele în îmbinările dintre plăcile

1136
armurii. Cristalpurtătorul privi în jur, cu uimirea cu care s-ar fi uitat
la o haită de căţeluşi lătrând împrejurul lui. Nici măcar o singură
lovitură de suliţă nu părea să-i fi străpuns armura. Îşi clătină capul
acoperit de coif.
Apoi lovi.
Cristalsabia se roti, dând un lung şir de lovituri letale şi secerând
zece suliţaşi.
Kaladin rămase paralizat de groază în timp ce Toorim, Acis,
Hamei şi alţi şapte cădeau la pământ, cu ochii arzând, cu armurile şi
armele retezate.
Cristalpurtătorul atacă din nou, ucigându-i pe Raksha, Navar şi
pe alţi patru. Kaladin rămase cu gura căscată. Oamenii lui –
prietenii lui – morţi, cât ai bate din palme. Ultimii patru se grăbiră
să se îndepărteze, cu Hab împiedicându-se de leşul lui Toorim,
căzând şi scăpând suliţa.
Cristalpurtătorul nu le mai dădu nicio atenţie, ci se întoarse spre
Amaram, încă ţintuit la pământ sub greutatea calului.
„Nu,” îşi spuse Kaladin. „Nu, nu, NU!” Ceva îl făcu să înainteze,
împotriva logicii şi a bunului simţ. Cei patru oameni rămaşi
ajunseră pe o movilă aflată la mică distanţă, dar nu fugiră. Îl
strigară.
— Kaladin! se auzi vocea lui Reesh. Kaladin, nu!
El răspunse cu un strigăt. Cristalpurtătorul îl auzi şi se răsuci
spre el – cu o iuţeală incredibilă –, rotindu-şi sabia. Kaladin se
ghemui ca să evite lovitura şi-l pocni cu coada suliţei peste
genunchi.
Suliţa ricoşă. Kaladin înjură, aruncându-se înapoi chiar în clipa

1137
când sabia despica aerul din faţa lui. El sări şi fandă. Ţinti gâtul
duşmanului cu priceperea unui expert. Grumăjerul respinse atacul.
Suliţa abia dacă zgârie vopseaua armurii.
Cristalpurtătorul se întoarse, ţinându-şi Sabia cu amândouă
mâinile. Kaladin se repezi pe lângă el, rămânând exact la limita
liniei până la care-l putea ajunge lovitura acelei săbii incredibile.
Amaram se eliberase în sfârşit şi se îndepărta târâş, trăgându-şi
după el un picior – cu multiple fracturi, după cât era de răsucit.
Kaladin alunecă pentru a se opri, se răsuci şi se uită la
Cristalpurtător. Creatura aia nu era un zeu. Reprezenta tot ceea ce
era mai josnic la seminţia ochi-luminoşilor – avea abilitatea de a
ucide oameni precum suliţaşii lui Kaladin, fără să se pună pe ei
înşişi în pericol.
Fiecare armură avea o fisură. Fiecare om avea un defect. Kaladin
văzu ochii Cristalpurtătorului prin deschizătura coifului. Aceasta
era îndeajuns de mare ca să permită pătrunderea unui pumnal, dar
aruncarea trebuia să fie perfectă. Trebuia să se afle aproape. Letal de
aproape.
Kaladin atacă din nou. Sabia celuilalt zvâcni, făcând aceeaşi rotire
amplă cu care ucisese atât de mulţi oameni. El se aruncă în jos,
alunecând pe genunchi şi lăsându-se pe spate. Cristalsabia fulgeră
pe deasupra lui, retezându-i vârful suliţei. Vârful zbură, răsucindu-
se de nenumărate ori prin aer.
Kaladin se încordă şi se ridică în picioare dintr-un salt. Mâna i se
înălţă, azvârlind cuţitul către ochii care-l priveau din spatele armurii
impenetrabile. Pumnalul lovi viziera sub un unghi uşor diferit de
cel corect, se izbi de marginea laterală a deschiderii şi ricoşă.

1138
 Cristalpurtătorul înjură, rotindu-şi din nou Sabia imensă către
Kaladin.
El căzu în picioare, împins înainte de avântul dobândit. Ceva
fulgeră prin aerul de lângă el, îndreptându-se către pământ.
Vârful suliţei.
Kaladin scoase un strigăt sfidător, se răsuci şi-l prinse din aer.
Cădea cu vârful în jos, iar el îl prinse de cei zece centimetri de coadă
rămaşi, strângându-l cu degetul mare apăsat pe ciot, cu vârful
ieşindu-i din mână. Cristalpurtătorul îşi roti arma, în timp ce el se
opri cu o alunecare şi-şi întinse braţul într-o parte, trântindu-i capul
suliţei chiar în despicătura vizierei.
Totul încremeni.
Kaladin era în picioare, cu braţul întins, avându-l pe
Cristalpurtător în dreapta lui. Amaram se târâse până la jumătatea
drumului către muchia văii înguste şi puţin adânci în care se aflau.
Suliţaşii lui Kaladin priveau de pe margine cu gurile căscate. El
stătea neclintit, icnind, cu degetele încă încleştate pe jumătatea de
suliţă, cu mâna în faţa ochilor Cristalpurtătorului.
Acesta scoase un sunet ca un scârţâit, apoi căzu pe spate,
izbindu-se de pământ. Sabia i se desprinse dintre degete, lovi pieziş
stânca şi se înfipse în ea.
Kaladin se îndepărtă cu un mers clătinat, simţindu-se secătuit.
Uluit. Amorţit. Oamenii lui se apropiară în grabă, se opriră şi se
adunară laolaltă, holbându-se la bărbatul căzut. Erau uimiţi, ba
chiar cuprinşi de o oarecare veneraţie.
— E mort? întrebă încet Alabet.
— Da, răspunse un glas dintr-o parte.

1139
 Kaladin se răsuci. Amaram zăcea în continuare la pământ, dar îşi
scosese coiful, iar părul negru şi barba îi erau năclăite de sudoare.
— Dac-ar mai fi fost viu, i-ar fi dispărut Sabia. Îi cade armura de
pe el. E mort. Pe sângele străbunilor mei… ai ucis un
Cristalpurtător!
Bizar, Kaladin nu era surprins. Doar istovit. Se uită în jur, privind
leşurile oamenilor care-i fuseseră cei mai buni prieteni.
— Ia-o, Kaladin, spuse Coreb.
El se întoarse şi se uită la Cristalsabia care se înălţa pieziş din
pământ, cu mânerul spre cer.
— Ia-o, repetă Coreb. E a ta. Părinte al Furtunii! Kaladin, eşti
Cristalpurtător!
El făcu un pas înainte, năucit, ridicându-şi mâna către mânerul
armei. La numai doi centimetri distanţă de el, şovăi.
Totul părea greşit.
Dacă lua Sabia, devenea unul dintre ei. Dacă poveştile spuneau
adevărul, avea să i se schimbe până şi culoarea ochilor. Deşi arma
scânteia în lumină, curăţată de crimele pe care le săvârşise, lui i se
păru, pentru o clipă, roşie. Mânjită de sângele lui Dallet. De al lui
Toorim. De al oamenilor care fuseseră vii cu doar câteva clipe
înainte.
Era o comoară. În schimbul Cristalsăbiilor se dădeau regate. Cei
câţiva ochi-întunecaţi care le dobândiseră trăiau pe vecie prin
cântece şi poveşti.
Dar când se gândea s-o atingă, i se făcea greaţă. Reprezenta tot ce
ajunsese să urască la ochi-luminoşi şi tocmai îi măcelărise pe
oamenii care-i erau atât de dragi. Nu putea deveni o legendă dintr-

1140
un asemenea motiv. Îşi privi imaginea oglindită în metalul
necruţător al armei, apoi îşi lăsă mâna în jos şi-i întoarse spatele.
— E a ta, Coreb, spuse. Ţi-o dau ţie.
— Ce? întrebă Coreb, din spatele lui.
În faţa lui, garda de onoare a lui Amaram se întorsese în sfârşit:
soldaţii se iveau temători pe marginile micii văi, părând ruşinaţi.
— Ce faci? îl întrebă Amaram când trecu pe lângă el. Ce… Nu iei
Sabia?
— N-o vreau, răspunse el încet. Le-o dau oamenilor mei. Kaladin
se îndepărtă, istovit de emoţii, având lacrimi pe obraji în timp ce
urca spre marginea văii şi-şi făcea loc printre oştenii din garda de
onoare.
Se întoarse în tabără singur.

1141
 48
CĂPŞUNI

„Luau lumina, indiferent unde ar fi stat la pândă.

Piele care e arsă.”

Cormshen, pagina 104.

Într-unul dintre numeroasele spitale din Kharbranth, într-un pat

steril, cu cearşafuri albe, Shallan stătea în capul oaselor, tăcută.
Avea braţul înfăşurat într-un bandaj rigid, bine făcut, şi îşi ţinea în
faţă planşeta pentru desen. Infirmierele îi îngăduiseră fără tragere
de inimă să deseneze, atâta timp cât nu se „obosea”.
Braţul o durea; se tăiase mai adânc decât ar fi vrut. Sperase să
lase impresia unei răni provocate de spargerea carafei; nu mersese
până într-acolo încât să-şi dea seama cât de mult avea să aducă
treaba asta cu o încercare de sinucidere. Deşi protestase, spunându-
le că pur şi simplu căzuse din pat, infirmierele şi ardenţii nu o
crezuseră. Şi nu-i putea învinui pentru asta.
Urmările erau jenante, dar cel puţin nu se gândise nimeni că
sângele ar fi putut fi rezultatul unei Animmodelări. Merita să se afle
într-o situaţie jenantă ca să scape de bănuieli.
Continuă să deseneze. Se afla într-o încăpere mare care semăna
cu un culoar, într-un spital din Kharbranth; de-a lungul pereţilor se
înşirau numeroase paturi. În afara necazurilor inerente, totul
mersese destul de bine în cele două zile pe care şi le petrecuse în
1142
spital. Avusese destul timp să se gândească la cea mai stranie după-
amiază din viaţa ei, când văzuse spectre, transformase sticla în
sânge, iar un ardent se oferise să părăsească ardenţa ca să fie cu ea.
Făcuse mai multe desene ale camerei de spital. În toate apăreau
acele creaturi, pândind prin cele mai îndepărtate colţuri ale
încăperii. În venea greu să doarmă în prezenţa lor, dar se obişnuia
treptat cu ele.
În aer se simţea mirosul săpunului şi al uleiul lui Lister; era
îmbăiată cu regularitate, iar braţul îi era şters cu antiseptic, ca să fie
puşi pe fugă putredosprenii. Aproape jumătate dintre paturi erau
ocupate de femei bolnave, iar pentru a se bucura de intimitate,
paturile puteau fi înconjurate cu paravane pe roţi, făcute din pânză
montată pe un cadru din lemn. Shallan purta o cămaşă de noapte
simplă, de culoare albă, care se desfăcea în faţă; mâneca stângă era
mai lungă şi se putea lega, ca să-i protejeze mâna interzisă.
Îşi mutase în cămaşă punga ascunsă, prinzând-o cu nasturi în
interiorul mânecii stângi. Nimeni nu se uitase în pungă. Când o
îmbăiaseră, i-o desprinseseră şi i-o înmânaseră fără niciun cuvânt,
în ciuda greutăţii ei neobişnuite. Nimeni nu se uita în punga
ascunsă a unei femei. Cu toate acestea, Shallan încerca, pe cât
posibil, să nu se despartă de ea.
În spital i se oferea tot ce-i era necesar, dar nu putea pleca. Asta-i
aducea aminte de cum fusese acasă, pe domeniul tatălui ei. Iar
teama ei creştea mereu, ajungând la fel de puternică precum aceea
provocată de capetele-simbol. Simţise gustul independenţei şi nu
voia să redevină ceea ce fusese. Alintată, răsfăţată, etalată.
Din nefericire, era puţin probabil să-şi poată relua studiile cu

1143
Jasnah. Presupusa ei încercare de sinucidere îi oferise un excelent
motiv de întoarcere acasă. Trebuia să plece. Dacă ar fi rămas,
trimiţând numai Animmodul şi ignorând ocazia de a pleca fără să
işte bănuieli, ar fi dat dovadă de egoism. În plus, întrebuinţase
Animmodul. Ar fi putut folosi lungul răstimp al călătoriei către casă
pentru a-şi da seama cum o făcuse, fiind apoi pregătită să-şi ajute
familia la sosire.
Oftă, apoi îşi termină desenul, adăugând câteva umbre. Era o
imagine a locului straniu în care fusese. Orizontul îndepărtat, cu
soarele lui puternic, dar rece. Deasupra, norii alergând către el;
dedesubt, oceanul fără sfârşit, astfel încât astrul părea să se afle la
capătul unui tunel lung. Peste ocean planau sute de flăcări, o mare
de lumini deasupra uneia din mărgele de sticlă.
Ridică foaia şi se uită la cea de sub ea. Acolo se înfăţişase pe sine
însăşi, ghemuită în pat şi înconjurată de creaturile stranii. Nu
cutezase să-i povestească lui Jasnah ce văzuse, de teamă că astfel ar
fi dezvăluit că făcuse o Animmodelare, dând de gol furtul săvârşit.
În desenul următor era tot ea, zăcând pe podea în balta de sânge.
Îşi desprinse privirea de foaie. O ardentă în alb stătea sprijinită de
peretele alăturat, în aparenţă cosând, dar în realitate supraveghind-
o pe ea, ca nu cumva să-şi facă iarăşi vreun rău.
„E o acoperire bună,” îşi spuse Shallan. „Funcţionează perfect.
Nu mai fi atât de jenată.”
Îşi privi ultimul desen din ziua aceea. Era al unuia dintre
capetele-simbol. Nici urmă de ochi, nici urmă de faţă, doar un
simbol necunoscut, cu unghiuri, ca un cristal tăiat. Creaturile aveau
probabil o legătură cu Animmodelarea. Nu?

1144
 „Am fost într-un alt loc”, se gândi. „Cred… cred c-am vorbit cu
duhul cupei.” Era posibil ca tocmai o cupă să aibă un suflet? Când
deschisese punga să vadă în ce stare se afla Animmodul,
descoperise că sfera primită de la Kabsal nu mai strălucea. Şi-şi
amintea o senzaţie vagă de lumină, de frumuseţe, o furtună
dezlănţuindu-se în ea însăşi.
Luase lumina din sferă şi i-o dăduse cupei – sprenului cupei –
drept mită pentru transformare. Aşa se săvârşea Animmodelarea?
Sau pur şi simplu se străduia ea să facă legături?
Lăsă blocul pentru desen jos când în încăpere intrară vizitatori şi
începură să umble printre bolnave. Cele mai multe femei se ridicau,
entuziasmate, la vederea Regelui Taravangian, cu roba lui
portocalie şi cu aerul lui blând, de om bătrân. Se oprea lângă fiecare
pat să stea de vorbă. Shallan auzise că făcea des vizite, cel puţin o
dată pe săptămână.
În cele din urmă ajunse lângă patul ei. Îi zâmbi, aşezându-se pe
taburetul adus de unul dintre numeroşii săi însoţitori.
— Şi tânăra Shallan Davar. M-am întristat cumplit când am auzit
de accidentul tău. Îmi cer scuze fiindcă n-am venit mai curând. M-
au reţinut îndatoririle mele de monarh.
— N-aveţi de ce să vă cereţi scuze, Maiestate.
— Ba da, ba da, spuse el. Dar aşa trebuie să fie. Mulţi se plâng că
îmi petrec prea mult timp aici.
Shallan zâmbi. Plângerile nu deveneau niciodată zgomotoase.
Stăpânii domeniilor întinse şi şefii marilor case nobile interesaţi de
politica de la curte erau cât se poate de mulţumiţi că regele îşi
petrecea atât de mult timp în afara palatului, neavând habar de

1145
uneltirile lor.
— Spitalul e uimitor, Maiestate, zise ea. Nu-mi vine să cred că
toată lumea e îngrijită atât de bine.
El zâmbi cu toată faţa.
— E marea mea victorie. Ochi-luminoşi şi ochi-întunecaţi
deopotrivă, nimeni nu e refuzat – nici cerşetorii, nici târfele, nici
marinarii din ţări îndepărtate. Ştii, totul e plătit de Palanaeum. Într-
un fel, chiar şi cel mai neînsemnat şi mai nefolositor caz înregistrat
în arhive ajută la vindecarea bolnavilor.
— Mă bucur că mă aflu aici.
— De asta mă îndoiesc, copilă. Un astfel de spital e singurul lucru
pentru care-ţi cheltuieşti banii bucurându-te dacă nu e folosit
niciodată. E o tragedie că ai ajuns să-mi fii oaspete.
— Am vrut să spun că prefer să fiu bolnavă aici, mai degrabă
decât oriunde altundeva. Deşi cred că e cam tot una cu a spune că e
mai bine să te îneci cu vin decât cu apă.
Regele râse.
— Ce dulce eşti, spuse el, ridicându-se. Pot să fac ceva ca să te
simţi mai bine în timpul şederii tale aici?
— Să-i puneţi capăt?
— Mă tem că nu-ţi pot permite asta, spuse el cu o privire
înduioşată. Trebuie să respect părerile înţelepte ale chirurgilor mei
şi ale infirmierelor. Ei spun că eşti încă în pericol. Trebuie să ne
gândim la sănătatea ta.
— Stând aici, Maiestate, trupul mi se însănătoşeşte în defavoarea
stării mele de bine.
El clătină din cap.

1146
 — Nu trebuie să ţi se dea ocazia să ai un alt accident.
— Da… da, înţeleg. Dar jur că mă simt mult mai bine. Ceea ce mi
s-a întâmplat a fost din cauză că am muncit prea mult. Acum, când
sunt odihnită, nu mă mai pândeşte niciun pericol.
— Asta e bine. Dar trebuie să te mai ţinem aici câteva zile.
— Da, Maiestate. Dar, cel puţin, aş putea avea vizitatori?
Până atunci, personalul spitalului susţinuse, cu insistenţă, că nu
trebuia să fie deranjată.
— Da… O să văd cum te pot ajuta. O să vorbesc cu ardenţii şi-o
să le sugerez să îngăduie intrarea câtorva vizitatori, zise regele, apoi
şovăi. Odată ce-o să te însănătoşeşti, poate c-ar fi mai bine să
încetezi cu învăţătura.
Ea îşi potrivi pe faţă o strâmbătură, străduindu-se să nu se simtă
îngreţoşată de toată mascarada.
— Nu mă-ncântă s-o fac, Maiestate. Dar familia îmi lipseşte foarte
mult. Poate-ar trebui să mă-ntorc la ai mei.
— O idee excelentă. Sunt sigur că ardenţii vor fi mult mai dispuşi
să te lase să pleci dacă vor afla că vrei să te-ntorci acasă.
Taravangian îi zâmbi cu blândeţe, punându-i mâna pe umăr.
— În lumea asta, e uneori furtună. Dar, nu uita, pe urmă răsare
întotdeauna soarele.
— Mulţumesc, Maiestate.
Regele plecă să viziteze alte bolnave, apoi purtă o discuţie cu
ardenţii, pe un ton scăzut. După nici cinci minute, în încăpere intră
Jasnah, cu spatele foarte drept, dând mersului ei obişnuita notă
caracteristică. Purta o rochie superbă, de un albastru intens, cu
broderii aurii. Părul ei negru şi lucios era împletit în cozi şi prins cu

1147
şase agrafe de aur; obrajii îi străluceau, îmbujoraţi, şi îşi vopsise
buzele într-un roşu-sângeriu. Stătea în camera albă asemenea unei
flori pe un podiş de piatră stearpă.
Alunecă spre Shallan cu picioare ascunse sub faldurile bogate ale
fustei de mătase, ţinând sub braţ o carte groasă. Un ardent îi aduse
un taburet şi se aşeză în locul de unde abia se ridicase regele.
Se uită la Shallan cu faţa imobilă, impasibilă.
— Mi s-a spus că tutela mea e solicitantă, poate chiar prea aspră.
E unul dintre motivele pentru care refuz adesea să iau pupile.
— Îmi cer iertare pentru slăbiciunea mea, Luminăţie, spuse
tânăra, cu ochii în jos.
Jasnah păru nemulţumită.
— N-am vrut să sugerez că e vina ta, copilă. Încercam să spun
tocmai contrariul. Din nefericire, nu… sunt obişnuită cu un
asemenea comportament.
— Cu scuzele?
— Da.
— Ei, ştii, ca să-ţi poţi cere scuze cu pricepere, trebuie să faci mai
întâi greşeli. Asta-i problema ta, Jasnah. Nu ştii să greşeşti.
Expresia prinţesei se îndulci.
— Regele mi-a spus c-ai vrea să te-ntorci la familia ta.
— Ce? Când?
— Când m-a întâlnit afară, pe coridor, şi mi-a îngăduit în sfârşit
să te vizitez, răspunse prinţesa.
— O spui de parcă ai fi aşteptat acolo.
Jasnah nu răspunse.
— Dar cercetările tale?!

1148
 — Se pot face în sala de aşteptare a spitalului. În aceste ultime
zile, mi-a fost cam greu să mă concentrez.
— Jasnah! Asta-i aproape uman din partea ta!
Prinţesa o privi cu reproş, iar Shallan se crispă, regretându-şi
cuvintele.
— Îmi pare rău. N-am învăţat prea multe, nu-i aşa?
— Sau poate-ţi exersezi talentul de a cere scuze. Ca să nu fii
confuză când e nevoie s-o faci, aşa cum mi se-ntâmplă mie.
— Ce ingenios din partea mea.
— Într-adevăr.
— Acum mă pot opri? întrebă Shallan. Cred c-am exersat destul.
— Aş zice că scuzele sunt o artă în care-am mai avea nevoie de
câţiva maeştri. În privinţa asta, nu mă lua pe mine drept model.
Mândria e luată adesea drept perfecţiune, răspunse Jasnah
aplecându-se în faţă. Îmi pare rău, Shallan Davar. Punându-te să
munceşti prea mult, s-ar putea ca eu să-i fi făcut lumii un
deserviciu, lăsând-o fără una dintre cele mai mari erudite din
generaţia în formare.
Shallan roşi, simţindu-se mai idioată şi mai vinovată. Ochii ei
priviră scurt către mâna maestrei sale. Jasnah purta mănuşa neagră
care ascundea fabrialul măsluit. Tânăra îşi strânse degetele în jurul
pungii în care se ascundea Animmodul. Dacă Jasnah ar fi ştiut…
Prinţesa îşi scoase cartea de sub braţ şi o puse pe pat, lângă
Shallan.
— Pentru tine.
Tânăra o luă. O deschise la prima pagină, dar era goală. La fel şi
următoarea, şi toate celelalte. Se încruntă mai tare şi îşi ridică

1149
privirea spre Jasnah.
— Se numeşte Cartea cu nenumărate pagini, spuse prinţesa.
— Ăă, Luminăţie, sunt sigură că nu sunt nenumărate.
Shallan dădu paginile cărţii până la ultima, apoi o ridică.
Jasnah zâmbi.
— E o metaforă, copilă. Cu mulţi ani în urmă, cineva drag mie a
încercat să mă convertească la vorinism. Asta a fost calea aleasă.
Shallan îşi lăsă capul pe-o parte.
— Tu cauţi adevărul, continuă Jasnah, dar, în acelaşi timp, îţi
păstrezi credinţa. În aşa ceva sunt multe de admirat. Caută
Devoţiunea Sincerităţii. E una dintre cele mai mici, dar cartea asta îi
este călăuză.
— O carte cu paginile goale?
— Da. Îl venerează pe Atotputernic, dar sunt călăuziţi de
credinţa că întotdeauna se pot găsi mai multe răspunsuri. Cartea nu
poate fi umplută, fiindcă întotdeauna mai e ceva de învăţat. Această
devoţiune e locul unde nu e nimeni pedepsit fiindcă pune întrebări,
nici măcar dacă se îndoieşte de însăşi dogmele vorinismului, zise ea,
clătinând din cap. Nu pot să-şi explic căile pe care le urmează. Ar
trebui să-i poţi găsi în Vedenar, deşi în Kharbranth nu există
niciunul.
— Păi… Vocea lui Shallan se stinse când văzu cu câtă dragoste
ţinea Jasnah mâna pe carte. Pentru ea era preţioasă. Nu m-am
gândit c-aş putea găsi ardenţi dornici să-şi pună sub semnul
întrebării propriile credinţe.
Prinţesa îşi ridică o sprânceană.
— Vei găsi oameni înţelepţi printre adepţii oricărei religii,

1150
Shallan, şi oameni buni în orice popor. Cei aflaţi cu adevărat în
căutarea înţelepciunii vor recunoaşte virtuţile duşmanilor şi vor
învăţa de la aceia care le deschid ochii asupra propriilor greşeli. Toţi
ceilalţi – eretici, vorini, ysperişti sau maakiani – sunt la fel de înguşti
la minte.
Îşi luă mâna de pe carte, părând că voia să se ridice în picioare.
— Se înşală, spuse Shallan, înţelegând ceva.
Jasnah se întoarse spre ea.
— Kabsal, adăugă Shallan, înroşindu-se. Spune că faci cercetări în
privinţa Pustiitorilor fiindcă vrei să dovedeşti falsitatea
vorinismului.
Jasnah pufni cu dispreţ.
— Nu mi-aş dedica patru ani din viaţă unui scop atât de lipsit de
sens. E o idioţenie să-ncerci să dovedeşti o trăsătură negativă.
Vorinii n-au decât să creadă ce doresc – cei destul de înţelepţi vor
găsi puritate şi alinare în credinţa lor; proştii vor rămâne proşti,
oricare le-ar fi religia.
Shallan se încruntă. Atunci de ce-i studia prinţesa pe Pustiitori?
— A, vorbeşti de furtună şi i se şi aude urletul, spuse Jasnah,
întorcându-se către uşă.
Shallan îşi dădu seama, cu o tresărire, că tocmai intrase Kabsal, în
obişnuita lui sutană cenuşie. Se certa cu voce joasă cu o infirmieră
care arăta cu degetul către coşul lui. În cele din urmă, femeia îşi
ridică brusc mâinile şi se îndepărtă, lăsându-l pe Kabsal să se
apropie, triumfător.
— În sfârşit! îi spuse el lui Shallan. Bătrânul Mungam poate fi un
adevărat tiran.

1151
 — Mungam? întrebă Shallan.
— Ardentul care conduce locul ăsta, răspunse Kabsal. Ar fi
trebuit să mi se-ngăduie să intru imediat. La urma urmelor, ştiu de
ce ai nevoie ca să te simţi mai bine!
Scoase un borcan cu gem, zâmbind larg.
Jasnah rămase pe taburetul ei, privind la Kabsal peste pat.
— Credeam, spuse ea sec, c-o să-i laşi lui Shallan un răgaz, având
în vedere că atenţiile tale au adus-o la disperare.
Kabsal roşi. Se uită la Shallan, iar ea văzu că ochii lui implorau.
— N-a fost vina ta, Kabsal, îi zise. Pur şi simplu… n-am fost
pregătită să trăiesc departe de domeniul familiei mele. Încă nu-mi
dau seama ce m-a apucat. N-am mai făcut niciodată aşa ceva.
El zâmbi, luându-şi un taburet.
— Cred că lipsa de culoare a acestor locuri prelungeşte mult
bolile oamenilor. Ca şi lipsa mâncării potrivite.
Făcând cu ochiul, îi întinse lui Shallan borcanul. Era de un roşu
intens, întunecat.
— Căpşuni.
— N-am auzit niciodată de aşa ceva, zise tânăra.
— Sunt o raritate, o lămuri Jasnah, întinzând mâna spre borcan.
Ca majoritatea plantelor din Shinovar, nu pot creşte în alte locuri.
Kabsal păru surprins când Jasnah scoase capacul şi-şi afundă
degetul în borcan. Şovăi, apoi duse o fărâmă de gem la nas şi îl
mirosi.
— Aveam impresia că nu vă place gemul, Luminată Jasnah,
spuse Kabsal.
— Nu-mi place, răspunse ea. Am vrut doar să văd cum miroase,

1152
din pură curiozitate. Despre căpşuni am auzit că se deosebesc de
orice altceva.
Înşurubă capacul la loc şi-şi şterse degetul cu o batistă.
— Am adus şi pâine, spuse Kabsal, scoţând o pâine mică,
pufoasă. E frumos din partea ta că nu-mi găseşti nicio vină, Shallan,
dar îmi dau seama că atenţiile mele au mers prea departe. M-am
gândit că, poate, îţi aduc astea şi…
— Şi ce? îl întrerupse Jasnah. Te simţi absolvit? Îmi pare rău că
te-am împins la sinucidere. Uite nişte pâine.
El roşi şi-şi lăsă ochii în jos.
— Bineînţeles c-o să mănânc nişte pâine, spuse Shallan, privind-o
pe Jasnah cu asprime. O să mănânce şi ea. A fost foarte frumos din
partea ta, Kabsal.
Luă pâinea şi rupse o bucată pentru ea, una pentru ardent şi una
pentru Jasnah.
— Nu, spuse prinţesa. Mulţumesc.
— Jasnah, zise Shallan, nu vrei să guşti măcar puţin?
Cei doi nu se-nţelegeau deloc, şi asta o deranja.
Femeia mai vârstnică oftă.
— Of, bine.
Luă pâinea şi o ţinu în mână cât mâncau ceilalţi. Deşi pâinea era
proaspătă şi delicioasă, Jasnah îşi mestecă bucata strâmbându-se.
— Ar trebui să guşti şi gemul, îi spuse Kabsal lui Shallan.
Căpşunile sunt greu de găsit. Nu mi-a fost prea uşor.
— Mituind negustorii cu banii regelui, fără-ndoială, zise Jasnah.
Ardentul oftă.
— Luminată Jasnah, îmi dau seama că nu vă sunt simpatic. Însă

1153
mă străduiesc din greu să fiu o prezenţă plăcută. N-aţi putea măcar
să vă prefaceţi?
Jasnah se uită la Shallan, amintindu-şi probabil că, după părerea
ardentului, scopul cercetărilor ei era subminarea vorinismului. Nu
se scuză, dar nici nu ripostă.
„Tot e bine”, se gândi Shallan.
— Gemul, Shallan, spuse Kabsal, întinzându-i o bucată de pâine
cu care să-l mănânce.
— O, da.
Ea scoase capacul borcanului ţinându-l între genunchi şi
folosindu-se de mâna liberă.
— Cred c-ai pierdut corabia, spuse Kabsal.
— Da.
— Ce anume? întrebă Jasnah.
Shallan se făcu mică.
— Aveam de gând să plec, Luminăţie. Îmi pare rău. Ar fi trebuit
să-ţi spun.
Jasnah se destinse.
— Presupun că era de aşteptat, având în vedere cele întâmplate.
— Gemul? o îndemnă din nou Kabsal.
Shallan se încruntă. Era neobişnuit de insistent. Ridică borcanul
şi îl mirosi, apoi îl respinse.
— Miroase groaznic! Chiar e gem?
Mirosea a oţet şi a nămol.
— Ce? spuse Kabsal, alarmat.
Îi luă borcanul, şi-l duse la nas şi îl îndepărtă, părând îngreţoşat.
— S-ar părea c-ai greşit borcanul, zise Jasnah. Ar fi trebuit să

1154
miroasă altfel?
— Nicidecum, răspunse ardentul; şovăi, apoi îşi îndesă oricum
degetul în borcan şi îşi aruncă în gură un gogoloi de gem.
— Kabsal! exclamă Shallan. E dezgustător!
El tuşi, dar se sili să înghită.
— Nu e chiar atât de rău, serios. Ar trebui să-l guşti.
— Ce?
— Serios, repetă el, întinzându-i borcanul. Adică, am vrut să fie
ceva special, pentru tine. Şi s-a dovedit a fi groaznic.
— Nu pun gura pe aşa ceva, Kabsal.
El ezită, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă să i-l dea cu sila. De ce se
purta atât de straniu? Îşi duse o mână la cap, se ridică şi se
îndepărtă de pat, împleticindu-se.
Pe urmă o luă la fugă spre uşă. Dar nu ajunsese decât la
jumătatea drumului când se prăbuşi pe podea, cu trupul
alunecându-i puţin pe piatra imaculată.
— Kabsal! strigă Shallan, sărind din pat şi îndreptându-se grăbită
spre el, numai în cămaşa de noapte albă.
Ardentul tremura. Şi… şi…
Tremura şi ea. Camera se învârtea. Se simţi dintr-odată foarte,
foarte obosită. Încercă să se ridice, dar alunecă, ameţită. Abia dacă
simţi izbitura când căzu pe podea.
Cineva îngenuncheat se apleca peste ea, înjurând.
Jasnah. Vocea îi venea de departe.
— A fost otrăvită. Am nevoie de un granat. Aduceţi-mi un
granat!
„E unul în punga mea”, se gândi Shallan. Îl căută pe bâjbâite,

1155
reuşind să dezlege mâneca mâinii interzise. „De ce… de ce vrea…”
„Dar nu, nu pot să i-l arăt. Animmodul!”
— Shallan, zise încet Jasnah, cu nelinişte în glas. Va trebui să-ţi
Animmodelez sângele, ca să-l curăţ. O să fie periculos. Foarte
periculos. Nu mă pricep, când e vorba de carne şi sânge. Nu în asta
constă talentul meu.
„Are nevoie de el. Ca să mă salveze.” Slăbită, întinse mâna
dreaptă şi-şi scoase punga ferită.
— Nu… poţi…
— Sst, copilă. Unde e granatul ăla?
— Nu poţi Animmodela, spuse Shallan cu voce slabă,
dezlegându-şi punga. O deschise şi simţi, vag, cum pe podea
aluneca, odată cu granatul primit de la Kabsal, un obiect auriu,
având contururi neclare.
Părinte al Furtunii! De ce se-nvârtea camera atât de tare?
Jasnah icni. Undeva, în depărtare…
Un sunet care se pierdea încet…
Se întâmplă ceva. O răbufnire de căldură o străbătu, arzătoare;
ceva se petrecea sub pielea ei, ca şi cum ar fi fost aruncată într-un
cazan cu apă fierbinte, aburindă. Ţipă, arcuindu-şi spatele, cu
muşchii cuprinşi de spasme.
Totul se întunecă.

1156
1157
 49
SĂ VĂ PESE

„Radiant / prin naşterea în locul acela, / vestitorul soseşte / să

vestească acelora / locul naşterii Radianţilor.”

Deşi eu nu apreciez în mod deosebit folosirea acestui gen poetic pentru

comunicarea informaţiilor, ketekul semnat de Allahn este citat adesea în
legătură cu Urithiru. După părerea mea, cineva a confundat reşedinţa
Radianţilor cu locul lor de naştere.

În stânga şi-n dreapta lui Kaladin, apa picura din muşchiul gri-
verzui de pe pereţii covârşitor de înalţi ai spărturii. Flăcările torţei
lui dansau, lumina acesteia reflectându-se pe segmentele de piatră
lucioasă, udată de ploaie. Aerul umed era rece şi marea furtună
lăsase în urmă porţiuni noroioase şi băltoace. Din balta adâncă pe
lângă care trecu ieşeau oase alungite – un cubitus şi un radius. El nu
se uită să vadă dacă şi restul scheletului era tot acolo.
„Inundaţii bruşte”, se gândi, ascultând paşii hârşâiţi ai podarilor
din spatele lui. „Apa asta trebuie să se ducă undeva, altminteri am
avea de traversat canale, nu spărturi.”
Kaladin nu ştia dacă se putea încrede în visul său, dar pusese
întrebări în dreapta şi-n stânga, şi era adevărat că marginea dinspre
est a Câmpiilor Sfărâmate era ceva mai deschisă decât cea dinspre
vest. Platourile se măcinaseră. Dacă reuşeau s-ajungă acolo, podarii
ar fi putut fugi către est.
1158
 Poate. În partea aceea trăiau mulţi demoni ai spărturilor şi
cercetaşii alethi patrulau în perimetrul aflat dincolo de ea. Dacă îi
întâlnea, echipei lui Kaladin i-ar fi fost greu să explice de ce se afla
acolo un grup de oameni înarmaţi – mulţi dintre ei cu stigmate de
sclavi.
Syl mergea pe peretele spărturii, cam la nivelul capului lui
Kaladin. Pământsprenii nu o trăgeau în jos, aşa cum făceau cu orice
altceva. Mergea cu mâinile strânse la spate, fusta ei minusculă,
lungă până la genunchi, unduind în bătaia unui vânt care nu se
simţea.
Evadare către est. Părea puţin probabilă. Înalţii prinţi se
străduiseră din răsputeri să exploreze locul în căutarea unui drum
către centrul Câmpiilor. Dăduseră greş. Demonii spărturilor
uciseseră mai multe grupuri de cercetaşi. Altele fuseseră prinse în
spărturi în timpul furtunilor, în ciuda tuturor precauţiilor. Era
imposibil să prezici cu exactitate când aveau să se producă
furtunile.
Alte grupuri scăpaseră astfel de nişte deznodăminte nefaste.
Folosiseră scări extensibile imense ca să se urce pe platouri în
timpul marilor furtuni. Însă pierduseră foarte mulţi oameni, fiindcă
suprafeţele platourilor te fereau prea puţin de furtună, iar în
spărturi nu puteai duce căruţe sau altceva în care să te adăposteşti.
Kaladin auzise că o problemă şi mai mare fuseseră patrulele de
parshendi. Găsiseră şi uciseseră zeci de grupuri de cercetaşi.
— Kaladin! îl strigă Teft, grăbind pasul şi împroşcând apa dintr-o
băltoacă în care pluteau bucăţi de carapace goale de cremling. Te
simţi bine?

1159
 — Minunat.
— Pari mistuit de gânduri.
— Nu, mistui doar mâncarea din dimineaţa asta, răspunse
Kaladin. Terciul a fost deosebit de gros azi.
Teft zâmbi.
— Nu m-am gândit niciodată că eşti priceput la vorbă.
— Eram, încă şi mai mult. Am moştenit asta de la mama. Rareori
puteai să-i spui ceva fără să-l sucească pe dos şi să ţi-l arunce înapoi.
Teft dădu din cap. Munciră o vreme în tăcere, ascultând cum
râdeau podarii din spatele lor în timp ce Dunny le povestea despre
prima fată pe care-o sărutase.
— Fiule, în ultima vreme ai simţit ceva straniu? întrebă Teft.
— Straniu? În ce fel?
— Nu ştiu. Pur şi simplu… ceva neobişnuit?
Tuşi.
— Ştii, ca un val neobişnuit de forţă? Ăă… senzaţia că eşti
luminos?
— Cum?
— Luminos. Ăă, cumva, ca şi cum ai avea mintea luminată.
Limpede. Ceva de soiul ăsta. Dar-ar furtuna, băiete, vreau să mă
conving că nu mai eşti bolnav. Furtuna aia te-a stâlcit destul de tare.
— Mă simt foarte bine, îl linişti Kaladin. Uimitor de bine.
— E ciudat, nu?
Era ciudat. Îi sporea teama că asupra lui se abătuse un blestem
mai presus de fire, de soiul lucrurilor despre care se spunea că ţi se
întâmplă când cauţi Magia Veche. Se spuneau poveşti despre
oameni răi care fuseseră făcuţi nemuritori, fiind apoi torturaţi iarăşi

1160
şi iarăşi – ca Extes, căruia i se smulgeau braţele în fiecare zi, fiindcă-
şi jertfise fiul Pustiitorilor pentru a afla, în schimb, în ce zi avea să
moară. Nu era decât o poveste, dar poveştile vin de undeva.
Kaladin trăia când toţi ceilalţi mureau. Oare era lucrarea vreunui
spren din Infern, care se juca aidoma vântsprenilor, dar era de un
număr infinit de ori mai ticălos decât ei? Îl lăsa să creadă că putea
face bine, pentru a-i ucide apoi pe toţi cei pe care încercase el să-i
ajute? Se presupunea că pe lume erau mii de soiuri de spreni, pe
care mulţi oameni nu-i văzuseră niciodată sau despre existenţa
cărora nu ştiau nimic. Syl îl urmărea. Era oare cu putinţă s-o facă şi
vreun spren malefic?
Un gând foarte tulburător.
„Superstiţiile nu folosesc la nimic”, îşi spuse plin de convingere.
„Dacă te gândeşti prea mult la ele, o să sfârşeşti ca Durk, cel care
ţinea morţiş să-şi poarte în fiecare luptă cizmele norocoase.”
Ajunseră într-un loc în care spărtura se bifurca, despicându-se
pentru a înconjura un platou aflat la mare înălţime. Kaladin se
întoarse către podari.
— E un loc la fel de bun ca oricare altul.
Ceilalţi se opriră, adunându-se laolaltă. El le citi în ochi speranţa
şi entuziasmul.
Şi el le simţise cândva, înainte de a cunoaşte întristarea şi durerea
care veneau odată cu experienţa. Bizar lucru, ajunsese să venereze
suliţa mai mult decât în prima tinereţe, fiind, în acelaşi timp,
dezamăgit de ea. Îi plăceau concentrarea şi certitudinea pe care le
simţea în timpul luptei. Dar nu-i salvase pe cei care-l urmaseră.
— Acum ar trebui să vă spun ce adunătură jalnică sunteţi, li se

1161
adresă el oamenilor. Aşa am văzut că se face întotdeauna. Sergentul
le spune recruţilor ce demni de milă sunt. Le arată ce slăbiciuni au şi
chiar se luptă cu vreo câţiva, trântindu-i pe spate ca să-i înveţe ce e
umilinţa. Am făcut-o şi eu de vreo câteva ori când am instruit
suliţaşi noi.
Clătină din cap.
— Azi n-o să-ncepem aşa. Voi n-aveţi de ce să fiţi umiliţi. Nu
visaţi gloria. Visaţi să supravieţuiţi. Mai presus de toate, nu sunteţi
grupul amărât şi neinstruit de recruţi cu care au de-a face cei mai
mulţi sergenţi. Sunteţi căliţi. V-am văzut cărând un pod, în fugă,
kilometri întregi. Sunteţi curajoşi. V-am văzut alergând drept către
un şir de arcaşi. Sunteţi hotărâţi. Altminteri nu v-aţi afla aici, acum,
cu mine.
Se îndreptă spre marginea spărturii şi scoase o suliţă dintr-un
morman de resturi aduse de ape. Însă după ce o ridică, văzu că
vârful îi fusese retezat. Se pregăti s-o arunce, dar se răzgândi.
Pentru el, era periculos să ţină în mână o suliţă. Îl făcea să-şi
dorească să lupte şi l-ar fi îndemnat să se gândească la omul care
fusese cândva: Kaladin cel Binecuvântat de Furtună, un comandant
de pluton încrezător în forţele sale. Nu mai era acelaşi.
Se părea că, ori de câte ori punea mâna pe arme, mureau oamenii
din jurul lui – prieteni şi duşmani deopotrivă. Aşa că, deocamdată,
era bine să ia bucata aceea de lemn; nu era decât un baston. Nimic
mai mult. Un băţ pe care-l putea folosi pentru instrucţie.
Avea să-nfrunte altă dată întoarcerea la suliţă.
— E bine că sunteţi aproape pregătiţi, le spuse oamenilor. Pentru
că n-avem cele şase săptămâni care mi se dădeau pentru instruirea

1162
unui grup de recruţi. În şase săptămâni, prin grija lui Sadeas, ar
muri jumătate dintre noi. Eu vreau ca peste şase săptămâni să vă
văd pe toţi bând bere tulbure într-o tavernă dintr-un loc sigur.
La asta, mai mulţi podari scoaseră un soi de chicotit.
— E necesar să ne mişcăm repede, continuă Kaladin. Va trebui să
vă muncesc din greu. Dar n-avem de ales.
Se uită la coada suliţei.
— În primul rând, trebuie să-nvăţaţi că e bine dacă vă pasă.
Cei treizeci şi trei de podari stăteau pe două rânduri. Toată lumea
voise să vină. Până şi Leyten, care fusese atât de grav rănit. Nimeni
n-avea răni atât de urâte încât să nu poată merge, dar Dabbid
continua să se uite în gol. Pietroi stătea cu braţele încrucişate, ca şi
cum n-ar fi avut nici cea mai mică intenţie să-nveţe să lupte. Shen,
parshul, se afla tocmai în spate. Se uita în pământ. Kaladin n-avea
de gând să-i pună o suliţă în mâini.
Mulţi podari păreau nedumeriţi de ceea ce spusese despre
sentimente, deşi Teft îşi ridicase o sprânceană, iar Moash căsca.
— Ce vrei să zici? întrebă Drehy.
Era un bărbat blond, deşirat, cu braţe şi picioare lungi, vânjoase.
Vorbea cu un uşor accent. Era din vest, dintr-un loc îndepărtat,
numit Rianal.
— Mulţi soldaţi – începu Kaladin, plimbându-şi degetul mare de-
a lungul bastonului şi simţind fibrele lemnului – cred că lupţi mai
bine dacă eşti rece, lipsit de orice pasiune. Eu cred că părerea asta e
gunoi rămas după furtună. Da, trebuie să vă concentraţi. Da,
sentimentele sunt periculoase. Dar dacă nu-ţi pasă de nimic, ce eşti?
Un animal, mânat doar de dorinţa de a ucide. Pasiunile sunt cele

1163
care ne fac oameni. Trebuie să luptăm dintr-un anumit motiv. De-
aceea vă spun că e bine să vă pese. O să vorbim despre controlul
spaimei şi al furiei, dar nu uitaţi asta, ca primă lecţie pe care v-o
ofer.
Câţiva podari dădură din cap. Cei mai mulţi păreau încă năuciţi.
Kaladin îşi aminti că aşa fusese şi el, că se întrebase de ce Tukks îşi
pierdea vremea vorbind despre sentimente. Crezuse că le înţelegea
– dorinţa de a deprinde lupta cu suliţa pornise de la sentimentele
sale. Dorinţă de răzbunare. Ură. Setea de a le-o plăti lui Varth şi
soldaţilor din plutonul lui.
Îşi ridică privirea, străduindu-se să-şi alunge amintirile. Nu,
podarii nu înţelegeau ce spunea despre sentimente, dar poate că
aveau să-şi amintească mai târziu, aşa cum îşi amintise el.
— A doua lecţie – adăugă el, izbindu-şi suliţa decapitată de un
bolovan, cu un pocnet care stârni ecouri de-a lungul spărturii – e
mai practică. Înainte de a învăţa să luptaţi, trebuie să-nvăţaţi cum să
staţi în picioare.
Lăsă suliţa să cadă. Podarii îl priveau încruntaţi, cu dezamăgire.
Kaladin luă poziţia de bază a suliţaşului, cu tălpile depărtate –
dar nu foarte mult – cu vârfurile în lateral, cu genunchii uşor
îndoiţi.
— Cikatrice, vreau să-ncerci să mă trânteşti pe spate.
— Ce?
— Încearcă să mă dezechilibrezi, îl lămuri Kaladin. Sileşte-mă să
fac un pas greşit.
Cikatrice ridică din umeri şi ieşi din rând. Încercă să-l împingă pe
Kaladin înapoi, însă el îi îndepărtă cu uşurinţă mâinile cu o răsucire

1164
rapidă a încheieturii. Cikatrice înjură şi se repezi din nou, dar el îl
prinse de braţ şi-l împinse înapoi, făcându-l să se împleticească.
— Drehy, vino să-l ajuţi, spuse Kaladin. Şi tu, Moash. Faceţi-mă
să-mi pierd echilibrul.
Cei doi i se alăturară lui Cikatrice. Kaladin le evită atacurile,
rămânând chiar în mijlocul lor şi modificându-şi postura ca să le
respingă toate încercările. Îl înşfăcă pe Drehy de braţ şi-l smuci,
silindu-l să înainteze şi aproape făcându-l să se prăbuşească. Păşi
către Cikatrice, care se năpustea asupra lui ca să-l doboare cu o
lovitură de umăr, deviindu-i greutatea trupului şi azvârlindu-l
înapoi. Se retrase din faţa braţelor întinse de Moash spre el,
făcându-l pe acesta să-şi piardă echilibrul.
El îşi păstră calmul, şerpuind printre cei trei şi schimbându-şi
centrul de greutate prin îndoirea genunchilor şi schimbarea poziţiei
tălpilor.
— Lupta începe cu picioarele, le spuse în timp ce se ferea de
atacuri. Nu-mi pasă cu câtă iuţeală sunteţi în stare să loviţi şi cât de
precisă vă e lovitura. Dacă duşmanul reuşeşte să vă pună piedică
sau vă face să vă-mpleticiţi, sunteţi înfrânţi. Şi-nfrângerea înseamnă
moarte.
O parte dintre podarii care priveau încercară să-l imite, îndoindu-
şi genunchii. Cikatrice, Drehy şi Moash se hotărâră în cele din urmă
să-şi coordoneze atacurile, străduindu-se să-l doboare împreună. El
ridică o mână.
— Bine lucrat, voi trei.
Le făcu semn să se-ntoarcă lângă ceilalţi. Ei se întrerupseră cu
părere de rău.

1165
 — O să vă-mpart în perechi, spuse Kaladin. O să ne petrecem
toată ziua de azi – şi probabil toate zilele acestei săptămâni –
studiind poziţiile. O să-nvăţaţi să menţineţi o poziţie, să nu vă lăsaţi
genunchii să-nţepenească în momentul când sunteţi ameninţaţi, să
vă păstraţi centrul de greutate. Va fi nevoie de timp, dar vă promit
că, începând astfel, o să-nvăţaţi mult mai repede cum să deveniţi un
pericol de moarte. Chiar dacă vi se pare că la-nceput nu faceţi
altceva decât să staţi neclintiţi.
Oamenii încuviinţară.
— Teft, ordonă Kaladin. Aşază-i în perechi, ţinând cont de
înălţime şi de greutate, apoi pune-i să ia o poziţie elementară de
înaintare cu suliţa.
— Da, să trăiţi! zbieră Teft.
Şi înlemni, dându-şi seama că se trădase. Iuţeala răspunsului
arăta limpede că fusese soldat. Întâlni privirea lui Kaladin şi înţelese
că el ştia. Se încruntă, însă Kaladin îi răspunse cu un zâmbet larg.
Sub comanda lui se afla un veteran; asta avea să uşureze lucrurile
într-o mare măsură.
Teft nu se prefăcu neştiutor şi intră cu uşurinţă în rolul
sergentului instructor, aşezând podarii în perechi şi corectându-le
poziţiile. „Nu e de mirare că nu-şi scoate niciodată cămaşa aia”, se
gândi Kaladin. „Probabil că ascunde o încâlceală de cicatrice.”
În vreme ce Teft îi instruia pe ceilalţi, Kaladin întinse degetul
spre Pietroi şi îi făcu semn să se apropie.
— Da? spuse Pietroi, întrebător.
Avea pieptul atât de lat încât vesta lui de podar se încheia cu
mare greutate.

1166
 — Ai spus ceva mai devreme, zise Kaladin. Că lupta ar fi sub
demnitatea ta?
— Aşa e. Nu sunt al patrulea fiu.
— Ce legătură are asta?
— De primul şi de al doilea fiu e nevoie ca să asigure hrana,
răspunse Pietroi, ridicând un deget. E cel mai important lucru. Fără
mâncare nu poate trăi nimeni, nu? Al treilea fiu e meşteşugar. Asta
sunt eu. Îmi fac datoria cu mândrie. Numai al patrulea fiu poate fi
războinic. De luptători e mai puţină nevoie decât de hrană şi de
meşteşuguri. Înţelegi?
— Meseria e hotărâtă de ordinea naşterii?
— Da, încuviinţă Pietroi cu mândrie. E cel mai bine. N-au toate
familiile câte patru fii. Aşa că nu e întotdeauna nevoie de un soldat.
Eu nu pot să lupt. Ce bărbat ar putea s-o facă în faţa lui Uli’tekanaki?
Kaladin aruncă o privire spre Syl. Ea ridică din umeri, părând să
nu se sinchisească de spusele lui Pietroi.
— Bine, zise el. Atunci vreau să faci altceva. Adu-i pe Lopen, pe
Dabbid… Kaladin şovăi. Şi pe Shen. Cheamă-l şi pe el încoace.
Pietroi se supuse. Lopen era în rând cu ceilalţi, învăţând poziţiile,
însă Dabbid stătea deoparte, ca de obicei, fără să se uite la ceva
anume. Indiferent ce i se întâmplase, se dovedea a fi ceva mult mai
rău decât un obişnuit şoc al luptei. Shen rămăsese lângă el, ezitant,
ca şi cum n-ar fi ştiut sigur unde îi era locul.
Pietroi îl trase pe Lopen afară din şir, apoi îi înşfăcă pe Dabbid şi
pe Shen şi se-ntoarse la Kaladin.
— Gancho, spuse Lopen, cu un salut indolent. Presupun că, doar
cu o mână, aş fi un suliţaş mizerabil.

1167
 — Nu-ţi face griji, răspunse Kaladin. Am nevoie de tine pentru
altceva. O să dăm de belea cu Gaz şi cu noul nostru căpitan – sau cel
puţin cu nevasta lui – dacă ne-ntoarcem cu mâna goală.
— Noi trei nu putem munci cât treizeci, Kaladin, spuse Pietroi,
scărpinându-se în barbă. Nu e cu putinţă.
— Poate că nu, zise Kaladin. Dar aici, în spărturi, ne petrecem cea
mai mare parte a timpului căutând cadavre de la care nu s-a luat tot
ce se putea. Cred c-am putea munci mult mai repede. Trebuie să
muncim mult mai repede, dacă vrem să ne antrenăm pentru lupta
cu suliţa. Din fericire, avem un avantaj.
Întinse mâna, iar Syl îi coborî în palmă. Vorbiseră mai devreme şi
fusese de acord cu planul lui. Kaladin nu avu impresia că ea ar fi
făcut ceva deosebit, dar Lopen icni pe neaşteptate. Syl devenise
vizibilă pentru el.
— Ah, spuse Pietroi, înclinându-se în faţa ei cu respect. Ca la
culesul de trestii.
— Să-mi sară scânteile, zise Lopen. Pietroi, n-ai spus niciodată că
e atât de frumoasă!
Pe chipul lui Syl se lăţi un zâmbet.
— Fii respectuos, îl dojeni Pietroi. Nu eşti demn să vorbeşti astfel
despre ea, creatură neînsemnată.
Existenţa lui Syl le era cunoscută celorlalţi, fireşte. Kaladin nu
vorbea despre ea, dar îl văzuseră vorbind de unul singur, iar Pietroi
le explicase.
— Lopen, zise Kaladin, Syl se poate mişca mult mai repede decât
un podar. Poate căuta locuri din care să adunaţi obiecte, şi-o să le
puteţi descoperi mai repede.

1168
 — E periculos, comentă Pietroi. Dacă-ntâlnim vreun demon al
spărturilor cât suntem singuri?
— Din nefericire, nu ne putem întoarce cu mâna goală. Ultimul
lucru pe care ni-l dorim e ca Hashal să ia hotărârea de a-l trimite pe
Gaz jos, să ne supravegheze.
— El n-o să coboare niciodată, gancho. Aici e prea mult de lucru.
— Şi e prea periculos, adăugă Pietroi.
— Aşa zice toată lumea, spuse Kaladin. Dar eu unul n-am văzut
decât zgârieturile de pe pereţi.
— Sunt aici, jos, insistă Pietroi. Nu e doar o legendă. Chiar
înainte de-a veni tu, a fost ucisă jumătate din echipa unui pod.
Mâncată. Cele mai multe fiare vin spre platourile din mijloc, dar
unele ajung şi aici.
— Ei bine, nu-mi place să vă pun în pericol, dar dacă nu-ncercăm
asta, n-o să mai fim trimişi în spărturi şi-o s-o sfârşim, probabil, la
curăţat de latrine.
— Am înţeles, gancho, zise Lopen. Eu mă duc.
— Şi eu, i se alătură Pietroi. Având-o pe ali’i’kamura ca să ne
apere, poate-o să fim în siguranţă.
— Până la urmă o să te-nvăţ să lupţi, făgădui Kaladin.
Şi, când Pietroi se încruntă, se grăbi să adauge:
— Pe tine, Lopen. Un singur braţ nu-nseamnă că eşti inutil. O să
fii în dezavantaj, dar te pot învăţa lucruri care să te-ajute să te
descurci. Însă acum un jefuitor de cadavre ne e mai util decât un
suliţaş.
— Îmi sună bine.
Lopen îi făcu semn lui Dabbid şi plecară amândoi să aducă saci

1169
în care să-şi pună prada. Pietroi vru să li se alăture, dar Kaladin îl
prinse de braţ.
— Încă n-am renunţat la căutarea unei căi de scăpare mai simple
decât lupta, îi spuse. Dacă nu ne mai întoarcem, Gaz şi toţi ceilalţi
îşi vor închipui probabil c-a dat peste noi un demon al spărturilor.
Dacă există o cale de a ajunge în partea opusă…
Pietroi părea să se-ndoiască.
— Au căutat-o mulţi.
— Marginea dinspre est e deschisă.
— Da – răspunse râzând Pietroi – şi, când o să poţi ajunge atât de
departe fără să fii mâncat de vreun demon al spărturilor sau ucis de
inundaţii, o să te numesc kaluk’i’iki.
Kaladin îşi înălţă o sprânceană.
— Numai o femeie poate fi kaluk’i’iki, spuse Pietroi, ca şi cum i-ar
fi explicat gluma.
— Soţie?
Pietroi râse mai tare.
— Nu, nu. Câmpeni înnebuniţi de aer! Ha!
— Minunat. Uite, vezi dacă poţi să ţii minte spărturile şi poate o
să faci şi un fel de hartă. Cred că, dintre cei care-au coborât aici, cei
mai mulţi au mers pe căi deja stabilite. Ceea ce înseamnă că e mult
mai probabil să găsim ceva de recuperat în pasajele laterale; acolo o
s-o trimit pe Syl.
— Pasaje laterale? zise Pietroi, încă amuzat. Ai zice că vrei să fiu
mâncat. Ha, şi încă de o carapace-mare! Astea ar trebui să fie gustate,
nu să ne guste!
— Eu…

1170
 — Nu, nu, îl linişti Pietroi. E un plan bun. Am glumit, şi-atât. O
să fiu prudent şi o să-mi prindă bine să fiu, de vreme ce nu vreau să
mă lupt.
— Mulţumesc. Poate se-ntâmplă să daţi peste un loc de unde să
ne putem căţăra afară.
— O s-o fac, zise Pietroi, dând din cap. Dar ca să ieşim, nu ne
putem căţăra pur şi simplu. Armata are mulţi cercetaşi pe Câmpii.
Aşa îşi dau seama când urcă demonii spărturilor ca să devină pupe,
nu? Au să ne vadă, iar noi n-o să putem trece peste spărturi fără
pod.
Argumentul era solid, din nefericire. Dacă urcau în locul acela, ar
fi fost văzuţi. Dacă urcau prin mijloc, ar fi rămas blocaţi pe un
platou, fără să poată pleca nicăieri. Dacă urcau prea aproape de
parshendi, ar fi fost găsiţi de cercetaşii lor. Asta presupunând că
puteau ieşi din spărtură. Deşi adâncimea unora nu depăşea
doisprezece sau cel mult cincisprezece metri, altele aveau peste
treizeci. Syl se îndepărtă în zbor iute, ca o săgeată, conducând
grupul lui Pietroi, iar Kaladin se întoarse la grosul oamenilor lui, ca
să-l ajute pe Teft să-i înveţe poziţiile corecte. Era o muncă grea; aşa
se întâmpla întotdeauna în primele zile. Podarii erau lenţi în mişcări
şi nesiguri.
Însă dădeau dovadă de o hotărâre uimitoare. Kaladin nu lucrase
niciodată cu un grup care să se plângă mai puţin. Podarii nu cereau
pauze. Nu-i aruncau priviri pline de reproş când îi forţa prea mult.
Se încruntau din cauza propriilor defecte, furioşi pe ei înşişi fiindcă
nu învăţau mai repede.
Şi apoi reuşiră. După câteva ore, cei mai talentaţi dintre ei –

1171
Moash în primul rând – începură să se preschimbe în luptători.
Poziţiile lor deveneau tot mai ferme, dovedind o mai mare
încredere în propriile puteri. Când ar fi trebuit să se simtă obosiţi şi
frustraţi, erau din ce în ce mai hotărâţi.
Kaladin făcu un pas înapoi şi-l privi pe Moash luând poziţia pe
care i-o arătase Teft. Era un exerciţiu de reechilibrare – Moash îl lăsa
pe Teft să-l împingă înapoi, după care se grăbea să-şi reia poziţia,
proptindu-se ferm pe picioare. De nenumărate ori. Scopul era să te
deprinzi cu schimbarea poziţiei fără să te mai gândeşti înainte. În
mod normal, Kaladin n-ar fi început astfel de exerciţii decât în a
doua sau a treia zi. Însă Moash şi le însuşea după numai două ore.
Mai erau încă doi – Drehy şi Cikatrice – care învăţau cu aceeaşi
repeziciune.
Kaladin se lăsă pe spate, sprijinindu-se de peretele stâncos. Apa
rece se prelingea pe piatră, pe lângă el, şi, alături de capul lui, o
floare-creaţă îşi deschise ezitant două frunze asemenea unor
evantaie – late, portocalii, cu spini în vârfuri, desfăcându-se ca nişte
pumni strânşi.
„Să se fi întâmplat asta datorită antrenamentului lor de podari?”
se întrebă Kaladin. „Sau era din cauza entuziasmului lor?” Le
oferise ocazia să riposteze. O astfel de şansă poate schimba un om.
Privindu-i cum stăteau, cu hotărâre şi pricepere, în poziţii pe care
abia le învăţaseră, Kaladin înţelese ceva. Oamenii aceia – respinşi de
armată, siliţi să trudească până când aproape că-şi dădeau sufletul
şi primind apoi hrana suplimentară –, datorită planurilor atente ale
lui Kaladin, erau, dintre toţi recruţii cu care avusese de-a face
vreodată, cel mai bine pregătiţi pentru instrucţie.

1172
 Încercând să-i înfrângă, Sadeas îi pregătise să dea tot ce aveau
mai bun.

1173
 50
PRAF DE FRÂNGESPATE

„Flacără şi cărbune. Piele atât de groaznică. Ochi ca nişte hăuri de

întuneric.”

Probabil că un citat din Iviad n-are nevoie de nicio notaţie de referinţă,

dar, pentru cazul că va fi necesar să-l găsesc foarte repede, este extras din
versetul 482.

Shallan se trezi într-o cameră mică şi albă.

Se ridică în capul oaselor, constatând cu uimire că se simţea
perfect sănătoasă. Lumina strălucitoare a soarelui pătrundea în
încăpere prin pânza jaluzelelor subţiri. Shallan se încruntă,
scuturând din cap, năucită. Se simţea de parcă trupul i-ar fi ars din
creştet până-n tălpi, iar pielea i s-ar fi cojit. Dar asta nu era decât o
amintire. Avea tăietura pe braţ, însă altminteri se simţea foarte bine.
Un foşnet. Se întoarse şi zări o infirmieră îndepărtându-se grăbită
pe culoarul alb de dincolo de uşă; probabil o văzuse ridicându-se şi
acum se ducea să anunţe pe cineva.
„Sunt în spital”, se gândi Shallan. „M-au mutat într-o cameră
separată.”
Un soldat îşi strecură capul înăuntru, studiind-o. Camera părea
să fie păzită.
— Ce s-a întâmplat? îi strigă ea. Am fost otrăvită, nu-i aşa? Brusc,
fu cuprinsă de panică.
1174
 — Kabsal! E teafăr?
Paznicul se mulţumi să se-ntoarcă la postul lui. Shallan începu să
se tragă afară din pat, dar bărbatul se uită din nou înăuntru,
aruncându-i o privire aspră. Ea scânci fără să vrea, trăgându-şi
cearşaful în sus şi lăsându-se pe spate, încă mai purta una dintre
cămăşile de noapte ale spitalului, care aducea foarte tare cu un halat
de baie catifelat.
Cât de mult timp fusese inconştientă? De ce se afla…?
„Animmodul!” îşi aminti. „I l-am dat lui Jasnah.”
Următoarea jumătate de oră se dovedi una dintre cele mai
groaznice din toată viaţa ei. Şi-o petrecu suportând privirile aspre
ale paznicului, simţindu-se îngreţoşată. Ce se petrecuse?
În cele din urmă, Jasnah apăru în celălalt capăt al coridorului.
Purta o altă rochie, una neagră, înspicată cu gri-deschis. Se îndreptă
spre uşa camerei ca o săgeată, făcând paşi mari, şi, în trecere, eliberă
soldatul din post cu un singur cuvânt. Bărbatul se grăbi să plece, cu
cizmele răsunându-i pe podeaua de piatră mai tare decât papucii
prinţesei.
Jasnah intră şi, cu toate că nu rosti nicio acuzaţie, o privi cu atâta
asprime, încât Shallan îşi dori să se ascundă, vârându-se sub pături.
Ba nu, îşi dorea să se târască sub pat, să sape în podea, să pună
piatră între ea şi ochii aceia.
Dar alese să-şi coboare privirea, ruşinată.
— Ai dat dovadă de înţelepciune înapoind Animmodul, spuse
Jasnah. Ţi-a salvat viaţa. Eu ţi-am salvat-o.
— Mulţumesc, şopti Shallan.
— Pentru cine lucrezi? Ce devoţiune te-a mituit ca să-mi furi

1175
fabrialul?
— Niciuna, Luminăţie. L-am furat pentru că am vrut eu să-l fur.
— Nu câştigi nimic protejându-i. În cele din urmă, ai să-mi spui
adevărul.
— Ăsta e adevărul, zise Shallan, ridicându-şi privirea şi
simţindu-se puţin sfidătoare. De-asta am vrut de la bun început să-ţi
fiu pupilă. Ca să fur Animmodul.
— Da, dar pentru cine?
— Pentru mine, răspunse Shallan. E atât de greu de crezut că sunt
în stare să acţionez doar pentru folosul meu? Sunt o creatură atât de
jalnică încât ţi se pare că singurul răspuns plauzibil e că am fost
păcălită sau manipulată?
— N-ai niciun drept să-mi vorbeşti pe un ton ridicat, copilă,
spuse Jasnah cu voce egală. Şi ai toate motivele să rămâi acolo unde
ţi-e locul.
Shallan îşi coborî din nou privirea.
Jasnah tăcu o vreme. În cele din urmă, oftă.
— Ce-a fost în capul tău, copilă?
— Tata e mort.
— Şi?
— Lumea nu prea l-a plăcut, Luminăţie. De fapt, l-au urât, iar
familia noastră e aproape ruinată. Fraţii mei se străduiesc să susţină
că e încă în viaţă. Dar…
Putea cuteza să-i spună lui Jasnah că tatăl ei avusese un
Animmod? Nu, asta n-ar fi ajutat-o să dobândească iertarea
prinţesei şi i-ar fi putut aduce casei Davar încă şi mai multe
necazuri.

1176
 — Aveam nevoie de ceva. De un avantaj. Trebuia să câştigăm
repede bani sau să-i creăm.
Jasnah rămase din nou tăcută. Într-un târziu vorbi, părând uşor
amuzată.
— Ai crezut că v-aţi fi salvat înfuriind nu doar întreaga ardenţă,
ci şi Alethkarul? Îţi dai seama ce-ar fi făcut fratele meu dacă ar fi
aflat asta?
Shallan îşi feri privirea, simţindu-se, în acelaşi timp, idioată şi
ruşinată.
Jasnah oftă.
— Uneori uit cât de tânără eşti. Îmi dau seama de ce ţi s-a părut
tentant furtul. Dar a fost, oricum, o prostie. M-am ocupat de
întoarcerea ta în Jah Keved. Pleci mâine dimineaţă.
— Eu…
Era mai mult decât merita.
— Mulţumesc.
— Prietenul tău, ardentul, e mort.
Shallan îşi ridică privirea, uimită.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Pâinea era otrăvită. Praf de frângespate. Extrem de letal, a fost
presărat peste pâine ca să pară făină. Presupun că, de fiecare dată
când venea aici, aducea pâine tratată în acelaşi fel. Urmărea să mă
facă pe mine să mănânc o bucată.
— Dar eu am mâncat o mulţime de pâine!
— Antidotul era în gem, o lămuri Jasnah. L-am găsit în mai multe
borcane goale pe care le-a folosit.
— Nu se poate!

1177
 — Am început să fac cercetări, spuse Jasnah. Ar fi trebuit să le fac
de la bun început. Nimeni nu-şi aminteşte de unde a apărut acest
Kabsal. Nouă ne vorbea despre ceilalţi ardenţi ca şi cum i-ar fi fost
familiari, dar ei abia dacă-l cunoşteau.
— Adică el…
— S-a jucat cu tine, copilă. Tot timpul te-a folosit ca s-ajungă la
mine. Ca să mă spioneze şi să mă ucidă, dac-ar fi putut.
Jasnah vorbea cu voce atât de egală, atât de lipsită de emoţii…
— Cred că la această ultimă încercare a folosit mai mult praf
decât de obicei, sperând poate c-o să mă facă să-l trag în piept când
respiram. Şi-a dat seama că era ultima ocazie. Dar s-a-ntors
împotriva lui, făcându-şi efectul mult mai repede decât crezuse.
Cineva aproape c-o omorâse. Nu cineva, Kabsal. Nu era de mirare
că-ncercase cu atâta insistenţă s-o convingă să guste gemul!
— M-ai dezamăgit foarte tare, Shallan, continuă Jasnah. Acum
înţeleg de ce ai încercat să-ţi pui capăt vieţii. Te-ai simţit vinovată.
Nu încercase să-şi pună capăt vieţii. Dar la ce i-ar fi folosit s-o
recunoască? Jasnah o compătimea; era mai bine să nu-i dea motive
să înceteze. Dar cum rămânea cu lucrurile stranii pe care le văzuse,
cu întâmplările stranii prin care trecuse? Oare Jasnah avea o
explicaţie pentru ele?
Uitându-se la prinţesă şi văzându-i furia rece din spatele
calmului exterior, Shallan se sperie îndeajuns de tare pentru ca
întrebările despre bizarele capete-simbol şi despre locul straniu în
care ajunsese să i se stingă pe buze. De ce se crezuse curajoasă? Nu
era. Era o proastă. Îşi aduse aminte de vremurile în care furia tatălui
ei făcea să răsune toată casa. Furia cu mult mai tăcută şi mai

1178
îndreptăţită a lui Jasnah nu era mai puţin intimidantă.
— Ei bine, va trebui să-nveţi să trăieşti cu vinovăţia, adăugă
prinţesa. Probabil că n-ai fi reuşit să fugi cu fabrialul meu şi ai
aruncat la gunoi o evoluţie promiţătoare. Planul tău prostesc o să-ţi
întineze viaţa vreme de mai multe decenii. Acum nicio femeie n-o să
te mai vrea ca pupilă. Ţi-ai irosit şansa asta, zise ea, clătinând din cap,
dezgustată. Detest faptul că m-am înşelat.
Şi, cu asta, se-ntoarse să plece.
Shallan ridică o mână. „Trebuie să-mi cer iertare. Trebuie să spun
ceva.”
— Jasnah?
Cealaltă nu se uită înapoi, iar paznicul nu se întoarse.
Shallan se ghemui în aşternut, simţind că i se strânge stomacul şi
că îi e atât de rău încât – pentru o clipă – îşi dori să-şi fi înfipt ciobul
de sticlă ceva mai adânc. Sau, poate, să nu fi reuşit Jasnah să
folosească Animmodul destul de repede ca să-i salveze viaţa.
Pierduse totul. Nu avea un fabrial cu care să-şi ajute familia şi,
nemaifiind pupila nimănui, nu-şi putea continua studiile. Nu-l mai
avea nici pe Kabsal. De fapt, pe el nu-l avusese niciodată.
Lacrimile ei umeziră cearşafurile în timp ce, afară, lumina
soarelui pălea, pentru ca apoi să dispară complet. Nimeni nu veni să
vadă ce se-ntâmpla cu ea.
Nu-i păsa nimănui.

1179
 51
SAS NAHN

CU UN AN ÎN URMĂ

Kaladin stătea tăcut în sala de aşteptare a cartierului general al

lui Amaram. Era o clădire din lemn, un întreg alcătuit dintr-o
duzină de construcţii masive, care se puteau desprinde unele de
altele şi erau trase de chulli. El aştepta lângă o fereastră, privind
tabăra de-afară. Locul ocupat de plutonul lui era acum gol. De la
fereastra aceea nu putea să-l vadă. Corturile fuseseră strânse şi date
altor plutoane. Îi mai rămăseseră patru oameni. Patru, din douăzeci
şi şase. Şi lumea spunea că era norocos. Îl numea Binecuvântat de
Furtună. Începuse să se creadă astfel.
„Azi am ucis un Cristalpurtător”, se gândi, cu mintea amorţită.
„Ca Lanacin Sigur-pe-Picioare sau ca Evod Făuritorul-de-Semne.
Eu. Am ucis unul.”
Şi nu-i păsa.
Îşi încrucişă braţele deasupra pervazului de lemn. Fereastra nu
avea geam, aşa că simţea vântul. Un vântspren zbura de la un cort
la altul. Încăperea care se întindea în spatele lui Kaladin avea un
covor roşu şi gros, iar pe zidurile acesteia erau atârnate scuturi. Şi
mai erau multe scaune de lemn, capitonate, ca acela pe care stătea
el. Era „mica” sală de aşteptare a cartierului general – mică, însă mai
mare decât casa lui din Vatra-de-Piatră, cu sala de operaţii cu tot.
„Am ucis un Cristalpurtător”, îşi zise din nou. „Şi am renunţat la
1180
Armură şi la Sabie.”
Acesta putea fi cea mai monumentală prostie săvârşită de cineva
vreodată, în orice regat, în orice epocă. Devenind Cristalpurtător, ar
fi ajuns o persoană mai importantă decât Roshone – mai importantă
decât Amaram. Ar fi putut merge pe Câmpiile Sfărâmate, să lupte
într-un război adevărat.
Fără încăierările de la graniţe. Fără josnicii căpitani ochi-luminoşi
din familii mărunte, înverşunaţi fiindcă fuseseră lăsaţi acasă. N-ar
mai fi avut băşici din cauza cizmelor care nu i se potriveau, nu s-ar
mai fi amărât din cauza poşircii cu gust de crem de la cină şi nici din
cauza altor soldaţi puşi pe gâlceavă.
Ar fi putut fi bogat. Şi el renunţase pur şi simplu la toate astea.
Şi totuşi, gândul că ar fi putut atinge Sabia aia era de-ajuns ca să-i
întoarcă stomacul pe dos. Nu-şi dorea bogăţii, titluri, armate, şi nici
măcar o masă bună. Voia să se poată întoarce înapoi, să-i apere pe
oamenii care avuseseră încredere în el. De ce alergase după
Cristalpurtător? Ar fi trebuit să fugă din faţa lui. Dar nu, el ţinuse
morţiş să atace un afurisit de Cristalpurtător.
„Ţi-ai apărat înaltul mareşal”, îşi spuse. „Eşti un erou.”
Dar de ce valora viaţa lui Amaram mai mult decât vieţile
oamenilor săi? Kaladin lupta pentru el fiindcă se purta ca un om de
onoare. Îi lăsa pe suliţaşi să se bucure de condiţiile bune din clădirea
statului său major în timpul marilor furtuni, primind de fiecare dată
câte un alt pluton. Insista ca oamenii să fie bine hrăniţi şi bine
plătiţi. Nu-i trata ca pe nişte gunoaie.
Însă îşi lăsa subordonaţii s-o facă. Şi nu se ţinuse de cuvânt, nu-l
ocrotise pe Tien.

1181
 „Aşa cum nu l-am ocrotit nici eu. Aşa cum nu l-am ocrotit nici
eu…”
Kaladin era chinuit de vinovăţie şi păreri de rău. Un singur lucru
era limpede, ca o pată de lumină strălucitoare pe zidul unei încăperi
întunecoase. Nu voia să aibă de-a face cu niciun Cristal. Nu-şi dorea
nici măcar să le atingă.
Uşa se deschise cu o bufnitură şi Kaladin se răsuci pe scaun.
Amaram intră. Înalt, subţire, cu faţa pătrată şi purtând o haină
lungă de războinic. Mergea sprijinindu-se într-o cârjă. Kaladin îi
privi bandajele şi atela cu un ochi critic. „Eu aş fi făcut treabă mai
bună.” Şi ar fi insistat ca pacientul să rămână în pat.
Amaram vorbea cu unul dintre furtunoveghetorii din slujba sa,
un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă pătrăţoasă, care purta o robă
de un albastru intens.
— … de ce să fi riscat Thaidakar să facă aşa ceva? spunea încet
luminlordul. Dar cine altcineva ar fi putut fi? Duhurile însângerate
capătă tot mai mult curaj. Trebuie să aflăm cine era. Ştim ceva
despre el?
— Era veden, Luminlordul meu, răspunse furtunoveghetorul. Nu
l-am recunoscut. Dar voi face cercetări.
Amaram dădu din cap şi tăcu. În urma lor intră un grup de
ofiţeri ochi-luminoşi, dintre care unul aducea Cristalsabia, ţinând-o
pe o bucată de pânză de un alb imaculat. În spatele acelui grup
veneau cei patru supravieţuitori din plutonul lui Kaladin: Hab,
Reesh, Alabet şi Coreb.
Kaladin se ridică, simţindu-se istovit. Amaram rămase cu braţele
încrucişate lângă uşa pe care-o închiseseră alţi doi bărbaţi, intraţi în

1182
urma tuturor. Şi aceştia erau tot ochi-luminoşi, dar de rang mai mic
– ofiţeri din garda personală a înaltului mareşal. Oare se numărau
printre cei care fugiseră?
„O faptă înţeleaptă”, cugetă Kaladin. „Mai înţeleaptă decât ceea
ce am făcut eu.”
Amaram se sprijini în cârja lui, cercetându-l pe Kaladin cu ochi
de un cafeniu strălucitor. Îşi consultase consilierii vreme de câteva
ore, încercând să descopere cine fusese Cristalpurtătorul.
— Azi ai dat dovadă de curaj, soldat, îi spuse lui Kaladin.
— Eu…
Ce-ar fi putut răspunde? „Aş vrea să vă fi lăsat să muriţi,
domnule.”
— Mulţumesc.
— Toţi ceilalţi, inclusiv garda mea de onoare, au fugit.
Cei doi bărbaţi de lângă uşă îşi lăsară ochii în jos, ruşinaţi.
— Însă tu l-ai atacat. De ce?
— Nu mi-am pus cu adevărat întrebarea asta, domnule.
Amaram păru nemulţumit de răspuns.
— Te numeşti Kaladin, nu-i aşa?
— Da, luminlordul meu. Din Vatra-de-Piatră. V-aduceţi aminte?
Înaltul mareşal se încruntă, părând nedumerit.
— Vărul vostru, Roshone, e lordul oraşului. L-a trimis pe fratele
meu în armată când aţi venit pentru recrutări. Eu… m-am înrolat
odată cu el.
— A, da. Cred că-mi aduc aminte de tine, zise Amaram fără să-l
întrebe de Tien. Dar încă nu mi-ai răspuns. N-a fost pentru
Cristalsabie. Ai refuzat-o.

1183
 — Da, domnule.
Într-o parte, furtunoveghetorul îşi ridică sprâncenele, ca şi cum
n-ar fi crezut că refuzase într-adevăr Cristalele. Soldatul care ţinea
Cristalsabia nu-şi lua ochii de la ea, privind-o cu veneraţie.
— De ce? repetă Amaram. De ce-ai refuzat-o?
— N-o vreau, domnule.
— Da, dar de ce?
„Pentru c-ar face din mine unul dintre voi. Pentru că n-o pot privi
fără să văd feţele oamenilor măcelăriţi de mânuitorul ei cât ai clipi.”
„Pentru că… pentru că…”
— Chiar nu sunt în stare să vă dau un răspuns, domnule, zise
Kaladin, oftând.
Clătinând din cap, furtunoveghetorul se îndreptă spre vasul cu
jar din încăpere. Începu să-şi încălzească mâinile.
— Uitaţi, spuse Kaladin. Aceste Cristale sunt ale mele. Ei bine,
am spus că i le dau lui Coreb. Dintre soldaţii mei, e cel mai mare în
rang şi cel mai bun luptător.
Ceilalţi trei aveau să-nţeleagă. În plus, odată devenit ochi-
luminoşi, Coreb avea să le poarte de grijă.
Amaram se uită la acesta din urmă, apoi le făcu un semn cu capul
însoţitorilor săi. Unul închise obloanele ferestrelor. Ceilalţi îşi
scoaseră săbiile şi se îndreptară spre cei patru oameni rămaşi din
plutonul lui Kaladin.
El ţipă şi făcu un salt înainte, însă doi ofiţeri se aşezaseră în
apropierea lui. Unul îl pocni cu pumnul în burtă imediat ce se puse
în mişcare. Lovitura îl surprinse şi icni.
„Nu!”

1184
 Străduindu-se să-şi alunge durerea, se răsuci şi atacă la rândul
său. Omul făcu ochii mari când pumnul lui Kaladin îl lovi,
aruncându-l pe spate. Mai mulţi ofiţeri se aruncară asupra lui. El n-
avea arme şi era atât de obosit după luptă, încât abia se mai ţinea pe
picioare. Îl trântiră la pământ, cu pumni în coaste şi în spate. Se
prăbuşi, săgetat de durere, dar încă în stare să vadă cum îi erau
atacaţi oamenii.
Pe Reesh îl uciseră primul. Kaladin icni, întinzând o mână şi
străduindu-se să se salte în genunchi.
„Nu e cu putinţă. Te rog, nu!”
Hab şi Alabet aveau cuţitele scoase, dar căzură repede; Hab,
înjunghiat de un soldat în pântec, în timp ce alţi doi îl ciopârţeau pe
Alabet. Cuţitul lui izbi podeaua cu o bufnitură, urmat de braţul şi
apoi de leşul lui.
Coreb rezistă cel mai mult, retrăgându-se, cu mâinile întinse
înainte. Nu ţipă. Părea să înţeleagă. Ochii lui Kaladin se umeziră, iar
soldaţii îl înşfăcară din spate, împiedicându-l să-i sară în ajutor.
Coreb căzu în genunchi şi începu să implore. Unul dintre oştenii
lui Amaram îl lovi în gât, aproape retezându-i capul. Muri în câteva
secunde.
— Nemernicule! strigă Kaladin, cu respiraţia tăiată de durere.
Nemernicule, lovi-te-ar furtuna!
Se trezi plângând şi zbătându-se zadarnic ca să scape de cei patru
oameni care-l ţineau. Podeaua era plină de sângele suliţaşilor căzuţi.
Erau morţi. Muriseră cu toţii. Părinte al Furtunii! Cu toţii!
Amaram făcu un pas înainte, cu faţa posomorâtă. Se lăsă într-un
genunchi în faţa lui Kaladin.

1185
 — Îmi pare rău.
— Nemernicule! strigă Kaladin, din toate puterile.
— Nu puteam risca, lăsându-le libertatea să spună ce-au văzut.
Aşa trebuie să fie, soldat. E pentru binele armatei. Li se va da
tuturor de ştire că plutonul tău l-a ajutat pe Cristalpurtător. Vezi tu,
oamenii trebuie să creadă că l-am ucis eu.
— Iei Cristalele pentru tine!
— Sunt bun în lupta cu sabia, zise Amaram, şi sunt obişnuit cu
armura. Voi servi mai bine Alethkarul purtând Cristalele.
— Ai fi putut să mi le ceri! Lovi-te-ar furtuna!
— Şi să se ducă vestea în toată tabăra? spuse Amaram cu
înverşunare. Că tu ai ucis Cristalpurtătorul şi eu am luat Cristalele?
Nimeni n-ar fi crezut că mi le-ai dat de bunăvoie. În plus, fiule, nu
m-ai fi lăsat să le păstrez, adăugă Amaram clătinând din cap. Te-ai
fi răzgândit. După o zi sau două, ţi-ai fi dorit bogăţie şi prestigiu –
te-ar fi convins alţii că merită. Mi-ai fi cerut să ţi le înapoiez. A fost
nevoie de mai multe ore ca să luăm hotărârea, dar Restares are
dreptate – asta e ceea ce trebuie făcut. Pentru binele Alethkarului.
— Aici nu e vorba de Alethkar. E vorba de tine! Lua-te-ar
furtuna, lumea te crede mai bun decât alţii!
Lui Kaladin i se scurgeau lacrimile de pe bărbie.
Amaram păru dintr-odată să se simtă vinovat, ca şi cum ar fi ştiut
că tot ceea ce spusese Kaladin era adevărat. Se răsuci şi îi făcu semn
cu mâna furtunoveghetorului. Bărbatul se întoarse cu spatele la
vasul cu jar, ţinând în mână un obiect încins. Un mic fier de
însemnat.
— Totul nu e decât prefăcătorie? întrebă Kaladin. Onorabilul

1186
luminlord, care le poartă de grijă oamenilor săi? Minciuni? Toate?
— Asta e pentru oamenii mei, răspunse Amaram.
Luă Cristalsabia de pe bucata de pânză, ridicând-o în mână. Din
nestemata de pe mâner ţâşni un fulger de lumină albă.
— Nu poţi pricepe ce povară port eu, suliţaşule.
Vocea lui Amaram îşi pierduse ceva din tonul calm al raţiunii.
Suna defensiv.
— Nu-mi pot face griji pentru vieţile câtorva suliţaşi ochi-
întunecaţi când hotărârea mea ar putea salva mii de oameni.
Furtunoveghetorul se apropie de Kaladin, pregătind fierul de
marcat. Glifele, inversate, erau sas nahn. Stigmatul unui sclav.
— Ai venit după mine, spuse Amaram, şchiopătând către uşă şi
ocolind trupul lui Reesh. Pentru că mi-ai salvat viaţa, o cruţ pe a ta.
Cinci oameni care ar fi spus aceeaşi poveste ar fi fost crezuţi, dar un
singur sclav n-o să fie luat în seamă. Toată tabăra o să afle că n-ai
încercat să-ţi ajuţi oamenii, dar n-ai încercat nici să-i opreşti. Ai fugit
şi ai fost prins de garda mea.
Amaram şovăi în faţa uşii, cu muchia boantă a Cristalsabiei
furate pe umăr. Vinovăţia i se mai citea încă în ochi, dar îşi aspri
chipul, mascând-o.
— Eşti scos din armată pentru dezertare şi primeşti însemnul de
sclav. Dar, din mila mea, ţi se cruţă viaţa.
Deschise uşa şi ieşi.
Fierul de însemnat căzu, punând pecetea sorţii lui Kaladin pe
pielea lui. El scoase un ultim urlet răguşit.

Sfârşitul Părţii a treia

1187
 INTERLUDII

BAXIL●GERANID●SZETH

1188
 I-7
BAXIL

Baxil mergea grăbit pe coridorul luxos al palatului, ţinând strâns

sacul voluminos, plin cu unelte. Din spatele lui se auzi ceva ca un
zgomot de paşi, iar el tresări violent, răsucindu-se în loc. Nu văzu
nimic. Culoarul era pustiu, cu un covor auriu pe podea, oglinzi pe
pereţi şi un tavan boltit, acoperit un mozaicuri complicate.
— Vrei să-ncetezi? spuse Av, care mergea alături de el. De fiecare
dată când sari aşa, mă iei prin surprindere şi sunt pe punctul să-ţi
trag una.
— Nu mă pot abţine, zise Baxil. N-ar trebui să facem asta
noaptea?
— Stăpâna ştie ce face, răspunse Av.
Ca şi Baxil, Av era emuli, cu pielea şi părul de culoare întunecată.
Însă bărbatul mai înalt părea mult mai sigur pe sine. Umbla pe
coridoare ca şi cum ei ar fi fost invitaţi acolo, ţinându-şi sabia cu
lamă groasă într-o teacă prinsă de umăr.
„Cu vrerea Primului Kadasix, aş prefera ca Av să nu-şi scoată
niciodată arma. Mulţumesc”, zise în gând Baxil.
Stăpâna celor doi mergea înaintea lor, fiind singura persoană care
se mai afla pe coridor în afară de ei. Nu era emuli – nu părea nici
măcar makabaki, deşi avea piele întunecată şi păr frumos, lung şi
negru. Ochii ei erau ca ai unui shin, însă era înaltă şi zveltă, ca o
alethi. Av credea că avea sânge amestecat. Sau cel puţin aşa spunea
când cutezau să vorbească despre astfel de lucruri. Auzul stăpânei
1189
era bun. Ciudat de bun.
Ea se opri la următoarea răscruce. Baxil se trezi că privea din nou
peste umăr. Av îi trase un cot, dar el nu se putea abţine să nu se
uite. Da, stăpâna spusese că servitorii din palat aveau să fie ocupaţi
cu pregătirea aripii celei noi pentru oaspeţi, dar aceea era locuinţa
lui Ashno al înţelepţilor însuşi. Care avea sute de servitori. Dacă
intra unul dintre ei pe coridorul ăla?
Cei doi bărbaţi i se alăturară stăpânei lor la răscruce. Baxil îşi sili
ochii să privească drept înainte, ca să nu se mai uite peste umăr, dar
se trezi holbându-se la stăpână. Era periculos să fii în slujba unei
femei atât de frumoase ca ea, cu părul lung şi negru lăsat liber,
ajungându-i până la mijloc. Nu purta niciodată o robă cuviincioasă,
femeiască, şi nici măcar rochie sau fustă. Întotdeauna pantaloni, de
obicei lucioşi şi strâmţi, şi o sabie cu lama subţire la şold. Ochii ei
erau de un violet atât de pal încât păreau aproape albi.
Era uimitoare. Frumoasă, îmbătătoare, copleşitoare.
Av îl înghionti din nou cu cotul în coaste. Baxil tresări, apoi se
uită urât la vărul lui, frecându-şi pântecul.
— Baxil, spuse stăpâna. Uneltele mele.
El deschise sacul şi-i întinse o centură cu unelte împăturită, care
zornăi când femeia o luă, fără să-l privească. Pe urmă stăpâna intră
cu paşi mari pe coridorul din stânga.
Baxil o urmări cu privirea, stânjenit. Acela era Culoarul Sacru,
locul unde un om bogat păstra şi venera imaginile Kadasixilor săi.
Stăpâna se apropie de prima lucrare de artă. Pictura o înfăţişa pe
Epan, Doamna Viselor. Era minunată, o capodoperă din foiţă de aur
pe pânză neagră.

1190
 Stăpâna scoase un cuţit şi ciopârţi pictura. Baxil se trase înapoi,
crispându-se, dar nu spuse nimic. Aproape că se obişnuise cu
nepăsarea cu care distrugea ea arta, deşi continua să-l uluiască. Şi,
oricum, îi plătea pe amândoi foarte bine.
Av se sprijini cu spatele de perete, scobindu-se cu unghia între
dinţi. Coridorul larg era luminat de stropi de topaz montaţi în
candelabre splendide, dar nu schiţară nicio mişcare pentru a le lua.
Stăpâna nu era de acord cu furtul.
— Mă gândesc să caut Magia Veche, spuse Baxil, în parte ca să nu
se crispeze când stăpâna se apucă să scoată ochii unui bust superb.
— De ce? zise pufnind Av.
— Nu ştiu, răspunse Baxil. Pare un lucru potrivit pentru mine.
Ştii, n-am căutat-o niciodată, şi se spune că toată lumea are o şansă.
Poate cere o favoare de la Veghetoarea Nopţii. Tu ţi-ai folosit-o?
— Nu, zise Av. Nu mă simt îndemnat să bat drumul până-n Vale.
În plus, fratele meu a fost. S-a-ntors cu două mâini amorţite, cu care
n-a mai putut să simtă niciodată nimic.
— Şi ce favoare a primit? întrebă Baxil, în timp ce stăpâna
înfăşura o vază într-o pânză, ca s-o spargă apoi fără zgomot de
podea, zdrobind cioburile.
— Nu ştiu, răspunse Av. N-a spus niciodată. Părea să se ruşineze.
Probabil a cerut ceva prostesc, cum ar fi o tunsoare frumoasă.
Av zâmbi cu dispreţ.
— Mă gândeam să mă fac util, se destăinui celălalt. Să cer curaj,
ştii?
— Dacă ţi-l doreşti, cred că-l poţi dobândi pe căi mai bune decât
Magia Veche. Nu ştii niciodată cu ce blestem te-alegi în cele din

1191
urmă.
— Mi-aş putea formula perfect cererea.
— Nu merge aşa, zise Av. Nu e un joc, indiferent în ce lumină ar
încerca poveştile să-l înfăţişeze. Veghetoarea Nopţii nu te-nşală şi
nu-ţi răstălmăceşte cuvintele. Tu ceri o favoare. Ea îţi dă ce simte că
meriţi, apoi adaugă la asta un blestem. Uneori are legătură cu
dorinţa ta, alteori nu.
— Şi tu eşti expert? întrebă Baxil.
Stăpâna ciopârţea alt tablou.
— Spuneai că n-ai fost niciodată acolo.
— N-am fost, încuviinţă Av. Dar ţine cont c-au fost tata, mama şi
toţi fraţii mei. Tuturor, în afară de tata, le-a părut rău că s-au ales cu
blestemul. El a primit un morman de stofă aurie şi a vândut-o acum
câteva zeci de ani, când a fost foamete şi nu mai găseai nici urmă de
lurnip.
— Care a fost blestemul lui?
— De-atunci a văzut lumea cu susul în jos.
— Serios?
— Da, răspunse Av. Complet de-a-ndoaselea. Ca şi cum oamenii
ar fi mers pe tavane şi cerul s-ar fi aflat sub el. Spunea că s-a învăţat
totuşi destul de repede cu asta şi, la vremea când a murit, nu i se
mai părea un blestem.
Lui Baxil i se făcea rău numai când se gândea la un asemenea
blestem. Se uită în jos, la sacul cu unelte. Dacă n-ar fi fost atât de laş,
ar fi izbutit – poate – să-şi facă stăpâna să vadă în el ceva mai mult
decât o gardă de corp plătită?
„Cu vrerea Primului Kadasix, ar fi tare frumos dac-aş şti ce e cel

1192
mai bine să fac. Mulţumesc”, îşi zise.
Stăpâna se întoarse, cu părul oarecum răvăşit. Întinse mâna.
— Ciocanul capitonat, Baxil. Acolo e o statuie.
El se supuse, scoţând ciocanul din sac şi întinzându-i-l.
— Poate ar trebui să-mi fac rost de o Cristalsabie, spuse ea, cu
gândul în altă parte, punându-şi ciocanul pe umăr. Dar atunci totul
ar deveni prea simplu.
— Asta nu m-ar supăra, stăpână, remarcă Baxil.
Ea pufni şi o luă înapoi pe culoar. Nu trecu mult şi începu să
lovească statuia din capătul opus, spărgându-i braţele.
Baxil tresări.
— Cineva o s-audă.
— Da, spuse Av. Probabil de-aia a lăsat statuia la urmă.
Cel puţin căptuşeala ciocanului înăbuşea loviturile.
Erau, probabil, singurii hoţi care se furişau în casa cuiva fără să ia
nimic.
— De ce trebuie să facă asta, Av? se pomeni Baxil întrebând.
— Nu ştiu. Poate ar trebui s-o-ntrebi pe ea.
— Credeam c-ai spus să nu fac niciodată aşa ceva!
— Depinde, spuse Av. Când de mult ţii la braţele şi picioarele
tale?
— Destul de mult.
— Ei, dacă pe viitor n-o să mai ţii, poţi să-ncepi atunci să-ţi vâri
nasul în treburile stăpânei cu întrebările tale. Între timp, ţine-ţi gura.
Baxil nu mai scoase nicio vorbă. „Magia Veche”, îşi zise. „M-ar
putea schimba. O să plec s-o caut.”
Însă ţinând cont de cât noroc avea, probabil că n-ar fi izbutit s-o

1193
găsească. Oftă şi se sprijini de perete în timp ce dinspre stăpâna lui
continuau să se audă lovituri înăbuşite.

1194
 I-8
GERANID

— Mă gândesc să-mi schimb Chemarea, spuse Ashir, din spate.

Geranid dădu din cap absentă, continuând să se ocupe de
ecuaţiile ei. În mica încăpere de piatră domnea un miros înţepător
de mirodenii. Ashir încerca încă un nou experiment. Pentru acesta
erau necesare un soi de pudră de curry şi un fruct rar din Shinovar,
pe care el îl caramelizase. Sau cam aşa ceva. Îl auzea sfârâind pe
plita încinsă a noului lui fabrial.
— M-am săturat să tot gătesc, continuă Ashir.
Avea o voce catifelată, blândă. Ea îl iubea pentru asta. În parte
pentru că lui îi plăcea să vorbească – şi, dacă tot trebuia s-auzi pe
cineva vorbind în timp ce încercai să gândeşti, putea măcar să aibă
vocea catifelată şi amabilă.
— Nu mă mai pasionează ca pe vremuri, continuă el. În plus, la ce
e bun un bucătar pe Tărâmul Spiritual?
— Heralzii au nevoie de hrană, răspunse ea absentă, trăgând pe
tăbliţa de scris o linie sub care înşiră apoi un alt rând de cifre.
— Oare? întrebă Ashir. N-am fost niciodată convins. O, am citit
speculaţiile, dar pur şi simplu nu mi se pare logic. Trupul trebuie
hrănit pe Tărâmul Material, dar spiritul există într-o cu totul altă
stare.
— Sub formă de ideal, răspunse ea. Aşa că acolo ai putea crea,
probabil, mâncăruri ideale.
— Hmm… Şi care ar fi distracţia? N-aş mai experimenta.
1195
 — M-aş putea descurca fără ele, spuse ea, aplecându-se ca să
studieze vatra din încăpere, unde deasupra buştenilor cuprinşi de
flăcări dansau doi focspreni. Dacă asta ar însemna să nu mai fiu
niciodată nevoită să mănânc ceva care să semene cu supa aia verde
pe care-ai făcut-o acum o lună.
— A… spuse el, părând nostalgic. Supa aia a fost ceva, nu? Cu
desăvârşire dezgustătoare, deşi era făcută numai şi numai din
ingrediente apetisante.
Părea s-o considere un triumf personal.
— Mă-ntreb ce se mănâncă pe Tărâmul Cunoaşterii, adăugă
Ashir. Oare acolo mâncarea se vede pe sine însăşi ca pe o fiinţă?
Trebuie să citesc despre asta şi să văd dac-a mâncat cineva vreodată
în timp ce vizita Umbremarul.
Geranid răspunse cu un mormăit care nu însemna nici da, nici
nu, îşi luă şublerul şi se apropie de flăcări, să măsoare focsprenii. Se
încruntă şi mai notă ceva.
— Uite, iubito, spuse Ashir, apropiindu-se şi îngenunchind lângă
ea, ca să-i ofere un castron mic. Gustă. Cred c-o să-ţi placă.
Ea privi conţinutul. Bucăţele de pâine acoperite cu un sos roşu.
Era mâncare pentru bărbaţi, dar, fiind amândoi ardenţi, n-avea
importanţă.
De-afară se auzea clipocitul domol al valurilor care loveau încet
stâncile. Se aflau pe o mică insulă reshi, trimişi practic acolo ca să
răspundă nevoilor religioase ale oricărui vizitator vorin. Şi pentru
asta veneau într-adevăr la ei câţiva călători, ba chiar, din când în
când, şi câţiva reshi. Dar, în realitate, era doar o cale de a sta
deoparte, concentrându-se asupra experimentelor. Geranid studia

1196
sprenii. Ashir studia chimia – prin intermediul artei culinare, fireşte,
fiindcă aşa putea să mănânce rezultatele.
Bărbatul masiv zâmbi cu bunătate; avea capul ras şi o barbă
căruntă, tunsă cu grijă. În ciuda izolării, respectau amândoi regulile
impuse de poziţia lor în societate. Nimeni nu încheia povestea unei
vieţi evlavioase scriind cu neglijenţă ultimul capitol.
— Nu e verde, observă ea, luând castronul. Semn bun.
— Hmmm, spuse el, aplecându-se şi potrivindu-şi ochelarii ca să
studieze însemnările ei. Leguma asta shin se caramelizează într-un
mod de-a dreptul fascinant. Sunt atât de încântat că mi-a adus-o
Gom! Va trebui să te uiţi peste notiţele mele. Cred că numerele sunt
corecte, dar e posibil să mă-nşel.
Nu se pricepea la matematică la fel de bine ca la teorie. Dar cu
Geranid lucrurile stăteau exact invers, ceea ce se dovedea
convenabil.
Ea luă o lingură şi gustă. Nu purta o mânecă peste mâna interzisă
– un alt avantaj al vieţii de ardent. Mâncarea era, de fapt, foarte
bună.
— Tu ai gustat-o, Ashir?
— Nu, spuse el, tot cu ochii la cifrele ei. Tu eşti cea curajoasă,
draga mea.
Ea mirosi castronul.
— E groaznică.
— Îmi dau seama, după îmbucătura zdravănă pe care o iei în
clipa asta.
— Da, dar ţie n-o să-ţi placă. N-are fructe. Ce-ai pus în ea, peşte?
— Am uscat o mână din plevuşcă pe care am prins-o azi-

1197
dimineaţă. Încă nu ştiu ce soi de peşte e. Dar are gust bun.
Şovăi, apoi aruncă o privire spre vatră şi spre focspreni.
— Geranid, ce e asta?
— Cred c-avem o realizare, spuse ea încet.
— Dar cifrele, comentă el, bătând în planşeta de scris. Spuneai că
variază la întâmplare şi văd că tot aşa au rămas.
— Da, răspunse ea, uitându-se la spreni printre pleoapele pe
jumătate strânse. Dar pot prezice când se schimbă la întâmplare şi
când nu.
Bărbatul o privi încruntându-se.
— Sprenii îşi schimbă comportamentul când îi măsor, Ashir, îi
explică ea. Înainte de asta, dansează şi-şi modifică dimensiunile,
luminozitatea şi forma. Dar cum fac o notaţie, cum încremenesc sub
înfăţişarea din clipa aceea. Şi, din câte-mi dau eu seama, pe urmă
rămân în permanenţă aşa.
— Ce semnificaţie are asta? întrebă el.
— Speram c-o să-mi poţi spune tu. Eu am cifrele. Însă tu, dragul
meu, eşti cel care are imaginaţie.
Ashir se scărpină în barbă, se destinse şi scoase ca prin farmec un
castron şi o lingură pentru el. Presără fructe uscate peste porţia lui.
Geranid era pe jumătate convinsă că intrase în ardenţă fiindcă era
mort după dulciuri.
— Ce se-ntâmplă dacă ştergi numerele? întrebă el.
— Sprenul începe iarăşi să se schimbe. Altă lungime, altă formă,
altă luminozitate.
El gustă din terciul pe care-l pregătise.
— Du-te-n camera cealaltă.

1198
 — Ce?
— Fă ce-ţi spun. Ia-ţi şi tăbliţa de scris.
Ea oftă şi se ridică în picioare, cu încheieturile trosnindu-i.
Îmbătrânise chiar atât de mult? Dar – pe lumina stelelor! –
petrecuseră mult timp acolo, pe insulă. Trecu în camera alăturată,
unde se afla patul lor.
— Şi acum? strigă.
— O să măsor sprenul cu şublerul tău, răspunse el, tot printr-un
strigăt. De trei ori la rând. Dar să nu scrii decât unul dintre
numerele pe care o să ţi le spun. Şi să nu-mi spui pe care.
— Bine, zise ea.
Fereastra era deschisă, iar ea privi întinderea de apă întunecată,
sticloasă. Marea Reshi era mai adâncă decât Lacul Străveziu, dar
apa ei era destul de caldă mai tot timpul, iar suprafaţa îi era
presărată cu insule tropicale şi, pe alocuri, cu nişte monstruoase
carapace-mari.
— Nouă centimetri şi patru zecimi, strigă Ashir.
Ea nu scrise numărul.
— Şapte centimetri şi o zecime.
Ea nu notă nici de data asta, dar îşi pregăti creta, gata să scrie –
făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă – următoarele cifre strigate
de Ashir.
— Cinci centimetri şi opt zecimi… Oho!
— Ce e? strigă ea.
— Nu-şi mai schimbă lungimea. Să presupun c-ai scris al treilea
număr?
Ea se încruntă şi se întoarse în mica lor cameră de zi. Era aranjată

1199
în stilul reshi, fără scaune, doar cu perne, şi toate mobilele erau mai
degrabă plate şi lungi decât înalte.
Se apropie de vatră. Unul dintre cei doi focspreni dansa deasupra
unui buştean, schimbându-şi forma, în timp ce lungimea varia, ca
pâlpâirea flăcărilor. Celălalt căpătase o înfăţişare mult mai stabilă şi
lungimea nu i se mai schimba, în ciuda micilor variaţii ale formei.
Părea, cumva, oprit. Aproape că aducea cu un omuleţ dansând
deasupra focului. Geranid întinse mâna şi şterse cifrele notate.
Sprenul începu imediat să pâlpâie din nou, modificându-şi
lungimea la întâmplare, aşa cum făcea şi celălalt.
— Oho! repetă Ashir. Ca şi cum ar şti, cumva, c-a fost măsurat.
Ca şi cum simpla definire a formei sale l-ar prinde într-un soi de
capcană. Scrie un număr.
— Ce număr?
— Oricare, spuse el. Dar unul care ar putea reprezenta lungimea
unui focspren.
Ea îl ascultă. Şi nu se întâmplă nimic.
— Trebuie să-l măsori cu adevărat, constată Ashir, bătând uşor
cu lingura în marginea castronului. Nu poţi să te prefaci.
— Mă gândesc la precizia instrumentului, zise ea. Oare dacă
folosesc unul mai puţin precis, îi las sprenului mai multă libertate?
Sau există un prag, o acurateţe peste care nu poate trece?
Geranid se aşeză, simţindu-se copleşită.
— Trebuie să fac mai multe cercetări. Să fac o încercare pentru
luminozitate, apoi să compar rezultatul cu ecuaţia generală a
luminozităţii focsprenilor, aşa cum am formulat-o eu, în raport cu
focul în jurul căruia sunt atraşi să danseze.

1200
 Ashir se strâmbă.
— Asta, draga mea, sună foarte mult a matematică.
— Întocmai.
— Atunci o să-ţi pregătesc o gustare cu care să-ţi faci de lucru în
timp ce creezi noi miracole ale calculului matematic şi ale geniului
tău.
Zâmbi şi o sărută pe frunte.
— Tocmai ai descoperit ceva minunat, adăugă el încet. Încă nu
ştiu ce-nseamnă, dar ar putea schimba tot ce-am aflat până acum
despre spreni. Şi despre fabriale.
Geranid surâse şi se întoarse la ecuaţiile ei. Şi de data asta nu se
mai sinchisi când el începu să trăncăne despre ingrediente, în vreme
ce lucra la o nouă reţetă pentru ceva foarte dulce, pe care nu se-
ndoia că ea avea să-l adore.

1201
 I-9
MOARTEA E ÎMBRĂCATĂ ÎN ALB

Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se răsuci între cei

doi străjeri, în vreme ce ochii lor ardeau. Cei doi se prăbuşiră fără
zgomot pe podea. Cu trei lovituri rapide, el îşi trecu Cristalsabia
prin balamalele şi prin lacătului uşii celei mari. Pe urmă inspiră
adânc, absorbind Lumina de Furtună din punga cu nestemate de la
brâu. Forţa reînnoită îl lumină brusc şi, cu o putere sporită de
Lumină, piciorul lui izbi uşa.
Nemaifiind prinsă în balamale, aceasta zbură în încăpere, apoi se
prăbuşi pe podea, alunecând pe piatră. Uriaşa sală de ospeţe era
plină de oameni, de trosnetele focurilor din cămine, de zăngănit de
farfurii. Uşa grea se opri şi în încăpere se lăsă tăcerea.
„Îmi pare rău”, zise el în gând. Pe urmă se năpusti ca să-nceapă
măcelul.
Şi se dezlănţui haosul. Ţipete, urlete, panică. Szeth sări pe cea
mai apropiată masă şi prinse să se rotească, secerând pe oricine se
afla pe-acolo. Şi avu grijă să se asigure că auzea sunetele scoase de
muribunzi. Nu ignoră ţipetele şi gemetele de durere. Fu atent la tot
şi la toate.
Urându-se.
Înaintă, sărind de pe o masă pe alta în timp ce-şi mânuia
Cristalsabia, un zeu al arzătoarei Lumini de Furtună şi al morţii.
— Oşteni! strigă bărbatul ochi-luminoşi dintr-o margine a sălii.
Unde sunt oştenii mei?
1202
 Cu mijlocul gros şi umerii laţi, acesta avea un nas proeminent şi o
barbă castanie şi pătrăţoasă. Regele Hanavanar al Jah Kevedului.
Nu era Cristalpurtător, deşi se zvonea că, în taină, ar fi stăpânit o
Cristalsabie.
Lângă Szeth, femei şi bărbaţi deopotrivă încercau să se
îndepărteze, bulucindu-se şi împiedicându-se unul de altul.
Asasinul sări în mijlocul lor, cu hainele albe unduindu-i-se.
Străpunse un bărbat care-şi scotea sabia, dar seceră şi trei femei care
nu voiau decât să fugă. Ochii acestora arseră şi trupurile se
prăbuşiră.
Szeth întinse mâna în spate, impregnând masa de pe care sărise şi
pe care o legă apoi de peretele din partea opusă prin folosirea
Ancorării de Bază, care putea schimba direcţia oricărui lucru,
făcându-l să se îndrepte în jos. Masa imensă se răsturnă pe-o parte,
căzând peste oameni, stârnind mai multe ţipete şi mai multă durere.
Szeth descoperi că plângea. Porunca era simplă. Ucide. Ucide
cum n-ai mai ucis niciodată. Trânteşte nevinovaţii la pământ, ca să-
ţi urle la picioare, şi fă-i pe ochi-luminoşi să plângă. Fă-o îmbrăcat în
alb, ca să ştie cu toţii cine eşti. Szeth nu obiectase. Nu era treaba lui.
El era făr’adevăr.
Făcea ceea ce-i porunceau stăpânii săi.
Trei bărbaţi ochi-luminoşi găsiră destul curaj ca să-l atace, iar el
îşi înălţă Cristalsabia într-un salut. Se repeziră asupra lui cu strigăte
de luptă. Szeth nu scotea niciun sunet şi, cu o zvâcnire din
încheietura mâini, reteză lama sabiei unuia dintre ei. Bucata de
metal se răsuci în aer în vreme ce el îşi făcea loc printre ceilalţi,
pentru a le reteza gâtul cu propria sabie şuierătoare. Căzură în

1203
acelaşi timp, cu ochii uscaţi. Szeth îl lovi pe al treilea din spate,
împingându-şi în trupul lui Sabia care-i ieşi acestuia prin piept.
Bărbatul căzu cu faţa înainte – cu o gaură în cămaşă, dar cu pielea
intactă. Când izbi podeaua, lama retezată a propriei arme zăngăni
pe piatră, alături de el.
Un alt grup îl atacă pe Szeth dintr-o parte, iar el trase în palmă
Lumină de Furtună, azvârlind-o, într-o Ancorare Compactă, de-a
lungul podelei, la picioarele lor. Era Ancorarea care lega obiecte;
când o traversară, picioarele atacatorilor se lipiră de podea. Se
împiedicară şi se treziră având mâinile şi trupurile ţintuite. Szeth
trecu trist printre ei, lovindu-i.
Regele se îndepărta pas cu pas, ca şi cum ar fi vrut să ocolească
sala şi să scape cu fuga. Szeth împroşcă tăblia unei mese cu o
Ancorare Compactă, apoi impregnă întregul obiect şi cu o Ancorare
de Bază, îndreptându-l către uşă. Masa se răsuci în aer şi se izbi de
locul unde era ieşirea, cu partea care purta Ancorarea Compactă
lipindu-se de perete. Oamenii încercară s-o desprindă, dar asta nu
făcu decât să-i adune laolaltă, ca să treacă Szeth printre ei,
secerându-i cu sabia.
Atâtea morţi. De ce? Care era scopul?
Cu şase ani înainte, când atacase Alethkarul, crezuse că săvârşea
un masacru. Nu ştiuse ce însemna un masacru adevărat. Ajunse la
uşă şi se trezi stând peste trupurile a vreo treizeci de oameni, cu
sentimentele prinse în uraganul Luminii de Furtună din el însuşi. Şi
începu, brusc, să urască Lumina de Furtună, tot atât de mult cum se
ura pe sine. Atât de mult, încât blestemă Sabia pe care-o ţinea în
mână.

1204
 Şi… şi pe rege. Se întoarse spre el. Fără nicio logică, mintea lui
confuză şi şubrezită îl învinui pe acesta. De ce dăduse un ospăţ în
noaptea cu pricina? De ce nu se retrăsese mai devreme? De ce
invitase atât de mulţi oameni?
Se repezi la rege. Trecu pe lângă morţii care zăceau răsuciţi pe
podea, fixându-l cu ochi arşi, acuzându-l cu priviri fără viaţă.
Regele se ghemui în spatele mesei lui înalte.
Aceasta se cutremură, cu vibraţii stranii.
Ceva nu era în ordine. Szeth se ancoră, instinctiv, de tavan. Din
punctul lui de vedere, camera se răsturnă şi podeaua deveni acum
tavan. De sub masa regelui ţâşniră două siluete. Doi bărbaţi în
Cristalarmuri, cu Cristalsăbii în mâinii, rotindu-le.
Răsucindu-se în aer, Szeth se feri de loviturile lor, apoi se Ancoră
din nou de podea, oprindu-se pe masa regelui chiar în momentul
când acesta chema o Cristalsabie. Zvonurile erau aşadar adevărate.
Regele lovi, dar Szeth se retrase dintr-un salt, ajungând în spatele
Cristalpurtătorilor. De afară se auzeau paşi. El aruncă o privire şi
văzu mai mulţi bărbaţi revărsându-se în sală. Nou-veniţii purtau
nişte scuturi neobişnuite, romboidale. Semicristale. Szeth auzise de
noile fabriale capabile să oprească o Cristalsabie.
— Credeai că n-am ştiut că vii? îi strigă regele. După ce mi-ai ucis
trei înalţi prinţi? Suntem pregătiţi pentru tine, asasinule.
Săltă ceva de sub masă. Un alt scut cu semicristal. Erau din metal,
cu câte o piatră preţioasă încrustată în partea din spate.
— Eşti un prost, spuse Szeth, cu Lumina de Furtună scurgându-i-
se din gură.
— De ce? strigă regele. Crezi c-ar fi trebuit să fug?

1205
 — Nu, răspunse Szeth, privindu-l în ochi. Pentru că mi-ai
pregătit o capcană în timpul unui ospăţ. Şi acum te pot învinui pe
tine pentru moartea tuturor.
Soldaţii umplură sala, răsfirându-se în evantai, pe când cei doi
Cristalpurtători se îndreptau spre el. Cu Săbiile pregătite. Regele
zâmbi.
— Atunci aşa să fie, spuse Szeth, inspirând adânc şi absorbind
Lumina de Furtună a numeroaselor nestemate din pungile prinse de
centura lui.
Lumina se dezlănţui în el, ca şi cum o mare furtună i-ar fi
izbucnit în piept, arzând şi urlând. El sorbi mai multă decât oricând,
reţinând-o până când de-abia mai izbuti s-o împiedice să-l rupă-n
bucăţi.
Încă mai avea lacrimi în ochi? Şi-ar fi dorit să-i poată ascunde
crimele. Îşi desfăcu catarama dintr-o smucitură, lăsându-şi centura
să cadă, cu tot cu sferele grele.
Pe urmă îşi azvârli Cristalsabia.
Adversarii lui înlemniră, şocaţi, când Sabia îi dispăru în ceaţă.
Cine arunca o Cristalsabie în toiul luptei? Gestul sfida raţiunea.
Şi asta făcea şi Szeth.
„Tu, Szeth-fiu-Neturo, eşti o operă de artă. Un zeu.”
Era timpul să vadă dacă era aşa.
Soldaţii şi Cristalpurtătorii atacară. Cu câteva bătăi de inimă
înainte de a-l putea atinge, Szeth se puse în mişcare, răsucindu-se,
cu o furtună lichidă în vene. Se feri de primele lovituri de sabie şi
pătrunse în mijlocul soldaţilor rotindu-se. Având în el atât de multă
Lumină de Furtună, îi era uşor să impregneze lucrurile; lumina voia

1206
să iasă, îi împingea pielea din interior. În starea aceea, Cristalsabia
n-ar fi făcut altceva decât să-i distragă atenţia. Adevărata armă era
el însuşi.
Îl înşfăcă de braţ pe unul dintre soldaţii care se năpusteau. N-avu
nevoie decât de o singură clipă ca să-l impregneze şi să-l Ancoreze
de sus. Omul urlă, căzând prin aer în vreme de Szeth se ferea din
calea altei lovituri de sabie. Atinse piciorul atacatorului cu o iuţeală
inumană. Cu o singură privire şi clipind o singură dată, îl Ancoră şi
pe acela de tavan.
Soldaţii înjurau, încercând să-l lovească, în timp ce scuturile lor
masive cu semicristale se transformau brusc în tot atâtea obstacole
când Szeth trecea printre ele cu graţia unui ţipar de văzduh,
atingând mâini, picioare şi umeri şi făcând să zboare în toate
direcţiile, zece, apoi douăzeci de oameni. Cei mai mulţi ajungeau
sus, dar pe unii îi trimise, ca pe un tir de baraj, către
Cristalpurtătorii care înaintau urlând ori de câte ori îi izbea câte un
trup zvârcolitor.
Când asupra lui năvăli o întreagă ceată de soldaţi, Szeth se
retrase dintr-un salt, Ancorându-se de peretele opus şi răsucindu-se
în aer. Încăperea îşi schimbă orientarea şi se opri pe zidul devenit
acum, pentru el, podea. Alergă pe el către rege, care aştepta în
spatele Cristalpurtătorilor.
— Omorâţi-l! zbieră monarhul. Lovi-v-ar Furtuna! Ce păziţi?
Omorâţi-l!
Szeth sări de pe perete, Ancorându-se de adevărata podea în
timp ce-şi lua avânt, oprindu-se cu un genunchi pe masă.
Tacâmurile de argint şi farfuriile zăngăniră când înşfăcă un cuţit şi-l

1207
impregnă o dată, de două ori, de trei ori. Folosi o Ancorare de Bază
triplă ca să-l îndrepte spre rege, apoi îl lăsă să cadă şi se ancoră de
peretele din spate.
Se îndepărtă, schimbându-şi brusc direcţia, în vreme ce un
Cristalpurtător lovea, tăind masa în două. Şi lăsă cuţitul să cadă
mult mai repede decât ar fi trebuit, ca un fulger pornit spre regele
care abia izbuti să-şi ridice scutul la timp, făcând ochii mari când
cuţitul izbi metalul, zăngănind.
„Fir-ar să fie”, îşi spuse Szeth, legându-se de tavan cu un sfert de
Ancorare de Bază. Asta nu-l trimise în aer, ci îl făcu doar mai uşor.
Un sfert din greutatea lui îl trăgea acum în sus în loc să-l tragă în
jos. În esenţă, greutatea lui era de două ori mai mică decât înainte.
Se răsuci, cu hainele albe fâlfâindu-i graţios când ateriză în
mijlocul soldaţilor obişnuiţi. Rămaşi fără Lumina de Furtună, cei pe
care-i Ancorase de tavanul înalt începură să cadă. O ploaie de
trupuri zdrobite, strivindu-se rând pe rând de podea.
Szeth se întoarse din nou către ceilalţi soldaţi. Unii căzură, în
timp ce-i făcea pe alţii să zboare. Scuturile lor scumpe zăngăniră pe
podea, scăpate dintre degetele moarte sau amorţite. Oştenii
încercară s-ajungă la el, dar Szeth sărea printre ei, folosindu-se de-o
artă marţială antică, numită kammar, pentru care îţi foloseai doar
mâinile. Era un mod de luptă mai puţin letal, bazat pe prinderea şi
imobilizarea adversarului prin folosirea greutăţii acestuia. Şi,
totodată, era ideală când voiai s-atingi pe cineva, impregnându-l.
El era furtuna. Era distrugerea. Oamenii săreau în aer, cădeau şi
mureau după bunul lui plac. Se trase spre marginea învălmăşelii,
atinse o masă şi o legă de plafon cu o jumătate de Ancorare de Bază.

1208
Fiindcă o jumătate din greutatea ei o trăgea în sus şi cealaltă în jos,
se transformă într-un obiect lipsit de greutate. Szeth creă apoi o
Ancorare Compactă şi, cu o lovitură de picior, făcu masa să se
îndrepte către soldaţi; iar oamenii se lipiră de ea, cu hainele şi pielea
prinse de lemn.
Prin aerul de lângă el şuieră o Cristalsabie, iar Szeth suflă uşor.
Se feri, cu Lumina de Furtună înălţându-i-se de pe buze. Cei doi
Cristalpurtători îl atacară în timp ce de sus cădeau trupuri, dar el
era prea iute, prea mlădios. Cristalpurtătorii nu luptau împreună.
Erau obişnuiţi să domine un câmp de bătaie sau să se dueleze cu un
singur duşman. Din cauza armei lor prea puternice, deveneau
neglijenţi.
Szeth alerga cu mare uşurinţă, atras spre pământ cu o forţă de
două ori mai mică decât cea care-i atrăgea pe ceilalţi. Scăpă fără
probleme de o altă lovitură, făcând un salt şi Ancorându-se de
tavan ca să-şi ia mai mult avânt înainte ca sfertul de Ancorare să-l
tragă din nou în jos. Ca urmare, sări fără efort până la înălţimea de
trei metri.
Sabia care nu-şi nimerise ţinta lovi podeaua şi tăie centura
aruncată de el mai devreme, deschizând una dintre pungile mari.
Sferele şi nestematele fără montură se rostogoliră. Unele
impregnate. Altele înnegurate. Szeth absorbi lumina din cele care se
rostogoliseră aproape de el.
Avându-i în faţă pe Cristalpurtători, se apropia însuşi regele, cu
arma gata de luptă. Ar fi trebuit să fugă.
Cei doi îşi rotiră săbiile prea mari către Szeth. El se feri,
îndepărtându-se şi răsucindu-se în acelaşi timp, apoi întinse mâna,

1209
înhăţând din aer un scut în cădere. O clipă mai târziu, cel care-l
purtase se strivi de podea.
Szeth sări către unul dintre Cristalpurtători – un bărbat în armură
aurie – oprindu-i Sabia cu scutul şi împingându-l ca să treacă pe
lângă el. Celălalt bărbat, a cărui armură era roşie, lovi la rândul lui.
Szeth opri Sabia cu scutul, iar acesta crăpă, rezistând cu greutate.
Apoi, împingând în continuare în lama armei, se Ancoră în spatele
Cristalpurtătorului în timp ce făcea un salt înainte.
Mişcarea îl duse în sus, făcându-l să treacă peste adversar. Szeth
continuă să se îndrepte către peretele opus, în vreme ce pe podea
începu să cadă un al doilea val de soldaţi. Unul se izbi de
Cristalpurtătorul în roşu, făcându-l să se-mpleticească.
Szeth lovi peretele, oprindu-se pe piatră. Îl umplea atât de multă
Lumină de Furtună, atâta forţă, atâta viaţă, atât de multă şi de
cumplită putere distrugătoare!
Piatră. Era sacră. Nu se mai gândea de mult la asta. Cum de mai
putea avea acum ceva sacru?
În vreme ce peste Cristalpurtători cădeau trupurile soldaţilor, el
îngenunche şi îşi lipi mâna de o piatră mare din zidul pe care-l avea
în faţă, impregnând-o. O Ancoră de mai multe ori în direcţia
Cristalpurtătorilor. O dată, de două ori, de zece ori, de cincisprezece
ori. Continuă s-o impregneze cu Lumină de Furtună. Strălucea cu
putere. Mortarul crăpă. Piatra se freca de piatră.
Cristalpurtătorul în roşu se întoarse chiar în clipa când piatra
masivă şi impregnată căzu spre el, mişcându-se cu o acceleraţie de
douăzeci de ori mai mare decât a unei pietre obişnuite. Îl izbi,
spărgându-i platoşa şi împroşcând în toate părţile fărâme topite.

1210
Blocul de piatră îl azvârli în partea opusă a încăperii, unde se strivi
de perete. Şi nu mai mişcă.
Szeth aproape că rămăsese fără Lumină de Furtună. Se Ancoră pe
sfert ca să-şi micşoreze greutatea, apoi traversă încăperea dintr-un
salt. În jurul lui zăceau oameni zdrobiţi, rupţi în bucăţi, morţi. Pe
podea se rostogoleau sfere, iar el le absorbi Lumina de Furtună.
Aceasta se înălţă, precum sufletele celor pe care-i ucisese,
impregnându-l.
Începu să alege. Al doilea Cristalpurtător se retrase cu Sabia
ridicată şi călcă, împleticindu-se, pe tăblia sfărâmată a unei mese cu
picioarele desprinse. Regele înţelese, în sfârşit, că manevrele lui
dăduseră greş. O luă la fugă.
„Zece bătăi de inimă”, îşi zise Szeth. „Întoarce-te la mine, creaţie
a Infernului.”
Bătăile propriei inimi prinseră să-i răsune în urechi. Ţipă – cu
Lumina răbufnindu-i din gură ca un fum strălucitor – şi se aruncă la
pământ când Cristalpurtătorul se răsuci. Se Ancoră de peretele din
partea opusă şi alunecă spre el, trecând printre picioarele
Cristalpurtătorului. După care se Ancoră imediat de sus.
Se avântă în aer când Cristalpurtătorul se răsuci din nou spre el.
Doar că Szeth nu mai era acolo. Se Ancoră din nou invers şi căzu în
spatele adversarului, pe tăblia spartă. Se aplecă şi o impregnă. Un
om în Cristalarmură era ferit de Ancorări, dar lucrurile pe care
stătea nu erau.
Szeth legă tăblia de tavan, Ancorând-o de mai multe ori. Aceasta
se înălţă, clătinându-se şi-l azvârli pe Cristalpurtător ca pe un soldat
de jucărie. Szeth rămase pe ea, fiind purtat în sus de năvala aerului.

1211
Când ajunse la plafonul înalt sări, Ancorându-se de podea o dată,
de două, de trei ori.
Izbită de tavan, tăblia se făcu ţăndări. Szeth cădea cu o viteză
incredibilă către Cristalpurtătorul care zăcea pe spate, năucit.
Prinzând formă între degetele lui Szeth chiar în clipa când lovea,
Sabia trecu prin Cristalarmură. Platoşa explodă şi lama se înfipse în
pieptul omului şi în podeaua de sub el.
Szeth se ridică, eliberându-şi arma. Din fugă, regele se uită peste
umăr cu un strigăt de groază, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Amândoi Cristalpurtătorii lui căzuseră, în numai câteva secunde.
Încordaţi, ceilalţi soldaţi se apropiară ca să-l apere în timp ce se
retrăgea.
Szeth se opri din plâns. Se pare că nu mai putea să plângă. Se
simţea amorţit. Mintea lui… pur şi simplu nu mai era în stare să
gândească. Îl ura pe rege. Îl ura atât de tare! Iar forţa şi
naţionalitatea urii îl dureau, era o durere fizică.
Cu Lumina de Furtună înălţându-se din el, se Ancoră în direcţia
regelui.
Căzu, cu picioarele parcă plutind, la mică distanţă de podea.
Hainele îi fluturau. Străjerii rămaşi în viaţă aveau impresia că
traversează încăperea alunecând.
Se Ancoră de podea înclinându-se puţin şi începu să-şi rotească
Sabia când ajunse printre soldaţi. Trecu printre ei ca şi cum ar fi
coborât pe o pantă lină. Rotindu-se într-un vârtej, doborî vreo zece
oameni – o făptură graţioasă şi cumplită, absorbind mai multă
Lumină de Furtună din sferele împrăştiate pe jos.
Ajunse la uşă, în timp ce oamenii cu ochii arşi se prăbuşeau în

1212
urma lui. Chiar dincolo de prag, regele fugea în mijlocul unui mic
grup de bărbaţi din garda sa. Se întoarse şi ţipă când îl văzu pe
Szeth, apoi îşi ridică scutul cu semicristal.
Szeth îşi croi drum printre gărzi, apoi lovi scutul de două ori,
sfărâmându-l şi silindu-l pe rege să dea înapoi. Monarhul se
împiedică şi scăpă Sabia. Arma dispăru, devenind ceaţă.
Szeth sări şi se legă de podea cu o dublă Ancorare de Bază. Căzu
peste rege, rupându-i un braţ sub greutatea lui sporită şi
imobilizându-l. Îşi roti Sabia, secerând soldaţii surprinşi, care
simţiră că-i lasă picioarele.
În cele din urmă îşi înălţă Cristalsabia deasupra capului, uitându-
se în jos, la rege.
— Cine eşti? şopti acesta, cu ochii umezi de durere.
— Moartea, îi răspunse Szeth şi îşi înfipse apoi Sabia în faţa lui şi
în piatra de dedesubt.

1213
 PARTEA A PATRA
Iluminarea Furtunii

DALINAR●KALADIN●ADOLIN●NAVANI

1214
 52
O CALE CĂTRE SOARE

„Stau deasupra trupului unui frate. Plâng. Ăsta e sângele lui sau
al meu? Ce-am făcut?”

Datată vevanev 1173, cu 107 secunde înainte de moarte.

Subiect: un marinar veden rămas pe drumuri.

— Tată, spuse Adolin, măsurând cu pasul salonul lui Dalinar. E o

nebunie.
— Ai ales cuvântul potrivit, răspunse sec Dalinar. Fiindcă – după
cum s-ar părea – şi eu sunt nebun.
— N-am pretins niciodată aşa ceva.
— Ba cred că, de fapt, ai făcut-o, remarcă Renarin.
Adolin aruncă o privire către fratele său. Renarin stătea lângă
cămin, studiind noul fabrial instalat acolo cu câteva zile în urmă.
Rubinul impregnat, încastrat într-o montură metalică, avea o
strălucire blândă şi dădea o lumină plăcută. Era o soluţie
convenabilă, deşi lui Adolin i se părea în neregulă ca acolo să nu
trosnească niciun foc.
Cei trei se aflau în salonul lui Dalinar, unde aşteptau începerea
furtunii anunţate pentru ziua aceea. Nu trecuse decât o săptămână
de când înaltul prinţ le spusese fiilor săi că voia să abdice.
Impasibil, tatăl lui Adolin stătea pe unul dintre scaunele lui cu
spătar înalt, cu mâinile împreunate în faţă. Încă nu-şi făcuse
1215
cunoscută hotărârea în taberele de luptă – binecuvântaţi fie Heralzii
– dar voia s-o anunţe cât de curând. Poate chiar la ospăţul din seara
aceea.
— Bine, bine, cedă Adolin. Poate c-am spus-o. Dar n-am crezut-o
cu adevărat. Sau cel puţin n-am vrut să aibă un asemenea efect
asupra ta.
— Am purtat discuţia asta acum o săptămână, Adolin, zise încet
Dalinar.
— Da, şi mi-ai făgăduit c-o să te mai gândeşti!
— M-am gândit. Hotărârea mea a rămas neschimbată.
Adolin continuă să măsoare încăperea cu pasul; Renarin stătea în
picioare, uitându-se cum trecea ţanţoş pe lângă el. „Sunt un prost”,
îşi zise Adolin. E de la sine înţeles că tata nu putea face altceva. Ar fi
trebuit să-mi dau seama.
— Ascultă-mă, doar pentru că ai nişte probleme nu înseamnă că
trebuie să abdici.
— Adolin, duşmanii vor folosi slăbiciunea mea împotriva
noastră. De fapt, tu crezi c-o fac deja. Dacă nu renunţ acum la rangul
de principe, lucrurile s-ar putea înrăutăţi.
— Dar eu nu vreau să fiu înalt prinţ, se plânse Adolin. Cel puţin,
nu încă.
— Domnia e rareori un lucru pe care ni-l dorim, fiule. Dar cred că
dintre nobilii noştri, prea puţini îşi dau seama.
— Şi ce-o să se-ntâmple cu tine? întrebă Adolin, îndurerat.
Se opri şi îşi privi tatăl.
Dalinar era atât de puternic, chiar şi atunci când stătea aşa, cu
gândul la propria nebunie. Cu mâinile încleştate în faţă, având fire

1216
argintii în părul de pe tâmple şi purtând o uniformă băţoasă, cu o
haină a cărei culoare era albastrul Kholin. Mâinile lui erau groase,
bătătorite, figura-i era hotărâtă. Luase o decizie şi nu renunţa la ea,
fără să se îndoiască şi fără s-o discute.
Nebun sau nu, era ceea ce îi trebuia Alethakarului. Şi – pripindu-
se – Adolin făcuse ceea ce nu izbutise niciun războinic pe câmpul de
luptă: îl făcuse pe Dalinar Kholin să se prăbuşească şi îl izgonise,
înfrânt.
„O, Părinte al Furtunii”, îşi zise, cu stomacul strângându-i-se de
durere. „Jezerezeh, Kelek şi Ishi, Heralzi din ceruri. Îngăduiţi-mi să
găsesc o cale de a îndrepta asta. Vă rog.”
— O să mă-ntorc în Alethkar, răspunse tatăl lui. Deşi nu-mi place
să lipsesc armata noastră de un Cristalpurtător. Aş putea… dar nu,
nu sunt în stare să renunţ la ele.
— Sigur că nu! exclamă Adolin, înspăimântat. Un Cristalpurtător
să renunţe la Cristalele sale? Nu s-a întâmplat aproape niciodată,
dacă Purtătorul n-a fost prea slăbit şi prea bolnav ca să le folosească.
Dalinar dădu din cap.
— Mă tem de multă vreme că pământul nostru de baştină e în
primejdie, acum, când toţi Cristalpurtătorii luptă aici, pe Câmpii. Ei,
poate că schimbarea asta e o binecuvântare. O să mă-ntorc la
Kholinar s-o ajut pe regină şi-o să fiu de folos luptând ca să pun
capăt incursiunilor de la hotare. Poate că reshii şi vedenii vor fi mai
puţin dornici să lupte împotriva noastră când vor vedea că au de
înfruntat un Cristalpurtător întreg.
— E posibil. Dar ar putea să atace cu şi mai multă furie, trimiţând
şi ei un Cristalpurtător, spuse Adolin.

1217
 Asta păru să-l îngrijoreze pe tatăl lui. Dintre toate celelalte regate
din Roshar, Jah Keved era singurul în care se găseau multe Cristale,
aproape tot atâtea ca-n Alethkar. Cele două ţări nu se mai
înfruntaseră de secole într-un război. Alethkarul era prea divizat şi
nici în Jah Keved lucrurile nu stăteau mult mai bine. Dar, dacă
ciocnirea ar fi implicat întreaga forţă a ambelor tabere, războiul ar fi
semănat foarte bine cu cele din vremea Hierocraţiei.
De-afară se auzi un tunet îndepărtat, iar Adolin se-ntoarse brusc
spre Dalinar. Tatăl lui rămase pe scaun, uitându-se către vest, în
direcţia opusă furtunii.
— O să continuăm discuţia pe urmă, spuse el. Deocamdată, voi
doi ar trebui să-mi legaţi braţele de scaun.
Adolin se strâmbă, dar făcu ce i se ceruse fără să protesteze.
●
Dalinar clipi şi se uită în jur. Era pe crenelurile unei fortăreţe
înconjurate de un singur zid. Construit din blocuri mari de piatră de
un roşu intens, acesta era înalt şi perfect vertical. Se întindea de-a
lungul unei spărturi, pe partea ferită de vânt a înălţimilor stâncoase
care dominau un şes pietros, ca o frunză umedă lipită peste
crăpătura unui bolovan.
„Viziunile astea par atât de reale”, îşi spuse, privindu-şi suliţa pe
care-o ţinea în mână şi uniforma antică: o fustă din pânză şi o vestă
de piele. Îi venea greu să-şi aducă aminte că, în realitate, stătea pe
scaunul lui, cu braţele prinse de scaun. Nu simţea frânghiile şi nu
auzea furtuna.
Se gândi s-aştepte încheierea viziunii fără să facă nimic. Dacă
nimic din ceea ce se petrecea nu era real, de ce s-ar fi implicat? Însă

1218
nu credea pe de-a-ntregul – nu putea să creadă – că scornea el însuşi
acele năluciri. Îndoielile sale îl făcuseră să abdice în favoarea lui
Adolin. Era nebun? Înţelegea totul pe dos? În orice caz, nu se mai
putea încrede în sine însuşi. Nu mai ştia ce era real şi ce nu. Într-o
asemenea situaţie, trebuia să te retragi, renunţând la autoritatea
asupra altora, şi să lămureşti lucrurile.
Oricare ar fi fost adevărul, simţea nevoia să-şi trăiască viziunile,
nu să le ignore. O parte disperată a propriei fiinţe încă mai spera să
găsească o soluţie înainte de a abdica oficial. Nu lăsa partea aceea să
preia prea mult controlul – un om trebuia să facă doar ce era corect.
Dar putea să ajungă măcar la un compromis: cât timp îşi trăia
viziunea, avea s-o considere reală. Dacă acolo se ascundea vreun
secret, n-avea să-l găsească decât intrând în joc.
Se uită în jur. Ce îi era arătat de data asta – şi de ce? Vârful armei
sale era dintr-un oţel bun, însă coiful părea din bronz. Unul dintre
bărbaţii aflaţi pe zid, alături de el, purta o platoşă din bronz; alţi doi
aveau uniforme de piele urât peticite, cu bucăţi tăiate şi cusute la
loc, lăsând în urmă găuri mari.
Trândăveau cu toţii, uitându-se dincolo de zid, cu gândurile în
altă parte. Suntem de strajă, se gândi Dalinar, făcând un pas înainte
şi privind peisajul de dincolo de ziduri. Stâncile se aflau în capătul
unei câmpii imense – locul ideal pentru o fortăreaţă. Nicio armată
nu se putea apropia fără să fie văzută cu mult timp înainte.
Aerul era destul de rece pentru ca în colţurile umbrite ale pietrei
să fie lipite bucăţi de gheaţă. Razele soarelui nu izbuteau să-
mprăştie frigul şi o astfel de vreme explica lipsa ierbii; firele se
retrăseseră în bortele lor, aşteptând mângâierea pe care avea să le-o

1219
aducă primăvara.
Dalinar îşi înfăşură mantia mai strâns în jurul trupului, dându-i
unuia dintre camarazii lui ideea să facă acelaşi lucru.
— Afurisită vreme, bombăni omul. Cât o să mai ţină? Au trecut
deja opt săptămâni.
Opt săptămâni? Patruzeci de zile de iarnă la rând? Era
neobişnuit. În ciuda frigului, alţi trei soldaţi păreau să se preocupe
de orice altceva în afară de îndeplinirea datoriei lor de străji. Unul
chiar aţipise.
— Rămâneţi cu ochi-n patru, îi dojeni Dalinar.
Se uitară cu toţii la el, iar cel care dormea clipi, trezindu-se. Toţi
trei păreau neîncrezători. Unul – înalt, cu părul roşcat – se încruntă.
— Tu spui asta, Leef?
Dalinar îşi înghiţi răspunsul. Cine era el în ochii lor?
În aerul rece, răsuflarea i se transforma în abur, iar de jos, din
spatele lui, din locul unde oamenii lucrau la nicovale, se auzea
zăngănitul metalelor. Porţile fortăreţei erau închise, iar în turnurile
arcaşilor din dreapta şi din stânga erau oameni. Se aflau în război,
dar să faci de strajă era întotdeauna o îndatorire plictisitoare. Îţi
trebuiau soldaţi foarte bine instruiţi, care să rămână vigilenţi ore de-
a rândul. Poate că de aceea se aflau atât de mulţi oameni pe
creneluri; nu puteai fi sigur de calitatea ochilor puşi să vegheze, dar
numărul lor mare avea s-ajute.
Însă Dalinar avea un avantaj. Viziunile nu-i înfăţişau niciodată
episoade din vremuri liniştite, de pace; îl azvârleau în plin conflict,
în plină schimbare. În momente cruciale. Aşa că, deşi stăteau zeci de
ochi de veghe, el observă primul.

1220
 — Acolo! spuse aplecându-se peste piatra grosolan cioplită a
crenelurilor. Ce-i aia?
Bărbatul cu păr roşcat îşi puse mâna streaşină la ochi.
— Nimic. O umbră.
— Ba nu, se mişcă, spuse un altul. Par să fie oameni. În marş.
Dalinar presimţi ce avea să se întâmple, aşa că inima începu să-i
bată cu putere, în timp ce roşcatul dădea alama. Mai mulţi arcaşi
sosiră în grabă pe creneluri, încordându-şi arcurile. Soldaţii se
adunară în curtea roşiatică aflată dedesubt. Totul era făcut din
aceeaşi piatră roşie, iar Dalinar îl auzi pe unul dintre oameni
spunându-i fortăreţei în care se aflau „Piatra Înfierbântată”. El nu
mai auzise niciodată numele ăsta.
Cercetaşii ieşiră pe poartă în galop. De ce n-aveau deja nişte
călăreţi afară?
— Trebuie să fie ariergarda forţelor de apărare, bombăni unul
dintre soldaţi. Nu e cu putinţă să fi trecut de liniile noastre. Nu când
luptă Radianţii…
Radianţii? Se aproprie ca s-audă mai bine, dar omul se încruntă la
el şi îi întoarse spatele. Indiferent cine ar fi fost Dalinar, ceilalţi nu-i
dădeau prea multă atenţie.
După toate aparenţele, fortăreaţa aceea era un punct de sprijin
din spatele frontului, într-un război. Asta însemna fie că se apropia
o oaste prietenă, fie că duşmanii spărseseră linia frontului şi
trimiseseră o avangardă la asediu. Oamenii printre care se afla erau
aşadar o forţă de rezervă, căreia i se lăsaseră puţini cai. Cu toate
astea, ar fi trebuit să aibă nişte călăreţi pregătiţi.
Când se întoarseră în sfârşit, cercetaşii purtau steaguri albe.

1221
Dalinar îşi privi camarazii şi bănuielile i se confirmară când îi văzu
destinzându-se. Albul însemna că era vorba despre nişte prieteni.
Însă dacă totul ar fi fost atât de simplu, ar mai fi fost el trimis acolo?
Dacă totul se petrecea doar în mintea lui, de ce să fi născocit ceva
simplu şi plictisitor, aşa cum nu se mai întâmplase niciodată până
atunci?
— Ar trebui să fim pregătiţi pentru cazul în care ni se întinde o
cursă, spuse. Să afle cineva ce-au văzut cercetaşii. Au zărit doar
steagurile, ori s-au uitat mai de-aproape?
Ceilalţi soldaţi – printre care şi câţiva dintre arcaşii care erau
acum pe creasta zidului – îi aruncară priviri stranii. El înjură încet,
aruncând o privire spre oastea încă învăluită în umbră care se
apropia. În ceafă simţea un fior rău prevestitor. Neluând în seamă
privirile bizare, îşi săltă suliţa şi alergă pe creasta zidului până dădu
de o scară. Era alcătuită din grupuri de trepte, fiecare orientat în altă
direcţie decât cel de dinaintea lui, ca un zigzag tăiat direct în zidul
înalt, fără balustrade. Mai fusese şi în alte rânduri pe astfel de
fortificaţii şi ştia cum să-şi fixeze privirea asupra treptelor, astfel
încât să nu ameţească.
Ajunse jos şi plecă în căutarea unui comandant, ţinându-şi suliţa
pe umăr. Masive şi utilitare, clădirile din fortăreaţa Piatra
Înfierbântată erau, lipite una de alta, fiind aşezate de-a lungul
peretelui stâncos al fisurii naturale. Deasupra, cele mai multe aveau
bazine pătrate pentru apa de ploaie. Cu provizii serioase de hrană –
sau, dacă avea noroc, cu un Animmod – o astfel de fortăreaţă ar fi
putut face faţă unui asediu de câţiva ani.
Dalinar nu putea să citească însemnele rangurilor, dar putea

1222
recunoaşte un ofiţer când vedea unul cu o mantie roşie ca sângele,
înconjurat de-o gardă de onoare. Nu purta zale, ci doar o platoşă
strălucitoare de bronz pusă peste armura din piele, şi vorbea cu
unul dintre cercetaşi. Dalinar se grăbi să se apropie.
Abia apoi observă că bărbatul avea ochi căprui, de culoare
închisă. Îl privi şocat, nevenindu-i să creadă. Cei din jur îl tratau ca
pe un luminlord.
— … Ordinul Paznicilor Pietrei, lordul meu, spunea cercetaşul,
care nu coborâse încă de pe cal. Şi foarte mulţi călăreţi ai Vântului.
Cu toţii merg pe jos.
— Dar de ce? întrebă ofiţerul ochi-întunecaţi. De ce vin Radianţii
aici? Ar trebui să lupte cu demonii, în prima linie!
— Lordul meu, zise cercetaşul, ni s-a poruncit să ne-ntoarcem
imediat ce ne dăm seama cine sunt.
— Ei bine, întoarceţi-vă şi aflaţi ce caută aici! zbieră ofiţerul, iar
cercetaşul tresări, apoi îşi întoarse calul şi plecă.
Radianţii. De obicei aveau legătură, într-un fel sau altul, cu
viziunile lui Dalinar. Când ofiţerul începu să le împartă porunci
aghiotanţilor săi, cerându-le să elibereze nişte adăposturi şi să le
pregătească pentru Radiaţi, el se îndreptă spre zid, pe urmele
cercetaşului. Acolo, oamenii se îngrămădeau în jurul ambrazurilor,
cercetând cu privirea câmpia. Asemenea celor de pe zid, şi ei aveau
uniforme pestriţe, care păreau făcute din bucăţi. Nu umblau în
zdrenţe, dar purtau, evident, lucruri rămase de la alţii.
Cercetaşul se îndreptă către o poartă laterală, în timp ce Dalinar
intră în umbra zidului imens, făcând cale-ntoarsă către mulţimea de
soldaţi.

1223
 — Ce se petrece? întrebă Dalinar.
— Radianţii, îi răspunse cineva. Au luat-o la fugă.
— Mai că-ţi vine să crezi c-ar avea de gând să ne atace, spuse un
altul.
Suna atât de ridicol, încât chicoti el însuşi, deşi în voce i se simţea
o vagă nesiguranţă.
„Ce?” se întreabă Dalinar neliniştit, adăugând cu glas tare:
— Lăsaţi-mă să văd.
Spre surprinderea lui, oamenii se dădură la o parte, făcându-i loc.
Când se împinse, trecând pe lângă ei, le simţi nedumerirea. Le
dăduse un ordin, cu vocea autoritară a unui înalt prinţ şi a unui
ochi-luminoşi, iar ei îi dăduseră ascultare din instinct. Însă,
văzându-l, deveniseră nesiguri. De ce le poruncea lor un simplu
străjer?
Dalinar nu le lăsă timp să-i pună întrebări. Se urcă pe platforma
de lângă zid, de unde se vedea câmpia printr-o ambrazură
dreptunghiulară. Era prea îngustă ca să permită trecerea unui om,
dar arcaşii puteau să tragă prin ea. Iar Dalinar văzu că soldaţii care
se apropiau formaseră o linie distinctă. Bărbaţii şi femei în
Cristalarmuri sclipitoare se năpusteau spre ei. Cercetaşul se opri
brusc, privindu-i pe Cristalpurtătorii porniţi la atac. Alegau umăr la
umăr, fără ca vreunul să iasă în afara rândului. Ca un val cristalin.
Când ajunseră mai aproape, Dalinar văzu că armurile lor nu erau
vopsite, însă toate îmbinările şi glifele din faţă aveau o strălucire
albastră sau chihlimbarie, ca la toţi ceilalţi Radianţi care-i apăruseră
în viziuni.
— N-au Cristalsăbiile în mâini, spuse el. E semn bun.

1224
 Cercetaşul călare care se afla afară dădu înapoi. Acolo păreau să
fie cel puţin două sute de Cristalpurtători. În Alethkar nu existau
decât vreo douăzeci de Săbii, iar Jah Kevedul avea cam tot atâtea.
Dacă le puneai la socoteală şi pe cele din restul lumii, s-ar fi putut
aduna un număr egal cu totalul săbiilor din cele două regate vorine
puternice. Adică, din câte ştia el, existau mai puţin de o sută, în
întreaga lume. Iar acolo vedea două sute de Cristalpurtători, într-o
singură armată. Se simţea năucit.
Radianţii încetiniră, începând să meargă la trap, apoi la pas.
Soldaţii aflaţi împrejurul lui Dalinar amuţiră. Radianţii din frunte se
opriră într-un şir neclintit. Dintr-odată, din cer începură să cadă
alţii. Loveau pământul cu zgomot de piatră spartă, în timp ce în
jurul chipurilor li se înfiripau nişte nori din Lumină de Furtună.
Toţi nou-veniţii aveau o strălucire albastră.
Pe şesul pietros se adunară în curând vreo trei sute de Radianţi.
Iar aceştia începură să-şi cheme săbiile. Armele le apărură în mâini,
ca o ceaţă care se aduna şi se condensa. Totul se petrecea în tăcere.
Vizierele coifurilor erau coborâte.
— Dacă atacul lor fără săbii era un semn bun – şopti cineva de
lângă Dalinar – atunci asta ce-nseamnă?
Dalinar simţi înfiripându-i-se o bănuială şi se îngrozi la gândul că
ştia ce urma să-i arate viziunea. Pierzându-şi în cele din urmă
curajul, cercetaşul îşi întoarse calul şi galopă către fortăreaţă,
strigând să i se deschidă poarta. De parcă puţin lemn şi puţină
piatră l-ar fi putut apăra de sute de Cristalpurtători. Un singur
Cristalpurtător făcea aproape cât o armată, asta fără a mai ţine cont
şi de straniile puteri ale acelor oameni.

1225
 Oştenii îi deschiseră poarta păzită. Hotărându-se brusc, Dalinar
sări de pe platformă şi alergă către ieşire. În spatele lui, ofiţerul pe
care-l văzuse mai devreme îşi croia drum spre ambrazură.
Dalinar ajunse la poarta deschisă şi ţâşni afară la scurtă vreme
după intrarea grăbită a cercetaşului. Soldaţii strigară în urma lui,
îngroziţi. Fără să-i ia în seamă, el alergă pe câmpul deschis. Zidul
lung şi drept se întindea deasupra lui, ca un drum către soare.
Radianţii erau încă departe, deşi se opriseră la o bătaie de săgeată.
Fascinat de siluetele lor superbe, Dalinar îşi încetini paşii, apoi se
opri la o distanţă de vreo treizeci de metri.
Un cavaler ieşi în faţa însoţitorilor săi, cu mantia lui strălucitoare
de un albastru intens. Pe mijlocul Cristalsabiei sale se înşiruiau
gravuri complicate. O înălţă o clipă spre fortăreaţă.
Apoi o lăsă să cadă, cu vârful înainte, către solul pietros. Dalinar
clipi, nedumerit. Cristalpurtărorul îşi scoase coiful, lăsându-şi la
vedere capul frumos, cu pielea palidă, deschisă la culoare, ca a
oamenilor din Shinovar. Azvârli coiful alături de sabie. Acesta se
rostogoli uşor în timp ce îşi încleşta pumnii înmănuşaţi, cu braţele
întinse în lături. Apoi îşi desfăcu larg palmele, iar mănuşile îi căzură
pe solul stâncos.
Se răsuci, iar Cristalarmura i se desprinse de trup – platoşa se
prăbuşi nestingherită, apărătoarele picioarelor alunecară. Sub
Armură, cavalerul purta o uniformă albastră, mototolită. Ieşi din
apărătoarele pentru cizme şi se îndepărtă, iar Cristalsabia şi
Cristalarmura – cele mai preţioase comori pe care le putea deţine un
bărbat – rămaseră pe pământ, abandonate ca nişte gunoaie.
Ceilalţi începură să-i urmeze exemplul, sute de bărbaţi şi femei

1226
înfigându-şi Cristalsăbiile în stâncă şi apoi scoţându-şi armurile.
Zgomotul metalului izbit de piatră se auzea ca ropotul ploii. Apoi
ca bubuitul tunetului.
Dalinar se pomeni alergând. Poarta din spatele lui se deschise şi
câţiva soldaţi curioşi ieşiră din fortăreaţă. El ajunse la Cristalsăbii.
Se înălţau din piatră aidoma unor copaci de argint scânteietor, o
pădure de arme. Străluceau uşor, aşa cum arma lui n-o făcuse
niciodată, dar când se repezi printre ele, lumina începu să pălească.
Atunci avu, brusc, o senzaţie cumplită. Simţi apăsarea unei
tragedii imense, durere şi trădare. Se opri locului, gâfâind, cu mâna
la piept. Ce se petrecea? Ce însemna sentimentul acela groaznic,
urletul pe care ar fi jurat că aproape-l putea auzi?
Radianţii. Se îndepărtau de armele pe care şi le aruncaseră. Acum
păreau individualităţi distincte, mergând fiecare de unul singur,
deşi făceau cu toţii parte din aceeaşi mulţime. Dalinar alergă după
ei, împiedicându-se de platoşele aruncate şi de alte părţi ale
armurilor. În cele din urmă izbuti să-şi croiască drum, ieşind dintre
ele.
— Aşteptaţi! strigă.
Niciunul nu se întoarse. Acum vedea şi alţii, la mare distanţă. O
mulţime de soldaţi, cu toţii fără Cristalarmuri, aşteptând întoarcerea
Radianţilor. Cine erau, de ce nu înaintau? Dalinar îi ajunse pe
Radianţi din urmă – căci nu mergeau prea repede – şi îl prinse pe
unul de braţ. Bărbatul se întoarse. Avea pielea închisă la culoare şi
părul negru, ca un alethi. Iar ochii îi erau de cel mai deschis albastru
cu putinţă. De fapt, aveau o culoare nefirească – irisurile erau
aproape albe.

1227
 — Te rog, zise Dalinar. Spune-mi de ce faceţi asta.
Fostul Cristalpurtător îşi trase braţul şi continuă să se
îndepărteze. Dalinar înjură, apoi alergă în mijlocul Radianţilor. Erau
din toate rasele şi din toate naţionalităţile, cu pielea întunecată sau
deschisă la culoare, unii cu sprâncene thaylene albe, alţii cu pielea
încreţită a selaylor. Mergeau privind drept înainte, fără să vorbească
unii cu alţii, fără grabă, dar cu hotărâre.
— Îmi spune cineva de ce? strigă Dalinar. Asta e, nu? Ziua
Mârşăviei, ziua când aţi trădat omenirea! Dar de ce?
Nimeni nu scoase nicio vorbă. Ca şi cum el n-ar fi existat.
Toată lumea vorbea despre trădare, despre ziua în care Cavalerii
Radianţi le întorseseră spatele semenilor lor. De ce luptaseră şi de ce
îşi încetaseră lupta? „Sunt pomenite două dintre ordinele lor”, îşi
zise Dalinar. „Însă au fost zece. Ce s-a-ntâmplat cu celelalte opt?”
Căzu în genunchi, în marea de oameni cu aer solemn.
— Vă rog. Trebuie să aflu.
În apropierea lui, soldaţii din fortăreaţă ajunseseră la Cristalsăbii
– dar, în loc s-alerge după Radianţi, smulgeau cu prudenţă săbiile
din pământ. Câţiva ofiţeri ieşiră dintre ziduri, dând din coate şi
strigându-le să lase săbiile jos. Dar mulţimea soldaţilor care
năvăleau pe poartă îi copleşi în curând şi dădu buzna către arme.
— Ei sunt cei dintâi, spuse o voce.
Dalinar îşi ridică privirea şi văzu că unul dintre cavaleri se oprise
alături de el. Era cel care părea alethi. Se uită peste umăr la gloata
care se aduna în jurul Săbiilor. Oamenii începură să urle unii la alţii,
fiecare grăbindu-se să-nşface câte o sabie înainte de a fi luate toate.
— Ei sunt cei dintâi, repetă Radiantul, întorcându-se spre

1228
Dalinar.
Iar Dalinar recunoscu profunzimea vocii. Era cea care îi vorbea
întotdeauna în viziuni.
— Au fost cei dintâi şi, totodată, cei de pe urmă.
— E Ziua Mârşăviei? întrebă Dalinar.
— Aceste fapte vor rămâne în istorie, răspunse Radiantul. Vor fi
considerate josnice. Veţi avea multe nume pentru cele petrecute aici.
— Dar de ce? Spune-mi, te rog. De ce şi-au abandonat
îndatoririle?
Celălalt păru să-l cerceteze.
— Ţi-am spus că nu te pot ajuta prea mult. Va sosi Noaptea
Suferinţelor, va urma Adevărata Devastare. Furtuna Eternă.
— Atunci răspunde-mi la întrebări! exclamă Dalinar.
— Citeşte cartea. Uneşte-i!
— Care carte? Calea regilor?
Bărbatul care-i vorbise îi întoarse spatele şi se îndepărtă,
alăturându-li-se celorlalţi Radianţi care traversau câmpia pietroasă,
îndreptându-se către un loc necunoscut.
Dalinar se uită în urmă, la soldaţii care se încăierau pentru săbii.
Multe fuseseră deja luate în stăpânire. Nu erau destule pentru toată
lumea şi unii începuseră să le ridice, folosindu-le ca să-i respingă pe
cei care se apropiau prea mult. Sub ochii lui, doi oameni atacară pe
la spate un ofiţer care zbiera, cu o Sabie în mână. Strălucirea armelor
dispăruse cu desăvârşire.
Uciderea ofiţerului le dădu curaj altora. Se porniră alte încăierări,
toată lumea repezindu-se să-i atace pe cei care aveau săbii, în
speranţa de a-şi însuşi una. Ochii începură să ardă. Strigăte, urlete,

1229
moarte. Dalinar îi privi până când se pomeni în apartamentul lui,
legat de scaun. Renarin şi Adolin erau lângă el, privindu-l încordaţi.
El clipi, ascultând cum răpăia pe acoperiş ploaia de la sfârşitul
marii furtuni.
— M-am întors, le spuse fiilor săi. Liniştiţi-vă.
Adolin îl ajută să se dezlege, în timp ce Renarin pleca să-i aducă
un pahar de vin portocaliu.
Când tatăl său fu eliberat, Adolin se trase înapoi. Îşi încrucişă
braţele. Renarin reveni, palid la faţă. Părea cuprins de una dintre
stările lui de slăbiciune; într-adevăr, îi tremurau picioarele. De-
ndată ce Dalinar luă pocalul, tânărul se aşeză pe un scaun şi-şi
sprijini capul în mâini.
Înaltul prinţ sorbi din vinul dulce. Viziunile îi mai arătaseră şi
alte războaie. Văzuse morţi şi monştri, carapace-mari şi coşmaruri.
Cu toate acestea, dintr-un anumit motiv, lupta aceea îl tulburase
mai mult decât altele. Când ridică pocalul pentru o a doua
înghiţitură, descoperi că îi tremura mâna.
Adolin continua să-l fixeze cu privirea.
— Ofer o privelişte chiar atât de îngrozitoare?
— Păsăreasca pe care-o vorbeşti mă sperie, tată, răspunse
Renarin. E nefirească, bizară. Şuie, ca o clădire împinsă de vânt într-
o rână.
— Te zvârcoleşti, adăugă Adolin. Ai fost cât pe-aci să te răstorni
cu scaunul. A trebuit să-l ţin până te-ai liniştit.
Dalinar se ridică, oftând în timp ce se ducea să-şi umple din nou
pocalul.
— Şi tu încă mai crezi că nu e nevoie să abdic?

1230
 — Crizele tale pot fi ţinute sub control, răspunse Adolin, deşi
părea tulburat. Eu n-am urmărit niciodată să te fac să abdici. Am
vrut doar să nu porneşti de la năluciri atunci când iei decizii în
privinţa viitorului casei noastre. Atâta timp cât accepţi că vezi
lucruri care nu sunt reale, putem merge mai departe. N-ai de ce să
renunţi la rangul tău.
Dalinar îşi turnă vinul. Se uita spre est, către perete, ocolind
privirile celor doi tineri.
— Nu pot accepta că lucrurile pe care le văd nu sunt reale.
— Ce? se miră Adolin. Dar credeam că te-am convins…
— Accept că nu mai sunt un om pe care te poţi bizui, spuse
Dalinar. Şi că e posibil să înnebunesc. Accept că mi se întâmplă
ceva, adăugă întorcându-se către fiii săi. Când am început să am
viziuni, am crezut că-mi erau trimise de Atotputernic. M-ai convins
că m-am pripit să trag concluzii. Nu ştiu destul de multe ca să pot
avea încredere în ele. E posibil să fiu nebun. Sau e posibil ca
viziunile să fie supranaturale, fără să mi le fi trimis Atotputernicul.
— Cum s-ar putea întâmpla una ca asta? se miră Adolin,
încruntându-se.
— Prin Magia Veche, răspunse încet Renarin, care încă mai era
aşezat pe scaun.
Dalinar dădu din cap.
— Ce? spuse cu sarcasm Adolin. Magia Veche e o legendă!
— Din nefericire, nu e, zise Dalinar, luând încă o gură de vin
rece. Ştiu sigur.
— Tată, Magia Veche nu poate avea putere asupra ta decât dacă
ai fost în Vest, în căutarea ei. Nu-i aşa? zise Renarin.

1231
 — Aşa e, răspunse el, ruşinat.
Locul gol din memorie, în care se aflase cândva soţia lui, i se
părea mai evident ca oricând. Avea tendinţa să nu-l ia în seamă, şi
asta dintr-un motiv întemeiat. Ea dispăruse cu desăvârşire şi uneori
îi venea greu să-şi aducă aminte că fusese însurat.
— Viziunile nu se potrivesc cu ceea ce am auzit despre
Veghetoarea Nopţii, spuse Renarin. Unii consideră că nu e decât un
soi de spren puternic. Odată ce-o cauţi şi-ţi primeşti răsplata şi
blestemul, se presupune că te lasă în pace. Tu când ai căutat-o?
— Cu mulţi ani în urmă, răspunse Dalinar.
— Atunci probabil că viziunile n-au nicio legătură cu ea, zise
Renarin.
— Sunt de acord, încuviinţă Dalinar.
— Dar ce i-ai cerut? întrebă Adolin, încruntându-se.
— Răsplata mea şi blestemul pe care l-am primit mă privesc
numai pe mine, fiule, răspunse Dalinar. Amănuntele nu contează.
— Bine, foarte bine. Dar de ce ai adus vorba despre ea?
— Pentru că, Adolin, nu ştiu ce mi se-ntâmplă, răspunse
exasperat Dalinar. Viziunile sunt mult prea amănunţite ca să fie
născociri ale minţii mele. Însă argumentele tale m-au pus pe
gânduri. S-ar putea să mă-nşel. Sau s-ar putea să te-nşeli tu, iar
acestea să-mi fie trimise de Atotputernic. Sau ar putea fi vorba de cu
totul altceva. Nu ştim, şi de aceea e primejdios să fiu lăsat în frunte.
— Ei, ceea ce am spus stă încă în picioare. Putem ţine totul sub
control.
— Nu, nu putem, îl contrazise Dalinar. Simplul fapt că, până
acum, asta nu s-a întâmplat decât în timpul marilor furtuni nu

1232
înseamnă că nu s-ar putea petrece şi în alte momente de încordare.
Dacă am o criză pe câmpul de luptă?
Din acelaşi motiv nu-l lăsau pe Renarin să ia parte la bătălii.
— Dac-o să se-ntâmple, o să ne descurcăm, răspunse Adolin.
Deocamdată, am putea să nu dăm atenţie…
Dalinar îşi înălţă cu violenţă braţul.
— Să nu dăm atenţie? Nu putem trece aşa ceva cu vederea.
Viziunile, cartea, ceea ce simt – totul mă schimbă, în toate privinţele.
Cum pot conduce un principat când nu-mi pot asculta conştiinţa?
Dacă rămân înalt prinţ, o să-mi pun la îndoială toate deciziile. Sau
mă hotărăsc să am încredere în mine, sau abdic. N-am cum să aleg o
cale de mijloc.
În încăpere se lăsă tăcerea.
— Atunci ce facem? întrebă Adolin.
— Am luat o hotărâre, răspunse Dalinar. Eu am luat-o.
— Abdici sau ţii în continuare cont de năluciri, se răsti Adolin. În
ambele cazuri, ne lăsăm conduşi de ele.
— Şi ai tu vreo soluţie mai bună? întrebă Dalinar. Te grăbeşti să
te plângi, Adolin, pari să-ţi fi făcut din asta un obicei. Dar nu te văd
oferind o alternativă acceptabilă.
— Ţi-am oferit una, ripostă Adolin. Nu da atenţie viziunilor şi
mergi mai departe.
— Am spus că vreau o alternativă acceptabilă!
Cei doi se fixară cu privirea. Dalinar se silea să-şi controleze
furia. El şi Adolin semănau prea mult, în prea multe privinţe. Se
înţelegeau unul pe altul, iar asta le îngăduia să scormonească în
locuri dureroase.

1233
 — Dar dacă am dovedi că viziunile sunt sau nu adevărate?
întrebă Renarin.
Dalinar îi aruncă o privire.
— Ce?
— Ai spus că visele sunt foarte amănunţite, continuă Renarin
aplecându-se înainte, cu mâinile strânse în faţă. Ce vezi, mai precis?
Dalinar şovăi, apoi bău restul vinului cu lăcomie. De data asta şi-
ar fi dorit să fi avut îmbătătorul vin violet în locul celui portocaliu.
— Viziunile sunt adesea legate de Cavalerii Radianţi. La sfârşitul
fiecăreia, cineva – cred că unul dintre Heralzi – îşi face apariţia şi-mi
porunceşte să-i unesc pe înalţii prinţi din Alethkar.
În încăpere se lăsă tăcerea. Adolin părea tulburat, iar Renarin se
mulţumea să tacă.
— Azi am văzut Ziua Mârşăviei, continuă Dalinar. Radianţii şi-
au abandonat Cristalele şi-au plecat. Armurile şi săbiile… au pălit,
cumva, după ce au renunţat la ele. Un amănunt care pare foarte
straniu, zise privindu-l pe Adolin. Dacă viziunile sunt doar
născociri, atunci sunt mult mai deştept decât credeam cândva.
— Îţi aduci aminte de anumite lucruri pe care le-am putea
verifica? întrebă Renarin. Nişte nume? Locurile în care se petreceau
lucrurile acelea? Fapte pe care le-am putea găsi în cărţile de istorie?
— Am avut ultima viziune într-o fortăreaţă numită Piatra
Înfierbântată, răspunse Dalinar.
— N-am auzit niciodată de ea, spuse Adolin.
— Fortăreaţa Piatra Înfierbântată, repetă Dalinar. În viziunea
mea, în apropierea acesteia se purta un fel de război. Radianţii
luptaseră în prima linie. S-au retras către această fortăreaţă şi şi-au

1234
lepădat Cristalele în faţa ei.
— Poate găsim ceva despre asta în istorie, zise Renarin. Fie o
dovadă a existenţei acestei fortăreţe, fie a faptului că Radianţii au
făcut ceea ce ai văzut tu. Pe urmă o să ştim, nu? O să ştim dacă
visele sunt născociri sau adevăruri.
Dalinar se pomeni dând aprobator din cap. Nu-i trecuse
niciodată prin minte să-şi dovedească adevărul viziunilor, în parte
fiindcă presupusese, de la bun început, că erau reale. Iar când
începuse să-şi pună întrebări, preferase să ascundă natura viziunilor
sale, fără a mai vorbi despre ele… Dar dacă ar fi ştiut că vedea fapte
care se petrecuseră cu adevărat… ei, cel puţin asta ar fi eliminat
posibilitatea nebuniei. N-ar fi rezolvat totul, dar l-ar fi ajutat foarte
mult.
— Nu ştiu, spuse Adolin, devenind mai sceptic. Tată, vorbeşti
despre vremuri de dinaintea Hierocraţiei. O să putem găsi ceva în
cărţile de istorie?
— Există relatări din timpurile când au trăit Radianţii, zise
Renarin. Nu sunt atât de îndepărtate ca Zilele Umbrei sau ca
Epocile Heraldice. Am putea s-o întrebăm pe Jasnah. Nu cu asta se
ocupă ea, ca veristitaliană?
Dalinar se uită la Adolin.
— S-ar părea că merită să-ncercăm, fiule.
— Poate, răspunse Adolin. Dar nu putem lua drept dovadă
existenţa unui singur loc. S-ar putea să fi auzit de această fortăreaţă
numită Piatra Înfierbântată şi s-o fi amestecat în nălucirile tale.
— Ei, aşa e, acceptă Renarin. Dar dacă tata vede simple
închipuiri, atunci vom putea dovedi fără umbră de îndoială că

1235
anumite părţi nu sunt reale. Mi se pare imposibil să fi luat toate
amănuntele pe care şi le imaginează din vreo poveste sau din
însemnările istorice. În năluciri trebuie să existe şi lucruri care sunt
pură închipuire.
Adolin dădu încet din cap.
— Păi… Ai dreptate, Renarin. Da, planul e bun.
— Trebuie s-o chemăm pe una dintre condeierele mele, spuse
Dalinar. Ca să-i pot dicta viziunea cât o am proaspătă în minte.
— Da, încuviinţă Renarin. Cu cât avem mai multe amănunte, cu
atât mai uşor ne va fi să dovedim adevărul – sau neadevărul –
viziunilor.
Dalinar se strâmbă, lăsă pocalul deoparte şi se apropie de cei doi
tineri. Se aşeză.
— Bine, dar de cine ar trebui să ne folosim ca să scrie ce dictez?
— Ai un număr foarte mare de condeiere, tată, zise Renarin.
— Şi oricare dintre ele e soţia sau fiica unuia dintre ofiţerii mei,
ripostă Dalinar.
Cum ar fi putut să le explice? Pentru el era destul de dureros să-şi
expună slăbiciunea în faţa propriilor fii. Moralul ofiţerilor ar fi putut
să scadă dacă aflau ce anume vedea. Era posibil să vină o vreme în
care să le dezvăluie totul oamenilor săi, dar trebuia să fie foarte
prudent. Şi prefera să ştie el însuşi dacă era sau nu nebun înainte să
le vorbească altora despre asta.
— Da, spuse Adolin dând din cap, pe când Renarin părea încă
uluit. Înţeleg. Dar, tată, nu ne putem permite să aşteptăm
întoarcerea lui Jasnah. E posibil să vină abia peste câteva luni.
— De acord, încuviinţă Dalinar, oftând; mai exista o posibilitate.

1236
Renarin, trimite un mesager la mătuşa ta Navani.
Adolin se uită la el, ridicându-şi o sprânceană.
— E o idee bună. Dar credeam că n-ai încredere în ea.
— Am, când trebuie să-şi ţină cuvântul, răspunse Dalinar,
resemnat. Şi să păstreze un secret. I-am spus că am de gând să abdic
şi n-a suflat nimănui nicio vorbă.
Navani se pricepea foarte bine să ascundă o taină. Mult mai bine
decât femeile de la curtea lui. În ele avea încredere într-o anumită
măsură, dar pentru păstrarea unui asemenea secret era nevoie de
cineva de o rigurozitate extremă în vorbe şi în gânduri.
Şi acel cineva era Navani. Care avea probabil să găsească o cale
de a-l manipula folosindu-se de cele aflate, dar cel puţin secretul n-
avea s-ajungă la urechile oamenilor lui.
— Du-te, Renarin, spuse.
Fiul său dădu din cap şi se ridică. Se părea că-şi revenise din
criză, îndreptându-se cu paşi siguri spre uşă. După plecarea lui,
Adolin se apropie de Dalinar.
— Tată, ce-o să faci dacă se va dovedi că am dreptate, că totul se
petrece numai şi numai în mintea ta?
— O parte din mine îşi doreşte asta, răspunse înaltul prinţ,
privind uşa care se închidea în urma lui Renarin. Mă tem de
nebunie, dar cel puţin e ceva cunoscut, ceva căruia i se poate face
faţă. O să las principatul pe mâinile tale şi o să plec la Kharbranth,
să caut ajutor. Însă dacă toate acestea nu sunt năluciri, mă voi afla în
faţa altei hotărâri. Trebuie s-accept ceea ce-mi spun, sau nu? Pentru
Alethkar ar putea fi mai bine dacă s-ar dovedi că sunt nebun. Cel
puţin totul ar fi mai simplu.

1237
 Adolin îi cântări spusele încruntat, cu fălcile strânse.
— Dar Sadeas? Cercetările lui par aproape încheiate. Ce facem?
Întrebarea era îndreptăţită. Disputa dintre tată şi fiu începuse
pentru că primul se încredea în viziunile care-l priveau pe Sadeas.
„Uneşte-i!” Nu era doar o poruncă primită în viziunile sale.
Fusese visul lui Gavilar. Un Alethkar unit. Oare Dalinar îşi lăsase
visul – şi vinovăţia pe care-o simţea fiindcă nu fusese în stare să-şi
salveze fratele – să-l poarte către născocirea unor motive
supranaturale pentru strădaniile de îndeplinire a dorinţei fostului
rege?
Se simţea nesigur. Detesta să se simtă nesigur.
— Bine, spuse. Te las să ne pregăteşti pentru tot ce poate fi mai
rău, în caz că Sadeas face vreo mişcare împotriva noastră. Anunţă
ofiţerii şi cheamă înapoi companiile trimise să patruleze în căutarea
tâlharilor. Dacă Sadeas mă denunţă, susţinând că am încercat să-l
ucid pe Elhokar, blocăm intrările în tabără şi dăm alarma. N-am de
gând să-l las să mă ducă la execuţie.
Adolin păru să se simtă uşurat.
— Mulţumesc, tată.
— Sper că nu se va ajunge la asta, fiule, adăugă Dalinar. În clipa
în care eu şi Sadeas vom intra cu adevărat în război, Alethkarul, ca
naţiune, se va nărui. Principatele noastre, al meu şi al lui, îl sprijină
pe rege şi, dacă noi ne certăm, ceilalţi vor alege una dintre tabere
sau vor porni propriile războaie.
Adolin dădu din cap, însă Dalinar se lăsă pe spătarul scaunului,
neliniştit. „Îmi pare rău”, îi spuse în gând acelei forţe care îi trimitea
viziunile, oricare ar fi fost ea. „Dar trebuie să fiu prevăzător.”

1238
 Într-un fel, pentru el părea să fie vorba de o a doua verificare.
Viziunile îi spuseseră să se-ncreadă în Sadeas. Ei bine, urma să vadă
ce avea să se întâmple.
●
— … şi apoi totul a pălit, spuse Dalinar. Pe urmă m-am trezit
înapoi, aici.
Navani ridică trestia cu care scrisese, părând dusă pe gânduri. El
n-avusese nevoie de prea mult timp ca să-şi povestească întreaga
viziune. Iar ea scrisese cu îndemânare, notând toate amănuntele şi
ştiind când să-l îndemne să ofere mai multe. Nu spusese nimic
despre cât de ciudată era cererea lui, nici nu păruse amuzată fiindcă
dorea să-şi dicteze una dintre năluciri. Fusese eficientă şi atentă.
Acum stătea la masa de scris, cu părul adunat în bucle prinse cu
patru agrafe. Rochia ei roşie se potrivea cu fardul roşu de pe buze,
iar în ochii violeţi i se citea curiozitatea.
„Părinte al Furtunii, dar e de-a dreptul frumoasă!” îşi zise
Dalinar.
— Ei? întrebă Adolin.
Stătea în picioare, sprijinit de uşa încăperii. Renarin plecase s-
adune rapoarte despre stricăciunile pricinuite de marea furtună.
Tânărul trebuia să se deprindă cu acest gen de activităţi.
Navani îşi ridică o sprânceană.
— Ce-a fost asta, Adolin?
— Ce părere ai, mătuşă?
— N-am auzit niciodată nici de aceste locuri, nici de astfel de
întâmplări, răspunse ea. Dar cred că nu vă aşteptaţi să ştiu ceva
despre ele. Parcă ziceaţi că vreţi să iau legătura cu Jasnah, nu-i aşa?

1239
 — Aşa e, recunoscu Adolin. Dar sunt sigur că ai ajuns la o
concluzie.
— Îmi păstrez părerile pentru mine, dragule, zise ea, ridicându-se
şi împăturind hârtia pe care-o ţinea cu mâna interzisă.
Apoi zâmbi, se apropie de Adolin şi îl bătu pe umăr.
— Să vedem ce are Jasnah de spus înainte de a trage noi
concluziile, da?
— Cred că da, răspunse el.
În voce i se simţea dezamăgirea.
— Ieri am stat de vorbă cu tânăra ta prietenă, îi spuse Navani.
Danlan, aşa o cheamă, nu? Cred că ai făcut o alegere înţeleaptă. Fata
asta chiar gândeşte.
Adolin deveni atent.
— Îţi place?
— Destul de mult. Şi-am mai descoperit că-i plac la nebunie
pepenii avra. Ştiai?
— De fapt, nu.
— Bun. N-aş fi fost încântată dacă n-aş fi trudit atâta să găsesc
ceva cu care i-ai putea face plăcere numai ca să aflu că ştiai deja.
Când veneam încoace, mi-am îngăduit să cumpăr un coş cu pepeni.
O să-i găseşti în anticameră, în paza unui soldat plictisit, care nu
pare să aibă o misiune importantă. Dac-o să-i faci fetei o vizită în
după-amiaza asta, luându-i cu tine, cred c-o să fii foarte bine primit.
Adolin şovăi. Ştia, probabil, că Navani voia să-i abată atenţia, ca
să nu-şi mai facă griji pentru Dalinar. Totuşi se destinse şi începu să
zâmbească.
— Ei, ţinând seama de cele petrecute în ultima vreme, asta ar fi o

1240
schimbare plăcută.
— Aşa m-am gândit şi eu, spuse Navani. Te sfătuiesc s-o faci cât
mai curând; pepenii sunt foarte copţi. În plus, vreau să vorbesc cu
tatăl tău.
Adolin o sărută pe obraz.
— Mulţumesc, Mashala.
Ei îi îngăduia lucruri pe care nu le tolera la alţii; lângă mătuşa lui
preferată, aproape că se simţea iar copil. Zâmbetul i se lăţi când se
îndrepta spre uşă.
Dalinar se trezi zâmbind, la rândul lui. Navani îi cunoştea bine
fiul. Însă zâmbetul îi pieri repede când îşi dădu seama că plecarea
tânărului îl lăsa singur cu ea. Se ridică în picioare.
— Ce voiai să mă-ntrebi?
— N-am spus că vreau să te-ntreb ceva, Dalinar. Voiam doar să
stăm de vorbă. La urma urmelor, suntem rude. Petrecem prea puţin
timp împreună.
— Dacă vrei să stăm de vorbă, o s-aduc câţiva oşteni să ne ţină
companie.
Dalinar aruncă o privire spre anticameră. Adolin închisese uşa
din celălalt capăt, astfel încât el nu putea să-şi vadă soldaţii din
gardă, iar aceştia, la rândul lor, nu-l puteau vedea.
— Dalinar, zise ea, apropiindu-se. Asta ar însemna că n-a avut
niciun rost să-l trimit pe Adolin în altă parte. Voiam să fim puţin
singuri.
El îşi dădu seama că se crispase.
— Ar trebui să pleci.
— Chiar trebuie?

1241
 — Da. Lumea o să creadă că facem ceva necuviincios. O să-
nceapă să vorbească.
— Sugerezi că s-ar putea întâmpla ceva lipsit de cuviinţă? întrebă
Navani, aproape cu înflăcărarea unei fetişcane.
— Navani, eşti sora mea.
— Nu suntem rude de sânge, ripostă ea. În anumite regate,
unirea noastră ar fi cerută de tradiţii, de vreme ce fratele tău a
murit.
— Nu suntem în alte ţări. Ăsta e Alethkarul. Există nişte reguli.
— Înţeleg, spuse ea, continuând să se apropie încet de el. Şi ce-o
să faci dacă nu plec? O să strigi după ajutor? O să pui să fiu târâtă
afară?
— Navani, spuse el cu voce chinuită. Te rog. N-o face din nou.
Sunt obosit.
— Minunat. Aşa o să capăt mai uşor ceea ce vreau.
El închise ochii. „Nu pot s-o fac acum.” Viziunea, cearta cu
Adolin, propriile sentimente nelămurite… Nu mai ştia ce să creadă.
Verificarea viziunilor era o idee bună, dar nu putea să spulbere
descumpănirea de care se simţea cuprins neştiind ce avea de făcut
în continuare. Îi plăcea să ia decizii şi să le respecte. Nu putea face
asta.
Întreaga situaţie îl sâcâia.
— Îţi mulţumesc fiindcă ai scris şi fiindcă eşti de acord să ţii totul
sub tăcere, spuse deschizând ochii. Dar acum chiar trebuie să-ţi cer
să pleci, Navani.
— Of, Dalinar, spuse ea încet.
Era destul de aproape ca să-i poată simţi parfumul. Părinte al

1242
Furtunii, şi ce frumoasă era! La vederea ei, gândul îi zbura la zile
demult apuse, când o dorise cu atâta tărie, încât aproape că ajunsese
să-l urască pe Gavilar pentru că-i dobândise dragostea.
— Nu te poţi destinde, măcar pentru scurt timp? îl întrebă ea.
— Regulile…
— Toţi ceilalţi…
— Eu nu pot fi toţi ceilalţi! spuse Dalinar, mai tăios decât ar fi
vrut. Ce sunt eu, Navani, dacă nesocotesc legile şi morala noastră?
Ceilalţi înalţi prinţi şi ochi-luminoşi merită să fie învinuiţi pentru
ceea ce fac, iar eu am avut grijă s-o afle. Dacă mă lepăd de
principiile mele, devin mult mai rău decât ei. Un ipocrit!
Ea încremeni.
— Te rog, continuă el, încordat. Pleacă. Nu mă provoca tocmai
azi.
Ea şovăi, apoi părăsi încăperea fără să mai adauge nimic.
N-avea să ştie nicicând cât de mult îşi dorise Dalinar s-o audă
obiectând din nou. În starea lui, probabil că n-ar fi fost în stare s-o
mai contrazică. Uşa odată închisă, se aşeză pe scaun, răsuflând
prelung.
„Atotputernicule din ceruri, te rog, îngăduie-mi doar să ştiu ce
am de făcut”, îşi zise el.

1243
 53
DUNNY

„Trebuie să-l ridice, să ridice titlul căzut! Turnul, coroana şi

suliţa!”

Datat vevahach 1173, cu 8 secunde înainte de moarte. Subiect: o

prostituată. Antecedente necunoscute.

Ascuţit ca briciul, vârful unei săgeţi se înfipse cu un pocnet în

lemn, lângă capul lui Kaladin. El simţi cum sângele cald i se scurgea
din tăietura de pe obraz, prelingându-i-se de-a lungul feţei,
amestecându-i-se cu sudoarea şi picurându-i de pe bărbie.
— Nu şovăiţi! strigă, alergând pe terenul denivelat, cu greutatea
familiară a podului pe umeri.
În apropiere – chiar în faţă, mai la stânga – Podul Douăzeci se
clătină violent, pentru că patru oameni aflaţi în faţă fuseseră
doborâţi de săgeţi, iar podarii din spate se împiedicau de leşurile
lor.
Arcaşii parshendi stăteau în genunchi pe partea cealaltă a
spărturii, cântând netulburaţi, în ciuda grindinei de săgeţi pornite
dinspre trupele lui Sadeas. Ochii lor negri păreau cioburi de
obsidian. Fără nicio urmă de alb. Doar negrul opac. În asemenea
momente – ascultând strigătele, ţipetele, zbieretele şi urletele –
Kaladin îi ura pe parshendi la fel de mult ca pe Sadeas sau pe
Amaram. Cum puteau să cânte în timp ce ucideau?
1244
 Parshendii din faţa echipei lui îşi încordară arcurile şi ţintiră.
Kaladin ţipă la ei, simţindu-se cuprins de un straniu val de putere
când porniseră săgeţile.
Cozile de lemn zbârnâiră prin aer, într-un val aproape compact.
Zece săgeţi se înfipseră în pod, lângă capul lui Kaladin, făcând
întreaga construcţie să se clatine sub forţa izbiturii şi azvârlind peste
tot aşchii de lemn. Dar niciuna nu intră în carne.
Dincolo de spărtură, mai mulţi parshendi îşi lăsară arcurile jos,
întrerupându-şi cântecul. Privirile de pe feţele lor demonice erau
stupefiate.
— Jos! strigă Kaladin când echipa ajunse la spărtură.
În locul acela pământul era tare, acoperit cu muguri-de-stâncă. El
călcă pe lujerul unei plante, făcând-o să se retragă. Podarii îşi săltară
podul de pe umeri, apoi se dădură cu dibăcie la o parte, coborându-
l pe pământ. Alte şaisprezece echipe se aliniară lângă ei, lăsându-şi
jos podurile. În urmă, cavaleria grea a lui Sadeas traversa platoul
către ei, în tunet de copite.
Parshendii traseră iarăşi.
Kaladin scrâşni din dinţi, împingând cu toată greutatea trupului
său una dintre barele laterale de lemn ca să ajute la împingerea
podului masiv peste spărtură. Asta era partea pe care-o ura cel mai
tare; podarii se aflau în bătaia săgeţilor mai mult ca oricând.
Arcaşii lui Sadeas continuau să tragă, trecând la un atac
concentrat, distrugător, menit să-i forţeze pe parshendi să se
retragă. Ca întotdeauna, arcaşilor nu părea să le pese dacă nimereau
şi nişte podari, aşa că mai multe săgeţi de-ale lor şuierară periculos
de aproape de Kaladin. El continuă să împingă – asudând şi

1245
sângerând –, străfulgerat de mândria pe care-o simţea pentru Podul
Patru. Începeau deja să se poarte ca nişte luptători, păşind cu
agilitate şi mişcându-se astfel încât nu puteau deveni ţinte uşoare
pentru săgeţile duşmane. Oare Gaz sau oamenii lui Sadeas aveau să
observe?
Podul fu aşezat la locul lui cu o bufnitură şi Kaladin le strigă
celorlalţi să se retragă. Podarii se grăbiră să se dea deoparte,
strecurându-se printre săgeţile negre şi groase ale parshendilor şi
printre cele mai uşoare, cu pene verzi, ale alethilor. Moash şi Pietroi
se săltară pe pod şi îl traversară, sărind apoi jos, lângă Kaladin. Alţii
se împrăştiară în spatele podului, ferindu-se de cavaleria pornită la
atac.
Kaladin mai rămase locului, făcându-le oamenilor săi semn să
plece din calea armatei. Odată ce-i văzu pe toţi scăpaţi, aruncă o
privire în urmă, către podul care avea acum atâtea săgeţi înfipte în
el, încât părea plin de ţepi. Nu căzuse nici măcar un om. Un miracol.
Se-ntoarse, gata să fugă…
De cealaltă parte a podului, cineva se împletici. Era Dunny. Din
umărul tânărului podar ieşea o săgeată cu pene albe şi verzi. Privea
cu ochi mari, năuciţi.
Kaladin înjură şi alergă înapoi. N-apucă să facă doi paşi, că o
săgeată cu coada neagră îl nimeri pe Dunny din partea opusă.
Tânărul căzu pe pod, cu sângele ţâşnindu-i pe lemnul întunecat.
Caii nu-şi încetiniră galopul. Înnebunit, Kaladin ajunse la
marginea podului, dar ceva îl trase înapoi. Pe umerii lui erau
mâinile cuiva. Se împletici, se răsuci şi dădu cu ochii de Moash.
Mârâi, încercând să-l dea la o parte, dar – folosind o mişcare

1246
învăţată chiar de la el – celălalt podar îl smuci într-o parte,
punându-i piedică. Moash se azvârli apoi la pământ, ţinându-l pe
Kaladin în vreme ce cavaleria grea traversa podul cu copilele cailor
bubuind şi cu săgeţile duşmane frângându-se de armurile argintii.
Bucăţi din săgeţile rupte se împrăştiară pe pământ. Kaladin se
zbătu o clipă, apoi cedă şi rămase nemişcat.
— E mort, spuse Moash cu brutalitate. N-ai fi putut face nimic.
Îmi pare rău.
N-ai fi putut face nimic…
„Nu pot face nimic. Părinte al Furtunii, de ce nu-i pot salva?”
Podul nu se mai clătina; cavaleria se năpustea acum asupra
parshendilor, zdrobindu-i şi făcându-le loc pedestraşilor, care
traversară în urma ei, în zăngănit de arme. Cavaleriştii aveau să se
retragă după ce pedestraşii câştigau teren, caii fiind prea valoroşi ca
să fie puşi în primejdie într-o luptă prelungită.
„Da”, îşi spuse Kaladin. „Gândeşte-te la tactici. Gândeşte-te la
luptă. Nu te gândi la Dunny.”
Îl împinse pe Moash într-o parte şi se ridică. Leşul lui Dunny era
atât de mutilat, încât devenise de nerecunoscut. Kaladin îşi încleştă
fălcile, se întoarse cu spatele şi se îndepărtă fără să privească înapoi.
Trecu pe lângă podarii care priveau şi se opri pe buza spărturii,
ducându-şi mâinile la spate şi apucându-se cu ele de antebraţe, în
timp ce-şi ţinea tălpile depărtate. Nu era periculos, atâta vreme cât
se ţinea la distanţă de pod. Parshendi îşi lăsaseră arcurile deoparte
şi se retrăgeau. Pupa era o movilă de piatră ovală şi impunătoare,
aflată în stânga, pe partea cealaltă a platoului.
Kaladin voia să se uite. Îl ajuta să gândească precum un soldat şi,

1247
gândind astfel, îi era mai uşor să treacă peste moartea celor de lângă
el. Ceilalţi podari se apropiară cu prudenţă şi se adunară în jurul
lui, adoptând poziţia „pe loc repaus”. Li se alătură chiar şi Shen,
parshul, imitându-i tăcut pe ceilalţi. Până atunci luase parte la toate
podalergările fără să se plângă. Nu refuza să mărşăluiască
împotriva celor din neamul lui; nu încerca să saboteze atacul. Gaz
era dezamăgit, însă Kaladin nu era surprins. Îi cunoştea bine pe
parshi. În afara celor aflaţi dincolo de spărtură.
Privea fix lupta, dar îi venea greu să se concentreze asupra
tacticilor. Moartea lui Dunny îl mâhnise prea tare. Băietanul fusese
un prieten, unul dintre primii care-l sprijiniseră, unul dintre cei mai
buni podari.
Fiecare podar mort îi aducea cu un pas mai aproape de dezastru.
Erau necesare mai multe săptămâni ca să antreneze un om aşa cum
trebuia. Aveau să piardă jumătate din oameni – dacă nu chiar mai
mulţi – înainte de a fi cât de cât pregătiţi de luptă. Situaţia nu era
mulţumitoare.
„Ei, va trebui să găseşti o cale de îmbunătăţire a lucrurilor”, îşi
zise. Luase o hotărâre şi disperarea nu-şi avea locul. Disperarea era
un lux.
Ieşi din poziţia de repaus şi se îndepărtă furios de spărtură.
Ceilalţi podari se întoarseră şi se uitară în urma lui, surprinşi. În
ultima vreme se obişnuise să privească astfel întreaga luptă. Soldaţii
lui Sadeas observaseră. Mulţi erau de părere că o astfel de purtare,
la nişte simpli podari, era inacceptabilă. Însă câţiva păreau să
respecte Podul Patru tocmai pentru asta. Kaladin ştia că se vorbea
despre el fiindcă îi supravieţuise furtunii; nu era nicio îndoială că el

1248
însuşi dădea motive să se vorbească şi mai mult.
Echipa Podului Patru îl urmă şi el o conduse în partea opusă a
platoului stâncos. Îşi impuse să nu se mai uite la cadavrul strivit şi
mutilat de pe pod. Dunny fusese singurul podar care mai păstra un
grăunte de inocenţă. Şi era mort, călcat în picioare de Sadeas, lovit
de săgeţile trase din ambele părţi. Ignorat, uitat, abandonat.
Kaladin nu mai putea face nimic pentru el. În schimb, se îndreptă
către locul unde, pe un petic de piatră netedă, zăceau istoviţi
oamenii din echipa Podului Opt. Îşi amintea că după primele lui
podalergări zăcuse la fel. Acum abia dacă simţea o vagă oboseală.
Ca de obicei, celelalte echipe de podari se retrăgeau, lăsându-şi
răniţii în urmă. Un amărât de la Podul Opt se târa spre ai lui, cu
coapsa străpunsă de o săgeată. Kaladin se apropie de el. Avea pielea
de un cafeniu întunecat şi ochii căprui, iar părul negru şi des era dat
peste cap şi împletit într-o coadă lungă. În jurul îi mişunau
durerospreni. Se uită în sus când îl zări pe Kaladin şi pe ceilalţi
deasupra lui.
— Nu te mişca, îi spuse Kaladin cu blândeţe, îngenunchind şi
răsucindu-l ca să se uite mai bine la coapsa rănită.
Îi apăsă rana încet, chibzuind.
— Teft, o s-avem nevoie de foc. Scoate iasca ta. Pietroi, mai ai
acul şi firele mele? Îmi vor trebui. Unde-i Lopen, cu apa?
Oamenii Podului Patru tăceau. Kaladin îşi ridică privirea de la
rănitul năucit.
— Kaladin, spuse Pietroi, ştii cum ne-au tratat celelalte echipe de
podari.
— Nu-mi pasă, răspunse el.

1249
 — Nu ne-au mai rămas bani, zise Drehy. Chiar dacă punem la un
loc tot ce câştigăm, abia ne-ajung banii ca să luăm bandaje pentru
oamenii noştri.
— Nu-mi pasă.
— Dacă ne ocupăm de răniţii din alte echipe – adăugă Drehy,
clătinând din capul lui blond – va trebui să-i hrănim, să-i îngrijim…
— O să găsim o cale, spuse Kaladin.
— Eu… începu Pietroi.
— Lua-v-ar furtuna! se răsti Kaladin, ridicându-se şi arătându-le
platoul cu o mişcare a mâinii.
Trupurile podarilor zăceau împrăştiate, neluate în seamă.
— Uitaţi-vă! Cui îi pasă de ei? În niciun caz lui Sadeas. Nici
podarilor din echipele lor. Mă-ndoiesc şi că însăşi Heralzii îşi
îndreaptă vreun gând către ei. N-o să stau aici, privind, în vreme ce-
n spatele meu mor oameni. Trebuie să fim mai buni! Nu ne putem
uita în altă parte, ca ochi-luminoşii, prefăcându-ne că nu vedem.
Omul ăsta e unul dintre noi. Aşa cum a fost Dunny. Ochi-luminoşii
vorbesc despre onoare. Spun vorbe goale despre nobleţea lor. Ei
bine, de când mă ştiu am cunoscut un singur bărbat care era un
adevărat om de onoare. Un chirurg care ajuta pe toată lumea, chiar
şi pe cei care-l urau. Ei, o să le-arătăm lui Gaz, lui Sadeas, lui Hashal
– şi oricărei alte brute neghioabe care o să se ostenească să se uite –
ce-am învăţat de la chirurgul ăla. Acum treceţi la treabă şi nu vă mai
văicăriţi!
Echipa Podului Patru îl privi cu ochi mari şi ruşinaţi, apoi se puse
brusc în mişcare. Teft organiză un grup de triere, trimiţând câţiva
oameni să caute podari răniţi, iar pe alţii s-adune scoarţă de

1250
muguri-de-stâncă pentru foc. Lopen şi Dabbid se grăbiră să-şi aducă
targa.
Kaladin îngenunche şi pipăi piciorul rănitului, verificând cât de
repede se scurgea sângele şi dându-şi seama că rana nu trebuia
cauterizată. Rupse săgeata şi şterse rana cu nişte mucus de cochilie
conică, amorţind astfel locul. Pe urmă trase săgeata, smulgându-i
rănitului un geamăt, şi-şi folosi propria rezervă de bandaje ca să
lege rana.
— Apasă bandajul cu mâinile, îi spuse omului. Şi nu te sprijini pe
picior. Vin să văd cum îţi este înainte de-a ne întoarce în tabără.
— Cum…? începu rănitul.
N-avea nici urmă de accent. Din cauza pielii întunecate, Kaladin
se aşteptase să fie azish.
— Cum să merg înapoi dacă nu mă pot sprijini pe picior?
— Te cărăm noi, răspunse Kaladin.
Omul îşi ridică privirea, evident şocat.
— Eu… zise el, cu lacrimi în ochi. Îţi mulţumesc.
Kaladin dădu scurt din cap, apoi se întoarse, căci Pietroi şi Moash
veneau cu un alt rănit. Focul lui Teft se înteţea, răspândind un iz
înţepător de mugure-de-stâncă umed. Nou-venitul era lovit la cap şi
avea o tăietură lungă în braţ. Kaladin întinse mâna după firele
pentru cusut.
— Kaladin, flăcăule, zise Teft cu voce blândă, întinzându-i firele
şi îngenunchind. Nu, nu lua asta drept văicăreală, fiindcă nu e. Dar
câţi oameni putem căra de fapt înapoi?
— Am mai dus trei, răspunse Kaladin. Legaţi deasupra podului.
Fac prinsoare că putem pune încă trei, plus unul în targa pentru

1251
apă.
— Şi dacă avem mai mult de şapte?
— Dacă-i bandajăm bine, unii ar putea fi în stare să meargă.
— Şi dacă sunt totuşi mai mulţi?
— Dar-ar furtuna, Teft! spuse Kaladin, începând să coasă. Ducem
câţi putem şi ne-ntoarcem cu podul, ca să-i luăm pe cei rămaşi în
urmă. Îl aducem pe Gaz cu noi, dacă soldaţilor o să le fie teamă că
vrem să fugim.
Teft nu mai zise nimic, iar Kaladin se pregăti să-i spulbere
neîncrederea. Dar soldatul cărunt zâmbi. Ba chiar părea să aibă
ochii puţin umezi.
— Pe răsuflarea lui Kelek! E adevărat. Nu m-am gândit
niciodată…
Kaladin se încruntă, ridicându-şi privirea spre el şi apăsând rana
cu o mână ca să oprească sângerarea.
— Ce-a fost asta?
— O, nimic, zise Teft şi se strâmbă. Înapoi, la treabă! Flăcăul ăsta
are nevoie de tine.
Kaladin începu să coasă.
— Mai ţii o pungă plină cu sfere la tine, cum ţi-am spus? îl
întrebă Teft.
— Nu le pot lăsa în baracă. Dar vom fi în curând nevoiţi să le
cheltuim.
— N-o să faci aşa ceva, zise Teft. Sferele alea aduc noroc, m-ai
înţeles? Ia-le mereu cu tine şi ai grijă să fie întotdeauna impregnate.
Kaladin oftă.
— Cred că e ceva în neregulă cu astea de-acum. Nu păstrează

1252
Lumina de Furtună. Se înnegurează după numai câteva zile, de
fiecare dată. Poate că e ceva legat de Câmpiile Sfărâmate. Li s-a
întâmplat şi altor podari.
— O ciudăţenie, spuse Teft, frecându-şi bărbia. Azi, la sosire, ne-a
mers rău. Au căzut trei poduri. Au murit o grămadă de podari. E
interesant că noi n-am pierdut pe nimeni.
— L-am pierdut pe Dunny.
— Dar nu în momentul sosirii. Tu alergi întotdeauna în faţă şi
săgeţile par să te ocolească mereu. Ciudat, nu?
Kaladin îşi ridică din nou privirea, încruntându-se.
— Ce tot spui, Teft?
— Nimic. Vezi-ţi de cusut! De câte ori trebuie să-ţi spun?
Kaladin îşi ridică o sprânceană, dar îşi reluă munca.
Teft se purta ciudat în ultima vreme. Să fi fost din cauza oboselii?
O mulţime de oameni erau superstiţioşi în privinţa sferelor şi a
Luminii de Furtună.
Pietroi şi echipa lui aduseră încă trei răniţi, spunând că numai
atâţia găsiseră. Podarii căzuţi sfârşeau adesea asemenea lui Dunny,
fiind călcaţi în picioare. Ei, cel puţin Podul Patru nu trebuia să facă
un drum în plus, ca să se întoarcă pe platou.
Cei trei fuseseră grav răniţi de săgeţi şi Kaladin îl lăsă pe bărbatul
cu braţul crestat să se ocupe de ei, după ce-l învăţă pe Cikatrice cum
să apese pe rana pe care n-o terminase de cusut. Teft încălzi un
pumnal pentru cauterizare; evident, nou-veniţii pierduseră o
grămadă de sânge. Unul dintre ei probabil că n-avea să
supravieţuiască.
„O atât de mare parte a lumii e în război”, se gândi în timp ce

1253
muncea. Visul lui scosese în evidenţă lucruri despre care alţii
vorbeau deja. Crescând în îndepărtata Vatră-de-Piatră, Kaladin nu
ştiuse cât de norocos era oraşul lui fiindcă fusese ferit de lupte.
Întreaga lume era în război şi el se străduia să salveze câţiva
podari săraci lipiţi. Cât bine făcea astfel? Şi totuşi, continuă să ardă
carnea, să coasă, să salveze vieţi, aşa cum îl învăţase tatăl lui.
Începea să înţeleagă acel sentiment al inutilităţii pe care-l desluşise
în ochii lui Lirin în nopţile întunecoase când îşi bea vinul de unul
singur.
„Încerci să faci pentru alţii ceea ce n-ai putut să faci pentru
Dunny”, îşi spuse. „Ajutându-i pe ei nu-l aduci pe el înapoi.”
Îl pierdu pe rănitul despre care bănuise că avea să moară, dar îi
salvă pe ceilalţi patru, iar cel lovit la cap începea să se trezească.
Kaladin se aşeză din nou în genunchi, obosit, cu mâinile pline de
sânge. Şi le spălă turnându-şi apă din burdufurile lui Lopen, apoi îşi
ridică mâna, aducându-şi în sfârşit aminte de rana din obrazul lui
tăiat de săgeată.
Şi înlemni. Îşi pipăi pielea, dar nu descoperi rana. Simţise sânge
pe obraz şi pe bărbie. Doar simţise săgeata tăindu-l, nu-i aşa?
Se ridică în picioare, străbătut de un fior, şi-şi duse mâna la
frunte. Ce se petrecea?
Cineva se opri lângă el. Pe faţa acum bărbierită a lui Moash se
vedea o cicatrice palidă, întinzându-se de-a lungul bărbiei. Îl studie
pe Kaladin.
— Cât despre Dunny…
— Ai avut dreptate să faci ce-ai făcut, zise Kaladin. Probabil că
mi-ai salvat viaţa. Mulţumesc.

1254
 Moash dădu încet din cap. Se întoarse să se uite la cei patru
bărbaţi răniţi. Lopen şi Dabbid le dădeau apă şi-i întrebau cum îi
cheamă.
— M-am înşelat în privinţa ta, spuse Moash pe neaşteptate,
întinzându-i mâna lui Kaladin.
El i-o luă, şovăind.
— Mulţumesc.
— Eşti un prost şi un instigator, dar eşti sincer, zise Moash,
chicotind pentru sine. Dac-o să fim ucişi din cauza ta, n-o s-o faci
dinadins. Ceea ce nu pot spune despre alţii, sub care am slujit.
Oricum, să-i pregătim pe oamenii ăştia de plecare.

1255
 54
PĂSĂRITOR

„Poverile duse de nouă oameni au devenit ale mele.

De ce trebuie să port eu nebunia tuturor? Oh, Atotputernicule,
eliberează-mă!”

Datată palaheses 1173, cu un număr necunoscut de secunde înainte de

moarte. Subiect: un ochi-luminoşi bogat. Mostră culeasă la mâna a doua.

Aerul rece al nopţii părea să fie o ameninţare a nu prea

îndepărtatei sosiri a iernii. Peste pantaloni şi cămaşă, Dalinar purta
o haină de uniformă groasă şi lungă. Se încheia, ţeapănă, cu nasturi
care urcau până la piept şi apoi către gât şi era mai lungă în spate şi
în părţi, ajungându-i până la glezne şi curgând din talie ca o mantie.
Mai demult ar fi putut fi purtată cu o takama, dar lui Dalinar nu-i
plăcuseră niciodată hainele care semănau cu nişte fuste.
Uniforma n-avea legătură nici cu moda, nici cu tradiţia, rolul ei
fiind doar acela de a-l face uşor de recunoscut pentru cei care-l
urmau. În privinţa celorlalţi ochi-luminoşi, aproape că nu şi-ar fi
făcut probleme dacă fiecare şi-ar fi purtat măcar propriile culori.
Păşi pe insula de ospeţe a regelui. Pe margini, în locurile în care
se aflau de obicei vasele cu jăratic, fuseseră aşezate, fiecare pe câte
un suport separat, noile fabriale care dădeau căldură. Torentul
dintre insule îşi domolise curgerea şi se prelingea alene; gheaţa din
ţinuturile înalte nu se mai topea.
1256
 În seara aceea, la ospăţ se adunase puţină lume, dar asta numai
pe cele patru insule care nu erau ale regelui. Dacă se puteau apropia
de Elhokar şi de înalţii prinţi, oamenii ar fi venit chiar şi la un festin
desfăşurat în toiul unei mari furturi. Dalinar intră pe aleea centrală,
iar privirea îi fu atrasă de Navani, care stătea aşezată Ia masa
femeilor. Ea îşi feri ochii: probabil că încă îşi mai amintea cât de
tăios îi vorbise la ultima lor întâlnire.
Cuget nu se afla la locul lui obişnuit, aruncându-le insulte celor
sosiţi pe insula regelui; de fapt, nu se zărea nicăieri. „Nu e de
mirare”, se gândi Dalinar. Lui Cuget nu-i plăcea să devină
previzibil; la ultimele ospeţe stătuse pe piedestalul lui, împărţind
insulte. Probabil simţise că tactica aceea nu mai avea nimic de oferit.
Toţi ceilalţi nouă înalţi prinţi erau de faţă. De când îi refuzaseră
propunerea de a lupta împreună, îl tratau pe Dalinar cu răceală. Ca
şi cum propunerea în sine i-ar fi jignit. Ochi-luminoşii de rang mai
mic încheiau alianţe, dar înalţii prinţi erau asemenea regilor înşişi.
Ceilalţi le erau rivali şi trebuiau ţinuţi la o oarecare distanţă.
Dalinar trimise un servitor să-i aducă mâncarea şi se aşeză la
masă. Ascultase rapoartele companiilor rechemate, iar asta îl
întârziase, aşa că sosise printre ultimii. Aproape toţi ceilalţi se
adunaseră în grupuri. În dreapta, înconjurată de mai mulţi privitori,
fiica unui ofiţer cânta la flaut o melodie lină. În stânga, trei femei îşi
scoseseră blocurile cu schiţe şi desenau acelaşi bărbat. Despre femei
se ştia că se provocau adesea una pe alta, asemenea
Cristalpurtătorilor, numai că nu foloseau cuvântul duel. Era
întotdeauna vorba de „întreceri prieteneşti” sau de „jocuri ale
talentului”.

1257
 Mâncarea lui Dalinar sosi: era stagm – un tubercul maroniu, care
creştea în bălţile adânci –, aburind pe un stat de tallew fiert.
Grăunţele fuseseră lăsate să se umfle în apă şi toată mâncarea era
îmbibată cu un sos cafeniu, gros şi piperat. El îşi scoase cuţitul şi
tăie o felie rotundă dintr-un capăt al stagmului. Cu acelaşi cuţit
întinse tallew pe deasupra acesteia, apoi o prinse între două degete
şi începu să mănânce. În seara aceea, mâncarea era şi condimentată,
şi fierbinte, probabil din cauza frigului; când o mesteca, savoarea ei
îi umplea gura, iar aburul înălţat din farfurie îi înceţoşa aerul din
faţa ochilor.
Până în momentul acela, Jasnah nu dăduse încă niciun răspuns
legat de viziunea lui, dar Navani pretindea că ar fi putut afla şi ea
câte ceva, descurcându-se de una singură. Era ea însăşi o erudită
renumită, deşi o preocupau mai ales fabrialele. Aruncă o privire
spre ea. Fusese un idiot s-o ofenseze în felul acela? Asta avea s-o
facă să folosească împotriva lui ceea ce aflase despre viziuni?
„Nu”, îşi zise. „Nu s-ar coborî până la o asemenea josnicie.”
Navani părea să ţină la el cu adevărat, deşi afecţiunea ei era contra
bunei-cuviinţe.
Scaunele din jurul lui rămăseseră goale. Devenea un paria, mai
întâi fiindcă vorbea despre Legile Războinicilor, apoi fiindcă
încercase să-i facă pe înalţii prinţi să lupte alături de el şi, în final,
din pricina cercetărilor lui Sadeas. Îngrijorarea lui Adolin nu era
deloc surprinzătoare.
Pe locul de lângă el se strecură pe neaşteptate un bărbat înfăşurat
într-o mantie neagră, care-l apăra de frig. Nu era unul dintre înalţii
prinţi. Cine-ar fi cutezat…?

1258
 Nou-venitul îşi lăsă gluga în jos, dezvăluind profilul acvilin al lui
Cuget. Era numai linii drepte şi unghiuri înguste, cu nasul şi bărbia
ascuţite, cu sprâncenele delicate şi ochii pătrunzători. Dalinar oftă,
aşteptând inevitabilul şuvoi de glume muşcătoare, prea inteligente.
Însă Cuget nu scoase nicio vorbă. Studia mulţimea cu o expresie
încordată.
„Da”, îşi spuse Dalinar. „Adolin are dreptate şi în privinţa lui.” El
unul îl judecase, în trecut, cu prea multă asprime. Nu era un bufon
de felul unora dintre predecesorii săi. Cuget continuă să tacă şi
Dalinar se gândi că, poate, renghiul ales pentru noaptea aceea era să
se aşeze pur şi simplu lângă anumiţi oameni ca să-i enerveze. Nu
era cine ştie ce farsă, dar lui Dalinar îi scăpa adesea scopul urmărit
de Cuget. Îşi îndreptă din nou atenţia asupra mâncării.
— Se schimbă vântul, şopti Cuget.
Dalinar se uită la el.
Cuget îşi strânse pleoapele şi cercetă cerul nopţii.
— A început deja de câteva luni. Un vârtej. Îşi schimbă direcţia,
se învolburează, suflarea lui ne învârteşte. Ca o lume rotitoare, dar
n-o putem vedea, fiindcă suntem într-o prea mare măsură o parte
din ea însăşi.
— Lume rotitoare. Ce prostie mai e şi asta?
— Prostia oamenilor cărora le pasă, Dalinar. Şi inteligenţa
sclipitoare a celor care nu se sinchisesc. Aceştia din urmă depind de
cei dintâi – dar îi şi asupresc – pe când cei dintâi îi înţeleg greşit pe
ceilalţi, sperând că seamănă mai mult cu ei. Şi toate jocurile lor ne
fură timpul. Secundă după secundă.
— Cuget, zise oftând Dalinar. În seara asta nu mă simt în stare să

1259
pricep aşa ceva. Îmi pare rău dacă intenţia ta îmi scapă, dar n-am
idee ce vrei să spui.
— Ştiu, zise Cuget, apoi îl privi drept în faţă. Adonalsium.
Dalinar se încruntă mai tare.
— Ce?
Cuget îi studie chipul.
— Ai mai auzit vreodată cuvântul ăsta, Dalinar?
— Ado… Cum?
— Nimic, răspunse Cuget; părea preocupat, aşa cum nu-i stătea
de obicei în fire. Prostii. Tâmpenii. Tiflanmierle. Nu e bizar că-n
aceste cuvinte păsăreşti sunt uneori sunete din alte cuvinte, care-au
fost ciopârţite-n bucăţi, luate apoi separat şi cusute alături de alte
bucăţi – şi, în acelaşi timp, sună cu totul altfel?
Dalinar se încruntă iarăşi.
— Mă-ntreb dacă i-ai putea face asta unui om. Să-l desfaci,
sentiment cu sentiment, fărâmă cu fărâmă, halcă de carne
însângerată cu halcă de carne însângerată. Şi pe urmă să combini
bucăţile în cu totul altceva, ca un dysian aimian? Dac-o să faci
vreodată un astfel de om din bucăţi, Dalinar, să ai grijă să-l cheme
Bolborositor, ca pe mine. Sau Păsăritor.
— Deci ăsta e numele tău? Numele tău adevărat?
— Nu, prietene, răspunse Cuget, ridicându-se. Mi-am abandonat
adevăratul nume. Dar până la reîntâlnirea noastră, o să mă gândesc
la unul deştept, pe care să-l foloseşti ca să mă strigi. Între timp,
Cuget o să fie de-ajuns. Sau, dacă trebuie, îmi poţi spune Hoid. Ai
grijă de tine; Sadeas are de gând să facă o dezvăluire la ospăţul ăsta,
dar nu ştiu despre ce e vorba. Rămâi cu bine. Îmi pare rău că nu te-

1260
am insultat mai mult.
— Stai aşa, ce faci, pleci?
— Trebuie. Sper c-o să mă-ntorc. O s-o fac, dacă n-o să fiu ucis.
Probabil c-o s-o fac oricum. Cere-i scuze nepotului tău în numele
meu.
— N-o să fie încântat, spuse Dalinar. Ţine la tine.
— Da, e una dintre cele mai admirabile trăsături ale lui, spuse
Cuget. Pe lângă asta, m-a plătit, m-a hrănit cu mâncarea lui scumpă
şi mi-a dat ocazia să-mi bat joc de prietenii lui. Însă, din păcate,
cosmerul e mai important decât mâncarea gratis. Ai grijă de tine,
Dalinar. Viaţa devine primejdioasă, iar tu te afli în mijlocul ei.
Cuget dădu din cap o singură dată, apoi se grăbi să se piardă în
noapte. Îşi ridică gluga, iar Dalinar nu mai izbuti să-l distingă în
întuneric.
Înaltul prinţ începu iar să mănânce. „Sadeas are de gând să facă o
dezvăluire la ospăţul ăsta, dar nu ştiu despre ce e vorba.” Cuget se
înşela rareori – deşi era aproape întotdeauna bizar. Oare chiar pleca
într-adevăr, sau avea să fie tot în tabără în dimineaţa următoare,
râzând de festa pe care i-o jucase lui?
„Nu,” îşi spuse Dalinar. „Asta n-a fost o farsă.” Îi făcu semn unui
maestru-slujitor înveşmântat în alb şi negru.
— Adu-l aici pe fiul meu cel mare.
Servitorul se înclină şi se retrase. Dalinar termină de mâncat în
tăcere, uitându-se din când în când la Sadeas şi la Elhokar. Nu mai
stăteau la masă, aşa că li se alăturase şi soţia celui dintâi. Ialai era o
femeie cu rotunjimi bogate, despre care se spunea că-şi vopseşte
părul. Asta trăda prezenţa sângelui străin în trecutul familiei sale –

1261
părul alethilor reflecta întotdeauna obârşia, culoarea spunea în ce
măsură îţi curgea prin vene sângele strămoşilor. Sângele străin
însemna fire răzleţe de o altă culoare. Ca o ironie a sorţii, sângele
străin se întâlnea mai des la ochi-luminoşi decât la ochi-întunecaţi.
Aceştia din urmă se cununau rareori cu străini, însă casele nobile
aveau adesea nevoie de alianţe şi de bani din afară.
După ce-şi goli farfuria, Dalinar plecă de la masa regelui şi
începu să cutreiere insula propriu-zisă. Femeia continua să-şi cânte
melodia melancolică. Era destul de talentată. Câteva clipe mai
târziu, Adolin îşi făcu apariţia, înaintând cu paşi mari. Se apropie de
el în grabă.
— Tată? Ai trimis după mine?
— Stai pe-aproape. Cuget mi-a spus că Sadeas are de gând să
facă-n seara asta ceva care va stârni o furtună.
Chipul lui Adolin se întunecă.
— Atunci e timpul să plecăm.
— Nu. Trebuie să lăsăm lucrurile să meargă până la capăt.
— Tată…
— Dar poţi să te pregăteşti, adăugă încet Dalinar. Pentru orice
eventualitate. Ai invitat ofiţeri din garda noastră la ospăţul ăsta?
— Da, răspunse Adolin. Şase.
— Sunt invitaţii mei pe insula regelui. Dă-le de veste. Dar Garda
Regală?
— M-am asigurat că printre străjerii insulei se numără unii dintre
cei mai loiali oameni ai tăi, zise Adolin şi arătă cu un gest al capului
către spaţiul întunecat dinspre marginea Bazinului Ospeţelor. Cred
c-ar trebui să-i aducem acolo. O să fie o direcţie potrivită pentru

1262
retragere, dacă regele încearcă să ceară arestarea ta.
— Tot nu cred că se va ajunge la asta.
— Nu poţi fi sigur. La urma urmelor, Elhokar a-ngăduit să se facă
aceste cercetări. E din ce în ce mai paranoic.
Dalinar aruncă o privire spre rege. Bărbatul mai tânăr începuse
să-şi poarte Cristalarmura aproape tot timpul, deşi în seara acea n-o
avea. Părea în permanenţă nervos, se uita peste umăr, îşi rotea ochii
în toate părţile.
— Anunţă-mă când ajung oamenii pe poziţie, zise Dalinar.
Adolin dădu din cap şi se îndepărtă cu paşi repezi.
Într-o asemenea situaţie, Dalinar n-avea prea mult chef să se
amestece printre invitaţi. Dar nici să stea de unul singur, părând
stingherit, nu era mai bine, aşa că se îndreptă spre Înaltul Prinţ
Hatham, care stătea de vorbă cu un mic grup de ochi-luminoşi,
alături de fabrialul principal. Când Dalinar li se alătură, dădură cu
toţii din cap către el; indiferent cum l-ar fi tratat în general, la
ospeţele regelui nu-i întorceau niciodată spatele. Cuiva de rangul
lui pur şi simplu nu-i puteai face aşa ceva.
— A, Luminlordul Dalinar, spuse Hatham, în stilul lui mieros, de
o curtoazie exagerată.
Bărbatul zvelt şi cu un gât lung purta o cămaşă verde, cu jabou
peste care îşi pusese o haină ca o robă şi o eşarfă de mătase de un
verde mai întunecat. Pe fiecare deget avea câte un rubin cu
strălucire palidă; un fabrial creat special în acest scop le absorbise o
parte din Lumina de Furtună.
Dintre cei patru însoţitori ai săi, doi erau ochi-luminoşi de rang
mai mic, iar al treilea era un ardent scund, îmbrăcat în robă albă, pe

1263
care Dalinar nu-l cunoştea. Ultimul era un bărbat din Natan, cu
mănuşi roşii, piele albăstruie şi păr de un alb curat, cu două şuviţe
vopsite într-un roşu intens şi împletite astfel încât să-i atârne pe
lângă obraji. Un demnitar venit în vizită; Dalinar îl mai văzuse la
ospeţe. Cum îl chema?
— Spune-mi, Luminlord Dalinar, dai vreo atenţie conflictului
dintre tukari şi emuli? zise Hatham.
— E un conflict religios, nu-i aşa? întrebă el.
Era vorba despre două regate ale makabakilor, situate pe coasta
de sud, unde negoţul se practica din plin şi cu mare profit.
— Religios? spuse bărbatul din Natan. Nu, eu n-aş zice. Toate
conflictele sunt, în esenţă, de natură bănească.
„Au-nak”, îşi aminti Dalinar. „Aşa-l cheamă.” Vorbea cu un
accent afectat, lungind toate „a”-urile şi „o”-urile.
— În spatele tuturor războaielor sunt banii, continuă Au-nak.
Religia nu e decât o scuză. Sau poate o justificare.
— Există vreo deosebire? spuse ardentul, evident ofensat de
tonul străinului.
— Bineînţeles, răspunse acesta. Scuza se oferă după săvârşirea
faptei, iar justificarea înainte.
— Eu aş zice că o scuză e un lucru pe care-l afirmi, dar în care nu
crezi, Nak-ali, spuse Hatham, care folosea forma elevată a numelui
lui Au-nak. Pe când justificarea e ceva în care crezi cu adevărat.
De ce-i acordă un asemenea respect? Probabil că natanul se află
în posesia unui lucru râvnit de Hatham.
— Oricum, războiul ăsta se poartă pentru oraşul Sesemalex Dar,
pe care emulii şi l-au făcut capitală, spuse Au-nak. E un oraş

1264
excelent pentru negoţ, aşa că tukarii îl vor.
— Am auzit de Sesemalex Dar, zise Dalinar, frecându-şi bărbia. E
de-a dreptul spectaculos, se întinde în interiorul unor defileuri
tăiate în stâncă.
— Într-adevăr, încuviinţă Au-nak. Piatra are o compoziţie
specială, care lasă să se scurgă apa. Proiectul e uimitor. Este,
desigur, unul dintre Oraşele din Zori.
— Soţia mea ar avea ceva de spus despre asta, zise Hatham.
Studiază Oraşele din Zori.
— Forma oraşului este esenţială pentru religia emulilor, spuse
ardentul. Susţin că e patria strămoşilor lor, un dar primit de la
Heralzi. Iar tukarii sunt conduşi de acel sacerdot al lor, Tezim. Prin
urmare, conflictul chiar e de natură religioasă.
— Dar dacă oraşul n-ar fi fost un port de-a dreptul fantastic,
întrebă Au-nak, i-ar mai fi trâmbiţat cu atâta insistenţă semnificaţia
religioasă? Eu cred că nu. La urma urmelor, sunt păgâni, aşa că nu
putem presupune că religia lor are cu adevărat importanţă reală.
Discuţiile despre Oraşele din Zori se bucurau în ultima vreme de
popularitate printre ochi-luminoşi. Le plăcea ideea că anumite oraşe
îşi puteau urmări originea, ajungând până în vremea Cântăreţilor
din Zori. Poate…
— A auzit vreunul dintre voi de un loc numit Fortăreaţa Piatra
Înfierbântată?
Ceilalţi clătinară din cap; nici măcar Au-nak n-avu nimic de spus.
— De ce? întrebă Hatham.
— Din pură curiozitate.
Conversaţia continuă, însă Dalinar îşi lăsă gândurile să se

1265
întoarcă la Elhokar şi la cei din jurul lui. Oare când plănuise Sadeas
să-şi facă anunţul? Dacă voia să propună întemniţarea lui, n-avea s-
o facă la un ospăţ, nu-i aşa?
Se sili să asculte din nou discuţia. Chiar ar fi trebuit să dea mai
mare atenţie lucrurilor care se petreceau în lume. Cândva îl
fascinaseră veştile despre regatele aflate în conflict. De când
începuseră viziunile, se schimbaseră atât de multe!
— Poate nu e nici de natură bănească, nici de natură religioasă,
spuse Hatham, încercând să pună capăt disputei. Toată lumea ştie
că între triburile makabaki există o ură stranie.
— Poate, zise Au-nak.
— Are vreo importanţă? întrebă Dalinar.
Ceilalţi se întoarseră spre el.
— Nu e decât un război ca oricare altul. Dacă nu se luptă între ei,
vor găsi alte semeţii pe care să le atace. Asta facem cu toţii.
Răzbunare, onoare, bogăţii, religie – toate motivele duc la acelaşi
rezultat.
Ceilalţi amuţiră, iar tăcerea deveni brusc stânjenitoare.
— Ce devoţiune respecţi, Luminlord Dalinar? întrebă Hatham
gânditor, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi amintească un lucru pe care-
l uitase.
— Ordinului lui Talenelat.
— A, zise Hatham. Da, înţeleg. Lor nu le plac disputele
religioase. Probabil că discuţia noastră ţi se pare foarte plictisitoare.
O portiţă onorabilă de abandonare a conversaţiei. Dalinar zâmbi,
dând din cap către Hatham, în semn de mulţumire pentru curtoazia
lui.

1266
 — Ordinul lui Talenelat? se miră Au-ank. Am crezut întotdeauna
că această devoţiune e pentru oameni de rang inferior.
— Şi asta o spune un natan, comentă ardentul, arţăgos.
— Ai mei au fost întotdeauna vorini drept-credincioşi.
— Da, ripostă ardentul, e o alegere convenabilă, fiindcă v-aţi
folosit întotdeauna de legăturile cu vorinii ca să vă meargă bine
negoţul în Alethkar. Întrebarea e dacă aveţi acelaşi devotament faţă
de credinţa noastră când nu vă aflaţi pe pământul nostru.
— Nu sunt obligat s-ascult astfel de insulte, se răsti Au-nak.
Le întoarse spatele şi se îndepărtă cu paşi mari, făcându-l pe
Hatham să ridice o mână.
— Nak-ali! strigă el, grăbindu-se să plece, neliniştit, pe urmele
natanului. Te rog, nu-l lua în seamă!
— Insuportabil de enervant, spuse încet ardentul, sorbind din
pocalul lui cu vin – portocaliu, fireşte, fiindcă făcea parte din cler.
Dalinar îl privi încruntat.
— Eşti curajos, ardentule, spuse cu asprime. Poate şi nesăbuit. Ai
insultat un om cu care Hatham vrea să facă negoţ.
— De fapt, îi aparţin Luminlordului Hatham, spuse ardentul. El
mi-a cerut să-i insult oaspetele – Luminlordul Hatham vrea să-l facă
să creadă că se simte vinovat. Pe urmă, când o să se declare foarte
repede de acord cu toate cererile lui, Au-nak o să creadă că ăsta e
motivul şi n-o să mai amâne semnarea înţelegerii, bănuind că-i ceva
în neregulă dacă a mers totul atât de uşor.
„A, fireşte.” Dalinar se uită după cei doi bărbaţi care se
îndepărtau în goană. „E-n stare de-aşa ceva.”
Ţinând cont de asta, ce putea să creadă despre curtoazia pe care

1267
i-o arătase Hatham mai devreme, când oferise o explicaţie pentru
aparentul lui dezgust faţă de războaie? Oare se pregătea să-l
manipuleze?
Ardentul îşi drese glasul.
— V-aş fi recunoscător dacă nu mi-aţi repeta spusele în faţa
nimănui, luminlordul meu.
Dalinar îl zări pe Adolin întorcându-se pe insula regelui, însoţit
de şase dintre ofiţerii lor, îmbrăcaţi în uniforme şi având la ei
săbiile.
— Atunci de ce mi-ai mai povestit toate astea? întrebă Dalinar,
îndreptându-şi din nou atenţia către bărbatul în robă albă.
— Aşa cum vrea Hatham ca omul cu care negociază să ştie că se
bucură de bunăvoinţa lui, vreau şi eu să ştiţi că vă bucuraţi de
bunăvoinţa noastră, luminlordul meu.
Dalinar se încruntă. N-avusese niciodată prea mult de-a face cu
ardenţii – credinţa lui era simplă şi clară. Îi ajungea porţia de
politică de care avea parte la curte; nu dorea să mai găsească aşa
ceva şi printre slujitorii credinţei.
— De ce? Ce importanţă are bunăvoinţa voastră faţă de mine?
Ardentul zâmbi.
— O să mai stăm de vorbă.
Făcu o plecăciune adâncă şi se retrase.
Dalinar era pe punctul să mai întrebe ceva, dar apăru Adolin,
uitându-se după Înaltul Prinţ Hatham.
— Ce s-a întâmplat?
Dalinar se mulţumi să clatine din cap. Indiferent care le-ar fi fost
crezul, ardenţii nu trebuiau să se amestece în politică. Li se

1268
interzisese, oficial, de când se terminase cu Hierocraţia. Dar, aşa
cum se întâmplă de obicei în viaţă, idealul şi realitatea erau două
lucruri diferite. Ochi-luminoşii nu se puteau abţine să se folosească
de ardenţi în intrigile lor şi, astfel, devoţiunile se trezeau făcând
parte – din ce în ce mai mult – din curtea regală.
— Tată? întrebă Adolin. Oamenii sunt în locul stabilit.
— Bun, spuse Dalinar.
Îşi încleştă fălcile şi traversă mica insulă. Dorea să pună capăt
întregii poveşti, odată pentru totdeauna.
Trecu pe lângă vatra cu fabrialul şi un val dens de căldură făcu
să-i răsară broboane de sudoare pe partea stângă a feţei, în timp ce
obrazul drept îi era în continuare îngheţat din cauza aerului rece al
toamnei. Adolin se grăbi să i se alăture, mergând cu mâna pe sabia
de la şold.
— Tată? Ce faci?
— Provoc, răspunse Dalinar, apropiindu-se cu paşi mari de locul
unde stăteau de vorbă Elhokar şi Sadeas. Mulţimea de lingăi îi făcu
loc fără tragere de inimă.
— … şi eu cred că…
Regele se întrerupse, aruncându-i o privire.
— Da, unchiule?
— Sadeas, spuse Dalinar. Unde-ai ajuns cu cercetările în privinţa
chingii de şa tăiate?
Celălalt înalt principe clipi, surprins. Ţinea în mâna dreaptă un
pahar cu vin violet, iar prin deschiderea din faţă a robei lungi, de
catifea roşie, i se vedea cămaşa albă, cu jabou.
— Dalinar, eşti…

1269
 — Cum stai cu cercetările? repetă ferm Dalinar.
Sadeas oftă, cu ochii la Elhokar.
— De fapt, Maiestate, aveam de gând să fac în seara asta un
anunţ chiar pe această temă. Voiam s-aştept până mai târziu, dar
dacă Dalinar insistă atât de mult…
— Insist, spuse acesta.
— Continuă, Sadeas, îl îndemnă regele. Acum sunt curios.
Îi făcu semn cu mâna unui servitor, care alergă să întrerupă
cântecul flautistei, în timp ce un altul lovi clopoţeii, cerând să se
facă linişte. Peste câteva clipe, toate vocile de pe insulă amuţiră.
Sadeas îi adresă lui Dalinar o strâmbătură care, într-un fel,
spunea: „Tu mi-ai cerut-o, bătrânul meu prieten.”
Dalinar îşi încrucişă braţele, fixându-l cu privirea. Cei şase
oameni ai săi din Garda de Cobalt trecură în spatele lui şi el văzu că
în apropiere stătea un grup similar de ochi-luminoşi din tabăra de
război a lui Sadeas.
— Ei, nu plănuisem să am un asemenea public, zise acesta. De
fapt, totul trebuia să fie doar pentru Maiestatea Voastră.
„Greu de crezut”, se gândi Dalinar, încercând să-şi alunge
neliniştea. Ce-avea să facă dacă Adolin avea dreptate şi Sadeas
urma să-l acuze că-ncercase să-l asasineze pe Elhokar?
Ar fi însemnat, într-adevăr, sfârşitul Alethkarului. El n-avea să se
lase înfrânt fără împotrivire, iar taberele de război aveau să se-
ntoarcă una împotriva alteia. Pacea încordată care-i ţinuse împreună
în ultimii zece ani avea să se sfârşească. Elhokar n-avea să fie în
stare să-i mai unească vreodată.
Şi, dacă se ajungea la luptă, lui Dalinar n-avea să-i fie bine.

1270
Ceilalţi se înstrăinaseră de el; avea să-i fie destul de greu să-i facă
faţă lui Sadeas, iar dacă împotriva lui se mai aliau şi alţii, avea să
cadă, copleşit numericeşte în cel mai cumplit mod cu putinţă. Acum
înţelegea de ce încrederea lui în viziuni i se părea lui Adolin o
prostie incredibilă. Totuşi, într-o clipă desprinsă parcă de realitate,
avu senzaţia că făcuse ceea ce trebuia. Niciodată n-o mai simţise cu
atâta tărie ca în momentul acela, când se pregătea să-şi audă
condamnarea.
— Sadeas, nu mă obosi cu năravul tău de-a transforma totul în
spectacol, spuse Elhokar. Oamenii te ascultă. Eu te ascult. O venă de
pe fruntea lui Dalinar pare gata să plesnească. Vorbeşte.
— Bine, spuse Sadeas, dând pocalul său cu vin unui slujitor. Ca
Înalt Prinţ al Informării, prima mea însărcinare a fost să descopăr
adevărata natură a încercării de-a lua viaţa Maiestăţii Sale în timpul
vânătorii de carapace-mare.
Îşi flutură mâna către unul dintre oamenii săi, care se grăbi să se-
ndepărteze. Un altul făcu un pas înainte, întinzându-i chinga ruptă.
— Am dus această chingă la trei curelari diferiţi, din trei tabere
de război diferite. Cu toţii au ajuns la aceeaşi concluzie. A fost
tăiată. Pielea e destul de nouă şi a fost bine întreţinută, după cum o
dovedeşte lipsa oricăror crăpături şi jupuituri. Ruptura e prea
dreaptă. A fost tăiată.
Dalinar simţi un val de spaimă. Cam acelaşi lucru descoperise el
însuşi, dar faptul era înfăţişat în cea mai proastă lumină posibilă.
— În ce scop… începu el.
Sadeas ridică o mână.
— Te rog, înalt principe. Mai întâi mi-ai cerut un raport şi apoi

1271
mă întrerupi?
Dalinar amuţi. În jurul lor se adunau tot mai mulţi ochi-luminoşi
de rang înalt. Le simţea încordarea.
— Dar când a fost tăiată? continuă Sadeas, întorcându-se către
mulţime; ştia într-adevăr cum să ofere un spectacol. Era o întrebare
esenţială, înţelegeţi. Mi-am luat libertatea de a pune întrebări mai
multor oameni care-au participat la vânătoarea aceea. Niciunul n-a
spus c-ar fi observat ceva anume, deşi toţi şi-au amintit un moment
straniu. Acela când Luminlordul Dalinar şi Maiestatea Sa au alergat
către o stâncă. Un răstimp în care-au fost singuri.
Din spate se auziră şoapte.
— Oricum, apărea o problemă. Ridicată de Dalinar însuşi. De ce
să tai chinga şeii unui Cristalpurtător? E un gest prostesc. O cădere
de pe cal nu pune în mare primejdie un om în Cristalarmură.
Servitorul trimis altundeva de Sadeas se întorsese, aducând cu el
un tânăr cu păr de culoarea nisipului, în care se zăreau doar câteva
fire negre.
Sadeas scoase dintr-o pungă pe care o avea la cingătoare un
obiect pe care-l ridică, arătându-l celorlalţi. Un safir mare. Nu era
impregnat. De fapt, privindu-l de aproape, Dalinar văzu că era
crăpat – n-ar fi putut păstra Lumina de Furtună.
— Întrebarea mi-a venit în minte când cercetam Cristalarmura
regelui, adăugă Sadeas. După vânătoare, opt din cele zece safire
menite să o impregneze erau crăpate.
— Se-ntâmplă, spuse Adolin, venind alături de tatăl său, cu mâna
pe sabie. Pierzi câteva în fiecare luptă.
— Dar opt? întrebă Sadeas. Unul sau două e normal, însă ai

1272
pierdut vreodată opt într-o singură bătălie, tinere Kholin?
Singurul răspuns al lui Adolin fu o privire cruntă.
Sadeas puse nestemata la loc şi dădu din cap către tânărul adus
de oamenii lui.
— Acesta e unul dintre grăjdarii regelui. Fin te cheamă, nu-i aşa?
— D… da, luminlordul meu, se bâlbâi băiatul.
Nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani.
— Ce mi-ai povestit mai devreme, Fin? Te rog, repetă ca s-audă
toată lumea.
Băiatul ochi-întunecaţi se ploconi, părând năucit de emoţie.
— Păi, domnule, luminlordul meu, asta-i ce ştiu: toată lumea
spune că şaua a fost verificată în tabăra Luminlordului Dalinar. Şi
cred c-a fost, sigur c-a fost. Însă eu am pregătit calul Maiestăţii Sale
înainte de a-l încredinţa oamenilor Luminlordului Dalinar. Şi am
făcut-o, jur că am făcut-o. I-am pus şaua preferată şi tot restul.
Dar…
Inima lui Dalinar bătea nebuneşte. Se strădui din greu să-şi
înăbuşe dorinţa de a-şi chema sabia.
— Dar ce? îl întrebă Sadeas pe Fin.
— Dar când au trecut grăjdarii principali ai regelui cu calul, în
drum spre tabăra înaltului Prinţ Dalinar, avea o altă şa. Jur.
Dintre cei din jur, mai mulţi păreau năuciţi de mărturisirea
băiatului.
— Aha! exclamă Adolin, arătând cu degetul. Dar asta s-a
întâmplat în grajdurile palatului!
— Într-adevăr, încuviinţă Sadeas cu ochii la Adolin, ridicându-şi
o sprânceană. De câtă inteligenţă dai dovadă, tinere Kholin. Această

1273
descoperire – la care se adaugă pietrele preţioase crăpate –
înseamnă ceva. Presupun că, indiferent cine a încercat să-l ucidă pe
Maiestatea Sa, i-a pus în Cristalarmură nestemate cu defecte, care
aveau să se umple de crăpături în urma loviturilor, pierzându-şi
Lumina de Furtună. Pe urmă a slăbit chinga şeii cu o tăietură făcută
cu grijă. A sperat că regele avea să cadă în timpul luptei cu o
carapace-mare, astfel încât animalul să-l poată ataca. Nestematele
aveau să se spargă, Armura avea să se facă bucăţi şi Maiestatea Sa
avea să moară în urma unui „accident de vânătoare”.
Mulţimea începu să şuşotească din nou, iar Sadeas ridică un
deget.
— Însă e important să ne dăm seama că aceste fapte – schimbarea
şeii şi punerea nestematelor în Armură – trebuie să se fi petrecut
înainte ca regele să discute cu Dalinar. Am sentimentul că acesta din
urmă nu poate fi bănuit. De fapt, în clipa asta presupun că
vinovatul e cineva care a fost ofensat de Luminlordul Dalinar; un
om care a vrut să credem, cu toţii, că înaltul prinţ are o legătură cu
cele întâmplate. Poate că nici n-a avut de gând să-l omoare pe
Maiestatea Sa, ci doar s-arunce bănuielile asupra lui Dalinar.
Pe insulă se lăsă liniştea; se stinseseră până şi cele mai firave
şoapte.
Dalinar încremeni, uluit. „Am… am avut dreptate!”
În cele din urmă, Adolin rupse tăcerea.
— Ce?
— Toate dovezile spun că tatăl tău e nevinovat, Adolin, răspunse
răbdător Sadeas. Te surprinde?
— Nu, dar…

1274
 Adolin se încruntă.
În jurul lor, ochi-luminoşii începură să discute, părând
dezamăgiţi. Şi prinseră să se împrăştie. Ofiţerii lui Dalinar rămaseră
în spatele lui, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o lovitură prin surprindere.
„Pe sângele străbunilor…” îşi spuse Dalinar. „Ce să însemne
asta?”
Sadeas făcu un semn cu mâna către oamenii săi, cerându-le astfel
să plece cu grăjdarul, apoi dădu din cap către Elhokar şi se retrase
către tăvile pe care oalele cu vin cald stăteau lângă felii de pâine
prăjită. Dalinar îl ajunse din urmă când îşi umplea o farfurie. Îl
prinse de braţ, simţindu-i sub degete materialul moale al robei.
Bărbatul mai scund se uită la el, ridicând o sprânceană.
— Mulţumesc, spuse Dalinar cu voce scăzută. Pentru că n-ai mers
până la capăt.
În spatele lor, flautista reîncepu să cânte.
— Cu ce n-am mers până la capăt? întrebă Sadeas, lăsându-şi jos
mica farfurie şi trăgându-se din strânsoarea degetelor lui Dalinar.
Am sperat că voi putea face această prezentare după ce voi fi
descoperit mai multe dovezi concrete care să demonstreze că nu eşti
amestecat. Din nefericire, constrâns fiind, n-am putut face nimic
altceva decât să indic că e foarte puţin probabil să ai vreun amestec.
Mă tem că zvonurile n-au să dispară.
— O clipă. Ai vrut să dovedeşti că n-am nicio vină?
Sadeas se strâmbă şi-şi luă din nou farfuria.
— Ştii care e problema ta, Dalinar? Şi de ce a început toată lumea
să te găsească obositor?
Dalinar nu răspunse.

1275
 — Îngâmfarea. Ai devenit îngrozitor de convins că numai tu ai
dreptate. Da, i-am cerut lui Elhokar să-mi ofere poziţia asta ca să pot
dovedi că eşti nevinovat. E atât de-al naibii de greu să crezi că-n
toată armata asta mai există şi altcineva în stare să fie onest?
— Păi… spuse Dalinar.
— Bineînţeles că există. Tu te-ai uitat la noi de sus, ca un om care
s-a urcat pe o foaie de hârtie şi se crede ajuns la o înălţime atât de
mare încât poate vedea până hăt, departe. Ei bine, eu cred că acea
carte a lui Gavilar nu-i decât crem, iar Legile Războinicilor sunt
minciuni pe care unii pretind că le urmează ca să găsească o
justificare pentru micimea conştiinţei lor. Pe focurile iadului, tot o
conştiinţă din asta am şi eu. Dar n-am vrut să fie aruncată asupra ta
vina unei încercări stângace de asasinare a regelui. Dacă l-ai fi vrut
mort, i-ai fi ars pur şi simplu ochii, şi gata!
Sadeas sorbi din vinul lui violet, aburind.
— Problema e că Elhokar a tot ţinut-o una şi bună cu nenorocita
aia de curea. Iar lumea a-nceput să vorbească, fiindcă regele se afla
sub protecţia ta şi fiindcă asta v-a făcut să vă îndepărtaţi unul de
altul. Numai Părintele Furtunii ştie cum de şi-au putut închipui c-ai
fi încercat să-l asasinezi pe rege. În ultima vreme de-abia mai eşti în
stare să omori parshendi.
Sadeas îşi îndesă în gură o bucăţică de pâine prăjită şi dădu să se-
ndepărteze.
Dalinar îl prinse din nou de braţ.
— Îţi… îţi sunt dator. N-ar fi trebuit să mă port cu tine aşa cum
am făcut-o în aceşti şase ani.
Sadeas îşi dădu ochii peste cap în timp ce-şi mesteca pâinea.

1276
 — N-a fost numai pentru tine. Atâta vreme cât toată lumea
credea că tu eşti în spatele încercării de asasinat, nimeni n-avea cum
să descopere cine a vrut de fapt să-l vadă mort pe Elhokar. Şi cineva
a vrut, Dalinar. Nu accept ideea că opt nestemate au crăpat într-o
singură luptă. Singură, chinga ar fost o încercare de asasinat
ridicolă, dar Cristalarmura şubrezită… Sunt tentat să cred că şi
apariţia neaşteptată a demonului spărturilor a fost pusă la cale. Însă
n-am idee cum ar fi putut cineva să reuşească una ca asta.
— Şi când ai spus că a încercat cineva să-mi însceneze asta…?
— A fost mai mult ca să le dau celorlalţi subiect de bârfă până mă
lămuresc ce se-ntâmplă de fapt, zise Sadeas uitându-se la mâna lui
Dalinar, aşezată pe braţul său. Îmi dai drumul?
Dalinar îşi retrase mâna.
Sadeas îşi lăsă farfuria jos, netezindu-şi roba şi scuturându-şi
umărul.
— Încă n-o să te las în pace, Dalinar. Probabil c-o să mai am
nevoie de tine înainte să se termine totul. Însă trebuie să spun că nu
ştiu ce să cred despre purtarea ta din ultima vreme. Se zvoneşte că
vrei să laşi baltă Pactul Răzbunării. E ceva adevărat în toată
povestea asta?
— Am adus vorba despre asta când am discutat cu Elhokar între
patru ochi despre ce s-ar putea face. Şi da, trebuie să ştii că e
adevărat. M-am săturat de toată lupta asta. M-am săturat de
Câmpiile astea, m-am săturat să stau departe de civilizaţie şi să ucid
câţiva parshendi în fiecare luptă. Însă am renunţat la ideea
retragerii. În schimb, vreau să-nvingem. Numai că înalţii prinţi nu
vor să m-asculte! Îşi închipuie că e vorba de un truc abil, prin care

1277
vreau să-i domin.
Sadeas pufni.
— Tu mai degrabă-i tragi omului un pumn în faţă decât să-l
înjunghii pe la spate. Binecuvântată onestitate!
— Aliază-te cu mine, spuse Dalinar, în urma lui.
Sadeas încremeni.
— Tu ştii că n-o să te trădez, Sadeas. Ai încredere în mine aşa
cum alţii nu vor avea niciodată. Încearcă să faci ceea ce le-am cerut
celorlalţi înalţi prinţi. Atacă platourile împreună cu mine.
— N-o să meargă, răspunse Sadeas. N-avem de ce s-aducem mai
mult de-o armată pentru un singur atac. Eu îmi las de fiecare dată
jumătate din trupe în tabără. Pentru mai mulţi nu e loc de manevră.
— Da, dar gândeşte-te, insistă Dalinar. Dac-am încerca tactici
noi? Echipele tale de podari sunt iuţi, însă armata mea e mai
puternică. Dacă tu ai ajunge mai repede pe platou cu o avangardă,
ca să-i ţii la distanţă pe parshendi? I-ai putea opri până când sosesc
forţele mele mai puternice, dar mai lente.
Asta-l făcu pe Sadeas să şovăie.
— Ar putea însemna o Cristalsabie, Sadeas.
Privirea acestuia deveni lacomă.
— Ştiu că te-ai luptat cu mai mulţi Cristalpurtători parshendi,
continuă Dalinar, agăţându-se de firul pe care-l prinsese. Dar ai
pierdut. Fără sabie, eşti dezavantajat.
În ultima vreme, era ceva obişnuit ca parshendii Cristalpurtători
să scape teferi din luptă. Fireşte că un suliţaş obişnuit nu putea
ucide unul. Ca să omori un Cristalpurtător aveai nevoie de un alt
Cristalpurtător.

1278
 — Eu am ucis doi până acum. Însă nu mi se iveşte prea des un
asemenea prilej, pentru că nu pot ajunge la platouri destul de
repede. Tu poţi. Împreună, am învinge mult mai des, iar eu ţi-aş
putea face rost de o sabie. Putem izbândi, Sadeas. Împreună. Ca pe
vremuri.
— Ca-n zilele de demult, spuse alene Sadeas. Mi-ar plăcea să-l
văd din nou pe Ghimpele Negru în luptă. Cum am împărţi inimile-
nestemată?
— Două treimi pentru tine, răspunse Dalinar. Pentru că tu ai
câştigat până acum de două ori mai multe asalturi decât mine.
Sadeas păru să cadă pe gânduri.
— Şi Cristalsăbiile?
— Dacă întâlnim un Cristalpurtător, eu şi Adolin îl vom înfrânge.
Tu vei câştiga sabia, însă eu voi lua armura, adăugă Dalinar cu un
deget ridicat. Pentru fiul meu, Renarin.
— Ologul?
— Ce-ţi pasă? Tu ai deja armură. Sadeas, asta ar putea însemna
câştigarea războiului. Dacă vom începe să luptăm împreună, i-am
putea atrage şi pe ceilalţi, am putea pregăti un asalt de mari
proporţii. Pe furtuni! S-ar putea să nici nu fie nevoie de asta. Noi doi
avem cele mai mari armate; dacă ne dăm seama cum să-i prindem
pe parshendi pe un platou destul de mare ca să-i atacăm cu grosul
trupelor – înconjurându-i ca să nu scape – le-am putea şubrezi
forţele îndeajuns de mult cât să punem capăt întregii poveşti.
Sadeas se gândi la tot ce-i spusese. Apoi ridică din umeri.
— Bun. Dă-mi toate amănuntele printr-un mesager. Dar fă-o mai
târziu. Deja am pierdut o mare parte a ospăţului din seara asta.

1279
1280
 55
UN BROAM DE SMARALD

„O femeie stă şi se zgârie pe ochi. Fiica regilor şi a vânturilor, o

fiinţă barbară.”

Datat palahevan 1173, cu 73 de secunde înaintea morţii. Subiect: un

cerşetor destul de cunoscut pentru cântecele sale rafinate.

La o săptămână după pierderea lui Dunny, Kaladin stătea pe un

alt platou, privind lupta în desfăşurare. Însă de data asta n-avea
răniţi de salvat. De fapt, sosiseră înaintea parshendilor. Un fapt rar,
dar bine-venit. Armata lui Sadeas rezista acum în centrul platoului,
apărând pupa şi pe cei câţiva soldaţi care o tăiau.
Parsehdii treceau întruna peste linia de apărare şi-i atacau
oamenii care se ocupau de pupă. „Îl încercuiesc”, se gândi Kaladin.
Lucrurile nu păreau să stea prea bine, iar asta însemna că la
întoarcere urma să aibă parte de o călătorie groaznică. Oamenii lui
Sadeas erau destul de răi când, sosind mai târziu decât duşmanul,
erau respinşi. Dacă pierdeau inima-nestemată după ce sosiseră
primii… ar fi fost încă şi mai frustraţi.
— Kaladin! îl strigă o voce.
El se răsuci şi-l zări pe Pietroi apropiindu-se în fugă. Era cineva
rănit?
— Ai văzut asta?
Mâncătorul de coarne arătă cu degetul.
1281
 Kaladin se întoarse, urmărindu-i gestul. De pe unul dintre
platourile alăturate se apropia o altă armată. Îşi ridică sprâncenele;
steagurile care fluturau erau albastre, iar soldaţii erau evident
alethi.
— Au întârziat un pic, nu-i aşa? spuse Moash, de lângă Kaladin.
— Se-ntâmplă, zise el.
Din când în când, după ce Sadeas ajungea pe platou, îşi făcea
apariţia un alt înalt prinţ. Sadeas sosea cel mai adesea primul, iar
cealaltă oaste alethi făcea cale-ntoarsă. De obicei asta se întâmpla
înainte să ajungă atât de aproape.
— E steagul lui Dalinar Kholin, spuse Cikatrice, alăturându-li-se.
— Dalinar, spuse Moash, pe un ton în care se citea aprecierea. Se
spune că nu foloseşte podari.
— Atunci cum traversează spărturile? întrebă Kaladin.
Răspunsul deveni curând evident. Noua oaste avea poduri
enorme, ca nişte turnuri de asalt, trase de chulli. Huruiau pe
platourile denivelate, fiind adesea nevoite să ocolească fisurile din
stâncă. „Probabil se mişcă groaznic de încet”, îşi zise Kaladin. În
schimb, armata nu trebuia să se apropie de spărtură în vreme ce se
trăgea asupra ei. Soldaţii se puteau ascunde în spatele acelor
poduri.
— Dalinar Kholin, zise Moash. Se spune că e un adevărat ochi-
luminoşi, ca bărbaţii din vremurile de odinioară. Un om de onoare
şi de cuvânt.
Kaladin pufni.
— Am văzut o grămadă de ochi-luminoşi cu aceeaşi reputaţie, şi
toţi m-au dezamăgit, de fiecare dată. O să vă povestesc cândva

1282
despre Luminlordul Amaram.
— Amaram? întrebă Cikatrice. Cristalpurtătorul?
— Ai auzit de asta? întrebă Kaladin.
— Sigur, răspunse Cikatrice. Ar trebui să se îndrepte spre noi. În
taverne, toată lumea vorbeşte despre sosirea lui. Erai cu el când şi-a
câştigat Cristalele?
— Nu, răspunse încet Kaladin. Nimeni n-a fost de faţă.
Armata lui Dalinar Kholin se apropia, traversând platoul din sud.
Se îndrepta, în mod uimitor, drept către platoul pe care se purta
lupta.
— Atacă, spuse Moash, scărpinându-se în cap. Poate-şi dă seama
că Sadeas o să piardă şi vrea să-şi încerce norocul după ce se
retrage.
— Nu, spuse Kaladin, încruntându-se. Intră în luptă.
Parshendii trimiseră arcaşi care să tragă în armata lui Dalinar,
dar săgeţile lor se loveau de chulli fără să le facă niciun rău. Un
grup de soldaţi desprinse podurile şi le împinse la locul lor în timp
ce arcaşii lui Dalinar îşi ocupau poziţiile, trăgând la rândul lor în
parshendi.
— Nu vi se pare că Sadeas a adus mai puţini soldaţi la
podalergarea asta? întrebă Sigzil, alăturându-se grupului care
privea armata lui Dalinar. Poate că aşa a fost planul. Poate că de-
asta a vrut să se lase încercuit.
Podurile aveau manivele pentru a fi coborâte şi se puteau
extinde; erau o minune a ingineriei în acţiune. Când începuseră să
funcţioneze, se întâmplă ceva cu-adevărat straniu: doi
Cristalpurtători, probabil Dalinar şi fiul său, săriră peste spărtură şi-

1283
i atacară pe parshendi. Confuzia astfel iscată le îngădui soldaţilor să
instaleze podurile largi, aşa că putu traversa şi o parte a cavaleriei
grele, ca să le vină în ajutor. Era un asalt cu poduri complet diferit,
iar Kaladin se trezi cântărind urmările.
— Se alătură într-adevăr bătăliei, zise Moash. Cred c-au de gând
să lupte împreună.
— O să meargă mult mai bine, spuse Kaladin. Mă surprinde că n-
au mai încercat până acum.
— Fiindcă nu-nţelegi cum gândesc ochi-luminoşii, zise pufnind
Teft. Înalţii prinţi nu vor doar să câştige o luptă, fiecare vrea s-o
câştige de unul singur.
— Mi-aş fi dorit să fiu recrutat în armata asta, spuse Moash,
aproape cu respect.
Armurile soldaţilor străluceau şi formaţiile de luptă erau evident
îndelung exersate. Dalinar – Ghimpele Negru – făcuse treabă mai
bună decât Amaram, construindu-şi o reputaţie bazată pe
onestitate. Oamenii auziseră de el până şi-n Vatra-de-Piatră, dar
Kaladin cunoştea toate blestemăţiile pe care le putea ascunde o
platoşă perfect lustruită.
„Totuşi, bărbatul care a luat apărarea târfei de pe stradă purta
uniformă albastră. Era Adolin. Fiul lui Dalinar. Şi a apărat-o părând
să nu aibă niciun interes ascuns”, cugetă el.
Îşi încleştă fălcile, alungând astfel de gânduri. N-avea să se lase
păcălit încă o dată.
Nicidecum.
O vreme, lupta fu mai sălbatică, dar parshendii erau copleşiţi –
striviţi între două forţe care-i atacau din direcţii opuse. Nu trecu

1284
mult şi echipa lui Kaladin conduse un grup de soldaţi victorioşi
înapoi în tabără.
●
Kaladin roti sfera între degete. Sticla altminteri limpede se răcise,
păstrând pe o parte un şir subţire de bule îngheţate pentru
totdeauna. Bulele erau, la rândul lor, sfere minuscule care captau
lumina.
Era în spărtură şi îşi făcea datoria adunând lucruri de la morţi. Se
întorseseră de la asaltul platoului atât de repede, încât Hashal,
sfidând logica sau soarta, îi trimisese la spărtură în aceeaşi zi.
Kaladin continuă să învârtească sfera între degete. Chiar în mijloc
era suspendat un smarald mare, tăiat în formă rotundă, cu zeci de
faţete minuscule pe întreaga suprafaţă. Pe o margine a nestematei
atârna o ridicătură minusculă formată din bule, ca şi cum acestea ar
fi tânjit să se afle în apropierea strălucirii sale.
Din interiorul învelişului de sticlă izvora, strălucitoare, verde şi
limpede, o Lumină de Furtună revărsată pe degetele lui Kaladin.
Era un broam de smarald, cea mai mare diviziune a unei sfere.
Valora sute de sfere mai mici. Pentru podari, însemna o adevărată
avere. Una ciudat de inaccesibilă, fiindcă le era imposibil s-o
cheltuiască. Lui Kaladin i se părea că în piatra aceea putea desluşi
ceva care avea de-a face cu furtuna dezlănţuită. Lumina era
precum… părea o parte din furtună, prinsă în interiorul
smaraldului. Nu era cu desăvârşire uniformă; părea astfel doar prin
comparaţie cu pâlpâirea lumânărilor, a torţelor sau a lămpilor.
Ţinând sfera aproape, zărea lumina învolburându-se.
— Ce facem cu ea? întrebă Moash, de alături.

1285
 Pietroi stătea tot lângă Kaladin, în cealaltă parte. Cerul fiind
înnorat, acolo, jos, întunericul era mai gros ca de obicei. Vremea
rece din ultima perioadă lăsase loc primăverii, deşi frigul continua
să fie neplăcut.
Podarii lucrau cu spor, adunând cu iuţeală suliţe, armuri, cizme
şi sfere de la morţi. Fiindcă aveau puţin timp şi fiindcă podalergarea
de mai înainte fusese istovitoare, Kaladin hotărâse să renunţe la
antrenamentul cu suliţa din ziua aceea. Încărcau obiectele găsite şi
lăsau o parte din ele acolo, cu gândul de a le folosi la următoarea
descindere în spărtură, evitând astfel pedeapsa.
În timp ce munceau, descoperiseră un ofiţer ochi-luminoşi. Un
om cu adevărat bogat. Numai acel broam de smarald valora cât
plata pe două sute de zile a unui podar sclav. În aceeaşi pungă mai
descoperiseră stropi şi pete care făceau, laolaltă, ceva mai mult
decât un alt broam de smarald. Bogăţie. O avere. Iar pentru un ochi-
luminoşi asta nu însemna decât mărunţiş.
— Cu ăsta i-am putea hrăni pe răniţi o lună, spuse Moash. Am
cumpăra toate leacurile pe care ni le-am dori. Părinte al Furtunii!
Probabil c-am putea mitui gărzile din jurul taberei ca să ne lase să
ieşim.
— Aşa ceva n-o să se întâmple, spuse Pietroi. E imposibil să scoţi
sfere din spărtură.
— Le-am putea înghiţi, zise Moash.
— Te-ai îneca. Sunt prea mari, nu?
— Fac prinsoare că pot, zise Moash şi ochii îi scânteiară,
reflectând verzuia Lumină de Furtună. Sunt mai mulţi bani decât
am văzut vreodată. Merită riscul.

1286
 — Cu înghiţitul n-o să meargă, spuse Kaladin. Crezi că străjerii
care ne păzesc la latrine sunt puşi acolo ca să nu fugim? Pun
prinsoare că o brută de parsh trebuie să cerceteze ce iese din noi şi i-
am văzut pe străjeri notându-i pe cei care merg prea des acolo. Nu
suntem noi primii care s-au gândit să-nghită sfere.
Moash şovăi, apoi oftă, descurajat.
— Probabil că ai dreptate. Lua-te-ar Furtuna, ai dreptate. Dar nu
putem să le-o dăm pur şi simplu, nu-i aşa?
— Ba da, putem, răspunse Kaladin, închizându-şi pumnul în
jurul sferei. Lumina era atât de puternică încât îi strălucea mâna. N-
am putea s-o cheltuim niciodată. Un podar cu un broam întreg? Ne-
ar da de gol.
— Dar… începu Moash.
— O să le-o dăm, Moash.
Kaladin ridică punga cu celelalte sfere.
— Dar o să găsim o cale să păstrăm astea.
Pietroi dădu din cap.
— Da. Dacă le dăm sfera mai valoroasă, vor crede că suntem
cinstiţi, nu? O să mascăm hoţia şi poate vom primi chiar şi o mică
recompensă. Dar cum putem face treaba asta, cum putem păstra
punga?
— Mă gândesc, răspunse Kaladin.
— Atunci gândeşte-te repede, spuse Moash, cu ochii la torţa lui
Kaladin, înţepenită între două pietre de lângă peretele spărturii. Va
trebui să ne-ntoarcem în curând.
Kaladin îşi deschise pumnul şi roti sfera între degete. Cum?
— Aţi mai văzut vreodată ceva atât de frumos? întrebă Moash, cu

1287
ochii la smarald.
— Nu e decât o sferă, răspunse Kaladin, cu gândul în altă parte.
O unealtă. Am avut cândva o cupă plină cu o sută de broami de
diamant şi mi s-a spus că erau ai mei. De vreme ce n-am ajuns
niciodată să-i cheltuiesc, e ca şi cum n-ar fi avut nicio valoare.
— O sută de diamante? întrebă Moash. Unde… cum?
Kaladin închise gura, blestemându-se în sinea lui. „N-ar trebui să
povestesc astfel de lucruri.”
— Haideţi, spuse îndesând broamul de smarald în punga neagră.
Trebuie să ne mişcăm repede.
Moash oftă, dar Pietroi îl bătu pe spate, binedispus, şi li se
alăturară celorlalţi podari. Pietroi şi Lopen – călăuziţi de Syl – îi
conduseră la un morman de leşuri în uniforme roşu cu maro. Nu
ştiau în slujba cărui înalt prinţ fuseseră, dar muriseră de puţină
vreme. Printre ei nu era niciun parshendi.
Kaladin se uită într-o parte, unde lucra Shen – podarul parsh.
Tăcut, supus, hotărât. Teft încă n-avea încredere în el. Într-un fel,
Kaladin se bucura pentru asta. Syl se opri din zbor pe peretele de
alături şi rămase cu picioarele pe suprafaţa acestuia şi cu ochii la
cer.
„Gândeşte-te”, îşi spuse Kaladin. „Cum păstrăm sferele astea?
Trebuie să existe o cale.” Însă toate posibilităţile păreau mult prea
primejdioase. Dacă erau prinşi furând, probabil că li s-ar fi dat o altă
corvoadă. Kaladin nu voia să rişte aşa ceva.
Viaţăspreni verzi şi tăcuţi începură să i se contureze în jur,
plutind printre muşchi şi hasperi. Câteva flori creţe se deschiseră,
desfăcându-şi frunzele roşii şi galbene lângă capul lui. Kaladin se

1288
gândise în repetate rânduri la moartea lui Dunny. Podul Patru nu se
afla în siguranţă. Era adevărat că în ultima vreme avuseseră pierderi
uimitor de reduse, dar se împuţinau, totuşi. Şi orice podalergare
putea însemna oricând un dezastru total. Era suficient ca parshendii
să-şi îndrepte o singură dată atenţia asupra lor. Dacă pierdeau trei
sau patru oameni, aveau să se răstoarne cu podul. Şi valul de săgeţi
avea să se dubleze, secerându-i pe toţi.
Aceeaşi veche problemă, cu care-şi bătea capul zi de zi. Cum
puteai proteja podarii, când toată lumea voia ca ei să rămână fără
apărare, mereu în primejdie?
— Hei, Sig, spuse Hărţi, trecând pe lângă ei cu un braţ de suliţe.
Eşti un lumecântător, nu-i aşa?
Hărţi devenise din ce în ce mai prietenos în ultimele săptămâni şi
se dovedise foarte priceput când trebuia să-i stârnească pe ceilalţi la
vorbă. Bărbatul chel îl făcea pe Kaladin să se gândească la un
hangiu, întotdeauna grăbit să-şi facă muşteriii să se simtă în largul
lor.
Sigzil, care scotea cizmele mai multor cadavre înşiruite, se uită la
Pietroi strângând din buze, ca şi cum ar fi vrut să spună: „E numai
vina ta.” Ceilalţi aflaseră că era lumecântător, iar asta îl
nemulţumea.
— De ce nu ne spui o poveste? întrebă Hărţi, punându-şi suliţele
jos. Ajută-ne să treacă timpul.
— Nu sunt un nătâng de măscărici sau de povestitor, răspunse
Sigzil, scoţând o cizmă. Nu „spun poveşti”. Răspândesc cunoştinţe
despre diverse culturi, popoare, idei şi vise. Aduc pacea prin
înţelegere. E o însărcinare sacră, primită de ordinul meu chiar de la

1289
Heralzi.
— Păi de ce nu-ncepi să le răspândeşti? întrebă Hărţi, rămânând
locului şi ştergându-şi mâinile de pantaloni.
Sigzil oftă zgomotos.
— Foarte bine. Despre ce vrei să-ţi vorbesc?
— Nu ştiu. Despre ceva interesant.
— Povesteşte-ne despre luminregele Alazansi şi despre flota lui
de o sută de corăbii, strigă Leyten.
— Nu sunt povestitor, repetă Sigzil. Istorisesc despre naţiuni şi
despre popoare, nu spun poveşti pe care le asculţi prin taverne.
Eu…
— Există un loc în care oamenii trăiesc în scobituri făcute în
pământ? întrebă Kaladin. Un oraş construit într-o încrengătură
imensă de culoare ce par săpate în piatră!
— Sesemalex Dar, răspunse Sigzil, dând din cap şi trăgând de o
altă cizmă. Da, e capitala regatului Emul şi e unul dintre cele mai
vechi oraşe din lume. Se spune că oraşul – ba chiar şi regatul – şi-au
primit numele de la însăşi Jezrien.
— Jezrien? întrebă Malop, ridicându-se în picioare şi
scărpinându-se în cap. Cine-i ăsta?
Malop era un bărbat cu păr bogat, cu o barbă neagră şi stufoasă şi
cu câte cu tatuaj cu glife pe fiecare mână. Şi s-ar fi putut spune că nu
era cea mai strălucitoare sferă din cupă.
— Voi, aici, în Alethkar, îl numiţi Părintele Furtunii, îl lămuri
Sigzil. Sau Jezerezeh’Elin. A fost regele Heralzilor. Stăpân al
Furtunilor, aducător al apei şi al vieţii, cunoscut pentru furia şi
pentru toanele lui, dar şi pentru îndurarea de care dădea dovadă.

1290
 — Of, spuse Malop.
— Povesteşte-mi mai multe despre oraş, îi ceru Kaladin.
— Sesemalex Dar. E într-adevăr construit în nişte canale uriaşe.
Alcătuiesc un model de-a dreptul uimitor. Apără oraşul împotriva
furtunilor, fiindcă fiecare canal are o margine laterală, care
împiedică apa de pe platoul de piatră din jur să se prelingă în
interior. Asta, plus scurgerea printr-un sistem de crăpături, fereşte
oraşul de inundaţii. Locuitorii sunt cunoscuţi pentru priceperea cu
care fac vase din crem; oraşul e de o importanţă majoră pentru
călătorii din sud-vest. Emulii sunt un trib askarki aparte şi, ca etnie,
sunt makabaki – cu pielea de culoare întunecată, ca mine. Regatul
lor se învecinează cu al meu şi, în copilărie, l-am vizitat de multe
ori. E un loc minunat, plin de călători exotici.
Vorbind, Sigzil se destindea din ce în ce mai mult.
— În privinţa străinilor, legile lor sunt foarte îngăduitoare. Un
om care nu face parte din poporul lor nu poate stăpâni o casă sau o
prăvălie, dar când îi vizitezi eşti tratat „ca o rudă venită de departe,
cu toată curtoazia şi cu toată îngăduinţa”. Un străin poate lua cina
în orice casă doreşte, presupunând că e respectuos şi oferă un dar
sau un fruct. Locuitorii sunt interesaţi mai ales de fructe exotice. Îl
venerează pe Jezrien, deşi nu-l acceptă ca pe un personaj din religia
vorină. Pentru ei e unicul zeu.
— Heralzii nu sunt zei, zise încruntat Teft.
— Nu sunt pentru tine, răspunse Sigzil. Alţii îi privesc diferit.
Emulii au ceea ce eruditelor voastre le place să numească o „religie
desprinsă” – conţine câteva idei vorine. Însă pentru emuli, religia
voastră e cea desprinsă.

1291
 Asta părea să-l amuze pe Sigzil, deşi Teft se mulţumea să se
încrunte.
Sigzil continuă să ofere tot mai multe amănunte, vorbind despre
rochiile vaporoase ale femeilor şi despre felul în care-şi acopereau
capul, ca şi despre robele preferate de bărbaţi. Despre gustul
mâncării – sărat – şi despre modul în care salutau un prieten vechi –
ducându-şi arătătorul stâng la frunte şi înclinându-se cu respect.
Sigzil ştia impresionant de multe lucruri despre ei. Kaladin observă
că din când în când zâmbea cu nostalgie, probabil amintindu-şi de
propriile călătorii.
Amănuntele erau interesante, dar pe Kaladin îl surprindea faptul
că oraşul acela – peste care zburase în vis, cu câteva săptămâni în
urmă – era de fapt real. Şi nu mai putea trece cu vederea strania
repeziciune cu care i se vindecau rănile. I se întâmpla ceva ciudat.
Ceva mai presus de fire. Dacă avea legătură cu faptul că toată lumea
din jurul lui părea să moară întotdeauna?
Îngenunche şi începu să caute prin buzunarele leşurilor, o
îndatorire de care alţi podari se fereau. Acolo erau păstrate sfere,
cuţite şi alte obiecte utile. Amintirile personale, de genul
rugăciunilor nearse, erau lăsate asupra leşurilor. Găsi câţiva stropi
de zirconiu, pe care-i adăugă în punga cu sfere.
Poate că Moash avea dreptate. Dacă izbuteau să scoată banii din
spărtură, ar fi putut da mită ca să părăsească tabăra? Ar fi fost,
bineînţeles, o cale mai sigură decât lupta. Prin urmare, de ce-şi
dorea cu atâta insistenţă să-i înveţe pe podari să lupte? De ce nu se
gândise nicidecum să-i scoată din tabără pe furiş?
Îl pierduse pe Dallet, îi pierduse pe toţi ceilalţi din plutonul

1292
armatei lui Amaram. Îşi imagina c-ar fi îndreptat toate acestea
instruind un alt grup de podari? Voia să salveze nişte oameni pe
care ajunsese să-i iubească, sau voia să-şi dovedească lui însuşi ceva
anume?
Experienţa îi spunea că bărbaţii care nu erau în stare să lupte
aveau un mare dezavantaj în acea lume a războaielor şi a furtunilor.
Poate că ar fi fost o soluţie mai bună să plece pe furiş, dar el nu se
prea pricepea la aşa ceva. În plus, chiar dacă reuşeau să plece astfel,
Sadeas tot ar fi trimis soldaţi după ei. Necazurile aveau să-i prindă
din urmă. Indiferent ce cale ar fi ales, podarii trebuiau să ucidă ca
să-şi păstreze libertatea.
Închise ochii, strângând cu putere din pleoape, şi-şi aduse aminte
de una dintre încercările lui de evadare, când izbutise să-i ajute pe
sclavii care-l însoţeau să rămână liberi timp de o săptămână,
ascunzându-se într-un ţinut nelocuit. În cele din urmă, fuseseră
prinşi de vânătorii pe care-i trimisese stăpânul lor. Atunci îl
pierduse pe Nalma. „Nimic din toate astea n-are legătură cu
salvarea celor de aici, în momentele astea. Am nevoie de aceste
sfere.”
Sigzil încă mai vorbea despre emuli.
— Pentru ei, spunea lumecântătorul, nevoia de a lovi un om
anume e o prostie. Îşi poartă războaiele invers decât o faceţi voi,
alethii. Sabia nu e o armă potrivită pentru un conducător. O
halebardă e mai bună, suliţa e şi mai bună decât ea, iar cele mai
bune sunt un arc şi o săgeată.
Kaladin scoase o altă mână de sfere – nişte stropi azurii – din
buzunarul unui soldat. Erau lipite de o bucată veche de brânză de

1293
scroafă, împuţită şi mucegăită. Se strâmbă, le desprinse şi le spălă
într-o băltoacă.
— Suliţele, întrebuinţate de ochi-luminoşi? se miră Drehy. E
ridicol.
— De ce? întrebă Sigzil, părând ofensat. Eu găsesc că obiceiurile
emulilor sunt interesante. În unele ţări, e detestat orice fel de luptă.
De pildă shinii spun că dacă trebuie să te lupţi cu un om, ai pierdut
deja. Omorul e, în cel mai bun caz, un mod brutal de a rezolva
problemele.
— N-ai de gând să fii ca Pietroi şi să refuzi să lupţi, nu-i aşa?
întrebă Cikatrice, aruncându-i mâncătorului de coarne o privire a
cărei asprime era abia mascată.
Pietroi pufni şi îi întoarse spatele bărbatului mai scund,
îngenunchind ca să-ndese cizme într-un sac mare.
— Nu, răspunse Sigzil. Cred că am înţeles cu toţii că pe orice altă
cale am dat greş. Poate dacă stăpânul meu ar şti că sunt încă în
viaţă… dar nu. E o prostie. Da, o să lupt. Dac-o să fie nevoie, suliţa
pare o armă potrivită, deşi eu unul aş prefera, sincer, să pun o
distanţă mai mare între mine şi duşmanii mei.
Kaladin se încruntă.
— Te gândeşti la un arc?
Sigzil dădu din cap.
— Pentru poporul meu, arcul e o armă nobilă.
— Ştii să-l foloseşti?
— Din păcate, nu, răspunse Sigzil. Dacă aş fi putut face aşa ceva,
aş fi spus până acum.
Kaladin se ridică, deschise punga şi puse sferele înăuntru, alături

1294
de celelalte.
— Sunt arcuri printre leşuri?
Podarii se uitară unii la alţii şi câţiva clătinară din cap. „Dar-ar
furtuna!” se gândi Kaladin. În minte începuse să-i încolţească o idee,
dar asta o anula.
— Adunaţi nişte suliţe, spuse. Puneţi-le deoparte. O s-avem
nevoie de ele pentru instrucţie.
— Dar trebuie să le predăm, zise Malop.
— Nu şi dacă nu le luăm cu noi sus, răspunse Kaladin. De fiecare
dată când umblăm după lucrurile morţilor, o să păstrăm câteva
suliţe şi-o să le stivuim aici. O s-adunăm curând destul de multe
pentru antrenamentele noastre.
— Şi cum o să le ducem sus când va sosi momentul evadării?
întrebă Teft, frecându-şi bărbia. Suliţele lăsate aici, jos, nu le vor face
niciun bine acestor flăcăi când o să-nceapă adevărata luptă.
— O să găsim o cale de a le duce sus, răspunse Kaladin.
— Mereu spui lucruri de felul ăsta, observă Cikatrice.
— Încetează, Cikatrice, zise Moash. Ştie ce face.
Kaladin clipi, nedumerit. Moash tocmai îi luase apărarea?
Cikatrice roşi.
— Nu asta am vrut să spun, Kaladin. Mă întrebam şi eu, asta-i
tot.
— Înţeleg. E…
Kaladin amuţi când Syl coborî în spărtură sub forma unei
panglici şerpuitoare. Ea se opri pe o piatră care ieşea în afara
peretelui, luându-şi înfăţişarea de femeie.
— Am găsit alt morman de leşuri. Sunt mai ales parshendi.

1295
 — Sunt şi arcuri? întrebă Kaladin.
Mai mulţi podari se uitară la el nedumeriţi, cu gura căscată, până
când văzură că fixa cu privirea ceva aflat în aer. Atunci dădură din
cap unii către alţii, cu subînţeles.
— Cred că da, răspunse Syl. E în partea asta. Nu prea departe.
Podarii aproape că terminaseră cu leşurile din jur.
— Adunaţi-vă lucrurile, le spuse Kaladin. Am găsit un alt loc de
unde avem ce lua. Trebuie s-adunăm cât de multe putem şi să
depozităm apoi o parte aici, în spărtură, undeva unde obiectele au
mari şanse să nu fie luate de apă.
Oamenii adunară tot ce găsiseră, îşi aruncară sacii pe umeri şi
fiecare luă câte o suliţă sau două. Câteva clipe mai târziu înaintau
pe fundul umed al spărturii, urmând-o pe Syl. Trecură de
crăpăturile din pereţi în care se înţepeniseră oase vechi, spălate de
furtuni, dând naştere unor mormane de femururi, tibii, cranii şi
coaste.
După vreun sfert de oră ajunseră în locul descoperit de Syl.
Împrăştiate, trupurile mai multor parshendi zăceau în grămezi din
care se iţea din când în când uniforma albastră a unui alethi.
Kaladin îngenunche lângă unul dintre cadavre. Recunoscuse
perechea de glife stilizate din blazonul lui Dalinar Kholin, brodată
pe haina acestuia. De ce armata lui Dalinar i se alăturase lui Sadeas
în timpul luptei? Ce se schimbase?
Kaladin le făcu semn oamenilor să-nceapă să adune lucruri de pe
leşurile alethilor, în timp ce el se apropia de cadavrul unui
parshendi. Murise de mult mai puţină vreme decât oamenii lui
Dalinar. Parshendii pe care-i găseau nu erau nicidecum la fel de

1296
mulţi ca alethii. Nu numai fiindcă la orice luptă luau parte mai
puţini, ci şi pentru că era mai puţin probabil să-şi găsească moartea
căzând în spărturi. În plus, Sigzil bănuia că trupurile lor erau mai
dense decât cele omeneşti, aşa că nici nu erau luate de apă, nici nu
pluteau cu aceeaşi uşurinţă.
Kaladin rostogoli leşul pe o parte, iar mişcarea asta îi smulse
cuiva din spatele grupului de podari un şuierat neaşteptat. Kaladin
se răsuci şi-l văzu pe Shen făcându-şi loc în faţă, cu un avânt
neobişnuit.
Teft se mişcă repede, înşfăcându-l din spate şi ţinându-l într-o
strânsoare sufocantă. Ceilalţi podari se ridicară uluiţi, unii dintre ei
intrând din instinct în poziţie de luptă.
Shen se zbătu fără vlagă în strânsoarea lui Teft. Înfăţişarea
parshului era diferită de a verilor săi morţi; aflându-se atât de
aproape, deosebirile săreau în ochi mai tare. Aidoma majorităţii
parshilor, Shen era scund şi cam grăsuţ. Îndesat, puternic, dar nu
ameninţător. Însă cadavrul de jos era musculos şi construit ca un
mâncător de coarne; ajungea cam la înălţimea lui Kaladin şi era
mult mai lat în spate. Pielea amândurora era marmorată, dar a
parshendiului avea acele excrescenţe stranii, roşii-portocalii, care
alcătuiau o armură, protejând capul, pieptul, braţele şi picioarele.
— Dă-i drumul, zise Kaladin, curios.
Teft îi aruncă o privire, apoi, fără tragere de inimă, îi dădu
ascultare. Împleticindu-se, Shen străbătu terenul denivelat şi-l
împinse pe Kaladin cu blândeţe, dar cu fermitate, îndepărtându-l de
parshendiul căzut. Şi rămase acolo, ca şi cum ar fi vrut să-l apere de
Kaladin.

1297
 — A mai făcut aşa ceva, spuse Pietroi, apropiindu-se. Când a
mers cu mine şi cu Lopen în căutare de leşuri.
— Protejează cadavrele parshendilor, gancho, adăugă Lopen. În
mod sigur ar fi în stare să te-njunghie de-o sută de ori dacă ai clinti
unul.
— Toţi sunt aşa, spuse Sigzil, din spate.
Kaladin se întoarse spre el, ridicându-şi o sprânceană.
— Muncitorii parshi, îi explică Sigzil. Li se îngăduie să se ocupe
de morţii lor; e unul dintre puţinele lucruri în care par să pună
pasiune. Se înfurie când atinge altcineva leşurile. Le înfăşoară în
pânză fină, le duc în pustietate şi le lasă pe lespezi de piatră.
Kaladin se uită la Shen. „Mă întreb…”
— Luaţi tot ce găsiţi la parshendi, le spuse oamenilor săi. Teft,
probabil că tu va trebui să-l ţii pe Shen tot timpul. Nu-l pot lăsa să-
ncerce să ne oprească.
Teft îi răspunse cu o privire de om chinuit; încă mai era de părere
c-ar fi trebuit să-l pună pe Shen în faţa podului şi să-l lase să moară.
Dar făcu ce i se ceruse, împingându-l pe Shen deoparte şi cerând
ajutorul lui Moash ca să-l ţină.
— Şi purtaţi-vă respectuos cu morţii, băieţi, adăugă Kaladin.
— Sunt parshendi! obiectă Leyten.
— Ştiu, zise Kaladin. Dar ceea ce facem îl deranjează pe Shen. E
unul dintre noi, deci bine-ar fi să nu-l întărâtăm prea tare.
Parshul îşi lăsă braţele în jos cu părere de rău şi nu se opuse când
Teft şi Moash îl traseră cât mai departe. Părea resemnat. Cei din
neamul lui erau înceţi la minte. Cât de multe înţelegea Shen?
— Căutai un arc? întrebă Sigzil, îngenunchind şi trăgând unul

1298
de-al parshendilor, scurt şi cu coarne, de sub un mort. Coarda i-a
dispărut.
— E una în punga ăstuia, spuse Hărţi, scoţând ceva din punga
atârnată la cingătoarea altui cadavru. Ar putea fi încă bună.
Kaladin luă arma şi coarda.
— Ştie cineva să folosească arcul?
Podarii se uitară unii la alţii. Arcurile nu erau de niciun folos
pentru vânătoarea celor mai multe dintre animalele care aveau
carapace; praştiile dădeau rezultate mult mai bune. Arcul nu era cu
adevărat util decât pentru uciderea altor oameni. Kaladin se uită la
Teft, care clătină din cap. Nu fusese învăţat să-l folosească; aşa cum
nu-l învăţase nimeni nici pe Kaladin.
— E simplu, spuse Pietroi, rostogolind trupul unui parshendi.
Pui săgeata pe coardă. Ţinteşti în partea opusă. Tragi foarte tare. Îi
dai drumul.
— Mă-ndoiesc c-o să fie chiar atât de uşor, zise Kaladin.
— Abia ai timp să-i obişnuieşti pe flăcăi cu suliţa, spuse Teft. Vrei
să-i înveţi pe unii să tragă şi cu arcul? Şi încă fără un instructor care
să ştie cum se foloseşte?
Kaladin nu răspunse. Îşi îndesă arcul şi coarda în sac, adăugând
câteva săgeţi, apoi îi ajută pe ceilalţi. O oră mai târziu, mergeau prin
spărtură către scară, cu torţele sfârâind, în timp ce amurgul se
apropia. Cu cât se întuneca mai tare, cu atât mai neplăcut era să stai
în spărtură. Umbrele se îndeseau, iar sunetele îndepărtate –
picurarea apei, căderea pietrelor, şuierul vântului – căpătau o tentă
ameninţătoare. Când Kaladin trecu dincolo de un cot, un grup de
cremlingi cu câte o droaie de picioare o luară la goană de-a lungul

1299
peretelui şi dispărură într-o crăpătură.
Podarii vorbeau din ce în ce mai puţin, iar el nu se amesteca în
discuţii. Din când în când se uita peste umăr la Shen. Parshul tăcut
mergea cu capul în jos. Jefuirea leşurilor parshendilor îl tulburase
peste măsură.
„M-aş putea folosi de asta”, se gândi Kaladin. „Să îndrăznesc
oare?” Ar fi fost un risc. Unul foarte mare. Şi mai fusese condamnat
o dată la moarte pentru că schimbase soarta unei bătălii.
„Mai întâi sferele”, îşi spuse. Dacă izbutea să le scoată pe platou,
ar fi însemnat că putea scoate şi alte obiecte. În cele din urmă zări
deasupra o umbră, întinzându-se de-a latul. Ajunseseră la primul
pod permanent. Kaladin îşi continuă drumul alături de ceilalţi, până
când ajunse într-un loc unde fundul spărturii era mai aproape de
suprafeţele platourilor alăturate.
Acolo se opri. Podarii se adunară în jurul lui.
— Sigzil, spuse el, arătând cu degetul. Tu ştii câte ceva despre
arcuri. Cât de greu crezi c-ar fi să nimereşti cu o săgeată?
— Am tras de câteva ori cu arcul, dar nu mă pot considera
expert. Îmi imaginez că n-ar trebui să fie prea greu. Ce distanţă să
fie? Poate cincisprezece metri?
— La ce-ar folosi? întrebă Moash.
Kaladin săltă în mână punga plină de sfere, apoi se uită la ceilalţi
înălţând o sprânceană.
— Legăm punga de o săgeată, apoi o tragem, astfel încât să se-
nfigă în partea de dedesubt a podului. Pe urmă, în timpul unei pod
alergări, Lopen şi Dabbid se pot opri să bea apă, chiar lângă podul
ăla. Pot întinde mâna sub lemnul lui şi pot scoate săgeata. Şi-o s-

1300
avem sferele.
Teft fluieră.
— Deşteaptă treabă.
— Am putea scoate toate sferele, spuse Moash, înflăcărându-se.
Chiar şi…
— Nu, îl întrerupse Kaladin, cu hotărâre. Cele de valoare mai
mică sunt şi-aşa destul de periculoase; lumea o să-nceapă să se-
ntrebe de unde au podarii atâţia bani.
Avea să fie nevoit să-şi cumpere proviziile de la mai mulţi spiţeri,
ca să-şi ascundă bogăţia.
Moash părea dezamăgit, dar ceilalţi erau entuziasmaţi.
— Cine vrea să-ncerce? întrebă Kaladin. Poate ar trebui să tragem
mai întâi de câteva ori, ca să exersăm, şi abia apoi să legăm punga.
Sigzil?
— Nu ştiu dacă vreau să iau asta asupra mea, răspunse azishul.
Poate ar trebui să-ncerci tu, Teft.
Teft îşi frecă bărbia.
— Sigur. Cred că da. Cât de greu poate fi?
— Cât de greu? întrebă Pietroi pe neaşteptate.
Kaladin aruncă o privire într-o parte. Pietroi stătea în spatele
grupului, dar înălţimea lui îl făcea uşor de văzut. Îşi ţinea braţele
încrucişate.
— Cât de greu, Teft? continuă el. Cincisprezece metri nu-
nseamnă prea mult, dar nu e o lovitură uşoară. Iar ca să nimereşti,
având o pungă cu sfere grele legată de săgeată? Ha! Trebuie să-nfigi
săgeata aproape de margine, ca să poată Lopen s-ajungă la ea. Dacă
greşeşti, ai putea să pierzi toate sferele. Şi dacă săgeata iese din

1301
spărtură şi e văzută de cercetaşii care stau sus, lângă pod? Le-ar da
de bănuit, nu-i aşa?
Kaladin se uită la mâncătorul de coarne. „E simplu”, spusese el.
„Ţinteşti în partea opusă ţie… îi dai drumul…”
— Ei, zise Kaladin, privindu-l pe Pietroi cu coada ochiului. Cred
că va trebui să riscăm. Fără sferele astea, răniţii mor.
— Am putea aştepta până la următoarea podalergare, spuse Teft.
Am putea să legăm o frânghie de pod şi s-o aruncăm în spărtură, iar
data viitoare am lega punga de ea…
— Cincisprezece metri de frânghie? spuse Kaladin pe un ton
tăios. Am atrage atenţia dac-am cumpăra aşa ceva.
— Nu, gancho, se amestecă Lopen. Am un văr care lucrează într-
un loc unde se vând frânghii. Cu bani, ţi-aş putea face rost uşor.
— Poate, zise Kaladin. Dar tot ar trebui s-o ascunzi pe targă şi
apoi să-i dai drumul în spărtură fără să te vadă nimeni. Şi s-o lăsăm
atârnată acolo câteva zile? Ar fi văzută.
Ceilalţi dădură aprobator din cap. Pietroi păru foarte stânjenit.
Oftând, Kaladin scoase arcul şi câteva săgeţi.
— Va trebui să ne încercăm norocul. Teft, de ce n-ai…
— Of, pe spiritul lui Kali’kalin, mormăi Pietroi. Hai, dă-mi arcul.
Îşi făcu loc printre podari şi luă arcul din mâna lui Kaladin, care
îşi ascunse un zâmbet.
Pietroi se uită în sus, apreciind distanţa în lumina care se
împuţina din ce în ce mai mult. Legă coarda, apoi întinse mâna.
Kaladin îi puse în ea o săgeată. El lăsă arcul în jos şi trase. Săgeata
zbură cu mare iuţeală şi se izbi zăngănind de peretele spărturii.
Pietroi dădu din cap doar pentru sine, apoi arătă spre punga lui

1302
Kaladin.
— Punem numai cinci sfere, spuse. Dacă mai adaugi una, săgeata
ar fi prea grea. Chiar şi-ncercarea cu cinci e o nebunie. Câmpeni
zăpăciţi de prea mult aer!
Kaladin zâmbi, apoi numără cinci pete de safir şi le puse într-o
pungă goală. Pe aceasta i-o întinse lui Pietroi, care scoase un cuţit şi
crestă coada unei săgeţi în apropierea vârfului.
Cikatrice îşi încrucişă braţele şi se sprijini de peretele plin de
muşchi.
— Ştiţi, asta e hoţie.
— Da, răspunse Kaladin, uitându-se la Pietroi. Şi nu mă simt
câtuşi de puţin vinovat pentru ea. Tu te simţi?
— Nicidecum, zise rânjind Cikatrice.
— Mă gândesc că dacă cineva încearcă să te ucidă, n-are de ce să
se mai aştepte să-i fi credincios, dar-ar furtuna, însă dacă s-ar duce
careva la Gaz…
Ceilalţi podari deveniră dintr-odată nervoşi, mai multe perechi
de ochi îndreptându-se către Shen, deşi Kaladin îşi dădea seama că
nu la parsh se gândise Cikatrice. Dacă un podar i-ar fi trădat pe
ceilalţi, ar fi putut primi o recompensă.
— Poate ar trebui să punem pe cineva de pază, propuse Drehy.
Ştiţi, ca să fim siguri că nu se duce nimeni pe furiş la Gaz.
— Nici gând, zise Kaladin. Ce vreţi? Să ne zăvorâm în baracă,
bănuindu-se atât de tare unii pe alţii, încât să nu mai facem
niciodată nimic? Nu. Nu e decât un pericol în plus, adăugă el,
clătinând din cap. E unul real, dar nu ne putem irosi puterile
spionându-ne între noi. Mergem înainte.

1303
 Cikatrice nu părea convins.
— Suntem Podul Patru, adăugă Kaladin cu fermitate. Am
înfruntat moartea împreună. Trebuie s-avem încredere unii într-
alţii. Nu putem merge la luptă întrebându-ne care dintre noi o să
treacă pe neaşteptate în tabăra cealaltă, le explică, uitându-se pe
rând în ochii fiecăruia. Am încredere în voi. În toţi. Mergem până la
capăt, şi-o facem împreună.
Mulţi îi răspunseră cu gesturi aprobatoare; Cikatrice părea
împăcat cu ideea. Pietroi termină de crestat săgeata, apoi începu să
lege punga în jurul ei, cât mai strâns.
Syl rămăsese tot pe umărul lui Kaladin.
— Vrei să stau cu ochii pe ceilalţi? Să mă asigur că nu face nimeni
ceea ce crede Cikatrice că ar putea să facă?
El şovăi, apoi dădu din cap. Era mai bine să fie sigur. Însă nu
voia ca oamenii să fie nevoiţi să se gândească la aşa ceva.
Pietroi ridică săgeata în mână, cântărind-o.
— O lovitură aproape imposibilă, se plânse el.
Apoi, cu o mişcare lină, potrivi săgeata în arc şi şi-o duse lângă
obraz, aşezându-se chiar sub pod. Mica pungă atârna, suspendată
de lemnul săgeţii. Podarii îşi ţinură respiraţia.
Pietroi trase. Săgeata se avântă drept în sus, pe lângă peretele
spărturii, aproape prea repede ca să poată fi urmărită cu privirea.
Lovi lemnul cu un pocnet uşor, iar Kaladin îşi ţinu respiraţia, dar
săgeata nu se desprinse. Rămase atârnată, cu preţioasele sfere legate
de coada ei, chiar lângă marginea podului, unde mâna cuiva putea
ajunge cu uşurinţă.
Kaladin îl bătu pe Pietroi pe umăr, în timp ce podarii îl

1304
ovaţionau.
Mâncătorul de coarne se uită la Kaladin.
— N-o să folosesc arcul în luptă. Trebuie să ţii minte asta.
— Făgăduiesc, spuse Kaladin. O să te iau la luptă doar dac-o să
vrei, dar n-o să te silesc.
— N-am să lupt. Locul meu nu e pe câmpul de bătaie, zise Pietroi
uitându-se la sferele de sus şi schiţând un zâmbet firav. Dar n-are
nimic dacă trag în pod.
— Cum ai învăţat? întrebă Kaladin.
— E secret, răspunse mâncătorul de coarne cu fermitate. Ia arcul.
Nu mă mai sâcâi.
— Bine. Dar nu ştiu dacă-ţi pot făgădui că n-o să te mai sâcâi. S-ar
putea să mai am nevoie să tragi câteva săgeţi pe viitor, spuse
Kaladin luând arma.
Apoi se uită la Lopen.
— Chiar crezi că poţi cumpăra nişte frânghie fără s-atragi atenţia?
Lopen se sprijini de perete.
— Vărul meu nu m-a dezamăgit niciodată.
— Şi până la urmă, câte rude ai? întrebă Jaks Fără-Urechi.
— Nu poţi avea niciodată prea multe, răspunse Lopen.
— Ei, avem nevoie de frânghie, spuse Kaladin, căruia începuse
să-i încolţească în minte un plan. O să schimb sferele alea de sus şi-o
s-avem mărunţiş ca să plătim.

1305
 56
CARTEA AIA, LOVI-O-AR FURTUNA

„Lumina se-ndepărtează atât de mult. Furtuna nu încetează

niciodată. Sunt zdrobit, în jurul meu e numai moarte. Plâng pentru
sfârşitul tuturor lucrurilor. A câştigat el. O, ne-a învins.”

Datată palahakev 1173, cu 16 secunde înainte de moarte. Subiect: un

marinar thaylen.

Dalinar lupta, cu Fiorul pulsând în el, rotindu-şi Cristalsabia din

şaua lui Galant. În jurul lui, parshendii cădeau cu ochii negri şi arşi.
Veneau spre el perechi, fiecare dintre acestea încercând să-l atace
dintr-o altă direcţie, fără a-i lăsa vreun răgaz, în speranţa c-aveau
să-l năucească. Dacă o pereche se năpustea asupra lui în timp ce
atenţia îi era îndreptată în altă parte, ar fi putut să-l trântească de pe
cal. Securile şi ghioagele lor, lovindu-l în repetate rânduri, i-ar fi
putut crăpa armura. Plăteau scump o asemenea tactică; în jurul lui
erau împrăştiate mai multe cadavre. Dar când luptai cu un
Cristalpurtător, orice tactică te costa foarte mult.
Dalinar îl făcea pe Galant să se mişte mereu dintr-o parte într-
alta, în timp ce-şi rotea sabia cu mişcări largi. Rămânea întotdeauna
cu doar câţiva paşi înaintea primei linii a soldaţilor săi. Un
Cristalpurtător avea nevoie de spaţiu pentru luptă; săbiile erau atât
de lungi, încât exista mereu pericolul de a-i răni pe oamenii din
propria tabără. Garda lui de onoare se apropia numai dacă se
1306
întâmpla să cadă sau să se ivească alte necazuri.
Fiorul îl incita, îl întărea. Slăbiciunea aceea – greaţa care-l
cuprinsese pe câmpul de luptă cu câteva săptămâni în urmă – nu
mai apăruse. Poate că-şi făcuse griji fără rost.
Îl răsuci pe Galant exact la timp ca să-nfrunte două perechi de
parshendi care se repezeau asupra lui din spate, cântând încetişor.
Îşi călăuzi calul cu genunchii, timp în care-şi roti sabia într-o parte
cu o mişcare de maestru, tăind gâturile a doi atacatori, apoi braţul
unui al treilea. Primii doi se prăbuşiră, cu ochii arşi. Al treilea scăpă
arma din mâna rămasă brusc fără viaţă, atârnând cu nervii retezaţi.
Al patrulea membru al grupului se grăbi să se îndepărteze,
uitându-se urât la Dalinar. Era unul dintre parshendii care nu
purtau barbă, iar chipul lui avea ceva ciudat. Forma obrajilor era
pur şi simplu puţin cam…
„A fost o femeie?” se întrebă Dalinar, uluit. „Nu e cu putinţă. Sau
este?”
În spate, oştenii lui izbucniră în urale când parshendii se
împrăştiară în număr mare pentru a se regrupa. Dalinar îşi lăsă
Cristalsabia în jos, cu metalul scânteind, cu gloriospreni licărind în
aerul din jur. Stătea în faţa soldaţilor săi şi dintr-un alt motiv. Un
Cristalpurtător nu era doar o forţă distructivă; era şi o forţă
încurajatoare, inspiratoare. Oamenii luptau cu mai multă vigoare
când îşi vedeau luminlordul doborând duşmanii unul după altul.
Cristalpurtătorii schimbau soarta bătăliilor.
Parshendii fiind pe moment înfrânţi, Dalinar descălecă, sărind pe
bolovani. În jurul lui zăceau cadavre care nu erau mânjite de sânge,
dar când ce se apropie de locul unde luptaseră oamenii săi, văzu pe

1307
pietre pete de sânge roşu-portocaliu. Cremlingii alergau de colo-
colo, lipăind prin lichid, iar durerosprenii şerpuiau printre ei.
Parshendii răniţi zăceau fixând văzduhul cu privirea, cu feţele ca tot
atâtea măşti ale durerii, cântându-şi o melodie abia auzită,
obsedantă, adesea doar o înşiruire de şoapte. Nu-şi dădeau
niciodată sufletul ţipând.
Când ajunse lângă garda sa de onoare, Dalinar simţi fiorul
retrăgându-se.
— Parshendii se apropie prea tare de Galant, îi spuse lui Teleb,
încredinţându-i hăţurile.
Pielea Ryshadiumului avea pete de sudoare spumoasă.
— Nu vreau să-l pun în pericol. Trimite un om să-l ducă în
ultimele linii.
Teleb dădu din cap şi-i făcu semn unui soldat să-ndeplinească
ordinul. Dalinar îşi săltă Sabia şi studie câmpul de luptă. Parshendii
se regrupau. Strategia lor se concentra, ca de obicei, în jurul
echipelor de câte doi luptători. Fiecare pereche avea alte arme şi faţa
unuia dintre cei doi oşteni era adesea complet rasă, pe când celălalt
purta o barbă în care-şi împletise nestemate. Eruditele lui Dalinar
sugeraseră că era vorba de un soi rudimentar de ucenicie.
Dalinar îi cercetă pe cei fără barbă, în căutarea unor tuleie abia
mijite. Nu văzu nici urmă de aşa ceva; în plus, mai mulţi aveau o
formă uşor feminină a feţei. Era cu putinţă să fi fost femei? Nu prea
păreau să aibă sâni, iar construcţia trupurilor părea bărbătească,
deşi straniile lor armuri puteau ascunde multe. Cei fără barbă
păreau într-adevăr cu câteva degete mai scunzi, iar formele
feţelor… cercetându-le, părea posibil. Perechile ar fi putut fi soţ şi

1308
soţie, luptând împreună? Faptul i se părea izbitor şi fascinant de
straniu. Era posibil ca, deşi purtau războiul de şase ani, nimeni să
nu-şi fi găsit timp să afle cărui sex îi aparţineau duşmanii?
Da. Platourile pe care se luptau se aflau atât de departe şi nimeni
nu adusese vreodată în tabere cadavre de parshendi; trimiteau doar
oameni care să le ia nestematele din bărbi sau să le-adune armele.
De când pierise Gavilar, nu-şi mai prea dăduse nimeni osteneala să-
i studieze pe parshendi. Toţi îşi doreau doar să-i vadă morţi şi, dacă
alethii se pricepeau la ceva, atunci ştiau să ucidă.
„Acum şi tu ar trebui să-i ucizi, nu să le studiezi cultura”, îşi
spuse Dalinar. Dar se hotărî să-şi pună soldaţii să ia câteva cadavre
pentru erudite.
Trecu la atac într-o altă parte a câmpului de luptă, ţinându-şi
Cristalsabia în faţă, cu ambele mâini, şi având grijă să nu înainteze
mai repede decât oamenii lui. Spre sud vedea fluturând steagul lui
Adolin, conducând atacul diviziei sale. În ultima vreme, tânărul
fusese neobişnuit de rezervat. Descoperind că se înşelase în privinţa
lui Sadeas, părea să fi devenit mai meditativ.
La vest flutura mândru steagul lui Sadeas, iar oamenii lui îi
împiedicau pe duşmani s-ajungă la pupă. Sosise primul, ca de
obicei, şi-i atrăsese pe parshendi în luptă, permiţându-le
companiilor lui Dalinar să pătrundă cu uşurinţă pe câmpul de
bătaie. Acesta din urmă se gândise să scoată pur şi simplu
nestemata, pentru ca alethii să se poată retrage, dar de ce să fi pus
capăt luptei atât de repede? Şi el, şi Sadeas simţeau că adevăratul
scop al alianţei lor era nimicirea cât mai multor parshendi cu
putinţă.

1309
 Cu cât omorau mai mulţi, cu atât mai repede avea să se-ncheie
războiul. Şi, cel puţin deocamdată, planul lui Dalinar dădea roade.
Cele două armate se completau una pe alta. Asalturile lui fuseseră
lente, îngăduindu-le parshendilor să-şi ocupe prea bine poziţiile.
Sadeas era iute – mai ales acum, când îşi permitea să lase o parte din
oameni în tabără şi să se concentreze mai mult asupra vitezei – şi
înspăimântător de eficient când îşi conducea soldaţii pe platoul
unde se purta lupta, numai că aceştia nu erau tot atât de bine
instruiţi ca ai lui Dalinar. Aşa că dacă Sadeas putea sosi primul şi
reuşea să reziste destul de mult pentru ca oastea lui Dalinar să
traverseze la rândul ei, pregătirea ei superioară – şi numărul mai
mare de Cristale – loveau în parshendi ca un ciocan, strivindu-i de
nicovala lui Sadeas.
Totuşi, nu era nicidecum simplu. Parshendii luptau ca nişte
demoni ai spărturilor.
Dalinar se repezi asupra lor, rotindu-şi Sabia şi omorându-i pe
toţi cei din jur. Nu putea să nu-i respecte, dar îi şi invidia, în acelaşi
timp. Puţini oameni îndrăzneau să atace direct un Cristalpurtător –
cel puţin nu fără a avea în spate forţa unei armate întregi, care să-i
silească să înainteze, aproape împotriva voinţei lor.
Parshendii atacau cu mult curaj. Dalinar se răsuci, împărţind
lovituri în stânga şi-n dreapta, străbătut de Fior. Cu o sabie
obişnuită, luptătorul se concentra asupra loviturilor, aşteptând un
recul al fiecăreia dintre ele. Îţi doreai să loveşti scurt şi repede,
rotind-o pe arce mici. Cu o Cristalsabie era altfel. Aveai o armă
imensă, dar uimitor de uşoară. Reculul nu apărea niciodată: lovea
întotdeauna ca şi cum ar fi trecut doar prin aer. Toată şmecheria era

1310
să-i controlezi avântul şi s-o ţii tot timpul în mişcare.
Patru parshendi se aruncară asupra lui; păreau să ştie că era cel
mai uşor să-l doboare dacă se înghesuiau în jurul lui. Când se
apropiau prea mult, lungimea mânerului Sabiei şi natura armurii
făceau lupta foarte dificilă pentru el. Dalinar se răsuci atacând lung,
cu Sabia la înălţimea taliei, şi-şi dădu seama că-i omorâse când simţi
arma zvâcnind uşor la trecerea prin piepturile duşmanilor. Îi doborî
pe toţi patru, simţindu-se cuprins de un val de satisfacţie. Care fu
urmat imediat de greaţă.
„Blestem!” se gândi. „Iarăşi! Nu se poate!” Se întoarse către un alt
grup de parshendi în timp ce ochii morţilor ardeau şi fumegau.
Se avântă într-un alt atac – ridicându-şi Sabia şi răsucind-o
deasupra capului, pentru a o coborî apoi, mişcând-o paralel cu
solul. Şase parshendi muriră. Odată cu împunsătura regretului,
simţi nemulţumirea stârnită de Fior. Acei parshendi – acei soldaţi –
meritau cu siguranţă să fie priviţi cu respect, nu cu încântare, când
erau ucişi.
Îşi aduse aminte de vremurile când Fiorul fusese mai puternic
decât orice. Când îi înfrânsese pe înalţii prinţi, alături de Gavilar, în
tinereţea lor, când îi respinseseră pe vedeni, când se luptaseră cu
herdazienii şi când nimiciseră toată suflarea de pe Akak Reshi.
Cândva, setea de luptă aproape că-l împinsese să-l atace până şi pe
Gavilar. Îşi amintea gelozia din ziua aceea, rămasă cu zeci de ani în
urmă, când setea de a-l ataca pe Gavilar – singurul rival pe care-l
considera demn de sine însuşi, bărbatul care câştigase mâna lui
Navani – aproape că-l mistuise pe de-a-ntregul.
Garda lui de onoare ovaţiona în timp ce i se prăbuşeau duşmanii.

1311
El se simţea golit pe dinăuntru, dar luă în stăpânire Fiorul şi-şi
controlă sentimentele şi emoţiile. Lăsă Fiorul să pulseze,
străbătându-l. Din fericire, greaţa îi dispăru, ceea ce era bine, fiindcă
un alt grup de parshendi îl atacă din flanc. Execută o întoarcere din
Postura Vântului, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul,
lăsându-şi umărul în jos şi aruncându-şi toată greutatea în urma
Sabiei, în timp ce se rotea.
Mişcarea armei spulberă trei parshendi, dar ultimul se înghesui
printre camarazii săi răniţi, se strecură prea aproape ca să mai poată
fi lovit şi îşi roti ciocanul. În ochii mari i se citeau furia şi hotărârea,
deşi nu striga şi nu urla. Coiful lui Dalinar fu lovit cu un pocnet.
Izbitura îi înclină capul pe-o parte, dar armura preluă cea mai mare
parte din forţa izbiturii, astfel încât nişte crăpături ca o pânză de
păianjen i se întinseră pe toată lungimea. Dalinar le zări cu coada
ochiului, strălucind uşor şi pierzând Lumină de Furtună.
Parshendiul era prea aproape. Dalinar lăsă Sabia să-i cadă. Arma
dispăru şi se transformă în ceaţă, în timp ce el îşi ridica braţul
protejat de armură ca să oprească următoarea lovitură a ciocanului.
Pe urmă îşi legănă celălalt braţ, lovind cu pumnul în umărul
atacatorului. Lovitura îl aruncă pe acesta la pământ. Cântecul i se
întrerupse. Strângând din dinţi, Dalinar îşi ridică piciorul şi îl izbi în
piept, azvârlindu-i trupul prin aer, la o distanţă de cel puţin
douăzeci de metri. Învăţase să se ferească de parshendii care mai
aveau în ei un strop de vlagă.
Lăsă braţul în jos şi începu să-şi recheme Sabia. Se simţea din nou
puternic, îşi recăpătase pofta de luptă. „N-ar trebui să mă simt rău
fiindcă ucid câţiva parshendi”, îşi spuse. „E drept s-o fac.”

1312
 Se opri, observând ceva. Ce se zărea pe celălalt platou, în partea
opusă? Părea…
Părea o a doua armată parshendi.
Mai multe grupuri de cercetaşi de-ai săi alegau către principalul
front de luptă, dar el putea ghici ce veste aduceau.
— Părinte al Furtunii! blestemă, arătând cu Sabia. Daţi de ştire!
Se apropie încă o armată!
Mai mulţi oameni se împrăştiară, ascultându-i ordinul. „Ar fi
trebuit să ne aşteptăm la aşa ceva”, îşi spuse. „Noi am început s-
aducem două armate pe acelaşi platou, iar acum fac şi ei acelaşi
lucru.”
Dar asta sugera că înainte îşi impuseseră nişte limite. O făcuseră
dându-şi seama că pe un platou devenit câmp de luptă era puţin loc
de manevră? Sau ca să se mişte mai repede? Dar acest al doilea
motiv era lipsit de sens – alethii ar fi trebuit să-şi facă griji pentru
poduri, acestea reprezentând puncte de strangulare a drumului,
care-i încetineau cu atât mai mult cu cât aduceau mai mulţi soldaţi.
Însă parshendii puteau sări peste spărturi. Aşa că de ce să nu-şi fi
adus toţi oamenii?
„Blestem!” se gândi, frustrat. „Ştim atât de puţine lucruri despre
ei!”
Îşi înfipse sabia în bolovanul de alături, ca să nu dispară. Începu
să-şi strige ordinele. Garda de onoare i se adună în jur, chemând
cercetaşii şi trimiţând mesageri. Pentru scurtă vreme, deveni mai
degrabă un general preocupat de tactică decât un luptător din
prima linie.
Le trebuia timp ca să-şi schimbe strategia de luptă. O armată era

1313
uneori greoaie şi stângace, ca un chull masiv, reacţionând cu
încetineală. Înainte ca oamenii să-i poată duce la îndeplinire
ordinele, noua forţă parshendi începu să traverseze spărtura din
nord. Acolo lupta Sadeas. Dalinar nu putea să vadă destul de bine
ce se petrecea, iar rapoartele cercetaşilor soseau prea târziu.
Se uită într-o parte; în apropiere se vedea o stâncă înaltă. Avea
margini neuniforme şi aducea puţin cu o stivă de scânduri
suprapuse. Îşi luă Cristalsabia în timp ce primea un raport şi
străbătu în fugă terenul pietros, strivind câţiva muguri-de-stâncă
sub cizmele lui protejate de armură. Garda de Cobalt şi mesagerii se
grăbiră să-l urmeze.
Odată ajuns, îşi aruncă arma, lăsând-o să se transforme în fum. Se
avântă dintr-un salt şi se agăţă de stânca pe care începu apoi să se
caţere. Câteva secunde mai târziu, se săltă pe vârful ei teşit.
Câmpul de luptă se întindea dedesubt. În centrul platoului,
armata principală a parshendilor era o masă de roşu şi negru,
strivită în clipa aceea de alethi, din două părţi. Echipele de podari
ale lui Sadeas aşteptau pe platoul din vest, neluate în seamă, în timp
ce noua forţă a parshendilor traversa dinspre nord, spre câmpul de
luptă.
„Părinte al Furtunii, dar pot sări, nu glumă!” îşi spuse Dalinar,
uitându-se la parshendii care treceau cu avânt peste spărtură. Şase
ani de luptă îi demonstraseră lui Dalinar că oamenii – mai ales
soldaţii cu armuri uşoare – puteau întrece trupele parshendi pe
distanţe mai lungi de câteva zeci de metri. Dar picioarele groase şi
viguroase îi ajutau pe parshendi să facă salturi lungi.
Nici măcar unul nu se dezechilibră traversând spărtura. Se

1314
apropiau de ea alergând cu paşi mărunţi, apoi fugeau cu mare
iuţeală pe distanţă de vreo trei metri, avântându-se în salt. Noua
forţă se îngrămădea către sud, drept spre armata lui Sadeas.
Ridicând o mână ca să-şi apere ochii de strălucirea de un alb orbitor
a soarelui, Dalinar zări stindardul personal al celuilalt înalt prinţ.
Se afla exact în calea parshendilor nou-veniţi; Sadeas avea
tendinţa să rămână în spatele trupelor sale, pe o poziţie sigură. Dar
poziţia aceea ajunsese pe neaşteptate în prima linie, iar soldaţii lui
se desprindeau din alte încleştări şi reacţionau mult prea lent. Nu-l
susţinea nimeni.
„Sadeas!” îşi zise Dalinar, păşind pe buza stâncii, cu mantia
fluturându-i în vânt. „Trebuie să-i trimit suliţaşii mei de rezervă…”
Ba nu, se mişcau prea încet.
Suliţaşii nu puteau ajunge la el. Dar un călăreţ ar fi putut.
— Galant! strigă Dalinar, sărind de pe stâncă.
Căzu pe bolovanii de dedesubt, cu Armura absorbind şocul
izbiturii şi fisurând piatra. Lumina de Furtună i se învârteji în jur,
înălţându-se din Armură, iar pe jambiere îi apărură crăpături
subţiri.
Auzindu-i chemarea, Galant de smulse din mâinile grăjdarilor şi
galopă pe solul stâncos. Când ajunse aproape, Dalinar se prinse de
mânerele şeii şi se săltă pe ea.
— Urmaţi-mă dacă puteţi, strigă către garda lui de onoare, şi
trimiteţi un mesager la fiul meu, să-i spună că acum el conduce
armata noastră.
Îl săltă pe Galant în două picioare, apoi o porni în galop pe
marginea câmpului de luptă. Garda lui îşi chemă caii, dar era greu

1315
să ţină pasul cu un Ryshadium.
Fie şi aşa.
Soldaţii care luptau în dreapta lui deveniră nişte forme neclare. El
se aplecă în şa, cu vântul şuierându-i pe lângă Cristalarmură.
Întinse braţul şi îşi chemă arma. Sabia îi căzu în mână, aburită şi
îngheţată, în timp ce-l întorcea pe Galant, ocolind colţul vestic al
câmpului de luptă. Prima armată a parshendilor se afla, după cum
şi-o doriseră, între forţele lui şi Sadeas. N-avea timp s-o ocolească.
Aşa că inspiră adânc şi se năpusti în mijlocul ei. Datorită stilului în
care luptau, soldaţii duşmani erau răsfiraţi.
Galant galopă printre ei, iar parshendii se aruncară în lături,
ferindu-se din calea uriaşului armăsar şi înjurând în limba lor
melodioasă; Dalinar grăbi calul, îmboldindu-l cu genunchii. Trebuia
să-şi păstreze avântul. O parte dintre parshendii care luptau în
primele rânduri împotriva oamenilor lui Sadeas se întoarseră şi
alergară spre el. Îşi dăduseră seama că era un moment prielnic.
Dacă ar fi căzut, Dalinar s-ar fi trezit singur, înconjurat de sute de
duşmani.
Inima îi bătea cu putere când îşi întinse Sabia, străduindu-se să
lovească orice parshendi care se apropia prea mult. În câteva
minute, ajunse în faţa frontului duşman din nord-vest. Acolo,
parshendii se aliniară, înălţându-şi suliţele şi proptindu-le în
pământ.
„Fir-ar să fie!” îşi zise Dalinar. Nu-i mai văzuse niciodată
ţinându-şi suliţele astfel în faţa cavaleriei grele. Începeau să-nveţe.
Şarjă către formaţie, apoi îl întoarse pe Galant în ultima clipă,
ajungând să galopeze paralel cu şirul de suliţe duşmane. Îşi roti

1316
Cristalsabia într-o parte, retezându-le vârfurile armelor şi lovind
câteva braţe. Chiar în faţa lui, un grup de parshendi şovăi, iar el
inspiră adânc şi îl mână pe Galant drept într-acolo, tăind câteva
vârfuri de suliţe. O alta îl lovi în umăr, ricoşând de armură, iar calul
se alese c-o tăietură lungă pe partea stângă a trupului.
Avântul pe care şi-l luaseră îi purtă înainte, călcând parshendi în
picioare şi, cu un nechezat, armăsarul ţâşni dintre ei spre locul unde
lupta grosul armatei lui Sadeas.
Inima lui Dalinar bătea nebuneşte. Trecu de soldaţii aliatului său
atât de repede, încât părea o pată în mişcare, galopând către liniile
din spate, unde o masă dezorganizată şi învălmăşită de oameni se
străduia să ţină piept noii forţe a parshendilor. Oamenii urlau şi
mureau într-un vălmăşag de verde alethi şi negru amestecat cu roşu
parshendi.
„Acolo!” Dalinar zări stindardul lui Sadeas fluturând pentru o
clipă, înainte de a se prăbuşi. Se aruncă din şaua lui Galant, sărind
pe solul pietros. Calul se îndepărtă, înţelegând. Era grav rănit şi
Dalinar nu voia să-i rişte în continuare viaţa.
Era timpul să înceapă din nou măcelul.
Intră din flanc printre parshendi, unii dintre aceştia întorcându-
se către el cu surprinderea zugrăvită în ochii lor negri, de obicei
fermi. Păreau uneori stranii, dar aveau sentimente atât de omeneşti!
Fiorul îl cuprinse şi el nu încercă să-l alunge. Îi era mult prea
necesar.
Era timpul să-l lase pe Ghimpele Negru să se dezlănţuie.
Trecu printre şirurile de parshendi, făcându-şi loc cu lovituri de
pumn. Îşi înlătura duşmanii aşa cum mături firimiturile rămase pe

1317
masă după un ospăţ. Nu era vorba de o precizie bine controlată, nici
de vreo confruntare atentă între câteva plutoane şi garda de onoare
din spatele lui. Era un atac în plin, cu toată forţa letală a unui om
care ucidea de-o viaţă, având puterile sporite de Cristale. Dalinar
era ca o furtună, ciopârţind picioare, piepturi, braţe, gâturi,
omorând, omorând, omorând. Armele se loveau de armura lui,
lăsând în urmă crăpături minuscule. Ucidea parshendi cu zecile, tot
timpul în mişcare, tăindu-şi drum către locul unde căzuse
stindardul lui Sadeas.
Ochii ardeau, săbiile străfulgerau către cer şi parshendii cântau.
Faptul că erau ei înşişi atât de înghesuiţi – îngrămădindu-se să-i
atace pe oştenii lui Sadeas – îi inhiba. Dar nu şi pe Dalinar. El n-avea
de ce să se teamă nici că şi-ar fi putut răni prietenii, nici că arma i s-
ar fi putut înţepeni în carnea sau în armura cuiva. Iar dacă îi stăteau
în cale leşuri, le tăia – Sabia reteza carnea moartă la fel cum tăia
metalul şi lemnul.
Sângele parshendilor ţâşnea în aer în timp ce ucidea, ciopârţea şi
îmbrâncea, croindu-şi drum prin înghesuială. Sabia pornea dinspre
umăr, lovind într-o parte şi-ntr-alta, iar el se întorcea din când în
când către cei care încercau să-l omoare pe la spate.
Se împiedică de o fâşie de pânză verde. Steagul lui Sadeas. Se
răsuci, căutând în jur cu privirea. În urmă lăsase un şir de leşuri
peste care păşeau cu grijă tot mai mulţi parshendi, concentrându-se
asupra lui. Numai din stânga nu venea nimeni. Niciun parshendi de
acolo nu se-ntorcea spre el.
„Sadeas!” se gândi Dalinar, făcând un salt înainte şi atacând
parshendii din spate. Şi astfel văzu un grup adunat în cerc, lovind

1318
în ceva aflat mai jos de ei. Ceva din care se prelingea Lumină de
Furtună.
Într-o parte zăcea un ciocan mare de Cristalpurtător, rămas acolo
unde, probabil, îl scăpase Sadeas. Dalinar se repezi la el dintr-un
salt, înşfăcându-l în timp ce dădea drumul sabiei. Slobozind un
urlet, izbi grupul cu el, îndepărtând din calea sa vreo zece
parshendi, după care se răsuci şi lovi în partea opusă. Trupurile
duşmanilor ţâşniră în aer, azvârlite pe spate.
În locuri înghesuite, ciocanul făcea treabă mai bună decât Sabia.
Aceasta ar fi ucis pur şi simplu, lăsând leşurile căzute la pământ, iar
el ar fi rămas în continuare împresurat şi ţintuit locului. Însă
ciocanul le azvârlea departe. Dalinar sări în mijlocul zonei pe care-o
eliberase, aşezându-şi picioarele de-o parte şi de alta a trupului lui
Sadeas, căzut la pământ. Începu să-şi cheme încă o dată Sabia,
lovind în toate părţile cu ciocanul şi împrăştiindu-şi duşmanii.
La a noua bătaie de inimă, azvârli ciocanul în faţa unui
parshendi, apoi lăsă Aducătoarea Jurământului să i se materializeze
în mâini. Intră imediat în Postura Vântului, privind în jos. Armura
lui Sadeas pierdea Lumină de Furtună prin numeroase găuri şi
crăpături. Platoşa fusese complet strivită; spartă, cu bucăţi de metal
ieşind în afară, lăsa să se vadă materialul aflat dedesubt. Din găuri
ieşeau fuioare de fum luminos.
Nu avea timp să verifice dacă Sadeas mai trăia sau nu. Parshendii
vedeau acum nu doar un Cristalpurtător la care puteau ajunge cu
uşurinţă, ci doi, şi se năpusteau asupra lui Dalinar. El îşi apăra
spaţiul din jur cu lovituri largi, măcelărindu-i unul după altul.
Nu-i putea opri pe toţi. Armura lui primea lovituri, mai ales

1319
peste braţe şi în spate. Trosnea, ca un cristal sub apăsarea unei forţe
prea mari.
Scoase un urlet, doborând patru parshendi în timp ce alţi doi îl
loveau din spate, făcându-i armura să vibreze. Se răsuci şi ucise
unul, iar celălalt reuşi cu greu să scape, retrăgându-se la o distanţă
sigură. Dalinar începuse să gâfâie şi, la fiecare mişcare grăbită, lăsa
în aer dâre albastre de Lumină de Furtună. Se simţea ca o pradă
însângerată, care se străduia să respingă, în acelaşi timp, o mie de
prădători furioşi.
Dar nu era un chull, ca să nu se poată apăra decât ascunzându-se.
Ucidea, iar Fiorul se înălţa în el, crescând necontenit. Simţea un
pericol real, simţea că s-ar fi putut prăbuşi, iar asta îi dădea Fiorului
putere. Era pe punctul să se înece cu el, cu bucuria, cu plăcerea, cu
dorinţa. Cu pericolul. Tot mai multe lovituri de-ale duşmanilor îşi
atingeau ţinta; tot mai mulţi parshendi izbuteau să se ferească de
sabia lui.
Simţi o adiere pătrunzând prin partea din spate a platoşei. Rece,
cumplită, înspăimântătoare. Crăpăturile se lărgeau. Dacă platoşa i
se făcea ţăndări…
Urlă, lovind cu Sabia de sus în jos, trecând printr-un parshendi,
arzându-i ochii, doborându-l fără să-i lase nicio urmă pe trup. Apoi
îşi înălţă arma, se răsuci şi tăie picioarele altui atacator. În el se
dezlănţuise o furtună de sentimente, iar sub coif fruntea îi şiroia de
sudoare. Ce-avea să se-ntâmple cu armata alethi dacă şi el, şi Sadeas
cădeau acolo? Doi înalţi prinţi morţi în aceeaşi luptă, două armuri şi
o sabie pierdute?
Nu era cu putinţă. El n-avea să-şi găsească sfârşitul aici. Încă nu

1320
se lămurise dacă era într-adevăr nebun. Nu putea să moară înainte
de-a afla!
Pe neaşteptate, un întreg val de parshendi pe care nu-i atacase el
se prăbuşi, fără viaţă. O siluetă într-o Cristalarmură de un albastru
strălucitor se năpusti printre ei. Adolin îşi ţinea Cristalsabia masivă
într-o singură mână, cu metalul scânteind.
Lovi din nou şi Garda de Cobalt năvăli, scurgându-se prin golul
creat de el. Cântecul parshendilor îşi schimbă ritmul, devenind
frenetic, iar aceştia începură să se retragă pe măsură ce îşi făceau loc
din ce în ce mai mulţi soldaţi, unii în verde, alţii în albastru.
Dalinar îngenunche, istovit, şi-şi lăsă sabia să dispară. Garda sa îl
înconjură, iar armata lui Adolin se revărsă asupra tuturor, copleşind
duşmanii şi silindu-i să se retragă. În câteva minute, locul deveni
sigur.
Pericolul trecuse.
— Tată, spuse tânărul, îngenunchind alături de el şi scoţându-şi
coiful.
Părul lui blond cu negru era ciufulit şi lipicios de sudoare.
— Mii de furtuni! Mi-ai tras o spaimă! Eşti teafăr?
Dalinar îşi scoase la rândul său coiful şi minunata răcoare a
aerului îi cuprinse faţa udă de transpiraţie. Inspiră adânc şi dădu
din cap.
— Ai sosit… exact la ţanc, fiule.
Adolin îl ajută să se ridice.
— A trebuit să-mi fac loc prin întreaga armată parshendi. Nu
vreau să fiu lipsit de respect, dar-ar furtuna, însă cum de ţi-a venit
să faci un lucru atât de periculos?

1321
 — Am avut certitudinea că poţi conduce armata dacă sunt ucis,
răspunse Dalinar, bătându-l pe braţ, în zăngănitul celor două
armuri.
Adolin văzu cum arăta partea din spate a Cristalarmurii şi făcu
ochii mari.
— E rău? întrebă Dalinar.
— Pare să se mai ţină într-un fir de păr, răspunse Adolin. Piezi
Lumină ca un burduf de vin pe care-au exersat arcaşii tragerea la
ţintă.
Dalinar dădu din cap, oftând. Armura i se părea deja prea grea.
Probabil că trebuia să şi-o scoată înainte de-a se întoarce în tabără,
ca nu cumva să rămână imobilizat în ea.
Alături, mai mulţi soldaţi îl scoteau pe Sadeas din Armura lui.
Era atât de distrusă, încât din ea nu se mai scurgea Lumină, cu
excepţia câtorva şuviţe minuscule. Putea fi reparată, dar avea să
coste mult: de obicei, în timpul regenerării Armurii, nestematele
prin care absorbea Lumină se spărgeau.
Oştenii scoaseră coiful lui Sadeas şi Dalinar se simţi uşurat
văzând că fostul lui prieten clipea dezorientat, dar părea teafăr.
Avea o tăietură în coapsă, unde-l nimerise sabia unui parshendi, şi
câteva zgârieturi pe piept.
Sadeas îşi ridică privirea spre Dalinar şi Adolin. Cel dintâi se
crispă, aşteptându-se să fie învinuit – totul se întâmplase numai şi
numai fiindcă el insistase să aducă două armate la luptă pe acelaşi
platou. Iar asta îi îmboldise şi pe parshendi să aducă încă una. Ar fi
trebuit să găsească nişte cercetaşi mai buni, care să observe dacă se
întâmpla aşa ceva.

1322
 Dar Sadeas le adresă un zâmbet larg.
— Părinte al Furtunii, de data asta a fost cât pe-aci! Cum merge
lupta?
— Parshendii au fost puşi pe fugă, răspunse Adolin. Mai rezistau
doar cei care te înconjuraseră. Oamenii noştri scot deja nestemata.
Victoria ne aparţine.
— Am câştigat din nou! exclamă triumfător Sadeas. Dalinar, s-ar
părea că, din când în când, bătrânul tău creier senil mai are vreo
două idei bune!
— Suntem de aceeaşi vârstă, Sadeas, remarcă Dalinar în timp ce
se apropiau mesagerii cu rapoarte din alte zone ale câmpului de
luptă.
— Răspândiţi vestea, anunţă Sadeas. În seara asta, toţi oştenii mei
vor benchetui ca nişte ochi-luminoşi!
Zâmbi în timp ce soldaţii îl ajutau să se ridice, iar Adolin plecă să
primească rapoartele cercetaşilor. Sadeas respinse ajutorul cu o
mişcare a mâinii, insistând că se putea ţine pe picioare în ciuda
rănilor, şi începu să-şi strige ofiţerii.
Dalinar se întorsese, vrând să plece în căutarea lui Galant, ca să
se asigure că se ocupa cineva de rana calului. Dar Sadeas îl prinse
de braţ.
— Ar fi trebuit să fiu mort, spuse el încet.
— Poate.
— N-am văzut mare lucru. Dar cred că te-am zărit luptând de
unul singur. Unde era garda ta de onoare?
— A trebuit s-o las în urmă, răspunse Dalinar. Eu eram singurul
care putea ajunge lângă tine la timp.

1323
 Sadeas se încruntă.
— Ai riscat teribil de mult, Dalinar. De ce?
— Nu-ţi abandonezi aliaţii pe câmpul de luptă. În afara cazului
când nu mai există nicio scăpare. Aşa spun Legile Războinicilor.
Sadeas clătină din cap.
— Dalinar, onoarea asta a ta o să te ducă la pieire, spuse Sadeas,
părând uluit. Dar azi n-aş avea de ce să mă plâng din cauza ei!
— Dac-o să mor, o să ştiu că mi-am trăit viaţa aşa cum se
cuvenea. Nu destinaţia contează, ci calea pe care ajungi acolo.
— Legile Războinicilor?
— Nu. Calea regilor.
— Cartea aia, lovi-o-ar furtuna!
— Cartea pe care vrei s-o lovească furtuna ţi-a salvat azi viaţa,
Sadeas. Cred că-ncep să pricep de ce-i plăcea lui Gavilar.
Auzind asta, Sadeas se încruntă, dar aruncă o privire către
Armura lui, care zăcea alături, dezmembrată. Clătină din cap.
— Poate ar trebui să te las să-mi explici ce vrei să spui. Mi-ar
plăcea să te-nţeleg din nou, bătrâne prieten. Încep să mă-ntreb dacă
te-am înţeles vreodată, zise el, luându-şi mâna de pe braţul lui
Dalinar. Mi-aduce cineva afurisitul ăla de cal? Unde sunt ofiţerii
mei?
Dalinar se îndepărtă şi găsi curând mai mulţi oameni din garda
lui care-l căutau pe Galant. Li se alătură şi fu izbit de numărul
leşurilor. Se înşirau începând din punctul unde pătrunsese printre
parshendi, îndreptându-se către Sadeas: o cale a morţii.
Se uită spre locul în care ţinuse piept atacurilor. Zeci de morţi.
Poate sute.

1324
 „Pe sângele străbunilor”, se gândi. „Eu am făcut asta?” Nu mai
omorâse atât de mulţi oameni din zilele începuturilor, când îl ajuta
pe Gavilar să unească Alethkarul. Şi, tot din tinereţe, nu i se mai
făcuse rău la vederea morţii.
Însă acum se simţea întors pe dos şi reuşea cu greu să-şi ţină
stomacul sub control. N-avea să verse pe câmpul de luptă. Oamenii
lui nu trebuiau să vadă aşa ceva.
Se îndepărtă împleticindu-se, cu o mână la cap şi având coiful în
cealaltă. Ar fi trebuit să exulte. Dar nu putea. Pur şi simplu… nu
putea.
„Îţi trebuie mult noroc dacă-ncerci să mă-nţelegi, Sadeas. Fiindcă
mi-e infernal de greu să-ncerc să mă-nţeleg eu însumi.”

1325
1326
 57
VELA RĂTĂCITOARE

„Am sugarul în mâini, îi ţin un cuţit la gât şi ştiu că tot ce e viu

vrea să las lama să pătrundă. Să-i vărs sângele pe pământ şi pe
mâinile mele şi să dobândesc astfel mai multe răsuflări pentru noi
toţi.”

Datată shashanan 1173, cu 23 de secunde înainte de moarte. Subiect: un

tânăr ochi-întunecaţi de şaisprezece ani. Mostra are o notă aparte.

— Şi toată lumea s-a sfărâmat! strigă Hărţi, cu spatele arcuindu-i-

se, cu ochii larg deschişi, cu pete de salivă roşie pe obraji. Stâncile
tremurau când păşeau ei, iar pietrele se-nălţau spre cer. Murim!
Murim!
Se zvârcoli pentru o ultimă oară şi lumina din ochi i se stinse.
Kaladin se trase înapoi, cu sângele stacojiu şi alunecos pe mâini, cu
pumnalul pe care-l folosise în loc de bisturiu scăpându-i dintre
degete şi lovindu-se de piatră fără prea mult zgomot. Bărbatul acela
prietenos zăcea mort pe bolovanii platoului, având în partea stângă
a pieptului o rană de săgeată; aceasta din urmă îi trecea prin semnul
din naştere care, după părerea lui, semăna cu Alethkarul.
„Îi ia”, se gândi Kaladin. „Unul câte unul. Îi spintecă şi-i lasă să
sângereze. Nu suntem nimic altceva decât pungi pentru sânge. Şi
când murim, îl lăsăm să curgă peste pietre, ca potopurile aduse de o
mare furtună.”
1327
 „Doar eu rămân. Eu rămân întotdeauna.”
Un strat de piele, un strat de grăsime, un strat de muşchi, un strat
de os. Asta erau oamenii.
Zgomotele luptei răzbăteau de dincolo de spărtură. Judecând
după atenţia care li se dădea podarilor, aceasta ar fi putut la fel de
bine să fie purtată într-un alt regat. Muriţi, muriţi, muriţi, apoi feriţi-
vă din calea noastră.
Solemnă, echipa Podului Patru se adunase în jurul lui Kaladin.
— Ce-a spus la urmă? întrebă Cikatrice. „Stâncile tremurau”?
— N-are importanţă, răspunse Yake, bărbatul cu braţe groase.
Aiura înainte de moarte. Se-ntâmplă uneori.
— S-ar părea că se-ntâmplă din ce în ce mai des, zise Teft.
Îşi ţinea o mână pe celălalt braţ, în locul unde-şi înfăşurase în
grabă un bandaj peste o rană de săgeată. N-avea să mai care podul
prea curând. După moartea lui Hărţi şi a lui Arik nu mai
rămăseseră decât douăzeci şi şase. De-abia erau destui ca să care un
pod. Greutatea tot mai mare se simţea din plin şi trudeau tot mai
mult ca să ţină pasul cu celelalte echipe de podari. După alte câteva
pierderi, problemele lor aveau să fie cu adevărat grave.
„Ar fi trebuit să mă mişc mai repede”, se gândi Kaladin, uitându-
se în jos la Hărţi, al cărui trup spintecat lăsa măruntaiele să i se
usuce la soare. Vârful săgeţii îi străpunsese plămânul şi i se
înţepenise în şira spinării. Oare Lirin l-ar fi putut salva? Dacă ar fi
mers la Kharbranth, aşa cum dorise tatăl lui, oare ar fi învăţat el
însuşi destule – ar fi ştiut destule – ca să împiedice o astfel de
moarte?
„Uneori se-ntâmplă aşa ceva, fiule…”

1328
 Kaladin îşi duse către faţă mâinile tremurătoare şi mânjite de
sânge, strângându-şi între ele capul, măcinat de amintiri. O copiliţă,
un cap spart, un picior rupt, un tată furios.
Disperare, ură, pierdere, frustrare, groază. Cum putea trăi cineva
astfel? Să fii chirurg, să ştii că nu poţi fi îndeajuns de bun pentru a
salva pe toată lumea? Când greşeau alţii, recolta de pe un întreg
ogor se umplea de viermi. Când greşea un chirurg, murea cineva.
„Trebuie să-nveţi când să-ţi pese…”
Ca şi cum ar fi putut să aleagă. Să-şi înăbuşe orice sentiment, la
fel de simplu cum stingi o lampă. Kaladin se gârbovi sub povară.
„Ar fi trebuit să-l salvez, ar fi trebuit să-l salvez, ar fi trebuit să-l
salvez.”
Hărţi, Dunny, Amark, Goshel, Dallet, Nalma, Tien.
— Kaladin, zise vocea lui Syl. Fii tare!
— Dacă aş fi fost, şuieră el, ar fi trăit toţi.
— Ceilalţi podari încă mai au nevoie de tine. Le-ai făgăduit,
Kaladin. Ai jurat.
El îşi ridică privirea. Podarii păreau tulburaţi, îngrijoraţi. Nu erau
decât opt; pe ceilalţi îi trimisese să caute răniţi din alte echipe.
Găsiseră de la bun început trei, cu răni uşoare, de care se putea
ocupa Cikatrice. Niciun mesager nu venise să-l cheme. Celelalte
echipe nu mai aveau, probabil, alţi răniţi – sau răniţii lor nu mai
puteau fi ajutaţi.
Poate ar fi trebuit să se ducă să vadă, pentru orice eventualitate.
Dar – amorţit – nu putea suporta eşecul încă unei încercări de a
salva un om. Se ridică în picioare împleticindu-se şi se îndepărtă de
cadavru. Se îndreptă spre spărtură şi se strădui să intre în postura

1329
pe care-o ştia de mult, de la Tukks. Picioarele depărtate, mâinile la
spate, degetele încleştate de antebraţe. Spatele drept, privirea
înainte. Familiaritatea poziţiei îi dădu forţă.
„Te-ai înşelat, tată”, se gândi. „Ai spus c-o să mă-nvăţ cu aceste
morţi. Şi totuşi, iată-mă. Peste mai mulţi ani. Cu aceeaşi belea.”
Podarii se adunară în jurul lui. Lopen se apropie aducând un
burduf cu apă. Kaladin şovăi, apoi îl luă şi îşi spălă faţa şi mâinile.
Apa caldă îi împroşcă pielea, apoi se evaporă, aducându-i bine-
venita răcoare. El expiră prelung, mulţumindu-i herdazianului
bondoc cu o înclinare a capului.
Lopen îşi ridică o sprânceană, apoi arătă către punga legată de
cingătoarea lui. Recuperase ultimele sfere ţintuite de pod cu o
săgeată. O făcuse pentru a patra oară, reuşind de fiecare dată să nu
fie observat.
— Ai avut vreo problemă? întrebă Kaladin.
— Nu, gancho, răspunse Lopen cu un zâmbet larg. Simplu ca
piedica pusă unui mâncător de coarne.
— Te-am auzit, spuse cu ţâfnă Pietroi, care se afla pe-aproape,
stând în poziţia „pe loc repaus.”
— Şi frânghia? întrebă Kaladin.
— Am aruncat tot colacul peste margine, răspunse Lopen. Dar n-
am legat-o de nimic, întocmai cum ai spus.
— Bun, zise Kaladin.
O frânghie atârnată de pod ar fi sărit prea tare în ochi. Dacă
Hashal sau Gaz miroseau ce punea el la cale…
„Unde e Gaz?” se întrebă. „De ce n-a venit la podalergare?”
Lopen îi întinse punga cu sfere, ca şi cum ar fi fost dornic să

1330
scape de răspundere. El o luă şi şi-o îndesă în buzunarul
pantalonilor.
Herdazianul se retrase, iar Kaladin intră din nou în poziţia „pe
loc repaus”. Platoul de care-i despărţea spărtura era lung şi îngust,
cu pante abrupte pe laturi. La fel ca în ultimele câteva bătălii,
Dalinar îl ajuta pe Sadeas. Sosea întotdeauna târziu. Poate că dădea
vina pe podurile lui lente, trase de chulli. Foarte avantajos. Oamenii
lui îşi permiteau adesea luxul de a traversa fără să fie susţinuţi de
tirul arcaşilor.
Sadeas şi Dalinar câştigau astfel mai multe bătălii. Ceea ce
oricum nu conta pentru podari.
De partea cealaltă a spărturii mureau mulţi oameni, dar Kaladin
nu simţea nimic pentru ei. Niciun imbold de a-i vindeca, nicio
dorinţă de a-i ajuta. Pentru asta putea să-i mulţumească lui Hav,
care-l deprinsese să gândească în termenii „noi” şi „ei”. Într-un fel,
învăţase ceea ce spusese tatăl lui. În sensul negativ, dar era totuşi
ceva. Apără-ne pe „noi”, distruge-i pe „ei”. Un soldat trebuia să
gândească astfel. Prin urmare, Kaladin îi ura pe parshendi. Erau
duşmanii. Dacă n-ar fi învăţat să-şi facă mintea să se disocieze în
acest fel, războiul l-ar fi distrus.
Poate că-l distrusese oricum.
Urmărind lupta, se concentră mai ales asupra unui anumit fapt,
ca să-şi abată atenţia. Cum îşi tratau parshendii morţii? Acţiunile lor
păreau dezordonate. Soldaţii se atingeau rareori de morţii lor, odată
ce cădeau pe câmpul de luptă; atacau ocolindu-i. Iar acolo unde
alethii treceau în marş peste ei izbucneau încăierări cumplite.
Oare alethii observau? Probabil că nu. Însă el îşi dădea seama că

1331
parshendii îşi venerau morţii – într-o asemenea măsură încât îi
puneau pe cei vii în pericol ca să apere leşurile celor căzuţi. Kaladin
se putea folosi de asta. Avea s-o folosească. Cumva.
În cele din urmă, alethii câştigară lupta. Peste nu mult timp,
Kaladin şi echipa lui înaintau cu greutate pe platou, cărându-şi
podul, cu trei răniţi legaţi deasupra. Numai atâţia găsiseră, iar o
parte a minţii lui se simţii dezgustată când îşi dădu seama că o alta
se bucura. Salvase deja vreo cincisprezece oameni din alte echipe de
podari şi îşi secătuiau resursele – chiar dacă foloseau şi banii din
pungi – ca să-i hrănească. Aveau baraca ticsită de răniţi.
Podul Patru ajunse la o spărtură şi Kaladin îşi schimbă poziţia ca
să-l lase jos. Pentru el, ceea ce urma era deja rutină. Pune podul jos,
dezleagă repede răniţii, împinge podul peste spărtură. Se uită să
vadă cum se simţeau cei trei. Toţi cei salvaţi astfel erau uimiţi de
ceea ce petrecuse, deşi făcea lucruri de felul ăsta de mai multe
săptămâni. Mulţumit de starea lor, se aşeză în poziţia „pe loc
repaus”, în timp ce soldaţii traversau.
Echipa se alinie în jurul lui. Soldaţii – ochi-luminoşi şi ochi-
întunecaţi deopotrivă – îi priveau din ce în ce mai încruntaţi.
— De ce fac asta? întrebă încet Moash, când un oştean aruncă în
ei cu un fruct putred.
Îşi şterse de pe faţă fructul roşu şi cleios, apoi oftă şi-şi reluă
poziţia. Kaladin nu-i rugase niciodată să i se alăture, dar ei o făceau
întotdeauna.
— Când luptam în armata lui Amaram, le povesti el, visam să mă
alătur trupelor de pe Câmpiile Sfărâmate. Toată lumea ştia că
soldaţii rămaşi în Alethkar erau drojdia. Ni-i imaginam pe cei

1332
adevăraţi, care luptau în afara ţării, în gloriosul război de pedepsire
a ucigaşilor regelui nostru. Soldaţii aceia se purtau corect faţă de
camarazi. Disciplina lor era fermă. Fiecare era un maestru al luptei
cu suliţa şi niciunul nu ieşea din formaţie pe câmpul de luptă.
Alături, Teft râse încetişor.
Kaladin se întoarse spre Moash.
— De ce ne tratează astfel? Pentru că ştiu că ar trebui să fie mai
buni decât sunt. Pentru că văd disciplină la podari şi le e ruşine. Li
se pare mai uşor să ne batjocorească pe noi decât să devină ei mai
buni.
— Soldaţii lui Dalinar Kholin nu se poartă aşa, spuse Cikatrice,
chiar din spatele lui. Oamenii lui mărşăluiesc în rânduri drepte. În
tabăra lor e ordine. Când sunt de gardă, nu-şi ţin hainele descheiate
şi nu trândăvesc.
„O să tot aud la nesfârşit despre Dalinar Kholin, lua-l-ar
Furtuna?” se întrebă Kaladin.
Lumea vorbise la fel şi despre Amaram. Ce uşor era să treci cu
vederea un suflet negru când îl îmbrăcai într-o uniformă bine
călcată şi în reputaţia unui om de onoare!
Câteva ore mai târziu, grupul de podari asudaţi şi istoviţi urca
panta de lângă lemnărie. Îşi lăsară podul să cadă cu zgomot surd pe
locul în care era depozitat. Se făcuse târziu. Kaladin trebuia să
cumpere cât mai repede ceva de mâncare dacă voiau provizii
pentru tocana de seară. Îşi şterse faţa cu prosopul, în timp ce echipa
Podului Patru se alinia.
— Sunteţi liberi pentru tot restul serii, îi anunţă. Mâine, dis-de-
dimineaţă, trebuie să mergem la corvoada din spărtură. Vom muta

1333
antrenamentul cu podul către sfârşitul după-amiezii.
Podarii dădură din cap, apoi Moash ridică o mână. Toţi, ca unul,
îşi ridicară braţele şi le încrucişară, cu încheieturile mâinilor una
peste alta şi cu pumnii strânşi. Gestul părea îndelung exersat. Pe
urmă se îndepărtară.
Kaladin îşi ridică o sprânceană, îndesându-şi prosopul sub
centură.
— Au vrut un salut, îl lămuri Teft. Nu putem folosi unul militar
obişnuit – nu şi când suliţaşii deja ne cred prea cu nasul pe sus. Aşa
că le-am arătat vechiul salut al plutonului meu.
— Când?
— Azi-dimineaţă. Când Hashal îţi spunea ce avem de făcut.
Kaladin zâmbi. Era ciudat, dar încă mai putea să zâmbească. În
apropiere, celelalte nouăsprezece echipe care alergaseră în ziua
aceea îşi lăsau podurile să cadă rând pe rând. Oare echipa Podului
Patru arătase vreodată la fel ca ei, cu aceleaşi bărbi neîngrijite, cu
aceeaşi expresie chinuită? Câţiva se uitară la Kaladin în trecere, dar
îşi lăsară ochii în jos imediat ce văzură că-i privea. Nu-i mai tratau
pe cei de la Podul Patru cu dispreţul de mai înainte. În mod bizar,
acum păreau să aibă faţă de echipa lui aceeaşi atitudine pe care o
aveau faţă de oricine altcineva din tabără – o considerau mai presus
decât ei înşişi. Îşi grăbiră paşii, ca să nu mai fie priviţi de el.
„Sărmani neghiobi îndobitociţi”, se gândi Kaladin. Ar fi fost oare
cu putinţă s-o convingă pe Hashal să-l lase să ia câţiva la Podul
Patru? I-ar fi fost de folos nişte oameni în plus; la vederea siluetelor
lor gârbovite i se frângea inima.
— Cunosc privirea asta, flăcăule, spuse Teft. De ce trebuie s-ajuţi

1334
mereu pe toată lumea?
— Ei, da, răspunse el. Nu pot să apăr nici măcar Podul Patru.
Acum dă-mi voie să mă uit la braţul tău.
— Nu e chiar atât de grav.
Kaladin îl prinse oricum de braţ şi îi dezlipi bandajul acoperit cu
o crustă de sânge închegat. Tăietura era lungă, dar nu şi adâncă.
— Aici ne trebuie antiseptic, spuse el, văzând câţiva
putredospreni roşii care se târau în jurul rănii. Probabil c-ar trebui s-
o cos.
— Nu e chiar atât de grav!
— Totuşi, spuse Kaladin, făcându-i semn să-l urmeze în timp ce
se îndrepta spre unul dintre butoaiele cu apă de ploaie de pe
marginea lemnăriei.
Rana era destul de puţin adâncă pentru ca în dimineaţa
următoare Teft să le poată arăta celorlalţi, în spărtură, diverse
moduri de a lovi cu suliţa şi de a para lovituri, dar asta nu însemna
că trebuia neglijată, pentru că aşa ceva ar fi însemnat infecţie sau
cicatrice.
La butoiul cu apă, Kaladin o spălă, apoi îl strigă pe Lopen – care
stătea lângă baracă, la umbră – ca să-i aducă instrumentele
medicale. Herdazianul îl salută din nou, deşi o făcea cu singura lui
mână, şi plecă să ia ce i se ceruse.
— Ei, flăcăule, spuse Teft. Cum te simţi? Ai avut vreo experienţă
ciudată în ultima vreme?
Kaladin se încruntă, ridicându-şi privirea de la braţul lui.
— Dar-ar furtuna, Teft! Îmi pui întrebarea asta pentru a cincea
oară în două zile. Ce urmăreşti?

1335
 — Nimic, nimic!
— Ceva este, spuse Kaladin. Ce vrei să descoperi? Eu…
— Gancho, spuse Lopen, apropiindu-se cu raniţa cu instrumente
şi leacuri pe umăr. Poftim.
Kaladin se uită la el, apoi o luă ezitând. Îi desfăcu şnururile.
— O să vrem să…
Teft schiţă brusc o mişcare. Ca o lovitură de pumn.
Kaladin se mişcă din reflex, inspirând adânc şi intrând într-o
poziţie defensivă, cu braţele ridicate, cu un pumn strâns şi cu
cealaltă mână pregătită să pareze.
În el se înfiripă ceva, ca o respiraţie profundă, ca o băutură
arzătoare, pătrunsă direct în sânge. O undă puternică îi străbătu
trupul. Energie, forţă, conştientizare. Ca o reacţie firească a corpului
în faţa pericolului, numai că de o sută de ori mai intensă.
Mişcându-se mai repede decât putea fi urmărit cu privirea,
prinse pumnul lui Teft. Acesta încremeni.
— Ce faci? întrebă Kaladin.
Teft zâmbea. Se dădu înapoi cu un pas, trăgându-şi pumnul din
strânsoare.
— Pe Kelek, spuse scuturându-şi mâna. Strângi, nu glumă.
— De ce-ai încercat să mă loveşti?
— Am vrut să văd ceva. Ai punga cu sfere pe care ţi-a dat-o
Lopen, înţelegi, plus punga ta, cu tot ce-am adunat noi. Mai multă
Lumină de Furtună decât ai mai avut vreodată asupra ta, cel puţin
în ultima vreme.
— Ce legătură are asta cu orice altceva? întrebă Kaladin.
Ce era dogoarea din el, ce-i ardea în vene?

1336
 — Gancho, spuse Lopen, cu veneraţie în glas. Străluceşti.
El se încruntă. „Ce tot spu…”
Şi atunci văzu. Erau foarte palide, dar existau, şuviţe de fum
luminos înălţându-i-se şerpuitoare din piele. Ca aburul dintr-un vas
cu apă fierbinte, într-o noapte rece de iarnă.
Tremurând, puse raniţa cu instrumente pe marginea lată a
butoiului cu apă de ploaie. Simţi, pentru o clipă, o răceală pe piele.
Ce era asta? Şocat, îşi înălţă cealaltă mână şi se uită la şuviţele care
izvorau din ea.
— Ce mi-ai făcut? întrebă, uitându-se la Teft.
Podarul mai vârstnic continua să zâmbească.
— Răspunde-mi! se răsti Kaladin, făcând un pas înainte şi
înşfăcându-l de pieptul cămăşii.
„Părinte al Furtunii, dar mă simt puternic!”
— Nu ţi-am făcut nimic, flăcăule, răspunse Teft. Dar tu faci asta
de mai multă vreme. Eu te-am surprins hrănindu-te cu Lumină de
Furtună când erai bolnav.
Lumină de Furtună. Kaladin se grăbi să-i dea drumul lui Teft şi-şi
căută punga în buzunar. O scoase cu o smucitură şi o deschise.
Înăuntru era întuneric. Toate cele cinci nestemate fuseseră golite.
Strălucirea albă care se înălţa din el însuşi lumina slab interiorul.
— Ei, asta e ceva, spuse Lopen, de lângă el.
Kaladin se răsuci şi-l văzu aplecat, uitându-se la raniţa cu
instrumente şi leacuri. De ce era atât de important?
Apoi îşi dădu seama. Crezuse c-o aşezase pe marginea butoiului,
dar, în graba lui, doar o apăsase pe suprafaţa exterioară. Şi raniţa
era acum lipită de lemn. Înţepenise acolo, ca atârnată de un cârlig

1337
invizibil. Şi emanând o lumină slabă, exact cum i se întâmpla şi lui.
Sub privirile lui, lumina păli şi pieri, iar raniţa se desprinsese şi
căzu.
Kaladin îşi duse mâna la frunte, mutându-şi privirea de la
surprinsul Lopen la curiosul Teft. Apoi îşi roti înnebunit privirea
prin lemnărie. Nimeni altcineva nu se uita la ei; în lumina soarelui,
aburul era prea palid ca să fie zărit de la distanţă.
„Părinte al Furtunii… ce… cum…”
Întrezări deasupra capului o siluetă familiară. Syl era o siluetă
neclară care se mişca precum o frunză-n vânt, purtată încet când
într-o parte, când într-alta.
„Ea a făcut-o!” se gândi Kaladin. „Ce mi-a făcut?”
Se îndepărtă de Lopen şi de Teft cu paşi împleticiţi şi alergă spre
Syl. Picioarele îl purtau cu prea multă iuţeală.
— Syl! strigă, oprindu-se sub ea.
Ea se grăbi să coboare şi plană în faţa lui, preschimbându-se din
frunză într-o femeie tânără care plutea în aer.
— Da?
El se uită în jur.
— Vino cu mine, spuse el, repezindu-se către o alee aflată între
barăci.
Se sprijini de un zid, stând în umbră şi respirând sacadat. Acolo
nu putea să-l vadă nimeni.
Syl coborî până la înălţimea feţei lui, îşi duse mâinile la spate şi îl
privi cu atenţie.
— Străluceşti.
— Ce mi-ai făcut?

1338
 Ea-şi lăsă capul pe o parte, apoi ridică din umeri.
— Syl… spuse el ameninţător, deşi habar n-avea ce rău i-ar fi
putut face unui spren.
— Nu ştiu, răspunse ea cu sinceritate, apoi se aşeză, cu picioarele
atârnându-i peste marginea unei platforme invizibile. Nu pot… Nu
pot să-mi amintesc decât foarte neclar lucruri pe care le ştiam
cândva atât de bine. Lumea asta, legătura mea cu oamenii.
— Dar ai făcut ceva.
— Noi am făcut ceva. N-am fost eu. N-ai fost tu. Însă împreună…
Ridică din nou din umeri.
— Asta nu mă ajută prea mult.
Syl se strâmbă.
— Ştiu. Îmi pare rău.
Kaladin ridică o mână. În umbră, lumina care se scurgea din el se
vedea şi mai bine. Dacă ar fi trecut cineva…
— Cum scap de asta?
— De ce vrei să scapi de ea?
— Păi, pentru că… Eu… Pentru că…
Ea nu răspunse.
Lui îi trecu ceva prin minte. O întrebare pe care-ar fi trebuit,
probabil, s-o pună mai de mult.
— Nu eşti un vântspren, nu-i aşa?
Syl şovăi, apoi clătină din cap.
— Nu.
— Atunci ce eşti?
— Nu ştiu. Unesc obiecte.
Le unea. Când juca farse, lipea diverse lucruri între ele. Încălţări

1339
lipite de pământ, făcând oamenii să se-mpiedice. Alţii se întindeau
după hainele lor atârnate în cârlige şi nu le puteau desprinde. El îşi
duse mâna în jos şi luă o piatră. Cât palma lui de mare, aceasta era
netezită de vânturile furtunilor şi de ploi. O lipi de peretele barăcii
şi îşi dori ca Lumina să treacă în ea.
Simţi un fior rece. Piatra începu să emane vapori luminoşi. Şi,
după ce îşi retrase el mâna, rămase neclintită, lipită de zid.
Se aplecă şi o privi cu ochii mijiţi. Avea impresia că desluşea
spreni minusculi, de un albastru întunecat şi de forma unor mici
picături de cerneală, adunându-se în jurul locului unde piatra
întâlnea peretele.
— Uniospreni, spuse Syl, venind lângă capul lui; continua să stea
în picioare, plutind în aer.
— Ei ţin piatra acolo.
— Poate. Sau poate au fost atraşi de ceea ce ai făcut ca s-o fixezi.
— Dar nu aşa merg lucrurile, nu?
— Putredosprenii sunt cauza bolii – întrebă alene Syl – sau sunt
atraşi de ea?
— Toată lumea ştie că ei sunt cauza.
— Şi dau vântsprenii naştere vântului? Aduc ploisprenii ploaie?
Aprind focsprenii focuri?
Kaladin şovăi. Nu, n-o făceau. Oare aşa era?
— N-are importanţă. Vreau să aflu cum scap de lumina asta, nu
s-o studiez.
— Dar de ce trebuie să scapi de ea? repetă Syl. Kaladin, ştii
poveştile despre oameni care mergeau pe ziduri, oameni care se
uneau cu furtunile. Vântalergătorii. De ce-ai vrea să scapi de aşa

1340
ceva?
Kaladin se străduia să lămurească totul. Vindecarea lui, faptul că
săgeţile nu-l nimereau niciodată, deşi alerga în partea din faţă a
podului… Da, ştiuse că se petrecea ceva straniu. De ce-l speria atât
de mult? Fiindcă se temea să fie altfel decât ceilalţi, aşa cum fusese
tatăl său, pe când era chirurg în Vatra-de-Piatră? Sau la mijloc era
ceva mai important?
— Fac ceea ce făceau Radianţii, zise el.
— Chiar asta am spus adineaori.
— M-am tot întrebat dacă am ghinion sau dacă n-am dat din
întâmplare peste ceva precum Magia Veche. Poate că asta-i
explicaţia! Atotputernicul i-a blestemat pe Radianţii Dispăruţi
fiindcă au trădat omenirea. Dacă sunt blestemat şi eu, pentru ceea
ce fac?
— Kaladin, nu eşti blestemat, spuse ea.
— Parcă spuneai că nu ştii ce se petrece.
El începu să măsoare cu pasul aleea. Alături, piatra se desprinse
în sfârşit şi căzu.
— Poţi să spui, fără absolut nicio îndoială, că ghinionul n-a fost
atras de lucrurile pe care le fac eu? Ştii destul de multe ca să negi
asta pe de-a-ntregul, Syl?
Ea plutea tăcută prin aer, cu braţele încrucişate.
— A… asta, continuă el, arătând către piatră. E împotriva firii.
Radianţii au trădat omenirea. Şi-au pierdut puterile şi au fost
blestemaţi. Toată lumea ştie legendele. Se uită în jos, la mâinile lui
încă strălucitoare, deşi radiau o lumină mai palidă. Indiferent ce-am
făcut noi, indiferent ce mi s-a întâmplat mie, am atras într-un fel

1341
asupra mea acelaşi blestem. De aceea mor toţi cei din jurul meu
când încerc să-i ajut.
— Şi crezi că eu sunt un blestem? îl întrebă ea.
— Eu… Ei, spuneai că ai o legătură cu asta şi…
Ea înaintă cu paşi mari, arătându-l cu degetul – o femeie furioasă
minusculă, suspendată în aer.
— Aşa că-ţi închipui că eu am provocat totul? Eşecurile tale?
Morţile?
Kaladin nu mai scoase nicio vorbă. Îşi dădu imediat seama că
tăcerea era cel mai nepotrivit răspuns. Syl – cu sentimente
surprinzător de omeneşti – se răsuci în aer cu o privire suferindă şi
se îndepărtă cu iuţeală, dând naştere unei panglici de lumină.
„Am exagerat”, îşi spuse el. Numai că se simţea atât de
neliniştit… Se sprijini din nou de perete, cu mâna la cap. Înainte de-
a apuca să-şi adune gândurile, nişte umbre făcură să se întunece
intrarea aleii. Teft şi Lopen.
— Vorbitori cu pietrele! exclamă acesta din urmă. Chiar
străluceşti în umbră, gancho!
Teft îl strânse de umăr.
— N-o să spună nimic nimănui, flăcăule. O să am grijă.
— Da, gancho, zise Lopen. Jur că n-o să spun nimic. Într-un
herdazian poţi avea încredere.
Kaladin îi privi, copleşit. Se împinse, trecând pe lângă ei, ieşi de
pe alee şi traversă lemnăria în fugă, ferindu-se de ochii tuturor.
●
La căderea nopţii, din trupul lui Kaladin nu se mai scurgea
lumină. Pălise ca un foc ce se stinge, apoi dispăruse în numai câteva

1342
minute.
El mergea spre sud, de-a lungul marginii Câmpiilor Sfărâmate,
prin porţiunea dintre taberele de război şi platourile propriu-zise. În
unele locuri – ca acela de lângă lemnărie, unde se adunau trupele
lui Sadeas – trecerea dintr-o zonă în alta se făcea pe o pantă lină. În
altele exista câte o movilă de mică întindere şi de numai doi-trei
metri înălţime. Trecu de una dintre ele; avea stâncile în dreapta, iar
câmpiile se întindeau în stânga.
Găuri, crăpături şi mici unghere stâncoase erau tot atâtea puncte
de reper pe solul pietros. Gropile puţin adânci încă mai ascundeau
bălţi rămase după ultima mare furtună. Vieţuitoarele încă se mai
foiau grăbite printre bolovani, deşi aerul rece al serii avea să le
trimită curând în ascunzişuri. Trecu pe lângă un loc ciuruit de găuri
mărunte, pline cu apă; cremlingii – cu multe picioare, gheare
minuscule şi trupuri prelungi, ocrotite de carapace – lipăiau pe
margini, înfulecând. Unul dispăru în groapă, tras de un mic tentacul
care ţâşnise afară. Era probabil un înşfăcător.
Iarba creştea în susul movilei, cu firele ieşindu-i din găurile lor.
În mijlocul verdelui ei se înălţau, ca nişte flori, pâlcuri de muşchi-
deget. Lujerii lor strălucitori, roz sau violeţi, i se păreau lui Kaladin
nişte tentacule pe care vântul le făcea să fluture spre el. La trecerea
lui, iarba timidă se retrase, dar muşchiul-deget era mai curajos.
Pâlcurile acelea se refugiau în carapacele lor numai dacă băteai în
piatra de lângă ele.
Deasupra lui, pe culme, câţiva cercetaşi scrutau Câmpiile
Sfărâmate. Teritoriul de lângă movilă nu-i aparţinea unui înalt prinţ
anume, iar cercetaşii nu-i dădură nicio atenţie lui Kaladin. Avea să

1343
fie oprit numai dacă încerca să părăsească taberele de luptă prin
capătul sudic sau prin cel din nord.
Niciun podar nu-l urmase. Nu ştia sigur ce explicaţii le dăduse
Teft. Poate le spusese că era tulburat de moartea lui Hărţi.
De unul singur, se simţea ciudat. De când fusese trădat de
Amaram şi ajunsese sclav, fusese mereu cineva lângă el. Sclavii cu
care complotase. Podarii cu care lucrase. Soldaţii care îl păziseră.
Stăpânii de sclavi care îl bătuseră, prietenii care depinseseră de el.
Nu i se mai întâmplase să fie singur din noaptea în care fusese legat
pentru a fi ucis de marea furtună.
„Nu”, îşi spuse. „În noaptea aia n-am fost singur. Syl era acolo.”
Îşi lăsă capul în jos, trecând pe lângă micile crăpături din stânga lui.
Prelungindu-se către est, crăpăturile acelea se lărgeau, devenind
spărturi.
Ce i se întâmpla? Nu avea halucinaţii. Şi Teft, şi Lopen văzuseră.
Ba Teft chiar părea că se aşteptase la asta.
Kaladin ar fi trebuit să moară în timpul acelei mari furturi. Însă îşi
revenise, punându-se pe picioare la scurt timp după aceea. Coastele
lui ar fi trebuit să fie încă sensibile, dar nu-l mai dureau de câteva
săptămâni. Sferele lui, la fel ca ale podarilor din apropierea lui, îşi
pierdeau întreaga Lumină de Furtună.
Oare acea mare furtună îl schimbase? Nu, descoperise sfere
secătuite şi înainte. Iar Syl… ea măcar recunoscuse că era
responsabilă pentru o parte din cele întâmplate. Lucrurile mergeau
astfel de multă vreme.
Se opri lângă un colţ de stâncă şi se sprijini de el, făcând iarba să
se retragă, scurtându-se. Se uită către est, plimbându-şi privirea

1344
peste Câmpiile Sfărâmate. Căminul lui. Mormântul lui. Să-şi ducă
traiul pe întinderea lor i se părea un lucru sfâşietor. Podarii îşi
înălţau privirile spre el, îl considerau conducătorul lor, salvatorul
lor. Dar în fiinţa lui erau fisuri, aidoma celor din piatra de la
marginile acelor Câmpii.
Fisurile se lărgeau. Îşi făcea tot felul de promisiuni, ca atunci
când alergi pe o distanţă lungă şi nu ţi-a mai rămas niciun strop de
energie. Încă puţin. Mai aleargă doar până la următorul deal. Nu te
poţi da bătut. Fisuri minuscule, crăpături în piatră.
„E bine că am venit aici”, se gândi. „Suntem făcuţi să fim alături,
tu şi cu mine. Îţi semăn.” Care fusese, de la bun început, cauza
apariţiei fisurilor de pe Câmpii? Un soi de greutate imensă?
Din depărtare începu să se audă o melodie, călătorind peste
platouri. La auzul sunetului, Kaladin tresări. Era ceva atât de
neaşteptat, atât de nelalocul lui, încât te înspăimânta în ciuda
suavităţii sale.
Cântecul venea de pe Câmpii. Şovăind, dar neizbutind să se
împotrivească, Kaladin se puse în mişcare. O luă către est, peste
stânca plată, măturată de vânturi. Pe măsură ce înainta, sunetul
devenea tot mai puternic, dar încă mai era fantomatic, eteric.
Cântecul unui flaut, dar al unuia cu o tonalitate mai joasă decât cele
auzite până atunci de el.
Când ajunse mai aproape, simţi miros de fum. Acolo ardea un
foc. Un mic foc de tabără.
Descoperi că era la marginea unui soi de peninsule străbătute de
crăpături care se lărgeau într-o spărtură pierdută în întuneric. Chiar
în vârful acelei peninsule – înconjurat de spărtură din trei părţi –

1345
Kaladin găsi un bărbat în uniforma neagră a ochi-luminoşilor,
aşezat pe un bolovan. În faţa lui ardea un foc mic, făcut din cochilii
de mugur-de-stâncă. Bărbatul avea părul scurt şi negru şi faţa
colţuroasă. Purta la şold o sabie subţire, într-o teacă neagră.
Ochi bărbatului erau de un albastru palid. Kaladin nu mai auzise
niciodată de un bărbat ochi-luminoşi care să cânte la flaut. Nu
considerau ei muzica o îndeletnicire feminină? Dacă nu erau
ardenţi, bărbaţii cântau numai din gură, nu la vreun instrument.
Cel pe care-l privea era extrem de talentat. Melodia stranie pe
care o cânta părea străină, avea ceva aproape ireal, parcă dintr-un
alt loc şi dintr-un alt timp. Reverbera în spărtură şi îşi trimitea
ecourile înapoi; era aproape ca şi cum bărbatul ar fi cântat în duet
cu el însuşi.
Kaladin se opri la mică depărtare de el, dându-şi seama că
ultimul lucru pe care şi-l dorea era să aibă de-a face cu un
luminlord, şi mai ales cu unul destul de bizar din fire ca să se
îmbrace în negru şi să hoinărească pe Câmpiile Sfărâmate, cântând
la flaut. Se întoarse, gata să plece.
Muzica se întrerupse. Kaladin se opri.
— Mă tem întotdeauna c-o să uit cum să cânt la el, spuse, din
spatele lui, o voce blândă. E o prostie, ştiu, ţinând cont cât de mult
am exersat. Dar în ultimul timp îi dau rareori atenţia pe care o
merită.
Kaladin se întoarse din nou către străin. Flautul era cioplit dintr-
un lemn de culoare întunecată, aproape negru. Părea un instrument
prea obişnuit ca să-i aparţină unui ochi-luminoşi, însă bărbatul îl
ţinea în mână cu veneraţie.

1346
 — Ce faci aici? întrebă Kaladin.
— Stau. Câteodată cânt.
— Voiam să-ntreb de ce te afli aici.
— De ce mă aflu aici? spuse bărbatul, lăsându-şi flautul în jos,
îndreptându-şi umerii şi destinzându-se. De ce se află oricare dintre
noi aici? Tinere podar, întrebarea asta e cam prea profundă pentru o
primă întâlnire. De obicei, prefer prezentările înaintea teologiei. Şi
mâncarea de prânz, dacă e de găsit. Poate şi un somn bun. De fapt,
aproape totul ar trebui să vină înaintea teologiei. Dar mai ales
prezentările.
— Bine, zise Kaladin. Şi tu eşti…
— Aşezat aici. Câteodată cântând… cântându-le în strună
podarilor, ca să mă joc cu minţile lor.
Lui Kaladin i se împurpurară obrajii şi îi întoarse iarăşi spatele,
pregătindu-se din nou să plece. Nebunul ochi-luminoşi n-avea decât
să spună şi să facă orice voia. El unul trebuia să se gândească la
nişte hotărâri importante.
— Ei, atunci du-te, spuse, din spatele lui flautistul ochi-luminoşi.
Mă bucur că pleci. Nu vreau să stai pe-aproape. Ţin destul de mult
la Lumina mea de Furtună.
Kaladin îngheţă. Apoi se răsuci.
— Ce?
— Vorbesc despre sferele mele, răspunse bărbatul straniu,
ridicând în mână ceea ce părea să fie un broam de smarald,
impregnat în totalitate. Toată lumea ştie că podarii sunt hoţi sau cel
puţin cerşetori.
Fireşte. Vorbea despre sfere. N-avea de unde să ştie de… năpasta

1347
lui. Nu-i aşa? Ochii necunoscutului sticleau ca şi cum ar fi făcut o
glumă nemaipomenită.
— Nu te simţi insultat că te-am numit hoţ! adăugă acesta,
ridicând un deget.
Kaladin se încruntă. Unde dispăruse sfera? O ţinuse în mâna
aceea.
— Am vrut să fie un compliment.
— Un compliment? Când îi spui cuiva că e hoţ?
— Fireşte. Eu însumi sunt hoţ.
— Da. Ce furi?
— Mândrie, răspunse bărbatul. Şi uneori plictiseală, dacă pot lua
mândria asupra mea. Sunt Mucalitul Regelui. Sau cel puţin am fost,
până mai deunăzi. Probabil c-o să-mi pierd titlul în curând.
— Ce… al regelui?
— Mucalitul. Treaba mea era să cuget, găsind vorbe de spirit.
— A spune lucruri confuze nu e totuna cu a fi spiritual.
— A! exclamă necunoscutul, cu ochii scânteindu-i. Te dovedeşti
deja mai înţelept decât majoritatea cunoscuţilor mei din ultima
vreme. Şi ce-nseamnă, atunci, să fii spiritual?
— Să spui lucruri inteligente.
— Şi ce e inteligenţa?
— Cred…
De ce purta o asemenea discuţie?
— Cred că e abilitatea de a spune şi de a face lucrul potrivit în
momentul potrivit.
Mucalitul Regelui îşi lăsă capul pe-o parte, apoi zâmbi. În cele
din urmă îi întinse mâna lui Kaladin.

1348
 — Şi care ţi-e numele, podarul meu cugetător?
El îşi întinse mâna şovăind.
— Kaladin. Dar al tău?
— Am mai multe, spuse necunoscutul şi îi strânse mâna. Mi-am
început viaţa ca o idee, ca un concept, nişte cuvinte pe o pagină.
Ăsta-i un alt lucru pe care l-am furat. Pe mine însumi. Cândva, am
primit numele unei pietre.
— Al uneia frumoase, sper.
— Una superbă. Şi care şi-a pierdut orice valoare fiindcă i-am
purtat eu numele.
— Ei, şi cum te numesc acum oamenii?
— În multe feluri, dintre care numai câteva sună politicos. Şi
aproape toate mi se potrivesc cu adevărat, din păcate. Tu însă îmi
poţi spune Hoid.
— E numele tău?
— Nu. E al cuiva care-ar fi trebuit să-mi fie drag. Repet, e un
lucru pe care l-am furat. Noi, hoţii, facem aşa ceva.
Se uită spre est, către Câmpiile asupra cărora întunericul se lăsa
cu repeziciune.
Micul foc aprins lângă bolovanul lui Hoid împrăştia lumina
pâlpâitoare şi roşie a cărbunilor scânteietori.
— Ei, mi-a făcut plăcere să te cunosc, spuse Kaladin. O să plec…
— Nu înainte de a-ţi da ceva, zise Hoid şi îşi ridică flautul.
Aşteaptă, te rog.
Kaladin oftă. Avea sentimentul că bărbatul acela straniu n-avea
să-l lase să plece înainte de a termina cu el.
— E flautul unui Drumeţ, spuse studiind bucata de lemn

1349
întunecat la culoare. E făcut pentru un povestitor, ca să cânte în
timp ce istoriseşte.
— Vrei să spui că e menit să acompanieze un povestitor. Ca să
cânte la el altcineva în timpul istorisirii.
— De fapt, vreau să spun exact ce-am spus.
— Cum poate cineva să istorisească o poveste în timp ce cântă la
flaut?
Hoid îşi ridică o sprânceană, apoi îşi duse flautul la buze. Cânta
la el altfel decât la orice flaut pe care-l mai văzuse vreodată Kaladin
– în loc să-l ţină în jos, în faţa lui, Hoid îl ridică în lateral şi suflă în
capăt. Intonă câteva note, de probă. În aceeaşi tonalitate melancolică
auzită de Kaladin mai înainte.
— Povestea, spuse Hoid, e despre Derethil şi despre Vela
Rătăcitoare.
Începu să cânte. Notele erau mai iuţi şi mai tăioase decât cele pe
care le cântase mai devreme. Păreau aproape să se rostogolească
una peste alta, fugind din flaut ca nişte copii care aleargă, luându-se
la întrecere. Erau frumoase şi vioaie, urcau şi coborau, într-o
împletitură tot atât de complicată ca ţesătura unui covor.
Kaladin se trezi ţintuit locului. Melodia era puternică, aproape
poruncitoare. Fiecare notă era un cârlig azvârlit ca să-i străpungă
carnea şi să-l ţină aproape.
Hoid se opri brusc, dar notele continuau să stârnească în spărtură
ecouri care se întorceau în timp el ce vorbea.
— Derethil e bine-cunoscut în câteva ţinuturi, deşi aici, în est, am
auzit vorbindu-se de el mult mai puţin. A fost un rege din zilele
umbrei, dintr-un timp despre care n-avem amintiri. Un bărbat

1350
puternic. Comandantul mai multor mii de oameni, conducător al
mai multor zeci de mii. Înalt, nobil, binecuvântat cu o piele deschisă
la culoare şi cu ochi luminoşi. Era un bărbat de invidiat.
În clipa când se stinseră ecourile, Hoid începu iar să cânte,
preluând ritmul. De fapt, părea să continue exact de unde
începuseră să se stingă notele ecoului, ca şi cum muzica nu s-ar fi
întrerupt niciodată. Melodia deveni mai lină, sugerând plimbarea
unui rege alături de curtenii săi. Cântând cu ochii închişi, Hoid se
aplecă spre foc. Aerul suflat deasupra flautului învolbură fumul,
agitându-l, şi Kaladin avu impresia că dintr-acesta se contura faţa
unui bărbat cu bărbia ascuţită şi pomeţi înalţi. De fapt, fireşte că nu
era acolo. Şi-o imagina. Însă cântecul obsedant şi fumul învârtejit îi
încurajau închipuirile.
— Derethil s-a luptat cu Pustiitorii în zilele Heralzilor şi ale
Radianţilor, spuse Hoid, cu ochii încă închişi, cu flautul chiar sub
buze, cu ecourile cântecului urcând din spărtură şi părând să-l
acompanieze. Când s-a făcut în sfârşit pace, a descoperit că nu era
mulţumit. Ochii lui priviseră întotdeauna către vest, către largul
întinsei mări. A armat cea mai minunată corabie de care-a auzit
vreodată omenirea, un vas maiestuos, creat pentru a face ceea ce nu
mai cutezase nimeni până atunci: pentru a străbate mările în timpul
marilor furtuni.
Ecourile se stinseră, iar Hoid începu iar să cânte, schimbându-şi
parcă locul cu un partener invizibil. Fumul se învârteji, înălţându-se
în aer şi răsucindu-se, purtat de răsuflarea flautistului. Şi Kaladin se
simţi aproape convins că vedea cum se conturează o corabie
enormă, cu pânza cât o casă, întinsă pe o cocă în formă de săgeată.

1351
Melodia deveni alertă, sacadată, ca şi cum ar fi vrut să imite
zgomotele ciocanelor de lemn şi ale fierăstraielor.
— Ţelul lui Derethil – spuse Hoid întrerupându-se, era să caute
obârşia Pustiitorilor, locul unde se născuseră. Mulţi spuneau că era
nebun, dar el nu se putea opri. Şi-a numit corabia Vela Rătăcitoare
şi a adunat un echipaj din cei mai curajoşi marinari. Apoi, într-o zi
când se apropia o mare furtună, corabia a plecat. A pătruns în
ocean, cu pânza întinsă, ca şi cum ar fi întâmpinat cu braţele
deschise vânturile furtunii…
O clipă mai târziu, flautul era la buzele lui Hoid, iar el aţâţa focul
lovind cu piciorul o bucată din cochilia unui mugur-de-stâncă.
Scânteile se avântară în aer şi fumul ţâşni, apoi se răsuci când, cu o
rotire a capului, Hoid îndreptă spre el găurile flautului. Melodia
deveni violentă, furtunoasă, cu note neaşteptate şi modulaţii bruşte.
Gamele se ridicară către notele înalte, care deveniră ţipete eterice.
Şi Kaladin văzu totul cu ochii minţii. Corabia masivă, dintr-odată
minusculă în faţa copleşitoarei forţe a marii furtuni. Luată de vânt,
purtată pe oceanul fără sfârşit. Ce se aştepta acest Derethil să
găsească, ce sperase? O mare furtună era cumplită şi pe pământ.
Dar pe apă?
Sunetele se loveau de pereţii aflaţi dedesubt, născând ecouri.
Kaladin se pomeni aplecându-se către bolovani, cu ochii la fumul
învolburat şi la flăcările care se înălţau. Văzu nava minusculă prinsă
în mijlocul unui vârtej furios.
În cele din urmă, cântecul lui Hoid îşi încetini ritmul şi ecourile
violente dispărură, înlocuite de o melodie mult mai blândă. Ca un
clipocit de valuri.

1352
 — Vela Rătăcitoare a eşuat pe uscat şi a fost aproape distrusă, dar
Derethil şi cei mai mulţi marinari au supravieţuit. S-au trezit pe un
inel de insule mici, care înconjurau un vârtej imens, unde se spunea
că se scurge tot oceanul. Au fost întâmpinaţi de oameni stranii, cu
trupuri înalte, mlădioase, care purtau robe într-o singură culoare şi
aveau în păr scoici nemaivăzute în Roshar. Insularii i-au adăpostit
pe supravieţuitori, i-au hrănit şi le-au purtat de grijă până s-au
înzdrăvenit. În timpul săptămânilor în care s-a întremat, Derethil i-a
studiat pe oamenii aceia stranii, care-şi spuneau uvara, poporul
Marelui Abis. Duceau un trai bizar. Spre deosebire de locuitorii
Rosharului, care se ceartă tot timpul, uvara păreau să fie
întotdeauna de acord. Începând din copilărie, nu puneau nicio
întrebare. Fiecare îşi făcea datoria.
Hoid îşi reluă cântecul, lăsând fumul să se înalţe nestânjenit.
Kaladin avu impresia că vedea un popor harnic, muncind fără
odihnă. În mijlocul lor se înălţa o clădire, cu o siluetă la fereastră.
Era Derethil, privindu-i. Muzica era liniştitoare, ciudată.
— Într-o zi, continuă Hoid, pe când Derethil şi oamenii lui
exersau mânuirea suliţei ca să-şi recapete forţele, o servitoare tânără
le-a adus ceva să se răcorească. Păşind pe-o piatră colţuroasă, s-a
împiedicat şi a scăpat pocalele, care s-au spart. Cât ai clipi, ceilalţi
uvara s-au năpustit asupra nefericitei copile şi au ucis-o cu
brutalitate. Derethil şi marinarii lui au fost atât de uluiţi încât, în
momentul când şi-au revenit, fata era deja moartă. Furios, Derethil a
cerut explicaţii pentru crima aceea fără rost. Unul dintre ceilalţi
locuitori l-a lămurit: „Împăratul nostru nu îngăduie să dai greş!”
Muzica reîncepu, tristă, iar Kaladin se cutremură. Văzu cum era

1353
ucisă cu pietre fata aceea şi silueta maiestuoasă a lui Derethil
aplecându-se asupra trupului ei căzut.
Kaladin cunoştea acea amărăciune. Amărăciunea eşecului, care te
cuprinde când laşi să moară un om pentru care ar fi trebuit să poţi
face ceva. Atât de mulţi oameni pe care-i îndrăgise muriseră.
Acum ştia din ce motiv. Îşi atrăsese mânia Heralzilor şi pe-a
Atotputernicului. Asta trebuia să fie, nu?
Ştia că ar fi trebuit să se-ntoarcă la Podul Patru. Dar nu se putea
desprinde. Era ţinut în loc de cuvintele povestitorului.
— Când a început să fie mai atent la ceea ce se întâmpla în jurul
său – continuă Hoid, acompaniat de ecourile slabe ale melodiei sale
– Derethil a văzut şi alte crime. Acei unvara, acei oameni ai Marelui
Abis, dădeau dovadă de-o cruzime uimitoare. Dacă unul de-al lor
greşea în vreun fel – încălcând oricât de puţin o regulă sau făcând
ceva nepotrivit, ceilalţi îl masacrau. Ori de câte ori întreba, femeia
care-i purta de grijă îi dădea acelaşi răspuns: „Împăratul nostru nu
îngăduie să dai greş.”
Ecourile melodiei păliră, dar Hoid îşi duse încă o dată flautul la
buze, exact în clipa când deveneau prea firave ca să mai poată fi
auzite. Cântecul continuă cu note grave. Suave, încete, ca un bocet
pentru cineva care pierise. Dar avea totuşi o încărcătură de mister,
era presărat cu răbufniri scurte, sugerând nişte secrete.
Kaladin se încruntă când văzu fumul rotindu-se şi luând forma a
ceea ce părea un turn. Înalt, subţire, cu o structură deschisă în vârf.
— Derethil a aflat că împăratul locuia în turnul de pe coasta
estică a celei mai mari insule stăpânite de uvara.
Kaladin simţi un fior rece. Imaginile de fum erau, pur şi simplu,

1354
plăsmuiri ale minţii sale, adăugate istorisirii, nu? Oare chiar văzuse
turnul înainte de a-l pomeni Hoid?
— Derethil a hotărât că trebuia să-l înfrunte pe acel împărat crud.
Ce soi de monstru le putea cere unor oameni atât de paşnici să
ucidă atât de des şi atât de cumplit? Şi-a adunat marinarii, un grup
de oameni plini de eroism, şi s-au înarmat cu toţii. Uvara n-au
încercat să-i oprească, deşi i-au urmărit cu priviri îngrozite când au
dat buzna în turnul împăratului.
Hoid tăcu, dar nu se-ntoarse la flaut. Lăsă, în schimb, ecourile
melodiei să se înalţe din spărtură. De data asta păreau să
zăbovească. Notele erau prelungi, sinistre.
— Derethil şi oameni lui au ieşit în scurtă vreme din turn,
ducând cu ei un cadavru uscat, care purta veşminte fine şi
giuvaeruri. „Ăsta e împăratul vostru?” a întrebat el. „L-am găsit de
unul singur, în încăperea de sus.” Se pare că murise de ani de zile,
dar nimeni nu cutezase să intre în turnul lui. Îi înspăimânta pe toţi.
Când le-a arătat leşul, uvara au început să se vaiete şi să plângă.
Întreaga insulă s-a transformat într-un haos, căci uvara au început
să ardă casele, să facă scandal pe străzi, să cadă în genunchi,
chinuiţi. Uluiţi şi nedumeriţi, Derethil şi marinarii lui s-au repezit
către locul unde era reparată Vela Rătăcitoare. Călăuza şi îngrijitoarea
lor i-a însoţit şi i-a implorat s-o lase să fugă împreună cu ei. Şi aşa i
s-a alăturat Nafti echipajului.
Au întins pânza şi, cu toate că nu bătea vântul, au izbutit să
înconjoare vârtejul şi s-au folosit de forţa lui ca să fie împinşi în
afară şi să se îndepărteze de insule. După plecare, au mai zărit încă
mult timp fumul înălţându-se de pe insulele care păruseră atât de

1355
paşnice. S-au adunat să-l privească de pe punte şi Derethil a
întrebat-o pe Nafti care era motivul acelor dezlănţuiri cumplite.
Hoid amuţi, lăsându-şi cuvintele să se înalţe odată cu fumul
straniu, pierzându-se în noapte.
— Ei? întrebă Kaladin. Care a fost răspunsul ei?
— Înfăşurată într-o pătură şi privindu-şi ţara, bântuită de aduceri
aminte, a spus: „Nu-nţelegi, călătorule? Dacă împăratul e mort şi
dacă aşa a fost în toţi aceşti ani, nu poartă răspunderea crimelor
săvârşite între timp. O purtăm noi.”
Kaladin se trase înapoi. Vocea lui Hoid nu mai avea tonul jucăuş
şi zeflemitor de la început. Nu-şi mai bătea joc. Limba lui ascuţită
nu mai încerca să nedumerească. Istorisirea venise din inima lui, iar
Kaladin descoperi că nu era în stare să vorbească. Stătea nemişcat,
cu gândul la insulele acelea şi la faptele cumplite care se săvârşiseră.
— Cred… spuse într-un târziu, trecându-şi limba peste buzele
uscate. Cred că asta e inteligenţă.
Hoid îşi ridică o sprânceană, luându-şi ochii de la flaut.
— … Să-ţi poţi aduce aminte o astfel de poveste – adăugă
Kaladin – şi s-o istoriseşti cu atâta grijă.
— Ai grijă ce spui, zise zâmbind Hoid. Dacă pentru a fi inteligent
nu e nevoie decât de o poveste frumoasă, atunci o să rămân fără
slujbă.
— N-ai spus că ai rămas deja?
— Aşa e. Regele e, în sfârşit, fără cuget. Mă-ntreb ce-a devenit, în
felul ăsta.
— Ăă… necugetat? zise Kaladin.
— O să-i dau de ştire c-ai spus asta, zise Hoid dând din cap, cu

1356
ochi scânteietori. Dar mă tem că nu e corect. Poţi avea un cuget, dar
nu şi un necugetat. Ce e cugetul?
— Nu ştiu. Poate un soi de spren din capul tău, care te face să
gândeşti?
Hoid îşi lăsă capul pe-un umăr, apoi râse.
— Ei, cred că e o explicaţie la fel de bună ca oricare alta.
Se ridică şi-şi scutură de praf pantalonii negri.
— Povestea e adevărată? întrebă Kaladin, ridicându-se şi el.
— Poate.
— Dar cum am fi putut s-o aflăm? Derethil şi oamenii lui s-au
întors?
— Unele poveşti spun că da.
— Cum ar fi putut? Marile furtuni nu suflă decât într-o singură
direcţie.
— Atunci presupun că povestea e o minciună.
— N-am spus asta.
— Nu, eu am spus-o. Din fericire, e o minciună de cel mai bun
soi.
— Şi care e soiul ăsta?
— Păi, soiul de minciuni spuse de mine, fireşte.
Hoid râse, apoi lovi focul cu piciorul, strivind ultimii tăciuni sub
călcâi. Nu păreau destui ca să scoată fumul văzut de Kaladin.
— Ce-ai pus în foc? întrebă el. Ca să scoată fumul ăla special.
— Nimic. A fost un foc ca oricare altul.
— Dar am văzut…
— Ceea ce ai văzut îţi aparţine. O poveste nu există până când nu
e imaginată în mintea cuiva.

1357
 — Atunci ce semnificaţie are povestea?
— Semnificaţia pe care-ţi doreşti s-o aibă, răspunse Hoid. Un
povestitor nu-şi propune să-ţi spună cum să gândeşti, ci ridică
întrebări la care să te gândeşti. Uităm prea des asta.
Kaladin se încruntă şi se uită în urmă, spre vest, în direcţia
taberelor de război. Erau luminate de sfere, lămpi şi lumânări.
— E vorba despre asumarea răspunderii, spuse. Uvara au ucis cu
inima uşoară atâta vreme cât au putut da vina pe împărat. Nu le-a
părut rău decât după ce şi-au dat seama că nu mai exista nimeni
care să-şi asume răspunderea.
— Asta e una dintre interpretări, spuse Hoid. De fapt, e una
excelentă. Prin urmare, tu pentru ce anume nu vrei să-ţi asumi
răspunderea?
Kaladin tresări.
— Ce?
— Oamenii găsesc în poveşti ceea ce caută, tinere prieten.
Duse mâna în spatele bolovanului pe care stătuse, scoase o raniţă
şi şi-o agăţă de umăr.
— N-am niciun răspuns pentru tine. De cele mai multe ori, simt
că n-am avut niciodată vreun răspuns. Am venit în ţinutul vostru ca
să dau de urma unei vechi cunoştinţe, dar am ajuns să-mi petrec cea
mai mare parte a timpului ascunzându-mă de ea.
— Ai vorbit… despre mine şi despre responsabilitate…
— N-a fost decât un comentariu prostesc, atât şi nimic mai mult,
răspunse el, apoi se întinse şi-şi puse mâna pe umărul lui Kaladin.
Comentariile mele sunt adesea prosteşti. Nu le pot pune să facă
nimic trainic. Altminteri mi-aş putea pune cuvintele să care pietre.

1358
Ar fi ceva demn de văzut, adăugă, întinzându-i flautul din lemn
întunecat. Uite. Ca să fiu sincer, l-am cărat după mine mai mult
decât ţi-ar veni să crezi. Ia-l tu.
— Dar nu ştiu să cânt la flaut.
— Atunci învaţă, spuse Hoid, îndesându-i-l în mână. Când poţi
face muzica să se-ntoarcă şi să-ţi cânte, înseamnă c-o stăpâneşti, mai
zise el, pornind iarăşi la drum. Şi ai grijă de afurisitul ăla de ucenic
al meu. Chiar ar fi trebuit să-mi dea de ştire că a rămas în viaţă.
Poate s-o fi temut c-o să vin din nou să-l salvez.
— Ucenic?
— Spune-i că-l declar maestru, zise Hoid din mers. De-acum e un
lumecântător deplin. Ai grijă să nu fie ucis. Mi-am petrecut prea
mult timp străduindu-mă să bag cu de-a sila ceva raţiune în creierul
ăla al lui.
„Sigzil”, se gândi Kaladin.
— O să-i dau lui flautul, strigă în urma lui Hoid.
— Nu, n-o să i-l dai, răspunse acesta, întorcându-se către el şi
începând să meargă cu spatele. E un dar pentru tine, Kaladin cel
Binecuvântat de Furtună. M-aştept să fii în stare să-l foloseşti la
următoarea noastră întâlnire!
Şi cu asta, povestitorul îi întoarse spatele şi se îndepărtă, alergând
în direcţia taberelor. Dar nu intră în niciuna dintre ele. Silueta lui
întunecată o luă către sud, ca şi cum ar fi vrut să plece de pe
Câmpiile Sfărâmate. Unde se ducea?
Kaladin se uită în jos, la flautul din mâna lui. Era mai greu decât
se aşteptase. Din ce fel de lemn fusese făcut? Îi pipăi gânditor
suprafaţa lustruită.

1359
 — Nu-mi place, spuse pe neaşteptate vocea lui Syl, venind din
spatele lui. E ciudat.
Kaladin se răsuci şi o văzu pe bolovan, acolo unde stătuse Hoid
cu o clipă înainte.
— Syl! De când eşti aici?
Ea ridică din umeri.
— Priveai povestea. N-am vrut să te-ntrerup.
Stătea cu mâinile în poală, părând stânjenită.
— Syl…
— Eu sunt în spatele celor ce ţi se întâmplă, zise ea cu voce slabă.
Eu o fac.
Kaladin se încruntă şi făcu un pas în faţă.
— Amândoi o facem, adăugă ea. Dar dacă n-aş fi fost eu, în tine
nu s-ar fi petrecut nicio schimbare. Eu… iau ceva de la tine. Şi-ţi dau
ceva în schimb. Aşa au mers lucrurile, deşi nu-mi pot aduce aminte
cum sau de când. Ştiu doar c-a fost astfel.
— Eu…
— Sst, zise ea. Vorbesc eu.
— Iartă-mă.
— Sunt de acord să-i pun capăt, dacă vrei, continuă ea. Dar m-aş
întoarce acolo unde eram. Asta mă sperie. Plutire în vânt, fără să-mi
amintesc niciodată nimic pentru mai mult de câteva minute.
Datorită legăturii dintre noi doi, pot gândi din nou, îmi pot aduce
aminte ce şi cine sunt. Dacă-i punem capăt, pierd asta.
Se uită la Kaladin, îndurerată.
El o privi în ochi, apoi inspiră adânc.
— Haide, îi spuse ea, întorcându-se cu spatele şi străbătând

1360
peninsula.
Ea îşi luă zborul, deveni o panglică de lumină plutind leneşă în
aer, lângă capul lui. Ajunseră curând în acel loc de sub culme de
unde te puteai îndrepta spre tabere. El o luă spre nord, către a lui
Sadeas. Cremlingii intraseră în crăpăturile şi în găurile lor, dar
multe plante încă mai continuau să-şi lase frunzele bătute de vântul
răcoros. La trecerea lui, iarba se retrăgea în pământ, părând, în
noaptea luminată de Salas, blana unui animal negru.
„Tu pentru ce anume nu vrei să-ţi asumi răspunderea…”
Nu se ferea de răspundere. Îşi asuma prea multă! Lirin i-o
spusese tot timpul, dojenindu-l fiindcă se simţea vinovat pentru
morţi pe care nu putea să le-mpiedice.
Exista totuşi un singur lucru de care se putea agăţa. O scuză,
poate, asemenea împăratului mort. Sufletul creaturii jalnice. Apatia.
Convingerea că nimic nu se petrecea din vina lui, că nu putea să
schimbe nimic. Dacă erai blestemat sau dacă erai convins că n-are
de ce să-ţi pese, n-aveai de ce să suferi când dădeai greş. N-aveai
cum să eviţi eşecurile. Fuseseră sorocite de altcineva sau de altceva.
— Dacă nu sunt blestemat, spuse el încet, atunci de ce
supravieţuiesc când alţii mor?
— Din cauza noastră, răspunse Syl. A legăturii dintre noi. Te face
mai puternic, Kaladin.
— Atunci de ce nu mă poate face destul de puternic ca să-i ajut
pe alţii?
— Nu ştiu, răspunse Syl. Poate totuşi e cu putinţă.
„Dacă scap de asta, o să fiu iar un om obişnuit. Dar pentru ce…
ca să pot muri, cum mor ceilalţi?”

1361
 Îşi continuă drumul prin întuneric, trecând pe sub lumini care
aruncau umbre palide şi vagi pe pietrele din faţa lui. Lujerii
muşchiului-deget erau adunaţi în mănunchiuri. Umbrele lor păreau
braţe.
Se gândise adesea să-i salveze pe podari. Totuşi, cântărind
lucrurile, îşi dădea seama că, de multe ori, se gândea că salvarea lor
era totuna cu salvarea lui. Îşi spunea că n-avea să-i lase să moară
pentru că ştia ce i s-ar fi întâmplat lui dacă mureau. Pentru că
detesta atât de mult eşecurile, creatura jalnică ameninţa să-l ia în
stăpânire ori de câte ori pierdea oameni.
Ce-nsemna asta? De asta voia să afle motivele pentru care ar fi
putut fi blestemat? Ca să se lămurească de ce dădea greş? Îşi grăbi
paşii.
Făcea un lucru bun ajutând podarii – dar o făcea şi din egoism.
Propriile puteri îl nelinişteau, fiindcă însemnau că are o
responsabilitate.
O luă la fugă cu paşi mărunţi. În scurt timp, începu să alerge cât
îl ţineau puterile.
Însă dacă nu era vorba de el însuşi – dacă nu-i ajuta pe podari
fiindcă detesta eşecurile sau fiindcă se ferea de durerea resimţită
când îi vedea murind – atunci trebuia să fie vorba de ei. De ironiile
prieteneşti ale lui Pietroi, de încordarea lui Moash, de asprimea şi
seriozitatea lui Teft, de loialitatea tăcută a lui Peet. Cum avea să-i
protejeze? Renunţând la iluzii? La scuzele lui? Profitând de orice
prilej, indiferent cât de mult l-ar fi schimbat? Indiferent cât l-ar fi
intimidat sau ce povară ar fi reprezentat?
Se repezi în susul pantei, înspre lemnărie.

1362
 Echipa Podului Patru gătea tocana de seară, oamenii stăteau de
vorbă şi râdeau. Cei aproape douăzeci de răniţi din alte echipe
mâncau recunoscători. Se simţea mulţumit văzând cât de repede
ajunseseră să nu mai privească lumea cu ochi goi şi să râdă alături
de ceilalţi.
Mirosul tocanei condimentate a mâncătorului de coarne umplea
aerul. Kaladin îşi încetini alergarea şi se opri apoi lângă podari.
Câţiva se îngrijorară văzându-l că gâfâia, asudat. Syl îi coborî pe
umăr.
Kaladin îl căută pe Teft. Podarul vârstnic stătea de unul singur
sub streaşina barăcii, ţintuind cu privirea bolovanul din faţa lui.
Încă nu-l văzuse pe Kaladin. El le făcu semn celorlalţi să continue,
apoi se apropie de Teft. Se ghemui în faţa lui.
Teft îşi ridică surprins privirea.
— Kaladin?
— Ce ştii? îl întrebă el. Şi de unde ştii?
— Păi… răspunse Teft. Când eram copil, familia mea făcea parte
dintr-o sectă care aştepta întoarcerea Radianţilor. Eu am părăsit-o
când nu eram decât un tinerel. M-am gândit că era o prostie.
Ascundea ceva; Kaladin îşi dădea seama după vocea lui
şovăielnică.
„Responsabilitatea.”
— Cât de multe ştii despre ceea ce pot face?
— Nu prea multe. Doar legende şi poveşti. Nimeni nu ştie cu
adevărat ce puteau face Radianţii, flăcăule.
Kaladin îi întâlni privirea şi zâmbi.
— Ei bine, o să aflăm.

1363
 58
CĂLĂTORIA

„Re-Shephir, Mama Miez-de-Noapte, dând naştere unor

monstruozităţi cu esenţa ei atât de întunecată, de cumplită şi
devoratoare. E aici! Mă priveşte murind!”

Datată shashabev 1173, cu 8 secunde înainte de moarte. Subiect: un

docher ochi-întunecaţi de vreo patruzeci şi ceva de ani, tată a trei fii.

— Îmi displace profund să greşesc.

Adolin se lăsă pe spătarul scaunului, cu o mână rezemându-i-se,
destinsă, pe tăblia de cristal a mesei şi cu o alta învârtindu-şi vinul
în pocal. Vin galben. În ziua acea nu era de gardă, putea să se
răsfeţe puţin.
Vântul îi ciufulea părul; stătea, împreună cu un grup de ochi-
luminoşi tineri, la mesele în aer liber ale unei taverne din Piaţa de
Afară. Era vorba despre un grup de clădiri care apăruseră în
apropierea palatului regal, dar în afara taberelor. Un amestec de
oameni de toate soiurile se scurgea pe străzile aflate sub terasa pe
care stăteau.
— Aş zice că e o nemulţumire împărtăşită de toată lumea,
Adolin, spuse Jakamav, sprijinindu-se cu ambele coate de masă.
Era un bărbat robust, un ochi-luminoşi de al treilea dahn din
tabăra înaltului Prinţ Roion.
— Cui îi place să greşească? adăugă Jakamav.
1364
 — Am cunoscut mai mulţi oameni cu asemenea preferinţe,
ripostă Adolin, meditativ. Fireşte că ei n-o recunosc. Dar ce altceva
poţi să presupui, având în vedere cât de dese sunt greşelile lor?
Inkima – însoţitoarea lui Jakamav din după-amiaza aceea –
izbucni într-un râs cristalin. Era o creatură durdulie, cu ochi de un
galben-deschis, care-şi vopsea părul în negru. Purta o rochie roşie.
Culoarea nu i se potrivea.
Şi Danlan era de faţă, fireşte. Stătea pe scaunul de lângă Adolin,
păstrând distanţa cerută de buna-cuviinţă, deşi îi atingea din când
în când braţul cu mâna ei liberă. Vinul ei era violet. Îl savura cu
adevărat, cu toate că părea să-l fi ales ca să i se asorteze cu rochia. O
particularitate ciudată. Adolin zâmbi. Părea extrem de
fermecătoare, cu gâtul ei lung şi cu trupul graţios, acoperit de rochia
lucioasă. Nu-şi vopsea părul, deşi era, în cea mai mare parte,
castaniu-roşcat. Nu era câtuşi de puţin în neregulă să ai părul de
culoare deschisă, în fond, de ce le plăcea tuturor atât de mult părul
negru, când ochii luminoşi erau ideali?
„Încetează”, îşi spuse Adolin. „O s-ajungi la fel de meditativ ca
tata.”
Ceilalţi – Toral şi însoţitoarea lui, Eshava – erau, amândoi, ochi-
luminoşi din tabăra înaltului Prinţ Aladar. Casa Kholin era pe
moment în dizgraţie, dar Adolin avea prieteni şi cunoştinţe în
aproape toate taberele.
— Greşelile pot fi amuzante, spuse Toral. Fac viaţa interesantă.
Unde-am ajunge dac-am avea cu toţii dreptate mereu?
— Dragul meu, interveni însoţitoarea lui. N-ai pretins tu, acum
câteva zile, că ai aproape întotdeauna dreptate?

1365
 — Ba da, recunoscu Toral. Şi, dac-ar fi toată lumea ca mine, pe
cine-am mai lua în râs? Dacă toţi ar fi la fel de pricepuţi, mă tem c-aş
deveni banal.
Adolin zâmbi, gustând din vin. În ziua aceea avea un duel oficial
în arenă şi descoperise că un pocal de vin galben băut înainte îl
ajuta să se destindă.
— Ei, din partea mea nu trebuie să te temi c-o să am dreptate
prea des, Toral. Eram sigur că Sadeas o să facă o mişcare împotriva
tatălui meu. N-are sens. De ce n-a făcut-o?
— Poate de dragul poziţiei? zise Toral.
Acesta avea mintea ascuţită şi era cunoscut pentru gusturile sale
rafinate. Adolin îşi dorea să-l aibă alături ori de câte ori degusta
vinuri.
— Vrea să pară puternic, adăugă Toral.
— Era deja puternic, răspunse Adolin. N-are absolut nimic de
câştigat dacă nu se ridică împotriva noastră.
— Ei… spuse Danlan cu o voce blândă, care avea ceva liniştitor,
ştiu că eu sunt nou-venită în tabere şi afirmaţiile mele îmi reflectă
ignoranţa, dar…
— Ştii, spui asta mereu, zise Adolin absent.
Îi plăcea destul de mult vocea ei.
— Ce spun mereu?
— Că eşti ignorantă, răspunse Adolin. Însă numai aşa nu eşti. Te
numeri printre cele mai inteligente femei pe care le-am întâlnit
vreodată.
Ea şovăi, părând, pentru o clipă, ciudat de stânjenită. Pe urmă
zâmbi.

1366
 — Adolin, n-ar trebui să spui astfel de lucruri când o femeie vrea
să-şi arate modestia.
— A, sigur. Modestie. Uitasem că există.
— Ţi-ai petrecut chiar atât de mult timp în preajma ochi-
luminoşilor lui Sadeas? spuse Jakamav, provocând un alt hohot de
râs cristalin din partea Inkimei.
— Oricum, spuse Adolin, îmi cer scuze pentru întrerupere. Te
rog, continuă.
— Cum spuneam, reluă Danlan, mă-ndoiesc că Sadeas ar vrea să
stârnească un război. Dacă s-ar fi îndreptat într-un fel atât de
evident împotriva tatălui tău, asta s-ar fi întâmplat, nu?
— Fără îndoială, răspunse Adolin.
— Atunci poate că de aceea s-a abţinut.
— Nu ştiu, zise Toral. Ar fi putut arunca ruşinea asupra familiei
tale fără să vă atace – de pildă, ar fi putut sugera că aţi fost neglijenţi
şi neghiobi fiindcă nu l-aţi protejat pe rege, deşi nu v-aţi aflat în
spatele încercării de asasinat.
Adolin dădu din cap.
— Şi asta ar fi putut duce la război, zise Danlan.
— Poate, răspunse Toral. Dar trebuie să recunoşti, Adolin, că
reputaţia Ghimpelui Negru nu mai e, în ultima vreme, chiar atât
de… impresionantă.
— Şi asta ce vrea să-nsemne? se răsti Adolin.
— Ei, Adolin, spuse Toral, fluturându-şi o mână şi ridicându-şi
pocalul, în semn că mai dorea vin. Nu fi nesuferit. Ştii ce-am vrut să
spun şi mai ştii şi că n-am vrut să te insult. Unde-i femeia aia care
serveşte la mese?

1367
 — Ai crede că după şase ani de la sosirea noastră aici, am putea
avea o tavernă decentă, adăugă Jakamav.
Inkima râse şi de data asta. Devenea cu adevărat enervantă.
— Reputaţia tatălui meu e solidă, spuse Adolin. Sau n-ai dat
atenţie victoriilor noastre din ultimul timp?
— Obţinute cu ajutorul lui Sadeas, spuse Jakamav.
— Obţinute totuşi. În ultimele câteva luni, tata n-a salvat doar
viaţa lui Sadeas, ci şi pe a regelui. Luptă cu mult curaj. Îţi dai în
mod sigur seama că zvonurile au fost întrutotul neîntemeiate.
— Bine, bine, zise Toral. N-ai de ce să te superi, Adolin. Putem fi
cu toţii de acord că tatăl tău e un om minunat. Dar tu ai fost cel care
ni s-a plâns, spunând că ar vrea să se schimbe.
Adolin îşi privi cercetător vinul. Ceilalţi doi bărbaţi de la masă
purtau, amândoi, genul de veşminte care l-ar fi făcut pe tatăl lui să
se încrunte. Haine scurte, peste cămăşi colorate din mătase. Toral
avea în jurul gâtului o eşarfă subţire de mătase galbenă, iar o alta îi
înconjura încheietura mâinii drepte. O îmbrăcăminte la modă, care
părea mult mai confortabilă decât uniforma lui Adolin. Dalinar ar fi
spus că arăta prosteşte, dar moda era uneori prostească.
Îndrăzneaţă, diferită. Căpătai o anume energie când te îmbrăcai
astfel încât să stârneşti interesul altora, să te laşi purtat de valurile
stilului. Cândva, înainte de a i se alătura tatălui său în război, lui
Adolin îi plăcuse să-şi poată crea o înfăţişare potrivită cu ziua
respectivă. Acum nu mai avea decât două opţiuni: haina uniformei
de vară şi cea a uniformei de iarnă.
Femeia care servea apăru în sfârşit, aducând două carafe, una cu
vin galben şi alta cu vin albastru-închis. Inkima chicoti când

1368
Jakamav se aplecă spre ea şi-i şopti ceva la ureche.
Adolin ridică o mână, în semn că nu dorea să i se umple iarăşi
pocalul.
— Nu sunt sigur că vreau să-l văd pe tata schimbându-se. Nu
mai sunt.
Toral se încruntă.
— Săptămâna trecută…
— Ştiu, zise Adolin. A fost înainte să fiu martor la salvarea lui
Sadeas. De fiecare dată când încep să uit cât de uimitor este, face
câte ceva care-mi dovedeşte că sunt unul dintre cei zece neghiobi.
Aşa s-a întâmplat şi când s-a aflat Elhokar în pericol. E ca şi cum…
tata s-ar purta astfel numai când îi pasă de ceva cu adevărat.
— Adolin, dragule, sugerezi că nu-i pasă cu adevărat de război,
spuse Danlan.
— Nu, o contrazise el, doar că vieţile lui Elhokar şi Sadeas ar
putea fi mai importante decât uciderea parshendilor.
Ceilalţi se mulţumiră cu explicaţia asta şi trecură la alte subiecte.
Însă Adolin se trezi întorcând ideea pe toate părţile. În ultima
vreme, se simţise nesigur. Faptul că se înşelase în privinţa lui
Sadeas era unul dintre motive; iar altul avea legătură cu şansa de a
putea dovedi adevărul sau falsitatea viziunilor.
Se simţea prins în cursă. Îşi îmboldise tatăl să pună sub semnul
întrebării propria sănătate mintală, iar acum – prin ceea ce
stabiliseră în urma ultimei lor discuţii – fusese de acord să accepte
abdicarea lui Dalinar, dacă viziunile nu se dovedeau adevărate.
„Nimănui nu-i place să se înşele”, se gândi. „Numai tata spune
că ar prefera să se-nşele, dacă ar fi mai bine pentru Alethkar.”

1369
Adolin se îndoia că existau mulţi ochi-luminoşi despre care s-ar fi
putut dovedi mai degrabă că erau nebuni decât că aveau dreptate.
— Poate, spuse Eshava. Dar asta nu schimbă niciuna dintre
restricţiile lui stupide. Aş vrea să abdice.
Adolin tresări.
— Ce? Ce-a fost asta?
Eshava îi aruncă o privire.
— Nimic. Voiam doar să văd dacă urmăreşti conversaţia, Adolin.
— Nu, zise el. Spune-mi despre ce vorbeai.
Ea ridică din umeri, uitându-se la Toral. Acesta se aplecă în faţă.
— Doar nu crezi că-n tabere nu se ştie ce i se-ntâmplă tatălui tău
în timpul marilor furtuni, Adolin. Se vorbeşte că din cauza asta ar
trebui să abdice.
— Ar fi o prostie, răspunse Adolin cu hotărâre. Gândeşte-te cât
de victorios e în luptă.
— Abdicarea ar fi într-adevăr o exagerare, încuviinţă Danlan.
Totuşi, Adolin, mi-aş dori cu toată sinceritatea să-ţi poţi convinge
tatăl să-mblânzească toate restricţiile prosteşti din tabăra noastră.
Tu şi ceilalţi bărbaţi Kholin ar trebui să puteţi reveni cu adevărat în
societate.
— Am încercat, răspunse el, verificând poziţia soarelui. Crede-
mă. Iar acum, din nefericire, trebuie să mă pregătesc pentru un
duel. Vă rog să mă scuzaţi.
— Un alt lingău de-al lui Sadeas?
— Nu, răspunse Danlan, zâmbind. E Luminlordul Resi. Au
existat câteva provocări zgomotoase din partea lui Thanadal şi asta
ar putea fi de folos ca să-i închidă gura, adăugă ea, privindu-l pe

1370
Adolin cu drag. Ne întâlnim acolo.
— Mulţumesc, spuse el, ridicându-se şi încheindu-şi haina.
Sărută mâna liberă a lui Danlan, o flutură pe a lui către ceilalţi şi
ieşi în stradă.
„A fost o plecare cam abruptă,” se gândi. „Oare-şi vor da seama
cât de mult m-a stânjenit discuţia?” Probabil că nu. Nu-l cunoşteau
tot atât de bine ca Renarin. Lui Adolin îi plăcea să trateze un mare
număr de oameni cu familiaritate, dar nu se apropia foarte mult de
niciunul dintre ei. Pe Danlan încă nici n-o cunoştea prea bine. Dar
avea să facă din legătura lor una de durată. Se săturase să tot fie
tachinat de Renarin fiindcă nu curta niciodată prea mult o femeie
înainte de a o schimba cu alta. Danlan era foarte frumoasă; probabil
că n-avea să o curteze degeaba.
Străbătu Piaţa de Afară, simţindu-se apăsat de greutatea
cuvintelor lui Toral. Nu-şi dorea să devină înalt Prinţ. Nu era
pregătit. Nu era totuna cu a se duela şi a sta de vorbă cu prietenii
lui. Să conduci o armată era una – dar, ca înalt Prinţ, trebuia să se
gândească la alte lucruri. Spre exemplu, la viitorul războiului de pe
Câmpiile Sfărâmate sau la protecţia regelui şi la sfaturile pe care să i
le dea acestuia.
„Asta n-ar trebui să fie problema noastră”, se gândi. Însă
lucrurile stăteau aşa cum spunea întotdeauna tatăl lui. Dacă n-o
făceau ei, cine avea s-o facă?
Piaţa de Afară era mult mai dezorganizată decât cele din tabăra
lui Dalinar. Aici, clădirile şubrede – cele mai multe construite din
blocuri de piatră aduse din apropiere – apăruseră fără a ţine cont de
vreun plan. Negustorii erau, în mare parte, thayleni, cu tichiile şi

1371
vestele lor caracteristice şi cu sprâncenele lor lungi, care se clătinau
tot timpul.
Plină de lume, piaţa se număra printre locurile unde se
amestecau soldaţi din toate taberele. De fapt, acesta devenise unul
dintre numeroasele ei roluri; reprezenta un teren neutru, unde se
puteau întâlni bărbaţi şi femei din tabere diferite. Şi, în plus, era o
piaţă fără prea multe restricţii, cu toate că Dalinar intervenise,
stabilind o serie de reguli, imediat ce începuseră să apară semne de
anarhie.
În trecere, Adolin dădu din cap, ca răspuns la salutul unui grup
de soldaţi Kholin, purtând uniforme albastre. Patrulau cu
halebardele pe umeri, iar coifurile străluceau. Trupele lui Dalinar
apărau locul acela, iar condeierele sale îl vegheau. Totul pe
cheltuiala lui.
Lui Dalinar nu-i plăceau nici poziţia pieţei, nici faptul că îi
lipseau zidurile de apărare. Spunea că o incursiune duşmană ar fi
fost catastrofală pentru ea şi că încălca spiritul Legilor Războinicilor.
Însă trecuseră ani de când parshendii nu mai făcuseră nicio
incursiune în acea parte a Câmpiilor stăpânită de alethi. Iar dacă se
hotărau să atace taberele, cercetaşii şi paznicii ar fi anunţat pe toată
lumea.
Prin urmare, ce rost aveau Legile Războinicilor? Tatăl lui Adolin
se purta de parcă ar fi fost de-o importanţă vitală. Să fii întotdeauna
în uniformă, să fii întotdeauna înarmat, întotdeauna sobru. Să fii
întotdeauna vigilent dacă există ameninţarea unui atac. Dar nu
exista nicidecum.
Mergând prin piaţă, Adolin se uită în jur – se uită cu adevărat –

1372
încercând pentru prima oară să vadă ce anume făcea tatăl său.
Putea să-i recunoască pe ofiţerii lui Dalinar cu uşurinţă, îşi
purtau uniformele, aşa cum li se poruncise. Haine şi pantaloni
albaştri, cu nasturi argintii şi noduri pe umeri, ca însemn al
gradului. Ofiţerii din alte tabere purtau tot felul de haine. Era greu
să-i deosebeşti de negustori şi de alţi civili bogaţi.
„Dar asta nu contează”, îşi spuse din nou Adolin. „Pentru că n-o
să fim atacaţi.”
Se încruntă în timp ce trecea pe lângă un grup de ochi-luminoşi
care trândăveau în faţa altei taverne. În mare măsură, exact aşa cum
făcuse el însuşi. Hainele lor – ba chiar şi poziţiile adoptate şi
purtările – creau impresia că nu le păsa decât de distracţii. Adolin
descoperi că se înfuriase. Erau în plin război. Mureau soldaţi
aproape în fiecare zi. Şi asta în timp ce ochi-luminoşii beau şi
stăteau la taclale.
Poate că Legile Războinicilor nu se refereau doar la apărarea
împotriva parshendilor. Poate însemnau mai mult – le ofereau
oamenilor comandanţi pe care să-i poată respecta şi pe care să se
poată baza. Poate că tratau războiul cu seriozitatea cuvenită. Poate
spuneau că o zonă în care se desfăşura un război nu trebuia
transformată în bâlci. Oamenii simpli stăteau de veghe, vigilenţi.
Prin urmare, el şi Dalinar făceau acelaşi lucru.
Adolin şovăi în mijlocul străzii. Nimeni nu-l înjură şi nimeni nu-i
strigă s-o ia din loc – erau conştienţi de rangul lui. Îl ocoleau pur şi
simplu.
„Cred că acum înţeleg”, se gândi. De ce avusese nevoie de atât de
mult timp?

1373
 Tulburat, se grăbi să ajungă în locul unde avea loc duelul acelei
zile.
●
— „Am mers pe jos de la Abamabar la Urithiru”, spuse Dalinar,
citând din memorie. „În această privinţă, metafora şi experienţa
sunt un tot, inseparabile de mine însumi, precum mintea şi
memoria mea. Una o conţine pe cealaltă şi, cu toate că v-o pot
explica pe una, cealaltă e numai pentru mine.”
Aşezat alături de el, Sadeas îşi ridică o sprânceană. Elhokar stătea
şi el lângă Dalinar, purtându-şi Cristalarmura. O folosea din ce în ce
mai des, fiind convins că asasinii abia aşteptau să-i ia viaţa. Se uitau
cu toţii la bărbaţii care se duelau jos, pe fundul unui mic crater, ales
de Elhokar drept arenă a duelurilor din tabere. Bordurile de piatră
aşezate de jur-împrejurul peretelui interior înalt de trei metri erau
nişte platforme excelente pe care să se poată aşeza spectatorii.
Duelul lui Adolin încă nu începuse, iar luptătorii din momentul
acela erau ochi-luminoşi, dar nu Cristalpurtători. Săbiile lor de duel,
cu muchii boante, aveau o crustă dintr-o substanţă albă, precum
creta. Lăsau semne vizibile ori de câte ori unul dintre ei reuşea să
lovească armura căptuşită a celuilalt.
— Stai puţin, îi spuse Sadeas. Acest bărbat care a scris cartea…
— Nohadon e numele lui sacru. Alţii îi spun Bajerden, deşi nu se
ştie sigur dacă aşa îl chema cu adevărat.
— S-a hotărât să meargă pe jos, dar din ce loc şi către ce
destinaţie?
— De la Abamabar la Urithiru, răspunse Dalinar. Din felul în
care e istorisită povestea, cred că trebuie să fi fost o distanţă foarte

1374
mare.
— Nu era rege?
— Ba da.
— Şi de ce…?
— E năucitor. Dar ascultă. O să vezi, zise Dalinar, apoi îşi drese
glasul şi continuă. „Am străbătut toată această distanţă
considerabilă de unul singur, neîngăduindu-i nimănui să vină cu
mine. N-am avut vreun armăsar, ci doar sandalele mele tocite, şi
nici vreun însoţitor în afara bastonului meu solid, care mi-a oferit,
drept conversaţie, loviturile lui în piatră. Gura mi-a fost pungă; nu
am îndesat în ea nestemate, ci cântece. Când nu mi-am putut câştiga
pâinea cântând, braţele mele au lucrat cu îndemânare, curăţând
podele sau coteţe pentru porci, şi mi-au adus adesea o răsplată
satisfăcătoare.”
„Cei dragi mie s-au temut pentru siguranţa mea şi, poate, pentru
sănătatea minţii mele. Regii, mi-au explicat ei, nu merg pe jos sute
de kilometri, precum cerşetorii. Le-am răspuns că, atâta vreme cât
un cerşetor e în stare de o astfel de faptă, de ce n-ar fi şi un rege? Mă
credeau mai nepriceput decât un cerşetor?”
„Uneori cred că aşa sunt. Cerşetorul ştie multe lucruri pe care un
rege nu poate decât să le bănuiască. Şi totuşi, cine dă legile care
orânduiesc cerşitul? Mă-ntreb adesea dacă experienţa mea de viaţă
– viaţa uşoară pe care am dus-o după Devastare şi huzurul de care
mă bucur acum – m-a învăţat ceva care să mă ajute să dau legi. Dacă
ar trebui să ne bizuim pe ceea ce ştim noi înşine, regii n-ar fi buni
decât pentru legi care privesc încălzirea ceaiului şi capitonarea
tronurilor.”

1375
 La asta, Sadeas se încruntă. În faţa lor, cei doi spadasini îşi
continuau duelul; Elhokar îi urmărea cu pasiune. Se dădea în vânt
după dueluri. Aducerea nisipului care acoperea podeaua acelei
arene se datorase primei hotărâri luate de el la sosirea pe Câmpiile
Sfărâmate.
— „Oricum…” – spuse Dalinar, continuând să citeze din Calea
regilor – „… am făcut călătoria şi, după cum a dedus deja cititorul
ager la minte, am supravieţuit. Istorisirea impresiilor sale va lăsa
urme pe o altă pagină a acestei relatări, pentru că mai întâi trebuie
să explic de ce am ales o cale atât de stranie. Deşi am fost dispus să-
mi las familia să mă creadă nebun, nu voi lăsa istoria să-mi asocieze
numele cu aşa ceva.”
„Familia mea a călătorit către Urithiru pe calea neocolită şi a avut
de aşteptat câteva săptămâni până când am sosit şi eu. La poartă n-
am fost recunoscut fiindcă, în lipsa unui brici care s-o-mblânzească,
îmi crescuse o chică bogată. Odată ce am dezvăluit cine sunt, am
fost luat pe sus, dichisit, hrănit, mi s-a purtat de grijă şi am fost
dojenit, exact în această ordine. Numai după ce s-au încheiat toate
am fost în sfârşit întrebat despre scopul expediţiei mele. N-aş fi
putut ajunge în oraşul sfânt pe calea obişnuită, simplă şi uşoară?”
— Chiar aşa! exclamă Sadeas. N-ar fi putut cel puţin să facă
drumul călare?
— „Drept răspuns…” – cită Dalinar – „… mi-am scos sandalele şi
le-am arătat tălpile mele pline de bătături. Le-am aşezat comod pe
masă, alături de tava mea cu struguri pe jumătate golită. În
momentul acela, pe chipurile tuturor s-a citit că mă credeau ţicnit,
aşa că le-am dat explicaţii, istorisindu-le întâmplările din călătoria

1376
mea. Una după alta, aşa cum stivuieşti sacii cu tallew când aduni
provizii pentru iarnă. O să fac în curând pâine nedospită din ei şi-o
s-o înghesui în paginile acestei cărţi.”
„Da, aş fi putut să călătoresc cu iuţeală. Dar până la urmă, toţi
oamenii au aceeaşi destinaţie. Indiferent dacă ne găsim sfârşitul
într-un mormânt săpat anume sau în şanţurile unde sunt aruncaţi
săracii, în afara Herazilor înşişi, trebuie să stăm cu toţii la masă cu
Veghetoarea Nopţii.
Are aşadar destinaţia vreo importanţă? Sau calea pe care o
alegem? Afirm în faţa tuturor că nicio realizare nu este, în esenţa ei,
tot atât de măreaţă cum e calea pe care am ajuns s-o înfăptuim. Nu
suntem creaţia destinaţiilor noastre. Cea care ne modelează e
călătoria. Tălpile bătătorite, spatele mai puternic după ce a purtat
greutăţile drumului, ochii deschişi de proaspăta încântare a
experienţelor trăite.”
„În final, trebuie să declar că niciun lucru bun nu se poate
dobândi pe căi măsluite. Pentru că existenţa noastră nu e susţinută
de realizare, ci de metodă. Un monarh trebuie să înţeleagă asta; nu
trebuie să se concentreze asupra lucrurilor pe care vrea să le
înfăptuiască, abătându-şi privirea de la calea urmată pentru a sosi
unde şi-a dorit.”
Dalinar se lăsă pe spate. Piatra de sub ei fusese capitonată şi i se
adăugaseră suporturi pentru braţe şi spătare de lemn. Duelul se
încheie când unul dintre ochi-luminoşi – îmbrăcat în verde, căci era
un supus de-al lui Sadeas – izbuti să lovească în platoşa celuilalt,
lăsând pe ea o urmă lungă, albă. Elhokar îşi exprimă aprobarea
aplaudând şi făcând mănuşile armurii să zăngăne, apoi ambii

1377
luptători se înclinară. Victoria avea să fie înregistrată de femeile
aşezate pe locurile judecătorilor. Tot ele ţineau şi cărţile cu
regulamentele duelurilor şi dădeau sentinţele când existau dispute
sau erau încălcate regulile.
— Presupun că ăsta e sfârşitul poveştii tale, spuse Sadeas, în timp
ce în arenă intrau următorii duelişti.
— Întocmai, răspunse Dalinar.
— Şi ai memorat tot fragmentul?
— Probabil c-am greşit câteva cuvinte.
— La cum te ştiu eu, asta-nseamnă că e posibil să fi uitat doar
vreun cuvânt fără importanţă.
Dalinar se încruntă.
— Ei, nu fi atât de băţos, bătrâne prieten, zise Sadeas. A fost un
compliment. Unul nu prea reuşit.
— Ce zici de poveste? întrebă Dalinar, în vreme ce în arenă
începea noul duel.
— E ridicolă, răspunse cu sinceritate Sadeas, făcându-i semn unui
servitor să-i aducă nişte vin – din cel galben, căci dimineaţa nu
trecuse încă. A făcut atâta drum doar ca să demonstreze că regii
trebuie să-şi cântărească urmările faptelor?
— N-a făcut-o doar ca să demonstreze ceva, zise Dalinar. Şi eu
am crezut asta, dar am început să-nţeleg. A făcut drumul pe jos
fiindcă a vrut să trăiască experienţa lucrurilor făcute de poporul lui.
L-a folosit ca metaforă, dar cred că, de fapt, a vrut să ştie cum e când
mergi atât de mult.
Sadeas sorbi din vin, apoi se uită la soare, strângându-şi
pleoapele.

1378
 — Nu s-ar putea pune aici o copertină sau ceva de felul ăsta?
— Îmi place soarele, răspunse Elhokar. Îmi petrec prea mult timp
închis în peşterile astea pe care le numim clădiri.
Sadeas se uită la Dalinar, dându-şi ochii peste cap.
— O mare parte din Calea regilor e scrisă la fel ca fragmentul pe
care ţi l-am citat, zise Dalinar. O metaforă din viaţa lui Nohadon – o
faptă reală, transformată în exemplu. El le numeşte cele patruzeci de
parabole.
— Toate sunt la fel de ridicole?
— Eu cred că asta e superbă, spuse încet Dalinar.
— Nu mă-ndoiesc. Ţie ţi-au plăcut întotdeauna poveştile
sentimentale, zise Sadeas ridicând o mână. Şi ăsta a vrut să fie un
compliment.
— Unul nu prea reuşit?
— Întocmai. Dalinar, prietene, ai fost întotdeauna sentimental.
Ceea ce te face sincer. Însă tot asta poate sta şi în calea unei judecăţi
echilibrate – dar, atâta timp cât continuă să te-ndemne să-mi salvezi
viaţa, nu mă deranjează, zise el scărpinându-şi bărbia. Cred că, prin
definiţie, trebuie s-o fac, nu?
— Presupun.
— Ceilalţi înalţi prinţi te cred îngâmfat.
— Nu…
Ce-ar fi putut spune?
— Nu vreau să fiu.
— Ei, îi provoci. Să luăm, de exemplu, felul în care refuzi să le iei
în seamă argumentele şi insultele.
— Protestele nu fac altceva decât să atragă atenţia asupra

1379
problemei, zise Dalinar. Cea mai bună înfăţişare a adevărului
despre caracter e acţiunea corectă. Obişnuieşte-te cu virtuţile, dacă
te aştepţi să fii tratat cum se cuvine de cei din jur.
— Ei, vezi? spuse Sadeas. Cine vorbeşte astfel?
— Dalinar, răspunse Elhokar, cu toate că încă mai urmărea
duelul. Şi tata o făcea.
— Întocmai, zise Sadeas. Dalinar, prietene, ceilalţi pur şi simplu
nu pot accepta că vorbeşti serios. Îşi imaginează că te prefaci.
— Şi tu? Tu ce crezi despre mine?
— Eu sunt în stare să văd adevărul.
— Care e adevărul ăsta?
— Că eşti un moralist îngâmfat, răspunse Sadeas, vesel. Dar totul
vine din onestitate.
— Sunt sigur că şi ăsta vrea să fie un compliment.
— De fapt, de data asta nu-ncerc decât să te sâcâi.
Sadeas îşi înălţă pocalul cu vin către Dalinar.
De lângă ei, Elhokar rânji.
— Sadeas, aici ai fost aproape ingenios. Ar trebui să declar că eşti
noul Cuget?
— Ce s-a-ntâmplat cu celălalt?
În vocea lui Sadeas se simţea curiozitatea, ba chiar şi
entuziasmul, ca şi cum ar fi sperat să audă că lui Cuget i se-
ntâmplase o nenorocire.
Rânjetul lui Elhokar deveni încruntare.
— A dispărut.
— Serios? Ce dezamăgire!
— Ei, da… zise Elhokar, fluturându-şi mâna ascunsă în mănuşa

1380
armurii. O face din când în când. O să se-ntoarcă până la urmă. La
el, totul e la fel de nesigur ca osânda veşnică. Dacă nu m-ar fi făcut
să râd cu atâta poftă, l-aş fi înlocuit cu mai multe anotimpuri în
urmă.
Tăcură, iar duelul continuă. Îl priveau şi alţi câţiva ochi-luminoşi
– bărbaţi şi femei deopotrivă – aşezaţi pe bordurile acelea ca nişte
bănci. Dalinar observă, stânjenit, că sosise şi Navani şi stătea de
vorbă cu mai multe femei, printre care se număra şi cea mai recentă
pasiune a lui Adolin, condeiera cu păr castaniu-roşcat.
Ochii lui Dalinar zăboviră asupra lui Navani, sorbindu-i din
priviri rochia violetă şi frumuseţea matură. Îi notase cele mai
recente viziuni fără să se plângă şi părea să-l fi iertat fiindcă o
gonise din apartamentul lui cu atâta bruscheţe. Nu-l lua niciodată în
râs, nu părea niciodată sceptică. El aprecia asta. Oare ar fi trebuit să-
i mulţumească – sau ea ar fi luat mulţumirile drept o invitaţie?
Îşi luă privirea de la ea, dar descoperi că nu putea să se uite la
duelişti fără s-o vadă cu coada ochiului. Aşa că privi în schimb
cerul, strângându-şi pleoapele ca să-şi ferească ochii de strălucirea
soarelui după-amiezii. De jos venea zgomotul metalului lovit de
metal. În spatele lui, câţiva melci mari stăteau lipiţi de piatră, în
aşteptarea apei unei mari furtuni.
Avea atâtea întrebări, atâtea incertitudini. Asculta Calea regilor şi
se străduia să descopere ce însemnau ultimele cuvinte ale lui
Gavilar. De parcă ele ar fi reprezentat, cumva, nu doar cheia
nebuniei sale, ci şi aceea a naturii viziunilor, însă adevărul era că nu
ştia nimic şi nu se putea baza pe hotărârile sale. Asta îl dezechilibra
încetul cu încetul, pas cu pas.

1381
 Acolo, pe câmpiile bătute de vânt, norii păreau să se adune mult
mai rar. Nu era decât arzătoarea dogoare a soarelui, întreruptă de
marile furtuni. Furtunile influenţau şi restul Rosharului – dar acolo,
în est, erau neîmblânzite, brutale, supremaţia le aparţinea şi
guvernau totul. Putea vreun rege muritor să spere că era în stare să
revendice acele ţinuturi? Legendele spuneau că erau nelocuite, că
însemnau mai mult decât nişte simple dealuri nerevendicate,
platouri dezolante şi păduri prea întinse. Natanatan, Regatul
Granitului.
— Ah, spuse Sadeas, ca şi cum ar fi gustat ceva amar. Trebuia să
vină şi el?
Dalinar îşi lăsă capul în jos şi-i urmări privirea. Înaltul Prinţ
Vamah venise să vadă duelurile, urmat de propria suită. Aproape
toţi însoţitorii purtau culorile tradiţionale – cafeniul şi cenuşiul –, el
însuşi fiind îmbrăcat cu o haină cenuşie şi lungă, cu despicături prin
care i se vedeau veşmintele de dedesubt, din mătase portocalie şi de
un roşu intens, asortate cu volanele care-i ieşeau din manşete şi din
guler.
— Credeam că-ţi place Vamah, zise Elhokar.
— Îl tolerez, răspunse Sadeas. Dar are un simţ al modei de-a
dreptul respingător. Portocaliu şi roşu? Nici măcar un portocaliu-
închis, ci unul ţipător, care-ţi scoate ochii. Iar despicăturile nu se
mai poartă de-o veşnicie. A, minunat, se-aşază chiar în faţa noastră.
Voi fi silit să-l am înaintea ochilor pe toată durata duelurilor.
— N-ar trebui să judeci oamenii cu atâta asprime pornind de la
înfăţişarea lor, spuse Dalinar.
— Dalinar, răspunse Sadeas pe un ton sec, suntem înalţi Prinţi.

1382
Reprezentăm Alethkarul. În întreaga lume, mulţi ne privesc ca pe un
centru al culturii şi al autorităţii. Prin urmare, n-ar trebui să am
dreptul de a încuraja prezentarea corespunzătoare în faţa lumii?
— Da, prezentarea corespunzătoare, încuviinţă Dalinar. E bine să
purtăm haine frumos croite şi îngrijite.
„Bine-ar fi dacă soldaţii tăi, de pildă, şi-ar păstra uniformele
curate.”
— Frumos croite, îngrijite şi la modă, îl corectă Sadeas.
— Şi eu? întrebă Dalinar, coborându-şi privirea către uniforma
lui simplă. Ai vrea să mă vezi şi pe mine purtând jabouri şi culori
strălucitoare?
— Tu? Tu eşti un caz fără speranţă, zise Sadeas ridicându-şi
mâna ca să-i oprească obiecţiile. Nu, sunt nedrept. Uniforma are
ceva… mai presus de timp. În virtutea utilităţii sale, costumul
militar nu va fi niciodată complet demodat. E o alegere sigură –
permanentă. Într-un fel, tu eviţi problema modei, neintrând în joc,
adăugă el, arătându-i-l pe Vamah cu o mişcare a capului. El
încearcă, dar joacă foarte prost. Şi asta e de neiertat.
— Tot mi se pare că dai prea multă importanţă acestor mătăsuri
şi eşarfe, insistă Dalinar. Suntem soldaţi în război, nu curteni la bal.
— Câmpiile Sfărâmate se transformă rapid într-o destinaţie
pentru demnitarii străini. E important să ne prezentăm aşa cum se
cuvine, spuse Sadeas ridicând un deget către Dalinar. Prietene, dacă
am acceptat superioritatea ta morală, probabil că e timpul să-mi
accepţi şi tu simţul modei. Unii ar putea să remarce că tu însuţi
judeci oamenii după haine, chiar într-o măsură mai mare decât
mine.

1383
 Dalinar amuţi. Comentariul îl izbise prin adevărul lui. Cu toate
acestea, erai oare prea pretenţios dacă-ţi doreai ca demnitarii sosiţi
la întâlnirea cu înalţii Prinţi pe Câmpiile Sfărâmate să găsească
acolo nişte tabere de război eficiente, conduse de oameni care măcar
ar fi arătat ca nişte generali?
Dalinar se lăsă pe spate şi văzu că duelul se încheiase. După
socotelile lui, era timpul să-nceapă lupta lui Adolin. Cei doi ochi-
luminoşi care se înfruntaseră se înclinară în faţa regelui, apoi se
retraseră într-un cort aflat lângă arenă.
O clipă mai târziu, pe nisip păşi Adolin, în Cristalarmura lui de
un albastru intens. Îşi ţinea coiful sub braţ, iar părul lui blond cu
negru stătea într-o neorânduială căutată. Îşi înălţă către Dalinar
mâna acoperită de mănuşa armurii şi se înclină în faţa regelui, apoi
îşi puse coiful.
Bărbatul care apăru în urma lui purta o Cristalarmură vopsită în
galben. Luminlordul Resi era singurul Cristalpurtător deplin din
armata înaltului Prinţ Thanadal – deşi în tabăra acestuia se mai
aflau trei bărbaţi care aveau fie doar Cristalsabie, fie doar
Cristalarmură. Thanadal n-avea niciuna, nici alta. Pentru un înalt
prinţ, nu era ceva neobişnuit să se bazeze, drept Cristalpurtători, pe
cei mai buni dintre luptătorii săi; era foarte logic, mai ales dacă erai
genul de general care prefera să stea în spatele liniilor şi să
stabilească tactici. De secole, în principatul lui Thanadal exista
tradiţia de a-l numi Apărător Regal pe purtătorul Cristalelor casei
Resi.
În ultima vreme, Thanadal vorbise despre defectele lui Dalinar,
aşa că Adolin – acţionând cu o oarecare subtilitate – îl provocase pe

1384
cel mai bun Cristalpurtător al înaltului prinţ la un duel amical.
Puţine dueluri aveau ca miză Cristalele; în cazul acela, o înfrângere
n-avea să-l coste pe niciunul dintre ei nimic mai mult decât poziţia
din clasament. Duelul atrăgea atenţia într-o neobişnuit de mare
măsură şi arena se umplu în următorul sfert de oră, în timp ce
dueliştii se încălzeau şi se pregăteau. Mai multe femei îşi pregătiră
planşeta, gata să deseneze sau să-şi noteze impresiile despre duel.
Thanadal nu era de faţă.
Duelul începu când înalta judecătoare prezentă, Lady Istow, le
strigă combatanţilor să-şi cheme săbiile. Elhokar se aplecă din nou
în faţă, concentrat, în timp ce Resi şi Adolin se învârteau unul în
jurul altuia pe nisip, în timp ce li se materializau Cristalsăbiile.
Dalinar se trezi aplecându-se şi el în faţă, deşi simţi împunsătura
ruşinii. Potrivit Legilor Războinicilor, cele mai multe dueluri ar fi
trebuit evitate atâta timp cât Alethkarul se afla în război. Exista o
graniţă foarte fragilă între lupta ca exerciţiu şi duelul pricinuit de o
insultă, care se putea sfârşi cu rănirea unor ofiţeri importanţi.
Resi stătea în Postura Pietrei, cu braţele cât mai bine întinse în
faţă, ţinându-şi Cristalsabia cu ambele mâini, cu vârful spre cer.
Adolin folosea Postura Vântului, uşor întors într-o parte, cu mâinile
în faţă şi coatele foarte puţin îndoite, cu vârful Cristalsabiei
îndreptat în spate, deasupra capului. Se roteau unul în jurul altuia.
Învingător avea să fie cel care ar fi reuşit primul să distrugă complet
o parte din Armura celuilalt. Nu era foarte periculos; o Armură
şubrezită putea cu uşurinţă să facă faţă unei lovituri, chiar dacă se
spărgea din cauza acesteia.
Resi atacă primul; făcu un salt înainte, îşi trase sabia în spate,

1385
deasupra capului, apoi se lăsă în jos, spre dreapta, lovind cu toată
puterea. Postura Pietrei se concentra în jurul acestui gen de atac,
lovind de fiecare dată cu cel mai mare avânt şi cu cea mai mare forţă
cu putinţă. Dalinar o considera stângace – pe câmpul de luptă, în
spatele unei Cristalsăbii nu era necesară o asemenea putere, cu toate
că se dovedea utilă când înfruntai un alt Cristalpurtător.
Adolin se feri sărind înapoi, agil în ciuda faptului că trebuia să
susţină Cristalarmura groasă, cu o greutate de peste o mie patru
sute de livre, tocmai fiindcă aceasta îi mărea forţa picioarelor. Deşi
bine executat, atacul îl lăsase pe Resi descoperit, iar Adolin lovi cu
precizie, ţintindu-i apărătoarea antebraţului, pe care o făcu să se
crape. Resi atacă iarăşi, iar Adolin se feri din nou, parcă dansând,
pentru a-l lovi apoi peste coapsa stângă.
Unii poeţi descriau lupta ca pe un dans. Lui Dalinar, o înfruntare
obişnuită i se părea rareori astfel. Doi bărbaţi în luptă, cu săbii şi
scuturi, se năpusteau de obicei cu furie unul asupra altuia, lovindu-
şi armele în repetate rânduri, fiecare încercând să ocolească scutul
celuilalt. Nu prea era un dans, ci mai degrabă o luptă corp la corp,
cu arme.
Însă în cazul Cristalsăbiilor, înfruntarea chiar ar fi putut semăna
cu dansul. Aveai nevoie de foarte multă îndemânare ca să-ţi roteşti
arma lungă aşa cum trebuia, iar Armura era rezistentă, aşa că
loviturile erau de obicei deviate. Lupta era o succesiune de mişcări
ample şi de rotiri largi. Avea fluiditate şi graţie.
— E foarte bun, să ştii, comentă Elhokar.
Adolin lovi coiful lui Resi, stârnind aplauzele privitorilor.
— Mai bun decât a fost tata. Mai bun chiar şi decât tine, unchiule.

1386
 — Munceşte foarte mult, răspunse Dalinar. Chiar îi place. Nu
lupta, şi nici războiul. Duelul.
— Ar putea fi campion, dacă şi-ar dori-o.
Dalinar ştia că Adolin chiar şi-o dorea. Dar refuzase dueluri care
i-ar fi putut oferi titlul. Dalinar bănuia că, într-un fel, o făcuse
pentru a respecta Legile Războinicilor. Duelurile în campionate şi
turniruri erau rezervate pentru acele rare momente când aveau
parte de pace. Această atitudine putea fi contrazisă de argumentul
că trebuia să-ţi aperi mereu onoarea familiei.
Oricum ar fi fost, Adolin nu se duela ca să urce în clasamente,
motiv pentru care ceilalţi Cristalpurtători îl subestimau. Se grăbeau
să-i accepte provocările, iar el era provocat şi de bărbaţi care nu
erau Cristalpurtători. Prin tradiţie, Cristalarmura şi Cristalsabia
regelui se aflau, contra unei taxe imense, la dispoziţia celor care se
bucurau de favorurile sale şi doreau să-nfrunte un Cristalpurtător.
Dalinar se cutremură la gândul că altcineva ar fi putut să-i poarte
armura şi să-i mânuiască Sabia. Era nefiresc. Cu toate acestea,
împrumutarea sabiei şi armurii regelui – sau a Cristalelor unui înalt
prinţ înainte de restaurarea monarhiei – erau o tradiţie bine
înrădăcinată. Până şi Gavilar o respectase, deşi între patru ochi se
plânsese fiindcă era nevoit s-o facă.
Adolin evită o altă lovitură, dar începu să prefere formele
ofensive ale Posturii Vântului. Resi nu era pregătit pentru asta –
reuşi să dea o lovitură în apărătoarea umărului lui Adolin, dar fu
una piezişă. Adolin avansa. Sabia i se rotea cu mişcări fluide. Resi se
retrase, intrând într-o poziţie de evitare a loviturilor. Era Postura
Pietrei, una dintre puţinele care se bazau pe aşa ceva.

1387
 Adolin îi devie sabia, scoţându-l din postura aceea. Resi şi-o
reluă, dar Adolin îl făcu s-o părăsească iarăşi. Resi reveni la ea de
mai multe ori, cu mişcări din ce în ce mai stângace, şi Adolin începu
să-l atace, lovindu-l când într-o parte, când într-alta. Lovituri
uşoare, rapide, menite să-l enerveze.
Şi reuşeau. Resi urlă, luându-şi avânt pentru una dintre loviturile
specifice Posturii Pietrei, cu braţul coborând de la o înălţime aflată
deasupra umărului. Adolin îi făcu faţă cu brio, lăsându-şi sabia în
jos cu o mână şi primind lovitura în apărătoarea intactă de pe
antebraţ. Aceasta se crăpă destul de tare, dar mişcarea îi îngădui lui
Adolin să-şi tragă propria Sabie într-o parte şi să lovească în
apărătoarea coapsei stângi a adversarului, deja crăpată.
Apărătoarea se sfărâmă cu zgomot de metal spintecat şi mai
multe bucăţi din ea zburară în toate părţile, strălucind ca oţelul topit
şi lăsând în urmă dâre de fum. Resi se retrase împleticindu-se.
Piciorul lui stâng nu mai putea suporta greutatea Cristalarmurii.
Înfruntarea se încheiase. Duelurile mai importante continuau până
la distrugerea a două sau chiar trei piese ale armurii, însă erau
foarte periculoase.
Înalta judecătoare se ridică şi anunţă încheierea luptei. Resi se
îndepărtă împleticindu-se şi-şi smulse coiful. Înjurăturile lui
ajungeau până la urechile privitorilor. Adolin îl salută, atingându-şi
fruntea cu muchia boantă a Sabiei, pe care o lăsă apoi să dispară. Se
înclină în faţa regelui. Alţi învingători intrau uneori în mijlocul
mulţimii, pentru a se făli sau pentru a primi omagii, dar el se retrase
în cortul destinat pregătirilor.
— E într-adevăr talentat, comentă Elhokar.

1388
 — Şi e un tânăr atât de… cuviincios, adăugă Sadeas, sorbind din
vin.
— Da, încuviinţă Dalinar. Uneori îmi doresc să fi fost pace, doar
pentru ca Adolin să se poată dedica duelurilor.
Sadeas oftă.
— Altă discuţie despre renunţarea la război, Dalinar?
— Nu asta am vrut să spun.
— Te tot plângi, susţinând că ai lăsat baltă ideea aia, unchiule,
zise Elhokar, întorcându-se către el. Însă continui să te învârţi în
jurul ei, vorbind cu nostalgie despre pace. În tabere se spune că eşti
laş.
— Nu e laş, Maiestate, zise pufnind Sadeas. Pentru asta depun
mărturie.
— Atunci, de ce? întrebă Elhokar.
— Zvonurile au căpătat o amploare absurdă, spuse Dalinar.
— Totuşi, nu mi-ai răspuns la întrebare, insistă regele. Dacă ţi-ai
putea impune hotărârea, unchiule, ne-ai cere să plecăm de pe
Câmpiile Sfărâmate? Eşti laş?
Dalinar şovăi.
„Uneşte-i”, îi spusese vocea aceea. „E misiunea ta, ţi-o
încredinţez ţie.”
„Sunt laş?” se întrebă. Prin cartea lui, Nohadon îl provocase să
mediteze asupra propriei persoane. Să nu se simtă niciodată atât de
sigur pe sine şi să nu se creadă mai presus de orice, fiindcă asta l-ar
fi făcut să nu-şi mai dorească să caute adevărul.
Întrebarea lui Elhokar nu se referea la viziunile lui. Cu toate
acestea, Dalinar avea impresia clară că dăduse dovadă de laşitate,

1389
cel puţin în privinţa dorinţei sale de a abdica. Dacă ar fi plecat din
pricina lucrurilor care i se întâmplau, ar fi însemnat că alege cea mai
uşoară cale.
„Nu pot pleca”, înţelese el. „Indiferent ce s-ar întâmpla. Trebuie
să duc totul până la capăt.” Chiar dacă era nebun. Sau chiar dacă
viziunile erau reale, însă de obârşie îndoielnică, lucru care-l
îngrijora şi mai tare. „Trebuie să rămân. Dar îmi trebuie un plan,
trebuie să fiu sigur că nu-mi îndrept casa către distrugere.”
Trebuia să aibă mare grijă. Nimic nu era clar, totul era în ceaţă.
Fusese pe punctul de a fugi fiindcă îi plăcea să ia hotărâri clare. Ei
bine, în privinţa lucrurilor care i se întâmplau, nimic nu era
limpede. După toate aparenţele, decizia de a rămâne înalt prinţ
reprezenta baza pe care-şi putea reclădi sinele.
N-avea să abdice. Şi cu asta basta.
— Dalinar? întrebă Elhokar. Te… simţi bine?
El clipi, dându-şi seama că nu le mai dădea atenţie nici regelui,
nici lui Sadeas. Se uita în gol, ca şi cum n-ar fi putut face nimic ca
să-şi salveze reputaţia. Se întoarse către nepotul său.
— Ai vrut să ştii adevărul, îi spuse. Da, dacă aş fi putut da
ordinul, aş fi luat toate cele zece armate şi m-aş fi întors în Alethkar.
În ciuda spuselor celorlalţi, asta nu era laşitate. Nu, tocmai
dăduse piept cu propria laşitate şi aflase ce însemna asta. Aici era
vorba de cu totul altceva.
Regele părea şocat.
— Aş pleca, confirmă cu hotărâre. Dar nu fiindcă vreau să fug sau
fiindcă mă tem de luptă. Aş pleca fiindcă-mi fac griji pentru
stabilitatea Alethkarului; dacă am abandona acest război, ne-am

1390
apăra mai bine ţara, iar înalţii prinţi ne-ar rămâne fideli. Aş putea să
trimit mai mulţi mesageri şi mai multe erudite să afle de ce l-au ucis
parshendii pe Gavilar. Am renunţat prea uşor la asta. Încă mă mai
întreb dacă asasinatul n-a fost cumva pus la cale de nişte nemernici
sau de nişte rebeli din rândul propriilor oameni. Aş descoperi în ce
constă cultura lor – căci da, au una. Dacă în spatele asasinatului nu
se află nişte rebeli, aş pune întrebări până când aş afla de ce au făcut-
o. Aş cere o compensaţie – poate chiar să ni-l dea pe regele lor, ca
să-l executăm, la rândul nostru – în schimbul căreia să le garantăm
pacea. Cât despre inimile-nestemată, aş sta de vorbă cu eruditele
mele şi aş găsi o cale mai bună de păstrare a acestui teritoriu. Poate
că populând masiv întreaga regiune şi transformând Dealurile
Nerevendicate într-un teritoriu sigur, ne-am putea extinde hotarele,
punând stăpânire pe Câmpiile Sfărâmate. N-aş renunţa la
răzbunare, Maiestate, dar aş aborda-o cu mai multă chibzuinţă,
lucru valabil şi în privinţa războiului pe care îl purtăm. În
momentul de faţă, ştim prea puţine ca să fim eficienţi.
Elhokar păru surprins. Dădu din cap.
— Păi… Unchiule, asta chiar are sens. De ce nu ne-ai explicat mai
devreme?
Dalinar clipi, nedumerit. Cu doar câteva săptămâni în urmă,
Elhokar se indignase imediat ce-l auzise pomenind de întoarcere. Ce
se schimbase?
„Nu i-am acordat băiatului destulă încredere,” îşi zise,
înţelegând.
— În ultima vreme mi-a fost greu să-mi clarific propriile gânduri,
Maiestate.

1391
 — Maiestate! exclamă Sadeas. Sunt sigur că n-ai de gând să…
— Ultimul atentat la viaţa mea m-a pus pe gânduri, Sadeas.
Spune-mi, ai mai descoperit ceva în privinţa nestematelor din
armura mea?
— Încă nu, Maiestate.
— Încearcă să mă ucidă, spuse încet Elhokar, cu trupul
crispându-i-se în interiorul armurii. Vor să mă vadă mort, ca pe
tatăl meu. Uneori chiar mă-ntreb dacă aici nu alergăm cumva după
cei zece neghiobi. Asasinul în alb – omul ăla era shin.
— Parshendii şi-au asumat responsabilitatea pentru trimiterea
lui, zise Sadeas.
— Da, răspunse Elhokar. Dar ei sunt totuşi nişte sălbatici uşor de
manipulat. Când vrei să distragi atenţia, arunci vina asupra unor
parshi. Purtăm războiul ani şi ani de-a rândul, dar nu-i observăm
niciodată pe adevăraţii vinovaţi, care complotează în tăcere, chiar în
tabăra mea. Mă pândesc fără întrerupere. Aşteaptă. Le văd feţele în
oglinzi. Simboluri contorsionate, inumane…
Dalinar se întoarse spre Sadeas: se priviră unul pe altul cu
îngrijorare. Paranoia regelui se înrăutăţise – sau devenise pur şi
simplu mai evidentă? Vedea conspiraţii fantomă în orice umbră, iar
încercarea de a i se lua viaţa îi oferise o dovadă cu care-şi hrănea
temerile.
— Retragerea de pe Câmpiile Sfărâmate ar putea fi o idee bună,
spuse Dalinar cu prudenţă. Dar nu pentru a intra în război cu
altcineva. Trebuie să ne unificăm poporul şi să-i asigurăm
stabilitatea.
Elhokar oftă.

1392
 — Deocamdată nu prea are rost să-l vânăm pe asasin. Poate că
nici n-o să fie nevoie s-o facem. Am auzit că unirea forţelor tale cu
ale lui Sadeas a dat roade.
— Într-adevăr, Maiestate, răspunse Sadeas, părând mândru –
poate chiar prea plin de el. Deşi Dalinar insistă să folosească
podurile lui lente. Uneori, trupele mele sunt aproape zdrobite
înainte de sosirea lui. Totul ar merge mai bine dacă, în privinţa
podurilor, ar folosi tactica modernă.
— Pierderea de vieţi… zise Dalinar.
— E acceptabilă, răspunse Sadeas. Sunt mai ales sclavi, Dalinar.
Faptul că au şansa să participe cât de cât la luptă e o onoare pentru
ei.
„Mă-ndoiesc că ei văd lucrurile în aceeaşi lumină.”
— Aş vrea să-ncerci măcar metoda mea, continuă Sadeas. Până
acum ne-a mers, dar mă tem că parshendii vor continua să trimită
două armate împotriva noastră. Nu mă încântă ideea de a lupta cu
amândouă înaintea sosirii tale.
Dalinar şovăi. Era într-adevăr o problemă. Dar cum să renunţe la
podurile de asalt?
— Păi de ce nu faceţi un compromis? propuse Elhokar. La
următorul atac, unchiule, lasă podarii lui Sadeas să te ajute pe
timpul marşului până la platoul asaltat. Are o mulţime de echipe de
rezervă pe care ţi le-ar putea împrumuta. El ar merge totuşi înainte,
cu o armată mai mică, dar folosind podurile lui, iar tu ai ajunge pe
câmpul de luptă mult mai repede decât până acum.
— Aş face acelaşi lucru dacă mi-aş folosi propriile echipe de
podari, zise Dalinar.

1393
 — Nu neapărat, îl contrazise regele. Ai spus că parshendii trag
rareori asupra ta, odată ce sunt deja în luptă cu Sadeas. Oamenii lui
pot începe asaltul ca de obicei, iar tu poţi să li te alături după ce-ţi
creează un punct de traversare sigur.
— Da… aprobă gânditor Sadeas. Podarii folosiţi de tine vor fi în
siguranţă, iar traversarea ta n-o să însemne pierderea mai multor
vieţi. Dar o să ajungi de două ori mai repede pe platou, ca să mă
sprijini în luptă.
— Şi dacă nu le poţi distrage atenţia parshendilor îndeajuns de
mult? întrebă Dalinar. Dacă-şi vor pune totuşi arcaşii să tragă
asupra podarilor mei când o să traversez?
— Atunci o să ne retragem, răspunse oftând Sadeas. Dar cel puţin
vom fi încercat. Numai aşa poţi merge înainte, bătrâne prieten.
Încercând lucruri noi.
Dalinar îşi scărpină bărbia, gânditor.
— Ei, haide, Dalinar, spuse regele. El a primit propunerea ta, aţi
atacat împreună. De data asta, încearcă şi tu să procedezi cum vrea
el.
— Bine, acceptă Dalinar. Să vedem cum merge.
— Excelent, zise bucuros Elhokar, ridicându-se. Şi acum cred că
mă duc să-ţi felicit fiul. Lupta a fost captivantă!
Lui Dalinar nu i se păruse deosebit de captivantă – adversarul lui
Adolin nu fusese niciodată în avantaj. Dar era cel mai bun tip de
luptă. El unul nu le dădea crezare celor care susţineau că o luptă
„bună” e o luptă strânsă. Când câştigai, era întotdeauna de preferat
s-o faci cât mai repede şi având cel mai mare avantaj.
El şi Sadeas se ridicară, în semn de respect, în timp de regele

1394
cobora către platoul nisipos; păşind pe acele proeminenţe ale stâncii
care aduceau atât de mult cu o scară. Pe urmă se întoarse către
Sadeas.
— Trebuie să plec. Trimite-mi o condeieră care să-mi dea detalii
despre platourile pe care simţi că am putea încerca manevra. La
următorul atac asupra unuia dintre ele, o să-mi aduc armata în zona
în care se adună trupele tale şi-o să plecăm împreună. Tu, însoţit de
un grup mai mic şi mai rapid o s-o luaţi înainte, iar noi vă vom
ajunge din urmă când veţi fi pe poziţie.
Sadeas aprobă cu o mişcare a capului. Dalinar se întoarse cu
spatele, gata să urce treptele către rampa de ieşire.
— Dalinar! strigă Sadeas în urma lui.
El se uită peste umăr la celălalt înalt prinţ. Sadeas rămăsese cu
braţele încrucişate; eşarfa îi flutura în bătaia vântului, iar broderia
de un auriu metalic scânteia.
— Trimite-mi şi tu una dintre condeierele tale, cu un exemplar
din cartea aia a lui Gavilar. S-ar putea să mă amuze lectura
celorlalte poveşti.
Dalinar zâmbi.
— Aşa o să fac, Sadeas.

1395
 59
O ADEVĂRATĂ ONOARE

„Atârn deasupra celui din urmă gol: am prieteni şi-n urmă, şi

înainte. Banchetul la care trebuie să beau e zugrăvit pe chipurile lor,
iar cuvintele pe care trebuie să le spun îmi scânteiază în minte.
Vechile jurăminte vor fi rostite iarăşi.”

Datată betabanan 1173, cu 45 de secunde înainte de moarte. Subiect: un

copil ochi-luminoşi de cinci ani. Cu pronunţia remarcabil îmbunătăţită
când a oferit mostra.

Kaladin fixa cu privirea cele trei sfere strălucitoare de topaz aflate

pe podeaua din faţa lui. În baracă era întuneric şi înăuntru nu se
mai afla decât Teft. Lopen se sprijinea de canatul luminat de soare al
uşii, privind în jur cu un aer nepăsător. Afară, Pietroi făcea
instrucţie cu ceilalţi podari. Kaladin îi pusese să exerseze formaţiile
de luptă. Nu se dădeau de gol. Totul avea să treacă drept un
exerciţiu pentru transportarea podului, deşi în realitate se
deprindeau să asculte ordinele şi să se reîncoloneze rapid.
Cele trei sfere mărunte – în fapt, doar nişte stropi – luminau
suprafaţa de piatră, conturând împrejurul lor mici inele cafenii.
Kaladin se concentră asupra lor, ţinându-şi răsuflarea şi dorind să
aducă lumina în el.
Nu se întâmplă nimic.
Îşi mări eforturile, privind fix în adâncurile lor.
1396
 Nu se întâmplă nimic.
Luă una, şi-o aşeză în căuşul palmei şi o ridică astfel încât să nu
poată vedea decât lumina ei. Putea să-i desluşească în amănunt
învolburarea, vârtejul schimbător de lumină. Porunci, tânji, imploră.
Nu se întâmplă nimic.
Gemu, sprijinindu-şi spatele pe piatră, şi se uită la tavan.
— Poate nu ţi-o doreşti îndeajuns de mult, spuse Teft.
— Mi-o doresc din toate puterile. Nu vrea să se clintească, Teft.
Podarul mai vârstnic mormăi şi luă una dintre sfere.
— Poate că te-nşeli în privinţa mea, spuse Kaladin.
Poetic privind lucrurile, i se părea firesc ca, odată ce acceptase
existenţa acelei stranii şi înfricoşătoare trăsături a propriei fiinţe, s-o
poată folosi.
— Poate că lumina soarelui ne-a jucat o festă.
— Lumina soarelui ne-a jucat o festă, repetă sec Teft. Când ai
putut lipi o raniţă de un butoi, ne-a jucat lumina o festă…
— Bine. Atunci poate c-a fost o întâmplare stranie, ceva care s-a
petrecut o singură dată.
— Şi când ai fost rănit, şi în timpul podalergărilor, ori de câte ori
îţi trebuie mai multă forţă sau rezistenţă, zise Teft.
Kaladin oftă, nemulţumit, şi se izbi uşor cu capul de podeaua de
piatră, de mai multe ori.
— Bine, şi dacă sunt unul dintre Radianţii despre care tot
vorbeşti, de ce nu pot face nimic?
— Deduc, spuse podarul cărunt răsucind sfera între degete, că
eşti ca un copil care-nvaţă cum să-şi facă picioarele să meargă. La
început, nu se ştie cum, i se întâmplă, pur şi simplu. Apoi

1397
descoperă, încetul cu încetul, cum să le pună dinadins în mişcare. Ai
nevoie doar de exerciţiu.
— Mi-am petrecut o săptămână holbându-mă la sfere, Teft. Cât ar
trebui să exersez?
— Mai mult, în mod sigur.
Kaladin îşi dădu ochii peste cap şi se lăsă pe spate.
— De ce te ascult? Ai recunoscut că nu ştii mai mult decât mine.
— Nu ştiu nimic despre folosirea Luminii de Furtună, spuse Teft,
încruntându-se. Dar ştiu ce ar trebui să se-ntâmple.
— Luându-te după poveşti care se contrazic unele pe altele. Mi-ai
spus că Radianţii puteau să zboare şi să umble pe pereţi.
Teft dădu aprobator din cap.
— Puteau, cu siguranţă. Şi făceau piatra să se topească doar
uitându-se la ea. Şi să străbată distanţe mari în timpul unei singure
bătăi de inimă. Şi să-i poruncească luminii soarelui. Şi…
— Şi de ce aveau nevoie să meargă pe pereţi şi, în acelaşi timp, să
zboare? îl întrerupse Kaladin. Dacă puteau zbura, la ce s-ar mai fi
obosit s-alerge pe pereţi?
Teft nu răspunse.
— Şi de ce să se fi obosit să facă oricare dintre lucrurile astea,
dacă puteau „să străbată distanţe mari în timpul unei singure bătăi
de inimă”?
— Nu ştiu sigur, recunoscu Teft.
— Nu putem avea încredere în poveşti sau în legende, zise
Kaladin.
Se uită la Syl, care coborâse lângă una dintre sfere şi o cerceta cu
interes copilăresc.

1398
 — Cine ştie ce e adevăr şi ce e născocire? Ştim sigur doar un
lucru, adăugă el, apoi luă o sferă şi o ridică, ţinând-o între două
degete. Radiantul din încăperea asta s-a săturat până peste cap de
culoarea cafenie.
Teft protestă.
— Nu eşti Radiant, flăcăule.
— Păi nu vorbeam despre…
— O, poţi să impregnezi, spuse Teft. Poţi să absorbi Lumina de
Furtună şi poţi să-i dai porunci. Dar să fii Radiant însemna mai mult
decât atât. Felul în care trăiau, lucrurile pe care le făceau. Cuvintele
Nepieritoare.
— Ce?
Teft răsuci din nou sfera între degete, ridicându-o şi uitându-se
îndelung în interiorul ei.
— Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie
înaintea destinaţiei. Asta era deviza lor, era Primul Ideal în Cuvinte
Nepieritoare. Mai existau încă patru.
Kaladin îşi ridică o sprânceană.
— Care anume?
— De fapt, nu ştiu, răspunse Teft. Însă Cuvintele Nepieritoare –
aceste Idealuri – le călăuzeau toate faptele. Despre celelalte patru se
spune că erau diferite pentru fiecare ordin al Radianţilor. Însă
Primul era acelaşi pentru toate cele zece: „Viaţă înaintea morţii,
putere înaintea slăbiciunii, călătorie înaintea destinaţiei”, adăugă el,
apoi avu un moment de ezitare. Sau cel puţin aşa mi s-a spus.
— Da, bine, mi se pare oarecum evident, zise Kaladin. Viaţa vine
înainte de moarte. Aşa cum vine ziua înaintea nopţii sau unu

1399
înaintea lui doi. Evident.
— Nu iei toate astea în serios. Poate de aceea ţi se refuză Lumina
de Furtună.
Kaladin se ridică şi se întinse.
— Îmi pare rău, Teft. Sunt pur şi simplu obosit.
— Viaţă înaintea morţii, spuse Teft, făcându-i semn cu degetul.
Un Radiant se străduieşte întotdeauna să apere viaţa. Nu ucide
niciodată dacă nu e necesar şi nu-şi riscă niciodată viaţa din motive
lipsite de importanţă. Să trăieşti e mai greu decât să mori. Datoria
Radiantului e să trăiască. Putere înaintea slăbiciunii. Toţi oamenii
sunt slabi în anumite momente ale vieţii lor. Radiantul îi apără pe
cei slabi şi-şi foloseşte puterea pentru binele altora. Puterea nu te
face capabil să domneşti; te face capabil să slujeşti.
Teft luă sferele şi le puse în pungă. Pe ultima o reţinu o clipă,
apoi o îndesă lângă celelalte.
— Călătorie înaintea destinaţiei. Un scop poate fi atins
întotdeauna pe mai multe căi. Eşecul e preferabil unei victorii prin
mijloace incorecte. Ca să aperi zece nevinovaţi, nu merită să ucizi
unul. Toţi oamenii mor în cele din urmă. Modul în care ai trăit
cântăreşte, în faţa Atotputernicului, mai mult decât ceea ce ai
realizat.
— În faţa Atotputernicului? Cavalerii aveau aşadar legătură cu
religia?
— Nu e totul? Toate astea i se datorează unui rege bătrân. Soţia
lui le-a scris într-o carte sau cam aşa ceva. Idealurile Radianţilor se
bazau pe ceea ce a scris acolo.
Kaladin dădu din umeri, se ridică şi începu să verifice mormanul

1400
de veste din piele pentru podari. De ochii lumii, el şi Teft le
verificau, căutând tăieturi sau curele rupte. Câteva clipe mai târziu,
Teft i se alătură.
— Chiar crezi într-adevăr aşa ceva? întrebă Kaladin, ridicând o
vestă şi trăgând de curele. Că ar respecta cineva aceste jurăminte, şi
mai ales un grup de ochi-luminoşi?
— Nu erau doar ochi-luminoşi. Erau Radianţi.
— Erau oameni, spuse Kaladin. Oamenii ajunşi la putere pretind
întotdeauna că sunt plini de virtuţi sau că se află sub îndrumarea
zeilor, că au un soi de împuternicire ca să ne „apere” pe noi, ceilalţi.
Crezând că Atotputernicul i-a pus acolo unde se află, înghiţim cu
mai multă uşurinţă ceea ce ne fac.
Teft răsuci o vestă în mâini. Începea să se rupă sub porţiunea
vătuită de pe umărul stâng.
— N-am crezut niciodată. Şi apoi… te-am văzut pe tine
impregnându-te cu Lumină şi am început să-mi pun întrebări.
— Poveşti şi legende, Teft. Ne place să credem că noi, oamenii,
am fost cândva mai buni. Ne face să ne închipuim că am putea
ajunge din nou. Dar oamenii nu se schimbă. Erau corupţi şi atunci.
— Poate, răspunse Teft. Părinţii mei credeau în toate. În
Cuvintele Nepieritoare, în Idealuri, în Cavalerii Radianţi, în
Atotputernic. Chiar şi în vechiul vorinism. Mai ales în vechiul
vorinism.
— Asta a dus la Hierocraţie. Devoţiunile şi ardenţii n-ar trebui să
deţină pământuri şi bunuri. E prea periculos.
— De ce? întrebă Teft, pufnind. Crezi că, ajunşi la putere, ar fi
mai răi decât ochi-luminoşii?

1401
 — Ei, poate că aici ai dreptate.
Kaladin se încruntă. Îşi petrecuse atât de mult timp închipuindu-
şi că Atotputernicul îl părăsise – sau chiar că îl blestemase – încât îi
era greu să accepte că poate (aşa cum spusese Syl) era, în schimb,
binecuvântat. Da, fusese ţinut în viaţă şi bănuia că, pentru asta, ar fi
trebuit să fie recunoscător. Însă ce putea fi mai cumplit decât să ţi se
dea o mare putere, dar să fii totuşi prea slab ca să-i salvezi pe cei
care-ţi sunt dragi?
Îşi întrerupse presupunerile când Lopen, care stătea sprijinit de
canatul uşii, se îndreptă, gesticulând pe furiş către el şi către Teft.
Din fericire, nu mai aveau nimic de ascuns. De fapt, nici n-avuseseră
de ascuns nimic altceva decât pe el însuşi, stând pe podea şi
holbându-se la sfere ca un idiot. Lăsă vesta din mână şi o porni spre
uşă.
Palanchinul lui Hashal venea drept spre baraca lor; bărbatul înalt
şi cel mai adesea tăcut al acesteia mergea alături. Eşarfa lui era
violetă, la fel ca broderiile de pe manşetele hainei nu mai lungi
decât o vestă. Gaz încă nu se întorsese. Trecuse o săptămână, şi nici
urmă de el. Hashal şi soţul ei – plus aghiotanţii lor ochi-luminoşi –
făceau acum ceea ce făcuse înainte sergentul podurilor şi refuzau să
răspundă la întrebările despre el.
— Dar-ar furtuna! zise Teft, venind lângă Kaladin. Când îi văd pe
ăştia doi mă furnică pielea, ca atunci când ştiu că-n spatele meu stă
cineva cu un cuţit.
Pietroi aliniase podarii şi aşteptau cu toţii în tăcere, ca pentru
inspecţie. Kaladin li se alătură, urmat de Teft şi de Lopen. Purtătorii
lăsară palanchinul jos în faţa lui. Deschis în lateral şi având doar o

1402
copertină mică deasupra, nu prea era altceva decât un fotoliu pe o
platformă. Multe femei ochi-luminoşi foloseau aşa ceva în tabere.
Fără tragere de inimă, Kaladin se înclină în faţa lui Hashal aşa
cum se cuvenea, făcându-le celorlalţi semn să-i urmeze exemplul.
Nu era momentul să fie bătuţi pentru nesupunere.
— Ai o echipă atât de bine instruită, şefule de pod, spuse ea,
scărpinându-şi nepăsătoare obrazul cu o unghie de culoarea
rubinului, în timp ce-şi ţinea cotul pe braţul fotoliului. Atât de…
eficientă la podalergări.
— Mulţumesc, Luminată Hashal, răspunse el, străduindu-se –
fără succes – să-şi înlăture asprimea şi ostilitatea din voce. Îmi este
îngăduit să-ntreb? Gaz n-a mai fost văzut de câteva zile. E sănătos?
— Nu.
Kaladin aşteptă o continuare a răspunsului ei, dar acesta nu mai
veni.
— Soţul meu a luat o hotărâre. Oamenii tăi sunt atât de buni la
podalergări, încât aţi devenit un model pentru celelalte echipe. Aşa
stând lucrurile, veţi lua de acum înainte parte la toate podalergările.
Kaladin simţi un fior rece.
— Şi curăţarea spărturilor?
— A, va rămâne timp şi pentru asta. Oricum trebuie să mergeţi
jos cu torţe, iar platourile nu sunt niciodată asaltate noaptea.
Oamenii tăi vor dormi ziua – întotdeauna gata să se prezinte la
datorie – şi vor lucra în spărturi noaptea. Aşa vă veţi întrebuinţa
mult mai bine timpul.
— Toate podalergările, spuse Kaladin. O să luăm parte la toate.
— Da, întări ea cu nepăsare, făcându-le semn purtătorilor s-o

1403
ridice. Echipa ta e pur şi simplu prea bună. Trebuie folosită. Veţi
începe de mâine. Consideraţi asta o… onoare.
Kaladin inspiră scurt, ca să nu-i spună ce credea despre
„onoarea” ei. Nu reuşi să se convingă s-o salute cu o plecăciune la
plecare, dar ea nu păru să se sinchisească. Pietroi şi ceilalţi începură
să murmure.
Toate podalergările. Hashal tocmai accelerase ritmul în care
puteau fi ucişi. Echipa n-avea cum să mai reziste alte câteva
săptămâni. Rămăseseră deja atât de puţini încât, chiar dacă pierdeau
doar un om sau doi la un asalt, aveau să se poticnească. Şi-atunci
parshendii s-ar fi concentrat asupra lor, doborându-i.
— Pe răsuflarea lui Kelek! exclamă Teft. Vrea să ne vadă morţi!
— Nu e corect, adăugă Lopen.
— Suntem podari, spuse Kaladin, întorcându-se către ei. De ce
credeţi că ar avea cineva de gând să se poarte „corect” faţă de noi?
— Hashal nu ne-a ucis destul de repede ca să fie pe placul lui
Sadeas, zise Moash. Ştiai că soldaţii au fost bătuţi fiindc-au venit să
te vadă, să-l privească pe omul care a supravieţuit unei mari
furtuni? Nu te-a uitat, Kaladin.
Teft continua să înjure. Îl trase pe Kaladin deoparte. Lopen îi
urmă, iar ceilalţi rămaseră să vorbească între ei.
— Blestem! spuse încet Teft. Le place să pretindă că se poartă
corect cu echipele de podari. Aşa par drepţi. Dar s-ar zice că acum
au renunţat. Nemernicii!
— Ce facem, gancho? întrebă Lopen.
— Mergem în spărturi, răspunse Kaladin, aşa cum ni s-a
poruncit. Şi avem grijă să dormim mai mult în noaptea asta, fiindcă-

1404
n următoarea s-ar părea c-o să rămânem treji.
— Oamenilor n-o să le placă să coboare noaptea-n spărturi,
flăcăule, zise Teft.
— Ştiu.
— Dar încă nu suntem pregătiţi pentru… ceea ce trebuie să
facem, adăugă Teft, uitându-se în jur, ca să fie sigur că nu-i putea
auzi nimeni; nu erau decât el, Kaladin şi Lopen. O să mai avem
nevoie de cel puţin câteva săptămâni.
— Ştiu.
— N-o să mai rezistăm câteva săptămâni! răbufni Teft. Cu Sadeas
şi Kholin luptând împreună, avem podalergări aproape în fiecare zi.
E de-ajuns una proastă – o singură dată în care să tragă toţi
parshendii în noi – şi se termină totul. O să fim nimiciţi.
— Ştiu! exclamă Kaladin frustrat, inspirând adânc şi încleştându-
şi pumnii ca să nu răbufnească.
— Gancho! spuse Lopen.
— Ce e? se răsti Kaladin.
— Se-ntâmplă iar.
El înlemni, apoi se uită în jos, la propriile braţe. Aşa cum se
aştepta, văzu dâre vagi de fum luminos ridicându-i-se din piele.
Strălucirea era extrem de palidă – avea puţine sfere asupra lui –, dar
exista. Dârele de fum dispărură în scurt timp. Spera că nu le zăriseră
şi ceilalţi podari.
— Blestem! Ce-am făcut?
— Nu ştiu, răspunse Teft. E din cauză că te-ai înfuriat, cu gândul
la Hashal?
— Eram furios dinainte.

1405
 — Ai absorbit lumina, spuse Syl entuziasmată, zburând în jurul
lui ca o panglică luminoasă.
— Ce?
— Te-am văzut, răspunse Syl învârtindu-se. Erai furios, ai
respirat, iar Lumina… ai sorbit-o şi pe ea.
Kaladin se uită la Teft, dar fireşte că podarul mai vârstnic nu
auzise nimic.
— Adună oamenii, îi spuse. Mergem în spărtură.
— Şi cum rămâne cu cele petrecute? întrebă Teft. Kaladin, nu
putem lua parte la atât de multe podalergări. O să fim făcuţi bucăţi.
— Azi o să mă ocup de asta. Adună oamenii. Syl, am nevoie de
ajutorul tău.
— Ce să fac?
Syl coborî în faţa lui şi luă înfăţişarea unei femei.
— Găseşte-ne un loc cu parshendi morţi.
— Credeam că azi vă antrenaţi pentru lupta cu suliţa.
— Se vor antrena ceilalţi, răspunse Kaladin. O să-i organizez la
început. Pe urmă am de făcut altceva.
●
Kaladin dădu semnalul bătând scurt din palme şi podarii se
organizară destul de bine într-o formaţie „vârf de săgeată”. Purtau
suliţele pe care le ascunseseră în prăpastie, într-un sac mare, umplut
cu pietre, pe care îl îndesaseră într-o crăpătură. Bătu din nou din
palme, iar ei îşi schimbară locul, aşezându-se într-o „formaţie zid”,
pe două rânduri. La a treia bătaie din palme formară un inel, cu câte
un om stând în spatele altor doi, ca rezervă gata să intre imediat în
luptă.

1406
 De pe pereţii spărturii curgeau picături de apă, iar altele săreau
din băltoace, împroşcate de podari. Erau buni. Mai buni decât aveau
dreptul să fie, mai buni – pentru nivelul lor de instruire – decât
oricare alt grup cu care mai lucrase vreodată.
Însă Teft avea dreptate. Tot nu puteau rezista prea mult într-o
luptă. Mai avea nevoie de câteva săptămâni pentru ca loviturile şi
modul de a se apăra unul pe altul să poată fi exersate îndeajuns de
mult cât să devină periculoşi. Până atunci, nu erau decât nişte
podari capabili să intre în formaţii frumoase. Aveau nevoie de mai
mult timp. Iar Kaladin trebuia să le facă rost de timpul ăsta.
— Teft, spuse el. Ia-i în primire.
Podarul mai bătrân îi adresă unul din acele saluturi cu braţele
încrucişate.
— Syl, zise Kaladin, hai să vedem leşurile alea.
— Sunt aproape. Haide.
Ea se avântă prin spărtură, sub forma unei panglici strălucitoare.
Kaladin o urmă.
— Domnule! îl strigă Teft.
Kaladin şovăi. De când începuse să-i spună „domnule”? Ciudat
era că nu-i se părea deloc nepotrivit.
— Da?
— Vrei o escortă?
Teft stătea în fruntea grupului de podari care semănau din ce în
ce mai mult a soldaţi, cu vestele lor de piele şi cu suliţele ţinute cu
pricepere în mâini, aşa cum îi deprinseseră exerciţiile.
Kaladin clătină din cap.
— O să mă descurc.

1407
 — Demonii spărturilor…
— Ochi-luminoşii i-au ucis pe toţi cei care se învârteau pe lângă
taberele noastre. În plus, dacă dau peste unul, ce se schimbă în cazul
în care mă-nsoţesc doi sau trei oameni?
Teft făcu o strâmbătură în spatele bărbii sale scurte şi cărunte, dar
nu mai găsi nimic de spus. Kaladin îşi continuă drumul pe urmele
lui Syl. Avea în pungă restul sferelor descoperite asupra morţilor. Se
obişnuiseră să păstreze o parte din tot ce adunau, agăţând pungile
de poduri şi, cu ajutorul lui Syl, găseau mai multe decât până
atunci. Avea cu el o mică avere. Lumină de Furtună care, spera el,
avea să-i fie de folos în ziua aceea.
Scoase o pată de safir ca să-şi lumineze drumul şi ocoli bălţile
presărate cu oase. Dintr-una ieşea o ţeastă peste care crescuse
muşchi verde şi unduitor, asemenea părului, cu viaţăspreni
ţopăindu-i deasupra. Poate ar fi trebuit să i se pară sinistru să umble
singur prin spărturile întunecate, dar asta nu-l deranja. Era un loc
sacru, mormântul celor umili, peştera mortuară a podarilor şi a
suliţaşilor care pieriseră din ordinul ochi-luminoşilor, împrăştiindu-
şi sângele pe acei pereţi ciobiţi. Da, locul nu era sinistru, ci sacru.
De fapt, se bucura să fie singur cu tăcerea lui şi cu rămăşiţele
morţilor. Oamenilor acelora nu le păsase de certurile altora, născuţi
cu ochi de culoare mai deschisă decât ai lor. Le păsase de propriile
familii sau – cel puţin – de pungile lor cu sfere. Câţi nu erau captivi
în acel ţinut străin, pe acele platouri nesfârşite, prea săraci ca să
poată pleca înapoi, către Alethkar? Mureau cu sutele în fiecare
săptămână, dobândind nestemate pentru oameni deja bogaţi şi
răzbunând un rege mort de mult.

1408
 Kaladin trecu pe lângă o altă ţeastă – una fără falca de jos, cu
creştetul spart de lovitura unei securi. Oasele păreau să-l privească
pline de curiozitate, iar strălucirea albastră a Luminii de Furtună
din mâna lui dădea o înfăţişare fantomatică solului şi pereţilor
denivelaţi.
Devoţiunile spuneau că, după moarte, cei mai bravi dintre
oameni – cei care-şi preschimbaseră cel mai bine Chemarea în fapte
– aveau să se ridice pentru a ajuta la revendicarea paradisului.
Fiecare avea să facă exact ceea ce făcuse în viaţă. Suliţaşii aveau să
lupte, ţăranii aveau să lucreze pământul, ochii-luminoşii aveau să
conducă. Ardenţii subliniau cu insistenţă că, orice Chemare ţi-ai fi
ales, ajungând la desăvârşire, căpătai putere. Doar cu o fluturare de
mână, ţăranul avea să poată crea ogoare imense, cu recolte
spirituale. Suliţaşul avea să fie un mare luptător, în stare să
stârnească tunete cu scutul şi fulgere cu suliţa.
Dar podarii? Oare Atotputernicul avea să le ceară tuturor celor
căzuţi să se ridice şi să-şi continue corvoada? Dunny şi ceilalţi aveau
să facă podalergări în viaţa de apoi? La ei nu venea niciun ardent
care să le pună la încercare deprinderile sau să le făgăduiască
înălţarea. Poate că-n Războiul pentru cucerirea Paradisului nu era
nevoie de podari. Acolo ajungeau, oricum, doar cei mai iscusiţi.
Ceilalţi aveau să doarmă până la redobândirea Palatelor Împăcării.
„Aşadar, acum cred din nou?” Kaladin se căţără pe un bolovan
înţepenit în spărtură. Pur şi simplu? Nu era sigur. Dar nu conta.
Avea să facă doar ceea ce era mai bine pentru podarii lui. Dacă în
asta era vreo Chemare, cu atât mai bine.
Desigur, dacă izbutea să fugă împreună cu echipa lui, Sadeas

1409
avea s-aducă alţii, care urmau să moară în locul lor.
„Nu trebuie să-mi fac griji decât pentru ceea ce-mi stă în puteri”,
îşi spuse. „Nu trebuie să le port de grijă acelor noi podari.”
Teft vorbea despre Radianţi, despre idealuri şi istorisiri. De ce nu
puteau oamenii să fie cu adevărat aşa? De ce era nevoie să se inspire
din vise şi din născociri?
„Dacă fugiţi… îi lăsaţi pe toţi ceilalţi podari să fie măcelăriţi,”
şopti în el o voce. „Trebuie să existe vreun lucru pe care să-l poţi
face pentru ei.”
„Nu!” se împotrivi Kaladin. „Dacă-mi fac griji pentru asta, n-o să
pot salva Podul Patru. Dacă găsesc o cale de ieşire, plecăm.”
„Dacă pleci, cine-o să mai lupte pentru ceilalţi?” păru să spună
vocea. „Nimănui nu-i pasă. Nimănui.”
Ce spusese tatăl lui, cu ani în urmă? Făcea ceea ce simţea că era
corect pentru că trebuia să-nceapă cineva. Cineva trebuia să facă
primul pas.
Kaladin îşi simţi mâna caldă. Se opri şi închise ochii. De obicei nu
simţeai niciun fel de căldură când atingeai o sferă, dar cea din
palma lui părea caldă. Şi apoi – având senzaţia că făcea ceva absolut
firesc – Kaladin trase aer în adâncul pieptului. Sfera se răci şi un val
de căldură îi străbătu braţul.
Deschise ochii. Sfera din mâna lui era cenuşie, iar pe degetele lui
reci se formase chiciură. Lumina se înălţa din el ca fumul din foc,
albă şi pură.
Se simţea înviorat, plin de energie. N-avea nevoie să respire – de
fapt, îşi ţinea răsuflarea, păstrând captivă Lumina de Furtună. Syl
făcu cale-ntoarsă şi veni în grabă spre el, şuierând. I se învârti în jur,

1410
apoi se opri în aer, luând înfăţişarea unei femei.
— Ai făcut-o. Ce s-a-ntâmplat?
Kaladin clătină din cap, ţinându-şi respiraţia. Se simţi străbătut
de un val puternic, aidoma…
Aidoma unei furtuni. Îi urla în vene şi se învolbura, rotindu-i-se
în coşul pieptului. Îl făcea să-şi dorească s-alege, să sară, să ţipe. Se
simţea aproape gata să explodeze. Avea senzaţia că ar fi putut să
meargă prin aer. Sau pe pereţi.
„Da!” îşi spuse. O luă la fugă şi sări pe peretele spărturii. Cu
tălpile înainte.
Apoi ricoşă şi căzu la pământ. Asta îl ului atât de tare încât ţipă,
simţind furtuna din el cum se domoleşte când dădu drumul aerului
din piept.
Rămase întins pe spate în vreme ce Lumina de Furtună se înălţa
din el mai repede decât era în stare să respire. Rămase astfel până
când arse toată.
Syl îi coborî pe piept.
— Kaladin? Ce-a fost asta?
— Eu, purtându-mă ca un idiot, răspunse el şi se săltă în capul
oaselor, cu spatele îndurerat şi cu o durere ascuţită în cotul cu care
se izbise de pământ. Teft a spus că Radianţii puteau să umble pe
pereţi, iar eu m-am simţit atât de plin de viaţă…
Ea merse prin aer, păşind ca şi cum ar fi coborât pe scări.
— Nu cred că eşti pregătit pentru aşa ceva. Nu mai risca atât. Să
ştii că, dacă mori, eu mă prostesc la loc.
— O să-ncerc să ţin minte asta, spuse Kaladin, ridicându-se în
picioare. Poate scot moartea de pe lista cu lucruri pe care am de

1411
gând să le fac săptămâna asta.
Ea pufni, şuierând prin aer şi transformându-se din nou într-o
panglică.
— Vino, grăbeşte-te.
Se avântă din nou prin spărtură. Kaladin îşi luă sfera cenuşie,
apoi căută în pungă o alta care să-i ofere lumină. Le golise pe toate?
Nu. Celelalte continuau să strălucească puternic. Alese o pată de
rubin şi se grăbi pe urmele lui Syl.
Ea îl conduse într-o spărtură îngustă, unde se afla un mic grup de
parshendi morţi de curând.
— E morbid, Kaladin, remarcă ea, stând deasupra leşurilor.
— Ştiu. Tu ai idee pe unde-i Lopen?
— L-am trimis să caute prin apropiere, ca s-aducă tot ce i-ai cerut.
— Cheamă-l aici, te rog.
Ea oftă, dar se îndepărtă în grabă. Devenea irascibilă ori de câte
ori îi cerea să i se arate şi altcuiva. Kaladin îngenunche. Parshendii
semănau atât de mult între ei! Aceeaşi faţă pătrăţoasă, aceleaşi
trăsături masive – tăiate parcă în piatră. Unii aveau bărbi în care-şi
împletiseră fragmente de nestemate. Dădeau lumină, dar nu
străluceau. Pietrele preţioase şlefuite păstrau mai bine lumina. De
ce?
Prin tabără circula zvonul că parshendii adunau oamenii răniţi şi
îi mâncau. Se mai spunea şi că îşi abandonau morţii, că nu le păsa
de cei căzuţi, că nu pregăteau pentru ei cuvenitele ruguri. Dar ăsta
era un neadevăr. Le păsa de morţi. În privinţa acestora, păreau să
fie cu toţii la fel de sensibili ca Shen, care făcea de fiecare dată o
criză de nervi numai pentru că un podar atingea leşul unui

1412
parshendi.
Aş face bine să nu mă-nşel în privinţa asta, îşi zise Kaladin
sumbru, luând un cuţit de la unul dintre parshendii morţi. Era forjat
şi cu ornamentaţii superbe pe toată lungimea oţelului, cu glife pe
care el nu le recunoştea. Începu să taie platoşa stranie crescută din
pieptul leşului.
Îşi dădu repede seama că, fiziologic, parshendii erau diferiţi de
oameni. Ligamente mici, de culoare albastră, uneau platoşa cu
pielea de sub ea. Toată suprafaţa îi era prinsă în acest fel. Continuă
să lucreze. Nu era mult sânge. Se strânsese în spatele lui sau se
scursese ceva mai încolo. Cuţitul nu era un instrument chirurgical,
dar îşi făcu treaba cât se putea de bine. Când Syl se întoarse cu
Lopen, Kaladin desprinsese platoşa şi trecuse la carapacea sub
formă de coif. Acesta era mai greu de îndepărtat. Crescuse pe
alocuri chiar din ţeastă, iar el trebuia să taie cu partea zimţată a
cuţitului.
— Hei, gancho, spuse Lopen, cu un sac atârnat pe umăr. Ăştia
nu-ţi plac deloc, nu-i aşa?
După ce-şi şterse mâinile de cămaşa mortului, Kaladin se ridică
în picioare.
— Ai găsit ce ţi-am cerut?
— Bineînţeles, răspunse Lopen, lăsând sacul jos şi căutând în el.
Scoase un pieptar de piele şi o cască, de soiul celor folosite de
suliţaşi. Apoi urmară câteva curele subţiri din piele şi un scut de
dimensiuni medii, făcut tot pentru un suliţaş. În final, apărură
câteva oase de un roşu intens. Oase de parshendi. Chiar în fundul
sacului se afla frânghia, cea cumpărată de el şi aruncată în spărtură.

1413
 — Nu ţi-ai pierdut minţile, nu-i aşa? îl întrebă pe Kaladin, cu
ochii la oase. Fiindcă, dacă ţi le-ai pierdut cumva, am un văr care
prepară o băutură pentru oameni care nu mai sunt zdraveni la cap,
iar asta sigur o să-ţi ajute.
— Dacă mi le-aş fi pierdut – zise Kaladin apropiindu-se de-o
băltoacă în care spălă coiful-carapace – aş fi spus că e aşa?
— Nu ştiu, răspunse Lopen, sprijinindu-se cu spatele de perete.
Poate. Cred că nu contează dacă eşti smintit sau nu.
— Ai urma un smintit în luptă?
— Bineînţeles. Dacă eşti smintit, eşti unul din soiul care-mi place.
Nu eşti din ăia care omoară oameni în somn, adăugă zâmbind. În
plus, urmăm cu toţii nişte smintiţi, tot timpul. O facem zi de zi, cu
ochi-luminoşii.
Kaladin chicoti.
— Prin urmare, pentru ce sunt astea?
Kaladin nu răspunse. Puse platoşa peste vesta de piele şi o legă în
faţă cu o parte din curele. Făcu acelaşi lucru cu casca şi coiful, deşi
în cele din urmă se văzu nevoit să se folosească de cuţit pentru a
face nişte crestături în coif, ca să-l poată fixa.
Pe urmă folosi ultimele curele ca să lege oasele unul de altul şi să
le prindă de partea din faţă a scutului rotund din lemn. Oasele
zăngăniră când ridică scutul, dar el hotărî că rezultatul era
mulţumitor.
Luă sacul, casca şi platoşa şi le puse în sacul lui Lopen. Abia
încăpeau.
— Bun, spuse în timp ce se ridica. Syl, du-ne la spărtura mică.
Îşi petrecuseră mai multă vreme făcând cercetări şi găsiseră cel

1414
mai bun loc din care să tragă cu săgeţi în podurile permanente.
Unul dintre acestea se afla foarte aproape de tabăra lui Sadeas – aşa
că îl traversau adesea când plecau la o podalergare – şi se întindea
peste o spărtură foarte puţin adâncă. N-avea decât vreo doisprezece
metri, iar adâncimea obişnuită era de cel puţin treizeci.
Syl dădu din cap şi se avântă în faţa lor, călăuzindu-i. Kaladin şi
Lopen o urmară. Teft primise ordin să-i ducă pe ceilalţi înapoi şi
apoi să-i aştepte pe ei la baza scării, dar cei doi ar fi trebuit să ajungă
mult mai repede ca restul echipei. Pe drum, Kaladin îl ascultă cam
neatent pe Lopen, care-i vorbea despre familia lui lărgită.
Cu cât se gândea mai mult la planul său, cu atât mai temerar i se
părea. Poate că Lopen avea dreptate când se-ndoia de sănătatea lui
mintală. Dar se străduise să fie raţional. Încercase să fie prudent. Iar
planurile lui eşuaseră; acum nu mai avea timp pentru logică şi
prudenţă. Era clar că Hashal dorea să nimicească echipa Podului
Patru.
Când planurile ingenioase şi prudente nu reuşeau, era momentul
să-ncerci ceva disperat.
Lopen tăcu brusc. Kaladin ezită. Herdazianul pălise şi înlemnise.
Ce era…
Un scrâşnet. Kaladin înlemni la rândul său, simţindu-se cuprins
de panică. De pe unul dintre coridoarele laterale se auzea ecoul
unui hârşâit. Kaladin se răsuci încet, exact la timp ca să vadă ceva
mare – ba nu, ceva imens – înaintând pe culoarul îndepărtat. Umbre
în lumina slabă, zgomot de picioare chitinoase zgâriind piatra.
Kaladin îşi ţinu răsuflarea, asudând, dar animalul nu venea spre ei.
Hârşâitul se auzea tot mai slab şi, în cele din urmă, încetă. Lopen

1415
rămase neclintit încă multă vreme după stingerea ultimului sunet.
În cele din urmă vorbi:
— Cred că n-au murit toţi cei de pe-aici, nu-i aşa, gancho?
— Aşa e, răspunse Kaladin.
Şi tresări brusc când Syl apăru grăbită, întorcându-se după ei. În
clipa aceea, absorbi inconştient Lumină de Furtună şi, când se opri
în aer, Syl văzu că emana o lumină firavă.
— Ce se petrece? zise ea, cu mâinile în şolduri.
— Un demon al spărturilor, răspunse Kaladin.
— Adevărat? întrebă ea, părând entuziasmată. Ar trebui să-l
urmărim!
— Ce?
— Sigur, spuse ea. Ai putea să te lupţi cu el, pun prinsoare.
— Syl…
Ochii ei sticleau cu veselie. Fusese doar o glumă.
— Haideţi, spuse.
Se îndepărtă ca o săgeată.
Kaladin şi Lopen păşeau cu grijă, ca să facă mai puţin zgomot. În
cele din urmă, Syl coborî pe o latură a spărturii şi rămase acolo, ca şi
cum ar fi vrut să-şi bată joc de Kaladin, fiindcă încercase să umble
de pereţi.
El îşi ridică privirea către umbra pe care o făcea podul de lemn
aflat cu doisprezece metri mai sus. Aceasta era spărtura cea mai
superficială pe care reuşiseră s-o găsească; pe măsură ce înaintai
spre est, spărturile se adânceau din ce în ce mai mult. Era tot mai
clar că n-aveai cum să evadezi mergând în direcţia aceea. Trebuia s-
ajungi prea departe şi era foarte dificil să supravieţuieşti pe timpul

1416
inundaţiilor provocate de marile furtuni. Planul iniţial – lupta sau
mituirea străjilor, apoi fuga – era cel mai bun.
Dar trebuia să rămână în viaţă îndeajuns de mult ca să poată
încerca să-l pună în aplicare. Podul acela de sus le oferea o şansă,
dacă el izbutea să ajungă până acolo. Îşi cântări în mână punga cu
sfere şi-şi aruncă pe umăr sacul în care se aflau armura şi oasele. La
început se gândise să-l pună pe Pietroi să tragă peste pod o săgeată
cu frânghia legată de ea, astfel încât aceasta să atârne în spărtură.
Dacă mai mulţi bărbaţi ţineau de un capăt, un altul putea urca să
lege sacul sub pod.
Dar asta ar fi însemnat riscul de-a înălţa săgeata deasupra
şanţului, unde putea fi zărită de cercetaşi. Se spunea c-aveau
vederea foarte ageră, fiindcă armatele depindeau de ei ca să
descopere demonii spărturilor intraţi în stadiul de pupă.
Kaladin se gândi că găsise ceva mai bun decât o săgeată. Poate.
— Avem nevoie de pietre, spuse. De mărimea unui pumn. Ne
trebuie o grămadă.
Lopen ridică din umeri şi începu să caute. Kaladin i se alătură,
pescuindu-le din bălţi şi smulgându-le din crăpături. În spărtură nu
duceai lipsă de pietre. În scurt timp, adunase o grămadă într-un sac.
Luă punga cu sfere în mână şi încercă să se gândească la aceleaşi
lucruri ca mai înainte, când absorbise Lumina de Furtună. „E ultima
noastră şansă.”
— Viaţă înaintea morţii, şopti el. Putere înaintea slăbiciunii.
Călătorie înaintea destinaţiei.
Primul Ideal al Cavalerilor Radianţi. Trase aer în adâncul
pieptului şi un val de forţă îi inundă braţul. Îşi simţi muşchii arzând

1417
de energie şi de dorinţa de a se mişca. Furtuna se răspândi în el,
simţindu-i apăsarea sub piele, umplându-i venele de ritmul violent
al zvâcnirii sângelui. Deschise ochii. În jurul lui se înălţa un fum
strălucitor. Putea să reţină o mare parte a Luminii, păstrând-o atâta
timp cât îşi ţinea răsuflarea.
„E ca o furtună în trupul meu.” Se simţea de parcă l-ar fi sfâşiat
în bucăţi.
Lăsă jos sacul cu armura, dar îşi înfăşură frânghia pe braţ şi-şi
legă sacul cu pietre de cingătoare. Cântări în mână o singură piatră,
pipăindu-i suprafeţele netezite de furtuni. „Bine-ar fi ca treaba asta
să meargă…”
Impregnă piatra cu lumină de furtună, iar pe braţ îi apărură
cristale de promoroacă. Nu ştia sigur cum o făcea, dar totul părea
firesc, ca şi cum ar fi turnat ceva într-o cană. Lumina părea să i se
adune sub pielea mâinii, trecând apoi în piatră, de parcă ar fi pictat-
o cu un lichid strălucitor, vibrant.
Apăsă piatra pe peretele stâncos. Iar aceasta rămase acolo, lăsând
să se prelingă din ea Lumină de Furtună şi lipindu-se atât de bine,
încât n-o mai putea desprinde. O încercă, atârnându-se de ea cu
toată greutatea, dar rezistă. Mai puse una puţin mai sus, apoi încă
una, şi mai sus. Pe urmă, dorindu-şi să fi avut pe cineva care să ardă
o rugăciune pentru izbânda lui, începu să se caţere.
Se strădui să nu se gândească la ceea ce făcea. Se urca pe pietre
lipite de perete cu… ce? Cu lumină? Cu un spren? Îşi continuă
înaintarea. Tot aşa se urca pe stâncile din jurul Vetrei-de-Piatră
împreună cu Tien, numai că acum îşi putea pune punctele de sprijin
pentru mâini oriunde voia.

1418
 „Ar fi trebuit să caut nişte praf de piatră cu care să-mi acopăr
palmele”, se gândi, trăgându-se în sus, apoi luând o altă piatră din
sac şi lipind-o de perete.
Syl înainta cu uşurinţă pe lângă el, de parcă şi-ar fi bătut joc de
efortul cu care se căţăra el. În timp ce-şi muta greutatea pe o altă
piatră, auzi de dedesubt un sunet de rău augur. Riscă să se uite în
jos. Prima piatră se desprinsese. Cele de lângă ea nu mai emiteau
decât o Lumină foarte palidă.
Pietrele se înşirau către el ca o dâră de urme arzătoare. Furtuna
din trup i se domolise, deşi continua să-i sufle şi să-i urle în vene,
umplându-l de exaltare şi, în acelaşi timp, distrăgându-i atenţia. Ce-
avea să se-ntâmple dacă rămânea fără Lumină înainte de a ajunge
sus?
Se desprinse şi a doua piatră. Cea de alături o urmă peste câteva
secunde. Lopen stătea lângă celălalt perete al spărturii şi se sprijinea
de el, interesat de ceea ce se petrecea, dar relaxat.
„Mişcă-te!” îşi spuse Kaladin, supărat pe sine însuşi fiindcă se
lăsase distras. Continuă să se caţere.
Ajunse sub pod tocmai când începuseră să-l doară braţele din
cauza urcuşului. Întinse mâna spre el în clipa când cădeau alte două
pietre. Făceau un zgomot tot mai puternic, fiindcă se prăbuşeau de
la o înălţime tot mai mare.
Căutând să-şi ţină echilibrul cu picioarele încă sprijinite de
pietrele aflate sus şi cu o mână prinsă de pod, trase capătul
frânghiei peste unul dintre suporturile lui de lemn, făcând o buclă.
Îl trecu încă o dată pe deasupra şi îl băgă prin bucla aceea, făcând
un nod provizoriu. La capătul mai scurt îi rămăsese destulă

1419
frânghie.
Lăsă restul frânghiei să-i alunece de pe umăr şi să cadă pe fundul
pietros al spărturii.
— Lopen! strigă el, cu Lumina scurgându-i-se din gură în timp ce
vorbea. Trage cât de tare poţi.
Herdazianul se supuse, iar Kaladin ţinu de capătul său,
strângând astfel nodul. Apoi se agăţă de partea mai lungă a
frânghiei şi începu să se legene, atârnat de pod. Nodul rezistă.
Kaladin se destinse. Încă mai emana lumină şi, scăzând timpul în
care îi vorbise lui Lopen, îşi ţinuse răsuflarea un întreg sfert de oră.
„Asta ar putea fi o nimica toată”, se gândi, cu toate că plămânii
începeau să-l ardă, făcându-l să-şi reia respiraţia normală. Lumina
nu-l părăsi dintr-odată, deşi prinse să se scurgă mai repede.
— Bun, îi spuse lui Lopen. Leagă celălalt sac de capătul de jos.
Frânghia începu să se mişte şi, câteva clipe mai târziu, Lopen
strigă că terminase. Kaladin prinse frânghia între pulpe ca să-şi
stabilizeze poziţia, apoi se folosi de mâini ca să tragă în sus partea
de sub el, săltând astfel sacul cu armura. Îşi strecură înăuntru punga
cu sfere cenuşii, apoi întrebuinţă capătul scurt de frânghie ca să-l
lege sub pod, unde spera că puteau ajunge la el, de deasupra, Lopen
şi Dabbid.
Se uită în jos. Solul spărturii părea mult mai departe decât ar fi
crezut dac-ar fi stat pe pod. Acea perspectivă uşor diferită schimba
totul.
Nu ameţea din cauza înălţimii. Simţea, în schimb, o mică
răbufnire de entuziasm. Avea în el ceva care-l făcuse să se simtă
bine ori de câte ori se aflase la înălţimi mari. Deprimant era să te afli

1420
jos – captiv în gropi şi neavând cum să vezi lumea.
Se gândi la următoarea mişcare.
— Ce e? întrebă Syl, urcând către el şi rămânând proptită în aer.
— Dacă las funia aici, s-ar putea s-o vadă cineva când trece
podul.
— Atunci tai-o.
Kaladin se uită la ea, ridicându-şi o sprânceană.
— Să tai o funie de care sunt agăţat?
— N-o să păţeşti nimic.
— Aş cădea de la doisprezece metri. O să-mi rup oasele, în cel
mai bun caz.
— Nu, insistă Syl. Simt c-o să fie bine, Kaladin. N-o să păţeşti
nimic. Ai încredere în mine.
— Să am încredere în tine? Syl, ai spus chiar tu că nu prea te-
ajută memoria.
— M-ai insultat săptămâna trecută, zise ea, încrucişându-şi
braţele. Cred că-mi datorezi scuze.
— Şi trebuie s-o fac tăind frânghia şi căzând de la doisprezece
metri?
— Nu, îţi ceri scuze având încredere în mine. Ţi-am spus. Simt că
va fi bine.
El oftă, privind din nou în jos. Lumina de Furtună îi era pe
sfârşite. Ce altceva putea să facă? Să lase frânghia acolo ar fi fost o
prostie. Era posibil s-o lege cu un altfel de nod, care să se desfacă
imediat ce ajungea jos?
Dacă exista un asemenea nod, el nu ştia cum să-l facă. Strânse din
dinţi. Apoi, în vreme ce ultima lui piatră cădea, lovindu-se cu

1421
zgomot de stâncă, inspiră adânc şi scoase cuţitul parshendi pe care-l
luase mai devreme. Nelăsându-şi timp să se răzgândească, reteză
frânghia cu mişcări iuţi.
Căzu imediat, încă strângând în mână funia tăiată, cu stomacul
tresăltându-i din cauza vibraţiei neplăcute a căderii. Podul se
îndepărtă brusc, de parcă s-ar fi ridicat, iar mintea lui cuprinsă de
panică îl făcu să se uite imediat în jos. Nu era frumos. Era
înspăimântător. Era oribil. Avea să moară. Avea…
„Totul e bine.”
Se linişti într-o clipă. Cumva, îşi dădu seama ce avea de făcut. Se
răsuci în aer, lăsând frânghia să cadă şi lovind pământul cu ambele
tălpi. Se ghemui, sprijinindu-se cu o mână de piatră, cu trupul
străbătut de un zdruncinător fior rece. Toată Lumina de Furtună
rămasă îl părăsi într-o singură răbufnire, risipindu-se într-un inel de
fum luminos care se izbi de pământ şi apoi se spulberă, făcându-se
nevăzut.
Kaladin se ridică. Lopen icni. Simţea o durere în picioare din
cauza izbiturii, dar era ca şi cum ar fi sărit de la cel mult un metru şi
jumătate înălţime.
— Ca zece tunete izbind munţii, gancho! exclamă Lopen. A fost
incredibil!
— Mulţumesc, spuse Kaladin.
Îşi duse mâna la cap, uitându-se la pietrele împrăştiate pe lângă
perete şi ridicându-şi apoi privirea în sus, către armura bine legată
de pod.
— Ţi-am spus, zise Syl, coborându-i pe umăr.
Vocea ei era triumfătoare.

1422
 — Lopen, crezi că poţi lua sacul cu armura în timpul următoarei
podalergări? întrebă Kaladin.
— Sigur. N-o să observe nimeni. Nu ne dau nicio atenţie nouă,
herdazienilor, nu le dau nicio atenţie podarilor şi, mai ales, nu le
dau nicio atenţie ologilor. Pentru ei, sunt atât de invizibil c-ar trebui
să trec prin ziduri.
Kaladin dădu din cap.
— Ia-o. Ascunde-o. Dă-mi-o chiar înainte de asaltul ultimului
platou.
— N-o să le placă dac-o să vii la o podalergare în armură, gancho,
zise Lopen. Nu cred că de data asta o să fie altfel decât înainte.
— O să vedem. Tu fă ce ţi-am spus, şi-atât.

1423
 60
CEEA CE NU PUTEM AVEA

„Moartea e viaţa mea, puterea devine slăbiciunea mea, călătoria

s-a sfârşit.”

Datată betabanes 1173, cu 95 de secunde înainte de moarte.

Subiect: un erudit de importanţă minoră. Mostră culeasă la mâna a
doua. Considerată îndoielnică.

— De aceea, tată, nu poţi nicidecum să abdici în favoarea mea,

indiferent ce am descoperi cu ajutorul viziunilor, spuse Adolin.
— Chiar aşa? zise Dalinar, zâmbind în sinea lui.
— Da.
— Bine, m-ai convins.
Adolin se opri brusc pe coridor. Cei doi se îndreptau spre
încăperile lui Dalinar. El se întoarse şi se uită în urmă, la bărbatul
mai tânăr.
— Serios? se miră Adolin. Adică am câştigat într-adevăr o dispută
cu tine?
— Da. Tot ce-ai spus e întemeiat.
Dalinar nu adăugă că luase oricum hotărârea de unul singur.
— Indiferent ce s-ar întâmpla, o să rămân. Nu pot părăsi acum
lupta.
Adolin zâmbi cu toată faţa.
— Însă – continuă Dalinar ridicând un deget – am o pretenţie. O
1424
să-ntocmesc un ordin – aşternut pe hârtie de condeiera cu cel mai
înalt rang aflată în slujba mea, şi o să-l pun ca martor pe Elhokar –
care să-ţi dea dreptul să mă înlături dacă mintea mea se va şubrezi
prea tare. N-o să lăsăm să se ducă vestea în alte tabere, dar nu vreau
să risc să înnebunesc într-atât încât să nu mai pot fi detronat.
— Bine, spuse Adolin, venind lângă tatăl său.
Erau singuri pe coridor.
— Mi se pare ceva rezonabil. Atâta timp cât nu-i spui nimic lui
Sadeas. Încă n-am încredere în el.
— Nu-ţi cer să ai, zise Dalinar, deschizând uşa apartamentului
său. Trebuie doar să ai încredere în faptul că se poate schimba.
Sadeas mi-a fost cândva prieten şi cred că mi-ar putea fi iarăşi.
Pietrele reci din încăperea Animmodului păreau să poarte în ele
frigul primăverii. Care continua să refuze să se preschimbe în vară,
dar cel puţin nu redevenea iarnă. Elthebar garantase că aşa ceva n-
avea să se-ntâmple, dar tot ce garanta un furtunoveghetor era
însoţit de numeroase avertismente. Căile Atotputernicului erau
tainice şi nu te puteai încrede întotdeauna în semne.
Acum îi accepta pe furtunoveghetori, deşi le respinsese ajutorul
pe vremea când începuseră să fie cunoscuţi. Niciun om n-ar fi
trebuit să-ncerce să cunoască viitorul sau să pretindă c-ar avea
vreun drept asupra lui, fiindcă viitorul îi aparţinea numai şi numai
Atotputernicului. În plus, Dalinar se întreba cum îşi puteau face
cercetările fără să citească. Susţineau că nu citesc, dar le văzuse
cărţile pline de glife. De glife! Menirea glifelor nu era să fie
întrebuinţate în cărţi; erau desene. Un om care nu mai văzuse
niciodată una putea totuşi să-şi dea seama ce însemna, pornind de

1425
la forma ei. De aceea interpretarea glifelor nu era totuna cu cititul.
Furtunoveghetorii făceau o mulţime de lucruri care-i nelinişteau
pe oameni. Din nefericire erau, pur şi simplu, foarte utili! Să ştii
când era posibil să-nceapă o mare furtună, ei bine, asta era un
avantaj prea ispititor. Deşi furtunoveghetorii se înşelau adesea,
astfel de situaţii erau totuşi mai rare decât cele în care aveau
dreptate.
Renarin îngenunche lângă cămin, inspectând fabrialul pus acolo
ca să-ncălzească încăperea. Navani sosise deja. Stătea la masa înaltă
de scris a lui Dalinar, compunând o scrisoare; la intrarea lui, îşi
flutură distrată mâna în care ţinea trestia. Purta fabrialul cu care o
văzuse la un ospăţ de-acum câteva săptămâni; născocirea aceea cu
multe picioare era agăţată de umărul ei, fiind prinsă de materialul
violet al rochiei.
— Nu ştiu, tată, spuse Adolin închizând uşa; încă mai părea să se
gândească la Sadeas. Puţin îmi pasă că ascultă ce i se citeşte din
Calea regilor. O face doar ca să dai tu mai puţină atenţie atacurilor de
pe platouri, astfel încât oamenii lui să poată lua cât mai multe
nestemate. Te manipulează.
Dalinar ridică din umeri.
— Inimile-nestemată nu sunt cel mai important lucru, fiule. Dacă
mă pot alia din nou cu el, aproape că niciun preţ nu e prea mare.
Într-un fel, eu sunt cel care-l manipulează pe Sadeas.
Adolin oftă.
— Bine. Dar şi de-acum încolo o să ţin bine de punga cu bani
când o să-l ştiu prin preajmă.
— Numai să nu-ncerci să-l insulţi, spuse Dalinar. A, şi mai e ceva.

1426
Vreau să dai mult mai multă atenţie Gărzii Regale. Dacă există
soldaţi despre care ştii sigur că-mi sunt loiali, pune-i de strajă în faţa
apartamentelor regelui. Mă-ngrijorează ceea ce a spus în legătură cu
o conspiraţie.
— Doar nu-i dai crezare, zise Adolin.
— Cu armura lui s-a petrecut într-adevăr ceva ciudat. Toată
povestea asta duhneşte ca mâzga de crem. Poate se va dovedi că n-a
fost nimic. Însă deocamdată fă-mi pe plac.
— Trebuie să remarc – intră în vorbă Navani, încheindu-şi
scrisoarea cu o înfloritură – că pe vremea când tu şi Gavilar eraţi
prietenii lui, nu-mi făceam prea multe griji din pricina lui Sadeas.
— Nu-i el în spatele atacurilor împotriva regelui, spuse Dalinar.
— Cum poţi fi sigur? întrebă ea.
— Pentru că nu e stilul lui. Sadeas nu şi-a dorit niciodată titlul de
rege. Ca înalt prinţ are destulă putere şi poate da vina pe altcineva
în cazul unor greşeli mari, zise Dalinar clătinând din cap. N-a
încercat niciodată să-i ia tronul lui Gavilar, iar sub Elhokar poziţia
lui e încă şi mai avantajoasă.
— Pentru că fiul meu e un om slab, zise Navani.
Nu era o acuzaţie.
— Nu e slab, o contrazise Dalinar. N-are experienţă. Dar e
adevărat că asta face situaţia ideală pentru Sadeas. Spune adevărul
– a cerut să fie Înalt Prinţ al Informării fiindcă-şi doreşte din toate
puterile să afle cine încearcă să-l ucidă pe Elhokar.
— Mashala, spuse Renarin, folosind cuvântul care însemna
„mătuşă” în limbaj protocolar. Ce face fabrialul de pe umărul tău?
Navani se uită în jos, privindu-şi invenţia cu un zâmbet şiret.

1427
Dalinar îşi dădu seama că aşteptase ca unul dintre ei să-i pună
întrebarea. El se aşeză; marea furtună avea să-nceapă curând.
— A, ăsta? E un soi de durerial. Hai să vi-l arăt.
Îşi duse mâna interzisă la umăr şi apăsă pe clema care desfăcu
picioarele cu rol de gheare, apoi ridică obiectul.
— Te doare ceva, dragul meu? Te-ai lovit la vreun deget de la
picior, ai vreo zgârietură?
Renarin clătină din cap.
— Eu mi-am întins un muşchi al mâinii în timpul duelului de
ieri, spuse Adolin. Nu e grav, dar mă doare.
— Vino-ncoace, îl invită Navani.
Dalinar zâmbi cu drag – cumnata lui era cu adevărat ea însăşi
când putea să se joace cu fabriale noi. Era una dintre puţinele
împrejurări în care-o vedeai renunţând la orice prefăcătorie. Nu era
nici Navani, mama regelui, nici Navani, femeia care urzea intrigi
politice. Era Navani, inventatoarea entuziastă.
— Comunitatea artifarialistelor făureşte câteva lucruri uimitoare,
continuă Navani, în timp ce Adolin îşi întindea mâna spre ea. Mă
mândresc foarte tare cu această mică născocire, fiindcă am
participat la crearea ei.
Prinse obiectul de mâna lui Adolin, înfăşurându-i picioarele în
formă de gheară în jurul palmei şi fixându-le.
Tânărul îşi ridică mâna şi o roti.
— Durerea a dispărut.
— Dar îţi simţi în continuare mâna, nu-i aşa? întrebă Navani, cu
mulţumire de sine.
El îşi împunse palma cu degetele celeilalte mâini.

1428
 — Nu mi-a amorţit deloc.
Renarin urmărea totul cu un viu interes, cu o privire intensă şi
curioasă în ochii din spatele ochelarilor. Măcar dac-ar fi putut fi
convins să devină ardent. Pe urmă, dacă şi-o dorea, ar fi putut
ajunge şi inventator. Însă refuza. Iar Dalinar avea mereu impresia că
motivele invocate de fiul său erau doar nişte jalnice scuze
neîntemeiate.
— E cam butucănos, observă înaltul prinţ.
— Ei, nu e decât unul dintre primele modele, se apără Navani.
Am pornit de la una dintre creaţiile îngrozitoare ale lui Umbră-
Lungă şi nu mi-am permis luxul de a-i schimba forma. Dar cred c-ar
putea face o mulţime de lucruri. Imaginează-ţi că ai avea câteva
fabriale ca ăsta pe câmpul de luptă, ca să domolească durerea
soldaţilor răniţi. Imaginează-ţi un astfel de fabrial în mâinile unui
chirurg, care n-ar mai trebui să-şi facă griji în privinţa durerii celor
pe care-i operează.
Adolin dădu din cap. Iar Dalinar recunoscu că obiectul părea
folositor.
Navani zâmbi.
— Trăim în vremuri deosebite; am învăţat o mulţime de lucruri
despre fabriale. Aici, de exemplu, avem unul diminuator:
micşorează ceva – în cazul nostru, durerea. Nu vindecă realmente
rana, dar ar putea fi un pas în direcţia asta. Oricum, e total diferit de
fabrialele perechi, de genul distrestiilor. Dac-aţi putea vedea ce
planuri avem pentru viitor…
— Cum ar fi? întrebă Adolin.
— Până la urmă o să aflaţi, răspunse ea cu un zâmbet misterios.

1429
 Scoase fabrialul de pe mâna lui Adolin.
— Cristalsăbii? întrebă el, părând entuziasmat.
— Ei, nu, zise Navani. Concepţia şi funcţionarea Cristalsăbiilor şi
Armurilor diferă de oricare altă descoperire de-a noastră. Cel mai
aproape de asta s-a ajuns cu scuturile din Jah Keved. Dar, din câte
ştiu eu, ele sunt create pornind de la un principiu total diferit de al
adevăratelor Cristalarmuri. Probabil că anticii stăpâneau
extraordinar de bine ingineria.
— Nu, o contrazise Dalinar. I-am văzut, Navani. Erau… ei bine,
erau doar oameni din vremuri foarte vechi. Toate uneltele lor erau
primitive.
— Şi Oraşele din Zori? întrebă ea neîncrezătoare. Fabrialele?
El clătină din cap.
— Nu le-am văzut nici pe unele, nici pe celelalte. În viziuni există
Cristalsăbii, dar par atât de nelalocul lor. Poate că le-au primit chiar
de la Heralzi, cum spun legendele.
— Poate, spuse Navani. De ce nu…
Şi dispăru.
Dalinar clipi, nedumerit. N-auzise marea furtună care se apropia.
Se afla într-o încăpere deschisă, de mari dimensiuni, cu câte un
şir de coloane de o parte şi de alta. Erau uriaşe şi păreau sculptate
din gresie moale, având laturile neşlefuite şi lipsite de ornamente.
Tavanul era foarte înalt, tăiat în stâncă şi împodobit cu modele
geometrice care-i păreau vag familiare. Cercuri unite prin linii,
extinzându-se şi crescând unele din altele…
— Nu ştiu ce să fac, bătrânul meu prieten, spuse vocea cuiva aflat
lângă el.

1430
 Dalinar se întoarse şi văzu un bărbat tânăr, îmbrăcat într-o robă
regală, albă cu auriu; mergea cu mâinile împreunate în faţă,
ascunzându-şi-le în mânecile ample. Avea părul negru, dat peste
cap şi împletit într-o coadă, şi o barbă scurtă, cu vârf ascuţit. Prin
păr i se întreţeseau fire de aur, unite pe frunte într-un simbol.
Simbolul Cavalerilor Radianţi.
— Spun întotdeauna acelaşi lucru, continuă bărbatul. Niciodată
nu suntem pregătiţi să facem faţă Devastărilor. Ar trebui să putem
rezista din ce în ce mai bine, însă noi suntem, de fiecare dată, cu un
pas mai aproape de nimicire.
Se întoarse spre Dalinar, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns.
Acesta se uită în jos. Şi el purta o robă cu podoabe bogate, dar nu
la fel de bogate. Unde era? În ce epocă? Trebuia să descopere indicii
pe care să le noteze Navani pentru ca, pornind de la ele, Jasnah să-i
poată dovedi adevărul – sau falsitatea – viselor sale.
— Nici eu nu ştiu ce să spun, îi răspunse.
Dacă voia să afle informaţii, trebuia să se poarte mai firesc decât
în viziunile de până atunci.
Bărbatul în veşminte regale oftă.
— Speram c-o să-mi poţi împărtăşi ceva din înţelepciunea ta,
Karm.
Îşi continuară drumul către o margine a încăperii, apropiindu-se
de un loc în care peretele se deschidea într-un balcon masiv, cu
balustradă de piatră. De-aici putea vedea cerul, pe înserat; soarele
apunea, pătând văzduhul cu un roşu murdar, arzător.
— Însăşi natura noastră ne distruge, spuse însoţitorul său cu
înfăţişare regală, păstrându-şi tonul scăzut, deşi chipul îi era plin de

1431
furie. Alakavish era Undeunitor. Ar fi trebuit să ştie mai multe. Cu
toate astea, legătura Nahel nu l-a făcut să fie mai înţelept decât un
om obişnuit. Din păcate, ceilalţi spreni nu sunt, cu toţii, la fel de
ascuţiţi la minte ca onoaresprenii.
— De acord, încuviinţă Dalinar.
Celălalt păru să răsufle uşurat.
— Mă gândeam că ideile mele ţi s-ar putea părea prea îndrăzneţe.
Undeunitorii tăi erau… Dar nu, n-ar trebui să privim în urmă.
„Ce e un Undeunitor?” ar fi vrut să strige Dalinar, dar n-o putea
face. Nu fără ca purtarea lui să pară cu desăvârşire nelalocul ei.
„Poate…”
— Ce crezi c-ar trebui făcut cu aceşti Undeunitori? întrebă cu
prudenţă.
— Nu ştiu dacă-i putem sili să facă un lucru sau altul.
Paşii lor stârneau ecouri în încăperea goală. Nu existau străji, nu
existau curteni?
— Puterea lor… Ei bine, Alakavish dovedeşte că Undeunitorii
sunt atraşi de oamenii obişnuiţi. Numai dacă ar exista o cale prin
care să-i încurajăm…
Se opri şi se-ntoarse spre Dalinar.
— Trebuie să fie mai buni, bătrâne prieten. Cu toţii trebuie să fim
mai buni. Îndatoririle legate de ceea ce ni s-a dat – fie că e vorba de
coroană sau de legătura Nahel – trebuie să ne facă mai buni.
Părea să aştepte ceva de la Dalinar. Dar ce?
— Citesc pe faţa ta că eşti de altă părere, continuă bărbatul cu
înfăţişare regească. Nu-i nimic, Karm. Îmi dau seama că, în privinţa
asta, ideile mele sunt neobişnuite. Poate că voi, ceilalţi, aveţi

1432
dreptate, poate că puterile noastre sunt dovada unei alegeri divine.
Dar dacă e aşa, n-ar trebui să acţionăm gândindu-ne mai bine cum o
facem?
Dalinar se încruntă. Cuvintele i se păreau cunoscute. Bărbatul
care arăta ca un rege oftă, apropiindu-se de marginea balconului.
Dalinar i se alătură, ieşind din încăpere. Şi putu în sfârşit să vadă
peisajul care se întindea dedesubt.
În faţa ochilor îi apărură mii de leşuri.
Icni. Era doar moarte pe străzile oraşului, ale unui oraş pe care
avu senzaţia vagă că îl recunoştea. „Kholinar”, îşi zise. „Ţara mea.”
Stătea alături de omul cu înfăţişare de rege, în vârful unui turn mic,
având trei etaje – un soi de donjon construit din piatră. Părea să se
afle în acelaşi loc unde avea să fie ridicat, într-o bună zi, palatul.
Oraşul era inconfundabil, cu piscurile lui stâncoase înălţându-se
ca înotătoarele unui peşte. Tăietoare de vânt, aşa li se spunea. Dar
erau mai puţin tocite decât le ştia el, iar oraşul din jurul lor arăta cu
totul altfel. Era alcătuit din construcţii masive de piatră, multe
dintre ele fiind distruse. Ruinele se întindeau până departe, de-a
lungul străzilor primitive. Oare locul fusese lovit de un cutremur?
Nu, oamenii fuseseră ucişi în luptă. Dalinar simţea duhoarea
sângelui, a maţelor, a fumului. Cadavrele erau împrăştiate peste tot,
multe aflându-se chiar lângă zidul scund care înconjura donjonul.
Acest zid era spart şi sfărâmat în anumite locuri. Iar printre leşuri
erau împrăştiaţi bolovani cu o formă stranie. Bolovani tăiaţi ca…
„Pe sângele străbunilor!” îşi zise Dalinar, strângând în mâini
balustrada de piatră şi aplecându-se. „Alea nu sunt pietre. Sunt
fiinţe.” Creaturi masive, de cel puţin cinci sau şase ori mai mari

1433
decât un om, cu pielea mată şi cenuşie, precum granitul. Aveau
membre lungi şi trupuri scheletice, cu picioarele din faţă – sau erau
braţe? – pornind din umeri laţi. Aveau feţe prelungi, ascuţite ca
nişte săgeţi.
— Ce s-a-ntâmplat aici? se trezi întrebând fără să vrea. E
groaznic!
— Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare. Cum de-am putut permite să
se petreacă una ca asta? Li s-a spus pe bună dreptate Devastări. Am
aflat rezultatele primelor numărători. Unsprezece ani de război şi,
din fiecare zece oameni pe care-i cârmuiam cândva, au murit câte
nouă. Mai avem regate pe care să le conducem? Sur a dispărut.
Probabil că nici Tarma şi Eiliz nu vor supravieţui. Prea mulţi
locuitori de-ai lor au căzut.
Dalinar nu auzise niciodată de acele locuri.
Celălalt îşi strânse pumnul şi lovi uşor în balustradă. În depărtare
se zăreau ruguri; începuseră să ardă leşurile.
— Ceilalţi vor să dea vina pe Alakavish. Şi, la drept vorbind,
dacă nu ne-ar fi dus la război înaintea Devastării, poate că n-am fi
fost zdrobiţi într-o asemenea măsură. Dar Alakavish a fost primul
semn al unei boli care s-a dovedit mult mai gravă decât părea. Ce
vor găsi Heralzii atunci când se vor întoarce? Un popor care i-a uitat
încă o dată? O lume măcinată de război şi de certuri? Dacă vom
continua astfel, poate că merităm să fim înfrânţi.
Pe Dalinar îl străbătu un fior. Se gândise că faptele din viziunea
aceea se petreceau după cele dezvăluite în cea de dinaintea ei, dar
viziunile mai vechi nu se înşiruiseră în ordine cronologică. Încă nu
zărise niciun Cavaler Radiant, dar asta nu neapărat din cauză că se

1434
împrăştiaseră deja. Poate că nu luaseră încă fiinţă. Şi poate că
vorbele bărbatului de lângă el sunau atât de familiar dintr-un
anumit motiv.
Era oare cu putinţă? Se putea într-adevăr să se afle lângă omul
căruia îi ascultase cuvintele în repetate rânduri?
— În înfrângere există onoare, rosti el prudent cuvintele care
apăreau de mai multe ori în Calea regilor.
— Dacă înveţi din înfrângerea aceea, zise bărbatul zâmbind.
Foloseşti din nou vorbele mele împotriva mea, Karm?
Dalinar simţi că i se tăia răsuflarea. Era chiar el, Nohadon. Marele
rege. Exista cu adevărat. Sau existase cu adevărat. Era mai tânăr
decât şi-l imaginase, însă ţinuta lui modestă, dar în acelaşi timp
regească… da, era adevărat.
— Mă gândesc să renunţ la tron, spuse încet Nohadon.
— Nu! Dalinar făcu un pas către el. Nu trebuie.
— Nu-i pot conduce, spuse celălalt. Nu dacă la asta se ajunge sub
conducerea mea.
— Nohadon.
Bărbatul se întoarse spre el, încruntându-se.
— Ce?
Dalinar şovăi. Era cu putinţă să se fi înşelat în privinţa identităţii
celuilalt? Ba nu. Nohadon era mai degrabă un titlu decât un nume.
Înainte de-a fi desfiinţată, Biserica le dăduse nume sacre multor
oameni faimoşi, rămaşi în istorie. Probabil că nici Bajerden nu era
numele său real; acela se pierduse în negura timpului.
— Nimic, răspunse. Nu poţi renunţa la tron. Oamenii au nevoie
de un conducător.

1435
 — Au conducători, răspunse Nohadon. Există prinţi, regi,
Animmodelatori, Undeunitori. Nu ducem niciodată lipsă de bărbaţi
şi femei care vor să conducă.
— E adevărat, zise Dalinar, dar ne lipsesc cei care se pricep s-o
facă.
Nohadon se aplecă peste balustradă. Se uită lung la morţi, cu o
durere adâncă şi cu neliniştea citindu-i-se pe faţă. Era aşa de ciudat
să-l vadă astfel. Era atât de tânăr! Dalinar nu-şi imaginase niciodată
că-n el exista atâta nesiguranţă, atâta zbucium.
— Cunosc sentimentul ăsta, spuse încet. Nesiguranţa, ruşinea,
tulburarea.
— Mă citeşti mult prea bine, bătrânul meu prieten.
— Cunosc toate acestea fiindcă le simt eu însumi. Nu… nu mi-am
închipuit nicicând că le simţi şi tu.
— Atunci mă corectez. Poate că nu mă cunoşti destul de bine.
Dalinar rămase tăcut.
— Aşadar, ce să fac? întrebă Nohadon.
— Mă-ntrebi pe mine?
— Eşti sfetnicul meu, nu-i aşa? Ei, un sfat mi-ar prinde bine.
— Eu… Nu poţi renunţa la tron.
— Şi ce pot face cu el?
Nohadon îi întoarse spatele şi o porni de-a lungul balconului.
Acesta părea să se-ntindă împrejurul întregului etaj. Dalinar i se
alătură, trecând pe lângă locuri unde piatra era spartă şi balustra
lipsea.
— Nu mai am încredere în oameni, bătrânul meu prieten, spuse
Nohadon. Pune doi oameni laolaltă, şi vor găsi pentru ce să se certe.

1436
Adună-i în grupuri, şi unul dintre ele va găsi motive ca să-l oprime
sau să-l atace pe celălalt. Şi acum asta. Cum îi apăr eu? Cum fac să
nu se mai întâmple iarăşi aşa ceva?
— Dictează o carte, răspunse Dalinar cu înflăcărare. O carte
măreaţă, care să le dea oamenilor speranţă, să le explice principiile
pe care se bazează cârmuirea ta şi să le arate cum ar trebui să-şi
trăiască vieţile!
— O carte? Eu? Să scriu o carte?
— De ce nu?
— Fiindcă e o idee nemaipomenit de prostească.
Dalinar rămase cu gura căscată.
— Lumea, aşa cum o ştim noi, a fost distrusă aproape în
întregime, spuse Nohadon. Cu greu mai găseşti o familie întreagă!
Cei mai buni oameni pe care-i avem zac morţi pe câmpul ăsta şi nu
mai avem hrană decât pentru cel mult două sau trei luni. Şi eu ar
trebui să-mi petrec timpul scriind o carte? Şi cine ar scrie-o pentru
mine? Toţi oamenii mei de litere au fost măcelăriţi când Yelignar a
pătruns în cancelarie. Dintre toţi condeierii pe care-i ştiu, tu eşti
singurul rămas în viaţă.
Un bărbat condeier? Erau vremuri stranii.
— Atunci aş putea s-o scriu eu.
— Cu o singură mână? Te-ai deprins să scrii cu stânga?
Dalinar se uită în jos. Ambele lui braţe erau la locurile lor, dar se
pare că Nohadon nu i-l vedea pe cel drept.
— Nu, trebuie să reconstruim, spuse acesta. Aş vrea doar să
existe o cale prin care să-i conving pe regii – pe cei care mai sunt în
viaţă – să nu-ncerce să profite unii de alţii, adăugă el, bătând cu

1437
degetele în balustradă. Aşa că asta e hotărârea mea. Abdică, sau fă
ce e de făcut. Vremurile nu sunt potrivite pentru scris. Aceasta e un
timp al faptelor. Şi, din păcate, al săbiilor.
„Al săbiilor?” se gândi Dalinar. „Tu spui asta, Nohadon?”
N-avea să fie aşa. Omul acela urma să devină un mare filosof;
avea să propovăduiască pacea şi respectul pentru ceilalţi, fără a sili
pe cineva să-i facă lui pe plac. Avea să-i călăuzească spre câştigarea
onoarei.
Nohadon se uită la el.
— Îmi cer iertare, Karm. N-ar trebui să-ţi resping sfaturile după
ce ţi le-am cerut. Sunt la capătul răbdării, acolo unde îmi imaginez
că am ajuns cu toţii. Din când în când, am impresia că a fi oameni
înseamnă a dori ceea ce nu putem avea. Pentru unii, e vorba de
putere. Pentru alţii, e vorba de pace.
Se întoarse cu spatele, continuând să meargă pe balcon. Deşi
înainta încet, ţinuta lui dădea de înţeles că îşi dorea să fie singur.
Dalinar îl lăsă să se îndepărteze.
— O să devină unul dintre cei mai de seamă scriitori de care s-a
auzit vreodată în Roshar, spuse el.
Îi răspunse liniştea, întreruptă doar de strigătele oamenilor de
jos, care adunau leşurile.
— Ştiu că eşti aici, continuă Dalinar.
Tăcere.
— Ce hotărâre o să ia? întrebă el. O să-i unească, aşa cum vrea?
Vocea care-i vorbise adesea în viziuni nu se auzi. Nu primi niciun
răspuns la întrebările sale. Oftă, întorcându-şi privirea către câmpul
plin de morţi.

1438
 — Ai dreptate cel puţin într-o privinţă, Nohadon. A fi oameni
înseamnă a dori ceea ce nu putem avea.
Soarele apuse şi totul se întunecă. Întunericul îl cuprinse şi el
închise ochii. Când îi deschise, se afla din nou în apartamentele lui,
în picioare, cu mâinile pe spătarul unui scaun. Se întoarse către
Adolin şi Renarin, care stăteau şi ei în picioare, lângă el, îngrijoraţi
şi gata să-l înşface dacă ar fi devenit violent.
— Ei, spuse Dalinar, n-a avut niciun sens. N-am aflat nimic. Fir-
ar să fie! Nu fac treabă bună.
— Dalinar, spuse tăios Navani, încă scriind cu o trestie pe hârtia
din faţa ei. Ultimul lucru pe care l-ai spus, chiar înainte de
încheierea vizunii. Ce înseamnă?
El se încruntă.
— Ultimul…
— Da, spuse apăsat Navani. Ultimele cuvinte pe care le-ai rostit.
— Am repetat spusele bărbatului cu care stăteam de vorbă. „A fi
oameni înseamnă a dori ceea ce nu putem avea.” De ce?
Ea continuă să scrie cu înverşunare, fără să-i dea atenţie. Imediat
ce termină, se ridică de pe scaunul cu picioare înalte şi se apropie
grăbită de raftul pentru cărţi.
— Ai un exemplar din… Da, cred s-ar putea să ai. Astea sunt
cărţile lui Jasnah, nu-i aşa?
— Da, răspunse Dalinar. A vrut să le port de grijă până la
întoarcerea ei.
Navani luă un volum de pe raft.
— Analectele lui Corvana.
Aşeză cartea pe masa de scris şi începu s-o răsfoiască.

1439
 Dalinar veni lângă ea, deşi – fireşte – privea paginile fără să
priceapă nimic.
— Ce importanţă are?
— Uite, spuse Navani. Ştii că vorbeşti în timpul viziunilor.
— Păsăreşte. Da, mi-au spus fiii mei.
— Anak malah kaf, del makian habin yah, zise Navani. Îţi sună
cunoscut?
El clătină din cap, uluit.
— Seamănă foarte bine cu ceea ce a spus tata, zise Renarin. În
timpul viziunii.
— Nu „seamănă foarte bine”, Renarin, îl contrazise Navani pe un
ton care părea sfidător. Este exact aceeaşi frază. E ultimul lucru pe
care l-ai spus înainte de a ieşi din transă, Dalinar. Am pus pe hârtie
– când de bine am putut – tot ce-ai bolborosit azi.
— De ce? întrebă înaltul prinţ.
— Fiindcă m-am gândit c-ar putea fi de folos. Şi a fost. În Analecte
apare aceeaşi frază, aproape identică.
— Ce? se miră Dalinar. Cum?
— E un vers dintr-un cântec, răspunse Navani. Un cântec al
vanrialilor, un ordin de artişti care trăiesc pe coastele Muntelui
Tăcut din Jah Keved. An de an, veac după veac, cântă aceleaşi
cuvinte – ale unor cântece despre care pretind că au fost scrise chiar
de Heralzi, în cântul-din-zori. Ei au cuvintele acestor cântece, scrise
într-o limbă antică. Dar înţelesul li s-a pierdut. Acum nu mai sunt
decât nişte sunete. O parte dintre erudite cred că limba acelor
cuvinte – şi a cântecelor înseşi – ar putea fi în cântul-din-zori.
— Iar eu… zise Dalinar.

1440
 — Tu tocmai ai rostit un vers al unuia dintre ele, îi spuse Navani.
În plus, dacă fraza pe care tocmai mi-ai dictat-o e corectă, l-ai şi
tradus. Ceea ce ar putea dovedi adevărul Ipotezei Vanriale! O
singură frază nu e mult, dar ne-ar putea oferi cheia traducerii
întregului text. Asta mă frământa de la o vreme, tot ascultând
viziunile tale. M-am gândit că tot ce spuneai suna prea închegat ca
să fie o simplă bolboroseală, adăugă ea, zâmbindu-i cu însufleţire.
Dalinar, probabil că ai oferit dezlegarea unuia dintre cele mai
complicate şi mai vechi mistere din toate timpurile.
— O clipă, se amestecă Adolin. Ce spui?
— Spun, nepoate, răspunse ea privindu-l drept în ochi, că ai
dovada pe care ţi-o doreai.
— Totuşi, zise el. Adică, poate că tata a auzit undeva fraza aia…
— Şi-a-nvăţat, din ea, un întreg limbaj? întrebă Navani, ridicând
foaia plină de însemnări. Asta nu e păsărească, ci o limbă pe care n-o
mai vorbeşte nimeni. Bănuiesc că e chiar ceea ce pare, cântul-din-
zori. Dacă nu-ţi vine în minte un alt mod în care-ar fi putut învăţa
tatăl tău o limbă moartă, înseamnă, Adolin, că viziunile lui sunt
reale.
În încăpere se lăsă tăcerea. Navani părea ea însăşi uluită de ceea
ce spusese. Se dezmetici repede.
— Şi acum, Dalinar, te rog să-mi descrii viziunea asta cât mai
exact cu putinţă, zise ea. Am nevoie exact de cuvintele pe care le-ai
spus, dacă ţi le poţi aduce aminte. Fiecare detaliu pe care-l adunăm
le poate fi de folos eruditelor mele ca să pună totul cap la cap.

1441
1442
 61
BINE CĂ A MERS RĂU

„În furtună m-am trezit, căzând, rotindu-mă, jelind.”

Datată kakanev 1173, cu 13 secunde înainte de moarte. Subiectul era un

străjer al cetăţii.

— Cum poţi fi sigur că era el, Dalinar? zise încet Navani, cu voce
scăzută.
El scutură din cap.
— Sunt, pur şi simplu. Era Nohadon.
De la încheierea viziunii trecuseră câteva ore. Navani se ridicase
de la masa de scris ca să se aşeze pe un scaun mult mai confortabil,
lângă Dalinar. Renarin stătea în faţa lui, ţinându-le companie de
dragul bunei-cuviinţe. Adolin plecase să primească raportul despre
stricăciunile făcute de marea furtună. Tânărul părea foarte tulburat
de faptul că vizuinile se dovediseră reale.
— Dar bărbatul pe care l-ai văzut nu şi-a rostit niciodată numele,
spuse Navani.
— El era.
Dalinar se uita fix la perete, undeva deasupra capului lui
Renarin, privind piatra maronie, netedă, creată de un Animmod.
— Avea ceva, o aură de comandant, greutatea unor
responsabilităţi enorme. Regalitate.
— Ar fi putut fi un alt rege, spuse ea. La urma urmelor, când i-ai
1443
spus să scrie o carte, ţi-a respins sfatul.
— Pentru că încă nu era timpul s-o scrie. Atâta moarte… Era
deprimat de o pierdere imensă. Părinte al Furtunii! Nouă oameni
din zece, morţi în război. Îţi poţi imagina aşa ceva?
— Devastările, spuse Navani.
„Uneşte oamenii… Vine Adevărata Devastare…”
— Ştii dacă s-a scris undeva despre Devastări? o întrebă Dalinar.
Nu poveştile pe care le spun ardenţii. Există referinţe istorice?
Navani ţinea în mână un pocal cu vin violet încălzit, cu picuri de
condens pe buza de sticlă.
— Da, dar nu mie trebuie să-mi pui o asemenea întrebare. Jasnah
e cea care se ocupă de istorie.
— Cred c-am văzut urmările uneia. E… e posibil să fi văzut
cadavre de Pustiitori. Asta ne poate oferi o dovadă în plus?
— Niciuna la fel de bună ca limbajul, răspunse Navani sorbind
din vin. Devastările ne sunt cunoscute din legendele străvechi. S-ar
putea spune că ţi-ai imaginat lucruri pe care te aşteptai să le vezi.
Dar cuvintele acelea… dacă reuşim să le traducem, nimeni n-o să
poată contesta că ai văzut ceva real.
Planşeta de scris stătea pe masa scundă dintre ei, trestia şi
cerneala fiind aşezate cu grijă peste hârtie.
— Ai de gând să le spui celorlalţi? întrebă Dalinar. Despre
viziunile mele?
— Cum altfel am putea să explicăm ce ţi se-ntâmplă?
Dalinar şovăi. Cum ar fi putut el să explice? Pe de o parte, se
simţea uşurat ştiind că nu era nebun. Dar dacă un soi de forţă
încerca să-l călăuzească pe căi greşite trimiţându-i viziunile,

1444
folosind imagini ale lui Nohadon şi ale Radianţilor pentru că el le
găsea demne de încredere?
„Cavalerii Radianţi au căzut”, îşi reaminti el. „Ne-au abandonat.
Poate că alte ordine s-au întors împotriva noastră, aşa cum spun
legendele.” În asta era ceva neliniştitor. Avea o altă piatră pentru
reconstruirea temeliei sinelui său, dar cel mai important lucru
rămăsese încă nelămurit. Se putea încrede în viziuni, sau nu? Nu
putea să le pună din nou mai presus de orice îndoială, nu şi după ce
scepticismul lui Adolin îl făcuse să se gândească la nişte lucruri
care-l îngrijorau cu adevărat.
Până când nu afla de unde veneau, nu putea îngădui să se
răspândească vestea despre existenţa lor.
— Dalinar, spuse Navani, aplecându-se în faţă. În taberele de
război se vorbeşte despre crizele tale. Până şi soţiile ofiţerilor tăi au
ajuns să se simtă stânjenite. Lumea crede că te temi de furtuni sau că
suferi de o boală a minţii. Asta o să te reabiliteze.
— Cum? Preschimbându-mă într-un soi de mistic? Mulţi se vor
gândi că suflul acestor viziuni bate prea aproape de profeţie.
— Tu vezi trecutul, tată, zise Renarin. Aşa ceva nu e interzis. Şi,
dacă sunt trimise de Atotputernic, cum ar putea oamenii să le pună
sub semnul întrebării?
— Am stat de vorbă cu ardenţii, şi eu, şi Adolin, răspunse
Dalinar. Au spus că e foarte puţin probabil ca aşa ceva să vină de la
Atotputernic. Dacă ne vom hotărî într-adevăr că viziunile sunt
demne de încredere, mulţi nu vor fi de acord.
Navani se lăsă pe spate, sorbind din vin, cu mâna interzisă în
poală.

1445
 — Dalinar, fiii tăi mi-au spus că ai căutat cândva Magia Veche.
De ce? Ce i-ai cerut Veghetoarei Nopţii şi ce blestem ţi-a dat în
schimb?
— Le-am spus că ruşinea asta e numai a mea. Şi că n-o
împărtăşesc nimănui.
În încăpere se lăsă tăcerea. Rafalele de ploaie de după marea
furtună încetaseră, nu mai izbeau acoperişul.
— Ar putea fi important, spuse într-un târziu Navani.
— S-a întâmplat demult. Cu mult înainte de începerea viziunilor.
Nu cred că are vreo legătură.
— Dar ar putea avea.
— Da, admise el.
Oare ziua aceea avea să-l bântuie la nesfârşit? Pierderea tuturor
amintirilor despre soţia lui nu era de-ajuns?
Ce-avea să creadă Renarin? Avea să-şi condamne tatăl pentru un
păcat atât de neobişnuit? Se sili să-şi ridice privirea şi întâlni ochii
acoperiţi de ochelari ai fiului său.
Era ciudat, dar tânărul nu părea supărat. Doar curios.
— Îmi pare rău c-a trebuit să descoperi ruşinea mea, spuse
Dalinar, uitându-se la Navani.
Ea îşi flutură mâna cu indiferenţă.
— Căutarea Magiei Vechi este o ofensă la adresa devoţiunilor,
deşi nu e pedepsită niciodată cu asprime. Presupun că n-a trebuit să
faci mare lucru ca să-ţi speli păcatul.
— Ardenţii mi-au cerut sfere pentru săraci, răspunse Dalinar. Şi a
fost necesară rostirea mai multor rugăciuni. Dar nimic nu m-a
scăpat nici de urmări, nici de sentimentul de vinovăţie.

1446
 — Ai fi uimit dac-ai afla cât de mulţi ochi-luminoşi cucernici se-
ntorc către Vechea Magie într-un moment sau altul al vieţilor lor.
Cel puţin cei care pot ajunge până în Vale. Însă eu chiar mă-ntreb
dacă are vreo legătură cu treaba asta.
— Mătuşă, interveni Renarin, întorcându-se spre ea. În ultima
vreme, am cerut de mai multe ori să mi se citească despre Magia
Veche. Sunt de aceeaşi părere cu tata. Asta nu dă senzaţia că ar fi
lucrarea Veghetoarei Nopţii. Ea aruncă blesteme în schimbul
îndeplinirii unei dorinţe neînsemnate. E întotdeauna vorba de un
singur blestem şi de o singură dorinţă. Tată, cred că ştii care-i
fiecare dintre ele, nu-i aşa?
— Da, răspunse el. Ştiu exact care-a fost blestemul meu, şi n-are
legătură cu asta.
— Atunci e puţin probabil să fie vina Vechii Magii.
— Da, încuviinţă Dalinar. Dar mătuşa ta e îndreptăţită să pună
întrebări. Adevărul e că nu putem dovedi nici că viziunile vin de la
Atotputernic. Ceva vrea să-mi dezvăluie lucrurile legate de
Devastări şi de Cavalerii Radianţi. Poate c-ar trebui să ne-ntrebăm
de ce.
— Ce au fost Devastările, mătuşă? întrebă Renarin. Ardenţii
vorbesc despre Pustiitori. Despre omenire, despre Radianţi şi
despre luptă. Dar, de fapt, ce-au fost? Cunoaştem ceva care le
defineşte?
— Printre condeierele tatălui tău sunt folcloriste care ţi-ar fi de
mai mult folos.
— Poate, adăugă Dalinar, dar nu ştiu în care dintre ele pot avea
încredere.

1447
 Navani şovăi.
— Ai dreptate. Din câte am înţeles eu, n-au rămas însemnări
făcute de cineva care să fi trăit totul. S-a petrecut cu foarte, foarte
mult timp în urmă. Mi-aduc aminte că Devastările sunt amintite în
legenda lui Parasaphi şi Nadris.
— Parasaphi, spuse Renarin. Cea care a găsit pietrele-sămânţă.
— Da, răspunse Navani. Ca să refacă poporul ei înfrânt, s-a urcat
pe piscurile Munţilor Dara – legenda are mai multe variante,
existând diferite lanţuri muntoase din zilele noastre considerate
adevăratele piscuri Dara – în căutarea pietrelor atinse de Heralzii
înşişi. Le-a adus la Nadris, aflat pe patul de moarte, şi a luat
sămânţa lui ca să dea viaţă pietrelor. Au făcut să se nască din ele
zece copii pe care ea i-a folosit ca să creeze un popor nou. Cred că se
numea marnah.
— Din care se trag makabakii, spuse Renarin. Mama mi-a spus
povestea când eram copil.
Dalinar clătină din cap.
— Născuţi din pietre?
Rareori i se părea că vechile poveşti ar fi avut vreo noimă, deşi
devoţiunile sacralizaseră destul de multe.
— Devastările sunt menţionate la începutul legendei, continuă
Navani. Se spune că ele au ras de pe faţa pământului poporul lui
Parasaphi.
— Dar ce-au fost?
— Războaie, răspunse Navani, sorbind din vin. Pustiitorii au
venit mereu, încercând din răsputeri să gonească omenirea din
Roshar, trimiţând-o în Infern. Aşa cum mai siliseră cândva

1448
omenirea – şi pe Heralzi – să părăsească Palatele Împăcării.
— Când a luat fiinţă Ordinul Cavalerilor Radianţi? întrebă
Dalinar.
Navani ridică din umeri.
— Nu ştiu. Poate că erau un grup de soldaţi dintr-un regat
anume sau poate-au fost, la început, un grup de mercenari. În felul
ăsta nu-i greu să înţelegi cum au ajuns, în cele din urmă, nişte tirani.
— Viziunile mele n-au dat de înţeles că ar fi fost tirani. Poate că
ăsta e adevăratul scop al viziunilor. Să mă facă să cred nişte
minciuni despre Radianţi. Să mă facă să mă-ncred în ei, poate
încercând astfel să mă conducă spre o repetare a căderii şi a trădării
lor.
— Nu ştiu, zise Navani, părând sceptică. Cred că, în ceea ce-i
priveşte, n-ai văzut niciun neadevăr. Toate legendele spun că n-au
fost întotdeauna atât de răi. În măsura în care e posibil ca toate
legendele să se pună de acord într-o anumită privinţă.
Dalinar se ridică, luă pocalul ei gol şi se duse să-l umple. De
vreme ce descoperiseră că nu era nebun, lucrurile ar fi trebuit să se
limpezească, însă el era, în schimb, încă şi mai tulburat. Dacă în
spatele viziunilor erau Pustiitorii? Auzise poveşti care spuneau că
puteau poseda trupuri omeneşti, împingându-le spre fapte rele. Însă
dacă viziunile îi fuseseră trimise de Atotputernic, care le era scopul?
— Trebuie să mă gândesc la toate astea, spuse. A fost o zi lungă.
Vă rog, m-aţi putea lăsa cu gândurile mele?
Renarin se ridică de pe scaun şi-şi înclină respectuos fruntea
înainte de a porni spre ieşire. Navani se ridică mult mai încet, cu
rochia lucioasă foşnindu-i când îşi puse pocalul pe masă, apoi se

1449
duse să-şi ia fabrialul absorbitor de durere. Renarin plecă, iar
Dalinar se îndreptă spre uşă, unde o aşteptă pe Navani. Nu-şi dorea
să-l prindă din nou de unul singur. Se uită dincolo de prag. Soldaţii
lui erau acolo, îi vedea. Bun.
— Nu eşti câtuşi de puţin încântat? întrebă Navani, oprindu-se în
prag, lângă el, cu o mână pe toc.
— Încântat?
— Nu înnebuneşti.
— Dar nici n-am aflat dacă cineva încearcă să mă influenţeze,
spuse el. Într-un fel, acum am mai multe întrebări decât înainte.
— Viziunile sunt o binecuvântare, zise Navani, punându-şi mâna
liberă pe braţul lui. O simt, Dalinar. Cum de nu-ţi dai seama cât de
minunat e?
El îi întâlni ochii de un violet-deschis, superb. Era atât de
profundă, atât de inteligentă. Cât de mult îşi dorea să se poată
încrede în ea pe de-a-ntregul!
„Faţă de mine, a arătat întotdeauna doar onoare”, îşi zise. „N-a
suflat nimănui un cuvânt despre intenţia mea de-a abdica. N-a
încercat nici măcar să folosească viziunile împotriva mea.” Se ruşina
la gândul că-şi făcuse cândva griji din pricina asta.
Ea, Navani Kholin, era o femeie minunată. Minunată, uimitoare,
periculoasă.
— Eu văd mai multe griji, zise el. Şi mai multe primejdii.
— Dar, Dalinar, avem erudite, istorice şi folcloriste cu experienţă
care nu pot decât să viseze la astfel de lucruri! Eu una te invidiez,
deşi spui că n-ai văzut niciun fabrial remarcabil.
— Anticii n-aveau fabriale, Navani. De asta sunt sigur.

1450
 — Iar asta schimbă tot ce credeam că am înţeles în privinţa lor.
— Probabil că da.
— Dar-ar grindina, Dalinar! spuse ea, oftând. Nu te mai
însufleţeşte nimic?
El trase aer în adâncul pieptului.
— Ba da, Navani, mă însufleţesc prea multe. Sunt frământat de
tot felul de simţăminte, învălmăşindu-se ca un ghem de ţipari.
Adevărul acestor viziuni e neliniştitor.
— E incitant, îl corectă ea. Mai devreme ai vorbit serios? Când ai
spus că ai încredere în mine?
— Am spus asta?
— Ai spus că n-ai încredere în condeierele tale şi mi-ai cerut mie
să-ţi pun pe hârtie viziunile. Asta sugerează ceva.
Mâna ei rămăsese pe braţul lui. Apoi întinse mâna interzisă şi
închise uşa către coridor. El îşi dori s-o oprească, dar şovăi. De ce?
Uşa se închise cu un pocnet. Erau singuri. Şi ea era atât de
frumoasă! Cu ochii ei inteligenţi, captivanţi, plini de pasiune.
— Navani, spuse el, străduindu-se să-şi înăbuşe dorinţa. O faci
din nou.
Şi el de ce i-o îngăduise?
— Da, răspunse ea. Sunt o femeie încăpăţânată, Dalinar.
În tonul ei nu părea să fie nimic jucăuş.
— Nu se cuvine. Fratele meu…
Întinse mâna spre uşă, vrând s-o deschidă.
— Fratele tău! se răsti Navani, cu o străfulgerare de furie pe chip.
De ce trebuie să se învârtă toată lumea în jurul lui? Toată lumea îşi
face mereu atâtea griji pentru un bărbat mort! El nu mai e aici,

1451
Dalinar. S-a dus. Îi simt lipsa. Dar s-ar părea că nici pe jumătate atât
de mult cât i-o simţi tu.
— Îi cinstesc memoria, răspunse el băţos, şovăind cu mâna pe
încuietoarea uşii.
— Minunat! Mă bucur c-o faci. Dar au trecut şase ani, şi nimeni nu
vede în mine decât soţia unui bărbat care a murit. Celelalte femei se
străduiesc să-mi facă plăcere cu bârfe prosteşti, dar nu mă primesc
în cercurile lor politice. Mă cred o relicvă. Voiai să ştii de ce m-am
întors atât de repede?
— Eu…
— M-am întors, continuă ea, pentru că nu-mi găsesc locul. Lumea
se-aşteaptă să nu iau parte la evenimentele importante, pentru că
bărbatul meu e mort! Trândăvesc, sunt răsfăţată, dar ignorată. Le
împiedic să se simtă în largul lor. Pe regină şi pe celelalte femei de
la curte.
— Îmi pare rău, spuse Dalinar. Dar nu…
Ea îşi ridică mâna liberă şi îl bătu uşor pe piept.
— Din partea ta nu accept aşa ceva, Dalinar. Suntem prieteni încă
de pe vremea când nici măcar nu-l cunoscusem pe Gavilar! Încă mă
mai cunoşti ca pe mine însămi, nu ca pe o umbră a unei domnii care
s-a năruit cu ani în urmă. Nu e aşa?
Se uită la el, implorând.
„Pe sângele străbunilor!” îşi spuse Dalinar, şocat. „Plânge.” Două
lacrimi mărunte.
Rareori o mai văzuse atât de sinceră.
Aşa că o sărută.
Era o greşeală. Ştia că era o greşeală. Şi totuşi, mâinile lui o

1452
prinseră, trăgând-o într-o îmbrăţişare strânsă, brutală, şi îşi apăsă
gura pe a ei, neizbutind să se stăpânească. Ea se topi la pieptul lui.
Dalinar îi gustă sarea lacrimilor când acestea se prelinseră către
buzele ei, unde le întâlniră pe ale lui.
Dură mult. Prea mult. Minunat de mult. Propria raţiune ţipa la el,
ca un prizonier înlănţuit într-o celulă şi silit să se uite la ceva oribil.
Dar o parte a fiinţei lui dorise asta vreme de zeci de ani petrecuţi
privindu-şi fratele curtând-o, luând-o de nevastă şi apoi
îmbrăţişând-o pe singura femeie pe care tânărul Dalinar şi-o dorise
vreodată.
Îşi spuse că n-ar fi trebuit să-ngăduie asta niciodată. Îşi negase
sentimentele pentru Navani începând din clipa când mâna ei fusese
câştigată de Gavilar. Se dăduse deoparte.
Dar gustul ei – mirosul ei, căldura ei lipită de el – era prea dulce.
Ca un parfum care înflorea, spălându-i vinovăţia. Pentru o clipă,
atingerea aceea alungă totul. Îşi uită teama de viziuni, grijile pe care
şi le făcea din cauza lui Sadeas, ruşinea pentru greşelile trecutului.
Nu se putea gândi decât la ea. Frumoasă, cu o minte
pătrunzătoare, gingaşă şi, în acelaşi timp, puternică. Se agăţă de ea
ca de ceva de care se putea ţine în vreme ce restul lumii i se
învolbura în jur.
În cele din urmă, el îşi desprinse buzele. Navani îşi ridică ochii
spre el, năucită. Prin aerul din jur coborau patimospreni, plutind ca
nişte fulgi cristalini de zăpadă. Vinovăţia îl inundă iarăşi. Încercă s-
o îndepărteze pe Navani cu blândeţe, dar ea se agăţă de el, ţinându-
l strâns.
— Navani, spuse el.

1453
 — Sst.
Navani îşi lipi capul de pieptul lui.
— Nu putem…
— Sst, repetă ea, cu mai multă insistenţă.
El oftă, dar îşi îngădui s-o strângă în braţe.
— În lumea asta ceva nu merge cum ar trebui, Dalinar, zise
Navani cu glas scăzut. Regele din Jah Keved a fost asasinat. Am
aflat astăzi. A fost ucis de un Cristalpurtător shin în haine albe.
— Părinte al Furtunii! exclamă Dalinar.
— Se-ntâmplă ceva, continuă ea. Ceva mai important decât
războiul nostru de aici, mai important decât Gavilar. Ai auzit ce
lucruri stranii spun oamenii înainte de moarte? Cei mai mulţi nu
dau importanţă, dar chirurgii vorbesc. Iar furtunoveghetorii spun,
în şoaptă, că furtunile sunt tot mai puternice.
— Am auzit, răspunse el, atât de îmbătat de ea încât îşi găsea cu
greutate cuvintele.
— Fiica mea caută ceva, zise Navani. Uneori mă sperie. E atât de
înverşunată. Cred, sincer, că e cea mai inteligentă persoană pe care-
o cunosc. Iar lucrurile pe care le caută… Dalinar, ea crede că se-
apropie ceva foarte periculos.
„Soarele se-apropie de orizont. Vine Furtuna Eternă. Adevărata
Devastare. Noaptea Suferinţelor.”
— Am nevoie de tine, spuse Navani. O ştiu de ani întregi, dar m-
am temut că vinovăţia te-ar distruge, aşa că am fugit. Dar n-am
putut să stau deoparte. Nu când sunt tratată astfel. Nu când în lume
se-ntâmplă asemenea lucruri. Sunt îngrozită, Dalinar, şi am nevoie
de tine. Gavilar n-a fost aşa cum îl credea lumea. Mi-a fost drag,

1454
dar…
— Te rog, o întrerupse Dalinar, nu-l vorbi de rău.
— Bine.
„Pe sângele străbunilor!” Nu putea să-şi scoată din minte
parfumul ei. Se simţea paralizat, o strângea în braţe ca şi cum s-ar fi
agăţat de o stâncă, în bătaia vânturilor furtunii.
Navani îşi ridică ochii spre el.
— Ei, atunci să spunem că Gavilar mi-a fost drag. Dar pentru tine
simt mai mult decât atât. Şi m-am săturat s-aştept.
El închise ochii.
— Cum ar putea să meargă aşa ceva?
— O să găsim o cale.
— Au să ne dea de gol.
— Taberele de război deja mă ignoră, zise ea, iar despre tine
răspândesc zvonuri şi minciuni. Mai mult decât atât, ce ne-ar putea
face?
— Vor găsi ceva. Până acum devoţiunile nu m-au condamnat.
— Gavilar e mort, spuse Navani, lipindu-şi din nou capul de
pieptul lui. Cât a trăit, nu i-am fost necredincioasă niciodată, deşi
Părintele Furtunii ştie că am avut motive din belşug. Iar devoţiunile
n-au decât să spună ce vor, pentru că Argumentele nu interzic unirea
noastră. Tradiţia nu e totuna cu doctrina şi n-am de gând să mă-
nfrânez de teamă c-aş ofensa pe cineva.
Dalinar inspiră adânc, apoi se sili să-şi desfacă braţele şi să se
retragă.
— Dac-ai sperat să-mi alini grijile pe ziua de azi, asta n-a ajutat.
Ea îşi încrucişă braţele. El încă mai simţea, pe spate, locul unde îl

1455
atinsese mâna ei interzisă. O atingere tandră, rezervată numai
pentru membrii familiei.
— N-am venit aici ca să-ţi aduc ţie alinare, Dalinar. Dimpotrivă.
— Te rog. Chiar am nevoie de timp ca să mă gândesc.
— N-o să te las să mă-ndepărtezi. N-o să trec cu vederea ceea ce
s-a-ntâmplat. N-o să…
— Navani, o întrerupse el cu blândeţe, n-o să te părăsesc. Îţi
promit.
Ea îl privi, apoi peste faţă îi trecu un zâmbet silit.
— Bine. Dar azi ai început ceva.
— Eu am început? întrebă Dalinar amuzat, încântat, năucit,
îngrijorat şi ruşinat în acelaşi timp.
— Sărutul a fost al tău, Dalinar, spuse ea alene, deschizând uşa şi
intrând în anticamera lui.
— Pentru că m-ai sedus.
— Ce? Te-am sedus? întrebă ea, întorcându-se pentru a-i arunca
o privire. În viaţa mea n-am mai fost atât de sinceră.
— Ştiu, răspunse el, zâmbind. Tocmai asta a fost partea
seducătoare.
Închise uşa încet, apoi oftă.
„Pe sângele străbunilor, de ce nu sunt lucrurile astea niciodată
simple?” se întrebă el.
Şi totuşi, în contrast cu propriile gânduri, simţi că întreaga sa
lume devenise, cumva, mai bună, tocmai pentru că lucrurile nu
merseseră cum se cuvenea.

1456
 62
TREI GLIFE

„Întunericul devine palat. Lăsaţi-l să domnească! Lăsaţi-l să

domnească!”

Kakevah 1173, cu 22 de secunde înainte de moarte. Un selay ochi-

întunecaţi, a cărui meserie nu e cunoscută.

— Crezi că una din astea o să ne salveze? întrebă Moash,

uitându-se încruntat la rugăciunea legată în partea de sus a braţului
drept al lui Kaladin.
El îşi feri privirea. Stătea în poziţia de repaus în timp ce soldaţii
lui Sadeas traversau podul. Acum, când îşi începuse munca, aerul
rece al primăverii îi făcea bine. Cerul era strălucitor, fără nori, iar
furtunoveghetorii îi asiguraseră că nu se apropia nicio mare
furtună.
Rugăciunea legată de braţul lui era simplă. Trei glife: vânt,
protecţie, dragoste. Era o rugă către Jezerezeh – Părintele Furtunii –
ca să-i apere prietenii şi pe toţi cei dragi. Era dintr-acelea directe, pe
care le prefera mama lui. În ciuda subtilităţii şi a vicleniei ei,
împletea şi scria întotdeauna rugăciuni simple şi sincere. Purtând
rugăciunea aceea, îşi aducea aminte de ea.
— Nu-mi vine să cred că ai plătit bani buni pentru aşa ceva,
adăugă Moash. Chiar dacă Heralzii veghează, nu le acordă
podarilor nicio atenţie.
1457
 — Cred că-n ultima vreme am fost nostalgic.
Probabil că rugăciunea era lipsită de sens, dar în ultima vreme
avusese motive să-nceapă să se gândească mai mult la religie.
Ducând o viaţă de sclav, multora le era greu să creadă că asupra lor
veghea ceva sau cineva. Cu toate acestea, în timpul captivităţii,
mulţi podari deveniseră mai credincioşi. Două grupuri, reacţii
opuse. Oare însemna că unii erau proşti şi alţii cu sufletele
împietrite, sau asta avea o cu totul altă semnificaţie?
— Vor să ne vadă morţi, ştiţi doar, spuse Drehy, din spatele lor.
Ăsta ne e sfârşitul.
Podarii erau istoviţi. Kaladin şi ai lui fuseseră obligaţi să
muncească în spărtură toată noaptea. Hashal fusese foarte strictă,
cerându-le să aducă o cantitate mai mare de obiecte recuperate. Ca
să le poată aduna, renunţaseră la instrucţie.
Iar în dimineaţa aceea fuseseră treziţi pentru un asalt după
numai trei ore de somn. Stăteau aliniaţi, cu umerii căzuţi, şi nici
măcar nu ajunseseră încă la platoul disputat.
— Lăsaţi-l să vină, spuse încet Cikatrice, din celălalt capăt al
şirului. Ne vor morţi? Ei bine, eu n-o să dau înapoi. O să le-arătăm
ce-nseamnă curajul. Ei se ascund în spatele podurilor noastre în
timpul atacului.
— Asta nu e o victorie, spuse Moash. Eu zic să atacăm soldaţii.
Imediat.
— Să ne-atacăm propriii oşteni? întrebă Sigzil, întorcându-şi faţa
întunecată ca să se uite la podarii aliniaţi.
— Bineînţeles, răspunse Moash, continuând să privească drept
înainte. Oricum vom fi ucişi. Să luăm câţiva cu noi. Ce blestemăţie!

1458
De ce nu l-am ataca pe Sadeas? Garda lui nu se-aşteaptă la aşa ceva.
Fac prinsoare că putem să doborâm câţiva şi să le luăm suliţele, apoi
să ucidem ochi-luminoşi până când vom fi doborâţi.
Vreo doi podari murmurară aprobator în vreme ce soldaţii îşi
continuau traversarea.
— Nu, spuse Kaladin. N-am reuşi să facem mai nimic. Ne-ar
ucide înainte de-a apuca să ne-atingem de Sadeas.
Moash scuipă.
— Şi aşa o să reuşim ceva? Pe Infern, Kaladin, mă simt ca şi cum
aş atârna deja în ştreang!
— Am un plan, spuse Kaladin.
Şi aşteptă să obiecteze cineva. Toate planurile lui de până atunci
eşuaseră.
Nimeni nu se plânse.
— Bine, zise Moash. Care e?
— O să vedeţi azi, răspunse Kaladin. Dac-o să meargă, o să
câştigăm timp. Dacă nu, o să mor.
Se întoarse să privească şirul de chipuri.
— În cazul ăsta, Teft a primit ordin să vă conducă în încercarea
de evadare din seara asta. Nu sunteţi pregătiţi, dar măcar o s-aveţi o
şansă.
Era mult mai bine decât să-l atace pe Sadeas în timp ce traversa.
Podarii încuviinţară dând din cap, iar Moash păru mulţumit. Pe
cât de mult i se împotrivise la început, pe atât de loial îi devenise.
Era impulsiv, dar şi cel mai bun în lupta cu suliţa.
Sadeas se apropia, călare pe armăsarul lui murg, purtând
Cristalarmura roşie, cu coiful pus, dar cu viziera ridicată. Din

1459
întâmplare, traversă pe podul lui Kaladin, deşi avea la dispoziţie –
ca întotdeauna – douăzeci de poduri din care putea s-aleagă. Către
echipa podului nu aruncă nici măcar o privire.
— Rupeţi rândurile şi traversaţi, ordonă Kaladin, după ce înaltul
prinţ se îndepărtă.
Oamenii lui trecură podul, iar Kaladin le ordonă să-l tragă după
ei şi apoi să-l ridice.
Părea mai greu ca niciodată. Podarii începură să alerge cu paşi
mărunţi, ocolind coloana de soldaţi şi grăbindu-se să ajungă la
spărtura următoare. Departe, în urmă, se zărea o a doua armată –
una în albastru, traversând cu ajutorul altor echipe de podari de-ai
lui Sadeas. Se părea că Dalinar Kholin renunţase la masivele lui
poduri mecanice şi le folosea acum pe ale lui Sadeas. Gata cu
purtarea plină de „onoare” şi cruţarea vieţilor podarilor!
Kaladin avea în pungă un număr mare de sfere impregnate,
primite de la zarafi în schimbul unuia şi mai mare de sfere cenuşii.
Nu-i plăcea că ieşise în pierdere, dar avea nevoie de Lumina de
Furtună.
Ajunseră repede la următoarea spărtură. Era penultima,
judecând după ce auzise de la Matal, soţul lui Hashal. Soldaţii
începeau să-şi verifice armurile şi să-şi încordeze muşchii, iar
presimţiosprenii se înălţau în aer ca nişte flamuri minuscule.
Oamenii lui Kaladin îşi aşezară podul şi se retraseră. Când făcu
un semn din cap, Lopen şi tăcutul Dabbid se apropiară cu targa lor
plină de burdufuri cu apă şi bandaje. Lopen fixase targa de un cârlig
agăţat la cingătoarea lui, ca înlocuitor pentru braţul lipsă. Cei doi
trecură printre membrii echipei, dându-le apă.

1460
 Când ajunse în dreptul lui Kaladin, Lopen îi arătă cu o înclinare a
capului o umflătură mare din mijlocul tărgii. Armura.
— Când o vrei? îl întrebă încet ciungul, lăsând targa în jos şi
întinzându-i apoi un burduf cu apă.
— Chiar înainte de asalt. Te-ai descurcat bine, Lopen.
Acesta îi făcu cu ochiul.
— Un herdazian cu o singură mână e de două ori mai util decât
un alethi fără pic de creier.
Făcu, pe ascuns, un gest necuviincios la adresa soldaţilor în marş.
Kaladin zâmbi, dar începea să fie prea nervos ca să se mai poată
înveseli. Trecuse mult timp de când nu i se mai întâmplase asta
înaintea unei lupte. Credea că Tukks îl dezvăţase de aşa ceva cu ani
în urmă.
— Hei, strigă pe neaşteptate o voce. Îmi trebuie şi mie un pic.
Kaladin se răsuci şi văzu un soldat apropiindu-se. Era exact tipul
de om de care învăţase să se ferească în armata lui Amaram. Ochi-
întunecaţi de rang modest, voinic de felul lui, fusese probabil
avansat numai în virtutea faptului că era bine clădit. Avea armura
bine îngrijită, dar uniforma de sub ea era pătată şi mototolită, şi-şi
ţinea mânecile suflecate, lăsându-şi la vedere braţele păroase.
La început, Kaladin îşi închipui că bărbatul văzuse gestul lui
Lopen. Dar nu părea furios. Îl împinse pe el, apoi trase burduful din
mâna lui Lopen. În apropiere, soldaţii care aşteptau să traverseze îi
remarcaseră. Echipele lor de sacagii se mişcau mult mai încet, şi
mulţi dintre cei care aşteptau îl văzuseră pe Lopen, cu burdufurile
lui.
Dacă-i lăsau pe soldaţi să le bea apa, s-ar fi creat un precedent

1461
îngrozitor – dar problema era minoră în comparaţie cu alta, mult
mai gravă. Dacă s-ar fi învârtit pe lângă targă ca să ia apă, soldaţii ar
fi descoperit sacul cu armura.
Kaladin se puse repede în mişcare, smulgându-i nou-venitului
burduful.
— Aveţi echipele voastre de sacagii.
Oşteanul se uită la el ca şi cum nu i-ar fi venit nici în ruptul
capului să creadă că un podar îl înfrunta. Se încruntă urât şi îşi lăsă
suliţa în jos, cu coada sprijinită de pământ.
— Nu vreau s-aştept.
— Ce ghinion! spuse Kaladin, venind chiar în faţa lui şi privindu-
l în ochi.
În gând, îl înjură pe idiot. Dacă se ajungea la o încăierare…
Soldatul şovăi, încă şi mai uluit să vadă un podar atât de agresiv.
Kaladin n-avea braţe la fel de groase ca ale lui, dar era cu un deget
sau două mai înalt. Nesiguranţa i se citi pe faţă.
„Retrage-te, şi-atât”, îi spuse în gând Kaladin.
Dar nu. Să se retragă din faţa unui podar, sub privirile plutonului
său? Omul îşi strânse pumnul, iar încheieturile îi trosniră.
Peste câte clipe, în faţa lui era toată echipa Podului Patru.
Soldatul clipi, uimit, când podarii se adunară în jurul lui Kaladin
într-o formaţie agresivă, ca un triunghi inversat, mişcându-se firesc
– lin – aşa cum învăţaseră de curând. Îşi strânseră cu toţii pumnii,
dându-i soldatului ocazia să vadă clar că ridicarea podului greu îi
adusese la un nivel al forţei fizice mai presus decât al unui oştean
obişnuit.
Bărbatul aruncă o privire peste umăr, la plutonul său, ca şi cum

1462
ar fi cerut ajutor.
— Ai chef să te-ncaieri, prietene? îl întrebă încet Kaladin. Dacă
răneşti podarii, mă-ntreb pe cine-o să pună Sadeas s-alerge cu
podul.
Soldatul îi întoarse privirea lui Kaladin, amuţi pentru o clipă,
apoi se încruntă, înjură şi plecă furios.
— Probabil că-i oricum plină de crem, bombăni, întorcându-se la
plutonul lui.
Echipa Podului Patru se calmă, primind însă destule priviri
apreciative din partea soldaţilor care aşteptau. Era pentru prima
oară când fusese vorba şi de altceva, nu doar de încruntări. Sperau
ca nimeni să nu-şi fi dat seama că o echipă de podari intrase repede
şi corect într-o formaţie de luptă folosită adesea de suliţaşi.
Kaladin le făcu semn oamenilor săi să se liniştească şi dădu din
cap către ei, drept mulţumire. Rupseră rândurile, iar Kaladin îi
aruncă lui Lopen burduful recuperat.
Bărbatul mai scund zâmbi strâmb.
— De-acum înainte o să ţin chestiile astea mai bine sub control,
gancho.
Se uită la soldatul care încercase să-i ia apa.
— Ce? întrebă Kaladin.
— Păi, ştii, am un văr printre sacagii, răspunse Lopen. Şi cred că-
mi datorează o favoare, fiindcă odată am ajutat-o pe sora pritenului
lui să scape de un individ care o căuta…
— Ai, într-adevăr, o grămadă de veri.
— Niciodată de-ajuns. Dacă-l superi pe unul dintre noi, ne superi
pe toţi. Asta-i o treabă pe care voi, capete de paie, nu păreţi s-o

1463
pricepeţi niciodată. N-o lua drept jignire sau altceva, gancho.
Kaladin îşi ridică o sprânceană.
— Nu-i cazul să facem scandal din cauza soldatului. Nu azi.
„O să stârnesc eu însumi destul scandal, în curând.”
Lopen oftă, dar dădu din cap.
— Fie. Pentru tine, zise el ridicând burduful. Sigur nu vrei niciun
strop?
Kaladin nu voia; stomacul îi era întors pe dos. Dar luă burduful şi
se sili să bea câteva guri.
Peste puţin timp traversară la rândul lor, traseră podul şi îl
ridicară pentru ultima alergare. Pentru asalt. Soldaţii se încolonau,
ochi-luminoşii călăreau înainte şi înapoi, strigându-şi ordinele.
Matal îi făcu semn echipei lui Kaladin să înainteze. Armata lui
Dalinar Kholin rămăsese în urmă; înainta mai lent din cauza
numărului mai mare de soldaţi.
Kaladin îşi ocupă locul în partea din faţă a podului. În faţă,
arcaşii parshendi erau aliniaţi pe marginea platoului lor, urmărind
din priviri forţa de atac care se apropia. Începuseră deja să cânte?
Kaladin avea impresia că le auzea vocile.
Moash se afla în dreapta lui, iar Pietroi în stânga. Numai trei
oameni în linia morţii, fiindcă rămăseseră atât de puţini. Pe Shen îl
pusese în ultimul rând, ca să nu vadă ce-avea de gând să facă.
— O să plec de sub pod imediat ce-o să pornim, le spuse Kaladin
celor doi. Pietroi, preiei conducerea. Alergaţi fără oprire.
— Bine, răspunse Pietroi. O să ne fie greu să-l cărăm fără tine.
Suntem puţini şi foarte slăbiţi.
— O să izbutiţi. Trebuie.

1464
 Stând sub pod, Kaladin nu putea să vadă faţa lui Pietroi, dar
după voce, acesta părea îngrijorat:
— Treaba asta, pe care vrei tu s-o faci, e primejdioasă?
— Poate.
— Te pot ajuta?
— Mă tem că nu, prietene. Dar auzindu-ţi întrebarea, prind mai
multă putere.
Pietroi nu mai avu când să-i răspundă. Matal le strigă echipelor
de podari să pornească. Pe deasupra zburau săgeţi menite să le
abată atenţia parshendilor. Podul Patru plecă în fugă.
Iar Kaladin se lăsă în jos şi se avântă în faţa lor. Lopen îl aştepta
pe margine şi îi aruncă sacul cu armura.
Matal zbieră la Kaladin, cuprins de panică, dar toate echipele de
podari erau în mişcare. Kaladin, concentrat asupra scopului său de-
a apăra Podul Patru, trase scurt aer în piept. Simţi cum îl inundă
Lumina de Furtună din punga de la centură, însă nu absorbi prea
multă. Doar cât îi trebuia ca să-şi ia elan.
Syl se avântă în faţa lui – o unduire în aer, aproape invizibilă.
Kaladin dezlegă sacul dintr-o smucitură, scoase vesta şi şi-o trase cu
stângăcie peste cap. Nu-i luă în seamă curelele din lateral şi-şi puse
coiful în timp ce sărea peste o mică ridicătură stâncoasă. La sfârşit
scoase scutul pe care zăngăneau, încrucişate, oasele roşii de
parshendi.
Chiar dacă în tot acel timp îşi îmbrăca armura, reuşi cu uşurinţă
să rămână în faţa echipelor împovărate de greutatea podurilor.
Picioarele lui impregnate cu Lumină de Furtună erau iuţi şi sigure.
Arcaşii parshendi aflaţi chiar în faţa lui îşi încetară brusc

1465
cântecul. Mai mulţi îşi lăsară arcurile în jos şi, cu toate că se aflau
prea departe ca să le poată desluşi feţele, Kaladin le putea simţi
indignarea şi furia. La asta se aşteptase. Sperase că aşa avea să se
întâmple.
Parshendii îşi părăseau morţii. Nu fiindcă nu le-ar fi păsat de ei,
ci fiindcă li se părea o cumplită profanare să îi clintească din loc.
Simpla atingere a unui mort părea să fie un păcat. Aşa stând
lucrurile, un om care le pângărise trupurile şi purta bucăţi din ele în
luptă săvârşise un sacrilegiu mult mai mare.
Când Kaladin ajunse mai aproape, arcaşii parshendi începură un
alt cântec. Unul alert, violent, aducând mai degrabă a incantaţie
decât a melodie. Cei care-şi coborâseră arcurile le ridicară.
Şi încercară tot ce le stătea în puteri ca să-l ucidă.
Săgeţile zburau către el. Cu zecile. Nu mai porneau în valuri bine
ţintite. Zburau una câte una, iuţi, sălbatice, fiecare arcaş trimiţând-o
pe-a lui cât de repede putea. Un roi al morţii se năpustea asupra lui
Kaladin.
Cu inima bătându-i nebuneşte, Kaladin se repezi în stânga,
sărind peste un mic grup de bolovani. Săgeţile despicară aerul în
jurul lui, periculos de aproape. Dar fiind impregnaţi cu lumină de
furtună, muşchii îi lucrau cu mare repeziciune. Se strecură printre
săgeţi, apoi se repezi în partea opusă, schimbându-şi direcţia la
întâmplare.
În spatele lui, Podul Patru ajunse în bătaia arcaşilor, dar absolut
nicio săgeată nu porni către el. Nici alte echipe de podari nu erau
luate în seamă, cei mai mulţi arcaşi concentrându-se asupra lui
Kaladin. Săgeţile veneau spre el cu mai multă rapiditate,

1466
împrăştiindu-se în jurul lui şi ricoşându-i de scut. Una îi tăie carnea
braţului când zbură pe alături; alta îl lovi în coif, aproape
smulgându-i-l.
Rana, din care i se prelinse Lumină în loc de sânge, începu, spre
uimirea lui, să se închidă treptat, în timp ce o chiciură i se cristaliza
pe piele, iar Lumina de Furtună se scurgea din el. Absorbi alta,
îmbibându-se până în punctul maxim al strălucirii sale vizibile. Se
ferea cu mişcări repezi, sărea, alerga.
Rapiditatea astfel căpătată era o încântare pentru reflexele lui de
luptător, iar el îşi folosea scutul ca să doboare săgeţile din zbor. Era
ca şi cum trupul său tânjise după acea înzestrare, ca şi cum ar fi fost
născut ca să se folosească de Lumina de Furtună. În prima parte a
vieţii fusese inert şi lipsit de putere. Acum se lecuise. Nu făcea
nimic mai presus de puterile lui – nu, în sfârşit şi le dobândise.
Veni un val de săgeţi lacome de sânge, însă Kaladin se răsuci
printre ele, alegându-se cu încă o tăietură în braţ din cauza uneia
dintre ele, dar deviindu-le pe toate celelalte cu scutul sau cu platoşa.
Sosi un alt stol, iar el îşi ridică scutul, temându-se că o făcea prea
încet. Dar săgeţile îşi schimbară direcţia, venind în zbor arcuit către
scut şi izbindu-se de el. Atrase de el.
„Eu le fac să vină spre scut!” Îşi aduse aminte de alte zeci de
podalergări, cu săgeţi lovind podul în apropierea locului unde-şi
ţinea mâinile încleştate pe mânere. Şi întotdeauna ajungeau pe-
aproape fără a-l nimeri.
„De când fac asta?” se întrebă. „Câte săgeţi am atras către pod,
îndepărtându-le de mine?”
N-avea timp să se gândească. Continuă să alerge, ferindu-se.

1467
Simţea şi auzea săgeţile şuierând prin aer, le simţea aşchiile când se
frângeau, lovindu-se de scut sau de piatră. Spera că abătuse atenţia
unora dintre parshendi, ca să nu mai tragă în oamenii lui, dar n-
avea idee cât de puternică era reacţia pe care o provocase.
O parte a fiinţei lui exulta ferindu-se şi mânuind scutul, oprind
ploaia de săgeţi. Însă mişcările începeau să i se încetinească. Încercă
să mai absoarbă Lumină de Furtună, dar nu mai găsi nimic. Sferele
erau secătuite. Pradă panicii, continuă să se ferească, însă în curând
săgeţile se răriră.
Văzu, cu o tresărire, că echipele de podari se răsfiraseră în jurul
lui, lăsându-i loc să se ferească în timp ce treceau mai departe ca să-
şi lase jos povara. Podul Patru era pe poziţie, traversat de cavaleria
care ataca arcaşii. Cu toate astea, mai mulţi parshendi continuau să
ţintească spre el, înfuriaţi. Soldaţii îi doborau pe aceştia cu uşurinţă,
înlăturându-i de pe platou şi făcând loc pentru pedestrimea lui
Sadeas.
Kaladin îşi lăsă scutul în jos. Era plin de săgeţi, dese ca nişte ţepi.
Abia avusese timp să ia o gură de aer proaspăt când podarii
ajunseră la el, strigându-l plini de veselie şi, în entuziasmul lor,
aproape trântindu-l la pământ.
— Nebunule! exclamă Moash. Nebun lovit de furtună! Ce-a fost
asta? Ce-ai avut în cap?
— A fost incredibil, spuse Pietroi.
— Ar fi trebuit să fii mort! strigă Sigzil, dar faţa lui de obicei
sobră era străbătută de un zâmbet.
— Părinte al Furtunii, adăugă Moash, smulgând o săgeată înfiptă
în vesta lui Kaladin, lângă umăr. Uitaţi-vă la astea!

1468
 Kaladin îşi coborî privirea şi descoperi, şocat, vreo zece găuri de
săgeată în părţile laterale ale vestei şi ale cămăşii sale, acolo unde
erau cât pe-aci să-l lovească. Trei săgeţi se înţepeniseră în pielea
vestei.
— Binecuvântat de Furtună, zise Cikatrice. Asta-i tot ce se poate
spune.
Kaladin ridică din umeri, neluându-le în seamă laudele, cu inima
încă bătându-i prea tare. Era amorţit. Uluit fiindcă supravieţuise,
înfrigurat de Lumina de Furtună pe care o absorbise, obosit de
parcă ar fi luat parte la o cursă grea, cu obstacole. Se uită la Teft,
ridicându-şi o sprânceană şi arătând cu capul către punga cu sfere
prinsă de centură.
Teft clătină din cap. Îl urmărise; Lumina de Furtună care se
înălţase din el nu fusese vizibilă pentru privitori, nu pe timpul zilei.
Dar chiar şi fără ea, modul în care se ferise Kaladin păruse, probabil,
incredibil. Dacă până atunci circulaseră poveşti despre el, de atunci
încolo aveau să se înmulţească.
Kaladin se uită la soldaţii care traversau. Şi îşi dădu seama de
altceva. Încă nu lămurise lucrurile cu Matal.
— Intraţi în formaţie, le spuse celorlalţi.
Se supuseră cu toţii fără tragere de inimă, adunându-se în jurul
lui, pe două rânduri. În faţă, Matal stătea lângă podul lor. Părea
îngrijorat, aşa cum era firesc. Se apropia Sadeas. Kaladin îşi adună
toate puterile, amintindu-şi că precedenta lui victorie – când
alergaseră ţinând podul într-o parte – i se întorsese împotrivă.
Şovăi, apoi se grăbi către pod, unde Sadeas avea să treacă pe lângă
Matal. Oamenii săi îl urmară.

1469
 Ajunseră tocmai când Matal se înclina în faţa lui Sadeas, care-şi
purta superba Cristalarmură roşie. Se înclinară şi ei.
— Avarak Matal, spuse înaltul prinţ, apoi arătă spre Kaladin cu o
mişcare a capului. Omul ăsta mi se pare cunoscut.
— E cel de mai înainte, luminlordul meu, răspunse Matal nervos.
Cel care a…
— A, da, zise Sadeas. „Miracolul”. Şi l-ai trimis înainte, aşa, ca
momeală? Nimeni nu te-ar fi crezut capabil să iei o măsură atât de
cutezătoare.
— Îmi asum întreaga responsabilitate, Luminlordul meu, spuse
Matal, străduindu-se să prezinte totul în cea mai bună lumină.
Sadeas privi câmpul de luptă.
— Ei, din fericire pentru tine, a mers. Presupun că acum trebuie
să te avansez, adăugă el clătinând din cap. Sălbaticii ăia pur şi
simplu n-au dat atenţie forţei de asalt. Douăzeci de poduri instalate,
fără nicio pierdere. Într-un fel, pare o risipă. Consideră că ai primit
laude. Băiatul ăsta s-a ferit incredibil de bine…
Îşi îmboldi calul şi se îndepărtă, lăsându-i în urmă pe Matal şi pe
podari.
Era cea mai dispreţuitoare avansare de care auzise vreodată
Kaladin, dar avea să rezolve totul. Zâmbi larg când Matal se
întoarse spre el, cu ochii plini de furie.
— Tu… se răsti ofiţerul. Aş fi putut fi executat din cauza ta!
— Însă ai fost avansat, ripostă Kaladin, cu echipa Podului Patru
adunându-i-se împrejur.
— Tot ar trebui să te văd atârnat în furtună.
— S-a mai încercat, răspunse Kaladin. Şi n-a mers. În plus, ştii că

1470
de-acum înainte Sadeas se-aşteaptă să mă vadă în faţa podurilor,
abătând atenţia arcaşilor. Îţi urez noroc dacă vrei să găseşti alt
podar dispus să-ncerce.
Matal se împurpură la faţă. Se întoarse şi plecă furios, să vadă
cum stăteau lucrurile cu celelalte echipe. Cele mai apropiate – a
Podului Şapte şi a Podului Optsprezece – stăteau în picioare, cu
ochii la Kaladin şi la oamenii lui. Toate cele douăzeci de poduri
fuseseră aşezate? Aproape fără nicio pierdere?
„Părinte al Furtunii”, îşi spuse Kaladin. „Câţi arcaşi au tras în
mine?”
— Ai reuşit, Kaladin! exclamă Moash. Ai găsit secretul. Trebuie
să facem treaba asta să meargă. S-o extindem.
— Pun prinsoare că m-aş putea feri de săgeţi dacă n-aş avea şi
altceva de făcut, zise Cikatrice. Cu o armură destul de bună…
— Ar trebui mai mulţi oameni, încuviinţă Moash. Vreo cinci, care
s-alerge în toate părţile, abătând atenţia parshendilor.
— Oasele, zise Pietroi, încrucişându-şi braţele. De-asta a mers.
Parshendii s-au înfuriat atât de tare, încât n-au mai dat atenţie
echipelor de podari. Dacă ar purta toţi cinci oase de-ale lor…
Asta îi aminti lui Kaladin de altceva. Se uită în spate, căutând cu
privirea printre podari. Unde era Shen?
Acolo. Stătea pe bolovani, retras, privind drept înainte. Kaladin
se apropie împreună cu ceilalţi. Parshul îşi ridică ochii spre el, cu
durerea întipărită pe chip, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Se uită la
Kaladin, cutremurându-se vizibil, apoi îşi feri privirea şi închise
ochii.
— S-a aşezat jos imediat cum a văzut ce făceai, flăcăule, povesti

1471
Teft, frecându-şi bărbia. S-ar putea să nu mai fie bun pentru
podalergări de-acum înainte.
Kaladin îşi scoase casca legată de carapace şi-şi trecu mâna prin
păr. Carapacea lipită de hainele lui avea o oarecare duhoare, deşi
jos, în spărtură, o spălase.
— O să vedem, spuse el, simţind împunsătura vinovăţiei.
Aceasta nu era însă atât de puternică încât să-i umbrească reuşita
încercării de a-şi proteja oamenii, dar măcar i-o atenua.
— Deocamdată sunt totuşi destule echipe de podari asupra
cărora s-a tras. Ştiţi ce-aveţi de făcut.
Oamenii dădură din cap şi se grăbiră să plece în căutarea
răniţilor. Kaladin puse pe cineva să stea cu ochii pe Shen – nu ştia ce
altceva se putea face în privinţa parshului – şi se strădui să nu-şi
trădeze oboseala când îşi puse pe targa lui Lopen casca şi vesta
acoperite de carapace. Îngenunche ca să-şi verifice echipamentul
medical – pentru cazul în care ar fi fost necesar – şi descoperi că îi
tremura mâna. Şi-o lipi de pământ ca să-i oprească tremurul,
controlându-şi respiraţia.
„Piele rece şi umedă”, se gândi. „Greaţă. Slăbiciune.” Era în stare
de şoc.
— Te simţi bine, flăcăule? îl întrebă Teft, îngenunchind alături de
el.
Încă mai purta pe braţ un bandaj înfăşurat în jurul rănii căpătate
cu câteva podalergări în urmă, ceea ce nu-l împiedicase să care din
nou podul. Nu şi când rămăseseră atât de puţini.
— O să-mi treacă, răspunse Kaladin, luând un burduf cu apă în
mâna tremurătoare şi reuşind cu greu să-i scoată dopul.

1472
 — Nu arăţi…
— O să-mi treacă, repetă Kaladin, bând şi apoi lăsând burduful
jos. Important e că oamenii sunt în siguranţă.
— O să faci asta de fiecare dată? De câte ori o să mergem la
luptă?
— O să fac orice ca să-i apăr.
— Nu eşti nemuritor, Kaladin, spuse încet Teft. Radianţii puteau
fi ucişi, ca orice alt om. Mai curând sau mai târziu, una dintre
săgeţile alea o să-ţi nimerească gâtul, nu umărul.
— Lumina de Furtună vindecă.
— Lumina de Furtună ajută trupul să se vindece. E cu totul
altceva, aşa cred, zise Teft, punându-i mâna pe umăr. Nu te putem
pierde, flăcăule. Oamenii au nevoie de tine.
— N-o să mă feresc de pericol, Teft. Şi n-o să las oamenii să-
nfrunte o furtună de săgeţi când pot împiedica asta.
— Atunci o să ne laşi pe câţiva dintre noi să ieşim în faţă
împreună cu tine, zise Teft. Podul poate fi dus doar de douăzeci şi
cinci de oameni, dacă trebuie. Asta ne lasă câţiva în plus, exact cum
a spus Pietroi. Şi fac prinsoare că o parte dintre răniţii din alte
echipe, pe care noi i-am salvat, se simt destul de bine ca să ne-ajute
să ducem podul. Nu vor cuteza să-i trimită înapoi la echipele lor, nu
atâta vreme cât Podul Patru va face ceea ce ai făcut tu azi, ajutând la
bunul mers al întregului asalt.
— Păi…
Vocea lui Kaladin se stinse. Şi-l putea imagina pe Dallet făcând
ceva asemănător. Spunea întotdeauna că, sergent fiind, era dator,
printre altele, să-l ţină pe Kaladin în viaţă.

1473
 — Bine.
Teft dădu din cap şi se ridică.
— Ai fost suliţaş, Teft, spuse Kaladin. Nu încerca să negi. Cum ai
ajuns aici, în echipele de podari?
— Aici mi-e locul, răspunse acesta şi plecă să supravegheze
căutarea răniţilor.
Kaladin se aşeză, apoi se întinse pe spate, aşteptând să iasă din
starea de şoc. Dinspre sud sosise cealaltă armată, fluturând
stindardul albastru al lui Dalinar Kholin. Se îndreptau spre platoul
alăturat.
Kaladin închise ochii ca să-şi revină. Într-un târziu, auzi ceva şi îi
deschise. Syl îi stătea pe piept, cu picioarele încrucişate. În spatele
ei, oastea lui Dalinar Kholin îşi începuse asaltul pe câmpul de bătaie
şi reuşise s-o facă fără să se tragă asupra ei. Sadeas îi împrăştiase pe
parshendi.
— A fost uimitor, îi spuse Kaladin lui Syl. Ceea ce am făcut cu
săgeţile.
— Tot te mai crezi blestemat?
— Nu. Mi-am dat seama că nu sunt, răspunse el, ridicându-şi
privirea spre cerul înnorat. Dar asta-nseamnă că toate eşecurile au
fost numai şi numai din vina mea. L-am lăsat pe Tien să moară, n-
am putut să-mi apăr suliţaşii, nu i-am putut apăra nici pe sclavii pe
care am încercat să-i salvez, nici pe Tarah…
Nu se mai gândise la ea de ceva vreme. În cazul ei, dăduse greş
altfel decât cu alţii, dar tot un eşec fusese.
— Dacă nu e nici blestem, nici ghinion, dacă niciun zeu din
înalturi nu-şi revarsă furia asupra mea, atunci trebuie să trăiesc

1474
ştiind că, dacă m-aş fi străduit puţin mai mult, dacă aş fi exersat mai
mult sau aş fi avut mai multă îndemânare, aş fi putut să-i salvez.
Syl se încruntă şi mai tare.
— Kaladin, trebuie să treci peste asta. Nimic nu s-a întâmplat din
vina ta.
El schiţă un zâmbet firav.
— Aşa spunea întotdeauna tata. „Treci peste vinovăţie, Kaladin.
Trebuie să-ţi pese, dar nu prea mult. Asumă-ţi răspunderea, dar nu
te învinovăţi.” Apără, salvează, ajută, dar dă-ţi seama când e cazul
să renunţi. Trebuie să mergi tot timpul pe muchie de cuţit. Cum s-o
fac?
— Nu ştiu. Nu ştiu nimic din toate astea, Kaladin. Dar tu te
distrugi singur. Pe dinăuntru şi pe dinafară.
El privi lung cerul de deasupra.
— A fost minunat. Am fost o furtună, Syl. Parshendii nu m-au
putut atinge. Săgeţile nu însemnau nimic.
— Încă nu eşti obişnuit cu asta. Te-ai forţat prea tare.
— „Salvează-i”, şopti el. „Fă imposibilul, Kaladin. Dar nu te forţa
prea tare. Şi nu te simţi vinovat dacă dai greş.” O muchie de cuţit,
Syl. Atât de îngustă…
O parte dintre oamenii lui se întoarseră cu un rănit, un thaylen cu
faţa pătrăţoasă, având o săgeată înfiptă în umăr. Kaladin trecu la
treabă. Mâinile încă îi mai tremurau uşor, dar nici pe departe atât de
tare ca mai înainte.
Podarii se adunară în jurul lui, urmărindu-i mişcările. Începuse
deja să le dea lecţii lui Pietroi, lui Drehy şi lui Cikatrice, dar
văzându-i pe toţi adunaţi acolo, cu ochii la el, se trezi dând

1475
explicaţii.
— Dacă apeşi aici, poţi încetini curgerea sângelui. Asta nu e o
rană prea periculoasă, deşi probabil că senzaţia nu e plăcută…
Rănitul se strâmbă, semn că era de acord.
— … iar adevărata problemă va fi infecţia. Spălaţi rana, ca să fiţi
siguri că n-a rămas nicio aşchie de lemn şi nicio fărâmă de metal,
apoi o coaseţi. Muşchii umărului, ca şi pielea lui, vor fi puşi la
treabă, aşa că aveţi nevoie de un fir rezistent, ca să nu se desfacă
marginile rănii. Acum…
— Kaladin, spuse Lopen cu un aer îngrijorat.
— Ce e? întrebă el distrat, ocupându-se în continuare de rană.
— Kaladin!
Lopen îl strigase pe nume, în loc să-i spună gancho. El se ridică în
picioare, se răsuci şi-l văzu pe herdazianul scund în spatele
mulţimii, arătând către spărtură. Lupta se mutase departe, către
nord, dar un grup de parshendi spărsese liniile lui Sadeas. Era
alcătuit din arcaşi.
Kaladin îi privi, uluit, cum intrau în formaţie, potrivindu-şi
săgeţile în arcuri. Cincizeci de arcuri, toate îndreptate către echipa
lui. Parshendilor nu părea să le pese că ar fi putut fi atacaţi din
spate. Păreau concentraţi asupra unui singur lucru.
Nimicirea lui Kaladin şi a oamenilor săi.
El strigă, cuprins de panică, dar se simţea atât de lent, atât de
obosit. Podarii din jur se întoarseră când duşmanii îşi încordau
arcurile. Oamenii lui Sadeas apărau de obicei spărtura,
împiedicându-i pe parshendi să le împingă înapoi podurile, tăindu-
le retragerea. Dar de aceea dată, văzând că pe arcaşi nu-i interesau

1476
podurile, niciun soldat nu se grăbi să-i oprească. Lăsau podarii să
moară, încercând în schimb să le taie duşmanilor calea către poduri.
Oamenii lui Kaladin erau fără apărare. Ţinte perfecte. „Nu”, îşi
zise el. „Nu! Nu se poate întâmpla una ca asta. Nu după ce…”
Rândurile parshendilor fuseră sparte în forţă. O singură siluetă în
armură de culoarea cenuşie a ardeziei, mânuind o sabie pe atât de
lungă pe cât de înalţi erau cei mai mulţi dintre bărbaţi.
Cristalpurtătorul trecu în grabă printre arcaşii preocupaţi de
altceva, spărgându-le rândurile. Săgeţile zburară către echipa lui
Kaladin, dar plecaseră din arcuri prea devreme şi erau prost ţintite.
Câteva ajunseră aproape, în vreme ce podarii se fereau ghemuindu-
se, dar nu răniră pe nimeni.
Parshendii cădeau în faţa Sabiei Cristalpurtătorului, unii
prăbuşindu-se în spărtură, alţii dând înapoi cu paşi împleticiţi.
Ceilalţi mureau cu ochii arşi. În câteva clipe, din grupul de cincizeci
de arcaşi nu mai rămăseseră decât leşuri.
Garda de onoare a Cristalpurtătorului îl ajunse din urmă. El se
întoarse, cu armura părând să-i strălucească în momentul când îşi
înălţă Sabia într-un salut plin de respect adresat podarilor. Pe urmă
se năpusti într-o altă direcţie.
— Ăsta a fost el, spuse Drehy, ridicându-se. Dalinar Kholin.
Unchiul regelui!
— Ne-a salvat! exclamă Lopen.
— Ei, da, zise Moash scuturându-se de praf. Pur şi simplu a
văzut un grup de arcaşi fără apărare şi a profitat, atacându-i. Ochi-
luminoşilor nu le pasă de noi. Nu-i aşa, Kaladin?
Kaladin rămăsese cu privirea pironită în locul unde stătuseră

1477
arcaşii. Într-o singură clipă, ar fi putut pierde totul.
— Kaladin? repetă Moash.
— Ai dreptate, se trezi el răspunzând. A profitat pur şi simplu de
ocazie.
Însă de ce-şi înălţase Cristalsabia către Kaladin?
— De acum înainte, ne retragem mai mult după ce traversează
soldaţii, spuse Kaladin. Până acum nu ne mai dădeau atenţie după
începerea luptei, dar de-acum înainte n-o să mai fie aşa. Ceea ce am
făcut eu azi – şi ceea ce vom face în curând cu toţii – o să-i înfurie
îngrozitor. Destul de mult ca să facă gesturi prosteşti, dar îndeajuns
şi ca să ne vrea moartea. Deocamdată, voi doi, Leyten şi Narm,
găsiţi puncte de observare bune şi urmăriţi câmpul de luptă. Vreau
să ştiu dacă mai vine vreun parshendi către spărtură. Îl bandajez pe
omul ăsta şi ne retragem.
Cei doi cercetaşi se îndepărtară, iar Kaladin îşi îndreptă din nou
atenţia asupra podarului cu umărul rănit.
Moash îngenunche lângă el.
— Un asalt împotriva unui duşman pregătit, fără să fi pierdut
vreun pod, un Cristalpurtător venit din întâmplare în ajutorul
nostru, Sadeas însuşi lăudându-ne. Mai că-mi vine să cred c-ar
trebui să-mi iau o banderolă din aia.
Kaladin aruncă o privire în jos către rugăciune. Era pătată de
sângele scurs dintr-o tăietură de pe braţ, pe care Lumina de Furtună
i-o vindecase în timp ce i se scurgea din trup, dispărând.
— Aşteaptă să vezi dacă ne izbuteşte evadarea, zise Kaladin
terminând cusătura. Asta e adevărata încercare.

1478
 63
FRICA

„Aş vrea să dorm. Acum ştiu de ce faci ceea ce faci şi te urăsc

pentru asta. N-o să vorbesc despre adevărurile care nu se arată.”

Kakashah 1173, cu 142 de secunde înainte de moarte. Un marinar shin,

lăsat în urmă de echipajul lui, fiindcă se spunea că le aduce ghinion
celorlalţi. Mostră în mare măsură inutilă.

— Vedeţi? zise Leyten răsucind bucata de carapace în mâini.

Dacă-i facem scobituri pe margine, conduce lama – sau în cazul
nostru săgeata – în direcţia opusă feţei. Nu vrem să vă distrugă
frumuseţe de zâmbete.
Kaladin surâse, luând înapoi acea parte a armurii. Leyten o
cioplise ca un maestru, făcându-i găuri pentru curelele de piele,
pentru a o putea fixa de vestă. Noaptea, spărtura era un loc friguros
şi întunecat. Când nu se vedea cerul, aceasta părea o peşteră. Numai
licărirea întâmplătoare a câte unei stele, aflată la mare înălţime
deasupra lor, spunea că adevărul era altul.
— Cât de repede le poţi termina pe toate? îl întrebă pe Leyten.
— Pe toate cinci? Probabil că până la sfârşitul nopţii. Adevărata
şmecherie a fost să descopăr cum se pot modifica, explică acesta,
bătând în carapace cu încheieturile degetelor. Uimitor material. E
aproape la fel de dur ca oţelul, dar cântăreşte numai pe jumătate cât
el. Greu de tăiat sau de spart. Dar dacă-l poţi găuri, e uşor de
1479
modelat.
— Perfect, zise Kaladin. Fiindcă nu vreau doar şapte seturi.
Vreau câte unul pentru fiecare om din echipă.
Leyten îşi ridică o sprânceană.
— Dacă ne vor îngădui să purtăm armuri, îl lămuri Kaladin, toată
lumea primeşte aşa ceva. În afara lui Shen, fireşte.
Matal fusese de acord ca ei să-l lase pe parsh în tabără în timpul
podalergărilor; acum acesta nici măcar nu se mai uita la Kaladin.
Leyten dădu din cap.
— Bine. Atunci n-ar strica totuşi să m-ajutaţi.
— Poţi folosi răniţii. O să scoatem afară toate carapacele pe care o
să le găsim.
Izbânda lui Kaladin adusese vremuri ceva mai bune pentru
Podul Patru. Insistase că oamenii lui aveau nevoie de timp pentru
găsirea carapacelor, iar Hashal – neştiind exact cum stăteau
lucrurile – micşorase cantitatea de obiecte care trebuiau adunate.
Pretindea deja – cu mare uşurinţă – că armura fusese de la bun
început ideea ei, ignorând întrebarea referitoare la apariţia primeia
dintre acestea, însă când o privea în ochi, Kaladin îi vedea
îngrijorarea. Ce altceva avea să-ncerce el? Până atunci, nu
îndrăznise să-l înlăture. Nu atâta timp cât îi aducea atât de multe
laude din partea lui Sadeas.
— Totuşi, cum ajunge podar ucenicul unui armurier? întrebă
Kaladin, în timp de Leyten îşi relua munca.
Era un bărbat robust, cu braţe groase, cu faţa ovală şi părul
deschis la culoare.
— De obicei, nimeni nu se lipseşte de meşteşugari.

1480
 Leyten ridică din umeri.
— Când crapă o piesă a armurii şi un ochi-luminoşi primeşte o
săgeată în umăr, vina trebuie să cadă asupra cuiva. Sunt convins că
stăpânul meu ţine un ucenic în plus, special pentru astfel de situaţii.
— Ei, pierderea lui e norocul nostru.
— Fac tot ce-mi stă în puteri, domnule, răspunse el cu un zâmbet.
Însă nu ştiu dacă poţi să strici o armură mai mult decât ai făcut-o tu.
E uimitor că platoşa nu ţi s-a desprins la jumătatea drumului!
Kaladin îl bătu pe umăr, apoi îl lăsă să-şi vadă de treabă,
înconjurat de un mic inel de stropi de topaz. I se îngăduise să-i
aducă după ce explicase că oamenii lui aveau nevoie de lumină ca
să lucreze la armuri. Ceva mai încolo se aflau Lopen, Pietroi şi
Dabbid, care se întorceau cu o nouă încărcătură de obiecte găsite.
Syl zbura în faţa lor, călăuzindu-i.
Kaladin o porni prin spărtură, luminându-şi drumul cu o sferă de
granat dintr-un suport de piele atârnat la centură. În locul acela,
spărtura se ramifica, dând naştere unei intersecţii triunghiulare largi
– un loc ideal pentru antrenamentul cu suliţa. Destul de lat pentru
ca oamenii să poată exersa şi destul de departe de podurile
permanente pentru ca ecourile zgomotelor să nu ajungă la urechile
cercetaşilor.
În fiecare zi, Kaladin le dădea instrucţiunile de la început, apoi îi
lăsa să exerseze sub supravegherea lui Teft. Se antrenau la lumina
sferelor, cu mici mormane de stropi de diamant aşezate în colţurile
intersecţiei, la lumina cărora de-abia reuşeau să vadă ceva împrejur.
„N-aş fi crezut niciodată c-o să regret zilele când exersam sub
dogoarea soarelui, în tabăra lui Amaram”, îşi zise.

1481
 Se apropie de Hobber, podarul cu strungăreaţă, şi-i corectă
poziţia, apoi îi arătă cum să-şi folosească întreaga greutate a
corpului când lovea cu suliţa. Podarii făceau progrese rapide,
dovedindu-şi meritele prin felul în care-şi însuşiseră lucrurile de
bază. Unii se antrenau cu suliţa, exersând poziţia în care ţineau
suliţele mai uşoare deasupra capetelor, cu scuturile ridicate.
Cei mai talentaţi erau Cikatrice şi Moash. De fapt, cel din urmă
era surprinzător de bun. Kaladin se trase deoparte ca să-l privească
pe bărbatul cu faţă de şoim. Era concentrat, cu privirea înverşunată,
cu fălcile încordate. Exersa atac după atac, cele câteva sfere
aruncând asupra lui tot atâtea umbre.
Kaladin îşi amintea că învăţase, la rândul său, cu tot atâta
dăruire. După moartea lui Tien, îşi petrecuse un an în acest fel,
muncind zi de zi până la extenuare. Hotărât să devină mai bun.
Hotărât să nu mai lase pe nimeni altcineva să moară din cauza
nepriceperii lui. Devenise cel mai bun din plutonul său, apoi cel mai
bun din companie. Unii spuneau că era cel mai bun suliţaş din
armata lui Amaram.
Ce s-ar fi întâmplat cu el dacă Tarah nu l-ar fi abătut de la
singurul său scop? Asta l-ar fi nimicit complet, aşa cum pretinsese
ea?
— Moash! strigă Kaladin.
Moash se opri şi se uită la el. Nu ieşi din poziţia de luptă.
Kaladin îi făcu semn să apropie, iar el veni fără tragere de inimă.
Lopen le lăsase câteva burdufuri de apă, agăţate de un pâlc de
hasperi. Kaladin desprinse unul şi i-l aruncă lui Moash. Acesta bău
şi îşi şterse buzele.

1482
 — Eşti din ce în ce mai bun, spuse Kaladin. Probabil cel mai bun
pe care-l avem.
— Mulţumesc.
— Am observat că te antrenezi şi atunci când Teft îi lasă pe
ceilalţi să facă pauze. E bine să-nveţi cu dăruire, dar n-o face până la
epuizare. Vreau să fii una dintre ţintele false.
Moash zâmbi larg. Toţi se oferiseră să se numere printre cei patru
podari care aveau să-l ajute pe Kaladin să le abată atenţia
parshendilor. Era uimitor. Cu câteva luni în urmă, Moash abia
aştepta – ca toţi ceilalţi – să-i pună în faţa podului pe cei noi sau pe
cei mai slabi, făcând din ei ţinta săgeţilor. Şi acum ajunseseră să se
ofere toţi pentru cele mai periculoase însărcinări.
„Îţi dai seama ce ţi-ar fi oferit oamenii ăştia, Sadeas? Dacă n-ai fi
fost atât de ocupat să te gândeşti cum să-i duci la pieire?” se gândi
Kaladin.
— Ce se întâmplă cu tine? întrebă Kaladin, arătând către
întunecosul teren de instrucţie. De ce munceşti din greu? Ce
urmăreşti?
— Răzbunarea, răspunse Moash, întunecat la faţă.
Kaladin dădu din cap.
— Odinioară, eu am pierdut pe cineva pentru că nu luptam
destul de bine cu suliţa. Am exersat atât de mult, c-am fost cât pe-
aci să-mi dau sufletul.
— Cine-a fost?
— Fratele meu.
De data asta, Moash fu cel care dădu din cap. Se număra şi el
printre podarii care păreau să privească „misteriosul” trecut a lui

1483
Kaladin cu veneraţie.
— Mă bucur că m-am antrenat, adăugă acesta. Şi mă bucur că tu
o faci cu dăruire. Dar trebuie să ai grijă. Dacă aş fi murit fiindcă
trudeam din greu, moartea mea n-ar fi însemnat nimic.
— Sigur. Dar între noi e o diferenţă, Kaladin.
El îşi ridică o sprânceană.
— Tu ai vrut să poţi salva pe cineva. Eu vreau să omor pe cineva.
— Pe cine?
Moash şovăi, apoi clătină din cap.
— Poate o să spun într-o zi, zise întinzând mâna şi prinzându-l
pe Kaladin de umăr. Renunţasem la planurile mele, dar tu mi le-ai
redat. O să te apăr cu preţul vieţii mele, Kaladin. Ţi-o jur, pe sângele
străbunilor mei.
Kaladin îi întâlni privirea arzătoare şi zâmbi.
— Bine. Du-te să-i ajuţi pe Hobber şi pe Yake. Loviturile lor sunt
încă stângace.
Moash se supuse, plecând în fugă. Nu-i spunea „domnule”, dar îl
privea cu aceeaşi veneraţie nemărturisită care se citea în ochii
celorlalţi. Iar asta îl făcea pe şeful de pod să se simtă mult mai
liniştit în privinţa lui.
Kaladin îşi petrecu următoarea oră ajutând oamenii, rând pe
rând. Cei mai mulţi erau prea nerăbdători, se repezeau să atace. Le
explică importanţa controlului şi a preciziei, care duceau la
câştigarea mai multor lupte decât entuziasmul haotic. Îl ascultară,
înţelegând. Aduceau tot mai mult cu fostul lui pluton de suliţaşi.
Asta îl puse pe gânduri. Îşi aminti cum se simţise când le
împărtăşise pentru prima oară planul de evadare. Atunci căutase o

1484
soluţie – un mod de luptă, oricât de riscant ar fi fost. O şansă. Dar
lucrurile se schimbaseră. Acum avea o echipă de care era mândru,
prieteni pe care ajunsese să-i îndrăgească şi – poate – o posibilitate
de ocupare a unei poziţii stabile.
Dacă puteau să se ferească, folosind armurile cât mai bine, s-ar fi
aflat într-o situaţie destul de sigură. Poate la fel de sigură ca a
fostului său pluton de suliţaşi. Oare fuga rămânea în continuare cea
mai bună soluţie?
— Asta-i o faţă îngrijorată, remarcă o voce tunătoare.
Kaladin se întoarse şi-l văzu pe Pietroi cum se apropia,
rezemându-se de perete lângă el şi încrucişându-şi braţele voinice.
— Faţa unui conducător, zic eu. Întotdeauna neliniştit.
Pietroi îşi ridică sprânceana roşcată şi stufoasă.
— Sadeas n-o să ne lase niciodată să plecăm, mai ales acum, când
am ieşit atât de mult în evidenţă.
Ochi-luminoşii alethi dispreţuiau un om căruia îi fugeau sclavii;
părea lipsit de putere. Capturarea fugarilor era esenţială pentru
salvarea reputaţiei.
— Ai mai spus-o, zise Pietroi. O să ne luptăm cu oamenii trimişi
după noi, o să căutăm s-ajungem la Kharbranth, unde nu există
sclavi. Şi de acolo, pe Piscuri, unde poporul meu ne va întâmpina ca
pe nişte eroi!
— S-ar putea să-nfrângem primul grup, dacă Sadeas e prost şi
trimite numai câteva zeci de oameni. Însă pe urmă va trimite mai
mulţi. Şi ce-o să facem cu răniţii? O să-i lăsăm să moară? Sau o să-i
luăm cu noi şi-o ne mişcăm mult mai încet?
Pietroi dădu încet din cap.

1485
 — Vrei să spui că ne trebuie un plan.
— Da, răspunse Kaladin. Cred că asta vreau să spun. Fie un plan,
fie rămânem aici… ca podari.
— Ha! zise Pietroi, cu aerul că-i lua spusele drept glumă. În ciuda
noii armuri, o să murim curând. Ne transformăm în ţinte!
Kaladin şovăi. Mâncătorul de coarne avea dreptate. Podarii
urmau să fie folosiţi zi de zi. Chiar dacă izbutea să micşoreze
tributul dat morţii la doi sau trei oameni pe lună – cândva ar fi
considerat că era imposibil, însă acum părea să fi devenit cu putinţă
–, echipa Podului Patru, cu oamenii pe care îi avea în acel moment,
ar fi dispărut într-un an.
— O să vorbesc cu Sigzil, spuse Pietroi, frecându-se pe bărbie,
între cele două smocuri de barbă. O să ne gândim. Trebuie să existe
o cale de scăpare din capcana asta, un mod de a ne face nevăzuţi. O
urmă măsluită? Ceva care să abată atenţia? Poate reuşim să-l
convingem pe Sadeas c-am murit în timpul unei podalergări.
— Cum am face aşa ceva?
— Nu ştiu, răspunse Pietroi. Dar o să ne gândim.
Dădu din cap către Kaladin şi se îndreptă agale spre Sigzil.
Azishul se antrena alături de ceilalţi. Kaladin încercase să-i
vorbească despre Hoid, dar Sigzil – de obicei zgârcit la vorbă – nu
voise să-nceapă o discuţie.
— Hei, Kaladin! strigă Cikatrice.
Făcea parte dintr-un grup avansat care se lupta cu suliţele sub
supravegherea foarte atentă a lui Teft.
— Vino să lupţi cu noi. Arată-le acestor nătărăi cu creiere de
piatră cum se face treaba.

1486
 Şi ceilalţi începură să-l cheme, la rândul lor.
Kaladin îşi flutură mâna spre ei, clătinând din cap.
Teft se apropie cu paşi iuţi, cu o suliţă grea pe umeri.
— Cred c-ar fi bine pentru moralul lor dacă le-ai arăta câte ceva
tu însuţi.
— I-am instruit deja.
— Folosindu-te de-o suliţă fără vârf. Mişcându-te foarte încet şi
vorbind foarte mult. Au nevoie să vadă, flăcăule. Să te vadă pe tine.
— Am mai vorbit despre asta, Teft.
— Da, aşa e.
Kaladin zâmbi. Teft avea grijă să nu pară furios sau agresiv –
arăta ca şi cum ar fi purtat o discuţie normală.
— Înainte ai fost sergent, nu-i aşa?
— Nu contează. Haide, arată-le câteva lucruri simple, de rutină.
— Nu, Teft, îl refuză Kaladin, mai serios de această dată.
Podarul mai vârstnic se uită la el.
— O să refuzi să lupţi pe câmpul de bătaie, exact ca mâncătorul
de coarne?
— Nu e vorba de asta.
— Atunci despre ce e vorba?
Kaladin se strădui să găsească o explicaţie.
— O să lupt la timpul potrivit. Dar dacă mă las prins în treaba
asta chiar acum, devin prea nerăbdător. O să insist să atacăm
imediat. O să-mi vină greu s-aştept până când oamenii vor fi
pregătiţi. Ai încredere în mine, Teft.
Celălalt îl cercetă cu privirea.
— Ţi-e frică, flăcăule.

1487
 — Ce? Nu, eu…
— Îmi dau seama, spuse Teft. Mi-am dat seama şi înainte. Când
ai luptat ultima oară pentru cineva, ai dat greş, nu? Aşa că acum
şovăi când vine vorba s-o mai faci.
Kaladin ezită.
— Ai dreptate, recunoscu.
Dar era mai mult decât atât. Când avea să lupte din nou, trebuia
să devină iarăşi cel care fusese cu mult timp în urmă, cel
Binecuvântat de Furtună, cum i se spunea. Un bărbat încrezător în
sine, puternic. Nu era sigur că putea fi din nou astfel. Şi asta îl
speria.
Odată ce lua iarăşi suliţa în mână, n-avea să mai existe cale de
întoarcere.
— Bine, zise Teft, frecându-şi bărbia. Când va veni timpul, sper c-
o să fii pregătit. Fiindcă oamenii ăştia au nevoie de tine.
Kaladin dădu din cap, iar Teft se grăbi să se-ntoarcă la ceilalţi, să
le ofere un soi de explicaţie liniştitoare.

1488
 64
UN OM AL EXTREMELOR

„Vin din abis, doi bărbaţi morţi cu o inimă în mâini, iar eu ştiu că
am văzut adevărata glorie.”

Kakashah 1173, cu 13 secunde înainte de moarte. Un trăgător de caretă.

— Nu-mi puteam da seama dacă erai interesat sau nu, îi spuse

Navani lui Dalinar cu voce scăzută, în timp ce se plimbau prin
curtea reşedinţei lui Elhokar, ridicată în apropierea câmpului de
luptă, la mare înălţime. Jumătate din timp păreai să flirtezi – îmi
dădeai de înţeles că-mi faci curte, apoi te retrăgeai. În cealaltă
jumătate a timpului, eram sigură că te înţelesesem greşit. Iar Gavilar
era atât de direct! Îi stătea în obicei să pună întotdeauna stăpânire
pe ceea ce dorea.
Dalinar dădu din cap, gânditor. Îşi purta uniforma albastră, în
timp ce Navani era îmbrăcată într-o rochie de un maroniu palid, cu
tiv gros. Grădinarii lui Elhokar începuseră să cultive plante. În
dreapta lor, un şir de coajă-de-piatră răsucită ajungea până la
înălţimea taliei, ca o balustradă. Planta, care părea piatră, era
năpădită de grupuri mici de hasperi cu carapace sidefii, care li se
deschideau şi li se închideau lent la fiecare respiraţie. Păreau guri
minuscule, vorbind fără grai într-un ritm propriu. Dalinar şi Navani
aleseseră o alee care urca dealul în pantă lină. El mergea cu mâinile
strânse la spate. Garda lui de onoare şi condeierele lui Navani îi
1489
urmau. Câţiva dintre aceşti însoţitori erau uluiţi de timpul
îndelungat pe care Dalinar şi Navani şi-l petreceau împreună. Câţi
bănuiau adevărul? Toţi? O parte? Niciunul? Avea importanţă?
— N-am vrut să te derutez, atunci, demult, spuse el încet, pentru
ca glasul să nu-i ajungă la urechi iscoditoare. Aveam intenţia să-ţi
fac curte, dar Gavilar a spus că erai preferata lui. Aşa că în ce le din
urmă a trebuit să mă dau deoparte.
— Aşa, pur şi simplu? întrebă Navani.
Părea ofensată.
— Nu şi-a dat seama că eram şi eu interesat. S-a gândit că,
prezentându-i-te lui, îi sugeram că ar fi trebuit să te curteze. Relaţia
noastră mergea adesea aşa: eu descopeream oameni pe care ar fi
trebuit să-i cunoască Gavilar, apoi îi aduceam la el. Când am înţeles
ce făcusem dându-i-te lui, era prea târziu.
— „Dându-mă”? Port pe frunte vreun stigmat de sclavă de care
nu ştiu?
— N-am vrut să spun că…
— Oh, sst, spuse Navani, cu vocea brusc drăgăstoasă.
Dalinar îşi înăbuşi un oftat; deşi Navani se maturizase mult faţă
de vremea tinereţii lor, dispoziţia i se schimba, ca întotdeauna, la fel
de repede ca anotimpurile. De fapt, făcea parte din farmecul ei.
— Te dădeai adesea la o parte ca să-l laşi pe el în locul tău?
întrebă ea.
— Întotdeauna.
— Nu devenea obositor?
— Nu mă gândeam prea mult la asta, răspunse Dalinar. Când o
făceam… da, era frustrant. Dar era vorba de Gavilar. Ştii cum era el.

1490
Acea tărie de caracter, acel aer al omului care are, în mod firesc,
dreptul la orice. Părea întotdeauna surprins când îl respingea cineva
sau când lumea însăşi nu mergea după bunul lui plac. Nu mă obliga
să renunţ – pur şi simplu aşa era viaţa.
Navani dădu din cap cu înţelegere.
— Oricum, adăugă Dalinar, îmi cer scuze că te-am derutat. Mi-
a… fost greu să mă retrag. Mă tem că – uneori – am lăsat să mi se
vadă prea mult adevăratele sentimente.
— Ei, cred că pentru asta pot să te iert, spuse ea. Deşi mi-am
petrecut următoarele două decenii convingându-mă că mă urai.
— N-am făcut nimic de genul ăsta!
— A, da? Şi cum altfel ar fi trebuit să-ţi interpretez răceala? Felul
în care părăseai adesea încăperea la intrarea mea?
— Mă înfrânam, răspunse el. Luasem o hotărâre.
— Ei bine, semăna foarte mult a ură. Deşi m-am întrebat de multe
ori ce se ascundea în spatele ochilor tăi de piatră. Fireşte, pe urmă a
apărut Şsşsşsşs.
Aşa cum se întâmpla ori de câte ori rostea cineva numele soţiei
lui, la Dalinar ajungea doar un foşnet uşor, care-i dispărea apoi
imediat din minte. Nu putea nici să-i audă numele, nici să şi-l
amintească.
— Ea a schimbat totul, spuse Navani. Păreai s-o iubeşti cu
adevărat.
— O iubeam.
Bineînţeles că o iubise. Nu era aşa? Nu putea să-şi amintească
nimic.
— Cum era? Adică, după părerea ta. Cum o vedeai?

1491
 — Toată lumea o iubea pe Şsşsşsşs, răspunse Navani. M-am
străduit din greu s-o urăsc, dar, până la urmă, n-am putut decât să
fiu întrucâtva geloasă.
— Tu? Geloasă pe ea? Pentru ce?
— Pentru că ţi se potrivea atât de bine, nu făcea niciodată
comentarii necuvenite, nu se purta niciodată urât cu cei din jurul ei
şi era întotdeauna atât de calmă, spuse Navani, apoi zâmbi. Privind
în urmă, chiar ar fi trebuit s-o pot urî. Dar era pur şi simplu atât de
cumsecade. Deşi nu era foarte… ei…
— Cum? întrebă Dalinar.
— Deşteaptă, răspunse Navani roşind, ceea ce i se întâmpla
foarte rar. Îmi pare rău, Dalinar, chiar nu era. Nu era proastă, dar…
ei… nu se poate să fie toţi oamenii spirituali. Probabil că asta făcea
parte din farmecul ei.
Părea să-şi imagineze că Dalinar s-ar fi putut simţi ofensat.
— Nu contează. Ai fost surprinsă că m-am însurat cu ea?
— Cine ar fi putut fi surprins? Cum spuneam, era perfectă pentru
tine.
— Fiindcă ne potriveam ca inteligenţă? întrebă Dalinar, sec.
— Nicidecum. Dar vă potriveaţi ca temperament. Pentru o
vreme, după ce n-am mai încercat s-o urăsc, m-am gândit că noi
patru am fi putut deveni foarte apropiaţi. Dar tu erai atât de băţos
în prezenţa mea.
— Nu-mi mai puteam îngădui să… mă las în voia pasiunii,
făcând greşeli din pricina cărora să crezi că încă mai eram interesat.
Rosti ultima parte cu stângăcie. La urma urmelor, nu asta făcea în
clipa aceea? Nu se lăsa în voia pasiunii?

1492
 Navani se uită la el.
— O iei de la-nceput.
— Cu ce?
— Te simţi din nou vinovat. Dalinar, eşti un bărbat minunat,
onorabil – dar eşti cu adevărat înclinat să-ţi îngădui prea multe.
Lăsându-se în voia sentimentului de vinovăţie îşi îngăduia prea
multe?
— Până acum n-am privit niciodată lucrurile în felul ăsta.
Ea îi adresă un zâmbet pornit din adâncul sufletului.
— Tu chiar eşti sincer, nu-i aşa, Dalinar?
— Încerc să fiu, răspunse el şi se uită peste umăr. Deşi natura
relaţiei noastre continuă să perpetueze un soi de minciună.
— N-am minţit pe nimeni. Lasă-i să creadă sau să-şi imagineze
tot ce doresc.
— Cred că ai dreptate.
— De obicei am, zise ea, apoi rămase tăcută pentru câteva clipe.
Regreţi ceea ce am…
— Nu, spuse el tăios, surprins de tăria cu care obiecta.
Navani se mulţumi să zâmbească.
— Nu, continuă Dalinar, cu mai multă blândeţe. Nu regret,
Navani. Nu ştiu ce să fac, dar n-am de gând să renunţ.
Ea şovăi lângă un mănunchi de muguri-de-stâncă mici, de
mărimea unui pumn, cu lujerii ca nişte limbi lungi şi verzi. Adunaţi
laolaltă aproape ca un buchet, crescuseră pe o piatră mare şi ovală
de lângă alee.
— Cred că-ţi cer prea mult dacă vreau să nu te mai simţi vinovat,
spuse ea. Nu-ţi poţi îngădui să te abaţi de la principiile tale, măcar

1493
puţin?
— Nu sunt sigur că pot. Mai ales acum. E greu să-ţi explic de ce.
— Nu poţi încerca? Pentru mine?
— Sunt… Ei bine, sunt un om al extremelor, Navani. Am
descoperit asta în tinereţe. Am constatat, în repetate rânduri, că
singurul mod în care pot controla aceste extreme e să-mi dedic viaţa
cuiva. La început a fost Gavilar. Acum sunt Legile Războinicilor şi
învăţăturile lui Nohadon. Asta mă face să nu mă împrăştii în mai
multe direcţii. Ca o îngrăditură din jurul focului, menită să-l
înfrâneze, să-l controleze.
Inspiră adânc.
— Sunt un om slab, Navani. Chiar sunt. Dacă mă abat cu doar
câţiva paşi, îmi încalc imediat toate interdicţiile. Impulsul de a
respecta Legile Războinicilor mi-a dat putere în toţi aceşti ani de
după moartea lui Gavilar. Dacă las să-mi apară câteva crăpături în
armura asta, s-ar putea să devin iarăşi cel care am fost cândva. Nu
vreau să mai fiu vreodată omul de-atunci.
Omul care se gândise să-şi ucidă propriul frate pentru tron – şi
pentru femeia care se măritase cu acel frate. Dar nu-i putea explica
asta, nu-ndrăznea s-o lase pe Navani să afle ce fusese în stare să
săvârşească pentru că o dorea. În ziua aceea, Dalinar jurase că n-
avea să ia niciodată tronul pentru el însuşi. Era una dintre
interdicţiile pe care şi le impusese. Putea să-i explice că, fără ca
măcar să fi încercat aşa ceva, ea îl împingea către încălcarea
interdicţiilor? Şi cât de greu îi era să-mpace îndelung dospita lui
dragoste pentru ea cu vinovăţia pe care-o simţea luând în sfârşit un
lucru la care renunţase de mult în favoarea fratelui său?

1494
 — Nu eşti un om slab, Dalinar, spuse Navani.
— Ba da. Dar slăbiciunea poate părea putere dacă e bine
controlată, aşa cum şi laşitatea poate fi luată drept eroism dacă n-ai
unde să fugi.
— Dar în cartea lui Gavilar nu există nimic care să ne oprească.
Numai tradiţia e aceea care…
— Pare o greşeală, spuse Dalinar. Dar, te rog, nu-ţi face griji; îmi
fac eu, pentru amândoi. O să găsesc o cale de a face lucrurile să
meargă; te rog doar să fii înţelegătoare. Va fi nevoie de timp. Când
par nemulţumit nu e din cauza ta, situaţia e de vină.
— Cred că o să accept asta. Presupunând că tu poţi să te împaci
cu zvonurile. Au început deja.
— Nu vor fi primele care se abat asupra mea. Încep să-mi fac mai
puţine griji pentru ele şi mai multe pentru Elhokar. Cum o să-i
explic lui?
— Mă-ndoiesc c-o să observe, spuse Navani, pufnind uşor şi
reluându-şi plimbarea. E atât de obsedat de parshendi şi, din când
în când, de ideea că-n tabără e cineva care-ncearcă să-l ucidă.
— Asta ar putea înrăutăţi lucrurile. Şi-ar putea imagina o serie de
conspiraţii pornind de la faptul că noi doi vrem să fim împreună.
— Păi, el…
De jos se auziră sunete puternice de corn. Dalinar şi Navani se
opriră să asculte pentru a înţelege mesajul.
— Părinte al Furtunii! Un demon al spărturilor a fost văzut chiar
pe Turn. E unul dintre platourile supravegheate de Sadeas, spuse el.
Simţi un val de entuziasm.
— Înalţii prinţi n-au izbutit până acum să câştige nicio inimă-

1495
nestemată pe platoul ăla. Dacă noi doi am reuşi împreună, ar fi o
victorie de mare importanţă.
Navani părea neliniştită.
— Ai dreptate în privinţa lui, Dalinar. Avem într-adevăr nevoie de
el pentru cauza noastră. Dar ţine-l la o lungime de braţ distanţă.
— Urează-mi să am parte de vânt prielnic.
Întinse braţele spre ea, dar se opri. Ce avea de gând să facă? S-o
îmbrăţişeze acolo, în public? Gestul ar fi stârnit zvonurile la fel de
repede cum se întinde focul într-o baltă de ulei. Încă nu era pregătit
pentru asta. În schimb, se înclină în faţa ei, grăbit să răspundă
chemării şi să-şi ia Cristalarmura.
Abia la jumătatea drumului se opri să se gândească la cuvintele
alese de Navani. Spusese: „Avem nevoie de el pentru cauza
noastră”.
Care era cauza lor? Se îndoia că Navani ştia. Dar începuse deja să
se gândească la ei doi ca şi cum ar fi trebuit să-şi unească eforturile.
Şi îşi dădu seama că tot aşa gândea şi el.
●
Cornii sunară, un sunet atât de limpede şi de frumos pentru a
vesti o bătălie inevitabilă. În lemnărie se stârni o agitaţie frenetică.
Sosiseră ordinele. Urmau să atace din nou Turnul – acelaşi loc unde
Podul Patru dăduse greş, unde Kaladin provocase un dezastru.
Cel mai mare platou. Cel mai râvnit.
Podarii alergau în toate părţile să-şi ia vestele. Dulgherii şi
ucenicii se fereau din calea lor. Matal îşi striga ordinele;
podalergările erau singurele momente când o făcea fără să fie însoţit
de Hashal. Dând dovadă de un oarecare talent de conducători, şefii

1496
de poduri strigau la echipele lor să se alinieze.
Bătea vântul, azvârlind în văzduh iarbă uscată şi aşchii. Oamenii
zbierau şi se auzeau clopotele. Şi prin tot acel haos trecea cu paşi
mari echipa Podului Patru, avându-l pe Kaladin în frunte. În ciuda
grabei, soldaţii se opriră, podarii rămaseră cu gura căscată,
dulgherii şi ucenicii înlemniră.
Treizeci şi cinci de oameni mărşăluiau în armuri-carapace de un
portocaliu cu tentă ruginie, cioplite de Leyten cu măiestrie, astfel
încât să se potrivească peste veste de piele şi coifuri. Tăiaseră şi
apărători pentru braţe şi picioare ca să-şi completeze armurile.
Coifurile erau făcute din mai multe piese şi fuseseră ornamentate –
la insistenţele lui Leyten – cu creste şi şanţuri asemenea unor coarne
minuscule sau a muchiilor unei carapace de crab. Şi platoşele, şi
apărătorile erau ornamentate cu modele ca nişte dinţi, oricare dintre
ele ducându-te cu gândul la o lamă de fierăstrău. Jaks Fără-Urechi
adusese vopsea albastră şi albă, cu care desenase modelele pe
armurile portocalii. Fiecare podar din echipă avea un scurt mare din
lemn, de care fuseseră legate cu nişte curele – de data asta strâns –
oase roşii de parshendi. Erau mai ales coaste, alcătuind modele
spiralate. Unii îşi legaseră în mijloc falange, ca să zăngănească. Iar
alţii îşi fixaseră pe laturile coifurilor coaste ascuţite, ieşind în afară
ca nişte colţi sau ca nişte fălci.
Privitorii se uitau uluiţi. Nu era pentru prima oară când vedeau
armura aceea, dar era prima alergare la care o purta întreaga echipă
a Podului Patru. Era o privelişte impresionantă.
Zece zile, cu şase podalergări, le oferiseră oamenilor lui Kaladin
ocazia să-şi perfecţioneze strategia. Cinci oameni în faţă, pe post de

1497
ţinte false, şi alţi cinci în primul rând al podului, ţinându-l cu un
singur braţ şi folosind scuturi. Datorită răniţilor de la alte poduri pe
care-i salvaseră şi care erau deja destul de puternici ca să-i ajute,
echipa devenise mai numeroasă.
Până în momentul acela – deşi fuseseră la şase podalergări –
pierduseră un singur om. Ceilalţi podari vorbeau, în şoaptă, despre
un miracol. Kaladin nu ştia nimic despre asta. El nu făcea altceva
decât să ţină tot timpul asupra sa o pungă cu sfere impregnate.
Aproape toţi arcaşii parshendi păreau să se concentreze asupra lui.
Uneori ai fi putut spune că totul se petrecea avându-l pe el în
centru.
Ajunseră la pod şi-şi ocupară locurile, cu scuturile legate de
barele din lateral, în aşteptarea momentului când aveau să fie
folosite. Când ridicară podul, celelalte echipe izbucniră spontan în
urale.
— O noutate, spuse Teft, aflat în stânga lui Kaladin.
— Cred că şi-au dat în sfârşit seama ce suntem.
— Şi ce suntem?
Kaladin îşi potrivi podul pe umeri.
— Campionii lor. Cu podul înainte!
Alergând uşor, deschiseră drumul către zona de adunare, însoţiţi
de uralele celorlalţi.
●
„Tata nu e nebun”, îşi spuse Adolin, însufleţit de energie şi de
entuziasm, în timp ce-i erau legate curelele Cristalarmurii.
Adolin întorsese descoperirea lui Navani pe toate părţile, vreme
de mai multe zile. Se înşelase într-un mod atât de cumplit. Dalinar

1498
Kholin nu devenea slab. Nu devenea senil. Nu era laş. Dalinar
avusese dreptate şi el, Adolin, se înşelase. După ce-şi cercetase
îndelung sufletul, Adolin ajunsese la o concluzie.
Se bucura că se înşelase.
Zâmbi, îndoindu-şi degetele în mănuşa Cristalarmurii, în vreme
ce scutierii treceau la curelele din cealaltă parte. Nu ştia ce
însemnau viziunile şi ce urmări puteau avea. Tatăl lui era un soi de
profet, iar el se simţea intimidat când se gândea la asta. Dar pe
moment era de-ajuns să ştie că Dalinar nu era nebun. Era momentul
să se-ncreadă în el. Părintele Furtunii ştia că Dalinar îşi câştigase
acest drept în faţa copiilor săi.
Scutierii îşi terminară treaba. Se retraseră, iar Adolin părăsi
încăperea, ieşind în lumina soarelui şi adaptându-se la amalgamul
de forţă, rapiditate şi greutate pe care-l aducea Cristalarmura. Niter
şi alţi cinci membri al Gărzii de Cobalt se apropiară în grabă, unul
dintre ei aducându-l pe Sânge Pur. Adolin luă frâul, mergând mai
întâi pe lângă ryshadium, fiindcă-şi dorea mai mult timp de
acomodare cu propria Armură.
Ajunseră în curând în zona de adunare. Dalinar, purtând
Cristalarmura, se sfătuia cu Teleb şi Ilamar. Arăta spre est, părând
să-i domine întrutotul. Câteva companii de soldaţi se îndreptau deja
către marginea Câmpiilor.
Adolin se apropie de tatăl lui cu paşi mari, nerăbdător. La un
prea mare distanţă, zări un bărbat care călărea de-a lungul marginii
de est a taberelor. Purta o Cristalarmură de un roşu strălucitor.
— Tată? spuse tânărul, arătând cu degetul. Ce caută aici? N-ar
trebui să ne aştepte în tabăra lui?

1499
 Dalinar îşi ridică privirea. Îi făcu semn unui grăjdar să i-l aducă
pe Galant, după care încălecară amândoi. Porniră în întâmpinarea
lui Sadeas, urmaţi de doisprezece membri ai Gărzii de Cobalt. Oare
Sadeas voia să anuleze atacul? Se temea că asaltul Turnului avea să
fie din nou un eşec?
Odată ajunşi destul de aproape, Dalinar îşi opri calul.
— Ar fi trebuit să pleci deja, Sadeas. Viteza e importantă dacă
vrem s-ajungem înainte ca parshendii să fugă cu inima-nestemată.
Celălalt înalt prinţ dădu din cap.
— Sunt de acord, în parte. Dar mai întâi trebuie să ne sfătuim.
Dalinar, asaltăm Turnul!
Părea înverşunat.
— Da, şi?
— Blestem, omule! Tu eşti cel care a spus că trebuie să-ncolţim
cumva un număr mare de parshendi pe un platou. Turnul e ideal.
Acolo aduc întotdeauna o forţă numeroasă, iar două dintre laturile
lui sunt inaccesibile.
Adolin se pomeni dând aprobator din cap.
— Da, spuse. Tată, are dreptate…
De obicei, parshendii fugeau ori de câte ori aveau pierderi mari.
Era unul dintre motivele pentru care războiul dura atât de mult.
— Ar putea fi un punct din care să se schimbe mersul întregului
război, adăugă Sadeas, cu ochi arzători. Condeierele mele apreciază
că nu le-au mai rămas decât vreo douăzeci sau treizeci de mii de
soldaţi. Acolo vor aduce zece mii – aşa fac mereu. Dar dacă putem
să-i încolţim şi să-i ucidem pe toţi, aproape că le-am distruge toată
forţa cu care poată războiul de pe aceste Câmpii.

1500
 — O să meargă, tată, spuse Adolin entuziasmat. Ar putea fi ceea
ce aştepţi, ceea ce ai aşteptat tot timpul. Un mod de a schimba
mersul războiului, de a le omorî îndeajuns de mulţi soldaţi ca să nu
mai poată continua lupta!
— Avem nevoie de oameni, Dalinar, spuse Sadeas. De o
grămadă. Care-i cel mai mare număr de oameni pe care-i poţi aduce
pe câmpul de luptă?
— Într-un timp atât de scurt? întrebă Dalinar. Poate vreo opt mii.
— Ar trebui să fie suficient. Eu am reuşit să mobilizez în jur de
şapte mii. O să-i iau pe toţi. Vino cu cei opt mii ai tăi în tabăra mea,
iar eu îmi voi lua toate echipele de podari ca să mergem împreună.
Parshendii vor ajunge primii – e inevitabil când platoul e atât de
aproape de partea lor – dar dacă ne mişcăm destul de repede, îi
putem încolţi acolo. Apoi le arătăm de ce e în stare o adevărată
armată alethi!
— Nu vreau să pun în primejdie vieţile unor oameni cu podurile
tale, Sadeas, spuse Dalinar. Nu ştiu dacă pot fi de acord cu un atac
în totalitate comun.
— Ei, na! zise Sadeas. Avem un nou mod de folosire a podarilor,
astfel că nu se mai pierd atât de multe vieţi. Nu mai au aproape
nicio pierdere.
— Serios? se miră Dalinar. Datorită acelor podari cu armuri? Ce
te-a făcut să te răzgândeşti?
Sadeas ridică din umeri.
— Poate c-ai reuşit să mă influenţezi. Oricum, trebuie să plecăm
imediat. Împreună. La cât de mulţi soldaţi au ei, nu pot risca să-
ncep lupta şi s-aştept să mă ajungi din urmă. Vreau să mergem

1501
împreună şi să atacăm unul după altul, în cât mai scurt timp cu
putinţă. Dacă totuşi îţi faci griji pentru podari, pot să atac primul, să
cuceresc o poziţie şi să te las apoi să traversezi fără să pui în
primejdie alte vieţi.
Dalinar părea să fi căzut pe gânduri.
„Haide, tată”, îşi spuse în gând Adolin. „Aşteptai ocazia potrivită
ca să le dai parshendilor o lovitură puternică. Asta e!”
— Bine, încuviinţă Dalinar. Adolin, trimite mesageri să
mobilizeze Diviziile Patru şi Opt. Să pregătească oamenii pentru
marş. Să punem capăt acestui război.

1502
1503
 65
TURNUL

„Îi văd. Ei sunt pietrele. Sunt spiritele răzbunătoare.

Ochii roşii.”

Kakakes 1173, cu 8 secunde înainte de moarte. O tânără ochi-întunecaţi,

în vârstă de cincisprezece ani. Despre subiect se spune că a fost instabil
mintal încă din copilărie.

Câteva ore mai târziu, Dalinar şi Sadeas se aflau pe o stâncă

înaltă, cu vedere chiar spre Turn. Fusese un marş lung şi greu.
Platoul se afla departe, în est, la cea mai mare distanţă la care
atacaseră vreodată. Pe cele de dincolo de el era imposibil să poarte o
luptă. Parshendii puteau ajunge atât de repede, încât luau inima-
nestemată cu mult înainte de sosirea alethilor. Uneori, acelaşi lucru
se întâmpla şi când era vorba de Turn.
Dalinar cercetă cu privirea platoul.
— O văd, spuse arătând cu degetul. Încă nu i-au scos inima-
nestemată!
Aşezaţi în cerc, parshendii loveau pupa. Însă carapacea ei era ca
o piatră groasă. Încă mai rezista.
— Ar trebui să fii încântat că-mi foloseşti podurile, bătrâne
prieten, spuse Sadeas, umbrindu-şi faţa cu mâna înmănuşată.
Spărturile astea sunt prea largi, un Cristalpurtător nu poate sări
peste ele.
1504
 Dalinar dădu din cap. Turnul era enorm; nici măcar dimensiunile
foarte mari de pe hărţi nu-i făceau dreptate. Spre deosebire de alte
platouri, nu era plan – avea în schimb forma unei uriaşe pene de
lemn care cobora brusc spre vest, cu vârful îndreptat către suprafaţa
vastă a unei stânci aflate în bătaia furtunilor. Era prea abrupt – şi
spărturile erau prea largi – ca să poţi ajunge pe el venind dinspre est
sau dinspre sud. Asaltul putea porni doar de pe trei dintre
platourile alăturate, de-a lungul laturii de vest sau a celei din sud-
vest.
Spărturile care-l despărţeau de ele erau neobişnuit de largi,
aproape prea largi ca să poată fi acoperite de un pod. Pe platourile
alăturate erau adunaţi mii şi mii de soldaţi purtând albastru sau
verde, culori ce nu se amestecau pe acelaşi platou. Laolaltă,
alcătuiau cea mai mare forţă adusă împotriva parshendilor pe care o
văzuse vreodată Dalinar.
Numărul acestora era chiar atât mare pe cât anticipaseră. Erau
aliniaţi acolo cel puţin zece mii. Urma să fie o luptă adevărată, aşa
cum spera Dalinar, una care le-ar fi îngăduit să concentreze un mare
număr de alethi împotriva unei uriaşe forţe parshendi.
Acesta ar fi putut fi punctul de cotitură în mersul războiului.
Învinge azi şi totul o să se schimbe.
Dalinar îşi umbri la rândul său ochii, ţinând coiful sub braţ.
Observă cu satisfacţie că echipele de cercetaşi ale lui Sadeas se aflau
pe platourile învecinate, de unde puteau vedea sosirea unor
eventuale întăriri pentru parshendi. Simplul fapt că aceştia
aduseseră atât de mulţi soldaţi de la bun început nu însemna că nu
mai existau şi alte forţe duşmane, aşteptând să-i înconjoare. Dalinar

1505
şi Sadeas n-aveau să fie luaţi din nou prin surprindere.
— Vino cu mine, spuse Sadeas. Să-i atacăm împreună! Un singur
val imens de atacatori, pe patruzeci de poduri!
Dalinar se uită la echipele de podari; mulţi dintre membrii lor
zăceau epuizaţi pe platou. Aşteptându-şi – probabil îngroziţi –
următoarea însărcinare. Foarte puţini purtau armurile despre care
vorbise celălalt înalt prinţ. Aveau să fie măcelăriţi cu sutele dacă el
şi Sadeas atacau împreună. Dar oare se deosebea asta de ceea ce
făcea el însuşi, cerându-le oamenilor săi să intre în luptă pentru
cucerirea platoului? Nu făceau cu toţii parte din aceeaşi armată?
Crăpăturile. Nu le putea lăsa să se lărgească. Dacă avea să fie
împreună cu Navani, trebuia să-şi dovedească sieşi că putea rămâne
ferm în celelalte privinţe.
— Nu, spuse. O să atac, dar numai după ce creezi un punct de
coborâre a podurilor pentru echipele mele. Chiar şi atât e mai mult
decât ar trebui să îngădui. Nu-ţi sili niciodată oamenii să facă un
lucru pe care nu l-ai face tu însuţi.
— Dar tu îi ataci pe parshendi!
— N-aş face-o niciodată cărând unul dintre podurile alea, ripostă
Dalinar. Îmi pare rău, bătrâne prieten. Nu te judec. Doar că asta-i
ceea ce trebuie să fac eu.
Sadeas clătină din cap, punându-şi coiful.
— Ei bine, va trebui să se facă. Cinăm în seara asta împreună ca
să discutăm strategia, cum am plănuit?
— Cred că da. Dacă nu cumva face Elhokar o criză fiindcă lipsim
amândoi de la ospăţul lui.
Sadeas pufni.

1506
 — Ăsta-i un lucru cu care va trebui să se obişnuiască. Şase ani în
care benchetuieşti seară de seară încep să-ţi taie cheful de ospeţe. În
plus, cred că după ce-o să-nvingem azi, micşorând numărul
soldaţilor parshendi cu o treime, n-o să simtă nimic altceva decât
încântare. Ne vedem pe câmpul de luptă.
Dalinar dădu din cap, iar Sadeas sări de pe stâncă şi, odată ajuns
jos, li se alătură ofiţerilor săi. Dalinar mai rămase sus, privind
Turnul. Nu era doar mai mare decât majoritatea platourilor, ci şi
mai denivelat, plin cu grămezi de crem solidificat, tare ca piatra.
Terenul era vălurit, cu pante line, şi totuşi foarte neuniform – ca un
câmp plin de ziduri scunde, acoperit cu o pătură de zăpadă.
Vârful estic al platoului urca spre un punct a cărui înălţime
domina Câmpiile. Cele două platouri pe care le foloseau se aflau în
mijlocul laturii vestice; Sadeas avea să pornească de pe cel dinspre
nord, iar Dalinar urma să atace de pe următorul, aflat imediat sub
el, după ce Sadeas elibera un loc pentru aşezarea podurilor.
„Trebuie să-i împingem pe parshendi către sud-est şi să-i
încolţim acolo”, îşi zise el, frecându-şi bărbia. Totul depindea de
asta. Pupa se afla sus, aproape de vârf, aşa că duşmanii ocupau deja
o poziţie numai bună pentru ca Dalinar şi Sadeas să-i împingă către
marginea stâncii. Probabil că parshendii aveau să le-o îngăduie,
fiindcă astfel ajungeau într-o zonă mai înaltă.
Dacă sosea o a doua armată duşmană, aceasta ar fi fost despărţită
de prima. Şi alethii s-ar fi putut concentra asupra celor blocaţi în
vârful Turnului, păstrându-şi o formaţie de apărare împotriva nou-
veniţilor. Avea să meargă.
Se simţi cuprins de entuziasm. Sări pe o stâncă mai joasă, apoi

1507
coborî pe nişte fisuri asemănătoare unor trepte, ajungând pe platou,
unde aşteptau ofiţerii săi. Pe urmă ocoli stânca, vrând să vadă cum
mergeau lucrurile sub conducerea lui Adolin. Tânărul în
Cristalarmură îndruma companiile care traversau podurile mobile
ale lui Sadeas, îndreptându-se către platoul de pregătire dinspre
sud. La mică distanţă, oamenii lui Sadeas intrau în formaţiile de
asalt.
Aşteptând începerea luptei în mijlocul primelor rânduri ale
echipelor de podari, tovarăşii purtători de armură ai acestora îţi
săreau în ochi. De ce li se îngăduia să poarte armuri? De ce numai
lor, dar nu şi celorlalţi? Semănau cu acele carapace ale parshendilor.
Dalinar clătină din cap. Asaltul începu, cu echipele de podari
alergând în faţa armatei lui Sadeas şi apropiindu-se primele de
Turn.
— Unde vrei să atacăm, tată? întrebă Adolin, chemându-şi
Cristalsabia şi sprijinindu-şi-o apoi pe apărătoarea de umăr, cu
muchia ascuţită în sus.
— Acolo, spuse Dalinar, arătându-i un punct de pe platoul lor de
pregătire. Ai grijă să fie toată lumea gata.
În depărtare, podarii începeau să moară. „Să vă arate Heralzii
calea, bieţii de voi”, se gândi Dalinar. „Şi să mi-o arate şi mie.”
●
Kaladin se mişca iute în bătaia vântului.
Săgeţile curgeau în jurul lui, la foarte mică distanţă, aproape
atingându-l cu penele lor din scoarţă subţire, vopsită. Trebuia să le
lase să treacă astfel pe lângă el, să le creeze parshendilor impresia că
nu mai lipsea mult ca să-l ucidă.

1508
 Cu toate că le mai distrăgeau atenţia şi alţi patru podari şi cu
toate că, în spatele lor, toţi ceilalţi oameni ai Podului Patru îşi
făcuseră armuri din scheletele parshendilor căzuţi, cei mai mulţi
arcaşi trăgeau în Kaladin. El era un simbol. Un stindard viu, care
trebuia distrus.
Se învârtea printre săgeţi, îndepărtându-le cu scutul. În el urla o
furtună, de parcă sângele i-ar fi fost sorbit din trup şi înlocuit de
vijelie. Energia îi trimitea furnicături în vârfurile degetelor. În faţa
lui, parshendii îşi cântau melodia monotonă, încărcată de furie. Un
cântec pentru cel care le pângărise morţii.
El rămase în fruntea ţintelor false, lăsând săgeţile să ajungă cât
mai aproape. Sfidându-le. Bătându-şi joc de ele. Cerându-le
parshendilor să-l ucidă, până când nu mai căzu nicio săgeată şi
vântul încremeni.
Atunci se opri, ţinându-şi răsuflarea ca să păstreze furtuna în el.
Parshendii se retrăgeau cu părere de rău din faţa forţei lui Sadeas. O
forţă enormă, dacă ţineai cont că era vorba de atacul unui platou.
Mii de oameni şi treizeci şi două de poduri. În ciuda strădaniilor lui
Kaladin de a abate atenţia, cinci poduri căzuseră şi oamenii care le
cărau fuseseră nimiciţi.
Niciunul dintre soldaţii care dăduseră năvală dincolo de spărtură
nu făcea vreun efort ca să-i atace pe arcaşii care trăgeau în Kaladin,
dar aceştia dădeau înapoi, copleşiţi numericeşte. Câţiva îi aruncară
priviri ostile, însoţite de un gest straniu, cu o mână dusă căuş la
urechea dreaptă şi arătând către el cu cealaltă înainte de a se retrage
definitiv.
Kaladin nu-şi mai ţinu răsuflarea, iar Lumina de Furtună pulsă,

1509
părăsindu-l. Se afla într-un echilibru foarte fragil, absorbind destulă
Lumină de Furtună încât să rămână în viaţă, dar nu atât de multă
încât s-o zărească soldaţii care-l priveau.
Turnul se înălţa în faţa lui, o lespede de piatră cu partea dinspre
vest înclinată în jos. Era înconjurat de o spărtură atât de largă, încât
se temuse că oamenii aveau să scape podul în abis când încercau să-
l aşeze. De cealaltă parte, Sadeas îşi desfăşurase forţele sub forma
unei cupe şi îi împingea pe parshendi înapoi, într-o încercare de a-i
oferi lui Dalinar o deschidere.
Poate că ataca astfel ca să salveze imaginea imaculată a lui
Kholin. Acesta nu trimitea podari la moarte. Cel puţin nu direct. Nu
conta că venea pe urmele celor care căzuseră pentru ca Sadeas să
poată traversa. Leşurile lor erau adevăratul lui pod.
— Kaladin! strigă o voce din spate.
Se răsuci. Unul dintre oamenii lui era rănit. „Dar-ar furtuna!” se
gândi, repezindu-se către Podul Patru. În vene încă-i mai pulsa
destul de multă Lumină de Furtună ca să nu simtă oboseala.
Începuse să se simtă mulţumit de sine. Şase podalergări fără nicio
victimă. Ar fi trebuit să-şi dea seama că nu putea să dureze. Îşi făcu
loc printre podarii adunaţi şi-l găsi pe Cikatrice căzut la pământ,
ţinându-şi laba piciorului în mâini, cu sângele scurgându-i-se
printre degete.
— Săgeată în laba piciorului, spuse rănitul printre dinţii
încleştaţi. În afurisita de labă a piciorului! Cine e lovit în laba
piciorului?
— Kaladin! strigă Moash cu disperare.
Podarii se dădură la o parte pentru a-i face loc lui Moash; îl

1510
aducea Teft, cu o săgeată ieşindu-i din umăr, în locul dintre platoşa
făcută din carapace şi braţ.
— Dar-ar furtuna! exclamă Kaladin, ajutându-l pe Moash să-l
pună jos pe Teft.
Podarul mai vârstnic părea năucit. Săgeata i se înfipsese adânc în
muşchi.
— S-apese cineva pe piciorul lui Cikatrice şi să-l lege cu un
bandaj până când mă pot uita la el. Teft, mă auzi?
— Îmi pare rău, flăcăule, murmură podarul cărunt, cu ochii
sticloşi. Eu sunt…
— Eşti bine, spuse Kaladin, grăbindu-se să ia nişte bandaje de la
Lopen şi dând din cap, posomorât.
Lopen avea să încălzească un cuţit pentru cauterizare.
— Cine mai e? întrebă Kaladin.
— Toţi ceilalţi sunt bine, spuse Drehy. Teft a-ncercat să-şi
ascundă rana. Probabil c-a fost lovit când împingeam podul peste
spărtură.
Kaladin apăsă o bucată de tifon peste rană, apoi îi făcu semn lui
Lopen să aducă repede cuţitul încins.
— Vreau să stea cercetaşii noştri de veghe. Să fie siguri că
parshendii nu încearcă vreo manevră, ca acum câteva săptămâni.
Dacă sar pe platoul ăla ca s-ajungă la Podul Patru, suntem morţi.
— Stai liniştit, spuse Pietroi, umbrindu-şi ochii. Sadeas îşi ţine
oamenii în zona asta. De ei nu trece niciun parshendi.
Cuţitul sosi; fumul se înălţa de pe toată lungimea lui, ondulându-
se, iar Kaladin îl luă şovăind. Teft pierduse prea mult sânge; nu
putea risca să-l coasă. Dar dacă răsucea cuţitul, i-ar fi putut lăsa o

1511
cicatrice urâtă, din cauza căreia să-i înţepenească muşchiul şi să nu
mai poată mânui cu uşurinţă suliţa.
Cu inima îndoită, Kaladin apăsă cuţitul pe rană, iar carnea sfârâi
şi sângele se uscă în cruste negre. Din pământ ieşiră şerpuind
durerospreni fibroşi şi portocalii. Într-o sală de operaţii puteai să
coşi. Însă pe câmpul de luptă aceea era adesea singura soluţie.
— Îmi pare rău, Teft.
Kaladin clătină din cap şi continuă să lucreze.
●
Oamenii începură să ţipe. Săgeţile loveau lemnul şi carnea,
sunând ca nişte lovituri îndepărtate de secure ale unor tăietori de
lemne.
Dalinar aştepta alături de soldaţii lui, privind cum luptau
oamenii lui Sadeas. „Bine-ar fi să ne facă loc”, se gândi. „Îmi doresc
din ce în ce mai tare platoul ăsta.”
Din fericire, Sadeas începu să pună stăpânire pe Turn cu iuţeală
şi trimise trupe adiacente care să-i facă loc lui Dalinar. N-aveau cum
să-şi ocupe complet poziţia înainte ca Dalinar să se pună, la rândul
său, în mişcare.
— Să vină cu mine o echipă de podari! strigă el, repezindu-se
înainte.
Îl urmă una dintre cele opt echipe de podari pe care i le
împrumutase Sadeas.
Dalinar trebuia s-ajungă neapărat pe platou. Parshendii
observaseră ce se întâmpla şi începuseră să atace în forţă micul grup
de soldaţi în verde şi alb trimis de Sadeas să apere zona de
pătrundere.

1512
 — Podari, acolo! spuse Dalinar, arătând locul.
Oamenii se grăbiră să-şi aşeze podul, părând mulţumiţi că nu li
se cerea să-l manevreze sub o ploaie de săgeţi. Imediat ce-l văzu pe
poziţie, Dalinar traversă în goană, urmat de Garda de Cobalt. Chiar
în faţa lui, soldaţii lui Sadeas se împrăştiau.
Dalinar scoase un strigăt de luptă, încleştându-şi degetele apărate
de Armură pe mânerul Aducătoarei Jurământului, care prindea
contur din ceaţă. Izbi şirul de parshendi care se năpusteau, rotindu-
şi larg Sabia ţinută cu amândouă mâinile, şi doborî patru duşmani.
Parshendii începură să intoneze o melodie monotonă în limba lor
stranie, pornindu-şi astfel cântecul de război. Dalinar împinse un
cadavru cu o lovitură de picior şi trecu la atac, apărând cu zel şi
frenezie poziţia cucerită pentru el de oamenii lui Sadeas. Câteva
minute mai târziu, în jur năvăliră propriii soldaţi.
Cu Garda de Cobalt păzindu-i spatele, Dalinar intră în luptă
înaintând pas cu pas şi împrăştiind duşmanii aşa cum n-o putea
face decât un Cristalpurtător. Seceră primele rânduri ale
parshendilor, lăsând locuri goale în jur, ca un peşte care sare din
undele unei ape curgătoare, lovind în dreapta şi-n stânga, fără a-i
lăsa pe duşmani să se organizeze. Cadavrele cu ochii arşi şi hainele
crestate rămâneau în urma lui ca o dâră. Golurile erau umplute de
tot mai mulţi soldaţi alethi. Adolin se repezea asupra unui grup de
parshendi aflat în apropiere, în timp ce plutonul său din Garda de
Cobalt îl urma la o distanţă sigură. Îşi aduse întreaga armată pe
platoul asediat – era necesar să urce repede panta şi să-i împingă pe
parshendi înapoi, blocându-i, astfel încât să nu poată scăpa. Sadeas
trebuia să păzească laturile de nord şi de vest ale Turnului.

1513
 Dalinar simţea vibraţia dată de ritmul luptei: melodia monotonă
a parshendilor, icnetele şi strigătele soldaţilor, Cristalsabia din
mâinile lui şi revărsarea de putere a Cristalarmurii. În el se înălţa
Fiorul. De când nu-l mai cuprindea greaţa, îi dădea cu prudenţă
frâu liber Ghimpelui Negru şi simţea încântarea oferită de
dominarea unui câmp de bătaie şi dezamăgirea provocată de lipsa
unui adversar pe măsură.
Unde erau Cristalpurtătorii parshendi? Văzuse unul în timpul
unei bătălii, cu câteva săptămâni în urmă. De ce nu mai apărea?
Trimiseseră pe Turn atât de mulţi soldaţi şi niciun Cristalpurtător?
Ceva greu îi lovi cu zgomot răsunător Cristalarmura şi o mică
trâmbă din Lumina de Furtună scăpă prin îmbinările din partea de
sus a braţului. Dalinar înjură şi-şi ridică o mână ca să-şi apere faţa,
în timp ce privea cu atenţie împrejur. „Acolo”, îşi spuse zărind în
apropiere o stâncă pe care stăteau câţiva parshendi, rotind cu
ambele mâinii nişte praştii enorme. Pietrele de mărimea unui cap de
om loveau deopotrivă alethi şi parshendi, deşi ţinta era, evident, el
însuşi.
Gemu când o piatră îl nimeri din nou în antebraţ, zdruncinându-i
puţin întreaga Armură. Izbitura fusese destul de puternică,
umplându-i apărătoarea braţului cu un păienjeniş de crăpături
subţiri.
Dalinar icni şi se avântă, alergând cu puterile sporite de Armură.
Fiorul creştea în el cu tot mai multă forţă, aşa că izbi cu umărul un
grup de parshendi, împrăştiindu-l, apoi îşi roti Sabia şi-i seceră pe
cei prea lenţi ca să se retragă din calea lui. Se feri, trăgându-se iute
într-o parte, în timp ce pe locul unde stătuse cădea o ploaie de

1514
pietre, apoi sări pe un bolovan scund. După doi paşi, făcu un nou
salt, avântându-se către bordura de piatră pe care se aflau prăştiaşii.
Se prinse de marginea ei cu o mână, ţinându-şi sabia în cealaltă.
Parshendii de pe pragul îngust se dădură înapoi împleticindu-se,
dar Dalinar se ridică destul de sus ca să-şi rotească Aducătoarea
Jurământului la nivelul pulpelor lor, iar patru se prăbuşiră,
rămânând fără picioare. El lăsă Sabia să-i cadă – şi arma dispăru –
apoi se folosi de ambele mâini ca să se salte pe bordură.
Acolo se opri ghemuindu-se, cu Armura zăngănind. Mai mulţi
parshendi încercară să-şi rotească praştiile, însă el înhăţă dintr-un
morman două pietre mari cât un cap de om – ţinându-le cu uşurinţă
în palmele mâinilor înmănuşate – şi le azvârli către duşmani.
Pietrele loviră cu destul de multă forţă ca să-i scoată pe prăştiaşi din
formaţie, strivindu-le piepturile.
Dalinar zâmbi şi continuă să arunce pietre. Când ultimul
parshendi cădea de pe bordură, el se răsuci, chemându-şi Sabia şi
cercetând cu privirea câmpul de luptă. Un zid de suliţe, tot numai
albastru şi oţel oglindind lumina, înfrunta negrul şi roşul
parshendilor. Oamenii lui se descurcau bine, împingându-i pe
duşmani în sus, către sud, unde aveau să fie prinşi în cursă. Adolin
le călăuzea eforturile, cu Armura strălucind.
Respirând adânc şi simţindu-se pătruns de Fior, Dalinar îşi ridică
deasupra capului Cristalsabia, cu razele soarelui reflectându-se în
ea. Sub el, soldaţii ovaţionară, trimiţând în văzduh strigăte care
acoperiră cântecul parshendilor. În jur i se iviră gloriospreni.
Părinte al Furtunii, ce bine era să câştige din nou! Se aruncă de pe
stâncă, de data asta preferând să nu mai coboare cu prudenţă.

1515
Nimeri în mijlocul unui grup de parshendi, izbindu-se de piatră în
timp ce Lumina de Furtună albastră i se înălţa din Armură. Se
răsuci, ucigând şi aducându-şi aminte de anii în care luptase alături
de Gavilar – învingând, cucerind.
În anii aceia, el şi Gavilar creaseră ceva. Făuriseră o naţiune
solidă, unită, pornind de la ceva sfărâmat. Aidoma maeştrilor
olăritului, care puteau reface un vas din ceramică fină după ce se
zdrobise. Cu un urlet, Dalinar sparse liniile parshendilor,
îndreptându-se către Garda de Cobalt, care se străduia să-l ajungă
din urmă.
— Îi strivim! strigă. Daţi de veste! Toate companiile urcă spre
marginea Turnului.
Soldaţii îşi înălţară suliţele şi mesagerii plecară în grabă să-i
transmită ordinele. Dalinar se răsuci şi-i atacă pe parshendi,
croindu-şi drum pentru ca el şi armata lui să poată înainta. La nord,
forţele lui Sadeas erau blocate. Ei bine, armata lui putea lupta şi-n
locul lor. Dacă izbutea să înainteze, Dalinar putea împărţi armata
parshendilor în două, făcând apoi jumătatea din nord să fie strivită
de oastea lui Sadeas şi pe cea din sud să se zdrobească de marginea
stâncii.
Soldaţii năvăleau în urma lui, iar Fiorul clocotea în el. Era o forţă.
Mai mare decât a Cristalarmurii. O vitalitate mai presus de cea a
tinereţii. O pricepere mai mare decât cea dobândită într-o viaţă de
strădanii. O febră a puterii, în faţa Sabiei lui, parshendii cădeau
unul după altul. Nu le putea tăia carnea, dar le împuţina rândurile.
Avântul cu care-l atacaseră făcea adesea ca trupurile lipsite de viaţă
ale acestora să treacă pe lângă el, împleticindu-se, cu ochii arzând.

1516
Începuseră să se împrăştie, fugind sau retrăgându-se. El zâmbea
larg din spatele vizierei aproape translucide.
Asta însemna să trăieşti. Asta însemna să deţii puterea. Gavilar
fusese conducătorul, impulsul şi esenţa cuceririlor lor. Însă Dalinar
fusese războinicul. Adversarii lor se predaseră, acceptând domnia
lui Gavilar, însă Ghimpele Negru fusese cel care-i împrăştiase, cel
care se duelase cu mai-marii lor şi cel care le omorâse cei mai buni
Cristalputători.
Dalinar strigă la parshendi, iar trupele acestora dădură înapoi,
risipindu-se. Alethii dădură buzna înainte, ovaţionând. El li se
alătură oamenilor săi, conducându-i în luptă pentru a nimici
perechile de luptători parshedi care fugeau spre nord sau spre sud,
în încercarea de a ajunge la grupurile mai mari care aşteptau acolo.
Prinse din urmă o pereche. Unul se întoarse să-l înfrunte cu un
ciocan, dar Dalinar îl seceră din mers, apoi îl înşfăcă pe celălalt şi-l
azvârli la pământ cu o răsucire a braţului. Rânjind, îşi înălţă apoi
Sabia, ridicându-se ameninţător deasupra soldatului.
Parshendiul se rostogoli stângaci, ţinându-se de braţul pe care cu
siguranţă i-l zdrobise când îl azvârlise la pământ. Ridică îngrozit
privirea spre Dalinar, în timp ce în jurul său apăreau spaimospreni.
Nu era decât un băietan.
Înaltul prinţ încremeni, cu Sabia deasupra capului, cu muşchii
încordaţi. Ochii aceia… chipul acela… Poate că parshendii nu erau
oameni, dar trăsăturile lor – expresiile lor – erau omeneşti. Dacă nu
ţineai cont de pielea marmorată şi de straniile excrescenţe care
alcătuiau armura-carapace, băiatul ar fi putut fi unul dintre grăjdarii
lui Dalinar. Ce vedea deasupra lui? Un monstru fără chip, într-o

1517
armură impenetrabilă? Care era povestea acelui tânăr? În momentul
asasinării lui Gavilar nu era, probabil, decât un copil.
Dalinar se retrase împleticindu-se, iar Fiorul îi dispăru. Un soldat
din Garda de Cobalt trecu pe lângă ei şi îşi înfipse cu nepăsare sabia
în gâtul băiatului parshendi. Dalinar ridică o mână, dar totul se
petrecu prea repede, nu izbuti să intervină. Soldatul nici măcar nu-i
observă gestul.
Dalinar îşi coborî braţul. În jur năvăleau oamenii lui, năpustindu-
se asupra parshendilor care fugeau. Cei mai mulţi dintre aceştia
încă mai luptau, opunându-li-se forţelor lui Sadeas într-o parte şi
celor ale lui Dalinar în cealaltă. Marginea de est a platoului se afla
acum la mică distanţă, în dreapta lui Dalinar – el se repezise asupra
duşmanilor ca o suliţă, trecând prin mijlocul lor şi împingându-le
jumătate din trupe spre nord şi jumătate spre sud.
În jurul lui zăceau morţii. Mulţi căzuseră cu faţa în jos, loviţi în
spate de suliţele sau săgeţile din tabăra lui Dalinar. Dintre
parshendii doborâţi, unii erau încă vii, deşi îşi trăiau ultimele clipe.
Murmurau sau şopteau un cântec straniu, obsedant. Cel pe care-l
cântau când voiau să moară.
Şoptită, melodia se înălţa ca blestemele spiritelor din Marşul
Sufletelor. Cântecul morţii i se păruse întotdeauna lui Dalinar cel
mai frumos lucru pe care-l auzise la parshendi. Acesta părea să-şi
croiască drum printre gemetele, zăngănitul şi ţipetele luptei. Ca
întotdeauna, cântecul fiecărui parshendi se potrivea perfect cu ale
semenilor săi. Ca şi cum ar fi putut auzi cu toţii aceeaşi melodie
venind de undeva, de departe, pentru a o cânta apoi cu buze printre
care bolborosea sângele, cu o respiraţie şuierătoare.

1518
 „Legile Războinicilor”, se gândi Dalinar, întorcându-se către
soldaţii săi prinşi în luptă. „Nu le cere niciodată oamenilor tăi un
sacrificiu pe care nu l-ai face tu însuţi. Nu le cere niciodată să lupte
acolo unde tu însuţi ai refuza să lupţi. Nu-i cere niciodată nimănui
să săvârşească o faptă cu care tu însuţi nu ţi-ai mânji mâinile.”
Se simţi îngreţoşat. Nu era frumos. Nu era glorios. Nu era forţă,
nu era energie, nu era viaţă. Era revoltător, dezgustător, oribil.
„Dar l-au ucis pe Gavilar”, îşi spuse, căutând să-şi înfrângă
cumva greaţa care-l cuprinsese dintr-odată.
„Uneşte-i…”
Rosharul fusese cândva unit. Oare unirea aceea îi indusese şi pe
parshendi?
„Nu ştii dacă poţi sau nu să te încrezi în viziuni”, îşi spuse, cu
garda de onoare adunându-i-se în urmă. Ar putea veni de la
Veghetoarea Nopţii sau de la Pustiitori. Sau de la cu totul altceva.
În clipa aceea, orice obiecţie părea prea slabă. Ce voiau viziunile
să facă? Să aducă pacea în Alethkar, să-şi unească poporul, să ţină
cont de dreptate şi onoare în tot ce înfăptuia. Putea oare să nu le
judece bazându-se pe asta?
Îşi puse Cristalsabia pe umăr, înaintând printre luptătorii căzuţi
şi îndreptându-se către parshendii din nord, prinşi între oamenii lui
şi ai lui Sadeas. Greaţa era tot mai puternică.
Ce i se întâmpla?
— Tată!
Strigătul lui Adolin era disperat.
Dalinar se întoarse către fiul său, care alerga spre el.
Cristalarmura tânărului era împroşcată cu sângele parshendilor, dar

1519
Sabia îi strălucea, ca întotdeauna.
— Ce facem? întrebă Adolin, gâfâind.
— Despre ce vorbeşti? spuse Dalinar.
Fiul său se întoarse, arătând către sud-est – spre platoul aflat în
sudul celui de pe care îşi începuseră atacul cu o oră în urmă. Acolo,
sărind peste spărtura lată, se afla o a doua armată enormă de
parshendi.
Dalinar îşi săltă brusc viziera, lăsând aerul proaspăt să-i scalde
faţa asudată. Făcu un pas înainte. Anticipase o asemenea
posibilitate, dar cineva ar fi trebuit să le dea de veste. Unde erau
cercetaşii? Ce se…?
Simţi un fior rece.
Tremurând, se târî către una dintre ridicăturile stâncoase cu
pante line care împânzeau Turnul.
— Tată? spuse Adolin, alergând în urma lui.
Dalinar se căţără, cu ochii către culme, lăsând Sabia să-i cadă.
Ajunse pe creastă şi se întoarse să privească spre nord, dincolo de
armata parshendilor. Spre nord, către Sadeas. Adolin se urcă lângă
el, săltându-şi viziera cu mâna înmănuşată.
— O, nu… şopti.
Traversând spărtura, armata lui Sadeas se retrăgea către platoul
din nord, cel de pe care venise. Jumătate se afla deja de cealaltă
parte. Cele opt echipe de podari pe care i le împrumutase lui
Dalinar îşi luaseră podurile şi dispăruseră.
Sadeas îi abandona pe Dalinar şi pe soldaţii lui, lăsându-i pe
Câmpiile Sfărâmate singuri şi înconjuraţi din trei părţi de
parshendi. Pleca şi îşi lua toate podurile cu el.

1520
 66
LEGILE RĂZBOINICILOR

„Incantaţia aia, cântecul ăla, vocile alea aspre.”

Kaktach 1173, cu 16 secunde înainte de moarte. Un olar de vârstă

mijlocie. Conform zvonurilor, în ultimii doi ani avusese vise stranii în
timpul marilor furtuni.

Kaladin descoperi cu grijă rana lui Cikatrice, ca să-i cerceteze

cusătura şi să-i schimbe bandajele. Săgeata îl nimerise în dreapta
gleznei, fusese deviată de capătul peroneului şi o luase în jos,
sfâşiind muşchii de pe partea laterală a labei piciorului.
— Ai avut mare noroc, îi spuse punându-i un alt bandaj. O să
poţi merge din nou dacă nu-ţi sprijini greutatea de piciorul ăsta
până când se vindecă. O să punem câţiva oameni să te care înapoi în
tabără.
În spatele lor continuau strigătele şi loviturile, iar bătălia
dezlănţuită îşi înteţea ritmul. Lupta se purta acum departe,
concentrându-se către marginea estică a platoului. În dreapta lui
Kaladin, Teft bea apa pe care Lopen i-o turna direct în gură.
Bărbatul mai vrâstnic se încruntă, luând burduful ciungului în
mâna teafără.
— Nu sunt infirm, se răsti.
Scăpase de ameţeala de la început, dar era slăbit.
Kaladin se destinse, simţindu-se secătuit. Când Lumina de
1521
Furtună dispărea, era istovit. Dar avea să-şi revină în curând. De la
începutul atacului trecuse mai bine de o oră. Mai avea în pungă
câteva sfere impregnate; se silea să se împotrivească dorinţei de a le
absorbi Lumina.
Se ridică în picioare, cu gândul să adune câţiva oameni care să-i
ducă pe Cikatrice şi pe Teft în partea opusă a platoului, pentru
cazul în care lupta lua o întorsătură urâtă şi erau nevoiţi să se
retragă. Dar era puţin probabil; când se uitase ultima oară, soldaţii
alethi se descurcau bine.
Îşi îndreptă din nou privirea spre câmpul de bătaie. Şi încremeni.
Sadeas se retrăgea.
La început, lucrurile pe care le vedea i se păruseră atât de
improbabile, încât nu reuşi să accepte realitatea. Sadeas îşi punea
oamenii să facă un ocol, ca să atace din altă direcţie? Ba nu,
ariergarda traversa deja podurile, iar stindardul lui Sadeas se
apropia. Oare înaltul prinţ era rănit?
— Drehy, Leyten, luaţi-l pe Cikatrice. Pietroi şi Peet, voi luaţi-l pe
Teft. Duceţi-vă repede pe latura de vest a platoului şi pregătiţi-vă de
plecare. Voi, ceilalţi, ocupaţi-vă poziţiile lângă pod.
Observând abia atunci ce se întâmpla, oamenii îi dădură
ascultare, neliniştiţi.
— Moash, tu vino cu mine, adăugă Kaladin, îndreptându-se cu
paşi repezi spre pod.
Moash se grăbi să-l ajungă din urmă.
— Ce se petrece?
— Sadeas se retrage, răspunse Kaladin, cu ochii la valul de
oameni în verde care se îndepărtau de liniile parshendilor, părând

1522
să se prelingă precum ceara topită. Şi n-are niciun motiv. Lupta abia
a început şi forţele lui câştigă. Singura explicaţie care-mi vine în
minte e că el însuşi a fost rănit.
— Şi de ce să retragă o întreagă armată pentru asta? se miră
Moash. Doar nu crezi că a…
— Stindardul lui e încă ridicat, îl întrerupse Kaladin. Probabil că
nu e mort. Dacă nu cumva l-au lăsat aşa ca să nu intre oamenii în
panică.
El şi Moash ajunseră la marginea podului. În spatele lor se alinie
cu iuţeală restul echipei. Matal era de cealaltă parte a spărturii, unde
vorbea cu comandantul ariergărzii. După un scurt schimb de
cuvinte, traversă şi începu să alerge de la o echipă de podari la alta,
strigându-le să fie gata să-şi ridice podurile. Aruncă o privire spre
oamenii lui Kaladin, văzu că erau deja pregătiţi şi se grăbi să plece
mai departe.
În dreapta lui Kaladin, pe platoul alăturat – cel care fusese
punctul de plecare al asaltului lui Dalinar – cele opt poduri date cu
împrumut se îndepărtau de câmpul de luptă, fiind cărate de
echipele lor către platoul unde se aflau toţi ceilalţi podari. Un ofiţer
ochi-luminoşi – pe care Kaladin nu-l cunoştea – dădea ordinele.
Dincolo de ele, mai departe, spre sud, îşi făcuse apariţia o nouă
armată parshendi, care năvălea pe Turn.
Sadeas se apropie de spărtură în şaua calului său. Vopseaua
Cristalarmurii îi strălucea în soare; n-avea nici măcar o singură
zgârietură. De fapt, întreaga lui gardă de onoare era nevătămată.
Deşi fuseseră pe Turn, se îndepărtaseră de inamici şi făcuseră cale-
ntoarsă. De ce?

1523
 Şi apoi Kaladin văzu. Armata lui Dalinar Kholin, care în
momentul acela lupta la jumătatea părţii de sus a platoului care
avea forma unei pene de lemn, era înconjurată. Noua forţă
parshendi se revărsa în zonele controlate până atunci de Sadeas,
care ar fi trebuit să asigure retragerea lui Dalinar.
— Îl abandonează! exclamă Kaladin. A fost o capcană. O
înşelătorie. Sadeas îi lasă pe Înaltul Prinţ Kholin şi pe toţi oştenii lui
să moară.
Ocoli capătul podului, făcându-şi loc printre soldaţii care
coborau de pe el. Moash înjură şi îl urmă.
Kaladin nu ştia de ce îşi făcea loc cu coatele ca s-ajungă la podul
următor – Podul Zece – pe care traversa Sadeas. Poate simţea nevoia
să se convingă că înaltul prinţ nu era rănit. Poate că era încă uluit.
Ceea ce vedea era o imensă trădare, pe lângă care trădarea lui
Amaram faţă de el însuşi părea aproape banală.
Sadeas traversă podul, cu copitele calului lovind zgomotos
lemnul. Era însoţit de doi ochi-luminoşi în armuri obişnuite, şi toţi
trei îşi ţineau coifurile sub braţ, ca la paradă.
Garda de onoare îl opri pe Kaladin cu gesturi ostile. Însă ajunsese
destul de aproape ca să vadă că Sadeas era într-adevăr nevătămat.
Şi, totodată, destul de aproape ca să-i studieze figura orgolioasă
când îşi întoarse calul şi se uită în urmă, spre Turn. A doua armată
parshendi mişuna în jurul soldaţilor lui Kholin, înconjurându-i. Şi,
chiar dacă n-ar fi fost aşa, Kholin n-avea poduri. Nu se putea
retrage.
— Ţi-am spus, bătrâne prieten, zise Sadeas cu glas scăzut, dar
clar, acoperind strigătele din depărtare. Ţi-am spus că onoarea asta

1524
a ta o să te ucidă într-o bună zi.
Clătină din cap. Apoi îşi întoarse calul şi se îndepărtă de câmpul
de luptă.
●
Dalinar doborî o pereche de luptători parshendi. Dar exista
întotdeauna alta care să-i ia locul. Îşi încleştă fălcile, intră în Postura
Vântului şi îşi luă o poziţie defensivă, rămânând pe mica lui movilă
de pe coasta dealului, ca o stâncă pe care valul de parshendi trebuia
s-o spargă.
Sadeas îşi plănuise bine retragerea. Soldaţii lui nu avuseseră
niciun fel de probleme; li se ordonase să lupte astfel încât să se
poată îndepărta cu uşurinţă de inamici. Pentru traversare avuseseră
la dispoziţie patruzeci de poduri. Luate laolaltă, toate acestea îl
ajutaseră să-şi abandoneze aliatul cu mare repeziciune, ţinând cont
de modul în care se scurgea timpul pe durata bătăliilor. Deşi
Dalinar le ordonase oamenilor săi să-şi forţeze înaintarea, sperând
să-l prindă pe Sadeas înainte de retragerea podurilor, nu izbutiseră
să se mişte cu destulă iuţeală. Podurile lui Sadeas erau deja trase şi
întreaga lui armată îşi încheiase traversarea.
Adolin lupta alături. Erau doi bărbaţi obosiţi, în Cristalarmuri,
înfruntând o armată întreagă. Crăpăturile Armurilor ajunseseră la
un număr înspăimântător. Niciuna nu era foarte gravă, dar prin
toate se prelingea preţioasa Lumină de Furtună. Se înălţa în şuviţe
firave, aidoma cântecelor parshendilor muribunzi.
— Te-am avertizat să nu te-ncrezi în el! urlă Adolin în timp ce
lupta, nimicind o pereche de parshendi şi fiind ţinta valului de
săgeţi trimis de un grup de arcaşi care se instalase în apropiere.

1525
Armura îi era împroşcată de săgeţi care îi zgâriau vopseaua. Una
nimeri într-o crăpătură, lărgind-o.
— Ţi-am spus, continuă să strige Adolin, coborându-şi braţul din
dreptul feţei şi secerând următoarea pereche de parshendi chiar în
momentul în care aceştia se pregăteau să-i dea o lovitură de ciocan.
Ţi-am spus că e un ţipar!
— Ştiu! îi răspunse Dalinar, tot cu un strigăt.
— Am picat drept în laţ, continuă Adolin, strigând ca şi cum nu l-
ar fi auzit pe Dalinar. L-am lăsat să ne ia podurile. L-am lăsat să ne
aducă pe platou înaintea sosirii celui de-al doilea val de parshendi.
L-am lăsat să controleze cercetaşii. Şi chiar am sugerat un mod de
atac în urma căruia să rămânem încercuiţi dacă nu ne mai sprijinea
el!
— Ştiu.
Dalinar îşi simţi inima strângându-i-se în piept.
Sadeas dusese la îndeplinire un plan pus la cale cu grijă, iar
trădarea fusese deplină. Nu-l copleşiseră duşmanii, nu se retrăsese
ca să fie în siguranţă – deşi, odată întors în tabără, avea să pretindă
fără îndoială că aşa se petrecuseră lucrurile. Un dezastru, avea să
spună. Parshendi pretutindeni. Atacând împreună stricaseră
echilibrul şi – din nefericire – el fusese silit să se retragă şi să-şi
părăsească prietenul. A, poate că o parte din oamenii lui Sadeas
aveau să vorbească, să spună adevărul, iar ceilalţi înalţi prinţi aveau
să ştie, fără urmă de îndoială, ce se petrecuse în realitate. Dar
nimeni n-avea să-l provoace pe Sadeas direct. Nu după o manevră
atât de puternică, de hotărâtoare.
În tabere, povestea lui avea să fie acceptată. Ceilalţi înalţi prinţi

1526
erau prea nemulţumiţi de Dalinar ca să protesteze. Singurul care ar
fi putut să spună lucrurilor pe nume era Elhokar, dar Sadeas se
bucura de favorurile lui. Asta îi frângea inima lui Dalinar. Totul nu
fusese decât prefăcătorie? Îl judecase pe de-a-ntregul greşit pe
Sadeas? Şi cum rămânea cu cercetările prin care acesta îl
dezvinovăţise? Cu planurile şi cu amintirile lor? Numai minciuni,
toate?
„Ţi-am salvat viaţa, Sadeas.” Dalinar privi stindardul celuilalt
înalt prinţ traversând platoul alăturat. În mijlocul acelui grup
îndepărtat, un călăreţ în Cristalarmură stacojie se întoarse şi se uită
înapoi. Sadeas, uitându-se cum lupta Dalinar să-şi apere viaţa. O
siluetă care se opri o clipă, apoi se răsuci în loc şi-şi continuă
drumul.
Parshendii înconjurau poziţia de avangardă unde luptau Dalinar
şi Adolin, chiar în faţa armatei lor. Copleşeau garda lui Dalinar, care
se repezi şi ucise altă pereche de inamici, primind încă o lovitură în
antebraţ. Parshendii mişunau împrejurul său, iar garda lui începea
să cedeze.
— Retrage-te! îi strigă lui Adolin, dând la rândul său înapoi şi
apropiindu-se de grosul armatei.
Tânărul înjură, dar făcu ce i se ordonase. El şi tatăl lui se retraseră
în spatele primei linii a apărării. Gâfâind, Dalinar îşi scoase coiful
crăpat. Luptase fără oprire îndeajuns de mult ca să i se taie
răsuflarea, în ciuda Cristalarmurii. Un soldat din gardă îi întinse un
burduf cu apă, iar Adolin primi un altul. Dalinar îşi stropi gura
deschisă şi faţa cu apa aceea caldă. Avea gustul metalic al apei de
furtună.

1527
 Adolin îşi lăsă burduful în jos şi apa susură, umplându-i gura.
Întâlni privirea tatălui său şi îi văzu faţa chinuită, sumbră. Ştia. Aşa
cum ştia şi Dalinar. Cum ştiau probabil şi soldaţii. Nu puteau
supravieţui în bătălia aceea. Parshendii nu lăsau în urmă
supravieţuitori. Dalinar îşi adună puterile, aşteptând acuzaţiile lui
Adolin. Băiatul avusese dreptate tot timpul. Şi, indiferent ce-ar fi
fost viziunile, îl înşelaseră cel puţin într-o privinţă. Încrederea
acordată lui Sadeas le adusese osânda.
Oamenii mureau la câţiva paşi distanţă, ţipând şi blestemând.
Dalinar tânjea să intre în luptă, dar trebuia să se odihnească.
Pierderea unui Cristalpurtător din cauza oboselii nu le-ar fi slujit la
nimic oamenilor săi.
— Ei? i se adresă lui Adolin. Spune-o. Am fost duşi la pieire din
cauza mea.
— Eu…
— E vina mea, sublinie Dalinar. N-ar fi trebuit să pun casa noastră
în primejdie de dragul unor vise prosteşti.
— Nu, zise Adolin, părând surprins de propriile cuvinte. Nu,
tată, nu e vina ta.
Dalinar se holbă la fiul lui. Se aşteptase s-audă cu totul altceva.
— Ce-ar fi trebuit să faci? întrebă Adolin. Să nu mai încerci să
transformi Alethkarul în ceva mai bun? Să devii la fel ca Sadeas şi
ca toţi ceilalţi? Nu. N-aş fi vrut să devii un asemenea om, indiferent
ce-am fi câştigat astfel. Aş vrea ca Heralzii să nu-i fi îngăduit lui
Sadeas să ne atragă în capcană, dar n-o să te învinuiesc pentru
această amăgire.
Adolin întinse mâna şi-l strânse pe Dalinar de braţul acoperit de

1528
Armură.
— Ai făcut bine că ai respectat Legile Războinicilor. Ai făcut bine
că ai încercat să uneşti Alethkarul. Iar eu am fost un neghiob fiindcă
am încercat să te-mpiedic la fiecare pas. Poate că dacă nu mi-aş fi
petrecut atât de mult timp abătându-ţi atenţia, ţi-ai fi dat seama că
ziua asta avea să vină.
Dalinar îşi strânse pleoapele, uluit. Adolin rostise toate acele
cuvinte? Ce se schimbase la el? Şi de ce i le spunea atunci, în pragul
celui mai cumplit dintre eşecurile lui?
Însă ecoul vorbelor sale nu se stingea, iar Dalinar îşi simţi
vinovăţia destrămându-se şi risipindu-se printre urletele
muribunzilor. Era un sentiment egoist.
Oare ar fi trebuit să se schimbe? Da, ar fi putut să fie mai
prudent. Ar fi putut să nu se încreadă atât de mult în Sadeas. Dar ar
fi putut să renunţe la Legile Războinicilor? Să devină iarăşi ucigaşul
nemilos care fusese în tinereţe?
Nu.
Avea importanţă că viziunile greşiseră în privinţa lui Sadeas? Îi
era ruşine de omul în care îl transformaseră acestea, laolaltă cu
lucrurile pe care le citise în carte? În sinea lui, ultima piesă, ultima
cheie de boltă îşi găsi locul potrivit, iar el descoperi că nu-şi mai
făcea griji. Toate nedumeririle i se spulberaseră. Ştia, în sfârşit, ce
avea de făcut. Nu-şi mai punea întrebări. Nu mai era nesigur.
Întinse mâna şi îl strânse pe Adolin de braţ.
— Mulţumesc.
Tânărul dădu scurt din cap. Încă mai era furios. Dalinar îşi dădea
seama de asta, dar fiul său se hotărâse să-l urmeze – iar a urma un

1529
conducător însemna, printre altele, să-l susţii chiar şi atunci când
mersul luptei se întorcea împotriva lui.
Se desprinseră unul de celălalt şi Dalinar se întoarse către soldaţii
din jur.
— E timpul să luptăm, le spuse cu voce din ce în ce mai
puternică. Şi o facem nu fiindcă ne dorim gloria, ci fiindcă alte căi
sunt mai rele. Nu respectăm Legile Războinicilor pentru că ne aduc
câştiguri, ci pentru că ne dezgustă oamenii în care ne-am transforma
altminteri. Ne aflăm singuri aici, pe acest câmp de luptă, pentru că
suntem ceea ce suntem.
Adunaţi în jurul lui ca un inel, membrii Gărzii de Cobalt se
întoarseră, toţi ca unul, să-l privească. Dincolo de ei, soldaţii păstraţi
ca rezervă – ochi-luminoşi şi ochi-întunecaţi deopotrivă – se
strânseră mai aproape, cu groază în ochi, dar cu feţe hotărâte.
— Moartea e sfârşitul tuturor oamenilor, strigă Dalinar. Dar cum
e măsurat omul, odată ce nu mai este? După averea pe care-a
adunat-o şi pentru care i se ceartă moştenitorii? După gloria pe care-
a dobândit-o, doar pentru a trece apoi asupra celor care l-au ucis?
După poziţia înaltă pe care-a deţinut-o din întâmplare? Nu. Luptăm
aici pentru că înţelegem. Sfârşitul e acelaşi. Ceea ce-i deosebeşte pe
oameni e calea aleasă. Când vom gusta acel sfârşit, o vom face
ţinându-ne capul sus, cu ochii către soare.
Ridică mâna, chemând Aducătoarea Jurământului.
— Nu mi-e ruşine de ceea ce am devenit, strigă el, descoperind că
spunea adevărul.
Era atât de straniu să te simţi eliberat de orice sentiment de
vinovăţie.

1530
 — Alţii se pot înjosi ca să mă distrugă, continuă el. Să se bucure
de gloria lor. Eu mi-o păstrez pe-a mea!
Cristalsabia prinse contur, căzându-i în mână.
Oamenii nu ovaţionară, dar se ţinură mai drepţi, devenind mai
mândri. Groaza care pusese stăpânire pe el se mai diminuă puţin.
Adolin îşi puse coiful şi propria Sabie îi apăru în mână, acoperită de
condens. Dădu aprobator din cap.
Şi iarăşi se avântară împreună în luptă.
„Şi astfel mor”, îşi zise Dalinar, lovind şirurile de parshendi. Şi îşi
găsi pacea. Un sentiment atât de neaşteptat pe un câmp de luptă,
dar cu atât mai bine-venit.
Îşi descoperi totuşi un regret: îl lăsa pe sărmanul Renarin ca Înalt
Prinţ Kholin, derutat şi înconjurat de duşmani care se îngrăşaseră cu
carnea tatălui şi a fratelui său.
„N-am apucat să-i dau Cristalarmura pe care i-am făgăduit-o”, îşi
zise. „Va trebui să-şi croiască drum fără ea. Onoarea străbunilor să
te aibă în pază, fiule.
Fii puternic – şi învaţă să fii înţelept mai repede decât a făcut-o
tatăl tău.
Adio.”

1531
 67
CUVINTE

„Să nu mă mai doară! Să nu mai plâng! Dai-Gonarthis! Pescarul

Negru se repede la durerea mea şi mi-o devorează!”

Tanatesach 1173, cu 28 de secunde înainte de moarte. O saltimbancă

ambulantă, ochi-întunecaţi. A se lua notă de similitudinea cu proba 1172-
89.

Podul Patru rămăsese în urma restului armatei. Cu doi răniţi, pe

care-i cărau patru oameni, greutatea podului îi băga în pământ. Din
fericire, Sadeas îşi adusese aproape toate podurile, printre acestea
numărându-se şi cele opt pe care i le împrumutase lui Dalinar. Ceea
ce însemna că soldaţii nu erau nevoiţi să aştepte echipa lor ca să
traverseze.
Kaladin se simţea istovit până-n măduva oaselor, iar podul de pe
umerii lui părea făcut din piatră. Nu se mai simţise atât de obosit
din prima sa zi de podar. Syl plutea înaintea lui, privindu-l
îngrijorată în timp ce mergea în fruntea oamenilor săi, cu faţa
scăldată în sudoare, luptându-se la fiecare pas cu terenul denivelat.
În faţa lor, ultima parte a armatei lui Sadeas se aduna de-a lungul
spărturii, traversând-o. Platoul pe care se grupaseră înainte de atac
era aproape pustiu. Doar la gândul cumplitei cutezanţe a faptei lui
Sadeas, Kaladin se simţea întors pe dos. Până atunci, credea că lui i
se întâmplase ceva oribil. Însă acolo Sadeas condamnase la moarte
1532
mii de oameni, ochi-luminoşi şi ochi-întunecaţi deopotrivă. Pe care-i
numise aliaţi. Trădarea părea să-l apese pe Kaladin la fel de greu ca
podul. Îl strivea, îi tăia răsuflarea.
Mai exista speranţă pentru oameni? Îi ucideau pe cei pe care ar fi
trebuit să-i iubească. La ce bun să lupţi şi la ce bun să câştigi dacă
între duşmani şi aliaţi nu exista nicio diferenţă? Ce era victoria? O
absurditate. Ce însemnau morţile prietenilor şi ale camarazilor de
arme? Nimic. Întreaga lume era un buboi îngreţoşător de verde şi
de infestat cu putreziciune.
Amorţiţi, Kaladin şi ceilalţi ajunseră la spărtură, dar prea târziu
ca să mai ajute la traversare. Cei pe care-i trimisese înainte erau
acolo: Teft cu o figură sumbră, Cikatrice sprijinindu-se într-o suliţă
ca să nu-şi lase greutatea pe piciorul rănit. În apropiere zăcea un
mic grup de suliţaşi morţi. Când era cu putinţă, soldaţii lui Sadeas
îşi recuperau răniţii, însă unii muriseră în timp ce erau ajutaţi.
Dintre aceştia, o parte fuseseră abandonaţi; era evident că Sadeas se
grăbea să părăsească locul.
Morţilor nu li se luase echipamentul. Probabil că acolo îşi găsise
Cikatrice cârja. Nişte amărâţi de podari aveau să se întoarcă mai
târziu ca să ia tot ce era de luat de la ei şi de la leşurile oamenilor
din armata lui Dalinar.
Echipa lui Kaladin lăsă podul jos, iar el îşi şterse fruntea.
— Nu puneţi podul peste spărtură, le spuse celorlalţi. Aşteptaţi
să traverseze şi ultimul soldat, apoi treceţi-l peste unul din celelalte
poduri.
Matal îi văzu, dar nu le ceru nici el să-şi aşeze podul. Îşi dădea
seama că abia ar fi avut timp să-l fixeze pe poziţie înainte de a fi

1533
nevoiţi să-l ridice iarăşi.
— Avem ce vedea, nu? spuse Moash, venind lângă Kaladin şi
uitându-se în urmă.
Kaladin se întoarse. Turnul se înălţa în spatele lor, înclinat către
ei. Armata lui Kholin era un cerc albastru, blocat la jumătatea pantei
după ce încercase să forţeze coborârea şi s-ajungă la Sadeas înainte
de retragerea podurilor. Parshendii erau un roi întunecat, cu pete de
roşu de la pielea lor marmorată. Se îngrămădeau în jurul inelului
alethi, micşorându-l.
— Ce ruşine! exclamă Drehy, aşezat pe marginea podului lor. Mă
scârbeşte.
Ceilalţi podari dădură din cap, iar pe Kaladin îl surprinse
îngrijorarea care li se citea pe chipuri. Pietroi şi Teft li se alăturară
lui Kaladin şi lui Moash, purtându-şi cu toţii armurile din carapace
parshendi. El se bucura că îl lăsaseră pe Shen în tabără. La vederea
tuturor acestor lucruri, ar fi rămas complet încremenit.
Teft îşi susţinea braţul rănit. Pietroi îşi umbri ochii cu o mână şi
clătină din cap, privind spre vest.
— E o ruşine. Pentru Sadeas. Şi pentru noi.
— Podul Patru! strigă Matal. Haideţi!
Îşi flutura mâna, făcându-le semn să părăsească platoul, trecând
pe Podul Şase. Lui Kaladin îi veni brusc o idee. O idee fantastică,
înflorindu-i în minte ca un mugur-de-stâncă.
— O să vă urmăm pe podul nostru, Matal, strigă el. Abia am
ajuns la spărtură. Mai avem nevoie să ne tragem sufletul câteva
minute.
— Traversaţi imediat! zbieră Matal.

1534
 — Asta o să ne facă doar să rămânem şi mai mult în urmă!
ripostă Kaladin. Vrei să-i explici lui Sadeas de ce trebuie să ţină pe
loc o întreagă armată pentru o nenorocită de echipă de podari?
Avem podul. Lasă-mi oamenii să se odihnească. Vă prindem din
urmă mai târziu.
— Şi dacă vin sălbaticii ăia după voi? întrebă Matal.
Kaladin ridică din umeri.
Matal îşi strânse pleoapele, părând să-şi dea seama cât de mult îşi
dorea să se-ntâmple asta.
— Treaba voastră! strigă acesta, grăbindu-se să traverseze pe
Podul Şase, în timp ce erau ridicate toate celelalte.
După câteva secunde, echipa lui Kaladin rămânea singură pe
acea parte a spărturii, în timp ce armata se retrăgea către vest.
El zâmbi larg.
— Nu-mi vine să cred, după ce ne-am făcut atâtea griji… Suntem
liberi!
Ceilalţi se întoarseră spre el, nedumeriţi.
— O s-o pornim după ei peste puţin timp – îi lămuri el, înflăcărat
–, iar Matal o să presupună că ne vom continua drumul spre tabără.
O să rămânem din ce în ce mai mult în urma armatei, până când nu
ne vor mai vedea. Atunci o s-o luăm spre nord, folosindu-ne de pod
ca să traversăm Câmpiile. Putem scăpa mergând într-acolo, şi toată
lumea o să presupună că ne-au prins parshendii şi ne-au măcelărit!
Ceilalţi îl priviră cu ochi mari.
— Provizii, spuse Teft.
— Avem sferele astea, zise Kaladin scoţându-şi punga. O avere,
chiar aici. Putem lua armurile şi armele morţilor de-acolo şi-o să ne

1535
folosim de ele ca să ne apărăm de tâlhari. O să fie greu, dar n-o să ne
urmărească nimeni!
Oamenii începură să se entuziasmeze. Dar ceva îl făcu pe Kaladin
să şovăie. „Şi ce-o să se-ntâmple cu răniţii din tabără?”
— Eu va trebui să rămân în urmă, spuse.
— Ce? întrebă Moash.
— Cineva trebuie s-o facă, răspunse el. Pentru binele răniţilor din
tabără. Nu-i putem părăsi. Iar dacă rămân eu în urmă, voi avea o
poveste credibilă. Răniţi-mă şi lăsaţi-mă pe unul dintre platouri.
Sunt sigur că Sadeas o să trimită oameni după lucrurile morţilor. O
să le spun că echipa mea a fost vânată pentru c-a profanat leşurile
parshendilor şi că podul ne-a fost aruncat în spărtură. Îmi vor da
crezare; au văzut ce mult ne urăsc parshendii.
Toată echipa stătea acum în picioare, schimbând priviri
stânjenite.
— Nu plecăm fără tine, spuse Sigzil.
Mulţi alţii dădură din cap, încuviinţând.
— O să vă urmez, făgădui Kaladin. Nu-i putem lăsa pe oamenii
ăia în urmă.
— Kaladin, flăcăule… începu Teft.
— O să vorbim despre mine mai târziu, îl întrerupse el. Poate-o
să vin cu voi şi-o să ne furişăm mai târziu în tabără, ca să-i salvăm
pe cei răniţi. Deocamdată luaţi tot ce puteţi de la morţii ăştia.
Podarii şovăiră.
— E un ordin!
Se puseră cu toţii în mişcare fără să se mai împotrivească şi se
grăbiră să jefuiască leşurile abandonate de Sadeas. Kaladin rămase

1536
de unul singur lângă pod.
Se simţea totuşi neliniştit. Nu era vorba doar de răniţii din tabără.
Ce mai era, atunci? Li se ivise o ocazie fantastică. De soiul celor
pentru care ar fi fost în stare să ucidă în toţi acei ani de când era
sclav. Ocazia de a se face nevăzuţi, de a fi crezuţi morţi? N-aveau
nevoie să lupte. Erau liberi. Atunci de ce era atât de îngrijorat?
Se întoarse să-şi supravegheze oamenii şi observă, şocat, că
alături de el stătea cineva. O femeie translucidă, din lumină albă.
Era Syl, aşa cum n-o mai văzuse niciodată; de mărimea unui om
obişnuit, cu mâinile strânse în faţă, cu părul şi rochia fluturându-i
într-o parte, în vânt. N-avusese idee că se putea înfăţişa sub
asemenea dimensiuni. Se uita către est, îngrozită, cu ochii mari,
plini de durere. Era faţa unui copil care e martor la o crimă brutală,
pierzându-şi astfel inocenţa.
Kaladin se răsuci încet şi privi în direcţia în care se uita ea. Către
Turn.
Către armata disperată a lui Dalinar Kholin.
La vederea acelor soldaţi, i se frânse inima. Lupta lor era lipsită
de speranţă! Fuseseră abandonaţi. Încercuiţi. Lăsaţi singuri, ca să
moară.
„Avem un pod”, îşi dădu el seama. „Dacă l-am putea aşeza…”
Atenţia celor mai mulţi parshendi se îndrepta către armata alethi,
având doar o rezervă simbolică jos, lângă spărtură. Un grup destul
de mic pentru ca podarii să-l poată înfrânge.
Ba nu. Era o idioţenie. Erau mii de parshendi care-i blocau
drumul lui Kholin către spărtură. Şi cum şi-ar fi putut aşeza podul
fără arcaşi care să-i susţină?

1537
 Încheindu-şi scurta incursiune de jaf, mai mulţi podari se
întoarseră. Pietroi i se alătură lui Kaladin şi se uită la rândul său
spre vest, înnegurându-se la faţă.
— E cumplit, spuse. Nu putem face nimic ca să-i ajutăm?
Kaladin clătină din cap.
— Ar fi sinucidere, Pietroi. Ar trebui să mergem la asalt fără nicio
armată care să ne susţină.
— Nu ne-am putea abate doar puţin din drum? întrebă Cikatrice.
Să aşteptăm, să vedem dacă nu cumva Kholin îşi poate croi drum
către noi? Dacă izbuteşte, aşezăm podul.
— Nu, răspunsese Kaladin. Dacă rămânem în afara bătăii
săgeţilor armatei lui Kholin, o să-şi închipuie că suntem cercetaşi
trimişi de Sadeas. Trebuie să alergăm spre spărtură. Altminteri n-o
să coboare nicidecum la noi.
Auzind asta, podarii păliră.
— În plus, adăugă Kaladin, dacă reuşim cumva să-i salvăm pe
unii dintre oamenii ăştia, vor duce vorba, iar Sadeas va afla că
suntem în viaţă. Ne va hăitui şi ne va ucide. Întorcându-ne,
renunţăm la şansa de a fi liberi.
Dând din cap, podarii îi aprobară spusele. Se adunaseră cu toţii,
aducând arme. Era timpul să plece. Kaladin încercă să scape de
disperarea cuibărită în el. Acel Dalinar Kholin era, probabil, ca toţi
ceilalţi. Ca Roshone, ca Sadeas, ca orice alt ochi-luminoşi. Făcând-o
pe virtuosul, însă corupt în interior.
„Dar îl însoţesc o mie de soldaţi ochi-întunecaţi”, îl contrazise o
parte a fiinţei sale. „Oameni care nu merită această soartă cumplită.
Oameni ca fostul meu pluton de suliţaşi.”

1538
 — Nu le datorăm nimic, şopti.
Avea impresia că zăreşte stindardul albastru al lui Dalinar
Kholin, fluturând în fruntea armatei.
— Tu i-ai băgat în asta, Kholin. N-o să-mi las oamenii să moară
pentru tine.
Se întoarse cu spatele către Turn.
Syl continua să stea alături de el, cu faţa spre est. Disperarea din
privirea ei îi sfâşie sufletul.
— Vântsprenii sunt atraşi de vânt – întrebă ea încet – sau ei sunt
cei care îi dau naştere?
— Nu ştiu, răspunse Kaladin. Are importanţă?
— Poate că nu. Ştii, mi-am adus aminte ce fel de spren sunt.
— E momentul potrivit pentru asta, Syl?
— Unesc lucrurile, Kaladin, zise ea, răsucindu-se şi întâlnindu-i
privirea. Sunt un onoarespren. Un spirit al jurămintelor. Al
făgăduielilor. Şi al nobleţei.
Kaladin auzea slab zgomotele luptei. Sau nu era decât mintea lui,
căutând ceva despre care ştia că se afla acolo?
Putea să audă oamenii murind?
Îi vedea pe soldaţi fugind, împrăştiindu-se, părăsindu-şi lordul
comandant?
Toţi ceilalţi se îndepărtau în goană. Kaladin îngenunchea lângă
trupul neînsufleţit al lui Dallet.
Un stindard verde cu roşu-închis, aproape violet, flutura stingher
pe câmpul de luptă.
— Am mai trăit asta! urlă Kaladin, întorcându-se din nou către
stindardul albastru.

1539
 Dalinar lupta întotdeauna în frunte.
— Ce s-a întâmplat ultima dată? strigă Kaladin. Mi-am învăţat
lecţia! N-o să fac aceeaşi prostie a doua oară!
Părea să se simtă zdrobit din cauza trădării lui Sadeas, a epuizării
care-l cuprinsese, a morţii atâtor oameni. Pentru o clipă se află din
nou acolo, îngenuncheat în cartierul general mobil al lui Amaram,
privind cum îi erau măcelăriţi prietenii, prea slăbit şi prea rănit ca
să-i poată salva.
Îşi duse la cap o mână tremurândă şi îşi pipăi stigmatul de pe
frunte, ud de sudoarea lui.
— Nu-ţi datorez nimic, Kholin.
Şi vocea tatălui său păru să-i şoptească un răspuns: „Cineva
trebuie să facă primul pas. Cineva trebuie să ia taurul de coarne şi
să facă ceea ce e corect. Dacă nu-ncepe nimeni, ceilalţi n-au pe cine
urma.”
Dalinar venise să-i ajute pe oamenii lui Kaladin, atacase arcaşii şi
salvase Podul Patru.
„Ochi-luminoşii nu se sinchisesc de viaţă”, spusese Lirin. „Aşa că
trebuie să-mi pese mie. Să ne pese nouă.”
„Să-ţi pese ţie.”
Viaţă înaintea morţii.
„Am dat greş atât de des. Am fost doborât la pământ şi călcat în
picioare.”
Putere înaintea slăbiciunii.
„Moartea ar fi ţinta spre care mi-aş conduce prietenii…”
Călătorie înaintea destinaţiei.
„… moartea şi ceea ce e corect.”

1540
 — Trebuie să ne ducem înapoi, spuse încet. Dar-ar furtuna, să ne
ducem înapoi!
Se întoarse spre echipa Podului Patru. Rând pe rând, oamenii
dădură din cap.
Oameni care, cu numai câteva luni în urmă, fuseseră scursorile
armatei – oameni cărora cândva nu le păsase de nimic altceva în
afară de propria piele – inspirară adânc, renunţară la propria
siguranţă şi dădură aprobator din cap. Aveau să-l urmeze.
Kaladin se uită în sus şi-şi umplu plămânii cu aer. Lumina năvăli
în el ca un val, de parcă şi-ar fi lipit buzele de o mare furtună,
sorbind-o.
— Podul sus! ordonă.
Echipa Podului Patru ovaţionă, în semn că era de acord, înşfăcă
podul şi îl săltă. Kaladin trase de un scut şi îi apucă în mână
curelele.
Pe urmă se întoarse cu spatele, ridicându-l. Cu un strigăt, îşi
conduse oamenii la atac, către abandonatul stindard albastru.
●
Armura lui Dalinar pierdea Lumină de Furtună prin zeci de
crăpături mărunte; nicio piesă importantă nu scăpase nevătămată.
Lumina se înălţa din el ca aburul dintr-un cazan, leneşă, aşa cum era
întotdeauna Lumina de Furtună, împrăştiindu-se lent.
În timpul luptei, soarele îşi trimitea dogoarea direct asupra lui,
făcându-l să se simtă de parcă ar fi fost pus la frigare. Era atât de
obosit. De la trădarea lui Sadeas nu trecuse mult, dacă te luai după
cum era socotit timpul în luptă. Însă Dalinar se forţase prea tare,
stătuse mereu în prima linie, luptând cot la cot cu Adolin. Armura

1541
lui pierduse multă Lumină de Furtună. Era tot mai grea şi, cu
fiecare lovitură, îi dădea tot mai puţină putere. Greutatea ei avea să-
l doboare în curând, încetinindu-l într-atât încât parshendii să poată
năvăli asupra lui.
Omorâse atât de mulţi. Atât de mulţi. Un număr înspăimântător,
şi o făcuse fără a simţi Fiorul. Era gol pe dinăuntru. Era mai bine
decât să se simtă inundat de plăcere.
Însă nici vorbă să fi omorât destui duşmani. Se concentrau asupra
lui şi a lui Adolin; având Cristalpurtători în prima linie, orice breşă
era în scurt timp astupată de un bărbat în armură strălucitoare, cu o
Sabie ucigaşă. Parshendii trebuiau să-i doboare mai întâi pe el şi pe
Adolin. Iar ei ştiau. Dalinar ştia. Adolin ştia.
Poveştile vorbeau despre lupte în care ultimii rămaşi în picioare
fuseseră Cristalpurtătorii, doborâţi de duşmanii lor după lupte
lungi, eroice. Cu desăvârşire nerealist. Dacă omorai mai întâi
Cristalpurtătorii, puteai să le iei Săbiile, întorcându-le împotriva
inamicilor.
Lovi din nou, cu muşchii încetiniţi de oboseală. Să mori primul.
Aşa era bine. „Nu le cere ceva ce n-ai face tu însuţi…” Dalinar se
împletici pe pietre, Cristalarmura părându-i-se la fel de grea ca o
armură obişnuită.
Putea să fie mulţumit de modul în care-şi trăise viaţa. Cât despre
oamenii lui… îi dezamăgise. Gândul la modul stupid în care-i
condusese într-o capcană îl îngreţoşa.
Şi mai era şi Navani.
„Tocmai când începusem în sfârşit să-i fac curte”, îşi spuse. „Şase
ani irosiţi. O viaţă irosită. Şi acum va trebui să jelească iarăşi.”

1542
 Gândul îl făcu să-şi înalţe braţele şi să-şi proptească bine tălpile,
echilibrându-se. Îi respinse pe parshendi. Continuând să lupte.
Pentru ea. Nu voia să se lase doborât cât mai avea încă putere.
Alături, Armura lui Adolin pierdea şi ea Lumină de Furtună.
Tânărul se străduia din ce în ce mai mult să-şi apere tatăl. Nici
măcar nu luaseră în discuţie o încercare de a sări peste spărtură şi
de a scăpa cu fuga. Cu spărturi atât de largi, şansele erau firave –
dar, dincolo de asta, nu voiau să-şi părăsească oamenii, lăsându-i să
piară. El şi Adolin trăiseră în spiritul Legilor Războinicilor. Şi tot în
spiritul acestor Legi aveau să-şi încheie vieţile.
Dalinar lovi iarăşi, stând alături de Adolin; luptau fără să se
despartă unul de altul, ţinându-şi duşmanii la o distanţă care-i ferea
de armele lor, într-un stil tipic pentru doi Cristalpurtători. În vreme
ce, sub coif, sudoarea îi şiroia pe faţă, Dalinar aruncă o ultimă
privire spre armata care dispărea în depărtare. Locul în care se afla
în momentul acela îi oferea o bună perspectivă către vest.
„Blestemat să fie omul ăsta, pentru că…”
„Pentru că…”
„Pe sângele străbunilor, ce e asta?”
Un mic grup traversa platoul din vest, îndreptându-se spre Turn.
O echipă singuratică de podari ducând podul pe umeri.
— Nu se poate, spuse Dalinar, retrăgându-se din luptă şi lăsând
Garda de Cobalt – atât cât mai rămăsese din ea – să vină în grabă
pentru a-l apăra.
Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, îşi ridică viziera coifului. Restul
armatei lui Sadeas dispăruse, dar acea singuratică echipă de podari
era acolo. De ce?

1543
 — Adolin! strigă el, folosindu-şi Cristalsabia ca să arate într-
acolo, în timp ce-şi simţea braţele şi picioarele inundate de un val de
speranţă.
Tânărul se răsuci, urmărindu-i mişcarea. Şi încremeni.
— Imposibil! strigă. Ce capcană mai e şi asta?
— Una prostească, dacă e într-adevăr o capcană. Suntem deja
morţi.
— Dar de ce să trimită o echipă înapoi? Cu ce scop?
— Are vreo importanţă?
Şovăiră o clipă în toiul luptei. Ştiau amândoi răspunsul.
— Formaţii de atac! strigă Dalinar, întorcându-se către soldaţi.
Părinte al Furtunii, rămăseseră atât de puţini! Mai puţin de
jumătate din cei opt mii de la început.
— Intraţi în formaţii! ordonă Adolin. Fiţi gata să vă puneţi în
mişcare! Ne facem loc printre ei. Adunaţi-vă toate puterile. Avem o
şansă!
„Una foarte firavă”, se gândi Dalinar, lăsându-şi viziera în jos.
„Va trebui să străpungem restul armatei parshendilor.” Chiar dacă
ajungeau jos, probabil c-aveau să găsească întreaga echipă de podari
moartă, cu podul aruncat în spărtură. Arcaşii parshendi se adunau
deja; erau mai bine de o sută. Avea să fie un măcel.
Dar exista o speranţă. Infimă, preţioasă. Dacă armata lui avea să
piară, atunci avea s-o facă încercând să nu-şi piardă speranţa aceea.
Ridicându-şi Sabia cât putea de sus şi simţindu-se inundat de un
val de forţă şi de hotărâre, Dalinar atacă, în fruntea oamenilor săi.
●
Pentru a doua oară în aceeaşi zi, Kaladin alerga către o poziţie

1544
ocupată de parshendii înarmaţi, cu scutul în faţă şi purtând o
armură tăiată de pe trupul unui duşman căzut. Poate ar fi trebuit să
se simtă revoltat de ceea ce făcuse ca s-o creeze. Dar nu era cu nimic
mai cumplit decât ceea ce săvârşiseră parshendii omorându-i pe
Dunny, pe Hărţi şi pe bărbatul fără nume care-l tratase cu prietenie
în prima lui zi de podar. Încă îi mai purta sandalele.
„Noi şi ei”, se gândi. Era singurul mod în care putea privi
lucrurile un soldat. În ziua aceea, Dalinar Kholin şi oamenii lui erau
o parte din „noi”.
Un grup de parshendi îi văzuse pe podari apropiindu-se şi îşi
pregătea arcurile. Din fericire, se părea că îi văzuse şi Dalinar,
pentru că armata în albastru încerca să-şi croiască drum către
salvare.
N-avea să meargă. Parshendii erau prea numeroşi, iar oamenii lui
Dalinar erau probabil obosiţi. Avea să urmeze un nou dezastru.
Dar, pentru prima oară, Kaladin se repezea drept în mijlocul lui, cu
ochii larg deschişi.
„E alegerea mea”, îşi zise, în timp ce arcaşii parshendi intrau în
formaţie. „Nu mă priveşte niciun zeu furios, nu-mi joacă feste
niciun spren şi nu e vorba de o întorsătură a sorţii.”
„Sunt eu. Eu am hotărât să-l urmez pe Tien. Eu am hotărât să-l
salvez pe Amaram. Eu am hotărât să fug din minele unde lucrau
sclavii. Eu m-am hotărât acum să-ncerc să-i salvez pe oamenii ăştia,
deşi probabil că nu voi izbuti.”
Parshendii îşi sloboziră săgeţile, iar Kaladin se simţi cuprins de
exaltare. Oboseala îi dispăru rapid, slăbiciunea pieri. Nu lupta
pentru Sadeas. Nu se străduia să umple buzunarele nimănui. Lupta

1545
ca să apere pe cineva.
Săgeţile se apropiară şuierând, iar scutul lui trasă un arc prin aer,
împrăştiindu-le. Sosiră altele, trase din toate părţile, căutându-i
carnea. El le stătea chiar în faţă, sărind când îi ţinteau coapsele,
răsucindu-se când îi ţinteau umerii, ridicându-şi scutul când îi
ţinteau faţa. Nu era uşor şi nu puţine săgeţi ajungeau foarte
aproape, zgâriindu-i platoşa sau jambierele. Dar niciuna nu-l lovea.
Le făcea faţă. Putea…
Ceva nu era cum ar fi trebuit să fie.
Se răsuci între două săgeţi, nedumerit.
— Kaladin! strigă Syl, planând pe lângă el după ce-şi reluase
forma ei minusculă. Uite!
Arătă către platoul de alături, de pe care pornise atacul lui
Dalinar. Parshendii săriseră acolo în număr mare şi îngenuncheau,
ridicându-şi arcurile. Nu le îndreptau către el, ci către flancul lipsit
de apărare al Podului Patru.
— Nu! strigă Kaladin, cu Lumina de Furtună scăpându-i printre
buze ca un nor.
Se întoarse şi traversă în fugă platoul stâncos, către echipa de
podari. Săgeţile porniră către el din spate. Una îi nimeri platoşa în
plin, dar alunecă într-o parte. O alta îi nimeri coiful. Sări peste
crăpătura din stâncă, alergând cu toată iuţeala pe care i-o putea da
Lumina de Furtună.
Parshendii trăgeau dintr-o parte. Erau cel puţin cincizeci. Avea să
ajungă prea târziu. Avea să…
— Podul Patru! strigă. Întoarceţi podul într-o parte, pe dreapta!
Nu mai exersaseră manevra de mai multe săptămâni, dar

1546
instrucţia îşi spuse cuvântul când se supuseră fără cârtire, coborând
podul pe-o latură chiar în clipa când arcaşii începuseră să tragă.
Ploaia de săgeţi lovi suprafaţa podului, umplând-o de ţepi.
Ajuns lângă echipa care-şi încetinise paşii ca să poată duce podul
pe-o parte, Kaladin răsuflă uşurat.
— Kaladin! strigă Pietroi, arătând cu degetul.
El se răsuci. În spatele său, pe Turn, arcaşii se pregăteau pentru o
salvă masivă.
Echipa era expusă. Parshendii traseră.
Kaladin strigă din nou, din toate puterile, cu Lumina de Furtună
impregnând aerul când şi-o trimise în scut până la ultimul strop.
Strigătul îi reverberă în urechi; Lumina răbufnea din el, iar
îmbrăcămintea îngheţată îi trosnea.
Săgeţile întunecară cerul. Ceva îl pocni; era o lovitură prelungită,
care-l aruncă pe spate, peste ceilalţi podari. Îi izbi cu putere,
gemând când forţa continuă să-l apese.
Podul încremeni când oamenii se opriră.
Nimic nu se mai clintea.
Kaladin îşi strânse pleoapele, simţindu-se complet secătuit.
Braţele îi tremurau, spatele îl chinuia, durerea îi cuprindea tot
trupul. Cea din încheietura mâinii era ascuţită. Gemu, deschizând
ochii, şi se împletici în timp ce braţele lui Pietroi îl propteau din
spate.
O bufnitură înfundată. Podul era aşezat pe platou. „Idioţilor!” se
gândi Kaladin. „Nu-l lăsaţi jos… Retrageţi-vă…”
Podarii se îngrămădiră în jurul lui în vreme ce aluneca la pământ,
copleşit de prea multa Lumină de Furtună folosită. Clipi uluit când

1547
văzu ce avea în faţa ochilor, prins de braţul care-i sângera.
Scutul îi era acoperit cu zeci cu săgeţi, unele dintre acestea fiind
despicate de altele. Oasele încrucişate pe suprafaţa scutului se
făcuseră fărâme. Câteva săgeţi străpunseseră lemnul, intrându-i în
braţ. De acolo venea durerea.
Peste o sută de săgeţi. O întreagă salvă. Toate înfipte într-un
singur scut.
— Pe razele Celui ce Cheamă Lumina! spuse încet Drehy. Ce…
ce-a fost…
— A fost ca un izvor de lumină, zise Moash, îngenunchind lângă
Kaladin. Ca şi cum din tine, Kaladin, ar fi răbufnit însuşi soarele.
— Parshendii… murmură Kaladin, lăsând scutul să cadă.
Curelele de prindere se rupseseră şi, în timp ce se străduia să se
ridice în picioare, scutul aproape fărâmiţat căzu, făcându-se ţăndări
şi împrăştiindu-i la picioare zeci de săgeţi frânte. Câteva îi rămaseră
înfipte în braţ, dar el nu luă în seamă durerea, continuând să se uite
la parshendi.
Arcaşii de pe ambele platouri încremeniseră, uluiţi. Cei din faţă
începură să strige către ceilalţi într-o limbă pe care Kaladin nu o
înţelegea:
— Nashua Kadal!
Se ridicară cu toţii în picioare.
Şi apoi fugiră.
— Ce se-ntâmplă? întrebă Kaladin.
— Nu ştiu, răspunse Teft, susţinându-şi propriul braţ rănit. Dar
te ducem într-un loc mai ferit. Afurisit să fie braţul ăsta! Lopen!
Bărbatul mai scund îl aduse pe Dabbid şi amândoi îl conduseră

1548
pe Kaladin către centrul platoului, unde s-ar fi aflat mult mai în
siguranţă. El se ţinea de braţ, amorţit şi atât de istovit încât abia mai
putea să gândească.
— Podul sus! strigă Moash. Încă nu ne-am terminat treaba!
Plini de hotărâre, ceilalţi se întoarseră la pod şi îl ridicară. Pe
Turn, oamenii lui Dalinar luptau, croindu-şi drum către posibila
scăpare oferită de echipa podarilor.
„Probabil că au pierderi atât de grele…” se gândi Kaladin,
amorţit.
Se împletici şi căzu. Teft şi Lopen îl traseră la adăpost într-o
adâncitură în care se aflau Cikatrice şi Dabbid. Bandajul de la
piciorul celui dintâi se înroşise, îmbibat de sângele prelins, iar suliţa
pe care-o folosise drept cârjă stătea alături de el. „Deşi i-am spus…
să nu se sprijine pe piciorul ăla…”
— Avem nevoie de sfere, spuse Teft. Cikatrice?
— Ni le-a cerut azi-dimineaţă, răspunse bărbatul uscăţiv. I-am
dat tot ce aveam. Cred că aşa a făcut aproape toată lumea.
Teft înjură în barbă, scoţând săgeţile care mai rămăseseră în
braţul lui Kaladin, apoi i-l înfăşură în bandaje.
— O să-şi revină? întrebă Cikatrice.
— Nu ştiu, spuse Teft. Nu ştiu nimic. Pe Kelek! Sunt un idiot.
Kaladin, flăcăule, m-auzi?
— Nu e… decât şocul… răspunse Kaladin.
— Arăţi ciudat, gancho, spuse Lopen cu îngrijorare. Te-ai albit.
— Eşti palid ca un mort, flăcăule, adăugă Teft. S-ar zice că
adineaori ţi-ai făcut ceva. Nu ştiu… Eu… zise el, apoi înjură din
nou, lovind cu palma în piatră. Ar fi trebuit s-ascult! Idiotul de

1549
mine!
Îl întinseră pe o parte, aşa încât abia putea să vadă Turnul. Alţi
parshendi – grupuri noi, care n-apucaseră să vadă ce făcuse Kaladin
– se apropiau de spărtură. Podul Patru ajunse la marginea platoului
şi echipa îl lăsă jos. Îşi desprinseră scuturile şi se grăbiră să ia suliţe
din sacii legaţi de pod, în care se aflau lucruri de-ale morţilor. Pe
urmă îşi ocupară poziţiile pentru a împinge podul întors pe o parte,
pregătindu-se să-l aşeze peste abis.
Parshendii nu aveau arcuri. Intrară în formaţii şi rămaseră în
aşteptare, cu armele pregătite. Erau cel puţin de trei ori mai
numeroşi decât podarii, iar alţii continuau să se apropie.
— Trebuie să mergem să-i ajutăm, spuse Cikatrice către Lopen şi
Teft.
Aceştia dădură din cap şi toţi trei – doi răniţi şi un ciung – se
ridicară. Kaladin încercă să facă acelaşi lucru, dar căzu din nou la
pământ, prea slăbit ca să se poată ţine pe picioare.
— Stai aici, flăcăule, zise zâmbind Teft. O să ne descurcăm foarte
bine.
Luară câteva săgeţi din cele puse de Lopen pe targa lui, apoi
plecară şchiopătând, ca să li se alăture celorlalţi podari. Îi urmă
până şi Dabbid. Nu mai scosese nicio vorbă de când fusese rănit, la
acea primă alegare cu podul, cu atât de mult timp în urmă.
Kaladin se târî pe buza adânciturii, de unde îi urmări cu privirea.
Syl coborî pe piatra de lângă el.
— Lua-i-ar furtuna de proşti, bombăni Kaladin. N-ar fi trebuit să
mă urmeze. Dar sunt mândru de ei.
— Kaladin… spuse Syl.

1550
 — Ai putea să faci ceva?
Dar-ar furtuna, el se simţea atât de obosit!
— Ceva care să-mi dea putere?
Ea clătină din cap.
Nu departe, în faţa lor, podarii începură să împingă. Lemnul
podului trecea peste piatră cu un hârşâit zgomotos şi înainta peste
spărtură, către duşmanii aflaţi în aşteptare. Parshendii prinseră să
intoneze un cântec de luptă strident, aşa cum făceau ori de câte ori îl
vedeau pe Kaladin în armură.
Şi păreau nerăbdători, furioşi, înverşunaţi. Voiau sânge. Aveau
să-i căsăpească pe podari, să-i sfâşie şi să arunce apoi podul – şi
leşurile lor – în hăul dintre platouri.
„Se-ntâmplă iarăşi”, îşi spuse Kaladin, năucit şi copleşit. Se trezi
că se face ghem, secătuit şi zguduit. „Nu pot ajunge la ei. Vor muri.
Sub ochii mei. Tukks. Mort. Nelda. Mort. Goshel. Mort. Dallet.
Cenn. Hărţi. Dunny. Morţi. Morţi. Morţi…”
„Tien.”
„Mort.”
Zăcea ghemuit într-o adâncitură a stâncii. Cu zgomotele luptei
răsunând în depărtare. Înconjurat de moarte.
O clipă mai târziu, era din nou acolo, în cea mai oribilă dintre
zile.
●
Kaladin se împleticea prin haosul încărcat de înjurături şi
blesteme al luptei, strângându-şi în mână suliţa. Îşi pierduse scutul.
Trebuia să găsească undeva altul. N-ar fi trebuit să aibă unul?
Era a treia lui luptă adevărată. Se afla în armata lui Amaram doar

1551
de câteva luni, dar Vatra-de-Piatră părea deja într-o altă lume. Găsi
o adâncitură în stâncă şi se ghemui în ea, cu spatele lipit de rocă,
răsuflând sacadat, cu degetele alunecoase pe mânerul suliţei.
Tremura.
Nu-şi dăduse niciodată seama cât de idilică îi fusese viaţa.
Departe de război. Departe de moarte. Departe de toate acele urlete,
de toată cacofonia metalului izbind metalul, a metalului izbind
lemnul, a metalului izbind carnea. Strânse cu putere din pleoape,
încercând să nu mai audă.
„Nu,” îşi spuse. „Deschide ochii. Nu-i lăsa să te găsească şi să te
ucidă cu-atâta uşurinţă.”
Îşi impuse să-şi salte pleoapele, apoi se răsuci şi privi câmpul de
luptă. Era o harababură totală. Se luptau pe coasta largă a unui deal,
mii de oameni din fiecare tabără, amestecându-se şi ucigându-se.
Cum puteai să urmăreşti ceva în toată nebunia aia?
Armata lui Amaram – a lui Kaladin – încerca să-şi păstreze
poziţia dominantă de pe culmea dealului. O altă armată, tot alethi,
încerca să i-o ia. Asta era tot ce ştia Kaladin. Duşmanii păreau mai
numeroşi decât soldaţii din armata lui.
„O să fie în siguranţă”, se gândi Kaladin. „O să fie!”
Dar îi era greu să se convingă. Limitarea îndatoririlor lui Tien la
acelea de mesager nu ţinuse mult. Recrutările mergeau prost, i se
spusese, aşa că era nevoie de orice mână în stare să ţină o suliţă.
Tien şi alţi mesageri, mai vârstnici decât el, fuseseră organizaţi în
mai multe plutoane de rezervă.
Dallet spusese că n-aveau să fie folosiţi niciodată. Probabil. În
afara cazului când armata s-ar fi aflat într-un mare pericol. Oare să

1552
fii încercuit pe o culme de deal abrupt – cu liniile propriei armate
preschimbate în haos – era un pericol mare?
„Du-te-n vârf”, îşi spuse, privind în susul pantei. Acolo continua
să fluture stindardul lui Amaram. Probabil că soldaţii lor rezistau.
Kaladin nu vedea decât o masă învolburată de bărbaţi în haine
portocalii şi, ocazional, câte un strop de verde vegetal.
Începu să urce în fugă. Nu se întoarse când auzi voci strigând la
el, nu se uită să vadă din ce tabără erau. Peticele de iarbă din faţa lui
se retrăgeau. Se împiedică de câteva leşuri, ocoli doi arbori cioată-
grea piperniciţi şi se feri de locurile unde se purtau lupte.
„Acolo”, îşi spuse, văzând drept înainte un grup de suliţaşi care
se uitau în jur cu prudenţă. Erau îmbrăcaţi în verde. Culoarea lui
Amaram. Se îndreptă în grabă spre ei, iar aceştia îl lăsară să treacă.
— Din ce pluton eşti, soldat? îl întrebă un ochi-luminoşi îndesat,
cu noduri de căpitan de rang inferior pe umeri.
— Morţi, domnule, se sili să răspundă. Morţi cu toţii. Făceam
parte din compania Luminlordului Tashlin şi…
— Pfui! spuse căpitanul, întorcându-se spre un mesager. Al
treilea raport care ne spune că Tashlin a căzut. Să-i dea cineva de
ştire lui Amaram. Flancul de est slăbeşte încetul cu încetul, zise el,
apoi se uită la Kaladin. Tu, fugi la rezerve pentru altă repartizare.
— Da, domnule, zise el pe un ton indiferent.
Se uită în jos, spre locul de unde venise. Panta era presărată cu
morţi, mulţi dintre aceştia fiind îmbrăcaţi în verde. Chiar sub ochii
lui, duşmanii tăiară calea unui grup de trei soldaţi răzleţiţi şi-i
uciseră.
Niciunul dintre oamenii din vârf nu se clinti ca să-i ajute. El

1553
însuşi ar fi putut cădea la fel de uşor, la numai câţiva metri de locul
unde şi-ar fi putut găsi adăpost. Ştia că, strategic privind lucrurile,
era probabil important ca soldaţii din linia aceea să-şi păstreze
poziţia. Dar neclintirea lor părea atât de lipsită de inimă!
„Găseşte-l pe Tien”, îşi spuse, alergând cu paşi mărunţi către
rezervele aflate în partea de nord a pantei late. Însă acolo nu găsi
decât un alt haos. Grupuri de bărbaţi năuciţi, plini de sânge,
împărţiţi în plutoane noi şi trimişi înapoi pe câmpul de luptă.
Kaladin se strecură printre ei, căutând plutonul alcătuit din
mesageri.
Dădu mai întâi peste Dalar. Sergentul deşirat, cu numai trei
degete la o mână, stătea lângă un stâlp înalt pe care fluturau două
stindarde triunghiulare. Repartiza noile plutoane abia formate,
astfel încât să umple golurile, înlocuind oamenii pierduţi de
companiile care luptau în partea de jos a pantei. Kaladin încă le mai
auzea strigătele.
— Tu, spuse Dalar, arătând către el. Repartizarea în plutoane se
face în partea aia. Fugi acolo!
— Trebuie să găsesc plutonul alcătuit din mesageri, răspunse
Kaladin.
— Pentru numele Infernului, de ce-ai vrea să faci aşa ceva?
— De unde să ştiu eu? răspunse el, ridicând din umeri şi
străduindu-se să-şi păstreze calmul. Execut un ordin.
Dalar mormăi.
— Compania Luminlordului Sheler. Spre sud-est. Poţi…
Kaladin se îndepărta deja în fugă. Aşa ceva n-ar fi trebuit să se-
ntâmple. Tien ar fi trebuit să fie în siguranţă. Părinte al Furtunii! Nu

1554
intrase în armată nici măcar de patru luni! Îşi croi drum către sud-
estul pantei, căutând s-ajungă la un stindard aflat la un sfert din
drumul către baza pantei. Cele două glife negre şi puternic reliefate
pe care le purta erau shesh lerel – compania lui Sheler. Surprins el
însuşi fiindcă se simţea atât de hotărât, trecu printre soldaţii care
păzeau culmea dealului şi se trezi din nou pe câmpul de luptă.
Acolo lucrurile păreau să stea mai bine. Compania lui Sheler se
menţinea pe poziţie, deşi o asalta un val de duşmani. Kaladin se
repezi în josul pantei, alunecând uneori când călca pe sânge. Frica îi
dispăruse. Fusese înlocuită de îngrijorarea pentru soarta fratelui
său.
Sosi în formaţia companiei tocmai când o atacau plutoanele
duşmane. Încercă să se repeadă în spatele liniilor, în căutarea lui
Tien, dar era prins în valul atacurilor. Împleticindu-se, se retrase
într-o parte şi se alătură unui pluton de suliţaşi.
Duşmanul năvăli asupra lor într-o clipă. Kaladin îşi ţinea suliţa
cu amândouă mâinile, rămânând la marginea grupului celorlalţi
suliţaşi şi având grijă să nu le stea în drum. De fapt, nu prea ştia ce
face. Abia dacă învăţase destul de multe ca să-şi poată folosi
camarazii drept scut. Încăierarea se termină rapid, iar el lovi o
singură dată. Soldaţii respinseseră duşmanul şi el izbutise să scape
nevătămat.
Rămase locului, gâfâind, cu suliţa strânsă în mâini.
— Tu, spuse o voce poruncitoare.
Un bărbat cu noduri pe umeri făcea semn către Kaladin.
Comandantul plutonului.
— Era şi timpul să primesc întăriri. Începusem să cred că toţi

1555
oamenii ajung la Varth. Unde ţi-e scutul?
Kaladin se repezi să ia scutul unui soldat. În timp ce-o făcea, îl
auzi pe comandant înjurând în spatele lui.
— Blestem! Iar vin. De data asta din două părţi. Aşa nu putem
rezista.
Un bărbat cu vestă verde de mesager sări în grabă peste o
ridicătură stâncoasă aflată în apropiere.
— Respinge atacul dinspre est, Mesh!
— Şi valul dinspre sud? urlă Mesh, comandantul plutonului.
— E sub deja sub control. Respinge-l pe cel din est! Astea sunt
ordinele tale.
Noul sosit se îndepărtă în grabă, având acelaşi mesaj pentru
următorul pluton din formaţie.
— Varth. Plutonul tău trebuie să respingă atacul dinspre est!
Kaladin se ridică, ţinându-şi scutul. Trebuia să-l găsească pe Tien.
Nu putea…
Se opri împleticindu-se. Acolo, în următorul pluton, ieşeau în
evidenţă trei siluete. Băieţi mai tineri, părând scunzi în armurile lor
şi ţinându-şi suliţele cu stângăcie. Unul era Tien. Grupul lui de
rezerve fusese evident împărţit ca să umple golurile din alte
plutoane.
— Tien! strigă Kaladin, ieşind din rând chiar în momentul când
duşmanii îşi porniră atacul.
De ce erau Tien şi ceilalţi doi aşezaţi în mijlocul primei linii din
pluton? Abia dacă ştiau cum se ţine o suliţă!
Mesh strigă în urma lui, dar Kaladin nu-l luă în seamă. O clipă
mai târziu, duşmanii se năpustiră asupra lor şi plutonul lui Mesh se

1556
împrăştie, uitând de disciplină şi trecând la o rezistenţă mai
frenetică şi mai dezorganizată.
Kaladin simţi un fel de lovitură în pulpă. Se împletici şi căzu la
pământ, apoi îşi dădu seama, surprins, că avea piciorul străpuns de
o suliţă. Nu simţea nicio durere. Bizar.
„Tien!” îşi zise, impunându-şi să se ridice. Ceva se înălţa
ameninţător deasupra lui, aşa că reacţionă imediat, rostogolindu-se
când o suliţă coborî spre el, ţintindu-i inima. Avea deja propria
suliţă în mâini, înainte să-şi fi dat măcar seama că o înşfăcase, aşa că
o repezi în sus.
Pe urmă încremeni. O trecuse prin gâtul unui soldat duşman. Se
întâmplase atât de repede. „Tocmai am ucis un om.”
Se rostogoli, lăsându-şi potrivnicul să cadă în genunchi când îşi
eliberă arma cu o smucitură. Plutonul lui Varth era puţin mai în
spate. Duşmanii se repeziră asupra lui ceva mai târziu, la scurt timp
după ce atacaseră locul unde se afla Kaladin. Fratele lui şi ceilalţi
doi erau tot în faţă.
— Tien! strigă el.
Băiatul se uită spre el, cu ochii larg deschişi. Şi chiar zâmbi. În
spatele lui, restul plutonului se retrase, lăsându-i descoperiţi pe cei
trei.
Simţind punctul slab, soldaţii din cealaltă tabără îi atacară. În
fruntea lor era un ochi-luminoşi în armură din oţel strălucitor. Roti
o sabie.
Fratele lui Kaladin se prăbuşi dintr-o dată! Cu o clipă în urmă
stătuse acolo, îngrozit. În clipa următoare era la pământ.
— Nu! urlă Kaladin.

1557
 Încercă să se ridice, dar alunecă în genunchi. Piciorul nu i se
supunea cum ar fi trebuit.
Plutonul lui Varth se grăbi să înainteze, atacând; atenţia
duşmanilor fusese distrasă de cei trei băieţi. Puseseră soldaţii
neinstruiţi în faţă ca să le taie avântul atacatorilor din cealaltă
tabără.
— Nu, nu, nu! strigă Kaladin.
Îşi folosi suliţa ca să se salte în picioare, apoi înaintă
împleticindu-se. Nu era cu putinţă să se termine atât de repede.
Printr-un miracol, nu-l doborî nimeni în timp ce parcursese restul
distanţei şchiopătând. Abia dacă se gândi la asta. Fixa cu privirea
locul unde căzuse Tien. Se auzi un tunet. Nu. Tropot de copite.
Sosise cavaleria lui Amaram şi pătrundea în liniile duşmane.
Lui Kaladin nu-i păsa. Ajunse în sfârşit la locul dorit. Acolo găsi
trei morţi: tineri, scunzi, zăcând într-o adâncitură a solului pietros.
Îngrozit, amorţit, Kaladin întinse mâna şi-l rostogoli pe cel aflat cu
faţa în jos.
Tien fixa cerul cu ochi fără viaţă.
Kaladin îşi continuă mişcarea, îngenunchind lângă cadavru. Ar fi
trebuit să-i lege rana, ar fi trebuit să-l ducă la loc sigur, dar mintea îi
era prea amorţită. Se mulţumi să îngenuncheze.
— Era şi timpul să aducă aici călăreţii, spuse o voce.
Kaladin îşi ridică privirea şi văzu un grup de suliţaşi îngrămădiţi
în apropiere, cu ochii la cavalerie.
— A vrut să-i vadă adunaţi aici, împotriva noastră, spuse unul
dintre ei.
Avea noduri pe umeri. Varth, comandantul lor. Omul avea nişte

1558
ochi atât de pătrunzători! Nu era nici pe departe un bădăran brutal.
Era uscăţiv şi gânditor.
„Ar trebui să fiu furios”, îşi zise Kaladin. „Ar trebui să fiu…
cumva.”
Varth îşi coborî privirea spre el, apoi spre trupurile celor trei
băieţi care fuseseră mesageri.
— Nemernicule, şuieră Kaladin. Tu i-ai pus în faţă.
— Te descurci cu ceea ce ai, răspunse Varth, dând din cap către
oamenii lui şi arătându-le apoi o poziţie fortificată. Dacă-mi dau
soldaţi care nu-s în stare să lupte, le găsesc o altă întrebuinţare.
Şovăi, în timp ce plutonul lui se îndepărta. Părea cuprins de
regret.
— Trebuie să faci tot ce poţi ca să rămâi în viaţă, fiule.
Transformă o povară într-un câştig, ori de câte ori e cu putinţă. Nu
uita asta, dac-o să supravieţuieşti.
Şi plecă în fugă.
Kaladin se uită în jos. „De ce n-am putut să-l apăr?” se întrebă, cu
ochii la Tien, amintindu-şi râsul lui. Inocenţa lui, zâmbetul,
entuziasmul cu care cerceta dealurile din jurul Vetrei-de-Piatră.
„Te rog. Te rog. Îngăduie-mi să-l apăr. Dă-mi putere.
Se simţea atât de slăbit. Pierduse sânge. Se pomeni alunecând
într-o parte şi, cu mâini obosite, îşi bandajă rana. Apoi, simţindu-se
cumplit de gol pe dinăuntru, se întinse alături de Tien şi-l trase mai
aproape.
— Nu-ţi face griji, şopti.
Când începuse să plângă?
— O să te duc acasă. O să te apăr, Tien. O să te duc înapoi…

1559
 Seara ţinu leşul în braţe, mult timp după ce lupta se încheiase,
agăţându-se de el, simţind cum se răcea încetul cu încetul.
●
Kaladin clipi. Nu era în adâncitura aceea, cu Tien. Era pe platou.
Auzea cum, în depărtare, oamenii mureau. Nu-i plăcea să se
gândească la ziua aceea. Aproape că-şi dorea să nu fi plecat în
căutarea lui Tien. Să nu fi fost nevoit să privească. Să nu fi fost
nevoit să cadă-n genunchi acolo, neputincios, în timp ce-i era
măcelărit fratele.
Şi se întâmpla din nou. Pietroi, Moash, Teft. Aveau să moară cu
toţii. Iar el zăcea, din nou neputincios. Abia dacă se putea mişca. Se
simţea atât de secătuit.
— Kaladin, se auzi o voce.
Clipi, nedumerit. Syl se învârtea prin aer în faţa ochilor lui.
— Ştii Cuvintele?
— Nu vreau decât să-i apăr, şopti el.
— De aceea am venit. Cuvintele, Kaladin.
— Vor muri. Nu-i pot salva. Sunt…
Amaram îi căsăpise oamenii în faţa lui.
Un Cristalpurtător fără nume îl ucisese pe Dallet.
Un ochi-luminoşi îi omorâse fratele.
„Nu.”
Se rostogoli şi se sili să se ridice – clătinându-se, cu picioarele
slăbite.
„Nu!”
Echipa încă nu aşezase podul. Asta îl surprinse. Încă îl mai
împingeau peste spărtură, cu parshendii îngrămădiţi în cealaltă

1560
parte, nerăbdători, înălţându-şi cântecul cu tot mai multă frenezie.
Avusese impresia că nălucirile lui duraseră ore întregi, dar totul nu
ţinuse mai mult de câteva secunde. „NU!”
Targa lui Lopen rămăsese în faţa lui. Printre burdufurile golite de
apă şi bandajele zdrenţuite stătea o suliţă al cărei vârf de oţel
reflecta razele de soare. Îi şoptea lui Kaladin. Îl îngrozea, iar el o
adora.
„Când va veni timpul, sper c-o să fii pregătit. Fiindcă oamenii
ăştia au nevoie de tine.”
Înşfăcă suliţa, prima armă adevărată pe care-o ţinea în mână
după demonstraţia din spărtură, de la care se scurseseră atât de
multe săptămâni. Apoi începu să alerge. La început, nu prea tare.
Apoi cu tot mai multă iuţeală. Cu nesăbuinţă, cu trupul istovit. Dar
nu se opri. Se sili să înainteze, cu tot mai multe sforţări, năpustindu-
se către pod. Acesta ajunsese abia la jumătatea spărturii.
Syl ţâşni în faţa lui şi se uită înapoi, îngrijorată.
— Cuvintele, Kaladin!
Pietroi ţipă când îl văzu intrând în fugă pe podul aflat în mişcare.
Sub el, suprafaţa de lemn se legăna, întinzându-se deasupra golului,
fără să fi ajuns în capătul opus.
— Kaladin! zbieră Teft. Ce faci?
Ajuns la capătul podului, Kaladin scoase un strigăt. Reuşind să-şi
adune puterile, îşi înălţă suliţa şi se aruncă spre marginea
platformei de lemn, avântându-se în aer, deasupra golului cavernos.
Podarii ţipară, îngroziţi. Syl şuieră pe lângă el, îngrijorată.
Parshendii se uitau cu uimire la podarul singuratic care străbătea
văzduhul, venind către ei.

1561
 În trupul lui secătuit şi istovit nu mai era aproape niciun strop de
putere. În acea frântură de timp cristalizat îşi privi duşmanii aflaţi
jos. Parshendi cu piele marmorată, neagră cu roşu. Soldaţi înălţând
arme migălos lucrate, parcă vrând să-l doboare de pe cer. Creaturi
străine, ciudăţenii având carapace în formă de coif şi platoşă. Şi
mulţi dintre ei purtau bărbi.
Bărbi împletite, împodobite cu nestemate strălucitoare.
Kaladin trase aer în piept.
Ca o forţă a mântuirii însăşi – ca razele de soare din ochii
Atotputernicului – Lumina de Furtună răbufni din nestematele
acelea. Se scurse prin aer în torente vizibile, ca nişte coloane
strălucitoare de fum luminos. Răsucindu-se, curbându-se şi
alcătuind spirale ca nişte minusculi nori în formă de pâlnie, până
când îl izbiră, pătrunzând în el.
Şi furtuna reveni la viaţă.
Kaladin se izbi de marginea stâncoasă a spărturii, cu picioarele
devenindu-i dintr-odată puternice, cu mintea, trupul şi sângele
vibrând de energie vie. Se opri, ghemuindu-se cu suliţa sub braţ şi
cu un mic inel de Lumină de Furtună crescând din el ca o undă
împinsă în jos, către piatra pe care căzuse. Uluiţi, parshendii se
retraseră – cu ochii mari, în timp ce cântecul li se stingea.
O dâră de Lumină de Furtună închise rănile din braţul lui
Kaladin. El zâmbi, întinzându-şi suliţa înainte. Îi era tot atât de
familiară ca trupul unei ibovnice de mult pierdute.
„CUVINTELE”, spuse o voce insistentă, vorbindu-i parcă direct
în minte. Şi, în clipa aceea, îşi dădu uimit seama că le ştia, deşi nu i
le spusese nimeni, niciodată.

1562
 — Îi voi apăra pe aceia care nu se pot apăra singuri, şopti.
Al doilea ideal al Cavalerilor Radianţi.
●
Un trosnet zgudui aerul, aidoma unui tunet puternic, deşi cerul
era cu desăvârşire senin. Teft se trase înapoi, împleticindu-se – după
ce tocmai fixaseră podul – şi se trezi privind cu gura căscată, alături
de întreaga echipă. Kaladin se transformase într-o explozie de
energie.
Din el ţâşni o răbufnire albă, un val de fum. Lumină de Furtună.
Forţa acesteia izbi primul rând de parshendi, azvârlindu-i înapoi;
Teft îşi întinse mâna în sus, ferindu-se de vibraţia luminii.
— În clipa asta s-a schimbat ceva, şopti Moash, cu mâna ridicată.
Ceva important.
Kaladin îşi înălţă suliţa. Lumina puternică prinse să pălească,
retrăgându-se. Din trup începu să i se scurgă o strălucire mult mai
blândă. Radiantă, ca fumul unui foc eteric.
O parte dintre parshendii aflaţi lângă el fugiră, însă alţii
înaintară, ridicându-şi provocatori armele. Kaladin pătrunse printre
ei ca un vârtej, ca o furtună vie de oţel, lemn şi îndârjire.

1563
 68
ESHONAI

„Au numit-o Ultima Devastare, dar au minţit. Zeii noştri au

minţit. O, cum au mai minţit. Furtuna Eternă vine. Îi aud şoaptele, îi
văd zidul, îi cunosc inima.”

Tanatanes 1173, cu 8 secunde înainte de moarte. Un azish, muncitor

nomad. Mostră de o notă aparte.

Soldaţii în albastru răcneau, încurajându-se cu strigăte de luptă.

Sunetele păreau tunetul unei avalanşe dezlănţuite în spatele lui
Adolin, în timp ce-şi rotea sabia cu gesturi largi. N-avea loc pentru o
postură corectă. Trebuia să fie tot timpul în mişcare, să pătrundă
printre parshendi, conducându-şi oamenii către spărtura din vest.
Caii, al lui şi al tatălui său, se aflau încă în siguranţă, în rândurile
din spate, cărând răniţi. Însă Cristalpurtătorii nu cutezau să
încalece. Cu duşmanii atât de aproape, Ryshadiumii ar fi fost
ciopârţiţi, iar călăreţii lor s-ar fi prăbuşit.
Fără Cristalpurtători, acel gen de manevră de luptă n-ar fi fost
posibil. Să dea năvală asupra unor duşmani mai numeroşi decât ei
înşişi? Nişte oameni răniţi, istoviţi? Ar fi fost opriţi imediat şi
zdrobiţi.
Însă Cristalpurtătorii nu puteau fi opriţi cu atâta uşurinţă. Cu
armurile pierzând Lumină de Furtună, cu Săbiile de aproape doi
metri tăind fulgerător brazde largi, Adolin şi Dalinar zdruncinau
1564
apărarea parshendilor, croind o deschidere, o fisură. Iar oamenii lor
– cel mai bine înarmaţi din toate taberele alethi – ştiau s-o
folosească. Se organizaseră într-o formaţie triunghiulară în spatele
Cristapurtătorilor, forţând ruperea rândurilor armatei duşmane. Se
foloseau de formaţiile de suliţaşi ca să-şi croiască drum printre ele şi
continuau să înainteze.
Adolin aproape că alerga. Panta dealului îi avantaja, le susţinea
mai bine paşii, le îngăduia să coboare ca nişte chulli porniţi la atac.
Şansa de a supravieţui, după ce crezuseră că totul era pierdut, le
oferea un val de energie, făcându-i să-şi ia avânt, într-o ultimă
încercare de dobândire a libertăţii.
Aveau pierderi enorme. Mai căzuseră deja încă o mie – sau chiar
mai mulţi – dintre cei patru mii de oameni rămaşi. Dar nu conta.
Parshendii luptau ca să ucidă, însă – de data asta – alethii luptau ca
să supravieţuiască.
●
„Heralzi vii din ceruri”, îşi zise Teft, uitându-se cum lupta
Kaladin.
Cu doar câteva clipe înainte, flăcăul păruse aproape mort, cu
pielea de un cenuşiu tern, cu mâinile tremurând. Şi acum era un
vârtej strălucitor, o furtună care mânuia o suliţă. Teft fusese pe
multe câmpuri de luptă, dar, din tot ce văzuse, nimic nu semăna cu
asta, nici pe departe. Kaladin apăra, de unul singur, terenul din faţa
podului. Lumina de Furtună albă izvora din el ca o vâlvătaie.
Rapiditatea lui era incredibilă, aproape inumană, ca şi precizia
loviturilor – suliţa nimerea de fiecare dată un gât, o coastă sau o altă
parte neprotejată de armură a cărnii unui parshendi.

1565
 Era ceva mai mult decât Lumina de Furtună. Teft îşi amintea
doar frânturi din lucrurile pe care familia lui se străduise să-l facă să
le-nveţe, dar tot ce ţinea minte se potrivea. Lumina de Furtună nu-ţi
oferea îndemânare. Nu putea să transforme un om în ceea ce nu era.
Sporea, fortifica, dădea vigoare.
Desăvârşea.
Kaladin se ghemui, lovind picioarele unui parshendi cu mânerul
suliţei şi doborându-l la pământ, apoi se ridică şi opri rotirea unei
securi, blocându-i coada cu suliţa. Îşi luă o mână de pe armă,
împingându-i cu cealaltă vârful în sus, pe sub braţul duşmanului, şi
înfigându-i-l sub braţ. Pe când acesta cădea, el îşi trase suliţa,
folosindu-i coada pentru a-l pocni în cap pe un parshendi ajuns
prea aproape. Lemnul se frânse, împroşcând aşchii, iar coiful-
carapace se sparse.
Nu, nu era doar Lumină de Furtună. Era un maestru al suliţei, cu
îndemânarea sporită până la culmi uimitoare.
Podarii se adunară în jurul lui Teft, uluiţi. Braţul rănit părea să
nu-l mai doară atât de tare cum ar fi fost normal.
— Pare să fie una cu vântul însuşi, spuse Drehy. Adus pe pământ
şi însufleţit. N-arată deloc a om. E ca un spren.
— Sigzil? zise Cikatrice, privind cu ochi mari. Ai mai văzut
vreodată aşa ceva?
Bărbatul cu piele întunecată clătină din cap.
— Părinte al Furtunii, şopti Peet. Ce… ce-i el?
— E şeful nostru de pod, răspunse Teft, smulgându-se din
reverie.
De cealaltă parte a spărturii, Kaladin se feri cu greu de lovitura

1566
ghioagei unui parshendi.
— Şi are nevoie de ajutorul nostru! Prima şi a doua echipă,
mergeţi în stânga. Nu lăsaţi parshendii să-l împresoare. Echipele
trei şi patru, veniţi cu mine în dreapta! Pietroi şi Lopen, fiţi gata să-i
trageţi înapoi pe toţi cei care sunt răniţi. Ceilalţi, alcătuiţi o formaţie
„zid încreţit”. Nu atacaţi, încercaţi doar să rămâneţi în viaţă şi
respingeţi-i. Iar tu, Lopen, aruncă-i o suliţă care nu e ruptă!
●
Cu un strigăt puternic, Dalinar doborî un grup de spadasini
parshendi. Trecu în goană peste trupurile lor, alergând în susul unei
pante scurte, şi sări, de la mai bine de doi metri, asupra duşmanilor
de dedesubt, secerându-i cu o lovitură de Sabie. Armura îi apăsa
spatele cu o greutate enormă, dar avântul cu care lupta îl purta
înainte. Puţinii membri ai Gărzi de Cobalt rămaşi în viaţă săriră de
pe pantă în urma lui, cu strigăte de luptă.
Nu aveau scăpare. Podarii fuseseră probabil omorâţi între timp.
Dar Dalinar îi binecuvânta pentru sacrificiul lor. Poate că, pentru
ţinta aleasă, sacrificiul lor fusese lipsit de sens, dar drumul parcurs
pentru atingerea acesteia se schimbase. Aşa trebuiau să cadă soldaţii
lui: nu încolţiţi şi îngroziţi, ci luptând cu înverşunare.
N-avea să alunece fără zgomot în întuneric. Nu, nici gând. Strigă
din nou, sfidător, aruncându-se cu putere asupra unui grup de
parshendi, răsucindu-se şi rotindu-şi Sabia. Înaintă împleticindu-se
prin pâlcul de parshendi morţi, ai căror ochi ardeau în cădere.
Apoi năvăli într-un loc deschis.
Clipi, uluit. „Am reuşit”, îşi spuse, nevenindu-i să creadă. „Ne-
am tăiat drum printre ei.” În spatele lui răsunară strigătele

1567
soldaţilor, iar în vocile lor se putea simţi aproape tot atâta de uimire
ca la el. Drept înainte, între Dalinar şi spărtură nu mai stătea decât
un ultim grup de parshendi. Dar cu spatele către el. De ce erau…?
Podarii.
Podarii luptau. Dalinar rămase cu gura căscată, lăsându-şi
Aducătoarea Jurământului în jos, cu braţe obosite. Mica forţă a
podarilor apăra capul podului, luptând cu disperare împotriva
parshendilor care se străduiau să-i împingă înapoi.
Era cel mai uluitor şi cel mai glorios fapt văzut vreodată de
Dalinar.
Adolin scoase un strigăt de bucurie, răzbătând printre parshendii
din stânga lui Dalinar. Armura tânărului era zgâriată, plină de
crăpături şi de crestături, iar coiful îi fusese zdrobit, lăsându-i capul
expus. Dar exulta.
— Du-te! strigă Dalinar, gesticulând. Ajută-i, dar-ar furtuna!
Dacă podarii ăia cad, suntem morţi!
Adolin şi Grada de Cobalt se repeziră înainte. Galant şi Sânge
Pur, armăsarul lui Adolin, galopară pe lângă ei, purtând, fiecare,
câte trei răniţi. Lui Dalinar nu-i plăcea că abandonase atât de mulţi
răniţi pe pante, dar Legile Războinicilor erau clare. Într-o
împrejurare ca aceea, apărarea celor care puteau fi salvaţi era mai
importantă.
Dalinar se întoarse s-atace grosul parshendilor din stânga,
asigurându-se astfel că rămânea un culoar deschis pentru soldaţii
săi. Mulţi se grăbeau s-ajungă la loc sigur, deşi câteva plutoane îşi
dovediră curajul intrând în formaţie pe margini şi continuând lupta,
pentru a lărgi deschiderea. Sudoarea de pe fruntea lui Dalinar i se

1568
îmbibase în fâşia de pânză prinsă de coif, iar picăturile cădeau,
trecându-i de sprâncene şi intrându-i în ochiul stâng. Înjură şi-şi
ridică mâna ca să-şi salte viziera – apoi încremeni.
Soldaţii duşmani se despărţeau în două. Şi acolo, în mijlocul lor,
stătea un parshendi uriaş, de peste doi metri, în Cristalarmură
strălucitoare, argintie. I se potrivea aşa cum numai o astfel de
armură o putea face, modelându-se după statura lui enormă.
Cristalsabia lui era înspăimântare, răsucită, asemenea unor flăcări
încremenite, preschimbate în metal. Şi-o înălţă către Dalinar, într-un
salut.
— Acum? strigă înaltul prinţ, nevenindu-i să creadă. Acum vii?
Cristalpurtătorul făcu un pas înainte, cu cizmele de oţel
zăngănindu-i pe piatră. Ceilalţi parshendi se retraseră.
— De ce nu mai devreme? întrebă Dalinar, grăbindu-se să intre în
Postura Vântului şi clipind din ochiul stâng ca să scape de stropii de
sudoare.
Stătea în umbra unei stânci mari şi alungite care avea pe una
dintre laturi forma unei cărţi.
— De ce-ai aşteptat pe tot timpul luptei şi-ataci abia acum?
Când…
Când Dalinar era punctul să cedeze. După cum se părea,
Cristalpurtătorul îi lăsase pe ceilalţi parshendi să se arunce asupra
lui Dalinar atâta vreme când nu se îndoise c-avea să fie doborât.
Poate că le dădeau soldaţilor obişnuiţi prilejul să câştige Cristale,
aşa cum se-ntâmpla şi-n armatele oamenilor. Iar în momentul acela,
când Dalinar ar fi putut să scape, potenţiala pierdere a unei Săbii şi
a unei Armuri era prea importantă, aşa că-şi trimiseseră

1569
Cristalpurtătorul să-l înfrunte.
Acesta se apropie, vorbind în limba lor răguşită. Dalinar nu
înţelese nici măcar un singur cuvânt. Îşi înălţă Sabia şi intră în
postură. Parshendiul mai adăugă ceva, apoi mormăi şi înaintă,
lovind.
Dalinar înjură în sinea lui, fără să-şi fi recăpătat vederea la ochiul
stâng. Se trase înapoi, rotindu-şi sabia şi lovind-o pe a duşmanului.
Din interiorul Armurii, Dalinar simţi forţa izbiturii ca pe o
zdruncinătură. Muşchii lui răspundeau cu încetineală. Lumina de
Furtună continua să se scurgă prin crăpături, dar se împuţina. Nu
mai era mult până când Armura n-avea să-l mai slujească.
Cristalpurtătorul parshendi îl atacă iarăşi. Postura lui nu-i era
cunoscută, dar ceva îi spunea că era îndelung exersată. Nu lupta cu
un sălbatic aflat în stăpânirea unei arme puternice, cu care se juca.
Adversarul era un războinic instruit. Dalinar se văzu din nou silit să
lovească, deşi Postura Vântului nu era potrivită pentru aşa ceva.
Muşchii lui împovăraţi de greutatea armurii erau prea lenţi ca să se
poată feri, iar Armura era prea crăpată ca să-şi asume riscul de a fi
lovit din plin.
Forţa izbiturii aproape că-l scoase din postură. Strânse din dinţi
şi-şi puse toată greutatea în spatele armei, exagerând cu bună
ştiinţă, în timp ce venea următoarea lovitură. Săbiile se încrucişară
cu un zăngănit năprasnic, azvârlind o ploaie de scântei, ca şi cum
cineva ar fi aruncat în aer o găleată de metal topit.
Dalinar îşi reveni cu iuţeală şi se avântă înainte, încercând să-şi
izbească duşmanul cu umărul în piept. Însă aceasta era încă plin de
forţă, cu Armura intactă. Se feri şi fu cât pe-aci să-l lovească pe

1570
Dalinar în spate. Dar acesta se răsuci exact la timp. Pe urmă se
întoarse cu spatele şi sări pe o stâncă măruntă, apoi păşi pe un prag
mai înalt şi reuşi s-ajungă în vârf. Potrivnicul său îl urmă, aşa cum
sperase. Poziţia precară a picioarelor mărea pericolul – ceea ce nu-l
deranja. O singură lovitură l-ar fi putut distruge pe Dalinar. Dar
asta-nsemna să rişti.
Când celălalt se apropie de vârful stâncii, Dalinar atacă,
folosindu-se de avantajul unei poziţii mai sigure şi de al unui teren
mai înalt. Parshendiul nu se obosi să se ferească. Primi lovitura în
coif, iar acesta crăpă, dar avu astfel şansa de a-şi îndrepta lovitura
către picioarele lui Dalinar.
El făcu un salt înapoi, simţindu-se dureros de lent. Izbuti cu greu
să se ferească, însă fără a putea să dea o a doua lovitură când
celălalt se căţăra spre vârful stâncii.
Parshendiul izbi cu furie. Strângând din dinţi, Dalinar îşi ridică
antebraţul ca să pareze şi păşi către atacator, rugându-se Heralzilor
să-i reziste Armura. Lama duşmanului o lovi, zguduind-o şi
trimiţând şocul de-a lungul braţului lui Dalinar. Mănuşa care-i
ocrotea pumnul păru dintr-odată grea ca plumbul, dar el nu se opri,
ci roti Sabia, atacând la rândul său.
Dar nu-şi alesese drept ţintă armura celuilalt, ci o piatră de sub el.
Exact în clipa când aşchiile de metal topit din apărătoarea
antebraţului său zburară în aer, el îşi trecu Sabia prin pragul de
piatră de sub picioarele adversarului. O întreagă bucată se
desprinse, iar Cristalpurtătorul căzu pe spate. Se prăbuşi la pământ
cu un bubuit.
Dalinar lovi în piatră cu pumnul – cel de sub apărătoarea de

1571
antebraţ distrusă –, desprinzându-şi mănuşa de restul Armurii.
Apoi îşi trase mâna din ea, lăsându-şi-o liberă în aerul pe care-l
simţea răcoros din cauza pielii sale asudate. Abandonă mănuşa – n-
o mai putea folosi corect, din cauza apărătorii distruse – şi scoase un
strigăt, rotindu-şi Sabia cu o singură mână. Tăie o altă bucată de
piatră şi o trimise în jos, către Cristalpurtătorul duşman.
Acesta se ridică împleticindu-se, dar piatra căzu peste el cu un
trosnet puternic, răspândind în jur un val de Lumină de Furtună.
Dalinar coborî dintr-o săritură, încercând s-ajungă la parshendi
înainte ca acesta să poată face vreo mişcare. Din nefericire, îşi târa
piciorul drept, aşa că, odată ce se văzu jos, nu mai putu să-nainteze
decât şchiopătând. Dacă şi-ar fi scos apărătoarea cizmei, n-ar mai fi
putut susţine restul Cristalarmurii.
Scrâşni din dinţi, oprindu-se în clipa în care adversarul său
începu să se ridice. Se mişcase prea încet. Deşi crăpată în mai multe
locuri, Armura celuilalt nu era nici pe departe tot atât de vătămată
ca a lui. Era impresionat că reuşise să nu-şi scape Sabia. Îşi înclină
spre Dalinar capul apărat de coif, cu ochii ascunşi în spatele îngustei
deschideri a vizierei. În jurul lor, ceilalţi parshendi priveau în tăcere,
alcătuind un inel, fără să intervină.
Dalinar îşi înălţă Sabia, ţinând-o cu o mână înmănuşată şi cu una
dezgolită. Simţea vântul rece pe pielea lui umedă, expusă.
N-avea rost să fugă. Avea să lupte acolo.
●
Pentru prima oară după multe, multe luni, Kaladin se simţea pe
de-a-ntregul treaz şi pe de-a-ntregul viu.
Splendoarea suliţei, şuierând prin aer. Comuniunea trupului şi a

1572
minţii, cu mâinile şi picioarele supunându-i-se instantaneu, mai
repede decât i se puteau contura gândurile. Claritatea şi
familiaritatea vechilor poziţii de luptă cu suliţa, învăţate în cea mai
cumplită perioadă a vieţii.
Arma era o prelungire a fiinţei sale; putea s-o mişte instinctiv, cu
aceeaşi uşurinţă cu care îşi mişca degetele. Rotind-o, împlântând-o
în parshendi, răzbunându-se fiindcă-i uciseseră atât de mulţi
prieteni. Plătindu-le cu vârf şi îndesat pentru fiecare săgeată trimisă
către carnea lui.
Cu Lumina de Furtună pulsându-i extatic în trup, simţea un ritm
al luptei. Aproape ca la cântecul parshendilor.
Şi ei cântau. Îşi reveniseră după ce-l văzuseră absorbind Lumina
şi rostind cuvintele celui de-Al Doilea Ideal. Îl atacau în valuri,
străduindu-se cu înverşunare s-ajungă la pod şi să-l răstoarne. Unii
săriseră pe marginea cealaltă, ca să atace din altă direcţie, dar
Moash adusese podarii să le ţină piept. Şi, uimitor, reuşeau.
Syl se răsucea în jurul lui Kaladin, atât de repede încât i se
învălmăşeau contururile, lăsându-se purtată de valurile Luminii de
Furtună care se ridicau din pielea lui, ca o frunză în voia unei vijelii.
Era încântată. Aşa cum n-o mai văzuse niciodată până atunci.
El nu-şi întrerupea atacurile – într-un fel, nu era decât unul
singur, cu fiecare lovitură pornind direct din cea de dinaintea ei.
Suliţa nu i se oprea niciodată şi, împreună cu oamenii lui, îi
împingea pe parshendi înapoi, acceptând orice provocare a
perechilor care ieşeau în faţă.
Omora. Măcelărea. Sângele ţâşnea în aer şi răniţii îi gemeau la
picioare. Se străduia să nu le dea prea multă atenţie. Ei erau

1573
duşmanul. Însă gloria deplină a faptelor sale părea să se bată cap în
cap cu distrugerile pe care le provoca.
Apăra. Salva. Şi totuşi ucidea. Cum era cu putinţă să existe ceva
atât de cumplit şi, în acelaşi timp, atât de frumos?
Se feri de lovitura unei săbii splendide, argintii, apoi lovi cu
suliţa din flanc, sfărâmând nişte coaste. Răsuci suliţa, pocnind cu
coada ei deja crăpată coastele perechii parshendiului. Apoi azvârli
bucăţile rupte într-un al treilea duşman şi prinse suliţa nouă
aruncată de Lopen. Herdazianul le aduna de la alethii căzuţi în
apropiere şi i le dădea când îi trebuiau.
Când atacai un om, aflai ceva despre el. Duşmanii erau atenţi şi
meticuloşi? Înaintau încercând să intimideze, agresivi şi
dominatori? Te înjurau ca să te scoată din sărite? Erau necruţători,
sau lăsau în viaţă un om care era cu siguranţă destul de grav rănit
ca să nu mai poată lupta?
Parshendii îl impresionau. Înfruntase mai multe zeci, fiecare cu
un stil de luptă uşor diferit. Păreau să nu trimită asupra lui mai
mult de doi sau patru în acelaşi timp. Atacau atent, controlat, şi
fiecare pereche lupta ca o echipă. Păreau să-l respecte pentru
măiestria lui.
Mai grăitor decât orice, păreau să evite lupta cu Teft şi Cikatrice,
care erau răniţi, concentrându-se asupra lui Kaladin, a lui Moash şi
a celorlalţi suliţaşi pricepuţi. Parshendii nu erau sălbaticii
dezlănţuiţi şi neinstruiţi la care fusese făcut să se aştepte. Erau
soldaţi bine pregătiţi care pe câmpul de luptă respectau un cod al
onoarei inexistent pentru cei mai mulţi dintre alethii pe care-i
întâlnise. Găsea, la ei, ceea ce sperase să găsească la soldaţii de pe

1574
Câmpiile Sfărâmate.
Descoperirea îl zdruncină. Se trezi respectându-i pe cei pe care-i
ucidea.
În cele din urmă, furtuna din interiorul său îl purtă mai departe.
El îşi alesese o cale, iar parshendii aveau să măcelărească armata lui
Dalinar Kholin fără s-o regrete nici măcar o singură clipă. Se
dedicase unui ţel. Şi avea să meargă, alături de oamenii săi, până la
capăt.
Nu ştia de cât timp intrase în luptă. Podul Patru rezista uimitor
de bine. Fără îndoială că nu luptau de prea mult timp, altminteri ar
fi fost copleşiţi. Şi totuşi, numărul mare de răniţi şi muribunzi din
jurul lui părea să spună că trecuseră ore întregi.
Simţi nu doar uşurare, ci şi o dezamăgire bizară când o siluetă în
Armură sparse rândurile parshendilor, deschizând calea unui şuvoi
de soldaţi în albastru. Kaladin se retrase cu părere de rău, cu inima
bătându-i puternic, cu furtuna din trup domolită. Era evident că
Lumina înceta să se mai scurgă din pielea lui. Neîntrerupta sosire a
parshendilor cu nestemate în bărbile împletite îl hrănise în prima
parte a luptei, însă cei care se repeziseră în ultimul timp asupra lui
nu aveau nestemate. Un alt indiciu că nu erau creaturi subumane,
încete la minte, aşa cum pretindeau ochi-luminoşii. Văzuseră ce
făcea şi ţinuseră cont de asta, chiar dacă nu înţelegeau de ce.
Avusese destulă Lumină ca să nu se prăbuşească. Dar în timp ce
alethii îi împingeau înapoi pe parshendi, înţelese că sosiseră exact la
timp.
„Trebuie să am mare grijă cu asta”, se gândi. Furtuna interioară îi
trezea setea de mişcare şi de atac, dar folosirea ei îl secătuia. Cu cât

1575
folosea mai multă şi cu cât o folosea mai repede, cu atât mai rău se
simţea când o termina.
Soldaţii alethi ocupară poziţii de apărare pe ambele laturi ale
podului, iar podarii istoviţi se retraseră, cei mai mulţi aşezându-se
şi apăsând cu mâinile pe răni. Kaladin se grăbi să li se alăture.
— Raportaţi!
— Trei morţi, răspunse Pietroi înnegurat, îngenunchind lângă
trupurile pe care le întinseseră pe pământ.
Malop, Jaks Fără-Urechi şi Narm.
Kaladin se încruntă, îndurerat. „Bucură-te că trăiesc ceilalţi”, se
gândi. Uşor de spus. Greu de acceptat.
— Şi voi cum staţi?
Mai erau cinci cu răni grave, dar Pietroi şi Lopen se ocupaseră
deja de ei. Cei doi deveniseră destul de pricepuţi ascultându-l pe
Kaladin. El însuşi nu mai putea face mare lucru pentru răniţi. Se
uită la trupul lui Malop. Primise în braţ o lovitură de secure care îi
retezase carnea şi-i spărsese osul. Murise din cauza pierderii de
sânge. Dacă n-ar fi luptat, Kaladin ar fi putut să…
„Nu. În clipa asta, fără regrete.”
— Traversaţi înapoi, le spuse podarilor, gesticulând. Teft, tu eşti
şeful. Moash, crezi că mai ai destulă putere ca să vii cu mine?
— Bineînţeles, răspunse acesta, cu un zâmbet larg pe faţa mânjită
de sânge.
Părea entuziasmat, nu istovit. Toţi cei trei morţi luptaseră în
partea apărată de el, însă Moash şi restul supravieţuitorilor se
descurcaseră uimitor de bine.
Ceilalţi podari se retraseră. Kaladin se întoarse să se uite la

1576
soldaţii alethi. Era ca şi cum ar fi aruncat o privire într-un cort de
triere a răniţilor. Niciunul nu era nevătămat. Cei din mijloc se
împleticeau şi şchiopătau. Cei de pe margini continuau să lupte, cu
uniformele însângerate şi rupte. Retragerea se preschimbase în
haos.
Kaladin îşi croi drum către răniţi, făcându-le semn să traverseze
podul. Unii îl ascultară, dar alţii stăteau locului, cu un aer năucit. El
se apropie în grabă de un grup care părea într-o stare mai bună
decât mulţi alţii.
— Cine e comandantul vostru?
— E… începu soldatul, care avea o tăietură de-a latul obrazului.
Luminlordul Dalinar.
— Comandantul direct. Cine e căpitanul vostru?
— Mort, răspunse omul. La fel ca lordul companiei mele. La fel
ca secundul lui.
„Părinte al Furtunii!” îşi zise Kaladin.
— Treceţi podul, spuse, apoi plecă mai departe. Trebuie să
vorbesc cu un ofiţer! Cine conduce retragerea?
Drept în faţă se zărea o siluetă în Cristalarmură albastră, plină de
zgârieturi, luptând în fruntea unui grup. Probabil că era Adolin, fiul
lui Dalinar. Se străduia să-i ţină pe parshendi la distanţă; n-ar fi fost
înţelept să-i abată atenţia.
— Aici, strigă cineva. L-am găsit pe Luminlordul Havar! E
comandantul ariergărzii.
„În sfârşit”, îşi spuse Kaladin, străbătând în grabă haosul ca să
descopere un ochi-luminoşi bărbos, care zăcea pe pământ scuipând
sânge. Îl cercetă cu privirea şi-i văzu rana enormă din pântec.

1577
 — Cine e secundul lui?
— Mort, răspunse bărbatul de lângă comandant.
Era un ochi-luminoşi.
— Şi tu cine eşti? întrebă Kaladin.
— Nacomb Gaval.
Părea tânăr, mai tânăr decât el.
— Eşti avansat, îi spuse. Du-i pe oamenii ăştia dincolo de pod cât
mai repede cu putinţă. Dacă te-ntreabă cineva, spui că ai primit o
misiune pe câmpul de luptă, în calitate de comandant al ariergărzii.
Dacă pretinde cineva că are rang mai mare, îl trimiţi la mine.
Tânărul tresări, uluit.
— Avansat… Cine eşti? Poţi face asta?
— Cineva trebuie s-o facă, se răsti Kaladin. Du-te! Îndeplineşte
misiunea!
— Păi…
— Du-te! strigă Kaladin.
Spre surprinderea lui, tânărul ochi-luminoşi îl salută, apoi începu
să-şi strige plutonul. Oamenii lui Kholin erau răniţi, istoviţi şi
năuciţi, dar bine instruiţi. Imediat ce luă cineva comanda, ordinele
se transmiseră repede. Plutoanele traversară podul, intrând în
formaţie de marş. În toată zăpăceala, păreau să se agaţe de tiparele
familiare.
Peste câteva minute, grosul armatei lui Kholin se scurgea peste
pod ca nisipul dintr-o clepsidră. Inelul luptătorilor se îngustă.
Oamenii încă mai continuau să strige şi să moară în tumultul haotic
al săbiilor izbite de scuturi şi al suliţelor lovite de metal.
Kaladin se grăbi să-şi scoată armura-carapace – în momentul

1578
acela nu era înţelept să-i înfurie pe parshendi – apoi se strecură
printre răniţi în căutarea mai multor ofiţeri. Găsi doi, însă erau
năuciţi, răniţi, cu răsuflarea tăiată. Se părea că toţi cei care mai erau
în stare să lupte se aflau în fruntea oamenilor de pe cele două
flancuri, ţinându-i la distanţă pe parshendi.
Urmat de Moash, Kaladin se repezi către linia din centrul
frontului, unde alethii păreau să reziste cel mai bine. Acolo găsi în
sfârşit un comandant: un ochi-luminoşi înalt, impunător, cu platoşă
de oţel şi coif pe măsura ei, purtând o uniformă de un albastru mai
închis decât ale celorlalţi. Conducea lupta chiar din spatele primelor
linii.
Dădu din cap către Kaladin, strigând ca să se facă auzit peste
zgomotul bătăliei.
— Eşti comandantul podarilor?
— Da. De ce nu trec oamenii tăi podul?
— Suntem Garda de Cobalt, răspunse bărbatul. Datoria noastră e
să-l apărăm pe Luminlordul Adolin.
Arătă către Cristalpurtătorul în Armură albastră din faţa lor.
Părea să-şi forţeze înaintarea către ceva anume.
— Unde e înaltul prinţ? strigă Kaladin.
— Nu suntem siguri, zise bărbatul ochi-luminoşi, iar faţa i se
schimonosi. Garda lui a dispărut.
— Trebuie să vă retrageţi. Grosul armatei e dincolo de pod. Dacă
rămâneţi aici, o să fiţi încercuiţi!
— Nu-l putem părăsi pe Luminlordul Adolin. Îmi pare rău.
Kaladin se uită în jur. Grupurile de alethi care luptau îşi păstrau
cu greu poziţiile, dar n-aveau să se retragă dacă nu li se ordona.

1579
 — Bine, spuse înălţându-şi suliţa şi făcându-şi loc către prima
linie.
Acolo, parshendii luptau cu înverşunare. Kaladin îl doborî pe
unul dintre ei cu o lovitură în gât, apoi se roti în mijlocul unui grup,
cu vârful suliţei străfulgerând. Lumina lui de Furtună aproape că se
terminase, dar parshendii aceia aveau nestemate în bărbi. Inspiră –
sorbind foarte puţină Lumină, ca să nu se trădeze în faţa soldaţilor
alethi – şi se avântă, atacând.
Parshendii dădură înapoi din faţa asaltului său plin de furie şi
câţiva membri ai Gărzii de Cobalt aflaţi în apropiere se traseră
deoparte, împleticindu-se şi părând uluiţi. În jurul lui Kaladin
căzuseră vreo zece duşmani, răniţi sau morţi. Asta îi oferi o
deschidere, iar el se strecură prin ea, urmat îndeaproape de Moash.
O mulţime de parshendi se concentrau asupra lui Adolin, a cărui
Cristalarmură albastră era plină de zgârieturi şi crăpături. Kaladin
nu mai văzuse niciodată una într-o stare atât de jalnică. Lumina de
Furtună care se înălţa din crăpături semăna foarte bine cu aceea
scursă din pielea lui, când o avusese – sau o folosise – din belşug.
Furia cu care lupta Criastalpurtătorul îl făcu pe Kaladin să se
oprească locului. El şi Moash rămaseră chiar la marginea spaţiului
acoperit de Sabia lui Adolin, iar parshendii îi ignorară, străduindu-
se cu evidentă disperare să-l doboare pe fiul lui Dalinar. Adolin
secera mai mulţi duşmani dintr-o singură lovitură – dar Sabia lui nu
tăia carnea, lucru pe care Kaladin îl mai văzuse o singură dată.
Ochii parshendilor ardeau şi se înnegreau, iar ei cădeau morţi cu
zecile. Cadavrele picau în jurul lui ca fructele coapte dintr-un pom.
Cu toate acestea, era clar că Adolin făcea eforturi mari.

1580
Cristalarmura lui nu era doar crăpată, ci pe alocuri avea chiar găuri.
Coiful îi dispăruse, dar fusese înlocuit cu o cască obişnuită de
suliţaş. Şchiopăta de piciorul stâng, aproape târându-l. Sabia lui era
letală, dar parshendii se apropiau tot mai mult.
Kaladin nu îndrăzni să pătrundă în raza Sabiei.
— Adolin Kholin! strigă el.
Luminlordul continuă să lupte.
— Adolin Kholin, strigă el încă o dată cu voce tunătoare, simţind
cum din el se ridica un norişor de Lumină.
Cristalpurtătorul se opri, apoi se uită la el. Se retrase fără tragere
de inimă, lăsând Garda de Cobalt să se repeadă înainte – folosindu-
se de golul creat de Kaladin – şi să-i ţină la distanţă pe parshendi.
— Cine eşti? întrebă Adolin când ajunse lângă el.
Chipul său tânăr şi mândru lucea de sudoare, iar părul îi era o
încâlceală de şuviţe blonde şi negre.
— Sunt cel care ţi-a salvat viaţa, răspunse Kaladin. Trebuie să
ordoni retragerea. Soldaţii tăi nu mai sunt în stare să lupte.
— Tatăl meu e acolo, podarule, ripostă Adolin, arătând cu sabia
lui foarte lată. L-am văzut chiar acum câteva clipe. Ryshadiumul lui
s-a dus la el, dar nu s-a mai întors nici calul, nici omul. O să conduc
un pluton către…
— O să te retragi! exclamă Kaladin, exasperat. Uită-te la oamenii
tăi, Kholin! Abia se mai ţin pe picioare, nici vorbă să mai lupte.
Pierzi câteva zeci în fiecare minut. Trebuie să-i scoţi de-aici.
— N-o să-mi abandonez tatăl, zise Adolin, cu încăpăţânare.
— Pentru liniştea… Dacă tu cazi, Adolin Kholin, oamenii ăştia nu
mai au nimic. Comandanţii lor sunt răniţi sau morţi. Nu te poţi duce

1581
la tatăl tău; abia mai poţi să mergi! Repet, du-ţi oamenii la loc sigur!
Tânărul Cristalpurtător făcu un pas înapoi, clipind uluit de tonul
lui Kaladin. Se uită către nord-est, unde o siluetă cenuşie ca ardezia
apăru pe o ridicătură stâncoasă, luptându-se cu o alta, tot în
Cristalarmură.
— E atât de aproape…
Kaladin inspiră adânc.
— Mă duc eu după el. Tu condu retragerea. Apără podul, dar
numai podul…
Adolin îi aruncă o privire aspră. Făcu un pas, dar ceva din
armura lui cedă, făcându-l să se împleticească şi să cadă într-un
genunchi. Strângând din dinţi, reuşi să se ridice.
— Căpitane Malan! strigă. Ia-ţi soldaţii şi du-te cu omul ăsta.
Scoateţi-l pe tata de-acolo.
Bărbatul cu care vorbise Kaladin mai înainte salută cu hotărâre.
Adolin aruncă o nouă privire spre Kaladin, apoi îşi ridică sabia şi o
porni maiestuos către pod.
— Moash, du-te cu el, spuse Kaladin.
— Dar…
— Fă-o, Moash, insistă Kaladin cu îndârjire, uitându-se către
stânca pe care lupta Dalinar.
Inspiră adânc, îşi îndesă suliţa sub braţ şi începu să alerge cât de
repede era în stare.
Soldaţii din Garda de Cobalt strigară în urma lui, străduindu-se
să ţină pasul, dar el nu se uită înapoi. Se izbi de linia atacatorilor
parshendi, se răsuci şi doborî doi dintre ei cu suliţa, apoi sări peste
ei şi-şi continuă drumul. În locul acela, atenţia celor mai mulţi

1582
parshendi se îndrepta către lupta lui Dalinar sau către bătălia
purtată pe drumul spre pod; între cele două fronturi, rândurile erau
rare.
Kaladin se mişca repede, absorbind mai multă Lumină pe
măsură ce alerga, ferindu-se şi ocolindu-i pe duşmanii care încercau
să-l atace. În câteva clipe ajunse în locul unde luptase Dalinar. Pe
stâncă nu mai era acum nimeni, însă în jurul ei se adunase un grup
numeros de parshendi.
„Acolo”, îşi spuse, avântându-se dintr-un salt.
●
Un cal necheză. Dalinar îşi înălţă şocat privirea când Galant
năvăli în spaţiul liber din interiorul inelului format de parshendii
care priveau. Ryshadiumul venise la el. Cum… unde…? Calul ar fi
trebuit să fie liber şi la loc sigur, pe platoul alăturat.
Era prea târziu. Dalinar căzuse într-un genunchi, doborât de
Cristalpurtătorul duşman. Pashendiul îl izbi cu piciorul în piept,
trântindu-l pe spate.
Urmă o lovitură în coif. Alta. Şi alta. Coiful explodă, iar forţa
loviturilor îl ameţi pe Dalinar. Unde se afla? Ce se întâmpla? De ce îl
ţintuia la pământ ceva atât de greu?
„Cristalarmura”, se gândi, străduindu-se să se ridice. „O port…
Cristalarmura mea…”
O pală de vânt îi trecu peste faţă. Lovituri în cap; trebuia să te
fereşti de loviturile în cap, chiar şi atunci când purtai o Armură.
Duşmanul stătea deasupra lui, ameninţător, şi părea să-l cerceteze.
Ca şi cum ar fi căutat ceva.
Dalinar îşi scăpase Sabia. Soldaţii parshendi înconjurau locul

1583
duelului. Îl siliră pe Galant să se retragă, iar calul necheză şi se
ridică în două picioare. Dalinar îl privea, iar imaginea i se învârtea
înaintea ochilor.
Oare de ce nu-l omora Cristalpurtătorul, pur şi simplu?
Parshendiul uriaş se aplecă, apoi vorbi. Cuvintele aveau un accent
puternic şi mintea lui Dalinar aproape că le respinse. Dar aflându-se
acum atât de aproape, îşi dădu seama de ceva. Pricepea ce i se
spunea. Accentul făcea cuvintele aproape de neînţeles, dar erau în
alethi.
— Eşti tu, spuse Cristalpurtătorul parshendi. Te-am găsit, în
sfârşit.
Dalinar clipi, surprins.
În rândurile din spate ale soldaţilor privitori se produse o
agitaţie. Scena era oarecum familiară: parshendii înconjurau un
Cristalpurtător în pericol. Dalinar o mai trăise, dar atunci se afla de
cealaltă parte.
Cristalpurtătorul ăla n-avea cum să-i vorbească lui. El primise
lovituri prea puternice în cap. Probabil aiura. Ce-i tulbura pe
parshendii aflaţi împrejurul lui?
„Sadeas”, se trezi Dalinar zicându-şi, cu mintea înceţoşată. „A
venit să mă salveze, aşa cum l-am salvat şi eu pe el.”
„Uneşte-i…”
„Va veni, ştiu că va veni. O să-i adun…”
Parshendii ţipau, se mişcau, se răsuceau. Brusc, dintre ei ţâşni
cineva. Nici vorbă să fi fost Sadeas. Un bărbat tânăr, cu trăsături
puternice şi păr ondulat, lung şi negru. Avea o suliţă.
Şi strălucea.

1584
 „Ce?” se întrebă Dalinar, năucit.
●
Kaladin se opri în mijlocul cercului. Cei doi Cristalpurtători erau
în mijloc, unul căzut la pământ, cu o undă firavă de Lumină
scurgându-i-se din corp. Era prea firavă. Judecând după numărul
de crăpături, nestematele lui erau aproape secătuite. Celălalt – un
parshendi, după mărimea şi forma braţelor şi a picioarelor sale – era
deasupra celui căzut.
„Grozav”, îşi zise Kaladin, avântându-se înainte ca soldaţii
parshendi să-şi dea seama că ar fi trebuit să-l atace.
Cristalpurtătorul duşman era aplecat, concentrându-se asupra lui
Dalinar. Armura lui pierdea Lumină de Furtună printr-o crăpătură
largă din jambieră.
Şi – aducându-şi fulgerător aminte cum îl salvase pe Amaram –
Kaladin se apropie şi-şi înfipse suliţa în crăpătură.
Cristalpurtătorul ţipă şi, surprins, scăpă Sabia din mână. Kaladin
îşi trase suliţa şi se dădu înapoi. Cristalpurtătorul se răsuci,
repezindu-şi către el pumnul ocrotit de armură, dar nu-l nimeri.
Kaladin se apropie dintr-un salt şi – punându-şi în lovitură toată
puterea – îşi înfipse din nou suliţa în crăpătura Armurii.
Cristalpurtătorul ţipă, de data asta chiar mai tare, se împletici şi
căzu în genunchi. Kaladin încercă să-şi smulgă suliţa, dar celălalt se
prăbuşi peste ea, frângându-i coada. Kaladin se retrase cu mâinile
goale, având acum în faţă inelul de parshendi. Lumina de Furtună îi
izvora din trup.
Tăcere. Şi ei prinseră apoi să vorbească iarăşi, repetând cuvintele
pe care le rostiseră mai înainte.

1585
 — Neshua Kadal!
Şi le spuneau unii altora pe şoptite, părând năuciţi. Începură un
cântec pe care Kaladin nu-l mai auzise niciodată.
„E bine şi-aşa”, îşi zise el. Atâta vreme cât nu-l atacau. Dalinar
Kholin se mişca, săltându-se în capul oaselor. Kaladin îngenunche,
poruncindu-i Luminii sale de Furtună să intre în solul stâncos şi
păstrându-şi din ea doar atât cât avea nevoie ca să nu-şi piardă
puterile, dar nu destul de multă ca să mai strălucească. Apoi se
repezi către calul cu armură care se afla lângă inelul format de
parshendi.
Aceştia i se feriră din cale, părând îngroziţi. El luă frâul şi se
grăbi să se-ntoarcă lângă înaltul prinţ.
●
Dalinar scutură din cap, străduindu-se să-şi limpezească mintea.
Lumea încă i se mai învârtea înaintea ochilor, dar gândurile îi
prindeau din nou formă. Ce se întâmplase? Fusese lovit în cap şi…
şi acum Cristalpurtătorul era la pământ.
La pământ? Ce îl doborâse? Creatura chiar vorbise cu el? Nu,
probabil că îşi imaginase. Şi asta, şi faptul că tânărul suliţaş
strălucea. În clipa aceea n-o făcea. Ţinându-l pe Galant de frâu, îl
chema pe Dalinar, fluturându-şi cu disperare mâna. Înaltul prinţ se
sili să se ridice în picioare. În jurul lor, parshendii murmurau ceva
de neînţeles.
„Cristalarmura asta,” îşi zise Dalinar, privindu-şi la adversarul
căzut în genunchi. „O Cristalarmură… aş putea să-mi ţin
promisiunea faţă de Renarin. Aş putea…”
Cristalpurtătorul gemu, strângându-şi cu o mână înmănuşată

1586
piciorul. Dalinar se simţea îmboldit să-l ucidă. Făcu un pas înainte,
târându-şi piciorul care nu-l asculta. În jur, parshendii priveau în
tăcere. De ce nu atacau?
Suliţaşul înalt alergă spre Dalinar, ducându-l pe Galant de frâu.
— Încalecă, ochi-luminoşi.
— Ar trebui să-l omorâm. Am putea…
— Încalecă! porunci tânărul, azvârlindu-i frâul, în timp ce
parshendii se întorceau să-nfrunte un grup de soldaţi alethi. Tu ar
trebui să fii un om de onoare, mârâi suliţaşul.
Lui Dalinar i se-ntâmplase rareori să i se vorbească astfel, mai
ales când cuvintele erau ale unui ochi-întunecaţi.
— Ei bine, oamenii tăi nu vor pleca de-aici fără tine, iar oamenii
mei nu vor pleca fără ei. Aşa c-o să te urci pe cal şi-o să ieşim din
capcana asta în care ne-aşteaptă moartea. Pricepi?
Dalinar îi întâlni ochii. Şi dădu din cap. Fireşte. Avea dreptate;
trebuia să-l lase-n pace pe Cristalpurtătorul duşman. Căci cum i-ar
fi putut lua Armura? Ar fi târât leşul după ei tot drumul?
— Retrageţi-vă! le strigă soldaţilor săi, săltându-se în şaua lui
Galant.
Şi abia izbuti s-o facă, atât de puţină era Lumină de Furtună
rămasă în armura lui.
Sigur pe picioare, Galant ţâşni în galop prin culoarul de fugă
pentru care oamenii lui Dalinar îşi vărsaseră sângele. Suliţaşul fără
nume alerga în urma lui, iar Garda de Cobalt îi înconjura. În faţă, pe
platoul salvator se vedea o parte mai mare a armatei sale. Podul
încă mai era la locul lui, iar Adolin aştepta neliniştit în capăt,
apărându-l ca să asigure retragerea tatălui său.

1587
 Cu un suspin de uşurare, Dalinar străbătu puntea de lemn care
ducea către platoul alăturat. Adolin şi ultimii săi soldaţi se aliniară
în spatele lui.
Îl întoarse pe Galant şi se uită spre est. Parshendii se
îngrămădeau pe marginea spărturii, dar nu-i urmăriră. Un grup se
ocupa de pupa din vârful platoului. În furia luptei, ambele părţi o
dăduseră uitării. Nu-i mai urmăriseră pe alethi niciodată, dar dacă
s-ar fi răzgândit, i-ar fi putut hărţui pe tot drumul de întoarcere
până la podurile permanente.
Însă nu o făcură. Se aliniară şi începură un alt cântec de-al lor, cel
pe care-l cântau la fiecare retragere a forţelor alethi. Sub privirile lui
Dalinar, o siluetă în Cristalarmură argintie crăpată şi cu o mantie
roşie trecu, împleticindu-se, în fruntea celorlalţi. Coiful fusese scos,
dar se afla prea departe ca să-i poată fi desluşite trăsăturile de pe
faţa marmorată, neagră cu roşu. Cel cu care se luptase înainte
Dalinar îşi înălţă Cristalsabia cu o mişcare de neconfundat. Un salut,
un gest de respect. Instinctiv, Dalinar îşi chemă arma şi, după zece
bătăi de inimă, îi răspunse la salut.
Podarii îşi traseră podul aflat deasupra spărturii, despărţind cele
două armate.
— Ocupaţi-vă de răniţi! strigă Dalinar. Nu abandonăm niciun om
care are şanse de supravieţuire! Parshendii nu ne vor ataca aici!
Oamenii lui îşi uniră glasurile într-un strigăt. Faptul că scăpaseră
de pe Turn părea, într-un fel, o victorie mai importantă decât toate
inimile-nestemată pe care le câştigaseră. Soldaţii alethi istoviţi se
împărţiră în batalioane. Opt intraseră în luptă, iar acum erau tot opt,
deşi în unele nu mai rămăseseră mai mult de câteva sute de oameni.

1588
Cei care aveau pregătire de chirurgi militari treceau printre rânduri,
în timp ce ofiţerii îi numărau pe supravieţuitori. Printre
durerospreni şi istoviospreni începeau să se aşeze oameni
însângeraţi, unii fără arme, mulţi cu uniformele rupte.
Pe celălalt platou, parshendii îşi continuau cântecul straniu.
Dalinar se trezi urmărind cu atenţie echipa de podari. Tânărul
care-l salvase părea să le fie şef. Oare doborâse un Cristalpurtător?
Dalinar îşi amintea ca prin ceaţă de o ciocnire bruscă şi scurtă şi de
o suliţă în picior. Tânărul era, evident, abil şi norocos deopotrivă.
Echipa de podari dădea dovadă de mai multă coordonare şi
disciplină decât s-ar fi aşteptat Dalinar din partea unor oameni de
condiţie atât de joasă. Nu mai putea aştepta. Îl îmboldi pe Galant şi
traversă terenul stâncos, trecând printre răniţi şi printre oameni
istoviţi. Îi aminteau de propria oboseală, dar acum, după ce avusese
ocazia să stea jos şi să-şi tragă sufletul, nu-i mai vâjâia capul.
Şeful podarilor cosea rana unui rănit, iar degetele i se mişcau cu
măiestrie. Un om cu pregătire de chirurg printre podari?
„Ei, de ce nu?” îşi spuse Dalinar. „Nu e mai ciudat decât
priceperea cu care luptă.” Sadeas avusese încredere în el.
Tânărul îşi ridică privirea. Şi Dalinar îi văzu pentru prima oară
stigmatul de sclav de pe frunte, ascuns de părul lung. Podarul se
ridică, adoptând o poziţie ostilă, cu braţele încrucişate.
— Sunteţi demni de laudă, spuse Dalinar. Cu toţii. De ce s-a
retras înaltul vostru prinţ, pentru ca după aceea să vă trimită iarăşi
la noi?
Mai mulţi podari chicotiră.
— Nu ne-a trimis înapoi, spuse şeful lor. Noi am luat hotărârea

1589
asta. Împotriva voinţei lui.
Dalinar se trezi că dădea din cap şi înţelese că era singurul
răspuns care avea sens.
— De ce? întrebă. De ce-aţi venit după noi?
Tânărul ridică din umeri.
— Felul în care v-aţi lăsat prinşi în cursă a fost de-a dreptul
spectaculos.
Dalinar dădu iarăşi din cap, obosit. Poate că ar fi trebuit să se
enerveze din cauza tonului folosit, însă tânărul avea dreptate.
— Da, dar de ce-aţi venit? Şi cum aţi învăţat să luptaţi atât de
bine?
— Din întâmplare, spuse tânărul.
Şi se întoarse la răniţii lui.
— Ce pot face ca să vă răsplătesc? întrebă Dalinar.
Tânărul se uită din nou la el.
— Nu ştiu. Voiam să fugim de la Sadeas, să ne facem nevăzuţi în
toată zăpăceala. Încă am mai putea, dar o să ne urmărească şi-o să
ne ucidă.
— Ţi-aş putea lua oamenii în tabăra mea, l-aş putea face pe
Sadeas să vă elibereze.
— Mă tem că nu ne-ar lăsa să plecăm, răspunse podarul, cu o
privire chinuită. Şi mă tem că tabăra ta n-ar fi nici pe departe un loc
sigur. Mişcarea făcută azi de Sadeas… Va însemna război între voi
doi, nu-i aşa?
Aşa era? Dalinar se ferise să se gândească la Sadeas – toate
gândurile lui se îndreptaseră spre supravieţuire –, dar furia
împotriva celuilalt înalt principe era un abis clocotitor. Din adâncul

1590
fiinţei sale ar fi trebuit să-i ceară socoteală lui Sadeas pentru fapta
sa. Dar putea îngădui un război între principate? Ar fi zguduit
Alethkarul. Mai mult decât atât, ar fi distrus casa Kholin. N-avea
nici soldaţi, nici aliaţi alături de care să-l înfrunte pe Sadeas, nu
după dezastrul ăla.
Cum avea să reacţioneze Sadeas la întoarcerea lui? Avea să-l
atace, încercând să termine ce începuse? „Nu”, îşi răspunse Dalinar.
„Nu, a procedat aşa dintr-un anumit motiv.” Sadeas nu îl înfruntase
direct. Îl abandonase, dar în concepţia unui alethi, asta era cu totul
altceva. Nici el nu voia să pună regatul în primejdie.
Sadeas nu voia un război făţiş, iar Dalinar nu şi-l putea permite,
în ciuda furiei lui clocotitoare. Strânse pumnii şi se întoarse către
podar.
— N-o să se-ajungă la război, răspunse. Cel puţin, nu încă.
— Păi, în cazul ăsta, luându-ne în tabăra ta ai săvârşi un jaf.
Legea regelui şi Legile Războinicilor, pe care oamenii mei pretind că
le respecţi întotdeauna, îţi vor cere să ne trimiţi înapoi la Sadeas. N-
o să ne lase să plecăm cu uşurinţă.
— De Sadeas o să mă ocup eu. Întoarceţi-vă cu mine şi veţi fi în
siguranţă. V-o garantez cu toate fărâmele de onoare care mi-au mai
rămas.
Tânărul îl privi în ochi, căutând ceva. Pentru un bărbat atât de
tânăr, era atât de dur!
— Bine, spuse. Ne vom întoarce. Nu-mi pot abandona oamenii
din tabără, iar acum, cu atât de mulţi răniţi, n-avem tot ce ne trebuie
ca să putem fugi.
Apoi se întoarse la munca lui, iar Dalinar, călare pe Galant, plecă

1591
să afle ce pierderi avuseră. Se sili să-şi stăpânească furia împotriva
lui Sadeas. Era greu. Nu, el unul nu putea îngădui ca totul să se
transforme într-un război, dar nici nu putea lăsa lucrurile să
redevină ceea ce fuseseră.
Sadeas dezechilibrase balanţa, iar echilibrul nu putea fi
redobândit. Nu în acelaşi mod.

1592
1593
 69
DREPTATE

„Mi se ia totul. Mă ridic împotriva celui care mi-a salvat viaţa. Îl

apăr pe cel care mi-a ucis speranţele. Ridic mâna. Furtuna
răspunde.”

Tanatanev 1173, cu 18 secunde înainte de moarte. O femeie ochi-

întunecaţi, mamă a patru copii, în al şaizeci şi doilea an al vieţii sale.

Navani se împinse ca să-şi facă loc printre străjeri, fără să ia în

seamă protestele lor şi strigătele doamnelor ei de companie. Se silea
să-şi păstreze calmul. Avea să-şi păstreze calmul! Ceea ce auzise era
un simplu zvon. Trebuia să fie.
Din nefericire, cu cât îmbătrânea mai mult, cu atât mai greu îi
venea să păstreze cuvenita seninătate a unei lumindoamne. Străbătu
tabăra lui Sadeas grăbind pasul. Soldaţii pe lângă care trecea îşi
întindeau mâinile către ea, fie ca s-o ajute, fie ca să-i ceară să se
oprească. Ea îi ignora oricum; n-aveau să-ndrăznească niciodată s-o
atingă, nici măcar cu un deget. Ca mamă a regelui, se bucura de
câteva privilegii.
Tabăra era dezordonată şi prost împărţită. Grupuri de negustori,
târfe şi muncitori se aciuaseră în cocioabe lipite de partea ferită de
vânt a barăcilor. De streşinile din aceeaşi parte atârnau scursuri de
crem întărit, ca nişte dâre de ceară lăsate să se prelingă peste
marginea unei mese. Totul contrasta de la o poştă cu aşezarea
1594
ordonată şi curăţenia clădirilor din tabăra lui Dalinar.
„N-o să păţească nimic”, îşi spuse Navani. „Să facă bine să nu
păţească”.
Ca dovadă a tulburării sale, abia dacă se gândi să conceapă un
plan al străzilor pentru tabăra lui Sadeas. Se îndreptă direct către
locul de adunare al soldaţilor, unde găsi o armată care nu arăta
aproape deloc ca după o luptă. Pe uniforme nu erau pete de sânge,
oamenii vorbeau şi râdeau, ofiţerii treceau printre rânduri şi le
îngăduiau să părăsească formaţia, pluton după pluton.
Asta ar fi trebuit s-o liniştească. Bărbaţii pe care-i avea în faţa
ochilor nu păreau o armată care tocmai trecuse printr-un dezastru.
Însă ceea ce vedea îi spori îngrijorarea.
Sadeas, în Cristalarmura lui roşie, impecabilă, stătea de vorbă cu
câţiva ofiţeri sub un umbrar din apropiere. Ea se îndreptă într-acolo
cu paşi maiestuoşi, dar un grup de străjeri reuşi să-i taie calea,
aşezându-se umăr la umăr în timp ce unul se ducea să-l înştiinţeze
pe Sadeas despre venirea ei.
Navani îşi încrucişă nerăbdătoare braţele. Poate ar fi trebuit să ia
un palanchin, aşa cum o sfătuiseră doamnele ei de companie.
Câteva tocmai soseau în zona de adunare, părând copleşite de
situaţie. În ultimă instanţă, îi explicaseră ele, un palanchin avea să
fie mai rapid, fiindcă lăsa timp pentru trimiterea unor mesageri la
Sadeas, ca s-o poată primi.
Cândva respectase şi ea astfel de reguli de protocol. Îşi aducea
aminte că fusese o femeie tânără, expertă în jocuri de societate,
manipulând cu încântare sistemul în mai multe moduri. Şi ce
câştigase? Un soţ mort, pe care nu-l iubise niciodată, şi o poziţie

1595
„privilegiată” la o curte regală, care echivala cu excluderea din
cauza vârstei înaintate.
Oare ce-ar fi făcut Sadeas dacă ea ar fi început să ţipe? Mama
regelui, urlând ca un toporcopoi cu o antenă răsucită? Se gândi la
asta în timp ce soldatul aştepta să se ivească ocazia potrivită ca să-i
anunţe înaltului prinţ sosirea ei.
Cu coada ochiului, zări un tânăr în uniformă albastră care tocmai
intra în zona de adunare a trupelor, însoţit de o mică gardă de
onoare, alcătuită din trei oameni. Era Renarin, a cărui faţă exprima
pentru prima oară altceva în afara unei curiozităţi calme. Se apropie
de ea în grabă, cu ochii mari, înnebunit.
— Mashala, o imploră pe tonul lui scăzut. Te rog! Ce-ai auzit?
— Oastea lui Sadeas s-a întors fără armata tatălui tău, răspunse
Navani. Se vorbeşte de o retragere forţată, dar oamenii ăştia nu par
să fi trecut prin aşa ceva.
Aruncă o privire aspră spre Sadeas, gândindu-se cu toată
seriozitatea dacă n-ar fi cazul să facă scandal. Din fericire, el vorbi în
sfârşit cu soldatul şi îl trimise înapoi.
— Puteţi trece, Luminăţie, spuse omul, făcând o plecăciune.
— Era şi timpul, bombăni Navani, făcându-şi loc pe lângă el şi
intrând sub copertină. Renarin i se alătură, înaintând cu mai puţină
hotărâre.
— Luminată Navani, spuse Sadeas, impozant în armura lui
stacojie, cu mâinile strânse la spate. Speram c-o să-ţi pot da vestea în
palatul fiului tău. Presupun că un asemenea dezastru e prea mare ca
să poată fi ascuns. Condoleanţe pentru pierderea fratelui tău.
Renarin suspină încet.

1596
 Navani îşi adună puterile, încrucişându-şi braţele şi încercând să-
şi înăbuşe în sinea ei strigătele de durere prin care refuza să accepte
realitatea celor auzite. Lucrurile se desfăşurau după un tipar. Vedea
adesea astfel de tipare oriunde. În cazul acela, conform tiparului, ea
nu putea să aibă ceva valoros pentru prea multă vreme. Îi era mereu
luat cu de-a sila, tocmai când începea s-arate promiţător.
„Hai, gata!” se mustră singură.
— O să dai explicaţii, îi spuse lui Sadeas, uitându-se drept în
ochii lui.
Exersase privirea aceea preţ de mai multe decenii, aşa că se simţi
încântată văzând că îl pusese în încurcătură.
— Îmi pare rău, Luminăţie, repetă el, bâlbâindu-se. Parshendii au
copleşit armata fratelui tău. A fost o nebunie să luptăm împreună.
Sălbaticii s-au simţit atât de ameninţaţi de această schimbare de
tactică, încât au aruncat în lupta asta toţi oştenii pe care i-au putut
găsi şi ne-au înconjurat.
— Aşa că l-ai abandonat pe Dalinar?
— Ne-am luptat din greu ca s-ajungem la el, dar numărul
duşmanilor era pur şi simplu copleşitor. A trebuit să ne retragem,
altminteri am fi fost nimiciţi şi noi! Aş fi putut continua lupta, dar l-
am văzut cu ochii mei pe fratele tău căzând, năpădit de parshendi
cu ciocane, zise el cu o strâmbătură. Începuseră să ia bucăţi din
Cristalarmura însângerată drept trofee. Monştri barbari!
Navani simţi că i se face frig. Era rece şi amorţită. Cum se putuse
întâmpla una ca asta? După ce reuşise în sfârşit – în sfârşit – să-l
facă pe căposul ăla s-o privească mai degrabă ca pe o femeie decât
ca pe o soră. Şi acum…

1597
 Şi acum…
Îşi încleştă fălcile ca să nu plângă.
— Nu cred.
— Înţeleg că vestea e greu de suportat, zise Sadeas, făcându-i
semn unui slujitor să caute un scaun pentru Navani. Aş fi vrut să nu
fiu nevoit să ţi-o aduc. Eu şi Dalinar… ei bine, îl cunoşteam de mulţi
ani şi, cu toate că n-am văzut întotdeauna lucrurile în aceeaşi
lumină, l-am considerat aliatul meu. Şi prietenul meu, adăugă el,
apoi blestemă cu glas scăzut, privind spre est. Vor plăti pentru asta.
O să am grijă să plătească.
Lăsa impresia că vorbeşte atât de serios, încât Navani se trezi
şovăind. Sărmanul Renarin, cu faţa palidă şi ochii mari, părea atât
de năucit încât nu mai era în stare să vorbească. Când sosi scaunul,
ea refuză să se aşeze, aşa că se aşeză Renarin, atrăgându-şi o privire
dezaprobatoare din partea lui Sadeas. Tânărul îşi luă capul în mâini,
cu ochii în pământ. Tremura.
„Acum e înalt prinţ”, îşi dădu seama Navani.
Nu. Nu. Nu era înalt prinţ decât dacă accepta ea ideea morţii lui
Dalinar. Şi nu murise. Nu se putea să moară.
„Sadeas a avut toate podurile”, se gândi ea, uitându-se spre
lemnărie.
Ieşi în soarele după-amiezii târzii şi îi simţi căldura pe piele. Se
apropie de doamnele ei de companie.
— Pensulă, îi spuse lui Makal, care ţinea punga cu lucrurile ei.
Cea mai groasă. Şi cerneala mea inflamabilă.
Femeia scundă şi rotofeie deschise punga şi scoase o pensulă
lungă, având la unul din capete un smoc din păr de porc, de

1598
grosimea degetului mare al unui bărbat. Navani o luă. Urmă
cerneala.
Deveni ţinta privirilor tuturor soldaţilor din jur când înmuie
pensula în cerneala de culoarea sângelui. Îngenunche şi începu să
picteze pe terenul stâncos.
Arta însemna creaţie – sufletul ei, esenţa ei. Creaţia şi ordinea.
Luai ceva lipsit de ordine – o pată de cerneală, o pagină goală – şi,
pornind de la acel ceva, construiai altceva. Ceva din nimic. Sufletul
creaţiei.
Picta simţindu-şi lacrimile pe obraji. Dalinar n-avea nici soţie, nici
fiice; n-avea pe nimeni care să se roage pentru el. Aşa că Navani
picta o rugăciune chiar pe piatră, trimiţându-şi însoţitoarele după
mai multă cerneală. Măsura glifa cu pasul, extinzându-i marginile,
făcând-o enormă, întinzându-şi cerneala pe pietrele cafenii.
Soldaţii se adunară în jurul ei şi Sadeas ieşi de sub copertină.
Priveau cu toţii cum picta, cu soarele în spate, târându-se şi
afundându-şi cu furie pensula în călimări. Ce era o rugăciune, dacă
nu o creaţie? Puneai ceva acolo unde nu exista nimic. Creai o
dorinţă din disperare, o rugă din suferinţă. Te plecai în faţa
Atotputernicului, dând naştere umilinţei din mândria găunoasă a
unei vieţi omeneşti.
Ceva din nimic. Adevărata creaţie.
Lacrimile i se amestecară cu cerneala. Goli patru călimări. Se târî,
sprijinindu-se cu mâna interzisă de stâncă, vopsind pietrele cu
pensula şi mânjindu-şi obrajii de cerneală când îşi ştergea lacrimile.
Când termină, îngenunche din nou în faţa unei glife lungi de
douăzeci de paşi, care părea pictată cu sânge. Cerneala umedă

1599
reflecta soarele, iar ea o aprinse cu o lumânare; era făcută să ardă
oricum ar fi fost, uscată sau nu. Flăcările se întinseră pe toată
lungimea rugăciunii, mistuind-o şi trimiţându-i sufletul către
Atotputernic.
Ea îşi plecă fruntea în faţa acelei rugi. Deşi era un singur caracter,
era unul complex. Thath. Dreptate.
Toată lumea privea în tăcere, temându-se parcă să nu-i întineze
ruga solemnă. Începu un vânt rece, şfichiuind flamurile şi mantiile.
Rugăciunea se stinse, dar era perfect. N-avea menirea să ardă vreme
îndelungată.
— Luminlord Sadeas! strigă o voce plină de nelinişte.
Navani îşi ridică privirea. Mulţimea soldaţilor se dădu în lături,
făcând loc unui mesager în verde. Omul se apropie grăbit de Sadeas
şi începu să vorbească, dar înaltul prinţ îl înşfăcă de umăr cu toată
puterea unui Cristalpurtător şi arătă cu degetul, cerându-le
oştenilor din garda lui să înconjoare locul. Apoi îl trase pe mesager
sub copertină.
Navani rămase îngenuncheată alături de rugăciune. Flăcările
lăsaseră pe piatră o cicatrice neagră, având forma glifei. Cineva veni
lângă ea. Era Renarin. Se lăsă într-un genunchi şi îi puse o mână pe
umăr.
— Mulţumesc, Mashala.
Ea dădu din cap şi se ridică, cu mâna liberă plină de stropi de
vopsea roşie. Avea obrajii încă uzi de lacrimi, dar îşi strânse
pleoapele, privindu-l pe Sadeas printre soldaţii adunaţi. Avea o
expresie de rău augur, cu faţa din ce în ce mai roşie, cu ochii măriţi
de furie.

1600
 Navani se răsuci şi îşi făcu loc prin mulţime, grăbindu-se să
ajungă la marginea zonei de adunare. Renarin şi câţiva dintre
ofiţerii lui Sadeas i se alăturară, scrutând toţi cu privirea Câmpiile
Sfărâmate.
Şi acolo văzură un şir de oameni care se întorceau spre tabere
încet, şchiopătând, conduşi de un bărbat călare, în armură de
culoarea cenuşie a ardeziei.
●
Dalinar călărea pe Galant, urmat de două mii şase sute cincizeci
şi trei de oameni. Atât mai rămăsese din cei opt mii de soldaţi cu
care plecase la asalt.
Îndelungata traversare a platourilor îi oferise timp de gândire.
Sentimentele continuau să i se învălmăşească într-o adevărată
furtună. Călărea închizându-şi şi deschizându-şi în repetate rânduri
pumnul stâng, acum acoperit de o mănuşă albastră, împrumutată
de la Adolin. Pentru refacerea propriei mănuşi avea să fie nevoie de
câteva zile. Sau chiar mai mult, dacă parshendii încercau să producă
o întreagă armură din ceea ce lăsase el în urmă. Dar n-aveau să
reuşească, atâta vreme cât armurierii o impregnau pe a lui cu
Lumină de Furtună. Mănuşa abandonată avea să se descompună,
transformându-se în praf, în timp ce pentru Dalinar avea să crească
una nouă.
Deocamdată o purta pe a lui Adolin. Adunaseră toate
nestematele impregnate ale celor două mii şase sute de oameni ai
săi şi le folosiseră Lumina de Furtună ca să reîncarce şi să întărească
Armura lui. Încă mai era plină de crăpături. Pentru repararea unor
stricăciuni atât de numeroase avea să fie nevoie de mai multe zile,

1601
dar Armura putea fi folosită din nou în luptă, dacă se ajungea aici.
El trebuia să se asigure că nu avea să se întâmple asta. Se
hotărâse să-i vorbească lui Sadeas şi voia s-o facă îmbrăcat în
armură. De fapt, îşi dorea să urce în goană panta, pătrunzând în
tabăra „vechiului său prieten”, ca să-i declare oficial război. Şi poate
să-şi cheme Sabia, ca să-l vadă mort.
Dar n-avea s-o facă. Soldaţii lui erau prea slăbiţi, poziţia lui prea
şubredă. Un război oficial nu l-ar fi distrus numai pe el, ci ar fi
nimicit întreg regatul. Trebuia să facă altceva. Ceva care să apere
unitatea Alethkarului. Răzbunarea avea să vină. În cele din urmă.
Pe primul loc era Alethkarul.
Îşi lăsă în jos pumnul acoperit de mănuşa albastră şi strânse în
mâini hăţurile lui Galant. Ceva mai încolo, Adolin venea şi el călare.
Reparaseră şi armura lui, deşi acum îi lipsea o mănuşă. La început,
Dalinar refuzase mănuşa oferită în dar de fiul său, dar cedase în faţa
logicii lui Adolin. Când purtau Cristalarmuri, diferenţa de vârstă
dintre ei nu conta – dar, altfel, Adolin era un bărbat tânăr, de
douăzeci şi ceva de ani, iar Dalinar unul îmbătrânit, de cincizeci şi
ceva.
Încă nu ştia ce să creadă despre viziunile sale, despre faptul că
păreau să-l fi îndrumat greşit când îi arătaseră să se încreadă în
Sadeas. De asta avea să se ocupe mai târziu. Problemele trebuiau
rezolvate pas cu pas.
— Elthal! strigă el.
Purtătorul acestui nume, ofiţerul cel mai mare în grad dintre
supravieţuitorii dezastrului, era un bărbat suplu, cu trăsături
distinse şi mustaţă subţire. Avea braţul prins într-o eşarfă. Făcuse

1602
parte dintre cei care, alături de Dalinar, apăraseră trecerea peste
spărtură în ultima parte a luptei.
— Da, Luminlordul meu! spuse el, apropiindu-se în fugă.
În afară de cei doi Ryshadiumi, toţi caii cărau răniţi.
— Du răniţii în tabăra mea, îi ceru Dalinar. Pe urmă spune-i lui
Teleb să ţină pe toată lumea în alertă. Să mobilizeze toate celelalte
companii.
— Da, Luminlordul meu, răspunse omul, salutând. Pentru ce să
le spun să fie pregătiţi?
— Pentru orice. Dar să sperăm că nu va fi nimic.
— Am înţeles, Luminlordul meu, zise Elthal, plecând să
îndeplinească ordinele.
Dalinar îl întoarse pe Galant şi se îndreptă spre grupul de podari
care îşi urmau în continuare şeful posomorât, un bărbat pe nume
Kaladin. Îşi abandonaseră podul imediat ce ajunseseră la cele
permanente. Sadeas putea să trimită pe cineva după el mai târziu.
Văzând că se apropia, podarii se opriră, părând tot atât de istoviţi
cum se simţea el însuşi, şi intrară apoi într-o formaţie sugerând o
ostilitate subtilă. Îşi ţineau strâns suliţele, ca şi cum ar fi fost siguri
că el va încerca să-i lase fără ele. Îl salvaseră, însă era evident că nu-i
acordau încredere.
— Îmi trimit răniţii înapoi în tabără, le spuse Dalinar. Ar trebui să
mergeţi cu ei.
— O să vorbeşti cu Sadeas? întrebă Kaladin.
— Trebuie. Trebuie să ştiu de ce-a făcut ce-a făcut. Atunci o să vă
cumpăr şi libertatea.
— În cazul ăsta, rămân cu tine, spuse Kaladin.

1603
 — Şi eu, zise bărbatul cu figură de şoim aflat lângă el.
Imediat, toţi ceilalţi podari cerură să rămână.
Kaladin se întoarse spre ei.
— Ar trebui să vă trimit înapoi.
— Ce? întrebă un bărbat mai bătrân, cu o barbă scurtă,
încărunţită. Tu te poţi pune în primejdie, dar noi nu? Avem oameni
rămaşi în tabăra lui Sadeas. Trebuie să-i scoatem de-acolo. Sau cel
puţin să rămânem împreună. Să ducem lucrurile până la capăt.
Ceilalţi încuviinţară, dând din cap. Disciplina lor îl uimi din nou
pe Dalinar. Era din ce în ce mai sigur că Sadeas n-avea nimic de-a
face cu asta. Meritul era al bărbatului din fruntea lor. Deşi cu ochii
de un căprui-închis, se purta ca un luminlord.
Ei bine, dacă nu voiau să plece, el nu-i putea sili. Îşi continuă
drumul şi, peste puţină vreme, o mie de soldaţi se despărţiră de
coloană şi se îndreptară spre sud, către tabăra lui. Ceilalţi nu-şi
schimbară direcţia, mărşăluind către tabăra lui Sadeas. Când
ajunseră mai aproape, Dalinar observă, lângă ultima spărtură, un
mic grup de oameni. În faţă stăteau două persoane. Renarin şi
Navani.
— Ce caută ei în tabăra lui Sadeas? întrebă Adolin, zâmbind în
ciuda oboselii şi aducându-l pe Sânge Pur lângă Dalinar.
— Nu ştiu, răspunse acesta, dar Părintele Furtunii să-i
binecuvânteze că sunt acolo!
Văzându-le feţele pline de încântare, începu – în sfârşit – să
înţeleagă cu adevărat că scăpase cu bine după ziua aceea.
Galant traversă podul. Renarin era acolo, aşteptând, şi Dalinar se
înveseli.

1604
 Pentru prima oară, băiatul îşi arăta pe faţă bucuria. Dalinar sări
din şa şi îl îmbrăţişă.
— Tată, trăieşti! exclamă Renarin.
Adolin râse, sărind la rândul său din şa, cu armura zăngănind.
Renarin se desprinse din îmbrăţişare şi îl prinse de umăr, bătând
uşor în Cristalarmură cu cealaltă mână şi zâmbind cu toată faţa. Şi
Dalinar zâmbi, desprinzându-şi privirea de la cei doi fraţi ca să se
uite la Navani. Ea stătea cu mâinile strânse în faţă şi cu o
sprânceană ridicată. Era ciudat că pe faţă avea câteva pete de
vopsea roşie.
— Nici măcar n-ai fost îngrijorată, nu-i aşa? îi spuse el.
— Îngrijorată? întrebă ea.
Dalinar o privi în ochi şi abia acum văzu că i se înroşiseră.
— Am fost îngrozită.
Şi Dalinar se trezi că o cuprindea în braţe. Fiind în Cristalarmură,
trebuia să-şi controleze îmbrăţişarea, dar mănuşile îi îngăduiră să-i
simtă mătasea rochiei şi, fiindcă nu purta coif, simţi şi mirosul de
flori al săpunului ei parfumat. O strânse cât de tare cuteza,
înclinându-şi fruntea şi îndesându-şi nasul în părul ei.
— Hmm, s-ar părea că mi s-a simţit lipsa, observă ea pe un ton
cald. Ne vede lumea. O să-nceapă să bârfească.
— Puţin îmi pasă.
— Hmm… Se pare că mi s-a simţit foarte mult lipsa.
— Pe câmpul de luptă, spuse el cu glas aspru, am crezut c-o să
mor. Şi mi-am dat seama că n-are nimic.
Ea îşi lăsă capul pe spate, părând năucită.
— Mi-am petrecut prea mult timp gândindu-mă la ce-o să spună

1605
lumea şi făcându-mi griji pentru asta, Navani. Când am crezut că
mi-a sosit ceasul, mi-am dat seama că toate grijile mele au fost în
van. În final, m-am simţit mulţumit de felul în care mi-am trăit
viaţa.
Îşi coborî privirea spre ea, apoi văzu cu ochii minţii cum îşi
desfăcea mănuşa dreaptă, lăsând-o să cadă cu un zăngănit. Îşi
întinse mâna bătătorită şi-i prinse bărbia în palmă.
— Am avut doar două regrete. Unul te privea pe tine şi altul pe
Renarin.
— Adică spui că dacă ai muri, nu s-ar întâmpla nimic?
— Nu. Spun că, fiind faţă-n faţă cu veşnicia, am văzut acolo pace.
Iar asta o să schimbe modul în care-mi duc viaţa.
— Fără nicio urmă de vinovăţie?
El şovăi.
— Fiind cel care sunt, nu cred c-o să pot scăpa complet de ea.
Sfârşitul însemna doar pace, dar viaţa… e o furtună. Totuşi, acum
văd lucrurile altfel. E timpul să nu mă mai las manevrat de
mincinoşi.
Îşi ridică privirea către culmea de deasupra lor, unde se adunau
mai mulţi soldaţi în verde.
— Mă tot gândesc la una dintre viziuni, spuse el încet. La ultima,
în care l-am întâlnit pe Nohadon. Nu i-a plăcut când i-am sugerat
să-şi scrie cugetările înţelepte. Aici e ceva. Un lucru pe care trebuie
să-l aflu.
— Ce? întrebă Navani.
— Încă nu ştiu. Dar o să-l descopăr, sunt aproape.
O strânse din nou la piept, ţinându-şi mâna pe ceafa ei şi

1606
mângâindu-i părul. Îşi dorea să-i dispară Armura, să nu mai existe
metal între ea şi el.
Dar încă nu venise timpul pentru asta. Se desprinse de ea fără
tragere de inimă, întorcându-se către Renarin şi Adolin, care îi
priveau stânjeniţi. Soldaţii lui se uitau în sus, către armata lui
Sadeas, care se aduna pe culme.
„Nu pot îngădui să se ajungă la vărsare de sânge”, îşi zise
Dalinar, întinzându-şi mâna şi punându-şi-o în mănuşa căzută.
Curele se strânseră, fixând-o de restul armurii. „Dar nici n-o să mă
furişez în tabăra mea fără să-i vorbesc.” Trebuia măcar să afle de ce-
l trădase. Până atunci, totul mersese atât de bine.
În plus, le făgăduise ceva podarilor. Începu să urce panta, cu
mantia lui albastră pătată de sânge fluturându-i în urmă. Adolin
mergea alături, în zăngănitul armurii, iar Navani, aflată în cealaltă
parte, ţinea pasul cu ei. Renarin îi urma, iar cei o mie şase sute de
oameni care-i rămăseseră făceau acelaşi lucru.
— Tată… spuse Adolin, privindu-i pe soldaţii ostili.
— Nu-ţi chema Sabia. N-o să se-ajungă la luptă.
— Sadeas v-a abandonat, nu-i aşa? întrebă încet Navani, cu ochii
arzând de furie.
— Nu numai atât, răspunse Adolin cu scârbă. Ne-a atras într-o
cursă, apoi ne-a trădat.
— Am supravieţuit, spuse Dalinar cu hotărâre.
Începea să vadă limpede drumul pe care trebuia să-l urmeze. Ştia
ce-avea de făcut.
— N-o să ne-atace aici, dar ar putea încerca să ne provoace.
Păstrează-ţi Sabia în ceaţă, Adolin, şi nu-i lăsa pe oamenii noştri să

1607
facă nicio greşeală.
Ezitanţi, soldaţii în verde se dădură în lături, strângându-şi
suliţele în mâini. Kaladin şi podarii lui mergeau pe lângă primele
rânduri ale oştenilor lui Dalinar.
Adolin nu-şi chemă sabia, deşi se uita cu dispreţ la trupele lui
Sadeas. Oamenii lui Dalinar n-aveau cum să se simtă în largul lor
când erau iarăşi înconjuraţi de duşmani, dar îl urmară, pătrunzând
pe terenul de adunare. Sadeas era în faţa lor. Înaltul prinţ trădător
aştepta cu braţele încrucişate, încă îmbrăcat în Cristalarmură, cu
buclele părului negru unduind în vânt. Acolo, pe pietre, cineva
arsese o glifă thath imensă, iar Sadeas stătea în mijlocul ei.
Dreptate. Sadeas călca dreptatea în picioare şi asta se potrivea
magnific de bine.
— Dalinar, exclamă el, bătrâne prieten! Se pare că m-am pripit
închipuindu-mi că soarta ţi-era pecetluită. Îmi cer scuze că m-am
retras când încă mai erai în pericol, dar am pus pe primul loc
siguranţa oamenilor mei. Sunt convins că înţelegi.
Dalinar se opri la mică distanţă de el. Cei doi se priviră în faţă, în
mijlocul soldaţilor încordaţi. Un vânt rece biciuia umbrarul din
spatele lui Sadeas.
— Fireşte, răspunse Dalinar cu voce egală. Ai făcut ceea ce
trebuia să faci.
Sadeas se destinse vizibil, deşi mai mulţi soldaţi de-ai lui Dalinar
bombăniră la auzul cuvintelor. Adolin îi amuţi, aruncând priviri
tăioase.
Dalinar se răsuci şi, cu o fluturare de mână, le ceru fiilor şi
oamenilor lui să se îndepărteze. Navani îşi ridică o sprânceană, dar,

1608
la îndemnul lui, se retrase odată cu ceilalţi. Dalinar se întoarse spre
Sadeas şi acesta – părând curios – le făcu semn aghiotanţilor săi să
dea înapoi.
Dalinar se apropie de marginea glifei thath, iar Sadeas înaintă
până când nu-i mai despărţeau decât câteva degete. Erau de aceeaşi
înălţime. Stând atât de aproape, Dalinar se gândi că vedea
încordarea – şi furia – din privirea lui Sadeas. Supravieţuirea lui îi
distrusese planurile urzite luni de-a rândul.
— Trebuie să ştiu de ce, spuse Dalinar, prea încet ca să fie auzit
de altcineva în afara celuilalt înalt prinţ.
— Din cauza jurământului meu, bătrâne prieten.
— Ce? întrebă Dalinar, strângându-şi pumnii.
— Am făcut amândoi un jurământ, cu ani în urmă.
Sadeas oftă şi, lăsând deoparte prefăcătoria neruşinată, vorbi
deschis:
— Să-l apărăm pe Elhokar. Să apărăm regatul, adăugă el.
— Şi eu asta fac! răspunse Dalinar. Urmăream amândoi acelaşi
scop. Şi luptam împreună, Sadeas. Şi mergea bine.
— Da. Dar eu sunt sigur că îi pot înfrânge pe parshendi de unul
singur. Pot face tot ce-am făcut împreună împărţindu-mi armata în
două – o parte care să se năpustească înainte şi o alta, mai mare,
care s-o urmeze. Trebuia să mă folosesc de prilejul ăsta ca să te
înlătur, Dalinar, nu înţelegi? Gavilar a murit din pricina slăbiciunii
sale. Eu voiam să-i atacăm pe parshendi de la bun început, să le
cucerim teritoriul. El a insistat să încheiem un tratat, şi asta i-a adus
moartea. Iar tu începi să te porţi exact ca el. Aceleaşi idei, acelaşi stil
de a vorbi. Prin tine, Elhokar începe şi el să se molipsească de

1609
lucrurile astea. Se îmbracă la fel ca tine. Îmi vorbeşte despre Legile
Războinicilor, despre faptul că poate ar trebui să impunem
respectarea lor în toate taberele, începe să se gândească la retragere.
— Adică vrei să văd toată treaba asta ca pe un act de onoare?
— Nicidecum, chicoti Sadeas. M-am străduit ani de-a rândul să
devin cel mai de încredere sfătuitor al lui Elhokar – dar tu erai
întotdeauna acolo, abătându-i atenţia, făcându-l să-şi plece urechea
către tine, în ciuda tuturor eforturilor mele. Nu pot pretinde c-a fost
vorba numai de onoare, deşi a existat şi aşa ceva. În cele din urmă,
mi-am dorit pur şi simplu să dispari.
Vocea lui Sadeas deveni de gheaţă.
— Dar înnebuneşti, bătrâne prieten. N-ai decât să mă faci
mincinos, însă am procedat aşa şi din milă. Am găsit o cale prin care
să-ţi ofer o moarte glorioasă, în loc să te privesc decăzând din ce în
ce mai mult. Lăsându-i pe parshendi să te omoare, puteam să-l apăr
pe Elhokar de tine, preschimbându-te în acelaşi timp într-un simbol
care să le aducă tuturor aminte de lucrurile pe care le facem de fapt
aici. Moartea ta ar fi fost cea care ne-ar fi unit în sfârşit. Ce ironie,
dacă stai să te gândeşti.
Dalinar inspiră, apoi dădu drumul aerului din plămâni. Era greu
să nu se lase mistuit de furie şi de indignare.
— Spune-mi un singur lucru. De ce n-ai lăsat vina încercării de
asasinat să cadă asupra mea? De ce-ai îndepărtat bănuielile, numai
ca să mă trădezi mai târziu?
Sadeas pufni abia auzit.
— Pfui! Nimeni n-ar fi crezut cu adevărat c-ai încercat să-l omori
pe rege. Ar fi vorbit despre asta, dar n-ar fi crezut. Aruncând vina

1610
asupra ta prea devreme, aş fi riscat să mă amestec pe mine în
complot, zise el clătinând din cap. Cred că Elhokar ştie cine-a
încercat să-l omoare. Atâta lucru a recunoscut faţă de mine, deşi n-a
vrut să-i spună numele.
„Ce?” se întrebă Dalinar. „Ştie? Dar… de unde? De ce nu spune
cine a fost?” Dalinar îşi modifică planurile. Nu era sigur că Sadeas
spunea adevărul dar, dacă era sincer, dezvăluirea i-ar fi putut fi de
folos.
— Ştie că n-ai fost tu, continuă Sadeas. Pot să-mi dau seama, deşi
el habar n-are că e aşa uşor de citit. N-ar fi avut nicio noimă să te
acuz. Elhokar ţi-ar fi luat apărarea, iar eu mi-aş fi putut pierde
poziţia de Înalt Prinţ al Informării, însă asta chiar mi-a oferit o
minunată ocazie de a-ţi recâştiga încrederea.
„Uneşte-i…” Viziunile… Dar cel care-i vorbea lui Dalinar în
fiecare dintre ele se înşelase cumplit. Purtându-se cinstit, nu
câştigase loialitatea lui Sadeas. Devenise doar mai uşor de trădat.
— Dacă asta înseamnă ceva, spuse nepăsător Sadeas, să ştii că ţin
la tine. Ţin cu adevărat. Dar eşti un bolovan în calea mea, o forţă
care – fără s-o ştie – pune umărul la distrugerea regatului lui
Gavilar. Când mi s-a ivit un prilej, l-am folosit.
— N-a fost o simplă ocazie favorabilă. Ai pus totul la cale,
Sadeas.
— Mi-am făcut planuri, dar aşa procedez de multe ori. Nu ţin
întotdeauna cont de preferinţele mele. Azi am făcut-o.
— Ei bine, zise pufnind Dalinar, azi mi-ai demonstrat ceva – mi-
ai demonstrat-o pur şi simplu fiindcă ai încercat să mă înlături.
— Ce ţi-am demonstrat? întrebă Sadeas, amuzat.

1611
 — Că încă mai sunt o ameninţare.
●
Înalţii prinţi îşi continuau discuţia cu voci scăzute. Istovit,
Kaladin stătea lângă soldaţii lui Dalinar, alături de ceilalţi bărbaţi
din echipa Podului Patru.
Sadeas le aruncă o privire. Din mulţime, Matal, roşu la faţă, nu-i
scăpa din ochi. Ştia probabil că avea să fie pedepsit, aşa cum fusese
Lamaril. Ar fi trebuit să-nveţe din cele petrecute atunci. Ar fi trebuit
să-l ucidă pe Kaladin de la bun început.
„Au încercat”, se gândi. „Şi au dat greş.”
Nu ştia ce i se întâmplase, ce se petrecuse cu Syl şi ce se alesese
de cuvintele din mintea lui. Lumina de Furtună părea să-l slujească
acum mai bine. Avea mai multă forţă, devenise mai puternic. Dar
forţa aceea dispăruse şi era atât de obosit… Secătuit. Trăsese prea
mult de el însuşi, de echipa Podului Patru. Mersese prea departe.
Poate că toţi ceilalţi ar fi trebuit să plece în tabăra lui Kholin. Însă
Teft avea dreptate; trebuia să ducă lucrurile până la capăt.
„A făgăduit”, îşi zise. „A făgăduit c-o să ne elibereze din mâinile
lui Sadeas.”
Înalţii Prinţi îşi întrerupseră discuţia şi se îndepărtară unul de
altul.
— Ei bine, spuse tare Sadeas, se vede că oamenii tăi sunt istoviţi,
Dalinar. O să vorbim mai târziu despre ceea ce n-a mers, deşi cred
că putem presupune, fără să greşim, că alianţa noastră s-a dovedit
imposibilă.
— Imposibilă, repetă Dalinar. E un mod delicat de exprimare,
adăugă el, arătând cu o mişcare a capului către podari. Pe oamenii

1612
ăştia îi iau în tabăra mea.
— Mă tem că nu mă pot despărţi de ei.
Kaladin simţi un junghi în inimă.
— Sunt sigur că nu valorează prea mult pentru tine. Spune un
preţ.
— Nu vreau să-i vând.
— Îţi plătesc şaizeci de broami de smarald pentru fiecare om.
Soldaţii din ambele tabere scoaseră sunete de uimire. Era de
douăzeci de ori mai mult decât preţul unui sclav bun.
— Nu-i dau nici pentru câte o mie de fiecare, Dalinar, răspunse
Sadeas, iar Kaladin citi în ochii lui că podarii aveau să moară. Ia-ţi
soldaţii şi pleacă. Pe cei care-mi aparţin lasă-i aici.
— Nu-mi forţa mâna, Sadeas.
Încordarea se reinstaură brusc. Ofiţerii lui Dalinar îşi duseră
mâinile la săbii, iar suliţaşii îşi scoaseră pieptul înainte, strângându-
şi mai tare armele.
— Să nu-ţi forţez mâna? întrebă Sadeas. Ce soi de ameninţare e
asta? Pleacă din tabăra mea. E clar că nu ne mai leagă nimic. Dacă-
mi furi ceea ce îmi aparţine, o să am toate motivele să te atac.
Dalinar nu se clinti. Părea încrezător în sine, deşi Kaladin nu
pricepea de ce. „Încă o promisiune spulberată”, îşi zise întorcându-
se cu spatele. Până la urmă, cu toate bunele lui intenţii, Dalinar
Kholin era la fel ca toţi ceilalţi.
Oamenilor din spatele lui Kaladin li se tăie răsuflarea de uimire.
El rămase împietrit, apoi se răsuci. Dalinar Kholin îşi ţinea în
mână Cristalsabia masivă; abia şi-o chemase, aşa că de pe ea cădeau
picături de apă. Din armură ieşea un abur subţire şi Lumina de

1613
Furtună se înălţa din crăpături.
Sadeas se retrase împleticindu-se, cu ochii larg deschişi. Soldaţii
din garda lui de onoare îşi scoaseră săbiile. Adolin Kholin întinse
mâna într-o parte, ca şi cum şi-ar fi chemat propria armă.
Dalinar făcu un pas înainte, apoi îşi înfipse Sabia în mijlocul glifei
înnegrite de pe piatră. Pe urmă se trase înapoi.
— Pentru podari, spuse.
Sadeas clipi, nedumerit. Toate murmurele se stinseră şi oamenii
de pe întregul câmp părură să împietrească, nemaiputând nici
măcar să respire.
— Ce? întrebă Sadeas.
— Sabia, răspunse Dalinar, a cărui voce plină de hotărâre făcea
aerul să vibreze. În schimbul podarilor tăi. Al tuturor podarilor tăi.
Vreau toţi podarii din tabăra ta. Devin ai mei, fac cu ei ce vreau, tu
nu te mai atingi de ei niciodată. Primeşti în schimb Sabia.
Sadeas îşi coborî privirea spre Cristalsabie, nevenindu-i să
creadă.
— Arma asta valorează mai multe averi. Oraşe, palate, regate.
— Facem târgul? întrebă Dalinar.
— Tată, nu! spuse Adolin Kholin, în timp ce propria armă i se
materializa în mână. Nu…
Dalinar îşi ridică braţul, făcându-l pe tânăr să tacă. Continua să se
uite la Sadeas.
— Facem târgul? întrebă din nou, rostind cuvintele cu voce
apăsată.
Kaladin se uita cu ochii holbaţi, fără a putea să se mişte sau să
vorbească.

1614
 Sadeas învălui Cristalsabia într-o privire încărcată de dorinţă. Se
uită la Kaladin, şovăi puţin, apoi întinse mâna şi apucă Sabia de
mâner.
— Ia creaturile blestemate.
Dalinar dădu scurt din cap şi se îndepărtă de Sadeas.
— Să mergem, le spuse însoţitorilor săi.
— N-au nicio valoare, să ştii, zise Sadeas. Eşti unul dintre cei zece
nebuni, Dalinar Kholin! Nu vezi cât de ţicnit eşti? Toată lumea o să-
şi aducă aminte de asta ca de cea mai ridicolă hotărâre pe care-a
luat-o vreodată un înalt prinţ alethi!
Dalinar nu se uită în urmă. Se îndreptă spre Kaladin şi spre
ceilalţi bărbaţi din echipa Podului Patru.
— Plecaţi, le spuse cu voce blândă. Luaţi-vă lucrurile şi oamenii
pe care i-aţi lăsat în urmă. O să trimit soldaţi să vă servească drept
gardă. Lăsaţi podurile şi veniţi repede în tabăra mea. Acolo veţi fi în
siguranţă. Vă dau cuvântul meu de onoare.
Începu să se îndepărteze.
Kaladin se scutură de amorţeală. Se grăbi să-l ajungă din urmă pe
înaltul prinţ şi îl prinse de braţul acoperit de armură.
— Aşteaptă. Tu… Asta… Ce s-a-ntâmplat?
Dalinar se întoarse spre el. Apoi îi puse o mână pe umăr, cu
mănuşa sa strălucitoare şi albastră, nepotrivită cu restul armurii
cenuşii ca ardezia.
— Nu ştiu ce v-au făcut. Nu pot decât să-mi imaginez cum a fost
viaţa voastră. Dar ştiu un singur lucru. În tabăra mea n-o să fiţi nici
podari, nici sclavi.
— Dar…

1615
 — Cât valorează viaţa unui om? întrebă încet Dalinar.
— Stăpânii de sclavi spun că în jur de doi broami de smarald,
răspunse Kaladin, încruntându-se.
— Şi tu ce spui?
— E nepreţuită, zise Kaladin fără să stea pe gânduri, repetând
cuvintele tatălui său.
Dalinar zâmbi, făcând să i se încreţească ridurile care-i porneau
din colţurile ochilor.
— Din întâmplare, tot atât valorează şi o Cristalsabie. Azi, tu şi
oamenii tăi v-aţi sacrificat ca să-mi cumpăraţi mie două mii şase
sute de vieţi nepreţuite. Şi a trebuit să dau în schimb doar o singură
sabie nepreţuită. Eu numesc asta chilipir.
— Chiar eşti convins că ai făcut un schimb avantajos, nu-i aşa?
Dalinar îl privi cu un zâmbet izbitor de părintesc.
— Pentru onoarea mea? E discutabil. Du-te să-ţi conduci oamenii
la loc sigur, soldat. Mai târziu, spre seară, am să-ţi pun nişte
întrebări.
Kaladin se uită la Sadeas, care-şi ţinea cu veneraţie în mână noua
Sabie.
— Ai spus c-o să ai grijă de Sadeas. Asta aveai de gând?
— Aici n-am avut grijă de Sadeas, răspunse Dalinar, ci de tine şi
de oamenii tăi. Azi mai am încă treburi de rezolvat.
●
Dalinar îl găsi pe regele Elhokar în salonul palatului său.
Dădu încă o dată din cap către străjerii de afară, apoi închise uşa.
Soldaţii păreau tulburaţi. Şi chiar aşa ar fi trebuit să fie: ordinele lui
fuseseră neobişnuite. Dar aveau să facă tot ce le ceruse. Purtau

1616
culorile regelui, albastru şi auriu, dar erau oamenii lui Dalinar,
anume aleşi pentru loialitatea lor.
Uşa se închise cu un pocnet. Îmbrăcat în Cristalarmură, regele
fixa cu privirea una dintre hărţile sale.
— A, unchiule, spuse întorcându-se spre Dalinar. Bun. Voiam să
stăm de vorbă. Ai aflat de zvonurile despre tine şi mama? Îmi dau
seama că nu s-a putut întâmpla nimic necuviincios, dar îmi fac griji
când mă gândesc la ce cred oamenii.
Dalinar traversă încăperea, iar cizmele lui, lovind covorul gros,
făceau un zgomot surd. În colţuri atârnau diamante impregnate, iar
în pereţii sculptaţi fuseseră încrustate bucăţi mici de cuarţ, care
reflectau lumina.
— Sincer, unchiule – spuse Elhokar, clătinând din cap – încep să
nu mai suport felul în care eşti privit în tabără. Ceea ce se spune se
reflectă negativ asupra mea, înţelegi, şi…
Tăcu când Dalinar se opri la un pas de el.
— Unchiule? E totul în ordine? Străjerii de la uşă mi-au raportat
că la asaltul platourilor de azi, lucrurile n-au mers cum trebuie, dar
mintea mi-era plină de gânduri. Mi-a scăpat ceva important?
— Da, răspunse Dalinar.
Pe urmă îl pocni pe rege cu piciorul în piept.
Puterea loviturii îl aruncă pe tânăr cu spatele pe masă. Lemnul
fin se făcu ţăndări când Cristalpurtătorul masiv se prăbuşi peste el.
Elhokar se izbi de podea şi platoşa i se crăpă uşor. Dalinar se
apropie de el şi îl lovi din nou cu piciorul, de data asta în coaste,
făcându-i încă o crăpătură pe platoşă.
— Străjeri! La mine! Străjeri! ţipă Elhokar, cuprins de panică.

1617
 Nu veni nimeni. Dalinar îl izbi din nou cu piciorul şi regele
înjură, prinzându-l de cizmă. Dalinar gemu, dar se aplecă, îl înşfăcă
pe rege de braţ, ridicându-l dintr-o smucitură, apoi îl azvârli către
perete. Regele se împiedică de covor şi căzu peste un scaun.
Picioarele rotunde din lemn săriră în toate părţile, împrăştiind
aşchii.
Cu ochii mari, Elhokar se grăbi să se ridice. Dalinar se îndreptă
spre el.
— Ce-ai păţit, unchiule? strigă tânărul. Eşti nebun! Străjeri!
Asasin în camera regelui! Străjeri!
Încercă s-alege spre uşă, dar Dalinar îl izbi cu umărul, trântindu-l
din nou la podea.
Elhokar se rostogoli, dar reuşi să-şi tragă o mână sub el şi se
ridică în genunchi, întinzându-şi într-o parte cealaltă mână, în care
îi apăru o dâră de ceaţă când îşi chemă Sabia.
Dalinar îl pocni peste braţ exact în momentul în care Cristalsabia
îi cădea între degete. În urma loviturii, aceasta îi fu azvârlită din
mână, transformându-se imediat în ceaţă.
Elhokar îşi repezi cu frenezie pumnul către unchiul său, dar
acesta i-l prinse, apoi îl trase în picioare. Îl smuci către el şi îi dădu
un pumn în platoşă. Tânărul se zbătu, dar Dalinar repetă mişcarea,
izbindu-şi mănuşa de platoşă, spărgând oţelul care-i proteja
degetele şi făcându-l pe rege să geamă.
Următoarea lovitură sparse platoşa acestuia, într-o explozie de
aşchii topite.
Dalinar îl lăsă să cadă. Elhokar se strădui să se ridice iarăşi, dar
platoşa era focarul puterii unei Cristalarmuri. Lipsa ei îngreuna

1618
braţele şi picioarele. Dalinar se lăsă într-un genunchi, alături de
regele care se zvârcolea. Cristalsabia regelui se materializă iarăşi,
dar Dalinar îi prinse mâna de încheietură şi i-o izbi de podeaua de
piatră, făcându-l s-o scape iarăşi. Arma dispăru în ceaţă.
— Străjeri! ţipă tânărul, cu glas strident. Străjeri, străjeri, străjeri!
— Nu vor veni, Elhokar, spuse Dalinar, cu glas scăzut. Sunt
oamenii mei, iar eu le-am poruncit să nu intre – şi să nu lase pe
nimeni înăuntru – indiferent ce-ar auzi. Chiar dacă ai striga după
ajutor.
Elhokar amuţi.
— Sunt oamenii mei, repetă Dalinar. Eu i-am instruit. Eu i-am
adus aici. Mi-au fost loiali întotdeauna.
— De ce, unchiule? Ce faci? Te rog, spune-mi.
Aproape că plângea.
Dalinar se aplecă, apropiindu-se destul de mult ca să-i simtă
mirosul răsuflării.
— Chinga şeii pe care ai folosit-o în timpul vânătorii, spuse el
încet. Ai tăiat-o chiar tu, nu-i aşa?
Elhokar făcu ochii şi mai mari.
— Şeile au fost schimbate înainte să ajungi la mine în tabără,
continuă Dalinar. Fiindcă n-ai vrut să-ţi strici şaua preferată în
momentul când cădeai de pe cal. Ai pus totul la cale, ai avut grijă să
ţi se realizeze planul. De-asta erai atât de sigur c-a fost tăiată chinga.
Începând să cedeze, Elhokar dădu din cap.
— Cineva încerca să mă ucidă, dar tu nu voiai să mă crezi! M-
am… m-am temut că puteai fi chiar tu! Aşa că m-am hotărât… m-
am…

1619
 — Ţi-ai tăiat singur chinga, ca să vadă toată lumea o aşa-zisă
încercare de a ţi se lua viaţa, spuse Dalinar. Ceva care să ne
convingă pe mine sau pe Sadeas să facem cercetări.
Elhokar şovăi, apoi dădu din nou din cap.
Dalinar închise ochii, răsuflând rar.
— Nu-ţi dai seama ce-ai făcut, Elhokar? Ai atras asupra mea
bănuielile oamenilor din toate taberele noastre! I-ai dat lui Sadeas
prilej să mă distrugă.
Deschise ochii şi-şi coborî privirea către rege.
— Trebuia să aflu, şopti acesta. Nu puteam avea încredere în
nimeni.
Gemu sub greutatea lui Dalinar.
— Şi nestematele crăpate din Armura ta? Tot tu le-ai pus?
— Nu.
— Atunci poate-ai descoperit într-adevăr ceva, mârâi Dalinar.
Presupun că nu poţi fi învinuit pe de-a-ntregul.
— Atunci mă laşi să mă ridic?
— Nu.
Dalinar se aplecă şi mai tare, sprijinindu-şi mâna pe pieptul
regelui. Elhokar încetă să se mai zbată şi se uită îngrozit în sus.
— Dacă apăs, spuse Dalinar, mori. Îţi crapă coastele ca nişte
crengi uscate, iar inima ţi se storceşte ca o boabă de strugure.
Nimeni nu mi-ar găsi vreo vină. Şoptesc cu toţii că Ghimpele Negru
ar fi trebuit să ia tronul pentru sine cu ani în urmă. Garda ta îmi e
loială mie. Nimeni nu te-ar răzbuna. Nimeni nu s-ar sinchisi.
Elhokar lăsă să-i iasă aerul din piept când mâna lui Dalinar îl
apăsă uşor.

1620
 — Pricepi? îl întrebă încet acesta.
— Nu!
Dalinar oftă, apoi îşi eliberă nepotul şi se ridică. Elhokar îşi
umplu plămânii gâfâind.
— Temerile tale ar putea fi neîntemeiate, spuse Dalinar, sau ar
putea fi îndreptăţite. Oricum ar fi, trebuie să-nţelegi ceva. Nu-ţi sunt
duşman.
Elhokar se încruntă.
— Aşadar n-o să mă ucizi?
— Dar-ar furtuna, nu! Te iubesc ca pe un fiu, băiete.
Regele îşi frecă pieptul.
— Ai… instincte paterne foarte bizare.
— Mi-am petrecut ani întregi urmându-te, spuse Dalinar. Ţi-am
oferit întreaga mea loialitate, devotamentul meu, sfaturile mele. Am
jurat să-ţi slujesc – făgăduindu-mi, jurându-mi mie însumi că n-o să
râvnesc niciodată la tronul lui Gavilar. În ciuda tuturor acestor
lucruri, tu n-ai încredere în mine. Pui la cale farse ca asta cu chinga,
arunci bănuieli asupra mea, le oferi tocmai duşmanilor tăi poziţii
din care să te atace, fără să ai habar ce faci.
Făcu un pas către rege. Elhokar îşi vârî capul între umeri.
— Ei bine, acum ştii, continuă Dalinar cu glas aspru. Dac-aş fi
vrut să te omor, Elhokar, aş fi putut s-o fac de zece ori. De-o sută de
ori. S-ar părea că nu accepţi loialitatea şi devotamentul ca dovezi ale
sincerităţii mele. Prin urmare, dacă te porţi ca un copil, eşti tratat ca
un copil. Acum ştii sigur că nu-ţi vreau moartea. Fiindcă altminteri
ţi-aş fi zdrobit pieptul şi-aş fi terminat cu tine!
Se uită în ochii regelui.

1621
 — Acum pricepi?
Elhokar încuviinţă, înclinându-şi încet capul.
— Bun, zise Dalinar. Mâine o să mă numeşti Înalt Prinţ al
Războiului.
— Ce?
— Sadeas m-a trădat azi, spuse Dalinar.
Se apropie de masa sfărâmată şi lovi bucăţile cu piciorul. Sigiliul
regelui se rostogoli din sertarul unde stătea de obicei, iar el îl ridică.
— Aproape şase mii de oameni de-ai mei au fost măcelăriţi. Eu şi
Adolin abia am scăpat cu viaţă.
— Ce? spuse Elhokar, străduindu-se să se ridice în capul oaselor.
Imposibil!
— Nicidecum, ripostă Dalinar, privindu-şi nepotul. A găsit
ocazia potrivită să se retragă, lăsându-i pe parshendi să ne
nimicească. Un gest cât se poate de alethi. Nemilos, dar îngăduindu-
i să pretindă că e vorba de onoare şi de moralitate.
— Atunci… vrei să fie judecat?
— Nu. Sadeas nu e nici mai rău, nici mai bun decât ceilalţi.
Oricare înalt prinţ l-ar trăda pe altul, dacă ar avea prilejul s-o facă
fără să se pună el însuşi în primejdie. Am de gând să găsesc o cale
prin care unirea lor să nu fie doar o vorbă goală. Vei vedea cum
anume. Mâine, odată ce-o să mă numeşti Înalt Prinţ al Războiului, o
să-i dau Armura mea lui Renarin, ca să-mi îndeplinesc o
promisiune. Sabia mi-am dat-o deja, ca să-ndeplinesc o alta.
Veni mai aproape şi îl privi din nou în ochi pe Elhokar, apoi
apucă în mână sigiliul acestuia.
— Ca Înalt Prinţ al Războiului, voi impune respectarea Legilor

1622
Războinicilor în toate cele zece tabere. Şi voi hotărî în ce fel se
poartă luptele, stabilind ce armate pleacă la asalt şi care va fi platoul
atacat de fiecare. Toate inimile-nestemată vor fi ale Coroanei şi tu le
vei împărţi apoi ca trofee. Din întrecere, o să transformăm ceea ce se
petrece aici în război adevărat, iar eu mă voi folosi de el ca să fac
soldaţi adevăraţi din oamenii celor zece armate ale noastre şi din
comandanţii lor.
— Părinte al Furtunii! Ne vor ucide! Înalţii prinţi se vor revolta!
N-o să treacă nici măcar o săptămână!
— Nu vor fi încântaţi, asta-i sigur, răspunse Dalinar. Şi da, tot ce
vreau să fac o să ne pună în mare pericol. Va trebui să fim mult mai
atenţi când ne alegem oamenii din gardă. Dar dacă ai dreptate,
cineva încearcă deja să te ucidă, aşa că ar trebui s-o facem oricum.
Elhokar se holbă mai întâi la el, apoi la mobila distrusă, frecându-
şi pieptul.
— Vorbeşti serios, nu-i aşa?
— Aşa e, răspunse Dalinar, aruncându-i lui Elhokar sigiliul. Va
trebui să-ţi pui condeierele să-mi scrie numirea imediat ce voi pleca.
— Dar parcă spuneai că nu e bine să-i silim pe oameni să respecte
Legile Războinicilor, zise Elhokar. Ai spus că, pentru a schimba
oamenii, cea mai bună cale e să duci o viaţă corectă, astfel încât ei
să-ţi urmeze exemplul!
— Asta a fost înainte să fiu înşelat de Atotputernic, răspunse
Dalinar, care încă nu ştia ce să creadă despre asta. Din tot ce ţi-am
spus, o mare parte am aflat din Calea regilor. Dar n-am înţeles ceva.
Nohadon a scris cartea asta către sfârşitul vieţii sale, după ce a făcut
ordine – după ce a silit regatele să se unească, după ce a refăcut

1623
ţinuturile distruse în urma Devastării.
Cartea a fost scrisă pentru a da formă unui ideal. Le-a fost oferită
oamenilor care se simt deja îndemnaţi să acţioneze aşa cum se
cuvine. Aici am greşit eu. Înainte să fie posibile toate astea, poporul
nostru trebuie să ajungă la un nivel minim al onoarei şi demnităţii.
Adolin mi-a spus acum câteva săptămâni ceva foarte profund. M-a
întrebat de ce mi-am obligat fiii să se ridice la înălţimea unor
aşteptări atât de înalte, dar i-am lăsat pe ceilalţi să-şi urmeze căile
greşite fără să-i condamn.
I-am tratat pe ceilalţi înalţi prinţi şi pe ochi-luminoşii de la curţile
lor ca pe nişte adulţi. Un adult e în stare să ia un principiu şi să-l
adapteze nevoilor sale. Dar noi încă nu suntem pregătiţi pentru aşa
ceva. Noi suntem copii. Iar când educi un copil, îi impui să se poarte
aşa cum e corect până când creşte destul de mare ca să ia propriile
hotărâri. Regatele de Argint n-au început prin a fi bastioane ale
onoarei, unite şi încărcate de glorie. Au fost deprinse să fie astfel, au
fost educate, ca nişte tineri îndrumaţi până la vârsta maturităţii.
Se apropie cu paşi mari şi îngenunche lângă Elhokar. Regele
continua să-şi frece pieptul, iar Armura lui arăta ciudat, lipsită fiind
de partea ei esenţială.
— O să transformăm Alethkarul în ceva măreţ, nepoate, spuse
încet bărbatul mai vârstnic. Înalţii prinţi i-au jurat credinţă lui
Gavilar, dar acum îşi nesocotesc jurămintele. Ei bine, e timpul să nu-
i mai lăsăm s-o facă. O să câştigăm războiul ăsta şi-o să
transformăm din nou Alethkarul într-un loc demn de invidiat. Nu
pentru puterea sa militară, ci fiindcă locuitorii săi vor trăi în
siguranţă şi pentru că aici va domni dreptatea. O s-o facem – sau o

1624
să murim amândoi încercând s-o facem.
— O spui cu înflăcărare.
— Fiindcă ştiu în sfârşit ce am de făcut, răspunse Dalinar,
ridicându-se. M-am străduit să fiu Nohadon pacificatorul. Dar nu
sunt. Sunt Ghimpele Negru, un general, un comandant de oaste. N-
am niciun fel de talent când e vorba de urzeli politice secrete, dar
mă pricep foarte bine să instruiesc soldaţii. Începând de mâine, toţi
bărbaţii din taberele noastre vor fi ai mei. Din punctul meu de
vedere, vor fi cu toţii recruţi neinstruiţi. Chiar şi înalţii prinţi.
— Presupunând că fac numirea.
— O s-o faci. Şi, în schimb, îţi promit c-o să aflu cine încearcă să
te ucidă.
Elhokar pufni, începând să-şi scoată Cristalarmura bucată cu
bucată.
— După ce-o să se ducă vestea despre numirea ta, o să fie simplu
să descoperi cine-ncearcă să mă ucidă! O să poţi pune pe listă toate
numele din taberele de război!
Zâmbetul lui Dalinar se lăţi.
— Atunci măcar n-o să mai fiu nevoit să ghicesc! Nu mai fi atât
de supărat, nepoate. Azi ai aflat ceva. Unchiul tău nu vrea să te
omoare.
— Nu vrea decât să mă transforme în ţintă.
— Spre binele tău, fiule, spuse Dalinar, îndreptându-se către uşă.
Nu te agita prea tare. Am nişte planuri, ştiu exact ce trebuie făcut ca
să te ţin în viaţă.
Deschise uşa şi văzu mai mulţi străjeri care se străduiau să ţină la
distanţă un grup de slujitori şi de curteni neliniştiţi.

1625
 — E teafăr şi nevătămat, le spuse el. Vedeţi?
Se trase într-o parte, lăsând străjerii şi servitorii să meargă la rege.
El se răsuci în loc, gata să plece. Pe urmă şovăi.
— A, ştii ceva, Elhokar? Acum îi fac curte mamei tale. Vreau să-
ncepi să te obişnuieşti cu asta.
În ciuda tuturor celor petrecute în ultimele câteva minute, asta
aduse pe faţa regelui o expresie de nemaipomenită uimire. Dalinar
zâmbi, închise uşa şi se îndepărtă cu paşi fermi.
Majoritatea lucrurilor nu se rezolvaseră încă. Era în continuare
plin de furie împotriva lui Sadeas, încă îndurerat de pierderea
atâtor soldaţi de-ai săi, încă prea năucit ca să ştie ce-avea de făcut în
privinţa lui Navani, încă uluit de viziunile sale şi încă intimidat de
ideea unificării taberelor de luptă.
Dar cel puţin acum avea ceva de la care să pornească.

1626
 PARTEA A CINCEA
Tăcerea deasupra

SHALLAN●DALINAR●KALADIN●SZETH●WIT

1627
 70
MAREA DE STICLĂ

Shallan zăcea, nemişcată, în patul din camera ei de spital.

Plânsese până îi secaseră lacrimile, apoi vărsase în ploscă, peste ceea
ce era în ea. Se simţea mizerabil.
O trădase pe Jasnah. Şi Jasnah ştia. Faptul că o trădase pe
prinţesă părea, cumva, mai cumplit decât furtul în sine. Întregul
plan fusese prostesc, de la bun început.
În plus, Kabsal era mort. De ce se simţea atât de rău din cauza
asta? Fusese un asasin, îi pusese în pericol viaţa încercând s-o ucidă
pe Jasnah. Cu toate astea, ea îi simţea lipsa. Jasnah nu păruse
surprinsă că îi dorea cineva moartea; poate că asasinii erau ceva
obişnuit în viaţa ei. Probabil îl credea pe Kabsal un ucigaş înrăit,
însă cu Shallan se purtase frumos. Era cu putinţă ca totul să fi fost
doar minciună?
„Într-un fel, trebuie să fi fost sincer”, îşi spuse ea, stând ghemuită
în pat. „Dacă nu-i păsa de mine, de ce s-a străduit atât să mă facă să
mănânc gemul?”
Îi dăduse antidotul mai întâi ei, în loc să-l fi luat el însuşi. „Şi
totuşi, până la urmă l-a luat”, îşi zise. „Şi-a vârât degetul plin de
gem în gură. De ce nu l-a salvat antidotul?”
Întrebarea începu s-o obsedeze. Şi atunci îşi dădu brusc seama de
un lucru pe care l-ar fi remarcat mai devreme dacă n-ar fi distras-o
propria vinovăţie.
Jasnah mâncase pâinea.
1628
 Cuprinzându-se cu braţele, Shallan se săltă în capul oaselor şi se
sprijini de tăblia patului. „A mâncat-o, dar nu s-a otrăvit”, îşi zise.
„De la o vreme, viaţa mea nu mai are nicio logică. Creaturile cu
capete schimonosite, locul cu un cer întunecat, Animmodelarea… şi
acum asta.”
Cum izbutise Jasnah să supravieţuiască? În ce fel?
Cu degete tremurătoare, întinse mâna către punga de pe
noptieră. Înăuntru descoperi sfera de granat întrebuinţată de Jasnah
ca s-o salveze. Împrăştia o strălucire slabă; restul fusese folosit în
timpul Animmodelării. Dar era de-ajuns ca să-i lumineze blocul cu
schiţe. Probabil că Jasnah nu se ostenise să-l răsfoiască. Dispreţuia
atât de mult artele vizuale! Lângă schiţe era volumul pe care i-l
dăduse prinţesa, Cartea cu nenumărate pagini. De ce i-o lăsase?
Îşi luă cărbunele pentru desen şi răsfoi blocul, în căutarea unei
pagini albe. Trecu peste mai multe desene ale creaturilor cu
simboluri în loc de capete, dintre care unele fuseseră surprinse chiar
în încăperea aceea. Stăteau la pândă în jurul ei, mereu. Uneori avea
impresia că le zărea cu coada ochiului. Alteori le auzea şoptind. Nu
mai îndrăznise să le răspundă iarăşi.
Începu să deseneze cu degete nesigure, înfăţişând-o pe Jasnah aşa
cum arătase atunci, la spital. Stând lângă patul ei, cu gemul în
mână. Nu o memorase în mod special şi reprezentarea nu era atât
de exactă cum ar fi fost altminteri, dar şi-o amintea destul de bine ca
s-o deseneze având degetul înfipt în gem. Degetul pe care şi-l
ridicase ca să miroasă căpşunele. De ce? De ce îşi vârâse degetul în
gem? N-ar fi fost de-ajuns să-şi ducă borcanul la nas?
Mirosul n-o făcuse să se strâmbe. De fapt, nu spusese că gemul

1629
era stricat. Pusese doar capacul la loc şi îi înapoiase borcanul.
Shallan căută o altă foaie albă şi o desenă pe Jasnah cu bucata de
pâine la buze. Care o făcuse să strâmbe, după ce o mâncase. Ciudat.
Shallan lăsă cărbunele jos şi se uită la desenul în care Jasnah ţinea
bucata de pâine între degete. Nu era o reproducere perfectă, dar se
apropia destul de mult de realitate. În schiţă, bucata de pâine părea
să se topească. Ca şi cum degete lui Jasnah ar fi strâns-o într-un mod
nefiresc înainte de a şi-o băga în gură.
„S-ar putea… ar fi cu putinţă?”
Shallan coborî din pat, luă sfera şi plecă, ţinând-o în mână, cu
blocul pentru desen îndesat sub braţ. Străjerul dispăruse. Se părea
că nu-i mai păsa nimănui ce se întâmplă cu ea; în dimineaţa
următoare avea să fie oricum dată afară.
Sub picioarele ei goale, podeaua de piatră era rece. Nu purta
decât o cămaşă de noapte albă şi subţire, simţindu-se aproape
dezbrăcată. Cel puţin mâna interzisă îi era acoperită. Ajunsă la
capătul coridorului, trecu pragul unei uşi care se deschidea către
oraş. Îl traversă grăbită, îndreptându-se către Ralinsa şi ferindu-se
să intre pe alei întunecoase. Mergea spre Conclav, cu părul lung şi
roşu fluturându-i în urmă, atrăgând destule priviri nedumerite şi
fiind ţinta câtorva perechi de ochi holbaţi. Ora nopţii era atât de
înaintată încât pe tot parcursul drumului nu se găsi nimeni care să
se sinchisească îndeajuns cât s-o întrebe dacă n-avea nevoie de
ajutor.
Maeştrii-slujitori de la intrarea Conclavului o lăsară să treacă. O
recunoscură şi nu fură puţini aceia care o întrebară dacă nu-şi dorea
s-o ajute. Îi refuză şi se îndreptă de una singură către Văl. Intră, apoi

1630
îşi ridică privirea către pereţii plini de balcoane; unele dintre acestea
erau luminate de sfere.
Separeul lui Jasnah era ocupat. Bineînţeles. Jasnah lucra
întotdeauna. Probabil că o nemulţumea foarte tare faptul că-şi
pierduse atât de mult timp din cauza presupusei încercări de
sinucidere a lui Shallan.
În vreme ce era ridicată de parshi la nivelul lui Jasnah, Shallan
simţea platforma şubredă sub tălpi. Urca în tăcere, ruptă parcă de
lumea din jur. Umbla prin palat – prin oraş – numai într-o cămaşă
de noapte? Se ducea s-o-nfrunte din nou pe Jasnah Kholin? Nu
învăţase nimic?
Dar ce-avea de pierdut?
Străbătu familiarul culoar de piatră care ducea spre separeu,
ţinând sfera violetă în faţa ei. Jasnah stătea la masa de lucru. Părea
neobişnuit de obosită, cu cearcăne negre sub ochi, cu o figură
încordată. Îşi ridică privirea şi încremeni la vederea lui Shallan.
— Nu eşti bine-venită aici.
Tânăra intră totuşi, surprinsă că se simţea atât de calmă. Ar fi
trebuit să-i tremure mâinile.
— Nu mă sili să chem soldaţii ca să scap de tine, spuse Jasnah.
Ţinând cont de ceea ce ai făcut, te-aş fi putut arunca în temniţă
pentru o sută de ani. Ai idee ce…?
— Animmodul pe care-l porţi e un fals, spuse încet Shallan. A
fost un fals tot timpul, chiar şi înainte de-a face eu schimbul.
Jasnah încremeni.
— M-am întrebat de ce n-ai observat că l-am înlocuit, continuă
Shallan, aşezându-se pe celălalt scaun din încăpere. Am fost

1631
nedumerită săptămâni de-a rândul. Să fi observat, păstrând tăcerea
ca să prinzi hoţul? Să nu fi Animmodelat nimic în tot acel timp? N-
avea niciun sens. În afara cazului când Animmodul furat de mine
era o momeală.
Jasnah se destinse.
— Da. O deducţie foarte inteligentă din partea ta. Am mai multe
falsuri. Vezi tu, nu eşti prima care a încercat să fure fabrialul. Pe cel
adevărat îl ascund cu mare grijă, fireşte.
Shallan îşi scoase blocul cu schiţe şi căută una anume. Era un
desen în care înfăţişase locul straniu, cu marea de mărgele, flăcările
plutitoare, soarele îndepărtat de pe cerul negru, foarte negru. Îl
privi o clipă, apoi îl răsuci şi îl ridică în faţa ochilor lui Jasnah.
Consternarea absolută pe care-o citi în privirea prinţesei aproape
că o răsplătea pentru noaptea când se simţise bolnavă şi chinuită de
vină. Jasnah făcu ochii cât cepele şi, preţ de-o clipă, rosti ceva de
neînţeles, căutându-şi cuvintele. Shallan îşi strânse pleoapele,
păstrând Amintirea momentului. Nu se putea abţine.
— Unde-ai găsit asta? întrebă prinţesa. Ce carte ţi-a descris o
asemenea scenă?
— Niciuna, Jasnah, răspunse ea, lăsând desenul jos. Am fost în
locul ăla. În noaptea când am Animmodelat din întâmplare
conţinutul pocalului şi mi-am ascuns apoi fapta înscenând o
încercare de sinucidere.
— Imposibil. Doar nu-ţi imaginezi c-o să cred…
— Nu există niciun fabrial, nu-i aşa, Jasnah? Niciun Animmod.
N-a existat niciodată. Îl foloseşti pe cel fals ca să nu-şi dea nimeni
seama că ai puterea de a Animmodela fără niciun ajutor.

1632
 Jasnah amuţi.
— Am făcut-o şi eu, adăugă Shallan. Animmodul era îndesat în
punga mea ferită. Nu-l atingeam – dar oricum n-avea importanţă.
Era un fals. Ceea ce am făcut, am făcut fără el. Poate că stând
aproape de tine m-am schimbat, într-un fel sau altul. Are legătură
cu locul ăla şi cu acele creaturi.
Nici de data asta nu primi vreun răspuns.
— Kabsal ţi-a trezit bănuieli şi te-ai gândit c-ar putea fi un asasin,
adăugă Shallan. Când am căzut, ai ştiut imediat ce s-a întâmplat; te-
ai aşteptat să fii otrăvită sau cel puţin ţi-ai dat seama că nu era
exclus să fii otrăvită. Dar ai crezut că otrava era în gem. Ai
Animmodelat-o când ai desfăcut capacul şi te-ai prefăcut c-o miroşi.
Dar n-ai ştiut să recreezi gemul de căpşuni şi, când ai încercat, ţi-a
ieşit un amestec scârbos. Ai crezut că scapi de otravă. Însă, fără să
vrei, ai Animmodelat şi ai distrus antidotul. N-ai vrut să mănânci
nici pâinea, te-ai temut să nu fie ceva şi-n ea. Ai refuzat-o
întotdeauna. Dar când te-am convins să iei o bucăţică, ai
Animmodelat-o în altceva înainte să ţi-o pui în gură. Ai spus că nu
te pricepi să faci substanţe organice, aşa că şi ceea ce ţi-a ieşit a fost
dezgustător. Dar ai reuşi să-ndepărtezi otrava, aşa că pâinea nu te-a
ucis.
Shallan întâlni privirea fostei sale maestre. Oare oboseala o făcea
atât de indiferentă faţă de consecinţele confruntării cu ea? Sau
cunoaşterea adevărului?
— Ai făcut toate astea, Jasnah, cu un Animmodul. Încă nu ştiai
că-l înlocuisem. Nu încerca să-mi spui altceva. L-am luat în noaptea
când i-ai ucis pe cei patru tâlhari.

1633
 În ochii violeţi ai lui Jasnah apăru un licăr de surpriză.
— Da, întări tânăra, cu atât de mult timp în urmă. Nu l-ai înlocuit
cu un fals. Ai aflat c-ai fost înşelată abia în clipa când l-am scos, ca
să-mi poţi salva viaţa.
— Nu e aşa, ripostă Jasnah. Ai năluciri, din pricina oboselii şi a
încordării.
— Bine, spuse Shallan şi se ridică, strângând în mână sfera
palidă. Cred că trebuie să-ţi demonstrez. Dacă pot.
„Creaturilor”, spuse apoi în gând. „Mă auziţi?”
„Da, întotdeauna”, veni răspunsul şoptit.
Deşi sperase să-l audă, Shallan tresări.
„Mă puteţi duce înapoi, în locul acela?”
„Trebuie să-mi spui ceva adevărat. Cu cât e mai adevărat, cu atât
mai puternică va fi legătura noastră.”
„Jasnah foloseşte un Animmod fals”, zise în gând Shallan. „Sunt
sigură că ăsta e adevărul”, spuse o voce.
„Nu e de-ajuns”, şopti vocea. „Trebuie să ştiu ceva adevărat
despre tine. Spune-mi. Cu cât mai puternic şi mai tainic e adevărul,
cu atât mai puternică devine legătura. Spune-mi. Spune-mi. Ce
eşti?”
— Ce sunt? şopti Shallan. Cu toată sinceritatea?
Era o zi a confruntărilor. Se simţea ciudat de puternică, de
hotărâtă. Era momentul să vorbească.
— Sunt o ucigaşă. Mi-am omorât tatăl.
„Aha!” şopti vocea. „Un adevăr extrem de puternic…”
Şi separeul dispăru.
Shallan se prăbuşi, căzând în marea de mărgele din sticlă

1634
întunecată. Se zbătu, încercând să rămână la suprafaţă. O clipă,
izbuti. Pe urmă ceva o prinse de picior şi o trase în jos. Când
alunecă dedesubt, ţipă, aşa că micile boabe de sticlă îi umplură
gura. Intră în panică. Avea să…
Stratul de mărgele aflat deasupra ei se despică. Cele de sub ea se
înălţară, scoţând-o la suprafaţă. Acolo stătea cineva, cu mâna
întinsă. Era Jasnah, întoarsă cu spatele la cerul negru şi cu faţa
luminată de flăcările plutitoare din apropiere. Prinţesa o apucă de
mână şi o trase deasupra, pe ceva. Pe o plută. Făcută din mărgele de
sticlă. Care păreau să se supună voinţei lui Jasnah.
— Copilă idioată, spuse prinţesa, dând din mână.
Marea de mărgele se despică, făcând pluta să se clatine, iar ele
fură duse într-o parte, către câteva văpăi de lumină. Jasnah o aruncă
pe Shallan într-una dintre acele flăcări mici, iar ea părăsi pluta
căzând pe spate.
Şi se izbi de podeaua separeului. Jasnah stătea în acelaşi loc de
mai înainte, cu ochii închişi. O clipă mai târziu, îi deschise şi-i
azvârli tinerei o privire furioasă.
— Copilă idioată! repetă ea. N-ai idee în ce pericol ai fost. Te duci
în Umbremar cu o singură sferă, cu lumina aproape secătuită?
Idioato!
Shallan tuşi, cu senzaţia că-i rămăseseră mărgele în gât. Se ridică
împleticindu-se şi întâlni privirea lui Jasnah. Femeia mai vârstnică
părea încă furioasă, dar nu mai spuse nimic. „Ştie c-o am la mână”,
înţelese Shallan. „Dacă dezvălui adevărul…”
Ce-ar fi însemnat? Jasnah avea puteri stranii. Să fi fost un fel de
Pustiitor? Ce-ar fi spus oamenii? Nu era de mirare că-şi crease

1635
fabrialul fals.
— Vreau să iau parte la asta, se trezi Shallan spunând.
— Poftim?
— Vreau să iau parte la ceea ce faci tu, indiferent despre ce e
vorba. La cercetările tale, oricare ar fi.
— N-ai idee despre ce vorbeşti.
— Îmi dau seama, spuse Shallan. Sunt ignorantă. Pentru asta,
tratamentul e simplu, adăugă ea, făcând un pas înainte. Vreau să
înţeleg, Jasnah. Vreau să-ţi fiu cu adevărat pupilă. Indiferent de
unde-ar veni aceste lucruri pe care le poţi face, sunt şi eu în stare să
le fac. Vreau să mă-nveţi şi să-mi îngădui să iau parte la munca ta.
— Ai furat de la mine.
— Ştiu, răspunse Shallan. Şi-mi pare rău.
Jasnah îşi ridică o sprânceană.
— N-o să-mi caut scuze. Dar să ştii, Jasnah, că am venit aici cu
intenţia să fur de la tine. Am plănuit furtul de la bun început.
— Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?
— Am plănuit să fur de la Jasnah, eretica înverşunată, spuse
Shallan. Nu mi-am dat seama c-o s-ajung să regret că nevoia mă-
mpinge să fur. Şi nu ţi s-a datorat doar ţie, ci şi gândului că trebuia
să las în urmă toate astea. Lucrurile pe care am ajuns să le-ndrăgesc.
Te rog. Am făcut o greşeală.
— Una imensă. Peste care nu se poate trece.
— Nu face una şi mai mare izgonindu-mă. Aş putea fi cineva în
faţa căruia nu trebuie să minţi. Cineva care ştie.
Jasnah se lăsă pe spătarul scaunului.
— Am furat fabrialul în noaptea în care i-ai ucis pe bărbaţii ăia,

1636
Jasnah. Ajunsesem la concluzia că n-o pot face, dar tu m-ai convins
că adevărul nu e chiar atât de simplu cum îl crezusem eu. Ai deschis
în mine un sălaş al furtunilor. Am făcut o greşeală. O să mai fac şi
altele. Am nevoie de tine.
Jasnah inspiră adânc.
— Stai jos.
Shallan se aşeză.
— N-o să mă mai minţi niciodată, spuse Jasnah, ridicând un
deget. Şi n-o să mai furi niciodată, nici de la mine, nici de la
altcineva.
— Făgăduiesc.
Jasnah rămase o clipă nemişcată, apoi oftă.
— Trage-ţi scaunul mai aproape, spuse ea, deschizând o carte.
Şi, în timp ce Shallan îi dădea ascultare, scoase mai multe foi de
hârtie pline de notiţe.
— Ce sunt astea? întrebă tânăra.
— Vrei să iei parte la ceea ce fac? Ei bine, trebuie să le citeşti, zise
Jasnah, coborându-şi privirea spre notiţe. Sunt despre Pustiitori.

1637
 71
SCRIS CU SÂNGE

Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, mergea cu spatele

încovoiat, cărând pe docurile din Kharbranth un sac cu grâne
descărcat de pe o corabie. Oraşul Clopoţeilor avea mirosul proaspăt
al dimineţilor de pe ocean, paşnic şi totodată incitant, iar pescarii îşi
pregăteau năvoadele, strigându-şi prietenii.
Szeth li se alătură celorlalţi hamali, cărându-şi sacul pe străzile
întortocheate. Poate că un alt negustor ar fi folosit o căruţă trasă de
chulli, dar toată lumea ştia despre îngrămădeala din Kharbranth şi
străzile lui abrupte. Un şir de hamali era o soluţie eficientă.
Szeth îşi ţinea ochii în jos. În parte, ca să imite înfăţişarea unui
lucrător. Pe de altă parte, ca să-şi ferească privirea de soarele
arzător, zeul zeilor, care îl privea şi îi vedea ruşinea. Szeth n-ar fi
trebuit să iasă în timpul zilei. Ar fi trebuit să-şi ascundă chipul
îngrozitor.
Simţea că toţi paşii lui ar fi trebuit să lase câte o urmă de sânge.
După masacrele pe care le comisese în ultimele luni, lucrând pentru
stăpânul lui tainic… Ori de câte ori închidea ochii, auzea urletele
celor ucişi. Îi măcinau sufletul, distrugându-i-l, îl bântuiau, îl
mistuiau.
Atâţia morţi! Atât de mulţi morţi!
Oare îşi pierdea minţile? De câte ori săvârşea un asasinat, se
trezea dând vina pe victime. Le blestema fiindcă nu aveau destulă
putere ca să riposteze şi să-l ucidă.
1638
 În timpul fiecărui măcel purta haine albe, aşa cum i se poruncise.
„Un picior înaintea celuilalt. Nu te gândi. Nu te concentra asupra
faptelor săvârşite. Nici asupra celor… pe care le vei săvârşi.”
Ajunsese la ultimul nume de pe listă: Taravangian, regele
Kharbranthului. Un monarh îndrăgit, renumit pentru construirea
spitalelor din oraşul lui şi pentru sprijinul acordat acestora. Până şi
în îndepărtatul Azir se ştia că, dacă erai bolnav, Taravangian te
primea. Vino la Kharbranth şi vindecă-te. Regele îi iubea pe toţi.
Şi Szeth urma să-l ucidă.
Ajuns în vârful oraşului abrupt, Szeth îşi duse sacul în partea din
spate a palatului, la fel ca restul hamalilor, şi intră într-un culoar de
piatră slab luminat. Taravangian era slab de minte. Asta ar fi trebuit
să-l facă pe Szeth să se simtă încă şi mai vinovat, dar el se trezi
chinuit de dezgust. Taravangian n-avea să fie destul de inteligent ca
să se pregătească să-i ţină piept. Neghiob. Idiot. Oare Szeth n-avea
să-nfrunte niciodată un duşman destul de puternic ca să-l omoare?
Ajunsese în oraş devreme şi se angajase ca hamal. Trebuia să
cerceteze şi să studieze totul, pentru că indicaţiile primite îi
porunceau – numai de acea dată – să nu ia viaţa nimănui altcuiva în
timp ce săvârşea asasinatul. Taravangian avea să fie ucis fără zarvă.
De ce apărea această deosebire? Instrucţiunile spuneau că trebuia
să transmită un mesaj: „Ceilalţi sunt morţi. Am venit să-nchei
lucrarea.” Porunca era cât se putea de explicită: „Înainte de a-i face
vreun rău lui Taravangian, convinge-te că ţi-a auzit şi ţi-a înţeles
cuvintele.”
Aşa ceva suna mai degrabă a răzbunare. Cineva îl trimisese să-i
vâneze şi să-i distrugă pe cei care-l nedreptăţiseră. Szeth lăsă sacul

1639
jos, în cămara palatului. Se răsuci pe călcâie şi urmă şirul de hamali
care-şi târşâiau picioarele, parcurgând culoarul în sens invers. Făcu
un semn din cap către latrina servitorilor, iar şeful hamalilor îi arătă
că poate să intre. Szeth cărase astfel de poveri cu mai multe ocazii şi
se presupunea că era demn de încredere: avea să-şi facă treaba şi să-
i ajungă pe ceilalţi din urmă.
În latrină nu mirosea nici pe jumătate atât de urât cum se
aşteptase. Era o încăpere întunecoasă, tăiată în peretele peşterii
subpământene, iar alături de bărbatul care stătea lângă jgheabul
pentru urinat ardea o lumânare. Omul dădu din cap către Szeth,
legându-şi şnururile prohabului şi ştergându-şi degetele de coapse
în timp ce se îndrepta către uşă. Îşi luă lumânarea, dar, înainte de a
ieşi, fu destul de amabil ca să aprindă un alt muc de lumânare
rămas pe acolo.
Imediat după plecarea lui, Szeth se îmbibă cu Lumină de Furtună
din propria pungă, apoi îşi lipi mâna de uşă, creând o Ancorare
Compactă între ea şi toc şi astfel blocând-o. Pe urmă i se ivi
Cristalsabia. În palat, totul era construit de sus în jos. Încrezându-se
în planurile pe care le cumpărase, îngenunche şi tăie o bucată
pătrăţoasă din podea, cu baza mai lată. Când bucata începu să
alunece, o îmbibă cu Lumină de Furtună şi o prinse de plafon,
folosind jumătate dintr-o Ancorare de Bază şi lipsind-o astfel de
greutate.
Pe urmă se prinse el însuşi de sus, folosind o Ancorare
ingenioasă care-i reduse greutatea la numai o zecime din cât era de
obicei. Sări pe piatră, iar greutatea lui împuţinată o împinse încet în
jos. Coborî cu ea în încăperea aflată dedesubt. De-a lungul pereţilor,

1640
sub oglinzi elegante din argint se întindeau trei canapele cu perne
de catifea violet. Privata ochi-luminoşilor. Într-un suport, o lampă
ardea cu flacără mică, dar Szeth era singur.
Piatra se opri pe podea cu o bufnitură uşoară şi el sări jos. Îşi
aruncă hainele, lăsându-le la vedere pe cele în alb şi negru, de
maestru-slujitor, pe care le purta pe dedesubt. Scoase din buzunar o
bonetă asortată, punându-şi-o apoi pe cap fără prea mare tragere de
inimă. Îşi lăsă Sabia să dispară, se furişă pe coridor şi închise uşa
din spatele lui, Ancorând-o.
Acum dădea rareori atenţie faptului că mergea pe piatră.
Odinioară, ar fi privit cu veneraţie un astfel de coridor făcut în
stâncă. Oare omul de odinioară era chiar el? Avusese el vreodată
ceva sfânt?
Szeth îşi iuţi pasul. N-avea mult timp. Din fericire, regele
Taravangian respecta un orar strict. La al şaptelea clopot: meditaţie
în singurătatea camerei sale de lucru. Szeth vedea uşa acesteia în
faţa lui, păzită de doi soldaţi.
Îşi lăsă capul în jos ca să-şi ascundă trăsăturile shin şi se apropie
grăbit de ei. Unul dintre cei doi întinse spre el o mână în semn de
avertizare, aşa că el i-o înşfăcă, răsucindu-i-o şi rupându-i
încheietura. Îl lovi cu cotul în faţă, izbindu-l cu spatele de perete.
Însoţitorul uluit al străjerului deschise gura să ţipe, dar Szeth îl
pocni cu piciorul în burtă. Chiar şi fără Cristalsabie era periculos,
fiind impregnat cu Lumină de Furtună şi antrenat în kammar. Îl
înşfăcă pe al doilea paznic de păr şi-l trânti cu fruntea de podeaua
din piatră. Pe urmă se ridică şi deschise uşa cu o lovitură de picior.
Intră într-o încăpere bine luminată de un şir dublu de lămpi

1641
prinse de peretele din stânga. Cel din dreapta era acoperit, din
podea până în tavan, cu dulapuri lipite unele de altele, pline de
cărţi. Chiar în faţa lui Szeth, un bărbat stătea pe un covor mic, cu
picioarele încrucişate. Se uita pe o fereastră imensă tăiată în stâncă,
cu privirea pierdută asupra oceanului de dincolo de ea.
Szeth înaintă cu paşi mari.
— Am primit ordin să-ţi spun că toţi ceilalţi sunt morţi. Am venit
să-nchei lucrarea.
Îşi înălţă mâinile, iar Cristalsabia începu să prindă contur.
Regele nu se clinti.
Szeth şovăi. Trebuia să se convingă că spusele lui fuseseră
înţelese.
— M-ai auzit? întrebă el, continuând să înainteze.
— Mi-ai ucis străjerii, Szeth-fiu-fiu-Vallano? întrebă încet regele.
Szeth încremeni. Înjură şi făcu un pas înapoi, ridicându-şi Sabia,
gata de apărare. Încă o cursă?
— Ţi-ai făcut bine treaba, îi spuse regele, tot fără a-şi întoarce faţa
către el. Conducători morţi, vieţi pierdute. Panică şi haos. Oare ăsta
ţi-a fost destinul? Te-ai întrebat vreodată? Să primeşti o Cristalsabie
monstruoasă de la poporul tău, să fii izgonit şi absolvit de toate
păcatele pe care-ţi vor cere stăpânii tăi să le săvârşeşti?
— Nu sunt absolvit, răspunse Szeth, încă prudent. Toţi
umblătorii pe piatră greşesc, crezând asta. Fiecare viaţă pe care-o
iau mă trage în jos, îmi mistuie sufletul.
„Glasurile… ţipetele… spiritele de dedesubt, pe care le aud
urlând…”
— Cu toate astea, ucizi.

1642
 — E pedeapsa mea, răspunse Szeth. Să ucid, să n-am de ales, dar
să port totuşi păcatele. Sunt făr’adevăr.
— Făr’adevăr, cugetă regele. Aş zice că ştii multe adevăruri. În
momentul ăsta, mai multe decât cunosc oamenii din ţinutul tău.
Se întoarse în sfârşit către Szeth, care văzu că se înşelase în
privinţa lui. Regele Taravangian nu era slab de minte. Avea ochi
pătrunzători şi o expresie înţeleaptă pe chipul inteligent, încadrat de
o barbă pe de-a-ntregul albă, cu mustăţile lăsate în jos, ca nişte
vârfuri de săgeţi.
— Ai văzut ce-i pot face unui om moartea şi omorurile. Ai putea
spune, Szeth-fiu-fiu-Vallano, că porţi păcate imense pentru cei din
poporul tău. Înţelegi ceea ce nu sunt ei în stare să înţeleagă. Aşa că
tu ai adevărul.
Szeth se încruntă. Şi apoi totul începu să capete sens. Ştiu ce avea
să urmeze, chiar în clipa când regele îşi strecură mâna în mâneca lui
voluminoasă şi scoase o mică piatră ce scânteia în lumina celor două
duzini de lămpi.
— Tu ai fost, dintotdeauna, spuse Szeth. Stăpânul meu nevăzut.
Regele aşeză piatra pe podea, între ei. Piatra Jurământului lui
Szeth.
— Ţi-ai trecut numele pe listă, spuse acesta.
— Pentru cazul că ai fi fost capturat, răspunse Taravangian. Cea
mai bună apărare împotriva bănuielilor e să te afli printre victime.
— Şi dacă te-aş fi ucis?
— Instrucţiunile au fost clare. Şi, după cum ne-am dat seama, tu
te pricepi foarte bine să le urmezi. Probabil că nu e nevoie s-o spun,
dar ţi-am ordonat să nu-mi faci niciun rău. Acum spune, mi-ai ucis

1643
străjerii?
— Nu ştiu, răspunse Szeth, silindu-se să se lase într-un genunchi
şi îngăduindu-i Sabiei să dispară.
Vorbea tare, încercând să acopere ţipetele despre care era sigur că
veneau de pe cornişa din partea de sus a încăperii.
— I-am trântit pe amândoi, aşa că şi-au pierdut cunoştinţa. Cred
că unuia i-am crăpat ţeasta.
Taravangian expiră, oftând. Se ridică şi se îndreptă spre uşă.
Szeth se uită peste umăr şi îl văzu pe bătrânul rege aplecându-se
asupra străjerilor şi cercetându-le rănile. Pe urmă strigă după ajutor
şi alţi străjeri veniră să se ocupe de răniţi.
Szeth rămăsese prins în vârtejul unei furtuni de sentimente.
Bărbatul acela blajin şi gânditor îl trimisese să omoare, să fie un
asasin? El stârnise ţipetele?
Taravangian se întoarse.
— De ce? întrebă Szeth, cu voce răguşită. Ca să te răzbuni?
— Nu, zise regele cu un glas care-i trăda oboseala. Unii dintre
oamenii pe care i-ai ucis îmi erau prieteni, Szeth-fiu-fiu-Vallano.
— Ca să te simţi mai în siguranţă? se răsti Szeth. Ca să fii mai
presus de orice bănuială?
— În parte. Şi, în plus, fiindcă moartea fiecăruia dintre ei era
necesară.
— De ce? întrebă Szeth. La ce poate servi?
— Pentru stabilitate. Cei pe care i-ai ucis se numărau printre cei
mai puternici şi mai influenţi oameni din Roshar.
— Şi cum asigură asta stabilitatea?
— Uneori e nevoie să dărâmi o construcţie ca să înalţi alta, cu

1644
ziduri mai trainice, răspunse Taravangian, apoi se întoarse şi se uită
spre ocean. Şi, în anii care vin, vom avea nevoie de ziduri trainice.
Foarte, foarte trainice.
— Cuvintele tale sunt ca o sută de porumbei.
— Uşor de eliberat, greu de păstrat, adăugă Taravangian, în limba
shin.
Szeth îi aruncă o privire pătrunzătoare. Vorbea limba poporului
lui şi îi cunoştea proverbele? Asta era ciudat, la un umblător pe
piatră. La un asasin.
— Da, vă vorbesc limba. Uneori mă-ntreb dacă nu cumva mi-ai
fost trimis de însuşi Fratele-Vieţii.
— Ca să mă umplu de sânge în locul tău, spuse Szeth. Da, pare să
fie unul dintre lucrurile pe care le-ar face zeii voştri vorini.
Taravangian păstră o vreme tăcerea.
— Ridică-te, spuse într-un târziu.
Szeth se supuse. Se supunea întotdeauna stăpânului său. Regele
îl conduse către o uşă de pe o latură a camerei de lucru. Bătrânul luă
o lampă cu sfere de pe perete şi lumină o scară în spirală, cu trepte
înalte şi înguste. Le coborâră şi ajunseră, în cele din urmă, pe un
palier. Taravangian împinse o altă uşă şi intrară într-o sală mare,
care nu apărea nici în planurile palatului cumpărate de Szeth, nici în
cele pe care avusese ocazia să le vadă, mituind diferiţi oameni. Era
lungă, cu balustrade late pe margini, lăsând impresia că te aflai pe o
terasă. Totul era vopsit în alb.
Era plină cu paturi. Sute şi sute de paturi, multe ocupate.
Szeth îl urmă pe rege, încruntându-se. O imensă încăpere
ascunsă, tăiată în piatra Conclavului? Prin ea se agitau oameni în

1645
haine albe.
— Un spital? întrebă Szeth. Te aştepţi să văd în strădaniile tale
umanitare o răscumpărare a faptelor pe care mi-ai poruncit să le
fac?
— Astea nu sunt strădanii umanitare, zise Taravangian înaintând
încet, în foşnetul veşmintelor sale în nuanţe de alb şi portocaliu.
Oamenii pe lângă care treceau se înclinau în faţa lui cu respect.
Regele îl conduse pe Szeth într-un separeu cu mai multe paturi, în
fiecare dintre acestea aflându-se câte un bolnav. De ei se ocupau
nişte vindecători. Le făceau ceva la braţe.
Le scurgeau sângele.
Lângă paturi stătea o femeie cu o planşetă de scris şi cu un condei
pregătit, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Ce?
— Nu înţeleg, spuse Szeth, privind îngrozit cum patru dintre
bolnavi erau cuprinşi de paloare. Îi omorâţi, nu-i aşa?
— Da. N-avem nevoie de sânge; e pur şi simplu un mod de a-i
ucide lent şi uşor.
— Pe toţi? Pe toţi oamenii din sala asta?
— Ne străduim să alegem şi să mutăm aici doar cazurile cele mai
grave, fiindcă, odată aduşi în locul ăsta, nu-i mai putem lăsa să
plece dacă încep să-şi revină, răspunse el, apoi se întoarse spre
Szeth cu o privire îndurerată. Uneori avem nevoie de mai multe
trupuri decât ne pot oferi muribunzii. Şi atunci trebuie să-i aducem
pe cei abandonaţi şi pe cei mai săraci. Pe oamenii cărora nu li se
simte lipsa.
Szeth nu putea să vorbească. Nu putea da glas groazei şi
repulsiei. Sub ochii lui, una dintre victime – un bărbat tânăr – îşi

1646
dădu ultima suflare. Doi dintre cei rămaşi erau copii. Szeth făcu un
pas înainte. Trebuia să oprească asta. Trebuia să…
— O să te potoleşti, spuse Taravangian. Şi-o să te-ntorci lângă
mine.
El ascultă porunca stăpânului. Ce mai însemnau câteva vieţi
pierdute? Doar alte ţipete care să-l bântuie. Le auzea venind de sub
paturi, din spatele oricărei mobile.
„Sau ai putea să-l ucizi”, se gândi. „Ai putea opri asta.”
Fu cât pe-aci s-o facă. Dar onoarea învinse, pe moment.
— Vezi aşadar, Szeth-fiu-fiu-Vallano, că nu te-am trimis să te
umpli de sânge în locul meu, spuse regele. O fac aici eu însumi. Am
ţinut adesea chiar eu cuţitul şi am lăsat să curgă sângele din venele
multora. Într-o mare măsură asemenea ţie, ştiu că nu pot scăpa de
păcatele mele. Suntem doi oameni cu o singură inimă. E unul dintre
motivele care m-au făcut să te caut.
— Dar de ce? întrebă Szeth.
Într-un pat, un tânăr pe moarte începu să vorbească. Una dintre
femeile cu planşetă de scris se apropie în grabă şi notă cuvintele.
— Ziua era a noastră, dar ei au luat-o! strigă băiatul. Părinte al
Furtunii! Ei vin, vin scrâşnind, iar luminile se năruie. O, Părinte al
Furtunii!
Băiatul îşi arcui spatele, apoi amuţi brusc, cu privirea împietrită.
Regele se întoarse spre Szeth.
— E mai bine să păcătuiască un singur om decât să fie distrus un
întreg popor, nu crezi, Szeth-fiu-fiu-Vallano?
— Eu…
— Nu ştim de ce unii vorbesc şi alţii nu, continuă regele. Dar

1647
muribunzii văd ceva. A început acum şapte ani, pe vremea când
Regele Gavilar cerceta Câmpiile Sfărâmate pentru prima oară,
adăugă el, cu privirea pierdută în depărtare. Se apropie, iar oamenii
ăştia văd că se apropie. Pe puntea dintre viaţă şi nesfârşitul ocean al
morţii, întrezăresc ceva. Cuvintele lor ar putea să ne salveze.
— Eşti un monstru.
— Da, răspunse Taravangian. Dar un monstru care va salva
lumea asta, mai zise regele, uitându-se la Szeth. Mai am un nume de
adăugat pe listă. Am sperat c-o să-l pot ocoli, dar evenimentele din
ultima vreme au făcut moartea lui inevitabilă. Nu-l pot lăsa să ia
controlul. Ar duce totul de râpă.
— Cine? spuse Szeth, întrebându-se dacă exista ceva care să-l
poată îngrozi şi mai mult.
— Dalinar Kholin, răspunse Taravangian. Mă tem că trebuie s-o
faci repede, înainte de-a apuca să-i unească pe înalţii prinţi alethi.
Pleci pe Câmpiile Sfărâmate şi-i curmi viaţa, mai spuse, având o
ezitare. Şi mă tem că va trebui s-o faci cu brutalitate.
— Rareori mi-am permis luxul de a face altfel, spuse Szeth,
închizând ochii.
Ţipetele îi veniră în întâmpinare.

1648
 72
VERISITALIANĂ

— Înainte de a citi, spuse Shallan, trebuie să-nţeleg ceva. Mi-ai

Animmodelat sângele, nu-i aşa?
— Ca să scot otrava, răspunse Jasnah. Da. Am acţionat extrem de
repede; cum spuneam, probabil c-a fost o pulbere foarte
concentrată. În timp ce te făceam să vomiţi, a trebuit să-ţi
Animmodelez sângele de mai multe ori. Corpul tău continua să
absoarbă otrava.
— Dar ziceai că nu te pricepi la substanţe organice, spuse
Shallan. Ai transformat gemul în ceva necomestibil.
— Cu sângele e altceva, sublinie Jasnah, dând din mână. E una
dintre Esenţe. O să-nveţi asta, dacă mă hotărăsc într-adevăr să-ţi
dau lecţii de Animmodelare. Deocamdată, ştii că forma pură a unei
esenţe e destul de uşor de creat; e mai uşor să creezi cele opt tipuri
de sânge decât, de pildă, apă. Dar să fac ceva atât de complex ca
gemul de căpşuni – un terci dintr-un fruct pe care nu l-am gustat şi
nu l-am mirosit niciodată – a fost mult peste puterile mele.
— Dar ardenţii? întrebă Shallan. Cei care Animmodelează?
Folosesc cu adevărat fabriale, sau e doar pură înşelătorie?
— Nu, fabrialele pentru Animmodelare sunt cât se poate de reale.
Din câte ştiu, toţi ceilalţi le folosesc pentru a realiza ceea ce eu – noi
– putem face fără ele.
— Dar creaturile cu simboluri în loc de capete? îşi continuă
Shallan întrebările.
1649
 Îşi răsfoi desenele, apoi ridică unul dintre cele în care erau
înfăţişate creaturile respective.
— Le vezi şi tu? Ce legătură au?
Jasnah luă desenul, încruntându-se.
— Vezi astfel de făpturi? În Umbremar?
— Apar în desenele mele, zise Shallan. Sunt în jurul meu, Jasnah.
Tu nu le vezi? Eu…
Prinţesa ridică o mână.
— Sunt un fel de spreni, Shallan. Au legătură cu ceea ce faci tu, îi
explică Jasnah, bătând uşor în masă. Ordinele Cavalerilor Radianţi
aveau de la bun început puterea de a Animmodela; primele fabriale
au fost construite pe baza acestei puteri, aşa cred. Am presupus că
tu… Dar nu, n-ar fi avut, cu siguranţă nicio noimă. Acum înţeleg.
— Ce?
— O să-ţi explic când o să te instruiesc, spuse Jasnah, înapoindu-i
hârtia. Vei avea nevoie de o bază mai solidă înainte să poţi înţelege.
E de-ajuns să spun că toate puterile Radianţilor erau legate de câte
un spren.
— Stai puţin, Radianţi? Dar…
— O să-ţi explic, promise Jasnah. Însă mai întâi trebuie să vorbim
despre Pustiitori.
Shallan dădu din cap.
— Crezi că se vor întoarce, nu-i aşa?
Jasnah o cercetă cu privirea.
— De ce spui asta?
— Legendele povestesc că Pustiitorii au venit de o sută de ori ca
să-ncerce să distrugă omenirea, continuă Shallan. Am… am citit

1650
câteva notiţe de-ale tale.
— Ce-ai făcut?
— Căutam informaţii despre Animmodelare, mărturisi tânăra.
Jasnah oftă.
— Ei, cred că e cea mai puţin gravă nelegiuire săvârşită de tine.
— Nu pot să-nţeleg, zise Shallan. De ce-ţi baţi capul cu poveştile
astea despre legende şi fantasme? Alte erudite – unele pe care ştiu
că le respecţi – consideră Pustiitorii o invenţie. Cu toate astea, tu
cauţi poveştile istorisite de ţărani şi le notezi. De ce, Jasnah? De ce-ai
crede aşa ceva, când respingi lucruri mult mai plauzibile?
Jasnah îşi privi foile.
— Ştii în ce constă cu adevărat deosebirea dintre mine şi un
credincios, Shallan?
Tânăra clătină din cap.
— Mă şochează faptul că religia – în esenţa ei – se străduieşte să
atribuie cauze supranaturale unor fapte fireşti. În schimb, eu mă
străduiesc să iau fapte supranaturale şi să găsesc firescul din spatele
lor. Poate că asta e linia care desparte fără dubiu ştiinţa de religie.
Feţele opuse ale unei cărţi de joc.
— Aşadar… crezi…
— Pustiitorii sunt legaţi de ceva firesc, din lumea reală, spuse
Jasnah cu hotărâre. Sunt sigură. Ceva a dus la naşterea legendelor.
— Ce anume?
Jasnah îi întinse lui Shallan o pagină cu notiţe.
— Aici sunt cele mai bune indicii pe care-am reuşit să le
descopăr. Citeşte-le. Spune-mi ce părere ai.
Shallan îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul paginii. O parte

1651
dintre citate – sau cel puţin ideile conţinute – îi erau familiare din
ceea ce citise deja.
„Dintr-odată primejdioşi. Ca o zi senină, cuprinsă brusc de
furtună.”
— Au existat în realitate, repetă Jasnah.
„Creaturi de cenuşă şi foc.”
— Ne-am luptat cu ei, continuă prinţesa. I-am înfruntat atât de
des, încât oamenii au început să vorbească despre ei în metafore. O
sută de bătălii – de zece ori câte zece.
„Flacără şi cărbune. Piele atât de groaznică! Ochi ca nişte hăuri de
întuneric. Cântă când ucid.”
— I-am înfrânt… spuse Jasnah.
Shallan simţi un fior rece.
— … dar legendele mint într-o singură privinţă, adăugă prinţesa.
Pretind că i-am gonit pe Pustiitori din întregul Roshar sau că i-am
nimicit. Însă oamenii nu acţionează aşa. Noi nu aruncăm lucruri
care ne sunt utile.
Shallan se ridică, se apropie de marginea balconului şi se uită la
platforma care cobora, trasă încet de cei doi purtători ai săi.
Parshi. Cu pielea neagră cu roşu. Cenuşă şi foc.
— Părinte al Furtunii… şopti îngrozită.
— N-am nimicit Pustiitorii, spuse Jasnah din spatele ei, cu voce
chinuită. I-am înrobit.

1652
 73
ÎNCREDERE

Vremea răcoroasă de primăvară părea să se fi preschimbat în

sfârşit în vară. Noaptea era încă rece, dar nu cât să-ţi fie frig.
Kaladin stătea pe locul de adunare din tabăra lui Dalinar Kholin,
uitându-se spre est, către Câmpiile Sfărâmate.
După ce avusese loc trădarea, salvarea şi înfăptuirea promisiunii
lui Kholin, Kaladin se simţea neliniştit. Libertate. Cumpărată cu o
Cristalsabie. Părea imposibil. Toate experienţele prin care trecuse
până atunci îi spuneau să se aştepte la o capcană.
Îşi încleştă mâinile la spate; Syl îi stătea pe umăr.
— Să-ndrăznesc să mă-ncred în el? întrebă încet.
— E om bun, răspunse Syl. L-am urmărit. În ciuda acelui lucru pe
care-l poartă cu el.
— Acel lucru?
— Cristalsabia.
— De ce-ţi faci tu griji din pricina ei?
— Nu ştiu, răspunse ea, cuprinzându-şi trupul cu braţele. Simt,
pur şi simplu, că e rea. O detest. Mă bucur c-a scăpat de ea. Aşa a
devenit un om mai bun.
Nomon, luna mijlocie, începu să se înalţe. Era de un albastru
strălucitor şi palid, scăldând orizontul în lumină. Undeva, departe,
pe Câmpii, se afla Cristalpurtătorul parshendi cu care se luptase
Kaladin. Îl înjunghiase în picior, din spate. Parshendii care-i priveau
nu se amestecaseră în duel şi nu-i atacaseră pe podarii răniţi ai lui
1653
Kaladin, însă el le atacase unul dintre luptători, folosindu-se de cea
mai laşă poziţie cu putinţă şi intervenind astfel în luptă.
Propria faptă îl frământa, iar asta îi dădea o stare de frustrare. Un
luptător nu trebuia să-şi facă probleme, gândindu-se pe cine atacase
şi în ce fel. Pe câmpul de luptă, supravieţuirea era singura regulă.
Ei, da, supravieţuirea şi loialitatea. Şi el lăsa uneori răniţii din
tabăra duşmană în viaţă, dacă nu reprezentau un pericol. Şi salva
soldaţii tineri, care aveau nevoie să fie protejaţi. Şi…
Nu se pricepuse niciodată cu adevărat la acele lucruri pe care
trebuia să le facă un războinic.
În ziua aceea, salvase un înalt prinţ – un alt ochi-luminoşi – şi,
odată cu el, mii de soldaţi. Îi salvase omorând parshendi.
— E cu putinţă să ucizi ca să aperi? întrebă cu glas tare. E vreo
contradicţie în asta?
— Nu… nu ştiu.
— Te-ai purtat ciudat în timpul luptei, spuse Kaladin. Ai fost ca
un vârtej în jurul meu. Pe urmă ai plecat. Nu te-am văzut prea mult.
— Omorurile, răspunse ea încet. Îmi fac rău. A trebuit să plec.
— Tu eşti cea care m-a-ndemnat să mă-ntorc şi să-l salvez pe
Dalinar. Tu ai vrut să mă-ntorc şi să ucid.
— Ştiu.
— Teft spunea că Radianţii respectau nişte legi, adăugă Kaladin.
Spunea că, după regulile lor, faptele măreţe nu trebuiau înfăptuite
prin săvârşirea unor lucruri cumplite. Şi ce-am făcut eu azi? Am
măcelărit parshendi ca să-i salvez pe alethi. Ce-a-nsemnat asta? Nu
sunt inocenţi, dar nici noi nu suntem. Nu suntem furtună, dar nici
adiere.

1654
 Syl nu răspunse.
— Dacă nu m-aş fi întors să-i salvez pe oamenii lui Dalinar,
continuă Kaladin, i-aş fi îngăduit lui Sadeas să ducă până la capăt o
trădare oribilă. Aş fi lăsat să moară oameni pe care puteam să-i
salvez. Aş fi fost îngreţoşat, dezgustat de mine însumi. Dar am
pierdut trei oameni buni, nişte podari pe care doar câteva răsuflări îi
mai despărţeau de libertate. Meritau vieţile altora sacrificiul ăsta?
— N-am răspunsurile, Kaladin.
— Le are cineva?
Din spate se auziră nişte paşi. Syl se întoarse.
— El e.
Luna abia răsărise. Dalinar Kholin părea să fie punctual.
Se opri alături de Kaladin. Ţinea un pachet sub braţ şi, chiar în
lipsa Cristalarmurii, avea aerul unui om de arme. De fapt, fără ea
era mai impresionant. Trupul său musculos dădea de înţeles că nu
se bizuia pe forţa oferită de Armură, iar uniforma îngrijit călcată
spunea că purtătorul ei înţelese că oamenii capătă elan când au în
frunte un comandant cu o înfăţişare demnă de statutul său înalt.
„Şi alţii ar fi putut avea o înfăţişare la fel de nobilă”, îşi zise
Kaladin. Dar cine altcineva ar fi oferit o Cristalsabie doar pentru a
păstra aparenţele? Şi, dacă ar fi făcut-o, în ce moment ar fi devenit
aparenţele realitate?
— Îmi pare rău că te-am chemat la o întâlnire atât de târzie, spuse
Dalinar. Ştiu c-a fost o zi lungă.
— Oricum, mă-ndoiesc c-aş fi putut să dorm.
Dalinar mormăi încet, ca şi cum ar fi înţeles.
— Li s-a acordat destulă atenţie oamenilor tăi?

1655
 — Da, răspunse Kaladin. Chiar foarte multă. Îţi mulţumesc.
Primise barăci goale pentru podari, iar aceştia fuseseră îngrijiţi de
cei mai buni dintre chirurgii lui Dalinar, care se ocupaseră mai întâi
de ei şi apoi de ochi-luminoşii răniţi. Podarii din alte echipe decât a
Podului Patru îl acceptaseră imediat pe Kaladin drept şef, fără să
stea la discuţii.
Dalinar dădu din cap.
— Câţi crezi că-mi vor accepta oferta de a primi bani şi de a
deveni oameni liberi?
— Mulţi podari din celelalte echipe. Dar pun prinsoare că încă şi
mai mulţi nu vor accepta. Podarii nu se gândesc la fugă şi la
libertate. N-ar şti încotro să se îndrepte. Cât despre echipa mea… Ei
bine, mi se pare că vor stărui să facă la fel ca mine, indiferent ce-aş
alege. Dacă eu rămân, vor rămâne şi ei. Dacă plec, vor pleca.
Dalinar dădu iarăşi din cap.
— Şi ce-o să faci?
— Încă nu m-am hotărât.
— Am vorbit cu ofiţerii mei, zise Dalinar, strâmbându-se. Cu cei
care-au supravieţuit. Mi-au spus că le-ai dat ordine, că ai luat
comanda ca un ochi-luminoşi. Fiul meu încă mai simte un gust
amar când se gândeşte cum a decurs… conversaţia voastră.
— Până şi un neghiob şi-ar fi dat seama că nu era în stare s-
ajungă până la tine. Cât despre ofiţeri, cei mai mulţi erau zăpăciţi
sau morţi de oboseală. Eu n-am făcut altceva decât să-i îmboldesc.
— Îţi sunt dator pentru că mi-ai salvat în două rânduri viaţa. Şi-ţi
sunt dator şi pentru vieţile fiului meu şi ale oamenilor mei.
— Ţi-ai plătit datoria asta.

1656
 — Nu, răspunse Dalinar. Dar am făcut ce-am putut.
Se uită la Kaladin, ca şi cum l-ar fi cântărit, evaluându-l.
— De ce-a venit echipa ta de podari după noi? Care a fost
adevăratul motiv? adăugă Dalinar.
— De ce-ai renunţat la Cristalsabie?
Dalinar îi susţinu privirea, apoi dădu din cap pentru a treia oară.
— Am înţeles. Vreau să-ţi fac o propunere. Eu şi regele ne-am
pus în gând ceva foarte, foarte primejdios. Ceva care o să tulbure
toate taberele de război.
— Felicitări.
Dalinar avu o umbră de zâmbet.
— Garda mea de onoare a fost aproape nimicită, iar oamenii care
mi-au rămas trebuie să-ntărească garda regelui. Astăzi mi-a scăzut
încrederea în oameni. Am nevoie de cineva care să mă apere pe
mine, să-mi apere familia. Iar de asta vreau să te ocupi tu şi oamenii
tăi.
— Vrei o şleahtă de podari pe post de gărzi de corp?
— Îi vreau pe cei mai buni ca gărzi de corp, răspunse Dalinar. Pe
cei din echipa ta, cei instruiţi de tine. Iar ceilalţi vreau să fie soldaţi
în armata mea. Am auzit cât de bine au luptat oamenii tăi. I-ai
instruit fără ştirea lui Sadeas, şi asta în timp ce alergaţi cu podurile.
Sunt curios să văd ce-ai putea face având resursele potrivite.
Dalinar se întoarse şi se uită spre nord. Spre tabăra lui Sadeas.
— Armata mea s-a împuţinat. O să am nevoie de toţi oamenii pe
care-o să-i pot găsi, dar toţi cei pe care-o să-i recrutez vor fi dubioşi.
Sadeas o să-ncerce să-mi trimită în tabără spioni. Şi trădători. Şi
asasini. Elhokar crede că n-o să rezistăm nici măcar o săptămână.

1657
 — Părinte al Furtunii, spuse Kaladin. Ce ţi-ai pus în gând?
— O să-i lipsesc de jocurile lor şi mă aştept să se poarte ca nişte
copii care-şi pierd jucăriile preferate.
— Copiii ăştia au armate şi Cristalsăbii.
— Din nefericire.
— Şi de ei vrei să te apărăm?
— Da.
Fără tertipuri. Totul pe faţă. Pentru asta merita respect. Din multe
puncte de vedere.
— O să fac echipa Podului Patru mai puternică, pentru a deveni
Garda ta de Onoare, spuse Kaladin. Şi o să-i instruiesc pe ceilalţi, o
să fac din ei o companie de suliţaşi. Cei din Garda de Onoare vor fi
plătiţi ca orice altă gardă de onoare.
În general, ochi-luminoşii care erau gărzi de corp primeau o
soldă de trei ori mai mare decât a unui suliţaş.
— Bineînţeles.
— Am nevoie de un loc pentru instrucţie, adăugă Kaladin. Drept
deplin de rechiziţie în magaziile cu provizii. Eu stabilesc programul
oamenilor mei, iar sergenţii şi şefii de plutoane vor fi numiţi de noi.
Nu ne supunem niciunui alt ochi-luminoşi în afară de tine, de fiii tăi
şi de rege.
Dalinar îşi ridică o sprânceană.
— Ultima parte e puţin cam… neobişnuită.
— Vrei să vă apăr pe tine şi pe cei din familia ta? întrebă Kaladin.
Împotriva celorlalţi înalţi prinţi şi a asasinilor trimişi de ei, care s-ar
putea strecura în armata ta şi printre ofiţerii tăi? Ei bine, nu am cum
să primesc ordine de la toţi ochi-luminoşii din tabere, nu-i aşa?

1658
 — Aici ai dreptate, răspunse Dalinar. Însă îţi dai totuşi seama că
asta înseamnă, în esenţă, să-ţi dau o autoritate egală cu a unui ochi-
luminoşi de al patrulea dahn. Vei conduce o mie de foşti podari. Un
batalion întreg.
— Da.
Dalinar căzu o clipă pe gânduri.
— Foarte bine. Consideră-te ridicat la rangul de căpitan – cel mai
înalt pe care cutez să i-l ofer unui ochi-întunecaţi. Dacă te-aş numi
lord de batalion, ar apărea o grămadă de probleme. Însă o să dau de
ştire că te afli în afara lanţului de comandă. Nu dai ordine ochi-
luminoşilor cu grad mai mic decât al tău, iar cei mai mari în grad nu
au nicio autoritate asupra ta.
— Perfect, spuse Kaladin. Însă vreau ca aceşti oşteni pe care-i
instruiesc eu să fie trimişi în patrulare, nu la asalturile platourilor.
Am auzit c-ai avut mai multe batalioane care-i căutau pe tâlhari şi
care asigurau liniştea şi ordinea în Piaţa de Afară – genul ăsta de
lucruri. Acolo merg oamenii mei, pentru cel puţin un an.
— E destul de simplu, răspunse Dalinar. Presupun că vrei să ai
timp pentru instrucţie înainte de a-i trimite la luptă.
— Şi asta. În plus, azi am ucis o mulţime de parshendi. M-am
trezit regretându-le moartea. Au dat dovadă de mai multă onoare
decât mulţi oameni din armata mea. Asta nu mi-a plăcut şi-mi
trebuie un timp de gândire. Noi, cei instruiţi ca să-ţi fim gardă de
corp, vom merge pe câmpul de luptă, dar principalul nostru rol va
fi acela de a te apăra, nu de a omorî parshendi.
Dalinar părea uluit.
— Bine. N-ai de ce să-ţi faci griji pentru asta. Pe viitor, n-am de

1659
gând să mă aflu prea des în primele linii. Rolul meu se schimbă.
Oricum, ne-am înţeles.
Kaladin întinse o mână.
— Asta depinde de hotărârea pe care-o iau oamenii mei.
— Parc-ai spus că fac ceea ce faci tu.
— Probabil, răspunse Kaladin. Eu le sunt comandant, nu stăpân.
Dalinar îi luă mâna şi i-o strânse sub lumina lunii de safir care
răsărea. Pe urmă îşi scoase pachetul de sub braţ.
— Poftim.
— Ce e? întrebă Kaladin, primind darul.
— Mantia mea. Cea pe care-am purtat-o azi în luptă, spălată şi
peticită.
Kaladin o desfăşură. Era de un albastru intens, cu perechea de
glife khokh şi linil brodate cu alb pe spate.
— Fiecare om care-mi poartă culorile face parte, într-un fel, din
familia mea, adăugă Dalinar. Mantia e un dar simplu, dar, din tot
ceea ce pot oferi, este unul dintre puţinele lucruri care au o
semnificaţie. Primeşte-o împreună cu recunoştinţa mea, Kaladin cel
Binecuvântat de Furtună.
Tânărul împături încet mantia.
— Unde-ai auzit numele ăsta?
— La podarii tăi. Te admiră foarte mult. Şi asta te ridică foarte
sus în ochii mei. Am nevoie de oameni ca tine, ca voi toţi.
Dalinar îşi strânse pleoapele, părând să cadă pe gânduri.
— Întregul regat are nevoie de voi. Poate întregul Roshar. Vine
Adevărata Devastare… adăugă el.
— Ce-au vrut să-nsemne lucrurile de la sfârşit?

1660
 — Nimic, zise Dalinar. Te rog, du-te să te odihneşti, căpitane.
Sper în curând să-mi dai veşti bune.
Kaladin dădu din cap şi se retrase, trecând pe lângă cei doi
bărbaţi care-i serveau lui Dalinar drept gardă în seara aceea. Înaltul
prinţ îi dăduse câte o clădire pentru fiecare echipă de podari. Peste
o mie de oameni. Ce-avea să facă el cu atât de mulţi? Nu comandase
niciodată mai mult de douăzeci şi cinci.
Baraca Podului Patru era pustie. Kaladin şovăi în prag, uitându-
se înăuntru. Era mobilată cu câte un pat şi un cufăr cu lacăt pentru
fiecare om. Părea un palat.
Simţi miros de fum. Încruntându-se, ocoli baraca şi-şi găsi
oamenii în jurul unei vetre, stând relaxaţi pe buturugi şi pietre şi
aşteptând să pregătească Pietroi o oală cu tocană. Îl ascultau pe Teft,
care avea braţul bandajat şi le vorbea încet. Shen era de faţă; parshul
tăcut stătea chiar la marginea grupului. Îl recuperaseră din tabăra
lui Sadeas, odată cu podarii răniţi.
Teft se întrerupse imediat ce-l zări pe Kaladin, iar ceilalţi se
răsuciră către el; aproape toţi purtau câte un bandaj de vreun fel sau
altul.
„Dalinar şi-i doreşte ca gardă de corp?” se întrebă Kaladin. Erau
într-adevăr o şleahtă zdrenţăroasă.
Însă alegerea lui Dalinar coincidea cu a lui. Dac-ar fi trebuit să-şi
pună viaţa în mâinile cuiva, atunci ar fi preferat şleahta aceea.
— Ce faceţi? îi întrebă cu asprime. Ar trebui să vă odihniţi.
Podarii se uitară unii la alţii.
— Pur şi simplu… spuse Moash. Nu ni s-a părut corect să
mergem la culcare înainte de a avea o şansă să… ei, să facem asta.

1661
 — E greu să dormi într-o astfel de zi, gancho, adăugă Lopen.
— Vorbeşte pentru tine, îl repezi Cikatrice, sprijinindu-şi piciorul
rănit de o buturugă. Dar pentru tocană merită să rămâi treaz. Chiar
dacă pune pietre-n ea.
— Nu pun! se răsti Pietroi. Câmpeni îmbătaţi de aer!
Îi făcură loc lui Kaladin. El se aşeză, folosind mantia lui Dalinar
drept pernă pentru spate şi cap. Luă cu recunoştinţă castronul cu
tocană întins de Drehy.
— Vorbeam despre ce-au văzut oamenii azi, spuse Teft. Despre
ce-ai făcut.
Kaladin şovăi, cu lingura la gură. Aproape că uitase – sau poate
că voise să uite – că le arătase oamenilor săi ce putea face cu Lumina
de Furtună. Din fericire, soldaţii lui Dalinar nu văzuseră. Lumina
lui de Furtună fusese atunci palidă, iar ziua strălucitoare.
— Înţeleg, spuse Kaladin, pierzându-şi pofta de mâncare.
Oare lor li se părea diferit? Înspăimântător? Îl considerau ceva
care trebuia îndepărtat, cum i se întâmplase tatălui său în Vatra-de-
Piatră? Sau, şi mai rău, ceva care trebuia venerat? Se uită în ochii lor
larg deschişi, apoi şi îşi adună curajul.
— A fost uimitor! exclamă Drehy, aplecându-se în faţă.
— Eşti unul dintre Radianţi, zise Cikatrice, arătându-l cu degetul.
Cred asta, chiar dacă Teft zice că nu-i adevărat.
— Încă nu e, se răsti Teft. N-asculţi ce spun?
— Mă poţi învăţa să fac ce-ai făcut tu? îi întrerupse Moash.
— Şi eu vreau să-nvăţ, gancho, spuse Lopen. Ştii, dacă ne dai
lecţii şi tot restul.
Copleşit, Kaladin clipi, pe când ceilalţi se tot amestecau în vorbă.

1662
 — Ce poţi să faci?
— Ce simţi când o faci?
— Poţi să zbori?
El ridică o mână, oprindu-le întrebările.
— Nu sunteţi speriaţi de ceea ce-aţi văzut?
Mai mulţi ridicară din umeri.
— Te-a ţinut în viaţă, gancho, zise Lopen. Mă sperii doar când
mă gândesc cât de irezistibilă li se pare femeilor treaba asta.
„Lopen”, vor spune ele, „n-ai decât un braţ, dar văd că străluceşti.
Cred că acum ar trebui să mă săruţi.”
— Dar e straniu şi înspăimântător, protestă Kaladin. Asta făceau
Radianţii! Toată lumea ştie c-au fost trădători.
— Da, spuse pufnind Moash. Aşa cum ştie toată lumea că ochi-
luminoşii au fost aleşi de Atotputernic ca să conducă şi că ei sunt
întotdeauna nobili şi corecţi.
— Noi suntem Podul Patru, adăugă Cikatrice. Am trecut prin
multe. Am trăit în crem şi-am fost folosiţi ca momeală. Dacă te-ajută
să supravieţuieşti, e un lucru bun. Asta-i tot ce trebuie spus.
— Aşadar, poţi să mă-nveţi? întrebă Moash. Ne poţi arăta cum să
facem ce faci tu?
— Nu… nu ştiu dacă e posibil să-nveţi pe cineva, spuse Kaladin,
cu ochii la Syl, care stătea pe o piatră din apropiere cu o expresie
plină de curiozitate pe chip. Nu ştiu sigur ce este.
Ceilalţi păreau dezamăgiţi.
— Dar, adăugă el, asta nu-nseamnă că n-am putea încerca.
Moash zâmbi.
— Poţi s-o faci? întrebă Drehy scoţând o sferă, un mic şi

1663
strălucitor strop de diamant. Acum? Vreau s-o văd atunci când m-
aştept s-o văd.
— Nu e o distracţie pentru zile de sărbătoare, Drehy, zise
Kaladin.
— Nu crezi c-o merităm?
Stând pe piatra lui, Sigzil se aplecă în faţă.
Kaladin şovăi. Pe urmă, ezitând, întinse un deget şi atinse sfera.
Inspiră brusc; absorbirea Luminii devenea un lucru din ce în ce mai
firesc. Sfera păli. Lumina de furtună începu să se prelingă din pielea
lui Kaladin, iar el respiră normal, ca s-o lase să se scurgă mai
repede, făcând-o mai vizibilă. Pietroi luă o pătură zdrenţuită – pe
care-o foloseau la aţâţarea focului – şi o aruncă peste vatră,
tulburând focsprenii şi lăsându-i în beznă pentru câteva clipe,
înainte ca flăcările s-o mistuie.
În întuneric, Kaladin strălucea cu o lumină albă, imaculată, care i
se înălţa din piele.
— Pe furtună… şopti Drehy.
— Şi ce poţi să faci cu ea? întrebă nerăbdător Cikatrice. Nu ne-ai
răspuns.
— Nu ştiu sigur ce pot să fac, spuse Kaladin, ridicându-şi o mână
în faţa ochilor.
Într-o clipă, intensitatea Luminii începu să crească, apoi focul
răbufni prin pătură, luminându-i iarăşi.
— Abia acum câteva săptămâni am început să fiu sigur de toate
astea. Pot s-atrag săgeţile către mine şi pot lipi pietrele una de alta.
Lumina mă face mai puternic, mai iute şi îmi vindecă rănile.
— Cât de mult îţi sporeşte puterile? întrebă Sigzil. Când de mare

1664
e greutatea pe care-o pot susţine pietrele după ce le lipeşti unele de
altele şi cât timp rămân unite? Cu cât îţi sporeşte iuţeala? De două
ori? Cu o pătrime faţă de cum eşti? Cât de departe poate fi săgeata
ca s-o atragi? Poţi atrage şi alte lucruri?
Kaladin clipi, năucit.
— Nu… nu ştiu.
— Păi, pare foarte important să ştii toate astea, spuse Cikatrice,
frecându-şi bărbia.
— Putem face încercări, zise Pietroi şi îşi încrucişă braţele,
zâmbind. E o idee bună.
— Poate-o să ne-ajute să ne dăm seama cum s-o facem şi noi,
remarcă Moash.
— Nu e ceva care se-nvaţă, răspunse Pietroi, clătinând din cap. E
ceva holetental. Numai pentru el.
— Nu ştii sigur, spuse Teft.
— Tu nu ştii sigur că eu nu ştiu sigur, îi spuse Pietroi
ameninţându-l cu lingura. Mănâncă-ţi tocana.
Kaladin îşi ridică amândouă mâinile.
— Nu-i puteţi vorbi nimănui despre asta, băieţi, le zise. O să le fie
frică de mine, poate-au să-şi imagineze că sunt înrudit cu Pustiitorii
şi cu Radianţii. Vreau să-mi juraţi asta.
Se uită la ei cum dădeau din cap, unul câte unul.
— Dar vrem să-ţi fim de folos, spuse Cikatrice. Chiar dacă nu
putem învăţa. Asta face parte din tine, iar tu eşti unul de-al nostru.
De la Podul Patru. Corect?
Kaladin le privi feţele nerăbdătoare şi nu putu să nu dea din cap.
— Da. Da, îmi puteţi fi de folos.

1665
 — Excelent, spuse Sigil. O să fac o listă de încercări prin care să
măsurăm viteza, precizia şi forţa acestor legături pe care le poţi crea.
Trebuie să găsim o cale prin care să aflăm ce altceva mai poţi face.
— Îl aruncăm de pe-o stâncă, spuse Pietroi.
— La ce bun? întrebă Peet.
Pietroi ridică din umeri.
— Dacă are şi alte talente, aşa vor ieşi la iveală, nu? Când e vorba
să faci un bărbat dintr-un băiat, nimic nu ajută mai mult decât
căderea de pe-o stâncă!
Kaladin îl privi cu acreală, iar Pietroi râse.
— O să fie o stâncă mică, zise ridicându-şi degetul mare şi
arătătorul, ca s-arate cât de mică. Îmi placi prea mult ca s-aleg una
mare.
— Cred că glumeşti, spuse Kaladin, luând o gură de tocană. Dar,
ca să fiu sigur, o să te lipesc de tavan la noapte, ca să nu faci vreo
experienţă când dorm.
Podarii chicotiră.
— Numai să nu străluceşti prea tare când încercăm noi să
dormim, da, gancho? zise Lopen.
— O să-mi dau toată silinţa.
Mai luă o lingură de tocană. Avea gust mai bun decât de obicei.
Oare Pietroi schimbase reţeta?
Sau era altceva? Când începu să mănânce, ceilalţi se apucară să
vorbească despre casele şi despre trecutul lor, lucruri care fuseseră
tabu până atunci. Mai mulţi bărbaţi din alte echipe – răniţi pe care-i
îngrijise Kaladin, ba chiar şi câţiva singuratici care încă nu
adormiseră – se apropiară agale. Oamenii Podului Patru îi primiră

1666
cu prietenie, întinzându-le castroane cu tocană şi făcându-le loc.
Toţi arătau la fel de obosiţi cum se simţea Kaladin, dar nimeni nu
vorbea de plecare. Şi el înţelegea acum de ce. Erau împreună,
mâncau tocana lui Pietroi şi ascultau discuţiile purtate cu voci
scăzute în timp ce focul pocnea şi trosnea, trimiţând în aer fulgi
jucăuşi de lumină galbenă…
Era mult mai liniştitor decât ar fi putut fi somnul. Kaladin zâmbi,
se lăsă pe spate şi se uită în sus, privind cerul întunecat şi luna de
safir. Pe urmă închise ochii, ascultând.
Încă trei oameni muriseră. Malop, Jaks Fără-Urechi şi Narm.
Kaladin nu reuşise să-i salveze. Dar el şi Podul Patru apăraseră alţi
oameni, cu sutele. Sute de oameni care n-aveau să mai alerge
niciodată cu un pod, n-aveau să mai stea neajutoraţi în faţa săgeţilor
parshendilor, n-aveau să mai meargă niciodată la luptă dacă nu
voiau s-o facă. Privind lucrurile din punct de vedere personal, putea
spune că douăzeci şi şapte dintre prietenii săi trăiau. În parte
datorită faptelor lui, în parte datorită eroismului lor.
Douăzeci şi şapte de oameni trăiau. Izbutise în sfârşit să salveze
pe cineva.
Deocamdată era de-ajuns.

1667
 74
DUHURILE SÂNGELUI

Shallan se frecă la ochi. Citise notiţele lui Jasnah – cel puţin pe

cele mai importante. Care reprezentau, numai ele, un teanc
impresionat. Tânăra se afla tot în separeu, dar trimiseseră un parsh
să aducă o pătură în care se înfăşurase, acoperindu-şi cămaşa de
spital.
Ochii o ardeau după o noapte de plâns şi apoi de citit. Era
istovită. Dar se simţea atât de vie!
— E adevărat, spuse. Ai dreptate. Pustiitorii sunt parshi. Nu văd
nicio altă concluzie.
Jasnah zâmbi, părând ciudat de mulţumită de ea însăşi, dacă te
gândeai că nu convinsese decât o singură persoană.
— Şi acum? întrebă Shallan.
— Ceea ce urmează are legătură cu lucrurile pe care le-ai cercetat
înainte.
— Lucrurile pe care le-am cercetat? Vorbeşti de moartea tatălui
tău?
— Întocmai.
— Parshendii l-au atacat, spuse Shallan. L-au ucis pe neaşteptate,
fără nicio avertizare, adăugă ea concentrându-şi atenţia asupra
celeilalte femei. Asta te-a făcut să-ncepi să cercetezi totul, nu-i aşa?
Jasnah dădu din cap.
— Aceşti parshi sălbatici – parshendii de pe Câmpiile Sfărâmate
– sunt cheia, explică ea, aplecându-se în faţă. Shallan, dezastrul care
1668
ne aşteaptă e mult prea real, mult prea cumplit. N-am nevoie de
avertismente mistice sau de predici teologice care să mă-
nspăimânte. Sunt sincer îngrozită de propriile concluzii.
— Dar i-am domesticit pe parshi.
— Oare? Shallan, gândeşte-te ce fac, cum sunt priviţi, cât de des îi
folosim.
Tânăra şovăi. Parshii erau pretutindeni.
— Ne servesc la masă, continuă Jasnah. Lucrează în depozitele
noastre. Ne îngrijesc copiii. În Roshar nu există nici măcar un singur
sat fără câţiva parshi. Nu le dăm atenţie; pur şi simplu ne aşteptăm
să fie acolo, să facă exact ceea ce fac. Să muncească fără să se plângă.
Însă o parte s-au transformat pe neaşteptate din prieteni paşnici
în luptători feroce. Ceva i-a stârnit. Exact ca acum mai multe sute de
ani, în vremurile pe care le numim Epocile Heraldice. O vreme a
fost pace, apoi a urmat o invazie a parshilor care – din motive
neştiute de nimeni – au fost cuprinşi brusc de o furie nebună. Asta
s-a aflat în spatele luptei purtate de oameni ca să nu fie „izgoniţi în
Infern”. Asta a fost cât pe-aci să pună capăt civilizaţiei noastre.
Astea au fost cumplitele cataclisme repetate, atât de înfricoşătoare
încât au ajuns să fie numite Devastări.
Noi le-am purtat de grijă parshilor. I-am integrat în fiecare parte
a civilizaţiei noastre. Depindem de ei, fără să ne dăm seama că am
pus în ham o furtună care aşteaptă să răbufnească. Veştile primite
de pe Câmpiile Sfărâmate vorbesc despre puterea acestor parshendi
de a comunica între ei, care le permite să-şi cânte melodiile la
unison când se află la mari distanţe unii de alţii. Minţile lor sunt în
legătură, ca distrestiile. Îţi dai seama ce-nseamnă asta?

1669
 Shallan dădu din cap. Ce s-ar fi întâmplat dacă fiecare parsh din
Roshar s-ar fi întors pe neaşteptate împotriva stăpânului său?
Dornic de libertate sau, mai rău, de răzbunare?
— Totul s-ar preschimba în ruine. Civilizaţia, aşa cum o
cunoaştem noi, s-ar prăbuşi. Trebuie să facem ceva!
— Facem, spuse Jasnah. Punem laolaltă faptele, ne asigurăm că
ştim într-adevăr ceea ce credem că ştim.
— Şi de cât de multe fapte avem nevoie?
— De multe. De mult mai multe, răspunse Jasnah aruncând o
privire către cărţi. Istorisirile cuprind câteva lucruri pe care încă nu
le înţeleg. Se povesteşte că alături de parshi luptau nişte creaturi,
nişte animale de piatră care ar putea fi un soi de carapace-mari şi
alte ciudăţenii în a căror descriere cred că există un oarecare adevăr.
Dar am luat tot ce ne putea oferi Kharbranthul. Eşti în continuare
hotărâtă să te adânceşti în cercetarea asta? Vom purta o povară grea.
O vreme n-o să te poţi întoarce pe domeniile familiei tale.
Shallan îşi muşcă buza, cu gândul la fraţii ei.
— M-ai lăsa să plec acum, după ce-am aflat tot ce-am aflat?
— Nu vreau să te am în slujba mea în timp ce te gândeşti cum să
fugi.
Jasnah părea istovită.
— Nu-mi pot părăsi pur şi simplu fraţii, zise Shallan, simţind din
nou cum i se strânge sufletul. Dar asta e ceva mai important decât
ei. Blestem! E mai important decât mine şi decât oricare dintre noi.
Trebuie să te-ajut, Jasnah, nu pot sta deoparte. O să găsesc o altă
cale prin care să-mi ajut familia.
— Bine. Atunci împachetează-ţi lucrurile. Plecăm mâine cu nava

1670
pe care am închiriat-o pentru tine.
— Mergem în Jah Keved?
— Nu. Trebuie s-ajungem în miezul lucrurilor, spuse prinţesa
uitându-se la Shallan. Trebuie să aflăm dacă parshendii au fost
vreodată parshi obişnuiţi şi, dacă e aşa, ce anume i-a schimbat.
Poate că-n privinţa asta mă-nşel, dar, dacă am dreptate, atunci ei
pot deţine cheia preschimbării parshilor obişnuiţi în soldaţi.
Şi adăugă apoi cu un aer sumbru:
— Trebuie s-o facem înaintea altora, care ar folosi apoi ce-au aflat
împotriva noastră.
— Înaintea altora? întrebă Shallan, simţind cum teama o
străpungea ca un cuţit. Mai sunt şi alţii care fac cercetări?
— Bineînţeles. Cine crezi că s-a străduit atât de mult să mă
asasineze? zise prinţesa, întinzând mâna către un teanc de hârtii
aflat pe masă. Nu ştiu prea multe despre ei. Din câte-am aflat, mai
multe grupări caută să afle aceste secrete. Şi, oricum, de una dintre
acestea sunt sigură. Îşi spun Duhurile Însângerate, explică ea
scoţând o foaie de hârtie. Prietenul tău Kabsal era unul dintre ei. I-
am găsit simbolul lor tatuat pe partea din interior a braţului.
Puse foaia jos. Pe ea erau desenate trei romburi care alcătuiau un
model, suprapunându-se.
Era acelaşi simbol pe care i-l arătase Nan Balat, cu săptămâni în
urmă. Simbolul purtat de Luesh, majordomul tatălui ei, omul care
ştiuse cum se folosea Animmodul. Simbolul purtat de bărbaţii care
veniseră la familia ei, insistând să-l înapoieze. Oamenii care-i
sprijiniseră tatăl, oferindu-i bani când încercase să ajungă înalt
prinţ.

1671
 — Atotputernicule din ceruri, şopti Shallan ridicându-şi privirea.
Jasnah, cred că… cred că tatăl meu a făcut parte din această grupare.

1672
 75
VEDERE DE SUS

Palatul lui Dalinar începu să fie lovit de vânturile unei mari

furtuni îndeajuns de puternice ca să facă pietrele să geamă. Navani
se lipi de Dalinar, strângându-l în braţe. Femeia mirosea încântător.
Era… umilitor să ştie prin ce spaimă cumplită trecuse, temându-se
pentru el.
Bucuria de a-l avea din nou alături fusese de-ajuns ca să-i
domolească furia stârnită de purtarea lui faţă de Elhokar. Era de
acord că totul fusese necesar.
Când furtuna lovi cu toată forţa, Dalinar simţi viziunea
apropiindu-se. Închise ochii, lăsând-o să-l ia în stăpânire. Trebuia să
ia o decizie, avea o responsabilitate. Ce urma să facă? Viziunile îl
minţiseră sau măcar îl îndrumaseră pe o cale greşită. Se părea că nu
se putea încrede în ele, cel puţin nu pe de-a-ntregul, ca până atunci.
Inspiră adânc, deschise ochii şi se trezi pe un tărâm al fumului.
Se răsuci, uitându-se bănuitor în jur. Cerul era negru, iar el se afla
pe o câmpie de piatră albă ca oasele, lipsită de strălucire şi plină de
creste mărunte şi de bolovani, care se întindea în toate direcţiile.
Pierzându-se în eternitate. Din sol se înălţau vălătuci amorfi de fum.
Iată un scaun. Dincolo, un mugur-de-piatră cu lujerii întinşi
răsucindu-i-se într-o parte şi într-alta şi dispărând. Alături de el
apăru silueta unui bărbat în uniformă, tăcută şi vaporoasă,
ridicându-se inert spre cer, cu gura deschisă. Siluetele se topeau,
destrămându-se pe măsură ce urcau, deşi păreau să-şi păstreze
1673
forma mai mult decât ar fi trebuit. Era descurajant să stai pe câmpia
nemărginită, având deasupra întunericul de nepătruns, cu forme de
fum înălţându-se împrejur.
Nu semăna cu niciuna dintre viziunile de mai înainte. Era…
„Nu, stai aşa”. Se încruntă, făcând un pas înapoi când un copac
ţâşni din pământ lângă el. „Am mai văzut locul ăsta. În prima
viziune, cu atât de multe luni în urmă.” Îşi amintea vag. Se simţise
dezorientat, viziunea fusese neclară, ca şi cum mintea lui nu ar fi
învăţat să accepte ceea ce vedea. De fapt, singurul lucru pe care şi-l
amintea clar era…
— Trebuie să-i uneşti, tună o voce puternică.
…era vocea. Vorbindu-i din toate părţile, înnegurând şi
deformând siluetele de fum.
— De ce m-ai minţit? întrebă Dalinar întunericul. Am făcut ce mi-
ai spus şi am fost trădat!
— Uneşte-i. Soarele se apropie de orizont. Vine Furtuna Eternă.
Adevărata Devastare. Noaptea Suferinţelor. Trebuie să vă pregătiţi.
Construieşte-i poporului tău o fortăreaţă a puterii şi a păcii, un zid
care să reziste în faţa vânturilor. Terminaţi cu certurile şi uniţi-vă.
— Am nevoie de răspunsuri, spuse Dalinar. Nu mă mai încred în
tine. Dacă vrei să-ţi dau ascultare, trebuie să…
Viziunea se schimbă. Dalinar se răsuci, descoperind că era tot pe
un şes întins şi pietros, dar pe cer se afla soarele familiar. Câmpia de
piatră era una obişnuită, din Roshar.
O viziune care-l ducea într-un loc pustiu, unde nu existau alţi
oameni cu care să vorbească şi să interacţioneze, era foarte stranie.
Însă, ca niciodată, era îmbrăcat în propriile haine. Purta uniforma

1674
de un albastru intens, albastrul Kholin.
Oare asta se mai întâmplase şi înainte, atunci când ajunsese
pentru prima oară pe tărâmul de fum? Da… se întâmplase. Dar nu
se mai întâmplase să fie adus încă o dată într-un loc unde mai
fusese. De ce?
Cercetă cu atenţie peisajul din jur. De vreme ce vocea nu-i mai
vorbea, se puse în mişcare, umblând printre bolovani crăpaţi, bucăţi
de marnă sfărâmate, pietre mărunte şi colţi de stâncă. Nu exista
nicio plantă, nici măcar muguri-de-stâncă. Doar un peisaj pustiu,
plin de piatră spartă.
Într-un târziu, văzu o culme. Se gândi că era o idee bună s-ajungă
pe un teren mai înalt, dar urcuşul părea să dureze ceasuri întregi.
Viziunea nu se încheie. În viziunile lui, timpul curgea adesea într-
un fel straniu. Îşi continuă drumul pe panta stâncoasă, dorindu-şi să
fi avut Cristalarmura, ca să-i dea mai multă putere. Ajuns în cele
din urmă pe culme, se apropie de margine şi se uită în jos. Şi văzu
Kholinarul, căminul lui, capitala Alethkarului.
Fusese distrusă.
Construcţiile frumoase se dărâmaseră. Tăietoarele de vânt se
năruiseră. Nu se vedeau leşuri, doar piatră sfărâmată. Nu era ca în
viziunea de mai înainte, cea cu Nohadon. Nu avea în faţa ochilor
Kholinarul din trecutul îndepărtat; vedea ruinele propriului palat.
Însă nu se zărea nicio formaţiune stâncoasă ca aceea care se ridica
lângă Kholinarul din lumea reală. Până atunci, viziunile îi arătaseră
întotdeauna trecutul. Oare acum avea o viziune a viitorului?
— Nu mă mai pot lupta cu el, spuse vocea.
Dalinar tresări şi se uită într-o parte. Acolo era un bărbat cu

1675
pielea întunecată şi părul de un alb desăvârşit. Înalt şi lat în umeri,
fără a fi masiv, purta haine exotice, cu o croială bizară: pantaloni
bufanţi largi şi o haină care nu-i ajungea decât până la mijloc. Toate
păreau de aur.
Da, acelaşi lucru se mai întâmplase şi înainte, în prima lui
viziune. Acum îşi aducea aminte.
— Cine eşti? întrebă. De ce-mi trimiţi viziunile astea?
— O poţi vedea acolo, spuse celălalt, arătând cu degetul. Dacă te
uiţi cu atenţie. Începe undeva, în depărtare.
Dalinar se uită într-acolo, enervat. Nu desluşea nimic deosebit.
— Dar-ar furtuna! zise. Nu-mi poţi răspunde la întrebări măcar o
dată? La ce sunt bune toate astea dacă nu-mi spui decât ghicitori?
Celălalt rămase tăcut. Continua să arate în aceeaşi direcţie. Şi…
da, acolo se întâmpla ceva. În aer era o umbră care se apropia. Un
zid de negură. Ca o mare furtună, dar având ceva nepotrivit.
— Spune-mi măcar atât: în ce vremuri ne aflăm? insistă Dalinar.
Ăsta e trecutul, viitorul sau cu totul altceva?
Celălalt nu-i răspunse imediat. Pe urmă spuse:
— Probabil te-ntrebi dacă asta e o viziune a viitorului.
Dalinar tresări.
— Tocmai… tocmai am întrebat…
Totul era familiar. Prea familiar.
„Data trecută a spus exact acelaşi lucru”, îşi dădu el seama,
străbătut de un fior rece. „Toate astea s-au mai întâmplat. Am
aceeaşi viziune.”
Bărbatul privea orizontul cu pleoapele strânse.
— Nu pot vedea viitorul în întregime. În privinţa asta, Cultivarea

1676
e mai bună decât mine. E ca şi cum viitorul a fi o fereastră care se
sparge. Cu cât te uiţi mai mult, cu atât se sparge în mai multe
bucăţi. Viitorul apropiat se poate anticipa, dar cel foarte
îndepărtat… Nu pot decât să-l ghicesc.
— Nu mă poţi auzi, nu-i aşa? întrebă Dalinar, simţindu-se
cuprins de groază pe măsură ce începea, în sfârşit, să înţeleagă.
„Pe sângele străbunilor… nu mă ignoră. Nu poate să mă vadă!
Nu-mi spune ghicitori. Par astfel, pentru că i-am luat vorbele drept
răspunsuri criptice la întrebările mele.”
Nu mi-a spus să am încredere în Sadeas. Aşa… aşa am presupus
eu.
În jurul lui Dalinar, totul părea să se clatine. Toate ideile lui
preconcepute, tot ce crezuse că ştia. Pământul însuşi.
— Asta e ceea ce o să se-ntâmple, continuă celălalt, arătând cu un
gest al capului spre depărtări. E ceea ce mă tem că se va întâmpla. E
ceea ce vrea el. Adevărata Devastare.
Nu, zidul din aer nu era o mare furtună. Nu ploaia făcea acea
umbră enormă, ci un vârtej de praf. Acum îşi amintea viziunea
aceea de la un capăt la altul. Se încheiase acolo, în timp ce urmărea
nedumerit, cu ochii holbaţi, cum se apropia zidul de praf. Însă de
data asta viziunea continuă.
Bărbatul se întoarse spre el.
— Îmi pare rău că-ţi fac asta. Sper că tot ce-ai văzut până acum ţi-
a oferit o bază de la care să porneşti, ajungând să înţelegi. Dar nu
pot fi sigur. Nu ştiu nici cine eşti, nici cum ai găsit drumul până aici.
— Eu…
Ce-ar fi putut să spună? Avea vreo importanţă?

1677
 — Ţi-am arătat mai ales scene pe care le-am văzut eu însumi,
nemijlocit, spuse bărbatul. Însă altele, cum e cea de acum, s-au
născut din spaimele mele. Dacă eu mă tem de asta, ar trebui să te
temi şi tu.
Pământul se cutremura. Fusese ceva ce ridicase acel zid de praf.
Ceva care se apropia tot mai mult.
Terenul se surpa.
Dalinar icni. Pietrele din faţa lui crăpau, se făceau bucăţi, se
preschimbau în praf. Se trase înapoi când totul începu să se
zdruncine; era un cutremur uriaş, însoţit de urletul pietrei
muribunde. El căzu la pământ.
Era un moment cumplit, chinuitor, înspăimântător, de coşmar.
Zguduiturile, distrugerea, zgomotele pământului însuşi, care părea
să moară.
Apoi încetă. Dalinar inspiră, apoi expiră înainte să se ridice, fără
să se poată ţine cum trebuie pe picioare.
El şi celălalt stăteau pe un vârf de stâncă singuratic. Pe o mică
porţiune care, dintr-un anumit motiv, fusese protejată. Era ca un
stâlp de stâncă, lat de câţiva paşi, dar foarte înalt.
În jurul lui, pământul dispăruse. Kholinarul dispăruse. Se surpase
într-un nemăsurat hău de întuneric. Dalinar simţea că ameţeşte
stând pe minuscula bucată de stâncă rămasă – incredibil – în
picioare.
— Ce e asta? întrebă el, deşi ştia că fiinţa de alături nu putea să-l
audă.
Aceasta se uită în jur, îndurerată.
— Nu pot lăsa prea multe în urmă. Doar aceste câteva imagini pe

1678
care ţi le dăruiesc. Indiferent cine ai fi.
— Viziunile… sunt un fel de jurnal, nu-i aşa? O istorie pe care ai
scris-o, o carte pe care le-o laşi urmaşilor, numai că eu n-o citesc, ci o
văd.
Celălalt privi cerul.
— Nici măcar nu ştiu dac-o să vadă cineva vreodată toate astea.
Am plecat, înţelegi?
Dalinar nu răspunse. Se uita îngrozit peste marginea povârnită a
vârfului de stâncă, în golul de dedesubt.
— Aici nici nu e vorba doar despre tine, spuse celălalt, ridicându-
şi mâna în aer.
Pe cer licări o lumină, una pe care Dalinar n-o observase. Pe urmă
clipi o alta. Soarele părea să se întunece.
— E vorba despre toţi, adăugă celălalt. Ar fi trebuit să-mi dau
seama c-o să vină după mine.
— Cine eşti? întrebă Dalinar, rostind cuvintele doar pentru sine.
Celălalt continua să fixeze cerul cu privirea.
— Las asta, pentru că trebuie să existe ceva. Speranţa unei
descoperiri. O şansă de-a afla cineva ce e de făcut. Vrei să te lupţi cu
el?
— Da, se trezi Dalinar spunând, deşi era conştient că n-avea
importanţă. Nu ştiu cine e, dar dacă vrea să facă asta, atunci o să mă
lupt cu el.
— Cineva trebuie să-i conducă.
— O s-o fac eu, zise Dalinar.
Cuvintele i se desprinseră pur şi simplu de pe buze.
— Cineva trebuie să-i unească.

1679
 — O s-o fac eu.
— Cineva trebuie să-i apere.
— O s-o fac eu!
Celălalt păstră o clipă tăcerea. Apoi vorbi cu glas limpede, plin de
însufleţire:
— Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie
înaintea destinaţiei. Reînnoieşte jurămintele străvechi şi înapoiază
Cristalele oamenilor care le-au purtat cândva.
Se întoarse spre Dalinar şi-i întâlni privirea.
— Cavalerii Radianţi trebuie să se ridice din nou la luptă.
— Nu pricep cum s-ar putea face asta, spuse Dalinar cu voce
scăzută. Dar voi încerca.
— Oamenii trebuie să-i înfrunte împreună, zise celălalt, făcând
un pas spre Dalinar şi punându-i mâna pe umăr. Nu vă mai puteţi
certa, ca în trecut. El a înţeles că dacă vi se dă timp, veţi deveni
propriii voştri duşmani. Nu e nevoie să lupte cu voi. Nu şi dacă vă
poate face să uitaţi, să vă-ntoarceţi unul împotriva altuia. Legendele
voastre spun că aţi câştigat. Dar adevărul e că am pierdut. Şi
pierdem.
— Cine eşti? întrebă din nou Dalinar, de data asta şi mai încet.
— Aş vrea să fi putut face mai mult, repetă bărbatul în veşminte
de aur. L-aţi putea sili să aleagă un luptător. E obligat să se supună
unor legi. Cu toţii suntem. Folosirea unui luptător v-ar putea fi de
ajutor, dar nu e sigur. Şi… fără Cristalele din Zori… Ei, eu am făcut
ceea ce-mi stătea în puteri. E cumplit, cumplit să vă las singuri.
— Cine eşti? întrebă încă o dată Dalinar, deşi credea că ştie.
— Sunt… am fost… Zeul. Cel pe care-l numiţi Atotputernicul,

1680
creatorul omenirii, spuse făptura închizând ochii. Şi acum sunt
mort. Odios m-a ucis. Îmi pare rău.

1681
 EPILOG
CEL MAI VALOROS
— Simţiţi? întrebă Cuget, sub cerul nopţii. Tocmai s-a schimbat
ceva. Cred că ăsta-i sunetul pe care-l scoate lumea când se pişă pe ea
însăşi.
Dincolo de porţile din lemn masiv ale Kholinarului stăteau trei
străjeri. Îl urmăreau pe Cuget cu priviri îngrijorate.
Porţile erau închise; iar cei trei bărbaţi făceau parte din garda de
noapte – o denumire care era, într-un fel, nepotrivită. Pentru că, mai
degrabă decât să stea de gardă, îşi petreceau noaptea pălăvrăgind,
căscând, ţinându-se de jocuri de noroc sau – ca în momentul acela –
stând stingheriţi în picioare şi ascultând vorbele unui nebun.
Nebunul avea, din întâmplare, ochi albaştri, ceea ce îl ajuta să
scape de-o grămadă de necazuri. Cuget ar fi trebuit, poate, să fie
uluit de importanţa pe care o dădeau oamenii aceia unui fapt atât
de banal cum e culoarea ochilor, dar umblase prin multe locuri şi
văzuse multe metode de guvernare. Aceea nu i se părea mai ridicolă
decât multe altele.
Şi, fireşte, oamenii făceau ceea ce făceau dintr-un anumit motiv.
Mă rog, de obicei exista un motiv. Iar în cazul acela se întâmpla să
fie unul întemeiat.
— Luminlordul meu! spuse unul dintre străjeri, uitându-se la
Cuget, care stătea pe lăzile lui.
Fuseseră stivuite şi lăsate acolo de un negustor care mituise
străjile din garda de noapte ca să aibă grijă să nu i se fure nimic.
1682
Pentru Cuget, lăzile erau, pur şi simplu, ceva pe care se putea
cocoţa. Avea raniţa în spate, iar pe genunchi ţinea un enthir, un
instrument muzical pătrat, cu coarde, pe care-l acorda. La el cântai
cu mâna deasupra lui, ţinându-l în poală când îi ciupeai strunele.
— Luminlordul meu! repetă soldatul din gardă. Ce faci acolo,
sus?
— Aştept, răspunse Cuget, ridicându-şi privirea şi uitându-se
către est. Aştept să vină furtuna.
La auzul răspunsului, cei trei se simţiră şi mai stingheriţi. Pentru
noaptea aceea nu fusese prezisă nicio mare furtună.
Cuget începu să cânte la enthir.
— Să stăm de vorbă ca să treacă timpul. Spuneţi-mi, ce anume
preţuiesc oamenii la alţi oameni?
Muzica era oferită unui public alcătuit din clădiri şi alei tăcute,
din pietre de pavaj tocite. Străjerii nu-i răspunseră. Nu ştiau ce să
creadă despre bărbatul ochi-luminoşi îmbrăcat în negru, care intrase
în oraş chiar înainte de căderea serii, apoi se aşezase pe lăzile de
lângă poartă şi începuse să cânte.
— Ei? întrebă Cuget, întrerupând muzica. Ce părere aveţi? Dacă
un bărbat sau o femeie ar putea avea un singur talent, care ar fi cel
mai respectat, cel mai bine privit şi care ar fi considerat cel mai
valoros?
— Ăă… muzica? spuse în sfârşit unul dintre străjeri.
— Da, e un răspuns obişnuit, zise Cuget, scoţând câteva note
joase din coardele ciupite. Am pus cândva această întrebare unor
erudite înţelepte. Una a pomenit de talentele artistice, după cum ai
ghicit cu mintea ta pătrunzătoare. Alta a ales inteligenţa sclipitoare.

1683
Iar ultima a preferat talentul de a inventa, abilitatea de a concepe şi
construi instrumente minunate.
Nu cânta la enthir o melodie anume, ciupea doar, ici şi colo, câte
o coardă, intonând din când în când o gamă sau o cvintă. Ca o
pălăvrăgeală pe strune.
— Geniul estetic, continuă el, inventivitatea, perspicacitatea,
creativitatea. Idealuri cu adevărat nobile. Dacă li s-ar oferi ocazia,
mulţi oameni ar alege unul dintre ele şi l-ar numi cel mai mare
dintre talente, mai spuse ciupind o coardă. Suntem nişte mincinoşi
superbi.
Străjerii se uitară unul la altul; torţele care ardeau în suporturile
de pe zid îşi aruncau lumina portocalie asupra lor.
— Vă gândiţi că sunt cinic, adăugă Cuget. Credeţi c-o să vă spun
cum pretind oamenii că preţuiesc aceste idealuri, preferând, în
taină, talentele josnice. Abilitatea de a strânge bani sau de a fermeca
femeile. Ei bine, sunt cinic, dar în cazul ăsta cred că acele erudite au
fost sincere. Răspunsurile acelea li se adresau sufletelor oamenilor.
În inimile noastre, ne dorim să credem în marile realizări şi virtuţi –
şi pe acestea le-am alege. De aceea minciunile noastre, mai ales cele
pe care ni le spunem nouă înşine, sunt atât de frumoase.
Începu un cântec adevărat. Mai întâi o melodie simplă, suavă,
tristă. O melodie pentru o noapte liniştită, în care se schimbă
întreaga lume.
Unul dintre soldaţi îşi drese glasul.
— Atunci care e cel mai valoros talent al unui om?
Părea însufleţit de o curiozitate sinceră.
— N-am nici cea mai mică idee, răspunse Cuget. Din fericire, n-a

1684
fost asta întrebarea. Am întrebat ce preţuiesc oamenii cel mai mult.
Diferenţa dintre cele două întrebări e, în acelaşi timp, minusculă şi
tot atât de colosală ca lumea însăşi.
Îşi continuă cântecul. Nimeni nu zdrăngănea la un enthir. Nu se
cuvenea, cel puţin nu din partea unor oameni care aveau un minim
simţ al decenţei.
— Aici, continuă Cuget, ca în orice altă privinţă, acţiunile noastre
ne trădează. Dacă o artistă creează o lucrare de o frumuseţe trainică
– folosind tehnici noi, inovatoare –, va primi laude, fiind considerată
o maestră, şi va da naştere unui nou curent estetic. Totuşi, dacă o
alta, lucrând pe cont propriu, cu exact la fel de mult talent, va
ajunge la aceleaşi realizări, cu numai o lună mai târziu? Va fi
aclamată în acelaşi fel? Nu. Se va spune că a copiat.
Inteligenţa. Dacă un mare gânditor formulează o nouă teorie în
matematică, ştiinţele naturii sau filosofie, îl vom numi înţelept. Ne
vom prosterna la picioarele sale, vom învăţa şi îi vom înscrie
numele în istorie, pentru a fi venerat de mii şi mii de oameni. Dar
dacă un altul descoperă aceeaşi teorie prin propriile puteri, dar o
face publică doar cu o săptămână mai târziu? Va rămâne în
amintirea tuturor pentru măreţia lui? Nu. Va fi dat uitării.
Invenţiile. O femeie construieşte un nou instrument, de o mare
valoare – un fabrial sau o realizare inginerească măreaţă. Va deveni
cunoscută ca inventatoare. Dar dacă o alta, cu acelaşi talent, creează
acelaşi instrument cu un an mai târziu – fără să ştie că a fost deja
construit – va fi şi ea răsplătită pentru creativitate? Nu. Se va spune
că e o imitatoare, o falsificatoare.
Îşi ciupi strunele, lăsând melodia să continue – unduitoare,

1685
obsedantă, dar cu vagi accente batjocoritoare.
— Şi astfel, în cele din urmă, ce constatăm? îşi reluă el spusele.
Venerăm inteligenţa sau geniul? Dacă le-am ridica în slăvi măiestria
artistică şi frumuseţea minţii, nu le-am preamări indiferent dacă
până atunci am mai văzut sau nu un lucru asemenea celui produs
de ele?
Dar n-o facem. Având două lucrări artistice măreţe, exact de
aceeaşi calitate, aclamaţiile noastre vor fi pentru omul care a
terminat-o pe a sa cel dintâi. Nu contează ce creezi. Contează s-o faci
înaintea oricui altcuiva.
Aşa că nu admirăm frumuseţea. Şi nici puterea minţii. Nu
inventivitatea, nu estetica, nu talentul în sine. Cea mai mare calitate
pe care credem că o poate avea un om? întrebă el, ciupind o strună
pentru nota finală. Mi se pare că-i vorba doar de ceea ce ni se pare
nou.
Străjerii păreau năuciţi.
Porţile se zgâlţâiră. Erau lovite de ceva din afară.
— A venit furtuna, spuse Cuget, ridicându-se.
Soldaţii se repeziră la suliţele sprijinite de perete. Aveau o
gheretă, dar era pustie; preferau aerul nopţii.
Poarta se zgudui din nou, ca şi cum afară ar fi fost ceva enorm.
Străjerii strigară, chemând alţi soldaţi de pe culmea zidului. Când,
pentru a treia oară, poarta bubui puternic, cutremurându-se şi
vibrând de parcă ar fi fost izbită de un bolovan, totul se transformă
în haos şi buimăceală.
Şi-apoi o lamă cu o strălucire argintie intră între cele două
canaturi masive, alunecând în sus şi tăind drugul care le ţinea lipite.

1686
O Cristalsabie.
Poarta se deschise. Străjerii se traseră grăbiţi înapoi. Cuget
aştepta pe lăzi, cu enthirul într-o mână şi cu raniţa pe umăr.
Dincolo de poartă se afla un singur bărbat, cu pielea tot atât de
întunecată ca piatra drumului pe care stătea. Avea părul lung şi
încâlcit şi nu purta nimic altceva în afara unei bucăţi zdrenţuite de
pânză, ca aceea de sac, legată în jurul mijlocului. Îşi ţinea capul
plecat, cu pletele ude şi murdare atârnându-i de-a lungul feţei şi
contopindu-se cu barba în care se înţepeniseră bucăţi mărunte de
lemn şi de frunze.
Muşchii îi luceau, ca şi cum ar fi parcurs înot o mare întindere de
apă. Căra o Cristalsabie masivă, al cărei vârf era orientat în jos,
înfigându-se în piatră pe o adâncime cât un lat de deget. Sabia
reflecta lumina torţelor; era lungă, îngustă şi dreaptă, de forma unui
ţăruş imens.
— Bine ai venit, tu, cel pierdut! şopti Cuget.
— Cine eşti? strigă un străjer nervos, în timp ce un altul fugea să
dea alarma.
În Kholinar intrase un Cristalpurtător.
Nou-venitul nu luă în seamă întrebarea. Înaintă târându-şi
Cristalsabia, ca şi cum ar fi fost foarte grea. Tăia piatra în urma lui,
lăsând pe drum un şanţ minuscul. Mergea clătinându-se şi aproape
că se împiedică. Îşi regăsi echilibrul sprijinindu-se de poartă, iar o
şuviţă de păr îi alunecă de pe obraz, dându-i la iveală ochii. Erau de
un căprui întunecat, ca ai unui om din clasa de jos. Ochi sălbatici,
buimaci.
Îi văzu în cele din urmă pe cei doi oameni din gardă care,

1687
îngroziţi, îşi ţineau vârfurile suliţelor coborâte către el. Îşi ridică
spre ei mâna liberă.
— Plecaţi, le spuse istovit într-o alethi perfectă, fără niciun accent.
Fugiţi! Daţi de ştire! Daţi alarma!
— Cine eşti? se sili un străjer să întrebe. Ce alarmă? Cine ne
atacă?
Bărbatul şovăi. Îşi duse la cap o mână tremurătoare.
— Cine sunt? Sunt… Talenel’Elin, Cel Tare ca Piatra, Herald al
Atotputernicului. A venit Devastarea. O, Zei… a venit. Şi eu am dat
greş.
Înaintă împleticindu-se şi se prăbuşi pe solul pietros, cu
Cristalsabia zăngănind lângă el. Arma nu dispăru. Străjerii se
apropiară încet. Unul îl înghionti pe cel căzut cu coada suliţei.
Bărbatul care-şi spusese Herald nu se clinti.
— Ce preţuim noi? şopti Cuget. Inovaţia. Originalitatea.
Noutatea. Dar, mai presus de toate… oportunitatea. Mă tem că e
posibil să fi întârziat prea mult, nedumeritul şi nefericitul meu
prieten.

Sfârşitul
Primei Cărţi din
ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ

1688
 NOTA DE FINAL
„Deasupra tăcerii, furtuni iluminatoare – furtuni muribunde –
iluminând furtuna tăcerii deasupra.”
Citatul de mai sus merită consemnat pentru că este un ketek, o
formă complexă de poezie vorină sacră. Ketekul nu numai că se
citeşte la fel, atât de la început către sfârşit cât şi de la sfârşit către
început (fiind permisă modificarea formei verbelor şi a
substantivelor), ci, totodată, se poate împărţi în cinci părţi distincte
mai mici, fiecare dintre acestea fiind o cugetare complexă.
Întreaga poezie trebuie să alcătuiască o singură frază, corectă din
punct de vedere gramatical, care are (teoretic) o semnificaţie subtilă.
Datorită dificultăţii construirii unui ketek, acesta a fost cândva
considerat cea mai înaltă şi cea mai impresionantă formă a poeziei
vorine.
Cel de mai sus a fost rostit, în pragul morţii, de un herdazian
analfabet, într-o limbă pe care o vorbea cu mare greutate, fapt care
ar trebui considerat de o importanţă aparte. Ketekul nu e consemnat
în nicio culegere de poezie vorină, aşa că e foarte puţin probabil ca
subiectul să fi repetat ceea ce a auzit cândva. Niciunul dintre
ardenţii cărora le-a fost arătat nu-l cunoştea, deşi trei dintre ei i-au
lăudat structura şi au vrut să-l cunoască pe poet.
Într-o admirabilă zi, lăsăm mintea Maiestăţii Sale să-i descifreze
înţelesul, descoperind de ce ar putea fi importante furtunile şi ce
vrea să spună poezia, sugerând că tăcerea se află atât deasupra lor,
cât şi sub ele.

1689
– Joshor, Conducătoarea Antologatoarelor Tăcute ale Maiestăţii
Sale, tanatanev 1173.

1690
 ARS ARCANUM
CELE ZECE ESENŢE ŞI ASOCIERILE LOR ISTORICE

Animmodelării
Concentrare în

Atribute divine
Proprietăţile
Nestemată

secundare
NUMĂR

primare/
Esenţă

corp

1 Jes Safir Zefir Inspiraţia Gaz Protector/

translucid, Conducător
aer
2 Nan Cuarţ Abur Expiraţia Gaz opac, Corect/
fumuriu fum, ceaţă Încrezător
3 Chach Rubin Scânteie Sufletul Foc Curajos/Supus
4 Vev Diamant Lucentia Ochii Cuarţ, sticlă, Iubitor/
cristal Vindecător
5 Palah Smarald Pulpa de Părul Lemn, plante, Erudit/
fruct muşchi Generos
6 Shash Granat Sânge Sângele Sânge, toate Creativ/
lichidele Onest
neuloioase
7 Betab Zircon Grăsime Uleiul Toate tipurile Înţelept/
de uleiuri Prudent

1691
8 Kak Ametist Foiţă Unghiile Metal Dârz/
metalică Creator
9 Tanat Topaz Astragal Osul Piatră şi Demn de
stâncă încredere/
Ingenios
10 Ishi Heliodor Tendon Carnea Carne Pios/
Călăuzitor

Lista de mai sus e o culegere imperfectă de informaţii legate de

simbolismul vorin tradiţional asociat celor Zece Esenţe. Adunate
laolaltă, acestea alcătuiesc Ochiul Dublu al Atotputernicului, un
ochi cu două pupile, reprezentând creaţia plantelor şi animalelor. Şi
este, totodată, fundamentul formei de clepsidră, adesea asociată
Cavalerilor Radianţi.
Erudiţii din antichitate au plasat pe această listă şi cele zece
ordine ale Cavalerilor Radianţi, alături de Heralzii înşişi,
caracterizaţi printr-o asociere clasică a fiecăruia cu câte un număr şi
cu câte o esenţă.
Încă nu ştiu sigur în ce mod se potrivesc în această paradigmă
cele zece niveluri ale Pustiirii şi ale Magiei Vechi, dacă se potrivesc
cu adevărat. Cercetările mele sugerează că ar trebui să existe într-
adevăr o altă serie de abilităţi, chiar mai ezoterice decât Pustiirea.
Poate că acolo îşi are locul Magia Veche, deşi încep să bănuiesc că
reprezintă cu totul altceva.

DESPRE CREAREA FABRIALELOR

1692
 Până acum au fost descoperite cinci grupuri de fabriale. Metodele
prin care sunt create reprezintă tot atâtea secrete păstrate cu grijă de
comunitatea artifabrialistelor, dar acestea par să fie opera unor
savante devotate muncii lor, spre deosebire de mult mai misticele
Undeuniri realizate odinioară de Cavalerii Radianţi.

FABRIALE MODIFICATOARE

Augmentatori: Sunt fabriale realizate pentru a mări ceva. Pot crea

căldură şi durere sau, de pildă, chiar şi un vânt cald. Ca orice alt
fabrial, îşi iau energia din Lumina de Furtună. Par să acţioneze cel
mai bine când e vorba de forţe, sentimente şi senzaţii.
Aşa-numitele semicristale din Jah Keved sunt create prin ataşarea
acestui tip de fabrial la o folie metalică, mărindu-i rezistenţa. Am
văzut cum au fost create astfel de fabriale folosindu-se mai multe
tipuri de pietre preţioase; presupun că oricare dintre cei zece
Pietropoli va da rezultate.
Reductori: Din punct de vedere al acţiunii lor, sunt opuşii
augmentatorilor şi, în general, par îngrădiţi de aceleaşi restricţii care
apar la celelalte fabriale înrudite. Artifabrialistele care mi-au acordat
încredere par să fie de părere că e posibilă crearea unor fabriale
mult mai bune decât cele de până acum, mai ales în ceea ce priveşte
augmentarea şi reducerea.

PERECHI DE FABRIALE

Conectori: Impregnând un rubin şi folosind un procedeu care nu

1693
mi-a fost dezvăluit (deşi am bănuielile mele), se pot crea perechi de
fabriale conectate. Pentru aceasta e necesară divizarea rubinului
iniţial. Aflate la o anumită distanţă, cele două jumătăţi vor avea
reacţii similare. Distrestiile sunt cea mai des întâlnită formă a
acestui tip de fabrial.
Forţa care acţionează asupra unuia dintre ele se conservă; de
exemplu, dacă unul este prins de o piatră grea, forţa necesară
pentru ridicarea fabrialului pereche este egală cu forţa necesară
pentru ridicarea pietrei. Se pare că un anumit procedeu utilizat în
timpul fabricării fabrialului influenţează distanţa până la care se
menţine activă legătura dintre cele două jumătăţi.
lnversori: Folosind un ametist în locul rubinului, sunt de
asemenea create două jumătăţi legate între ele, numai că aceste
fabriale dau naştere unor reacţii opuse. De exemplu, dacă ridici unul,
celălalt va fi împins în jos.
Acest tip de fabial a fost descoperit recent şi se fac deja
presupuneri asupra posibilităţilor de întrebuinţare. S-ar părea că
apar limitări neaşteptate, dar nu am reuşit să aflu în ce constau.
Din această categorie face parte un singur tip de fabrial, numit
Vestitor. Un Vestitor poate avertiza în privinţa unor obiecte,
sentimente, senzaţii sau fenomene din apropiere. Pentru focalizare e
folosit un heliodor. Nu ştiu dacă acesta este singurul tip de
nestemată care dă rezultate sau e întrebuinţat din alte motive.
În cazul unui astfel de fabrial, cantitatea de Lumină de Furtună
cu care poate fi îmbibat îi modifică raza de acţiune. De aceea e
foarte importantă mărimea nestematei folosite.

1694
 VÂNTALERGAREA ŞI ANCORĂRILE

Rapoartele despre puterile stranii ale Asasinului în Alb m-au

condus către nişte surse de informare despre care cred că sunt, în
general, necunoscute. Vântalergătorii erau membrii unui ordin al
Cavalerilor Radianţi şi se foloseau de două tipuri elementare de
Undeunire. Efectele acestor Undeuniri erau numite – în limbajul de
zi cu zi al membrilor ordinului – Cele Trei Ancorări.

ANCORAREA DE BAZĂ:
MODIFICAREA GRAVITAŢIEI

Acest tip de ancorare era folosit cel mai des de membrii

ordinului, deşi nu e cel mai uşor de realizat. (Precizarea este
preluată din descrierea Ancorării Compacte, despre care se vorbeşte
mai jos.) O Ancorare de Bază presupunea anularea legăturii
spirituale de tip gravitaţional a unui obiect cu planeta de sub el,
înlocuind-o temporar cu legarea fiinţei sau a obiectului respectiv de
un alt obiect sau de o altă direcţie.
De fapt, prin aceasta ia naştere o schimbare a atracţiei
gravitaţionale, fiind distorsionate înseşi energiile planetei.
Ancorarea de Bază îi permitea unui Vântalergător să meargă pe
pereţi, să facă oamenii şi obiectele să zboare sau să creeze alte efecte
similare. Utilizatorii experimentaţi ai acestui tip de Ancorare îşi
puteau micşora greutatea, orientând în sus o parte a masei trupului
lor. (Analizând lucrurile din punct de vedere matematic, a orienta
în sus un sfert din masa corporală a unei persoane înseamnă a-i

1695
înjumătăţi greutatea. Orientând în sus o jumătate din masa
corporală, persoana respectivă devine imponderabilă.)
Ancorările de Bază Multiple pot de asemenea să tragă un obiect
sau o persoană în jos cu o forţă egală cu dublul ori triplul greutăţii
sale, sau cu orice alt multiplu al acesteia.

ANCORAREA COMPACTĂ:
LEGAREA OBIECTELOR ÎNTRE ELE

O Ancorare Compactă poate părea foarte asemănătoare cu

Ancorarea de Bază, însă cele două acţionau pornind de la principii
diferite. Pe când una avea legătură cu gravitaţia, cealaltă folosea
forţa (sau Unda, cum o numeau Radianţii) de adeziune – legând
obiectele între ele, ca şi cum ar fi fost unul singur. Cred că această
Undă avea ceva de-a face cu presiunea atmosferică.
Pentru a crea o Ancorare Compactă, un Vântalergător impregna
un obiect cu Lumină de Furtună, apoi apăsa un altul peste el. Cele
două obiecte se lipeau unul de altul, obţinându-se o legătură extrem
de puternică, aproape imposibil de desfăcut. De fapt, cele mai multe
materiale se spărgeau înainte să fie anihilată legătura.

ANCORAREA INVERSĂ:
ÎNZESTRAREA UNUI OBIECT CU O FORŢĂ DE ATRACŢIE
GRAVITAŢIONALĂ

Cred că acesta era, de fapt, un caz particular al Ancorării de Bază.

Se putea înfăptui utilizând mai puţină Lumină de Furtună decât în

1696
cazul celorlalte două tipuri de Ancorare. Vântalergătorul impregna
ceva, dădea o comandă mentală şi-i oferea obiectului o forţă de
atracţie care smulgea alte obiecte, atrăgându-le către el.
În esenţă, această Ancorare crea în jurul obiectului ales o bulă
care imita legătura lui spirituală cu pământul aflat dedesubt. Astfel
stând lucrurile, acest tip de Ancorare i se aplica mai greu unui
obiect care atingea solul, fiindcă legătura lui cu planeta era mai
puternică. Era mult mai simplu să influenţezi obiecte aflate în
cădere sau în zbor. Avea efect şi asupra celorlalte, dar realizarea ei
cerea mult mai multă îndemânare şi consuma mult mai multă
Lumină de Furtună.

1697