CURS 5

2.6. PRINCIPIUL LUI HUYGENS

Potrivit principiului lui Huygens: fiecare punct al unui front de undă
poate fi considerat ca un nou centru de perturbaţie de la care pornesc unde
sferice secundare, constituind deci sursa unei unde elementare care se pro-
pagă cu aceeaşi viteză şi lungime de undă ca şi unda primară.
Altfel spus, orice punct al mediului până la care a ajuns frontul de
undă constituie o nouă sursă de oscilaţii de la care se propagă, înainte,
unde sferice secundare (elementare), iar înfăşurătoarea fronturilor tuturor
acestor unde elementare – care reprezintă noul front de undă, va determina
poziţia ulterioară a undei.
Ca urmare, pulsaţia (de asemenea perioada şi frecvenţa) de oscilaţie
a oricăreia dintre noile surse de oscilaţii este aceeaşi cu cea a sursei pro-
priu-zise, iar undele elementare se propagă cu aceeaşi viteză şi lungime de
undă ca şi unda primară.
Prin urmare, toate punctele mediului aflate la un moment dat pe un
front de undă devin simultan surse secundare de oscilaţii ce produc unde
secundare identice cu unda primară, care se propagă mai departe. Noul front
de undă va fi înfăşurătoarea punctelor mediului (considerat omogen şi izo-
trop) care se află în aceeaşi fază de oscilaţie.

F F′
F′
S1
F
S1
S2 S2
S3
S3

Sn
Sn
S
a.) b.)

Fig. 2.3. Construirea frontului de undă pe baza principiului lui Huygens

a.) pentru undele plane; b.) pentru undele sferice

33
 Undele generate de punctele mediului − ce constituie surse secundare
de oscilaţii, se vor numi aşadar unde secundare (sau unde elementare) şi ele
se propagă în sensul depărtării de sursa fizică iniţială.
În fig. 2.3 este ilustrat, pe baza principiului lui Huygens, modul de
construire a fronturilor de undă pentru a.) undele plane; b.) undele sferice,
care presupunem că se propagă într-un mediu ideal (omogen şi izotrop).
Principiul lui Huygens stă la baza explicării fenomenelor de reflexie,
refracţie, difracţie etc.

2.7. DIFRACŢIA UNDELOR ELASTICE

Abaterea undelor de la direcţia iniţială de propagare, la întâlnirea
unor obstacole sau la traversarea unor fante (orificii sau deschideri practi-
cate într-un ecran) se numeşte difracţie şi este un fenomen tipic ondulatoriu.
Dacă în drumul undei elastice se află un obstacol de dimensiuni mai
mici sau comparabile cu lungimea de undă a undei respective – un obiect
mic de formă oarecare, se observă fenomenul de ocolire aparentă a obsta-
colului de către unda elastică.
Deci, difracţia este definită ca reprezentând fenomenul de ocolire de
către unde a obstacolelor de dimensiuni mai mici sau comparabile cu lun-
gimea lor de undă.
În fig. 2.4 este ilustrat efectul prezenţei unei fante în calea propagării
unor unde elastice plane.

λ λ

d»λ d≾ λ

Fig. 2.4. Ilustrarea faptului că undele scurte (λ mic) nu suferă difracţie,

în timp ce undele lungi (λ mare) sunt puternic difractate

34
 Dacă în drumul unei unde plane se află o fantă de dimensiuni mari
sau mult mai mari în raport cu lungimea de undă (d > λ sau d » λ), undele
se vor propaga practic nedifractate, adică undele cu lungimi de undă mici
(deci frecvenţă mare) prezintă o difracţie slabă.
Dacă însă fantă are dimensiuni comparabile sau mai mici ca lungi-
mea de undă ( d ≈ λ sau d ≾ λ), atunci apare o difracţie puternică şi, după
trecerea prin fantă, unda devine sferică (fanta constituindu-se într-o sursă
secundară de unde).
Explicarea fenomenului de difracţie se poate face cu ajutorul princi-
piului lui Huygens, iar frontul undei difractate se va construi pe baza acestui
principiu.
Se demonstrează astfel că factorul determinant pentru fenomenul de
difracţie este raportul dintre lungimea de undă şi mărimea fantei sau obsta-
colului difractant, adică pentru apariţia fenomenului de difracţie este nece-
sar ca dimensiunile fantei sau obstacolului să fie comparabile cu lungimea
de undă sau mai mici, în caz contrar nu se produce o deviere a undelor şi
zona de umbră se formează după legi pur geometrice.
1° În cazul în care fanta are dimensiuni mai mici sau comparabile cu
lungimea de undă, ea devine sursă generatoare de unde sferice secundare ce
se propagă în spatele ecranului, iar dincolo de fantă undele umplu aproape
întreg spaţiul.
În cazul unui obstacol de dimensiuni mai mici sau comparabile cu
lungimea de undă, undele se propagă practic nederanjate de prezenţa acestui
obstacol, adică un obstacol mic este pur şi simplu înconjurat de unde, proce-
sul de ocolire fiind foarte vizibil.
Aşadar, difracţia se manifestă puternic atunci când dimensiunile fan-
tei sau obstacolului sunt mai mici sau comparabile cu lungimea de undă.
2° Dacă dimensiunea fantei sau obstacolului este mare în comparaţie
cu lungimea de undă, se observă că: în primul caz ecranul lasă să treacă o
fâşie de unde plane care au aceeaşi lărgime ca fanta, iar în cel de-al doilea
caz în spatele obstacolului se obţine o fâşie de umbră egală ca lărgime cu
obstacolul (fig. 2.5).
Dacă considerăm cazul unui obstacol de dimensiuni mari în raport cu
lungimea de undă, se constată că difracţia devine neglijabilă. În această situ-
aţie, în spatele obstacolului nu există unde în propagare, manifestându-se
fenomenul de umbrire. Deci, când dimensiunile obstacolului sunt mai mari
decât lungimea de undă, se observă în spatele lui o umbră bine delimitată.
În primul caz (fig. 2.5.a) se observă că regiunea în care se propagă
unda în zona de umbră este cu atât mai mare, cu cât fanta este mai mică, iar
în cel de-al doilea caz (fig. 2.5.b) se vede că undele pătrund cu atât mai mult

35
în spaţiul umbrei geometrice din spatele obstacolului, cu cât dimensiunile
acestuia sunt mai mici.

difracţie slabă difracţie puternică

a.)

d>λ d<λ

b.)

Fig. 2.5. Difracţia undelor elastice

a.) pe fante de diferite lăţimi; b.) pe obstacole de diferite dimensiuni

2.8. REFLEXIA ŞI REFRACŢIA UNDELOR

ELASTICE
Propagare unei unde prin două medii ideale diferite, separate printr-o
suprafaţă se caracterizează prin producerea fenomenelor de reflexie şi refrac-
ţie. Fenomene de reflexie şi refracţie se produc cu toate tipurile de unde.
Când undele care se propagă într-un mediu ajung la suprafaţa care-l
separă de un alt mediu elastic, are loc un fenomen de schimbare a direcţiei
lor de propagare, şi anume: de reîntoarcere în mediul din care au venit −
reflexia undelor, respectiv de trecere în cel de-al doilea mediu − refracţia
undelor. Undele care se îndreaptă spre suprafaţa de separare a celor două
medii se numesc unde incidente, cele formate prin reflexie şi care revin în
primul mediu – unde reflectate, iar cele formate prin refracţie şi care trec în
cel de-al doilea mediu – unde refractate sau transmise.

36
 Deci, reflexia undelor reprezintă fenomenul de schimbare a direcţiei
de propagare a unei unde şi de revenire a acesteia în mediul iniţial, atunci
când întâlneşte suprafaţa de separare dintre respectivul mediu şi un altul, iar
refracţia undelor este fenomenul în care o undă ajunsă la suprafaţa de sepa-
rare dintre două medii îşi schimbă direcţia de propagare şi trece în cel de-al
doilea mediu.
Deci, unda care cade pe suprafaţa de separare poartă numele de undă
incidentă, unda care se întoarce în mediul din care a venit se numeşte undă
reflectată, în timp ce unda care traversează suprafaţa de separare şi pătrunde
în cel de-al doilea mediu se numeşte undă refractată sau transmisă.
Dacă o undă elastică ajunge
la suprafaţa de separare a celor
două medii ideale diferite 1 şi 2,
unda incidentă se separă în: unda
reflectată, care se întoarce în 1 i i′
mediul 1, şi unda refractată sau

)
)
transmisă care trece prin suprafaţa Σ
de separare a celor două medii şi I
continuă să se propage în mediul 2.
2
(
Dacă folosim notaţiile: r
i unghiul de incidenţă,
i′ unghiul de reflexie,
r unghiul de refracţie,
se obţin următoarele relaţii ce Fig. 2.6. Reflexia şi refracţia undelor
reprezintă legea reflexiei şi legea
refracţiei undelor:
i = i′ (2.20)
şi respectiv
sin i v1
= , (2.21)
sin r v 2
v1 şi v 2 fiind vitezele de propagare a undelor elastice în mediile 1 şi 2, v1
viteza cu care se propagă unda incidentă şi cea reflectată, iar v 2 viteza undei
refractate.
Relaţia (2.20) reprezintă legea reflexiei: unghiul de reflexie i′ este
egal cu unghiul de incidenţă i, iar relaţia (2.21), legea refracţiei: raportul
dintre sinusul unghiului de incidenţă i şi sinusul unghiului de refracţie r
este egal cu raportul vitezelor de propagare a undelor în cele două medii,
viteza v1 de propagare a undei în mediul 1 şi viteza v 2 de propagare a
undei în mediul 2.

37
 De asemenea, mai subliniem că în procesele de reflexie şi refracţie,
pulsaţia undei rămâne neschimbată (dar şi frecvenţa ν = ω / 2π , precum şi
perioada T = 2π / ω ).
Fenomenele de reflexie şi refracţie pot fi explicate cu ajutorul princi-
piului lui Huygens.

Conservarea energiei undei în procesele de reflexie şi refracţie

Ajungând la suprafaţa de separare a celor două medii, unda care vine
din primul mediu suferă fenomenul de reflexie − o parte din energia inci-
dentă se întoarce în primul mediu, şi fenomenul de refracţie − o altă parte
din energia incidentă se transmite în cel de-al doilea mediu.
Aşadar, la suprafaţa de separare a mediilor elastice 1 şi 2, o parte din
energia incidentă se întoarce prin reflexie în mediul 1 şi cealaltă parte se
transmite prin refracţie în mediul 2. Cantitatea de energie reflectată sau trans-
misă va depinde atât de unghiul de incidenţă, cât şi de proprietăţile mediilor
aflate în contact, exprimate prin intermediul densităţilor mediilor şi vitezelor
de propagare a undei în aceste medii.
La suprafaţa de separare a celor două medii are loc conservarea
energiei, ceea ce înseamnă că intensitatea undei incidente I i este egală cu
suma intensităţilor undei reflectate I r şi undei refractate I t , adică
Ii = Ir + I t . (2.22)
Mai subliniem faptul că, deşi fenomenele de reflexie şi refracţie se
produc simultan, de obicei unul dintre ele este predominant.
În cazul producerii fenomenului de reflexie totală, intensitatea undei
reflectate este egală cu intensitatea undei incidente şi, în consecinţă, inten-
sitatea undei transmise este nulă, deci
Ii = I r şi It = 0, (2.23) (2.24)
în consecinţă, întreaga energie a undei incidente rămâne în primul mediu,
fără a se mai transmite deloc energie în cel de-al doilea mediu.

2.9. INTERFERENŢA UNDELOR ELASTICE

Principiului superpoziţiei (suprapunerii) undelor
Se poate întâmpla ca într-o regiune din mediu să treacă unde elastice
provenind de la două sau mai multe surse. Deci, dacă într-un mediu ideal
(omogen, izotrop şi liniar) există mai multe surse de oscilaţii mecanice,
atunci în mediu se vor propaga mai multe unde elastice, iar fiecare undă se
propagă independent de celelalte.

38
 Conform principiului superpoziţiei (sau suprapunerii) undelor putem
afirma că fiecare punct al mediului în care ajung simultan două sau mai
multe unde este supus în acelaşi timp oscilaţiilor datorate fiecărei unde luate
separat. Undele nu interacţionează între ele şi se propagă neperturbate,
independent una de alta.
În fig. 2.7 este demonstrat principiul superpoziţiei undelor liniare, cu
referire la undele transversale produse într-o coardă cu arcuri elicoidale.

a.) b.)

Fig. 2.7. Suprapunerea a două perturbaţii liniare transversale:

a.) cu aceeaşi fază; b.) cu fază opusă

Astfel, dacă printr-un punct situat pe direcţia de propagare a undelor

trec în acelaşi timp două unde, una într-un sens şi alta în sens opus, atunci,
pe baza principiului superpoziţiei, perturbaţia produsă în punctul considerat
este egală cu suma perturbaţiilor corespunzătoare fiecărei unde în parte.

Unde coerente, interferenţa undelor

Dacă într-un mediu infinit se propagă unde elastice provenite de la
diferite surse de oscilaţii, acestea se pot suprapune într-o regiune din spaţiu,
dând naştere la oscilaţii care în unele locuri pot fi mai puternice şi în altele
mai slabe, iar fenomenul care se manifestă prin întărirea sau anihilarea osci-
laţiilor se numeşte interferenţă.
Interferenţa este fenomenul prin care două sau mai multe unde ajunse
în acelaşi loc din spaţiu se suprapun.
Doar pentru undele elastice coerente – unde de aceeaşi natură, care
au aceeaşi pulsaţie şi păstrează în timp o diferenţă de fază constantă, apare
interferenţa, fenomen în urma căruia are loc o amplificare în unele puncte
din spaţiu şi o atenuare în altele. Undele necoerente nu produc interferenţă.
Aşadar, fenomenul de suprapunere, într-un anumit domeniu dintr-un

39
mediu elastic a două (sau mai multe) unde coerente se numeşte interferenţă,
iar acesta este un fenomen tipic ondulatoriu.
Două unde elastice care interferează se intensifică sau se slăbesc reci-
proc într-un anumit punct, în funcţie de diferenţa de fază sau de diferenţa de
drum dintre cele două unde. Într-un punct P oarecare, valorile extreme ale
amplitudinii rezultate prin interferenţa a celor două unde elastice se exprimă
printr-o adunare sau o scădere a amplitudinilor undelor componente şi astfel
se va obţine o amplificare maximă sau o atenuare maximă.

Ψ Ψ1 + Ψ2

Ψ1 x

Ψ2

Ψ1
Ψ
Ψ1 + Ψ2
x

Ψ2

Fig. 2.8. Interferenţa a două unde coerente, având aceeaşi pulsaţie, dar
amplitudini diferite: a.) fără diferenţă de drum; b.) cu o diferenţă de drum
de λ/2

2.10. UNDE STAŢIONARE

Până acum s-a considerat mediul în care se propagă unda de dimen-
siuni infinite. În anumite procese reale, propagarea undelor are loc în medii
de dimensiuni finite (ex. tijă, coardă elastică, coloană de aer dintr-un tub
sonor etc.). Într-un corp de dimensiuni finite, undele se reflectă la frontiere
şi se produce un proces de interferenţă între unda incidentă, directă, care
vine de la sursă şi unda reflectată la frontieră, ce se propagă în sens invers.
Aşadar, se poate spune că undele staţionare apar drept consecinţă a
reflexiei undelor (pe un obstacol) şi reprezintă un caz de interferenţă când,
pe o direcţie comună, se suprapun unda incidentă şi unda reflectată.

40
 Obstacolul este reprezentat de suprafaţa de separare dintre două medii
elastice diferite, cel din care provine unda incidentă şi un altul, cu densitate
diferită, unda incidentă propagându-se perpendicular pe suprafaţa de sepa-
rare a celor două medii.
Un asemenea caz de interferenţă cu unde elastice se poate pune uşor
în evidenţă experimental. Se fixează rigid la unul din capete o coardă elas-
tică într-un perete, iar la capătul liber se produc oscilaţii transversale care se
propagă până la perete şi acolo ele se reflectă. Unda transversală reflectată
se suprapune peste unda transversală incidentă, formând aşa-numitele unde
staţionare, adică pe tot parcursul experimentului, în anumite locuri, în urma
interferenţei, se produc noduri, respectiv ventre.
Vom spune că undele staţionare reprezintă un caz particular de inter-
ferenţă a undelor, care apare atunci când aceste unde se propagă în lungul
unei aceleiaşi direcţii într-un mediu cu dimensiuni finite. Ele se produc când
două unde de amplitudini egale şi având aceeaşi pulsaţie, care se propagă pe
aceeaşi direcţie, dar în sensuri contrare, se suprapun.
Deci, prin suprapunerea undei incidente, directe cu unda reflectată
de un obstacol – unde având aceeaşi pulsaţie şi aceeaşi amplitudine şi care
se propagă pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri opuse, ia naştere un sistem de
unde staţionare.
Undele staţionare prezintă la distanţe de jumătate de lungime de undă
locuri în care oscilaţia s-a stins complet (amplitudine nulă) – noduri de osci-
laţie şi între ele locuri în care punctele oscilează la maximum (amplitudinea
lor este maximă) – ventre de oscilaţie. Distanţa între două noduri sau două
ventre succesive este λ/2, iar distanţa dintre un nod şi ventrul învecinat λ/4.
Undele staţionare pot fi obţinute atât cu unde transversale (de exem-
plu într-o coardă elastică), cât şi cu unde longitudinale (de exemplu în aerul
conţinut într-un tub sonor).

2.11. ABSORBŢIA UNDELOR ELASTICE

ÎN MEDIU
Am considerat că, în cazul undelor plane, amplitudinea undei nu
depinde de distanţa de la sursa de oscilaţii. În acest caz, ar trebui ca energia
transportată de undă să fie aceeaşi în orice punct din mediul în care se pro-
pagă această undă. Experienţele arată, însă, că în toate situaţiile reale, unda
pierde din energia sa iniţială, suferind o atenuare, o parte din energia prove-
nită de la sursa de oscilaţii fiind absorbită de către mediu.
Întotdeauna o parte din energia mişcării oscilatorii căpătată de parti-
culele mediului în momentul propagării undei se pierde, nu se transmite mai

41
departe, iar scăderea energiei înseamnă micşorarea amplitudinii oscilaţiilor
particulelor. Astfel, la propagarea unei unde printr-un mediu real se produce
o atenuare a sa în funcţie de distanţa parcursă în respectivul mediu elastic.
Absorbţia reprezintă fenomenul de scădere a intensităţii şi amplitu-
dinii undei elastice cu distanţa parcursă de către aceasta în mediu.
Teoria fenomenului de absorbţie spune că amplitudinea undei scade
cu distanţa parcursă în mediu; astfel, dacă amplitudinea iniţială a undei era
A 0 , la distanţa x ea devine egală cu A, A ( x ) < A 0 , iar scăderea se produce
după o lege exponenţială, pentru cazul undei elastice plane progresive ce se
propagă în sensul pozitiv al axei Ox, de forma:
A = A 0 e − αx , (2.25)
în care α este coeficientul de absorbţie, coeficient de proporţionalitate pozi-
tiv, dependent de natura mediului de propagare şi de caracteristicile undei şi
având ca dimensiune inversul unei lungimi, [ α ]SI = m − 1 .
Subliniem că amplitudinea scade exponenţial în funcţie de distanţa
străbătută de undă în mediu, iar scăderea este cu atât mai pronunţată cu cât
distanţa de la sursă este mai mare.
De asemenea, intensitatea undei elastice, care ştim că este proporţio-
nală cu pătratul amplitudinii ( I ∼ A 2 ), suferă o scădere în funcţie de distanţa
străbătută în mediu după legea:
I = I 0 e − 2 αx , (2.26)
unde I reprezintă intensitatea undei
elastice după parcurgerea distanţei x dx
în mediu, iar I 0 este intensitatea ini-
ţială a undei, corespunzătoare x = 0.
Reţinem că intensitatea undei I0 I
elastice scade exponenţial cu distanţa x
parcursă de undă în mediu, scăderea 0
fiind cu atât mai accentuată, cu cât
distanţa este mai mare.
x
În final, să reţinem că, într-un
mediu ideal nu are loc nicio disipare
a energiei transportate de undele elastice, însă în procesul de propagare
într-un mediu real o undă elastică pierde treptat din energia sa iniţială,
amplitudinea sa suferă o atenuare, producându-se o scădere a intensităţii
undei pe măsura propagării ei, în principal, prin două mecanisme: răspândi-
rea energiei undei într-un volum din ce în ce mai mare şi disiparea energiei
undei în procesul interacţiei cu mediul prin care unda se propagă, adică se
produce absorbţia undei în respectivul mediu.

42