Facultatea de Litere – Departamentul de Artă

Negrescu Andreea

Canto – Anul I

FOLCLORUL MUZICAL

Îmbinarea acestor doi termeni este relativ recentă. De aproape 100 de ani de când primul
termen a fost născocit (şi adoptat imediat cu entuziasm), se poartă mereu discuţii în
contradictoriu cu privire la accepţiunea sa exactă – „știinţa poporului”, s-ar părea; dar aici, deja,
iese la iveală o confuzie, pentru că, în vorbirea obişnuită, termenul desemnează în acelaşi timp şi
ştiinţa şi obiectul său. Se zice tot atât de bine „cercetări de folclor” ca şi „folclorul Franţei” sau
„al Spaniei“. Nici obiectul nu este mai bine determinat. Pentru unii, el îmbrăţişează tot ceea ce
constituie viaţa spirituală şi materială a unui popor şi, în acest caz, se învecinează cu sociologia,
de care nu o deosebeşte decât puţin, prin preferinţa sa pentru „tradiţie“. Alţii îl reduc la categorii
restrânse de manifestări, dacă nu chiar la una singură, cum fac unii savanţi contemporani
finlandezi sau ruşi – şi anume la literatură. Pe de altă parte, cel mai mare număr dintre ei nu vor
să ia în considerare decât faptele „tradiţionale“. Dar între graniţele tradiţionalului şi ale
contrariului său se bâjbâie fără întrerupere şi, aparent, fără speranţa de a trage vreodată o linie de
demarcaţie precisă. Astfel încât un belgian, lăsându-se păgubaş, a putut să exclame: „nu trebuie
să ne preocupe să aflăm unde începe şi unde se opreşte folclorul de vreme ce nu se ştie nici ce îl
caracterizează”.

1
 De fapt ce înseamnă „folk”? Naţiunea, aşa cum o delimitează graniţele politice? Sau
unităţile demografice pe care le închid acestea, considerate separat, în măsura în care
particularităţile tangibile (şi adesea înşelătoare ca, de exemplu, limba) permit disocierea lor, aşa
cum se întîmplă în Belgia sau în Elveţia? Sau poate rasa, evidenţiată prin trăsături comune
frapante, care depăşesc teritoriile naţionale şi conturează, pe deasupra hotarelor statelor, domenii
întinse, unde se învecinează, de exemplu, catalanii sau bascii din Franţa şi Spania, francezi,
valoni, elveţieni „romanzi" sau chiar germani, flamanzi belgieni şi francezi, olandezi? În sfârşit,
în interiorul acestor familii, reale sau presupuse, de cine se ocupă ştiinţa noastră? De masa care le
compune în întregul ei? Sau numai de unul sau altul din compartimentele sale, de cutare din
„straturile sale sociale", şi de care anume? Sau numai de o fracţiune restrânsă a acestor straturi,
de un subgrup, pe care condiţiile materiale ale existenţei sale (meşteşug, aşezare) îl izolează, în
aparenţă, de cei din jur?

După temperament, după epocă şi – mai mult – după locul activităţii lor, savanţii au
răspuns la aceste întrebări în mii de feluri contradictorii. În Occident, cu cât ne apropiem mai
mult de epoca prezentă, cu atât îi vedem mai încurcaţi de dificultăţile unei separări obiective, şi
cu atât mai mult înclină, în consecinţă, spre a concepe „poporul" ca o entitate pur administrativă,
un complex uman plămădit de către aceleaşi forţe istorice, economice şi spirituale. Acesta este
punctul de vedere al ştiinţei germane, dus până la o rigurozitate extremă. Este, de asemenea, dar
mai nuanţat în genere, şi punctul de vedere al tuturor observatorilor care nu ajung, cu toată buna
lor credinţă, să circumscrie, în interiorul patriei lor, zone opuse de viaţă psihică. În Franţa, în
Anglia, în Italia nu există o elită şi o clasă incultă riguros compartimentate. Chiar dacă ar fi
existat vreodată (şi mulţi se îndoiesc), clasa incultă s-a dizolvat lent în comunitatea naţională. În
viaţa noastră prezentă supravieţuieşte o stare materială şi morală „primitivă", mai veche decât
ne-am putea închipui în prezent. „Absenţa educaţiei" separă după Cecil Sharp — „common
people", care o păstrează (această stare primitivă) ca urmare a „exerciţiului intuitiv al calităţilor
dezvoltate fără antrenament metodic, de oamenii zis cultivaţi". De asemenea, legile care conduc
comportamentul său moral nu sunt codificate, ci transmise din tată în fiu, cunoscute de fiecare şi
acceptate fără murmur. Iar aceste legi nu seamănă nicidecum cu vreuna din cele pe care le
respectă mediile instruite.

2
 Evident, acest punct de plecare interesează cercetarea muzicologică în primul rând şi ne
explică incertitudinile fără număr ale cercetătorilor. Ca şi „folklore musical”, termen tardiv,
înaintaşii săi: „volkslied”, „chanson populaire”, „folk song” şi noul termen italian „etnofonia”,
toate pun în discuţie acest popor, a cărui practică artistică o studiază. Şi cu cât se aprofundează
mai mult, cu atât noţiunea de folclor devine mai vagă, cu atât mai mult se lărgesc cadrele
problemei, iar sociologia învinge critica. Cei care cred într-o categorie umană primitivă coerentă,
deosebită de oricare alta în esenţă, îi acordă, chiar prin aceasta, privilegiul unei civilizaţii proprii,
care se încarnează în opere originale. Aceste opere nu-i aparţin decât ei (acestei civilizaţii) şi, cu
necesitate, ele se ofilesc şi se degradează din momentul în care societatea care se exprima în ele
decade şi părăseşte modalităţile de a trăi, a gândi şi a simţi care o definesc. Alţii consideră, în
mod firesc, că naţiunea, una şi indivizibilă, nu posedă niciodată decât roadele culturii clasei sale
„superioare". Iată de ce conceptul de folclor variază încă atât de mult de la o ţară la alta şi de la
un autor la altul, încât s-a simţit nevoia de a-i prezenta fluctuaţiile necontenite în lucrări de
sinteză, adevărate repertorii de ipoteze şi perplexităţi.

Este important să se constate în acelaşi timp că teoriile în curs, implicit, cele mai noi, ţin
toate seama de aceleaşi criterii, fie pentru a le adopta, fie pentru a le demonstra zădărnicia.
Întâlnim mereu aceste teorii în lucrările cele mai puţin contradictorii, fără a le excepta pe cele ale
unor „persoane cultivate", care, după exemplul lui Davenson, resping orice etalon ştiinţific şi
încheie discuţia, stabilind că popular este tot ce li se pare lor că ar fi astfel, tot ce produce o
„anumită impresie de dezrădăcinat şi de exotism caracteristic" şi te face să simţi acel „fior nervos
pe care ţi-l dă întâlnirea cu neprevăzutul". Suntem puşi în situaţia de a crede că aceste criterii
fixează, într-un anumit fel, discuţia şi încadrează definitiv problema folclorului. Să notăm, în
treacăt – şi vom vedea mai departe de ce – că este vorba , cel mai adesea, nu de „muzică", ci de
„cântec" popular („lied”, „song”).

După cum teoreticianul care se ocupă de el este romantic (după părerea adversarilor săi)
sau „ştiinţific" (după părerea sa), acest cântec:

1. emană (sau, dimpotrivă, nu emană) de la o clasă socială „inferioară", omogenă şi

organizată, trăind în oarecare măsură departe, dacă nu chiar în opoziţie cu cea care i se
suprapune (dacă nu cumva ea singură constituie întreaga naţiune);

3
2. are (sau nu are) drept condiţii de existenţă forme de viaţă speciale şi ignorarea
„oricărei scrieri" sau, pentru a risca acest cuvânt detestat, analfabetismul;
3. nedăinuind asemenea condiţii, cel puţin în Europa, decât la ţărănimea agrară sau
păstorească, el poate să fie (sau nu trebuie să fie) numit „cântec ţărănesc";
4. neîmprumutînd, pentru a se propaga, decât calea orală, el nu se mărgineşte să circule
aşa cum a fost auzit, ci „se înmulţeşte", adică suferă, în drumurile sale, nenumărate
transformări, dovezi ale naturii sale „populare“ (asupra acestui punct, aproape toţi sunt de
acord);
5. el este decât „colectiv“, pentru că slujeşte ca hrană spirituală mulţimilor, mai mult sau
mai puţin numeroase, la care individualităţile se dizolvă şi dispar, chiar dacă n-ar fi decât
prin uniformitatea preferinţelor lor (există şi aici puţine contestaţii);
6. el este (nu este neapărat) anonim: nu i se cunoaşte autorul, şi orice speranţă de a-l găsi
este himerică (sau are mari şanse de a reuşi);
7. a fost (sau n-a fost nicidecum) creat de către poporul însuşi, poporul înţeles ca o
personalitate unică şi multiplă; izvorul său este (sau nu poate materialmente să fie) în
„sufletul melodios al poporului", din care ţâşneşte în mod spontan;
8. el prezintă deci (sau nu prezintă totdeauna), în raport cu muzica savantă, „diferenţe
tehnice" esenţiale şi definisabile.

Polemicile folosesc argumente la fel de numeroase, pe cât de variate. Astfel, această clasă
socială incultă, căreia unii îi atribuie o civilizaţie specifică, nu este, în mintea spiritelor pozitive,
decât un postulat pur teoretic, o abstracţie care violentează realitatea, întrucât în nicio ţară din
Europa (mai ales în Europa occidentală) naţiunea nu este despărţită în două părţi printr-o
prăpastie. Ştiinţa de carte, de exemplu, este astăzi răspândită mai mult sau mai puţin în toate
organismele sociale; fiecare participă la ea fără voia lui, chiar şi atunci când, din întâmplare, n-ar
cunoaşte alfabetul. Scrisul şi publicaţia sunt aici prezente pretutindeni, sau, cel puţin, efectele lor
se fac simţite pretutindeni. Între oraş, lăcaşul „culturii înalte" şi satul aşa-zis primitiv şi înapoiat,
au loc dintotdeauna schimburi active şi neîntrerupte şi, pentru Franţa, Davenson specifică
agenţii: clase sociale variate, ca de exemplu burghezia sau mica nobilime rurală, servitorimea,
preoţimea – intermediar secular – reprezentanţi ai unei „arte minore care pregăteşte trecerea
dintre arta mare... şi gustul celor umili" şi care, din oraş, trece în târgurile şi în pieţele oraşelor de

4
provincie; cântăreţi a căror genealogie ajunge pînă în sec. XVII (Pont-Neuf, teatrul cu pânză de
la poarta Saint-Jacques, teatrul bâlciului de la Saint-Germain, apoi teatrele „bulevardiere“ ; şi, de
asemenea „cârciumi", pe urma cărora se poate merge până în vremea lui Villon şi a lui Rabelais:
(toate sunt locuri în care se produc autori „de mâna doua“); fără a uita pe cei cu carte şi cu mai
puţină carte de la ţară, de origine înaltă sau simplă, cărora li se datorează existenţa a numeroase
cântece de Crăciun şi piese în dialect.

Şi totuşi, părerea contrară numără partizani pasionaţi care şi-o exprimă în termeni
categorici. „Poporul incult“ este cel care mai „păstrează încă tradiţia“, şi el ne aminteşte de un
raport al directorului de muzică de la Tokyo care spunea că, în Japonia, muzica populară „s-a
păstrat timp de secole, în clasa cea mai ignorantă a societăţii". La fel se întâmplă și în Franţa,
între populaţia din oraş şi cea din sat. Un german susţine că existenţa unui cântec popular, în
sensul în care îl înţelegem noi astăzi, nu s-ar putea închipui decât începând din momentul în care
unitatea spirituală a naţiunii cedează locul unei stratificări sociale, adică numai de când ia naştere
o clasă „superioară". Un sociolog german – Mackensen – ne lămureşte, în termeni surprinzători,
asupra mecanismului acestei stratificări: la origine „cavaler şi ţăran se diferenţiază prin
inegalitatea condiţiei lor şi prin lipsa de potrivire a moravurilor, dar se aseamănă prin aceeaşi
incultură, deci printr-un acelaşi fel de a-şi reprezenta lumea". Tabloul sociologic nu se schimbă
decât atunci când ia naştere un patriarhat citadin, noua clasă a laicilor, care nu numai că îşi va
modela noi practici, dar va fi, de asemenea, constrânsă, din motive personale, şi foarte
pământeşti, să ia parte la „învăţătură", care era până atunci privilegiul profesional exclusiv al
preoţilor. Astfel va începe o evoluţie care va dezagrega comunitatea: „poporul", odinioară strâns
unit, se împarte în două caste: „incultă" şi „cultă", caste care îl sfâşie până astăzi. Scepticii
consideră că imposibilitatea de a circumscrie aria incultului are drept corolar inevitabil negarea
existenţei unui repertoriu poetic şi muzical care să fie numai al lui.