Raluca Voinea

Master – Anul II

Aurel Stroe
(5 Mai 1932 – 3 Octombrie 2008)

Compozitorul Aurel Stroe s-a făcut remarcat în perioada „de aur” a

muzicii românești post-enesciene, fascinând lumea intelectuală europeană prin
puterea minții sale geniale, electrizante și mereu uluitoare.

Amprenta fundamentală asupra gândirii muzicale a lui Stroe au avut-o

fizica (prin principiul ireversibilității al lui Ilya Prigogine), matematica lui
Thom și a lui Grothendieck și ontologia lui Parmenide și Heidegger, adică acele
discipline permeabile la analogia cu muzica. A conceput „teoria muzicii
morfogenetice” (sprijinită pe principiul catrastrofelor și morfogeneza ale lui
Rene Thom), care statuează apariția unor fisuri, rupturi, programate la nivelul
ontologic al lucrărilor muzicale. Muzica lui Stroe a creat un mediu prin care s-
au exprimat fundamente ale gândirii prin formularea de idei și nu prin
exprimarea emoțiilor. Așadar, prin percepția unei structuri clare, se pot amorsa
apoi procese și forțe care să transforme această structură în idei de maximă
generalitate; structura există, sensul ei nu – acesta apare prin valorificarea
structurii cu ajutorul percepției (structura rămâne aceeași de-alungul timpului,
putând fi interpretată diferit prin prisma imaginației fiecăruia).

Opera lui Aurel Stroe este hipnotizantă prin frumusețea ideilor, claritatea
lor și excentricitatea discursurilor muzicale. Efectul astringent al unghiularității
structurilor este contrabalansat prin strategii abstracte independente de sunetul
individual și prin elaborarea detaliată și rafinată a materialului sonor.

1
 Conform compozitorului Dan Dediu, muzica lui Stroe posedă trei calități:

- este permanent trează și activă (în timp ce o asculți devine conștiință

muzicală)
- este bizară (neobișnuită, neașteptată, plină de capcane, paradoxală,
metaforică, dar obiectivă în același timp)
- este creatoare de probleme (încearcă să găsească răspunsuri, transcede
gândirea stilistică)

Aurel Stroe a compus pentru toate genurile muzicale, inclusiv muzică

electronică, a fost profesor universitar, scriitor și muzicolog. Dintre cele mai
importante lucrări putem aminti operele „„Pacea ”lui Aristofan”(1973),
„Trilogia Cetății Inchise”(1973-1988), „Copilul și diavolul”(1989), muzica de
teatru „Oedip la Colons”(1963), muzică vocal-simfonică „Cantata
festivă”(1957), „Momentum I”(1961), „Missa puerorum”(1983), muzică
simfonică „Scherzo Simfonic”(1951), „Uvertura Burlescă”(1961),
„Arcade”(1962), „Ciaccona con alcune licenze”(1995), „Preludii
Lirice”(1999), „Mandala cu o polifonie de Antonio Lotti”(2000), muzică
concertantă „Muzică concert pentru pian, alămuri și percuție”(1965),
„Concertul pentru clarinet și orchestră”(1975), „Concertul pentru vioară și
orchestră – Capricci și Ragas”(1990), „Concert pentru saxofon și
orchestră”(2001), muzică de cameră „Colinde pentru pian”(1947), „Baladă
pentru pian”(1948), „Sonata nr. 1 „Morphogenetic” pentru pian”(1955), „În
vis desfacem timpurile suprapuse”(1970), „Sonata nr. 2 „Thermodynamic”
pentru pian”(1983), „Sonata nr. 3 „En Palimpseste” pentru pian”(1992),
„Gesang der Geiser Uber den Wassern pentru voce, clarinet în sib și pian sau
clavecin sau celestă”(1999), muzică corală, muzică vocală „5 Cântece pentru
soprană și pian”(1949), „5 Lieduri pe versuri de Clement Marot”(1949),
„Două Romanțe pentru mezzo-soprană și pian”(1954), eseurile muzicologice
„Grădina sunetelor”(1991).

2
 „Și dacă...”

Alături de „La Steaua”, „Și dacă...” face parte din diada „Două
Romanțe pentru mezzo-soprană și pian”, compuse pe versuri de Mihai
Eminescu în 1954.

Deși ideea muzicală este, la prima vedere, abstractă și paradoxală, în

contrast cu lirismul poeziei eminesciene, la o analiză minuțioasă se poate
observa contopirea ideală cu textul literar. Forma ciclică, specifică gândirii
muzicale a lui Aure Stroe, accentuează caracterul infinit al muzicii, pe care noi o
percepem într-un punct temporal fix, dar care, de fapt, dăinuiește în Univers cu
mult înainte și după contactul fizic auditiv cu aceasta. Dacă am putea integra
(sau „constrânge”) acest infinit în parametrii formali tradiționali, am putea
încerca să afirmăm că lucrarea se conturează pe un tipar arhitectural tripartit
(A – A`– B – A``), unde A-ul inițial și cel final au rol de Introducere și,
respectiv Încheiere, reliefând concepția de continuitate a compozitorului.

Privind din perspectiva ideilor tematice-muzicale ale lui Stroe, această

lucrare face parte dintr-o clasă de compoziție, urmărind un model formal ce
conține reguli muzicale ce dau naștere unei clase de variante, nu unei singure
compoziții.

Poezia lui Eminescu este tristrofică, fiecare strofă reprezentând pentru

Stroe o paradigmă muzicală, categorie guvernată de un model de reproducere și
înțelegere a muzicii în cadrul unei culturi date. Legătura dintre cele trei
paradigme se efectuează, în acest caz, prin punțile enunțate de pianul solo.

Ambientul sonor, aparent scindat, disparat, în continuă căutare de

răspunsuri și rezolvări, se unifică în plan perceptual cu metaforele stilistice ale
poetului. Linia vocală apare ca o înșiruire de scurte inserții – comentarii,
prezentate întotdeauna cu auftakt, ce reprezintă tumultul și freamătul interior, și

3
nu un artificiu tehnic, versul fiind expus la nivel de motiv, nesolicintând o
respirație amplă din partea solistului.

Dacă ambitusul vocal este relativ restrâns (Do1 – Mib2), cel al pianului
cuprinde întreaga claviatură, din la-ul subcontraoctavei până în Fa4, utilizând,
prin compensație, o paletă dinamică limitată (pp-mf), contribuind astfel la
accentuarea expresivă a caracterului sumbru și resemnat al lucrării.

Din punct de vedere agogic, predominant este Molto Adagio-ul care

„maschează” caracterul rubato (dirijat prin notațiile de tempo de pe parcursul
piesei – piu moso, poco acc., poco alarg.), asemeni calmului dinaintea furtunii.

Scriitura pianistică aduce în prim-plan, încă de la debut, leit-motivul

trioletului pe timp, această „idee-fixă” călăuzitoare, ce va apărea pe parcurs ca o
constanță într-un discurs perpetuu, fluid.

Punctul culminant – secțiunea de aur a lucrării – este atins în cadrul B-

ului și este manifestat prin schimbarea tempoului (Andante), a scriiturii (trioleți
la mâna stângă, tema mâinii drepte enunțață în registrul grav – „quasi
tromboni”, suprapunerea liniei vocale prin dublarea melodiei trombonilor –
marcând astfel trecerea de la scriitura preponderent melodică și amplă la cea
concentrată într-un singur registru, tensionată, de natură omofonă) și prin
augmentarea, dilatarea ritmică a discantului (prin utilizarea pătrimilor în locul
optimilor).

Deși textul eminescian nu propune o linie dramatică sau tragică, muzica,

paradoxal, contruiește pe un fond atonal, prin structuri sonore disonante și
rezolvări armonice amânate, un climat emoțional tenebros, tensionat, având ca
eroi principali agonia și resemnarea. Evocarea temei principale în final pune în
evidență nucleul generator în jurul căruia gravitează fragmentat toate celelalte
„intercalări” melodice, creând astfel o compoziție omogenă și echilibrând
„haosul” aparent.