Sunteți pe pagina 1din 1

Camus – mitul lui Sisif

,, Zeii îl osândiră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte,
de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu există
pedeapsă mai crâncenă decât munca zadarnică şi fără speranţă.
Dacă îl credem pe Homer, Sisif era cel mai înţelept şi cel mai prudent dintre muritori...În
legătură cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al infernului, părerile sunt împărţite. Mai
întâi este învinuit că şi-ar fi îngăduit unele libertăţi faţă de zei, cărora le-a trădat secretele... Homer
ne povesteşte, că Sisif pusese Moartea în lanţuri.Pluton n-a putut suporta să-şi vadă împărăţia
pustie şi tăcută. L-a trimis pe zeul războiului, care a scos Moartea din mâinile învingătorului său...
Se înţelege fără îndoială că Sisif este eroul absurd atât prin pasiunile, cât şi prin chinul
său.Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi dragostea lui pentru viaţă i-au adus acel supliciu
teribil al fiinţei care se chinuie perpetuu pentru ceva care nu va fi niciodată terminat.E preţul care
trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pământ...
Acest mit este tragic pentru că eroul său este conştient.Într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă
fiecare pas ar fi îmbărbătat de speranţa în izbândă?...
Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi părinte.Ei sunt nedespărţiţi.Ar fi greşit să
spunem că fericirea se naşte neapărat din descoperirea absurdului.Se întâmplă la fel de bine ca
sentimentul absurdului să se nască din fericire.<<Socot că totul e bine>>, spune Oedip, şi aceste
cuvinte sunt sacre.Ele răsună în universul sălbatic şi limitat al omului.Ele învaţă că totul nu este, n-
a fost epuizat.Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea odată cu satisfacţia
şi gustul pentru durerile inutile.Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între
oameni.
Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine.Stânca lui est elucrul lui.Tot
astfel, omul absurd, când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii.În universul dintr-o
dată întors la tăcerea sa se înalţă miile de voci umile ale pământului.Chemări inconştiente şi tainice,
invitaţii ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar şi preţul victoriei.Nu există soare fără umbră şi
trebuie să cunoaştem şi noaptea.Omul absurd spune da, şi efortul său nu va înceta niciodată.Dacă
există un destin personal, în schimb nu există destin superior, sau cel puţin există doar unul singur
pe care el îl socoteşte total şi vrednic de dispreţ.
Cât priveşte restul, el se ştie stăpânul zilelor sale.În acea clipă subtilă când omul se apleacă
asupra vieţii sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel şir de fapte fără legătură care
devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale şi în curând pecetluit de
moarte.Astfel, încredinţat de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă
şi care ştie că noaptea nu are sfârşit, el nu se opreşte niciodată.Stânca se rostogoleşte încă şi acum.
Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră.Dar Sisif ne
învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile.Şi el socoteşte că totul e bine.Acest
univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat.Fiecare grăunte al acestui munte
plin de întuneric alcătuieşte o lume.Lupta însăşi către înălţimi e de ajuns pentru a umple un suflet
omenesc.Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

( Albert Camus, Mitul lui Sisif)