Sunteți pe pagina 1din 1

Nietzsche – morale de stăpâni şi morale de sclavi

,, În peregrinarea mea prin tot felul de morale, mai subtile sau mai grosolane,
care au stăpânit până acum sau mai stăpânesc încă pe pământ, am găsit anumite
trăsături care revin mereu împreună conexate; astfel că în cele din urmă mi s-au desluşit
două tipuri de bază, iar în faţa privirii mi-a apărut o deosebire fundamentală.Există
morale de stăpâni şi morale de sclavi...
Aristocratul simte că el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu
are nevoie să obţină încuviinţarea cuiva, apreciind că <<ceea ce îmi dăunează mie este
dăunător în sine >>, el fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor care
creează valori.El preţuieşte tot ceea îi este propriu: o astfel de morală constă în
glorificarea sinelui.În prim-plan se află sentimentul belşugului, al puterii care dă să se
reverse, fericirea unei înalte tensiuni, conştiinţa unei avuţii dornice de a se dărui şi
cheltui:- şi aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor, dar aproape niciodată nu o face din
milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenţei de putere.Aristocratul respectă în
propria-i fiinţă pe omul puternic, stăpân asupra lui însuşi, pe cel care se pricepe să
vorbească şi să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate şi duritate faţă de sine
însuşi şi care se înclină cu veneraţie în faţa tuturor celor severe şi dure.
Respectul profund acordat bătrâneţii şi tradiţiei – dreptul se bazează în
întregime pe acest respect dublu – credinţa şi prejudecata care acordă prioritate
strămoşilor, în defavoarea generaţiei viitoare, iată trăsături tipice ale moralei celor
puternici; şi invers, faptul că oamenii <<ideilor moderne>> cred aproape instinctiv în
<<progress>> şi în <<viitor>>, neglijând din ce în ce mai mult respectul faţă de
bătrâneţe, e suficient pentru a ne dezvălui originea lipsită de nobleţe a acestor
<<idei>>.Însă pentru gustul prezentului, lucrul cel mai străin şi mai dezagreabil din
morala stăpânitorilor rămâne severitatea preceptului potrivit căruia aceeştia din urmă
au obligaţii doar faţă de cei de o seamă cu ei; faţă de fiinţele de rang inferior şi faţă de
străini ei pot acţiona după cum cred de cuviinţă sau după <<voia inimii>>, în orice caz
<< dincolo de Bine şi de Rău>> :iată un domeniu în care se poate manifesta
compătimirea şi alte sentimente asemănătoare.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de-al doilea tip de morală, morala
sclavilor.Să presupunem că asupriţii, oprimaţii, robii, şi chiar cei nedecişi şi istoviţi de ei
înşişi se indeletnicesc cu morala: care va fi oare numitorul comun al evaluărilor lor
morale? Probabil că ele vor exprima o suspiciune pesimistă faţă de condiţia umană în
totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolaltă cu condiţia sa.Sclavul priveşte cu
invidie virtuţile celor puternici: el este sceptic şi suspicios, posedând chiar un rafinament
al bănuielii faţă de tot acel <<bun>> preţuit de cei puternici, el încearcă să se convingă
că nici măcar fericirea acestora nu este autentică.Dimpotrivă, calităţile menite să
uşureze existenţa suferinzilor sunt evidenţiate şi scăldate în lumină: sclavul preţuieşte
compătimirea, mâna serviabilă şi săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia,modestia,
amabilitatea, căci acestea sunt calităţile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a
îndura povara existenţei.Morala sclavilor este esenţialmente o morală a utilităţii...
În fine, o ultimă deosebire fundamentală: pe cât de inevitabil năzuinţa de
libertate, instinctul fericirii şi varietatea rafinată a sentimentelor de libertate aparţin
moralei şi moralităţii sclavilor, la fel de simptomatic şi regulat apar arta şi exaltările în
manifestarea respectului şi a devotamentului în cadrul unui mod de a gândi şi de a
preţui aristocratic.”

(Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău)