Lima de Freitas si Marele Joc al Transdisciplinaritătii

                                                                                                                                                       
Basarab NICOLESCU

Convorbiri literare, nr. 4, aprilie 2010

 

   În această arheologie a memoriei pe care o întreprind, muncă de doliu permanent, dar si de
vesnică resurectie, as dori să prezint un aspect mai putin cunoscut chiar de către apropiatii lui
Lima de Freitas. Stim cu totii că era un vizionar. Dar mai era, chiar dacă într-un mod discret,
si un adevărat revolutionar. El considera, ca si mine, că singura revolutie care are un sens e
cea a constiintei, o revolutie metafizică experimentală, care implică întreaga fiintă. Ceea ce
explică angajarea sa totală, pe parcursul ultimelor două decenii de viată, în miscarea
transdisciplinară.

L-am cunoscut pe Lima de Freitas cu peste douăzeci de ani în urmă, gratie unor prieteni
comuni, Paul Barbăneagră si Antoine Faivre. Recunoasterea noastră reciprocă a fost
fulgerătoare. În viată, au loc uneori, foarte rar, întîlniri uimitoare: avem impresia că îl
cunoastem pe cel din fata noastră dintotdeauna si trăim un sentiment vertiginos, care urcă spre
originile lumii. Asa s-a născut o prietenie fidelă, constantă, punctată de actiuni comune în
vizibil si în invizibil. Lima a fost, alături de poetul si filosoful francez Michel Camus,
însotitorul meu cel mai apropiat în aventura transdisciplinaritătii.
Pentru a-mi ilustra spusele, voi evoca doar cîteva momente care s-au gravat în adîncurile
fiintei mele. Mi se pare important să ofer si unele indicatii bibliografice transdisciplinare, căci
Lima de Freitas este, cu sigurantă unul dintre cei mai importanti gînditori ai
transdisciplinaritătii. De asemenea, as dori să fac auzită cît mai mult „vocea” lui Lima. Lima
de Freitas este fără îndoială, la fel ca Michel Camus, unul din ultimii nostri mari epistolieri,
într-o epocă devorată de frugalitatea postei electronice. Lima avea un scris frumos, stilul său

1
era în acelasi timp elegant si viu, iar limba franceză pe care o practica era pur si simplu
superbă. Scria mult prietenilor săi, si ar trebui ca, într-o zi, vreun editor să se hotărască să-i
publice corespondenta.
În 1987, Lima s-a aflat, în chip firesc, printre membrii fondatori ai Centre International
d'Etudes et Recherches Transdisciplinaires (CIRET), alături de Peter Brook, Gilbert Durand,
Edgar Morin, René Huyghe, Stéphane Lupasco, René Berger si multi altii. În scrisoarea de
accept, pe care mi-a trimis-o pe 27 octombrie 1986, Lima scrie: „Proiectul de creare a unui
Centru International de Cercetări Transdisciplinare mi se pare de un interes istoric, deoarece
răspunde unor nevoi profunde ale omenirii actuale care, pentru a se putea salva ea însăsi, va
trebui să facă fată multiplicării nesfîrsite a cunostintelor, adesea contradictorii, care se exclud,
sau se neutralizează, sau se ignoră, nu printr-un refuz mutilant, ci prin căutarea sensurilor si a
sensului, a cărui unică putere creatoare poate reduce caracterul opresiv al labirintului modern,
transformîndu-l în coerentă si viziune. […] Ca artist, consider că admirabilul dvs. proiect de
Cercetare Transdisciplinară va putea, pe viitor, să declanseze o profundă mutatie artistică, pe
care o putem deja presimti, adică trecerea de la lunga distrugere ranchiunoasă a oricărui sens
la interpretarea si dezocultarea sensului care unifică diversitătile si opozitiile. O astfel de artă,
devenită astfel sacră, ar putea atunci să ajungă imago a unei coerente între stiintă si
cunoastere, întru constiintă, în sens metafizic si în sens etic, între libertate, rigoare a spiritului
si Traditie, coerentă pe care nu disperăm s-o vedem ivindu-se în curînd”.
Pe 11 iunie 1989, Lima îmi scria o lungă scrisoare despre cartea mea dedicată lui Jacob
Boehme, pe care tocmai o citise. Îmi permit să extrag un scurt pasaj din această epistolă: „[…]
explicatia pe care o dati în legătură cu multiplele niveluri ale realului clarificate de teoria
cuantelor constituie o nouă verigă ce uneste supra-realul Profetilor antici cu viziunile
orbitoare ale adevăratilor vizionari, si pe toate acestea cu o perceptie infinit mai fină si mai
diferentiată a lumii care ne înconjoară, unde invizibilele sînt tot mai tesute cu «vizibil» si
unde complexitatea vertiginoasă a lucrurilor ne conduce, vrînd-nevrînd, spre pragul fulgerului
unificator trans-rational […] „.
În decembrie 1991, Lima participa la congresul „Stiintă si traditie: perspective
transdisciplinare, deschideri către secolul 21”, care a avut loc la sediul central al UNESCO de
la Paris. Lima făcea parte din Comitetul de Redactare a Comunicatului final al congresului,
alături de René Berger, Michel Cazenave, Roberto Juarroz si eu însumi. Acest Comunicat a
fost publicat în 1994, în volumul L'homme, la science et la nature – Regards
transdisciplinaires, Editions Le Mail . În acelasi volum, Lima este prezent cu textul
comunicării sale la congres, Numere pentagonale în iconografia egipteană .
Actiunile transdisciplinare s-au dezvoltat într-un ritm tot mai rapid, iar Lima a fost din ce în
ce mai activ. Astfel, în aprilie 1992, am fondat, cu acordul lui Federico Mayor, Director
General al UNESCO, si în colaborare cu René Berger, Grupul de Reflectie asupra
Transdisciplinaritătii de pe lîngă UNESCO. Lima era membru al acestui grup, alături de
Michel Cazenave, André Chouraqui, Antoine Faivre, Roberto Juarroz, Ervin Laszlo, Solomon
Marcus, Edgar Morin, Yujiro Nakamura si Henry Stapp. Întîlnirile noastre, la Paris si la
Venetia, au pregătit drumul primului Congres Mondial al Transdisciplinaritătii.
Ideea unei întîlniri importante asupra transdisciplinaritătii, în Portugalia, a germinat în mintea
lui Lima. Astfel, el îmi scria pe 30 aprilie 1992: „[…] am luat masa alaltăieri cu responsabilul
pe probleme culturale de la primăria din Sintra – un orăsel de lîngă Lisabona, celebru pentru
castelele sale vetuste si romantice (inclusiv «locuinta alchimică» despre care ne-a vorbit José
Manuel Anes). Acest «ministru al culturii» si arheolog s-a arătat entuziasmat de ceea ce a
aflat despre transdisciplinaritate si ar dori să facă tot posibilul pentru a organiza o întîlnire la
Sintra – care are o vocatie pentru acest gen de evenimente […]. Ideea e pe cale să se
concretizeze. Avem în vedere sfîrsitul lui 1993 sau începutul lui 1994. Ce părere ai?” La
rîndul meu, am fost entuziasmat de această idee.

2
La sfîrsitul lui februarie 1993, Grupul de Reflectie asupra Transdisciplinaritătii de pe lîngă
UNESCO s-a reunit la Venetia si am ascultat si discutat cu mare interes propunerea lui Lima
de a tine un mare congres international în Portugalia. Lima mi-a scris pe 14 martie 1993,
evocînd întîlnirea noastră venetiană, dominată de „speranta unor viitoare realizări”: „Sperantă
tulbure, desigur, dacă avem în vedere situatia îngrozitoare a lumii noastre, enormitatea
sarcinilor si modestia mijloacelor, dar sperantă, totusi – un fel de desperatio fiducialis, sau de
«liniste nelinistită», acestă simultaneitate de pesimism radical si de «sperantă neîmblînzită»,
pe care a evocat-o Corbin vorbind despre asteptarea celui de-al XII-lea Imîm al siitilor, si pe
care o compară cu asteptarea lui Paraclet în traditia crestină ioanită. Vom fi, oare, cumva
asemenea celor doisprezece cavaleri în jurul lui Humanus, descrisi de Goethe în poemul său
netermint Die Geheimnisse? Un «Humanus» care îl reprezintă pe Omul deplin, Omul perfect,
Anthropos teleios, singurul prin care omenirea îsi poate găsi suflul regenerator: nu seful,
leader, condottiere sau conducător de oameni, ci Humanus-ul dinlăuntrul fiecăruia din noi,
din miezul aprins al inimii noastre […]”. Îsi încheia scrisoare astfel: „[…] păstrez o amintire
luminoasă a întîlnirilor noastre de pe malul Canalului Grande […], care mă incită să trans-
gresez frontierele si «bornele», să trans-pun, să trans-form si să trans-mit, adică, să mă
consacru radical trans-disciplinarizării a ceea ce rămîne doar „disciplinar”: pictura, arta, nu
sînt, oare – înainte de toate – o viziune si o lucrare transdisciplinare?” Cuvinte definitorii,
cruciale pentru întelegerea artei, cuvinte ce ne ghidează pasii si astăzi. Cuvinte care pun în
evidentă si totalul devotament al lui Lima în serviciul transdisciplinaritătii.
Revenit la Lisabona, Lima a luat imediat legătura cu Helena Vaz da Silva, Presedinta
Comisiei Nationale UNESCO, care i-a acordat tot sprijinul si care va juca un rol important în
reusita primului Congres Mondial al Transdisciplinaritătii.
Pe 12 mai 1993 a avut loc la Paris, la Centrul Cultural Portughez (Fundatia Calouste
Gulbekian), lansarea cărtii 515 – Le lieu du miroir (515 – Locul memoriei), apărută la editura
pariziană Albin Michel . Cartea a fost prezentată de Gilbert Durand. Lectura acestui volum a
fost pentru mine o adevărată revelatie asupra dimensiunii gîndirii lui Lima de Freitas. Stiam,
desigur, că Lima este un mare pictor, dar am înteles deodată că e si un mare gînditor, navigînd
cu usurintă si competentă între granitele matematicii, ezoterismului, gîndirii simbolice, istoriei
Portugaliei, istoriei religiilor, teoriei imaginarului a lui Gilbert Durand, ale gîndirii lui Jung.
Si, dincolo de toate, simteam flacăra vie a iubirii sale neconditionate pentru Portugalia. Om
universal, Lima era ancorat cu întreaga sa fiintă în pămîntul portughez. Această carte e una
din cele mai pretioase din biblioteca mea. După lansarea ei, Lima mi-a scris, în apartamentul
meu parizian, o minunată dedicatie, însotită de un desen al unui înger-femeie extraordinar,
purtînd pe frunte numărul magic 515. Îmi permit să transcriu, cu toată smerenia, dedicatia sa,
grăitoare în privinta naturii relatiilor noastre: „ Dragului meu Basarab Nicolescu, Savantul
Tertului inclus, poetul viziunilor boehmiene, constructor în invizibil de catedrale
transdisciplinare, îi dedic acest 515 – Le lieu du miroir, figură misterioasă a lui Messo di Dio,
pe care Dante îl astepta, pe care orice Dante îl asteaptă, pentru că a sosit deja, pentru cei, ca
tine, care l-au văzut deja în transparentă, în trans-figură, cu întreaga admiratie a neofitului si
întreaga prietenie care poate încăpea în inima «mitolusitanului», al vostru, al tău devotat Lima
de Freitas”.

Ne-am văzut adesea, la Paris, la Venetia si la Lisabona, uneori în compania preaiubitei sale
sotii, Helle. La Paris, în apartamentul meu, Lima a desenat logo-ul CIRET-ului, emblemă de
care sîntem mîndri, pentru că e creatia unui mare pictor.
Lima a muncit fără răgaz, cu ardoare, încăpătînare si rigoare, pentru a găsi sprijinul necesar,
pentru a identifica locurile posibile si a constitui comitetul de organizare a congresului. A
găsit astfel un aliat pretios în persoana arhitectului Duarte Castel-Branco, care l-a ajutat să
depăsească multiple obstacole. José Anes si Antonio Bracinha Vieira s-au alăturat si ei

3
comitetului de organizare. Noi am fost permanent în legătură si am încercat să fac tot ce mi-a
stat în putintă. Lima mi-a scris pe 4 august 1993 că trebuia neapărat să mă duc la Lisabona
pentru pregătirea congresului si mi-a trimis un crochiu pe care mi-l făcuse la un colocviu
UNESCO în 1991. I-am răspuns imediat, povestindu-i impresiile mele în urma vizitei pe care
o făcusem în România după 25 de ani de absentă si i-am spus că semnele erau favorabile:
fusesem invitat de Fundatia Gulbenkian pentru a prezida, alături de René Berger, un colocviu,
deci călătoria mea la Lisabona avea să aibă loc în ianuarie 1994. Pe 16 decembrie 1993, i-am
comunicat lui Lima acordul CIRET de a patrona congresul. Locul fusese fixat deja: magicul
Convento da Arrábida.

Vizita mea la Lisabona de la jumătatea lui ianuarie 1994 a fost minunată, presărată de
conferinte, de întîlniri, la Lima acasă sau în alte părti, de contacte benefice si de un interviu
substantial în „Diário de Noticías” . Si, mai presus de toate, pretenia noastră veghea, radioasă,
la realizarea proiectelor noastre. Atunci, cu ocazia unei conferinte pe care am sustinut-o la
Universitatea Internatională din Lisabona, Lima a ilustrat afisul acesteia cu faimosul său
„Călăret fractal”. Mi-a oferit si o litografie cu acest Călăret fractal, care se află acum în holul
de intrare în apartamentul meu parizian, ca o protectie constantă pe care o resimt cu putere în
fiecare zi.

Desi coplesit de muncă, Lima a găsit totusi timp să-mi dea, pe 10 februarie 1994, în urma unei
întrebări pe care i-am pus-o în ianuarie, cîteva indicatii bibliografice si cîteva ilustratii pe
tema lui „Y ca motiv alchimic, simbolizînd uniunea masculinului si femininului de către
pontifex, constructor de punti între – desigur – «nivelurile de Realitate»”. Am folosit cu profit
aceste pretioase indicatii într-o conferintă pe care am sustinut-o la München, la un congres de
stiintă si religie.

Data congresului se apropia. Pe 14 august 1994, Lima îmi scria: „Îmi culeg migdalele
meditînd la articulatia invizibilă dintre lucruri si fapte, respir vîntul blînd care îmi aduce
parfumul oceanului amestecat cu cel al florilor si al vegetatiei sălbatice de pe faleze, si asta
mă umple de o bucurie secretă, plină de lacrimi…”.  Dar scrisorile sale au uneori o tonalitate
gravă, apăsătoare (îsi semnează scrisoarea din 21 septembrie 1994 cu „Prietenul tău
disperat”). La rîndul meu, mă cuprindea angoasa, căci constatam că întreaga greutate a
organizării cădea doar pe umerii săi. Si, mai ales, îl simteam măcinat de cumplita problemă
materială, de care îsi jurase să nu se ocupe personal, dar, în cele din urmă, tot el, Lima,
artistul, visătorul, a găsit solutiile. Transdisciplinaritatea nu era institutionalizată si sprijinul
financiar era subtire. Si astăzi mai am cosmaruri la gîndul că si-a pus însăsi fiinta lui în joc în
organizarea congresului si că moartea sa prematură a fost, poate, înlesnită de acele eforturi
supraomenesti.
În cele din urmă, miracolul s-a produs. Primul Congres Mondial al Transdisciplinaritătii s-a
deschis pe 2 noiembrie 1994, printr-un discurs al Presedintelui Republicii portugheze, Mario
Soares.
Dar să-l lăsăm pe Lima să ne împărtăsească propria-i mărturie :

„Ajungînd la Mînăstirea Arrábida în ziua deschiderii Congresului, nu vedeam nimic. Cădea

noaptea, o ceată deasă restrîngea vizibilitatea la un clopot atît de îngust, încît luminile
autocarelor trezeau, la trei metri în fată, stranii fantasmagorii, siluete care se alungeau si
dispăreau în neant. Cei care veneau în acest loc pentru prima dată – marea majoritate –
ascultau în umbra densă prezenta unui abis. Parcă eram aruncati într-un univers necunoscut,
nelinistitor, pentru că invizibil si de nerecunoscut. Abia a doua zi, muntele si marea s-au lăsat
contemplate, în toată splendoarea lor: un adevărat soc de frumusete.

4
Am intuit de îndată în această ceată inaugurală o similitudine cu starea noastră psihică si
spirituală. Incapacitate de a vedea, lipsa perspectivelor, cumplitul păcat al ignorantei. […]
Această „verandă spre infinit”, cum a spus Eugenio d'Ors despre Portugalia (dar expresia se
poate aplica literal si Mînăstirii), ce loc mai bun se putea găsi pentru un congres al
transdisciplinaritătii? Într-adevăr, ideea transdisciplinară poate fi întrevăzută ca un spatiu între
două lucruri, un spatiu între mai multe lucruri […] Spatiul interstitial care separă lumile,
disciplinele, fiintele, sensurile, este un spatiu vid în care se poate desfăsura
«transdisciplinarul» care urcă spre constiintă pe aripile Frumosului, după războaiele orizontale
ale Binelui si Dreptătii. […]

Primul Congres Mondial al Transdisciplinaritătii a fost ocazia unei reflectii profunde, uneori
contradictorii, adesea extraordinare prin calitatea participantilor si a gîndirii lor […]. Epifania
Sensului este, mai întîi, o emotie la originea Fiintei, este si constiinta solidaritătii fiintelor si a
tuturor lucrurilor. Ea dă spre limpezimea senină a Frumosului transcendental”.
Pentru mine, miraculos a fost să văd reunite în curtea mînăstirii atîtea mari personalităti,
precum maestrul imaginarului Gilbert Durand, poetul argentinian Roberto Juarroz, sociologul
francez Edgar Morin, filosoful portughez Carlos Silva, fizicianul francez Olivier Costa de
Beauregard, matematicianul român Solomon Marcus, istoricul de artă elvetian René Berger,
arhitectul spaniol Javier de Mesones, poetul francez Michel Camus, astrofizicianul italian
Nicolo Dallaporta, si, în mijlocul tuturor, alergînd de la unul la altul, dragul nostru Michel
Random, care îi filma.

Cu ocazia banchetului de la sfîrsitul congresului, i-am oferit lui Lima o cupă de cristal,
evocînd cupa Graalului.

După congres, am petrecut, sotia mea Michelle si cu mine, cîteva momente de neuitat în casa
din Algarve a lui Helle si Lima de Freitas, în compania lui Sun Chaoying si Gilbert Durand.
Aveam cu totii sentimentul unei datorii împlinite si bucuria de a fi trăit un moment istoric.
Povestea congresului este binecunoscută acum. Michel Random a scris si publicat în 1996, la
editura Dervy din Paris o carte care oferă o imagine fidelă a ceea ce s-a petrecut la congres .
Lima este bine reprezentat . Primind-o, Lima mi-a scris, pe 3 februarie 1997: „[…] această
carte mi se pare un fel de frumoasă celebrare a nasterii «oficiale» a Transdisciplinaritătii: o
nastere plină de dificultăti, de neîntelegeri si de rătăciri magnetice, dar, poate, în cele din
urmă, unul din acele evenimente cu o alură mai degrabă modestă – o mică «deviantă» fractală
– ale cărei consecinte neasteptate vor fi, poate, inimaginabile în viitor […]”.
Un alt volum, publicat în 1999 la editura Hugin a reunit mai multe interventii, inclusiv pe cea
a lui Lima de Freitas.

Retroactiv privind, realizarea cea mai durabilă în timp a primului Congres Mondial al
Transdisciplinaritătii este, cu certitudine, Carta Transdisciplinaritătii.

Cu cîteva zile înainte de congres, am redactat o primă versiune a Cartei Transdisciplinaritătii,

care a fost supusă votului participantilor. În ajunul congresului, am avut o întîlnire cu
organizatorii si cîteva personalităti importante pentru a discuta despre oportunitatea unei
Carte. Au fost emise unele rezerve: în numele cărei autorităti puteam noi propune adoptarea
unei Carte, devreme ce nu eram nici ONU, nici UNESCO, nici vreun guvern? Criza era
adîncă. Prezenta lui Lima si a lui Michel Camus a fost salvatoare: am convenit a doua zi că
autoritatea noastră este cea a propriei noastre opere, iar Carta nu îl angajează pe semnatar
decît fată de el însusi. Un comitet de redactie, format din Lima de Freitas, Edgar Morin si
subsemnatul, a cules sugestiile participantilor si a redactat o variantă ceva mai edulcorată, fapt

5
inevitabil pentru un document colectiv. Sedinta de discutii în jurul Cartei, prezidată de
Roberto Juarroz, Lima de Freitas si eu însumi, a fost plină de dezbateri interminabile, dar
Carta s-a adoptat practic fără nici o modificare. Si aici, rolul lui Lima a fost capital.
Carta a fost adoptată, după 1994, de sute de cercetători transdisciplinari si a stimulat
importante actiuni transdisciplinare în multe tări. Ea este actualmente unul din documentele
de referintă ale transdisciplinaritătii. Regret din tot sufletul că Lima nu mai poate constata el
însusi că eforturile sale nu au fost inutile: amploarea dezvoltării miscării transdisciplinare în
lume depăseste astăzi toate asteptările noastre.

Multi dintre participantii la congresul de la Arrábida – Lima de Freitas, Helena Vaz da Silva,
Roberto Juarroz, Michel Random, Olivier Costa de Beauregard, Nicolo Dallaporta si sotia
mea, Michelle – au părăsit lumea aceasta. Îi văd si acum strînsi în jurul lui Lima, care le
explică misterele luminii. Lima – căutător de adevăr, însetat de absolut, vizionar al lumii ce
va veni, frate de neînlocuit în ordinea spiritului.

Traducere de Simona Modreanu

Communiqué final du congrès „Science et Tradition: perspectives transdisciplinaires,

ouvertures vers le 21e sičcle”, UNESCO, Paris, 2-6 décembre 1991, Comitet de redactie:
René Berger, Michel Cazenave, Lima de Freitas, Roberto Juarroz si Basarab Nicolescu, în
L'homme, la science et la nature – Regards transdisciplinaires (Omul, stiinta si natura –
priviri transdisciplinare), Le Mail, Collection Science et conscience, Paris, 1994,
coordonatori: Michel Cazenave si Basarab Nicolescu, p. 279-280.

Lima de Freitas, Nombres pentagonaux dans l'iconographie égyptienne, in L'homme, la

science et la nature – Regards transdisciplinaires, op. cit., p. 121-143.

Lima de Freitas, 515 – Le lieu du miroir, Albin Michel, Bibliothčque de l'hermétisme, Paris,
1993.

Basarab Nicolescu, A síntese dos saberes, „Diário de Notícias”, suplimentul „Cultura”, 3

februarie 1994, p. 1-7, interviu acordat lui Antónia de Sousa.

Lima de Freitas, Le brouillard et le beau temps, Rencontres transdisciplinaires, CIRET, Paris,

no 3-4, mars 1995
http://basarab.nicolescu.perso.sfr.fr/ciret/bulletin/b3et4c8b.htm#ldf

Michel Random a realizat cîteva importante interviuri filmate si sperăm să le putem edita în
format DVD.

Michel Random, La pensée transdisciplinaire et le réel, Dervy, Paris, 1996, prefată de Michel
Random, cuvînt înainte de Michel Camus.

Lima de Freitas, L'art, voie de l'essence et de la substance (Arta, cale a esentei si a

substantei), convorbire cu Michel Random, in Michel Random, La pensée transdisciplinaire
et le réel (Gîndirea transdisciplinară si realul), op. cit., p. 115-124; Lima de Freitas, La
nature transdisciplinaire de la quęte du beau (Natura trandisciplinară si căutarea
frumosului), convorbire cu Michel Random, in Michel Random, La pensée transdisciplinaire
et le réel, op. cit., p. 313-318.

6
Lima de Freitas, Nature transdisciplinaire de la quęte du beau, in Transdisciplinarity /
Transdisciplinarité – 1st World Congress at Arrabida, Hugin, Lisbonne, 1999, préface de José
Carlos B. Tiago de Oliveira, p. 149-152.

La Charte de la Transdisciplinarité, adoptată la primul Congres Mondial al

Trandisciplinaritătii, Convento da Arrábida, Portugalia, 6 noiembrie 1994, Comitet de
redactie: Lima de Freitas, Edgar Morin si Basarab Nicolescu. Carta poate fi consultată în mai
multe limbi (franceză, engleză, arabă, spaniolă, portugheză, turcă, italiană si română) pe situl
Internet al Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires (CIRET)
http://basarab.nicolescu.perso.sfr.fr/ciret/