Cursul 7

Sacramentum in personam aveau ca obiect fie o suma de bani, fie un lucru. Nu ni s-au
transmis informatii directe privind aceasta legisactiune, dar exista indicii ca si in acest caz avea
loc o dezbatere contradictorie intre parti in fata magistratului, urmata de provocarea la un pariu
,dupa care procesul trecea in faza a doua, care se incheia printr-o sentinta pronuntata tot in mod
indirect.

Cea de-a doua legisactiune de judecata era iusidics arbibitrive postulation (alegerea de
judecatori sau de arbitru), Gaius ii spunea si iudicis postulation. Si in acest caz avea loc o
dezbatere inf ata magistratilor, urmata de cererea partilor de a se numi un judecator sau un
arbitru. Aceasta legisactine era mai evoluata, deoarece avea o sfera mai larga de utilizare, ea
fiind folosita pentru valorificarea creantelor izvorate din spontio, era valorificata si in scopul
iesirii din indiviziune, de partaj, precum si in cazul in care obiectul obligatiei nu era determinat,
el fiind supus unei evaluari de catre judecator, evaluare ce se realiza printr-o litis estimation. Cu
privire la acest ultim aspect, iudis arbitrive postulation era superioara lui sacramentum in
personam, aceasta avand ca obiect o creanta determinata. In general, iudicis postulation este
superioara deoarece nu se mai porneste de la un pariu, cel care pierde procesul nemaifiind pus sa
palteasca o amenda, ci doar sa plateasca obligatia.

Condictio a aparut la sfarsitul Republicii, fiind introdusa prin legile Sillia si Calprnia (sf. sec II
en) si care reprezinta tot o perfectionare adusa lui sacramentum in personam. In cadrul acesteia
avea loc o dezbatere, dupa care in cazul in care partul avea o atitudine negativa, partile litigante
conveneau sa se intalneasca din nou in fata magistratului, peste 30 de zile, pentru a allege un
judecator. Ca si in cazul lui sacramentum in personam, pierzatorul platea si o amenda, doar ca
aceasta n ureprezenta o suma fixa, ci una variabila, care era stabilita de judecator, in raport de
valaorea obiectului litigios. Aceasta procedura avea ca obiect o suma de bani determinata sau
care avea ca obiect un alt lucru determinat.

Pe langa aceste 3 legisactiuni de judecata, mai existau 2 legisactiuni de executare. Ele erau
necesare pentru ca judectorul, fiind un simplu particular, nu putea pronunta o hotarare executorie
pin ea insasi, deoarece n uera invesitta cu aotoritate, drept pentru care, pentru punerea in
executare, partea sa se prezinte din nou la magistrate, recurgand la una dintre cele 2 legisactiuni
de executare:

1. Manus iniectio (apucarea cu mana)

2. Pignoris capio (lurea de gaj)

Manus iniectio era utilizata pentru valorificarea unei sentinte de condamnare la plata unei sume
de bani catre reclamant. Dupa pronuntarea hotararii, reclamantul devinea creditori, iar paratul –
debitor. Creditorul astepta 30 de zile, dupa care, daca debitorul nu platea, il chema in fata
magistratuli caruia ii infatisa situatia neplatii. Maigstratul, dupa ce verifica sustinerle
creditorului, daca el constata ca acestea se confirma, il atribuia e debitor in mainile creditorului,
prin pronuntarea cuvantului adico (prin care ratifica cererea creditorului) de a i se da persoana
debitorului, de unde rezulta ca aceasta legisactiune n uera una de executare asupra bunurilor, ci
asupra persoanei debitorului. Dupa aceasta, creditorul il lua cu sine pe debitor si I lducea I
inchisoarea sa personal (carcer personam) unde il tinea pe debitor in anumite conditii prevazute
de Legea celro XII table, vreme de 60 de zile. Iar daca dupa expirarea acestui termen, datoria n
uera platita, creditorul avea dreptul de a-l vinde pe deibtor ca sclav, dar nu la Roma, caci
cetateanul roman n uputea fi sclav in propria cetate, ci trans Tiberim (dincolo de Tibru).

Pentru debitor existau 3 alternative la vanzarea sa ca sclav:

1. in primele 60 de zile, creditorul trebuia sa il scoata pe debitor la 3 targuri succesive, in

speranta ca astfel se va ivi cineva care sa ii plateasca datoriile debitorului.
2. aparitia unui vindex, a unui tert care sa afirme ca debitorul fusese condamnat pe nedrept
si ca el nu ar datora nimic. In acest caz se nastea un nou process, intre vindex si creditor,
process care, daca se solda cu pierderea acestui de catre vindex, avea drept rezultat
condamnarea lui vindex la dublul sumei contestate, urmand ca vindex, daca era solvabil,
sa ia locul debitorului.
3. a treia altenrativa era ca debitorul, constient de insolvabilitatea sa, sa incheie o conventie
cu creditorul prin care sa se oblige sa munceasca in contul datoriei in calitate de addictus
(persoana cu o conditie juridical speciala, care, desi libera, era tratata ca sclav.)

Legea celor XII table mai cuprinde dispozitii in care se arata ca, in cazul in care nu era posibila
vanzarea debitorului ca sclav si existau mai multi creditori, acestia puteau s ail ucida pe debitor
sis a isi imparta trupul lui. Nu exista indicia ca aceasta procedura s-au si aplicat, dar ea este
relevant pentru nivelul primitiv al mentalitatii romane de la acea vreme, dar si pt gravele
consecinte pe care trebuia sa si le prefigureze un debitor cand isi asuma o datorie.

A doua legisactiune este pignoris capio/luarea de gaj, avea un caracter extrajudiciar, unii
jurisconsulti aratand ca aceasta nu era o veritabila legisactiune, ci o forma de justitie private.
Caracterul extrajudiciar era dat de faptul ca ea nu presupunea existenta unei sntinte de
condamnare, nici prezenta magistratului si nici chiar cea a debitorului. Din aceasta cauza, sfera ei
de aplciabilitate era restransa, aceasta aplicandu-se in 4 cazuri determinate care aveau ca element
comun faptul ca era vb de interee publice. In toate aceste 4 cazuri, creditorul, cu prontnarea unor
termini solemni si in prezenta martorilor, lua un bun din patrimonial debitorului pe care nu il
putea nici folosi, nici instraina pt a-si recupera creanta, dar pe care il putea distruge daca
debitorul nu platea datoria. Tinand cont de faptul ca ubnul luat din patrimoniul debitorului
depasea valoarea datoriei => ca aceata forma de executare era una de excutare asupra persoanei
si nu asupra bunurilor statului.
 Procedura forumulara
A aparut in contextual dezvoltarii economiei de schimb si care se caracterizeaza prin utlizarea
unei formule pe care o redacta pretorul si prin care acesta avea posibilitatea sanctionarii unor
cauze noi, cosnacrand, astfel, noi drepturi subiectilor. Aceasta procedura a fost introdusa prin
legea Aebutia si a functionat in paralel cu legisactiunea, care nu a fost abrogata. Gaius arata ca
procedura ofrumulara a aparut deoarece legisactiunile devenise odioase romanilor din cauza
formalismului excesiv. In contextual relatiilor economice care presupuneau schimburi ce se
realizau cu rapiditate, procedura legisactiunilor devenise o franca resimtindu-se nevoia unei noi
procedure care sa fie in consonanta uc rapdiitatea tranzactiilor.

Aceste proceduri s-au aplicat, format, in parallel caci, in fapt, nimeni nu mai aplela la
legisactiuni, acestea cazand in desuetudine, motiv pentru care August a dat Legile Iuliae
Iudiciariae, prin care a abrdat procedura legisactiunilor.

Asa cum arata si numele acestei procedure, elemental central il reprezinta ofrumula, definite ca
fiind un mic program de judecata intocmit de pretor in colaborare cu partile litigate si prin care
pretorul ii arata judecatorului din faza a II-a cum sa procedeze in vederea solutionarii litigiului.
Numarul formulelor era mare deorece, pt fiecare drept subiectiv exista o actiune distincta, iar
fiecarei actiuni ii corespundea un anumit tip de formula, ceea ce inseamna ca existau tot atatea
tipuri de formule, cate tipuri de drepturi subiective existau.

Trebuie aratat ca dreptul de actiune reprezenta cererea adresata de reclamant magistratului cu

scopul de a i se elibera un formular. Pretorul cauta in edictul sau si daca gasea un tip
corespunzator de formular, il completa cu datele concrete privind procesul, dar existau si situatii
in care preoturl, desi considera ca sunt echitabile pretentiile nu gasea un tip de formua care sa se
preteze acelro pretentii. In acest caz, pretorul ava posibilitatea sa creee un nou tip de formula, pe
care il elaboraaratand faptele care l-au determinat sa considere ca este echitabil ca pretentiile
reclamanetului sa fie deduse in justitie. Astfel, acordand acces in justitie unor pretentii, pretorul
investea acele pretentii cu valaore de drept subiectiv.

Informatii despre acest proces ne transmite Gaius, care arata ca orice process incepea cu rostierea
numelui judecatorului, tot el aratand ca o formula avea parti principale si parti accesorii. Partile
principale erau 4:

 Intentio - erau trecute pretentiile reclamantului si era de doua tipuri: intention certa si
intenio incerta (cand dreptul reclamantului era lasat la aprecierea judecatorului), care
trebuia sa procedeze la un litis estimatio.
 Demonstratio - cuprindea actul sau faptul juridic ce reprezenta cauza juridica al
pretentiilor reclamantului, izvorul pretentiilor reclamantului.
  Adiudicatio - era doar in formula actiunilor iesire din indiviziune, reprezentand o
imputernicire ce era acordata jduecatorului de catre pretor prin care acesta era autorizat sa
atribuie partilor idn proces dreptul de proprietate asupra unei parti dintr-un lucru.
 Condemnatio - magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte o sentinta de
absolvire sau de condamnare a paratului, dupa caz. Aceasta imputernicire era necesara
deoarece jduecatorul era un particular care nu ar fi avut voie sa pronunte sentinte.

Una sau mai multe din aceste parti puteau lipsi, cu exceptia lui intention care era oblgiatorie in
orice formula.

Partile accesorii erau:

 Prescriptiones – precizari pe care magistratul, la cererea unei sau alteia dintre parti,
trecea in frutnea formulei imediat dupa numirea de judecator. Orecizarile facute in
favoare reclamantului se numeau prescriptiones proactore, iar precizarea facuta in
favoarea paratului se numea prescription pro reo. reclamantul este creditor al unei
rente viagere (o suma de bani platibila in rate lunare/anuale pe durata vietii
creditorului); daca debitorul nu platea o rata a rentei,creditorul il putea chema in
judecata,dar el trebuia sa precizeze intr-o prescriptiune ca el deduce in justitie doar
dreptul asupra ratei neplatite; daca el nu ar fi facut o asemenea precizare, s-ar fi
interpretat ca el deduce in justitie intregul sau drept de creanta,adica dreptul asupra
intregii rente viagere,adica asupra tuturor ratelor posibile ale rentei,ceea ce atragea riscul
ca in cazul unei viitoare alte neplati, el sa nu mai aiba un mijloc de constrangere
impotriva debitorului. La romani, pt un sg drept exista o sg actiune si s-ar fi considerat ca
reclamantul si-a epuizat dreptul la actiune cu prilejul actiunii precedente
 Exceptions – reprezinta mijloace de aparare ale paratului pri ncare acesta nu nega
pretentiile reclamantului, dar invoca anumite imprejurari de natura a aparaliza aceste
pretentii (paratul nu nega ca a primit 1000 de asi de la reclamant, dar arata ca ulterior
acordarii imprumutului, acesta l-a iertat de datorie). Aceste exceptiuni nu puteau fi
invocate direct in fata instantei, fiidn infatisate magistratului in prima parte a procesului,
pt a fi trecute in formula, caci judecatorul nu le puta lua altfel in cosnderare. Exceptiuniel
aveau un caracter absolutoriu, adica daca erau gasite intemeiate de catre judecatori, acesta
era oblgiat sa pronunte o hotarare de absolvire. Exceptiunile nu aveau u ncaracter
minutoriu (daca reclamantul formueaza o actiune pt 1000 de asi, iar paratul sustien ca a
fost iertat de jumatatae de datorie, dovedind acest lcru, judecatorul nu il va condamna la
plata celeilalte jumatati, ci il va absolvi de intreaga pretentie, deoarece judecatorul era
scalvul formulei, prin ea acesta fusese investit cu pretentia reclamantului, iar daca din
probe rezulta o suma mai mica, el n uavea imputernicire sa se pronunte la acea alta
solutie.) Exceptiunile au inlaturat aplicarea principiului unitatii de chestiune, care
dominase prcesul civil roman, principiu in virtutea caruia jduecatorul nu putea lua in
cosndierare decat pretentii ale reclamantului, nu sip e cele ale paratului.
 Ele erau introduse doar la cererea partilor.

In ceea ce priveste desfasurarea procesului in faza in iure, apar unele inovatii. In materia citarii,
desi se folosesc aceleasi trei procedee de citare, tinde sa se generalizeze vadimonium
extrajudiciar. In situatia in care paratul se ascundea pt a nu fi citat, se acorda o misio
inposesionem, care dobandeste caracter executoriu, in sensul ca reclamantul poate incepe sa
vanda din bunurile paratului.

In ceea ce priveste activitatea partilor, era necesar ca partile sa fie prezente, doar ca dezbaterile in
fata sa se desfasura in mod liber, cu uitlizarea limbajului cumun, fara formule solemne, iar fata
de pretentiile reclamantului, paratul poate adopta celeasi trei atitudini ca in procedura anterioara.

In litigiile care aveau ca obiect o suma de bani,litigiul putea fi solutionat inca din aceasta faza
prin recurgerea la un juramant, aceasta procedura fiind numita iusiurandum necessarium.
Reclamantul ii arata paratului care sunt pretentiile sale, iar daca paratul avea o atitudine
negativa,ii putea cere acestuia sa jure ca ii datoreaza. Daca paratul refuza, el era considerat ca si
condamnat. Dar paratul ii putea intoarce juramantul reclamantului, si ii putea cere sa jure ca are
drept de creanta, dar daca reclamantul accepta si jura, paratul iar era asimilat celui condamnat.

Dupa incheierea dezbaterilor in fata praetorului,praetorul ii acorda sau nu reclamantului

actiunea.Acordarea actiunii echivala cu redactarea formulei. Trebuie spus ca actiunea in
procedura formulara semnifica cererea adresata de reclamant praetorului in scopul de a i se
elibera o formula. Dupa redactarea formulei, ultimul act al fazei in iure purta acelasi nume ca si
in procedura anterioara, litis contestatio, numai ca sensul difera.

Acum, acesta consta in remiterea unei copii de pe formula de catre reclamant, paratului, sau
dictarea ei. In acest sens, litis contestatio are o importanta speciala, deoarece cele mai multe
reforme in materia obligatiilor au fost facute prin specularea efectelor lui litis contestatio din
procedura formulara. Efectele lui litis ocntestatio erau in numar de trei:

 Extinctiv – dreptul dedus in justitie de catre reclamant, se stingea,

 Creator – se nastea un nou drept, care il avea ca titular tot pe reclamant, dar care era un
drept de dreanta asupra unei suem de bani, respectiv asupra acelei sume de bani la care
judecatorul il condamna pe parat. Sentinta de condamanre era exclusiv pecuniara, adica
paratul era condamant la plata unei sume de bani, indifferent de obiectul pretentiilor
initiale ale reclamantului, intre dreptul initial si dreptul nou-creat puteau exista deosebiri
in functie de natura juridica, de obiectul si de cauza juridica a dreptului initial. Avem,
practice, trei ipoteze posibile:
1. Dreptul initial al reclamantului era un drept real, care dupa litis contestati se
transforma in unul de creanta, ceea ce inseaman ca dreptul nou creat difera sub
aspectul naturii juridice;
2. Dreptul initial reprezenta un drept de creanta ce avea ca obiect un lucru, cazi
ncare deosebiriele intre cele 2 lucruri sunt de obiect si de cauza juridical;
 3. Dreptul initial erau un drept de creanta asupra unei sume de bani, fiind diferita
doar cauza juridical.
 Fixator – din momentul lui lidis contestation, se stabilesc elementele reale si persoale ale
prcesului. Elementele reale reprezentau pretentiile reclamantului, caci in fata
judecatorului, reclamantul nu putea frmula alte pretentii decat cele formulate in fata
pretorului, iar elemntele personale se refereau la identitatea partilor si a jduecatorului,
astfel, daca pe parcursul procesului se intampla ca judecatorul sa moara, partiel trebuiau
sa se duca in fata pretorului pt a desemna un nou judecator. La fel se intampla daca murea
unul dintre parti, succeorii sau nu intrau de drept in locul partii decedate in proces, ci
trebuiau trecuti in formula in locul partii decedate.