Papalitatea în secolele XI-XIII.

Epoca Feudală.

Feudalismul iniţiat pe vremea lui Carol cel Mare al francilor şi-a găsit expresia
deplină atunci când, în baza concepţiei feudale s-a pus problema cine este mai mare
între feudali papa sau împăratul.
În 963 Otto(n) I s-a încoronat singur fără să fi primit coroana de la papa Ioan al
XII-lea (955-963) dovedind prin aceasta că este mai mare decât papa. Pentru că în
timpul Schismei se susţinea primatul papal, la scurtă vreme prin 1075, printr-un autor
anonim papa Grigorie al VII-lea a lansat lucrarea “Dictatus Papae” prin care se afirma
că papa stapânind din voia lui Dumnezeu este primul feudal al lumii.
În secolele X-XI în Franta a avut loc o mişcare reformatoare ce a pornit de la
mănăstirea Cluny din apropierea Lyonului. Această mănăstire a fost întemeiată în anul
910 de către ducele William cel Pios şi curând aici s-a întemeiat un ordin călugăresc.
Elementul principal al luptei de la Cluny a fost combaterea simoniei (cumpărarea
lucrurilor sfinte pe bani) şi a “nicolaismului” (mişcare care cerea hirotonirea numai
pentru clericii vrednici). Astfel în secolul XI Biserica de Apus s-a confruntat cu o
problemă destul de delicată cunoscută în istorie sub numele de Cearta pentru
investitură.
Pe la sfirşitul secolului XI orice numire de funcţii bisericeşti era socotită ca
fiind simonie. Papa o considera o uzurpare a propriilor sale prerogative, dar nici
situaţia de la Roma nu era prea roză, ajungându-se la un scandal intolerabil. Prin 1044
la Roma îşi disputau scaunul doi papi: Benedict al IX-lea (1033-1045-ales papă când
abea a împlinit 15 ani !) şi Silvestru al III-lea. Primul s-a căsătorit şi şi-a vândut dreptul
de papă lui Ioan Graţian care devine papa sub numele de Grigorie al VI-lea (1045-
1046). Impăratul german Henric al III-lea în 1046 a dispus ca aceşti doi papi să fie
alungaţi şi în locul lor a fost ales Clement al II-lea (1046-1047). Acesta a păstorit doar
câteva luni în locul lui fiind ales Bruno episcop de Tula, care era vărul împăratului şi
care primeşte numele de Leon al IX-lea. Acesta moare în iunie 1054. El a numit în
postul de cardinali oameni cu un zel deosebit şi în corpul reprezentativ al cardinalilor
el a propus numirea a trei persoane: pe Humbert – călugar la mănăstirea Lorena; pe
Hugo cel Alb şi pe Hildebrand – (viitorul Grigorie al VII-lea) acesta fiind socotit cel
mai remarcabil papă din istoria Bisericii de Apus. În 1049 Leon al IX-lea a condamnat
simonia şi căsătoria preoţilor, dar curând s-a amestecat şi în problemele grecilor din
Sicilia care erau supuşi Constantinopolului. Prin 1053 Leon al IX-lea a intrat în
conflict cu normanzii din Sudul Italiei şi pe 30 iunie 1054 aceştia l-au omorât.
Delegaţia de la Constantinopol condusă de Humbert nu a ştiut de acest lucru, de aceea
vina pentru Schisma cea Mare o poartă numai Humbert. După Schisma cea Mare a
urmat o perioadă în care s-au perindat mai mulţi papiintre care îi amintim pe Stefan al
IX-lea (1057-1058), Nicolae al II-lea (1058-1061) şi papa Grigorie al VII-lea (1073-
1085). Pe vremea acestui papă s-a iscat cunoscuta ceartă pentru investitură. La vremea
respectivă era în uz ca împăratul nou ales să numească episcopi în împărăţia sa, aceştia
trebuind să fie doar confirmaţi de papalitate.
Împăratul german Henric al III-lea nu a putut fi acuzat de simonie ba mai mult
el i-a reconfirmat în scaun pe toţi episcopii existenţi la alegerea sa.
Pe vremea lui Henric al IV-lea care a numit o serie întreagă de ierarhi fără să
ceară confirmarea papei a izbucnit scandalul. Henric al IV-lea a ajuns la tron în 1056
şi a domnit până în 1106 cu o întrerupere de doi ani.
Papa Grigorie al VII-lea supărat pe atitudinea împăratului în 1075 a decretat ca
toţi preoţii investiţi în vreo demnitate bisericească de către un laic să fie depuşi, iar
laicul respectiv să fie excomunicat. Drept răspuns acestui decret Henric mai numeşte
încă trei episcopi în Germania. Papa hotărăşte să îi excomunice pe aceşti trei episcopi
şi pe împăratul care i-a numit. Episcopul german face jocul împăratului şi-l
excomunică pe papă. Moartea subită a câtorva demnitari de la Curtea Imperială a fost
interpretată de popor ca o pedeapsă divină şi rând pe rând episcopii germaniişi cer
iertare. Henric al IV-lea intră în conflict cu cumantul său Rudolf de Suabia şi simţind
că este în pericol de a-şi pierde tronul încearcă să-şi ceară iertare de la papă. Papa îi
propune o întâlnire în Ausburg în 1077 şi se stabileşte într-un castel din Canossa.
Henric a fost obligat să vină zilnic la poarta spre a-l întâlni pe papă care a cerut să fie
îmbrăcat în sac şi cenuşă. După trei zile papa l-a primit şi l-a iertat.
Această acţiune a rămas în istorie ca cea mai profundă umilinţă a împăraţilor în
faţa Bisericii. Acţiunea papei a generat nemulţumiri în rândul nobilimii care îl alege
pe Rudolf ca împărat. La îndemnul acestuia papa îl excomunică a doua oara pe Henric
în 1078. Henric revine cu o armată şiil învinge pe Rudolf în 1080 şi se reinstalează pe
tron. Primul lui gând a fost să I se plătească poliţa papei. Trece Alpii şi după trei ani
de asediu cucereşte Roma. Papa reuşeşte să scape şi fuge la normanzii din sudul Italiei
cărora le promite sume imense de bani. Aceştia reuşesc să-l alunge pe Henric din
Roma dar s-au dedat la jafuri în Roma şi drept urmare în 1083 când normanzii s-au
retras din Roma papa Grigorie a trebuit să plece odată cu ei. Papa moare în 1086.
Cearta pentru investitură a continuat şi pe timpul lui Victor al III-lea şi Urban
al II-lea (1088-1099), dar şi pe vremea papei Pascal al II-lea (1099-1118), dar cu o
mai mică intensitate. Urmaşul lui Henric al IV-lea a fost fiul său Henric al V-lea
(1106-1125), care după ce l-a obligat pe papa Pascal la câteva compromisuri, încheind
o convenţie în localitatea Sutri în 1111, a promis ca pe viitor alegerile de episcopi să
fie libere şi fără simonie. O seamă de ierarhi au socotit ambiguă declaraţia şiil obligă
pe papă să îl excomunice pe împărat în 1112.
Cearta pentru investitură s-a încheiat formal pe vremea lui Calist al II-lea
(1119-1124) prin semnarea Concirdatului de la Worms, prin care Henric al V-lea
garanta alegeri de episcopi libere şi fără simonie. Pentru ca hotărârile de la Worms să
aibe putere cât mai mare papa convoacă un sinod la Roma, pe care Biserica Romano-
Catolică îl socoteşte al IX-lea ecumenic, pentru ca hotărârile să fie ratificate şi de
biserică.
Pe timpul lui Friederich I Barbarossa (1152-1190) s-a reluat această ceartă dar
şi el a fost nevoit să facă serviciul de valet în faţa papilor Adrian al IV-lea (1154-1159)
şi Alexandru al III-lea (1159-1181). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Friederich al II-
lea urmaşul lui Friederich I. Deşi papalitatea a câstigat această luptă pe plan intern, pe
plan bisericesc a pierdut foarte mult pentru că moralitatea a decăzut şi încrederea
poporului în clerici a scăzut simţitor.

Captivitatea babilonică a papilor.

Schisma papală.
Secolul XIV a fost marcat de un nou scandal în Biserica Apusului. După
moartea papei Benedict al XI-lea în 1304 ca papă a fost ales un cardinal francez
Clement al V-lea (1304-1314) primul papă francez. Spre deziluzia tuturor în loc să se
îndrepte spre Italia s-a hotărât să se înscăuneze la Lyon. Cu acest prilej l-a invitat aici
pe regele Franţei Filip al IV-lea cel Frumos şi pe regele Angliei. După festivităţi el
uită să plece la Roma şiişi stabileşte reşedinţa la Bordeaux, apoi la Poitiers, apoi din
1309 la Avignon. Din 1309 pâna în 1378 reşedinţa papală s-a aflat la Avignon. Istoricii
apuseni compară această perioadă cu perioada în care evreii s-au aflat în robia
babilonică.
Clement al V-lea a fost un om corupt şi a reuşit să risipească fondurile
Cruciadelor în buzunarele rudeniilor sale. Pentru a-şi consolida poziţia mai numeşte
încă zece cardinali dintre care nouă erau francezi. Tot el reuşeşte să desfiinţeze ordinul
călugăresc al templierilor pentru a-i face pe plac regelui Filip, iar pe conducătorul
acestora Jaques de Molary îl arde pe rug (mai târziu din rândul templierilor s-a format
Adunarea Cavalerilor de la Malta rezultând mai apoi francmasoneria).
După moartea lui Clement al V-lea vreme de doi ani Scaunul Papal a rămas
vacant. Din cei 23 de cardinali care alcătuiau Consistoriul electoral adunat la Lyon 8
erau italieni, 1 spaniol şi restul francezi. Aceşti 8 doreau să fie ales un papă italian
care să se întoarcă la Roma. Pâna la urmă biruie majoritatea franceză care pe 7 august
1316 îl aleg ca papă pe Ioan al XII-lea tot un francez, care păstoreşte până în 1334.
Acest papă intră în conflict cu regele Ludovic Bavarezul urmaşul lui Filip al IV-lea al
Franţei şi Ludovic îl declară pe Ioan al XII-lea depus alegându-l în 1318 ca papă pe
Nicolae al V-lea. Prin această dublă alegere papalitatea a căzut în disgraţia poporului,
ba chiar şi Ludovic cade şi după doi ani este obligat să-l alunge pe Nicolae al V-lea
care părăseşte Franţa şi se instalează la Roma jucând rolul unui papă fără biserică până
în 1330.
Ioan al XII-lea revine la Avignon, iar după moartea să este ales ca papă
Benedict al XII-lea (1334-1342). Acesta a fost un om lipsit de tact politic şi adânceşte
conflictul cu regele Ludovic. Nici urmaşul său Clement al VI-lea (1342-1352) nu s-a
lasat mai prejos, iubitor al fastului şi luxului, a fost un rob supus regelui Franţei. El a
înăsprit legile fiscale papale şi astfel ura poporului a crescut foarte mult.
La moartea lui Clement al VI-lea a fost ales Inocenţiu al VI-lea (1352-1362).
Acesta a fost un om curat din punct de vedere moral şi a încercat să repare ce au stricat
înaintaşii săi. Ar fi vrut să organizeze o Cruciadă împotriva turcilor, şi a încercat să
înlăture abuzurile de la curtea papală şi a visat la unirea celor două Biserici. Moare
fără a realiza ceva.
În locul său a fost ales Urban al V-lea (1362-1370). Acesta convins de împaratul
german a acceptat să se mute la Roma. Aici a fost primit ca un străin mai ales că Roma
a decăzut din punct de vedere moral, iar în 1370 se întaorce la Avignon unde moare.
Cardinalii francezi majoritari aleg un nou papă francez pe Grigorie al XI-lea
(1370-1378). Acesta că să pună capăt situaţiei jenante hotărăşte în 1377 să se mute la
Roma dar moare înainte de a pune în practică acest lucru. El a fost ultimul papă francez
care a purtat tiara papală. Odată cu urmaşul său Biserica a trecut printr-o nouă perioadă
de criză pentru că vreme de 40 de ani în Apus au existat concomitent doi şi chiar trei
papi în viaţă. Aceată perioadă este numită Schisma Papală.
Din cei 23 de cardinali numiţi drept Colegiu electoral 16 se aflau la Roma, 6 la
Avignon şi unul la Toscana. Francezii hotărăsc să aleagă un papă francez dar sub
presiunea poporului care a ajuns să se manifeste pe străzi a fost ales ca papă un italian:
Urban al VI-lea (1378-1389). Acesta a fost recunoscut şi de cei 6 de la Avignon.
Pentru că Urban a încercat să înlăture din obiceiurile rele de la Avignon a intrat
în dizgraţia cardinalilor francezi de la Roma, care pleacă la Avignon şiişi aleg papă pe
Clement al VII-lea (1378-1394) şi astfel au existat doi papi.
La Roma Urban a fost un conducător foarte crud, de aici moartea lui la 2 noiembrie
1389 a fost un prilej de bucurie. în locul lui a fost ales Bonifaciu al IX-lea (1389-
1404), un om cumpătat din punct de vedere moral dar iubitor de bani (arghilofil).
La Avignon după moartea lui Clement cardinalii îl aleg pe Benedict al XII Î-
lea (1394-1424), un om şiret şi vanitos. După moartea lui Bonifaciu la Roma a fost
ales Inocenţiu al VII-lea care a căutat să pună capăt acestei Schisme Papale dar după
doi ani moare. Atunci cardinalii de la Roma s-au înţeles să nu mai facă alegere de nou
papă şi să îl accepte pe Benedict. Sub presiunea poporuluiil aleg pe Grigorie al XII-
lea (1406-1415). Ca să pună capăt Schismei Papale Grigorie îi propune lui Benedict
să demisioneze amândoi şi în acest scop s-au purtat tratative dar fără nici un rezultat.
Atunci cardinalii hotărăsc ca această problemă să fie discutată într-un sinod general al
Bisericii din Apus şi astfel în 1409 la Pisa şi-a deschis lucrările sinodul general.
SinodaliIII declară depuşi pe aceşti doi papi şiil aleg pe Alexandru al V-lea.
Acesta moare după un an şi în locul lui este ales Ioan al XXII Î-lea. Prin această a treia
numire haosul din Biserica Apuseană a fost şi mai mare. Salvarea Bisericii Apusene
a venit din partea regelui Sigismund al Germaniei care a propus convocarea unui nou
sinod la Constanţa în Elveţia în 1414-1418. Sinodalii hotărăsc să-i oblige pe aceşti trei
papi Grigorie, Benedict şi Ioan să îşi depună demisia. Ioan al XXII Î-lea a fost obligat
să semneze actul de demisie după ce i s-a aplicat un “tratament” în închisoare. Grigorie
a semnat fără comentarii. Benedict a refuzat şi în această situaţie sinodalii l-au declarat
depus şi împăratul îl obligă să se retragă în Peniscola de unde a continuat să joace
rolul unui papă fără biserică.
In această situaţie sinodalii îl aleg în 1417 ca papă unic pe Martin al V-lea care
păstoreşte până în 1430. Prin această alegere s-a pus capăt Schismei Papale.
Tot în această perioadă în sânul Bisericii de Apus a circulat o teorie
reformatoare cunoscută sub numele de Teoria Conciliaristă prin care se propunea ca
papa să fie supus hotărârii sinodului. în Apus aceste două sinoade sunt cunoscute şi
sub numele de Sinoadele Conciliariste.
Cursul nr.38
Sinoadele Conciliariste în Apus
Pissa 1409-1410 Constantza 1414-1418 Basel 1430-1449

SINODUL DE LA PISSA
Situaţia în Biserica Apuseană la începutul secolului XV a fost foarte încordată.
Abuzurile papalităţii în loc să scadă s-au înmulţit. Aceste abuzuri au nemulţumit o
mare parte din Biserică şi cardinalii au hotărât să pună capăt acestei situaţii pe cât de
imorală pe atât de nefolositoare Bisericii. Arghilofia şi dorinţa de înavuţire a papilor
a făcut ca nemulţumirea să se transforme într-o mişcare, treptat făcându-şi apariţia
teoria conciliaristă. A început să capete aspectul uneiinvăţături bisericeşti şi s-a
hotărât să fie discutată într-un sinod general.
Papii nu au fost de acord cu această nouă teorie. Sub presiunea cardinalilor s-a
încercat realizarea unei reforme interne în Biserică. Inceputul acestei reforme s-a făcut
prin sinodul de la Pissa. Deşi punctul forte al acestui sinod a fost rezolvarea Schismei
Papale prin alegerea lui Alexandru al V-lea şi apoi a lui Ioan al XXII Î-lea, haosul din
Biserică s-a mărit. Papa Ioan s-a arătat dispus pentru realizarea unei reforme dar a
arătat că acest lucru trebuie bine pregătit şi a dispus ca problema să fie discutată într-
un sinod peste patru ani, răstimp în care cardinalii trebuiau să pregătească
coordonatele reformei.
Sinodul de la Constantza
Prin sinodul de la Constantza din 1414 s-a pus capăt Schismei Papale prin
alegerea lui Martin al V-lea. Momentul era propice pentru începerea reformei. Acest
papă însă, imediat după alegere a semnat trei Concordate prin care a făcut câteva
concesii celor cinci naţiuni catolice: Franţa, Germania, Italia, Anglia şi Spania, reuşind
astfel să amâne pentru moment dorinţa de reformă şi a stabilit că reforma ar trebui să
se discute într-un sinod la Pavia în 1423. Si astfel papa, pe 22 aprilie 1418, declară
închise lucrările de la Constantza.
 Tot în acest sinod au avut loc două evenimente mai însemnate: primul a fost
condamnarea şi arderea pe rug a prereformatorului Jan Hus din Praga pentru ideile
sale mult prea liberale. Al doilea eveniment a avut loc în 1418 când o delegaţie
ortodoxă condusă de mitropolitul Grigorie Ţamblac al Kievului a ajuns cu o delegaţie
la Constantza spre a propune unirea celor două Biserici. Apusenii refuză motivând că
delegaţia ortodoxă a ajuns prea târziu la Constantza. Aici papa a acceptat că sinodul
este superior papei.

Sinodul de la Basel
Acestui sinod i-a revenit misiunea de a continua lucrările începute şi
neterminate de primele două sinoade. Papa Martin al V-lea a trebuit să deschidă
sinodul de la Pavia în 1423 dar din cauza unei epidemii de ciumă sinodul este mutat
la Siena, iar apoi la Basel în Elveţia în 1424. Pâna în 1430 papa Martin reuşeşte să
distragă atenţia sinodalilor şi nu declară deschiderea sinodului de la Basel. în 1430
deschide oficial sinodul ce îşi propunea reforma dar la scurt timp moare.
In locul lui este ales papă Eugeniu al IV-lea (1431-1447). Acesta pentru a
întârzia reforma aduce în prin plan problema unirii celor două Biserici. Initiativa
acestei uniri a venit din partea lui Ioan al VII Î-lea Paleologul care a trimis o delegaţie
la Basel pentru a propune unirea. Eugeniu al IV-lea a văzut în acest lucru o ocazie de
a scăpa de sub presiunea sinodalilor. Spre a nu fi silit să aprobe oficial hotărârile
sinodului de la Constanţa, că sinodul este superior papei, el hotărăşte mutarea
sinodului la Bolognia. Sinodalii îl constrâng şi în 1434 papa recunoaşte superioritatea
sinodului, dar cum tratativele cu grecii erau în toi în 1437 declară închise lucrările
sinodului de la Basel şi cu un grup mic de ierarhi şi cardinali pleacă la Ferarra unde i-
a invitat pe ortodocşi să discute problema unirii. Sinodalii văd în atitudinea papei un
refuz de a ratifica hotărârile sinodului, şi cei rămaşi la Basel îşi aleg papă propriu în
1439 pe Felix al V-lea (1439-1449). Acesta a fost ultimul anti-papă din istorie.
La Ferarra au început discuţiile cu grecii şi cum nu s-a ajuns la nici un rezultat
papa mută sinodul la Florenţa unde pe 6 iulie 1439 smulge semnăturile a 22 de ierarhi
ortodocşi pe un act de unire reuşind să realizeze chiar şi numai pe hârtie unirea celor
două Biserici. Prin aceasta papa Eugeniu a ieşit deasupra sinodului.
Sinodalii au continuat la Basel discuţiile până în 1449 când populaţia oraşului
sătulă de atâtea discuţii i-a alungat. Teoria conciliaristă s-a destrămat pe vremea papei
Leon al X-lea (1513-1521) atunci când papa s-a declarat autoritate supremă în Biserică
deasupra sinodului şi chiar deasupra sinoadelor ecumenice. în 1517 pe vremea lui
Leon al X-lea s-a produs o nouă Schismă atunci când a apărut Biserica Reformată.

Cursurile nr.39-40
 Situaţia politico-religioasă în Răsărit
în perioada imediat următoare Schismei

Aşezarea unor popoare noi pe teritoriul Imperiului Bizantin cum ar fi cea a

turcilor seleucizi după 1071 a provocat mari pierderi atât Patriarhiilor ortodoxe cât şi
celor eterodoxe.
La începutul secolului XII Patriarhia de Constantinopol avea jurisdicţie peste
Asia Mică, Grecia, Serbia, România, Halici, Rusia şi Tracia. La vremea respectivă de
Patriarhia de Constantinopol ţineau peste 660 de episcopii. Serbia şi Bulgaria reuşesc
în secolul XIII să-şi dobândească recunoaşterea autocefaliei: Serbia în 1219, iar
Bulgaria în 1234.
Intre anii 1204 şi 1261 Constantinopolul a fost ocupat de Apuseni, punându-se
aici bazele unui Imperiu latin de Răsărit, răstimp în care populaţia ortodoxă a avut
mult de suferit. în 1261 Imperiul Bizantin a fost restaurat şi stăpânirea latină în această
parte s-a diminuat. Chiar dacă Imperiul a fost restaurat neîncrederea faţă de Apuseni
nu a putut fiinlăturată. Această răcire a relaţiilor dintre Constantinopol şi Roma s-a
datorat şi experienţei cruciate din Răsărit. Semnalăm încercările de unire a celor două
Biserici care au produs mai multe necazuri în relaţiile dintre Constantinopol şi Roma.
După sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa îşi dobândeşte autocefalia şi
Biserica Rusă. Românii reuşesc să dobândească autocefalie atât pentru Tara
Românească în 1359 cât şi pentru Moldova în 1401 dar rămân în continuare sub
jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.
Datorită turcilor numărul credincioşilor ortodocşi a scăzut. Patriarhia de
Alexandria a avut de suferit din partea Califului de la Cairo şi au suferit şi ceilalţi
creştini, adică monofiziţii ce locuiau în teritoriul respectiv. Patriarhia coptă a căutat să
se apropie de Patriarhia ortodoxă, dar marea majoritate a credincioşilor s-au apropiat
de mameluci. Numeroşi Patriarhi în perioada de după Schismă au preferat să-şi aibe
reşedinţa la Constantinopol, patriarhul Atanasie al II-lea (1276-1316) având cea mai
lungă păstorire.
In a doua jumătate a secolului XIV ortodocşii au fost persecutaţi în Egipt, mulţi
îmbrăţişând mahomedanismul. Patriarhia de Antiohia după 1071 a suferit datorită
invaziei turcilor. După 1097 au avut de suferit din partea cruciaţilor apuseni care au
rămas aici. Regiunea Patriarhiei de Antiohia stăpânită de feudalii apuseni care se
luptau între ei dar şi împotriva Bisericii Ortodoxe, a trecut prin grele încercări.
Datorită acestei situaţii Patriarhul ortodox îşi mută reşedinţa la Damasc, în 1228 unde
a rămas pâna azi. Din punct de vedere administrativ această Patriarhie a avut o
jurisdicţie minoră. în a doua jumatate a secolului XIII Siria şi Libanul ce au aparţinut
de Antiohia au fost ocupate de mameluci şi populaţia ortodoxă de aici a fost decimată.
Patriarhia de Ierusalim a avut în grija să locurile Sfinte prin asa-zisa Frăţia
Sfântului Mormânt. Locurile Sfinte erau constituite din Biserica Invierii, Biserica
Sfântului Mormânt, Biserica din Grădina Ghetsimani, Biserica Naşterii, Biserica din
Nazaret.
In 1071 Patriarhia Palestinei a fost cucerită de seleucizi, iar din 1079 locurile
Sfinte au fost cucerite de cruciaţi. Patriarhul ortodox din Ierusalim este alungat, în
locul lui fiind adus un Patriarh latin până în 1187 când Ierusalimul a fost cucerit de
arabi.
O dezvoltare aparte au cunoscut-o Bisericile Naţionale. Cea dintâi Biserică
Naţională a fost cea de pe insula Cipru. La sinodul III ecumenic şi-a dobândit
autocefalia şi şi-a menţinut-o până în 1191 când insula a fost cucerită de regele
Richard Inimă de Leu. A fost instituită aici o episcopie latină. Insula a fost cucerită
apoi de turci până cînd au revenit englezii şi au stabilit un protectorat asupra insulei.
Episcopii ortodocşi au fost obligaţi să se mute din oraşe în localităţi rurale.
Biserica Georgiei aflată la poalele Munţilor Caucaz a ştiut să reziste presiunilor
islamice, şi punându-se sub ocrotirea Sf. Grigorie Luminătorul şi a Sf. Mucenic
Gheorghe şi-a păstrat credinţa ortodoxă. Vechile Patriarhii au avut de suferit datorită
prezenţei musulmane.

Organizarea Mitropoliilor Naţionale

Unele Biserici Naţionale au cerut Patriarhiei de Constantinopol să aplice
canonul 34 Apostolic, adică să se acorde de către împarat dreptul ca Bisericile
Naţionale să devină autocefale (conducere proprie sub jurisdicţia Patriarhiei de
Constantinopol). în această situaţie s-au aflat Biserica Rusă, Româna, Bulgară şi
Sârbă.
Biserica Rusă
Despre ruşi se ştie că s-au încreştinat oficial în 989-990 sub prinţul Vladimir
cel Bun. Viaţa bisericească s-a dezvoltat pentru că ruşilor nu le-a fost străin cuvântul
Evangheliei, ei aflând despre el de la ucenicii lui Chiril şi Metodie. în Rusia au existat
comunităţi creştine şi bisericeşti, existând chiar şi o ierarhie bisericească. Vladimir are
meritul de a fiincreştinat poporul rus şi tot el este acela care a cerut Constantinopolului
episcopi pe care i-a aşezat la Rostov, Novgorod, Bielograd, Kiev şi Turov. Cu timpul
Kievul a crescut în importanţă pentru că aici s-a aflat capitala statului rusesc. în secolul
XI se cunoaşte primul arhiepiscop de aici Ilarion (1051-1054). Legăturile cu
Constantinopolul se ţineau prin arhiepiscopul grec care era numit şi hirotonit pentru
ruşi la Constantinopol. S-a ajuns astfel ca pe vremea invaziei mongolilor în Rusia din
1237, Biserica Rusă să aibe 15 episcopii. Datorită acestei invazii reşedinţa politică se
mută la Moscova, în timp ce reşedinţa mitropolitană a rămas la Kiev. Aici a existat
mănăstirea Lavra Pecerskaia de unde au ieşit numeroşi călugări care au ajuns episcopi.
Dacă Mitropolitul de Kiev era numit de Constantinopol şi era grec de neam, ceilalţi
episcopi erau de neam rusesc. Pe la mijlocul secolului XIII şi reşedinţa mitropolitană
s-a mutat la Moscova, dar Mitropolitul continua să se numească arhiepiscop al
Kievului.
Sub ţarul Dimitrie Ivanovici (1363-1389) tătarii pierd din teritoriu, iar sub
nepotul lui Tamerlan renumita Hoardă de Aur tătărească este zdrobită şi astfel
Moscova a devenit tot mai puternică. De aici a pornit în secolul XV ideea unificării
statelor ruseşti.
Din punct de vedere bisericesc ruşii îşi obţin autocefalia după sinodul din 1438-
1439, sinod la care a participat şi mitropolitul Isidor al Kievului, care a fost mentorul
semnării actelor de unire. Dupa semnarea acestor acte Isidor a fost închis de Vasile al
II-lea, dar lăsat să fugă pentru că Rusia nu avea nevoie de un scandal cu
Constantinopolul. Isidor ajunge în Apus unde devine cardinal. în locul lui este
hirotonit un alt mitropolit grec pe care ruşii nu doresc să îl primească şiil impun ca
Mitropolit pe episcopul rus Iona pentru care cer confirmarea Constantinopolului.
Pentru că Constantinopolul era împresurat de turci, ruşii dobândesc confirmarea.
După căderea Constantinopolului sub turci Biserica Rusă are o mai mare
influenţă în rândul popoarelor ortodoxe. în 1589 Biserica Rusă se proclamă Patriarhie
având în acest sens consimtământul celorlalte Patriarhii răsăritene, dar nu şi din partea
Constantinopolului.

Biserica Ortodoxă din cele trei provincii Româneşti

Viaţa şi organizarea bisericească a românilor este destul de puţin cunoscută. O
organizare bisericească pe aceste meleaguri ştim că a existat încă din secolul IV –
Episcopia Tomisului. Faptul că nu avem ştiri precise despre organizarea bisericească
în perioada secolelor VI-XIV, nu ne permite să afirmăm că în teritoriul locuit de
români nu a existat Biserică.
In Transilvania de exemplu se ştie că a existat o viguroasă Biserică ortodoxă.
Acest lucru îl deducem din scrisoarea papei Grigorie al II-lea (1227-1241), care s-a
plâns regelui maghiar Andrei al II-lea de îndrăzneala românilor schismatici care nu
vor să asculte de episcopul de la Roma ci ascultă de nişte pseudo-episcopi de
asemenea schismatici.
In Tara Românească avem ştiri de pe vremea lui Ioan Alexandru Basarab.
Acesta face demersuri şi în 1359 Patriarhul recunoaşte înfiinţarea Mitropoliei Ungro-
Vlahiei şiil numeşte pe Iachint de Vicina ca mitropolit, cu reşedinţa la Curtea de
Argeş.
In 1370 se înfiinţează a doua Mitropolie la sud de Carpaţi, cea a Severinului,
conducătorul ei fiind Daniil Critopul.
In Moldova (ce avea legături cu Mitropolia Haliciului) s-a înfiinţat o Mitropolie
în a doua jumătate a secolului XIV, pe vremea lui Roman Muşat, care cere Patriarhului
de Constantinopol să îl recunoască ca întâi stătător pe fratele său Iosif Muşat, hirotonit
ca episcopop de Cetatea Albă de Mitropolitul Haliciului. Consatantinopolul
recunoaşte înfiinţarea Mitropoliei dar nu îl recunoaşte pe Iosif, şi hirotoneşte un
mitropolit grec, pe Ieremia. Moldovenii nu îl primesc şi Constantinopolul aruncă
anatema asupra Moldovei, conflictul încheindu-se în 1401, când Alexandru cel Bun
reuşeşte să obţină confirmarea lui Iosif Muşat. Reşedinţa mitropolitană era la Suceava,
iar ca Mitropolii sufragane amintim Mitropolia de Rădăuţi şi Roman.
Stiri despre viata bisericească din Tările Române în perioada secolelor XIV-V
avem relativ puţine.

Biserica Bulgară
La începutul dezvoltării sale, Biserica bulgară a oscilat între Bizanţ şi Roma, dar,
în cele din urmă, din secolul X a rămas definitiv legată de destinele Ortodoxiei.
Poporul bulgar, a întâmpinat mari dificultăţii de-a lungul secolelor, aceste
dificultăţii au fost de cele mai multe ori datorate învecinării cu turcii, care erau
porniţi pe distrugere şi pe ocuparea unor noi teritorii. Turcii au distrus independenţa
politică şi bisericească a Bulgariei, destrămând orice şansă de supravieţuire a
credinţei bulgare ortodoxe, iar majoritatea episcopiilor, fiind ocupate de greci.
Situaţia bulgarilor era devastatoare - nu aveau nimic : nici stat, nici biserică liberă,
nici şcoli ori cărţi sau alte aşezăminte culturale.
Dacă ne gândim că şi conducătorii bulgari ( preoţi, meseriaşi şi negustori ) şi-
au desprins mai întâi în limba greacă primele rudimente de şcoală şi învăţătură, vom
înţelege uşor de ce contradicţiile de ordin cultural şi bisericesc erau inevitabile şi de
ce a fost imposibil ca în faţa celorlalte neamuri conştiinţa de sine a poporului, a
bisericii şi limbii bulgare să nu se trezească. Bulgarii, ramura de sud a slavilor, au
fost increstinati de misionarii bizantini trimisi de patriarhul Fotie in 865. Tarul Boris
(853-889) a primit crestinismul sub forma ritului bizantin. Patriarhia Bulgara ia fiinta
in 1017, sub tarul Simeon, dar a fost desfiintata in 1019 de impăratul bizantin Vasile
II (Bulgaroctonul).
Prin 1019-1020- cand Vasile II Bulgaroctonul , in urma desfiintarii statului
bulgar , a suprimat şi “ Patriarhia” bulgara de la Ohrida , readucându-o la rangul de
arhiepiscopie , dar tot autocefală. In locul patriarhului David este asezat
arhiepiscopul Ioan
Impăratul a dat trei diplome( decrete) care se ocupau cu organizarea si
jurisdictia bisericeasca a noii Arhiepiscopii. Prin cea de a doua diploma ( mai 1020)
impăratul stabileste ca intinderea Arhiepiscopiei de Ohrida sa fie aceiasi ca pe
vremea ţarului Simeon
In secolul XII în Balcani s-au produs schimbări insemnate. Bulgarii ajutaţi de
români intre 1185-1186 s-au răsculat împotriva Bizanţului şi au reuşit să se constitue
ca stat sub conducerea fraţilor Asan. In 1186 se restaureaza al doilea patriarhat cu
centrul la Tarnovo, dar a fost iarasi desfiintat de turcii otomani (1393). Ioniţă Asan
în dorinţa de a obţine titlul şi coroana de împărat, şi-a îndreptat privirile spre Roma,
care în schimbul acceptării unei ierarhii apusene, în 1204 îi trimite lui Ioniţă coroana
imperială. După trei ani Bulgaria se leapădă de relaţiile cu Roma şi populaţia redevine
majoritate ortodoxă.
In 1204 Constantinopolul a fost ocupat de cruciaţi şi familia Imperială a fost
nevoită să se mute la Niceea, punând acolo bazele Imperiului de Trapezunt. Impăratul
bizantin a încercat să realizeze o alianţă cu Bulgaria pentru a-I alunga pe francezi şi
veneţieni din Constantinopol. Bulgarii profită de acest moment şi cer recunoaşterea
Mitropoliei autocefale pentru Bulgaria în 1234, reşedinţa aflându-se la Târnovo.
Mai târziu în 1393 Bulgaria a fost cucerită de turci, şi cum de pe la sfârşitul
secolului XIIl-lea in Ohrida a funcţionat o Patriarhie sub jurisdicţia căreia s-au aflat şi
sârbii, acum această Patriarhie a fost desfiinţată. Sub stăpânire turcă bulgarii au fost
din nou curtaţi de Roma, dar nu s-au înregistrat treceri la catolicism.

Biserica sârbă
La scurt timp după ce ajung în Balcani, triburile sârbe au fost botezate de misionarii
creştini şi astfel sârbii au devenit creştini ortodocşi. Înscăunarea Sfântului Sava ca
arhiepiscop întâistătător al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat şi mai
mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbeşti faţă de Constantinopol şi
solidaritatea acestora cu Răsăritul creştin. Sârbii au profitat şi ei de slăbirea
Imperiului Bizantin şi în 1219 au reuşit să-şi dobândească autocefalia bisericească.
Din punct de vedere politic marele jupan sârb Nemania I (1170-1196) a reuşit să
realizeze unitatea statului sârb. în 1200 s-au pus bazele Mitropoliei de Ras(cia),
autocefalia fiind recunoscută de Constantinopol abia în 1219.
Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval creştea ca dimensiuni şi
prestigiu şi după ce Ştefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) îşi arogă titlul imperial
de ţar (1346-1355) (statul sârb şi-a mărit graniţele cucerind Albania, Macedonia şi
Epirul), arhiepiscopia de Ipec a fost şi ea înălţată la rangul de patriarhie. Răgazul
dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei. Ca
urmare în 1346 un sobor adunat la Scopje a ridicat Biserica Sârbă la rangul de
Patriarhie având şi consimtământul Patriarhiei bulgare de la Ohrida. Patriarhia
ecumenică nu a fost de acord cu acest lucru şi a aruncat anatema asupra sârbilor.
Recunoaşterea Patriarhiei de Ras(cia) a venit în 1374 din partea patriarhului Filotei.
în 1389 sârbii sunt cuceriţi de turci şi Patriarhia a fost desfiinţată. Pentru a rupe
legăturile cu Constantinopolul turci îi trec pe sârbi sub jurisdicţia Patriarhiei de Ohrida
care a fost reactivată în 1410.
Serbia a fost transformată în paşalâc turcesc, iar centrul religios al sîrbilor a
devenit Mitropolia de la Ipek. După cucerirea de către turci a celui mai puternic
principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei a devenit paşalîc
turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenije al II-lea în 1463, nu a fost
ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit de facto, iar Biserica
Serbiei a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Patriarhia Serbiei a fost reinstituită
în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când Makarije, fratele celebrului
Mehmed Paşa Sokolovic, a fost ales patriarh în oraşul Ipec.
In perioada imediat următoare Schismei Bisericile Naţionale au reuşit să-şi
dobândească autocefalia bisericească.

Cursurile nr.41-42
Cruciadele

Perioada a IV a Istoriei Bisericeşti Universale a fost marcată pe de o parte de

încercările de reunificare Bisericească, iar pe de altă parte amintim şi fenomenele
negative care au fost Cruciadele. Mobilul Cruciadelor a fost stăpânirea turcească
asupra locurilor Sfinte. Intre 1071-1078 turcii au reuşit să pună stăpânire peste
întreaga Palestină şi au supus populaţia creştină de aici şi pe pelerinii ce veneau la
locurile Sfinte la numeroase suferinţe şi cruzimi.
Ideea de Cruciadă s-a născut după anul 1078 când papa Grigorie al VII-lea a reuşit să
adune o armată de 50 000 de luptatori cu scopul de a elibera locurile Sfinte. Armata
era alcătuită din cavaleri normanzi din Italia de sud. Din planul papei nu s-a ales nimic
pentru că se afla în conflict cu împăratul german Henric al IV-lea care în 1080 a cucerit
Roma şi pentru eliberarea ei papa s-a folosit de acea armată de normanzi, cu care până
la urmă papa Grigorie a intrat în conflict.
In nădejdea eliberării Asiei Mici de turci împăratul Bizantin Alexios I
Comnenul (1081-1118) s-a adresat papalităţii pentru ajutor armat. Papa Urban al II-
lea (1088-1099) a convocat sinodul general în Cleremont – Franţa – şi a propus
organizarea unei astfel de expediţii. Clericii apuseni reuşesc să înflăcăreze masele şi
la apelul papei răspunde un mare număr de creştini ce şi-au luat ca emblemă o cruce
pe care şi-au cusut-o pe umărul drept.
Cruciada I 1096-1099
Această Cruciadă a avut doua faze: - Cruciada săracilor
- Cruciada cavalerilor
Cruciada săracilor este numită aşa pentru că la apelul lui Petru Ieremitul, sub
conducerea cavalerului rătăcitor Walther cel Sărac, o ceată prost organizată de ţărani
germani au trecut peste Serbia, Ungaria şi Bulgaria şi au ajuns în toamna lui 1096 la
Constantinopol. în traseul lor ei au intrat în conflict cu populaţia băştinaşă a ţărilor de
mai sus, şi ca urmare împăratul Alexios I s-a grăbit să-i treacă pe celălalt mal al
Bosforului, unde cruciaţii prost organizaţi au asediat cetatea Niceii. Turcii se
mobilizează şi îi zdrobesc pe cruciaţi. Cei care au scăpat au reuşit să ajungă lângă
localitatea Kivoto de unde s-au întors acasă.
Adevarata Cruciadă este cea a cavalerilor. Armata a fost alcătuită din cavalerii
lotargieni conduşi de ducele Godefroy de Boullion, cavalerii normanzi din Italia de
sud conduşi de Raymond al IV-lea de Touluse şi cavalerii francezi, bretoni şi englezi
conduşi de Robert duce de Normandia.
Această armată avea peste 200 000 de luptători. Ei ajung la Constantinopol pe
diferite căi şi în 1097 trec Bosforul şi încep eliberarea Asiei Mici de turci. Mai întâi
cuceresc Niceea, îi bat pe turci lângă Doryleum şi apoi cuceresc Antiohia şi cetatea
Mosul.
In Antiohia o parte a acestei armate se opreşte pentru că Raymond al IV-lea
pune aici bazele unui regat după model francez. Datorită acestui fapt dar şi multor
lipsuri ca apă, alimente, datorită bolilor şi luptelor din faimoasa armată nu au mai
rămas decât 12 500 de luptători.
Aceştia încep pe 15 iulie 1099 asediul asupra Ierusalimului pe care îl cuceresc
după cinci săptămâni de luptă. Pătrund în cetate şi trec populaţia musulmană prin
ascuţişul sabiei, jefuind tot ceea ce le stătea în cale. Se înfiinţează şi aici un regat
creştin, care era organizat după model francez, primul conducător fiind Godefroy de
Boullion. Urmaşul acestuia a fost Balduin I care a mai reuşit să elibereze câteva oraşe
din Asia Mică şi astfel se încheie Cruciada I, care va fi singura Cruciadă ce şi-a atins
ţelul propus.
Cruciada a II-a 1147-1149
Această Cruciadă a avut ca scop cucerirea Edesei şi nu eliberarea Locurilor
Sfinte, dar şi strigătul de ajutor lansat de Raymond al IV-lea care a rămas în Antiohia,
oraş care la vremea respectivă a fost din nou înconjurat de turci. Papa face apel la
regele Franţei Ludovic (1137-1180) dar şi la împăratul german Conrad (1138-1152).
Armatele germane suferă o grea înfrîngere la Doryleum în 1147 şi lipsite de hrană,
trupele se întorc spre casă. Se unesc cu francezii, dar nici împreună nu au avut succes
în faţa turcilor. Decimate de foame, de sete, de turci, armatele apusene se întorc
ruşinate acasă fără a fi realizat ceva.
Impăratul Conrad reînnoieşte un tratat de alianţă cu regele Ludovic al Franţei
şi hotărăsc ca în 1148 să atace Damascul. Nici din această intenţie nu s-a ales nimic.
Cruciada a III-a 1189-1192
In 1187 după 88 de ani de stăpânire apuseană, Ierusalimul a căzut sub turci.
Acest eveniment a zguduit din nou Apusul. Cruciada a III-a nu a fost o operă a
Bisericii, ci o acţiune a statelor apusene iniţiată de cei trei mari monarhi ai Apusului:
împăratul Friederich I Barbarosa (1152-1190), Richard Inimă de Leu al Angliei
(1189-1199) şi Filip al II-lea al Franţei (1180-1223). Impăratul Friederic îşi conduce
armatele pe acelaşi traseu ca al primelor două Cruciade. El moare în urma unui
accident în 1190. Filip al II-lea intră în conflict cu Richard, şi primul se întoarce acasă.
Cu tot eroismul lui Richard Ierusalimul nu a mai putut fi cucerit, dar Richard încheie
un armistiţiu cu sultanul Saladim prin care se permitea creştinilor accesul pentru
vizitarea Sfântului Mormânt.
Cruciada a IV-a 1202-1204
 In cavalerii francezi la începutul secolului XII s-au trezit din nou simţăminte
religioase pentru soarta Sfântului Mormânt. Clericii apuseni nu conteneau să deplângă
saorta locurilor Sfinte aflate sub stăpânire străină. Si astfel francezii le cer veneţienilor
să-i ducă pe mare până în Palestina. în acest timp prin Apus pribegea prinţul Bizantin
Alexios al II-lea Anghelos ca să ceară ajutor pentru tatăl său împăratul Isac al II-lea
Anghelos ce fusese detronat de o rudenie a lor Alexios al III-lea. Prinţul promitea
sume mari de bani în schimbul ajutorului cerut. Intre timp Alexios al III-lea a dispus
ca lui Isac să i se scoată ochii.
Cruciaţii în loc să ajungă în Palestina ajung la Constantinopol, îl alungă pe
Alexios al III-lea, dar cum nu şi-au primit banii promişi au cucerit Constantinopolul
în 1204 şi l-au supus jafului. Apoi au pus bazele unui Imperiu latin de Răsărit, primul
conducător fiind Balduin al II-lea de Flandra. Familia imperială s-a mutat la Niceea şi
alături de Patriarhia Ecumenică în Constantinopol a fost înfiinţat şi un scaun patriarhal
apusean.
Apusenii ramân în Constantinopol 57 de ani, până în 1261 când împăratul
Bizantin Mihail al VII Î-lea Paleologul cu ajutorul genovezilor reuşeşte să-i alunge pe
francezi şi să restaureze Imperiul.
Cruciada copiilor
Intre timp în Apus a mai avut loc o tentativă de Cruciadă, eveniment ce nu poate
fi socotit o adevarată Cruciadă. Prin anul 1212 monahii apuseni au uitat de locurile
Sfinte şi drept urmare un tânar francez – Stefan sau Etienne – socotindu-se alesul lui
Dumnezeu a hotărât că poate conduce o Cruciadă spre Palestina. La apelul său un
numar de câteva zeci de mii de copii germani şi francezi au hotărât să meargă în
Palestina. CopIII germani cu vârste cuprinse între 10-13 ani s-au pus sub conducerea
unui “viteaz” pe nume Nicolae (de 10 ani !) şi au hotărât să treaca Alpii spre a ajunge
în Veneţia. Regele Filip al II-lea al Franţei reuşeşte să-iintoarcă din drum pe copIII
germani. CopIII francezi conduşi de Stefan au ajuns repede în portul Marsilia unde
doi negustori i-au îmbarcat în corăbii şi i-au vândut ca sclavi în pieţele arabe. De aici,
această Cruciadă mai este cunoscută şi sub numele de Cruciada Copiilor.
Cruciada a V-a 1228-1229
După ce regele Ungariei Andrei al II-lea a reuşit câteva acţiuni armate în
apropierea Iordanului, dar fără să cucerească Ierusalimul, a urmat o expediţie condusă
de Wilhelm de Olanda şi George de Wield. Si această expediţie a fost un eşec.
Friederich al II-lea al Germaniei (1212-1250) s-a hotărât să organizeze şi el o
Cruciadă în Răsărit. Dar el intră în conflict cu papa Grigorie al IX-lea pe problema
investiturii. Pentru a scăpa de anatema ce plutea deasupra capului său împăratul
porneşte pe cont propriu spre Ierusalim. Printr-un concurs a reuşit să cucerească
Ierusalimul şi împrejurimile lui, ţinuturi pe care le-a dăruit întregii creştinătăţi. El nu
scapă de anatemă şi drept urmare Friederich este nevoit să părăsească Ierusalimul în
1229. După 15 ani Ierusalimul a căzut din nou în mâinile turcilor în 1244 dar de
această data pentru totdeauna.
Cruciada a VI-a 1248-1254
După recucerirea Ierusalimului de către arabi papa Inocentiu al IV-lea (1243-
1254) a făcut din nou apel la monahii apuseni. La apelul papei a răspuns regele Franţei
Ludovic cel Sfânt (1226-1270). Acesta porneşte Cruciada de zdrobire a păgânătăţii.
Işi adună armatele pe insula Cipru şi hotărăşte să ajungă în Palestina trecând prin
Egipt. în noiembrie 1249 armata a fost zdrobită în drumul spre Cairo, iar flota franceză
a fost distrusă pe Nil. Mulţi cruciaţi au murit, însuşi regele a căzut prizonier trebuind
să plătească pentru răscumpărare. O dată eliberat s-a îndreptat spre Siria unde spera
să primească ajutor din Apus. După saşe ani, deoarece nu a primit ajutor regele se
întoarce acasă.
Cruciada a VII-a 1270
Regele Ludovic cel Sfânt a organizat o nouă Cruciadă în 1270. De această dată
din Sardinia pleacă spre Tunisia unde atât împăratul cât şi o mare parte din armată a
căzut pradă bolilor. Conducerea regatului a luat-o Filip al III-lea (1270-1285). După
câteva bătălii norocoase, Filip încheie un acord cu saracinii prin care s-au obţinut mici
favoruri pentru creştini, după care armata franceză s-a întors acasă fără să ajungă la
hotarele Tării Sfinte.
Lipsa de unitate, foamea şi setea, bolile şi turcii au fost factorii care au dus la
insuccesul Cruciadelor. Doar Cruciada I şi parţial Cruciada a V-a au reuşit să îşi atingă
ţelul propus.

Cursul nr.43
Incercări de unire a celor două Biserici
în secolele XI-XV

La 20 de ani după Schisma cea Mare grecii erau ameninţaţi de turcii ce

străbăteau Asia Mică. Impăratul Bizantin Mihail Ducas (1071-1078) a cerut ajutor
papei Grigorie al VII-lea (1073-1085) împotriva turcilor oferind în schimb unirea
celor două Biserici. Papa acceptă bucuros şi reuşeşte să adune 50 000 de ostaşi
normanzi şi chiar să colecteze fonduri pentru această expediţie. El însă, intră în
conflict cu Henric al IV-lea care în 1080 a cucerit Roma şi papa foloseşte această oaste
pentru a-i alunga pe germani din Italia. Până la urmă papa intră în conflict cu
normanzii care jefuiesc Roma, iar fondurile pentru expediţia în Răsărit ajung în
buzunarele rudeniilor papei.
Câţiva ani mai târziu papa Urban al II-lea (1088-1099) pe vremea căruia s-a
organizat Cruciada I preocupat de soarta grecilor din Italia de sud a încercat să-i
unească pe aceştia cu forţa şi să-i alipească de Roma. El a convocat un sinod la Bari
în Italia în 1098, sinod la care s-a hotărât ca Italia de sud să aparţină jurisdicţional de
Roma. Acest sinod nu a fost unul de reunificare bisericească, ci prin forţă papa şi-a
impus punctul de vedere, trecându-I pe ortodocşii din sudul Italiei sub jurisdicţia
arhiepiscopului catolic de Benevent. Experienţele cruciate din secolele XI-XIII au dat
tot mai multe speranţe papilor în planul lor că vor izbuti să-i unească pe greci cu
Biserica lor.
Unul dintre motivele pentru care nu s-a putut realiza reunificarea bisericească
în timpul Cruciadelor a fost acela că papalitatea s-a purtat rău cu populaţia ortodoxă
din teritoriile subjugate de cruciaţi. în Ierusalim Patriarhul ortodox a fost alungat în
Cruciada I. în Cruciada a IV-a (1022-1204) odată cu cucerirea Constantinopolului de
către Apuseni s-a crezut că se va putea realiza unificarea celor două Biserici şi s-au
purtat chiar tratative în acest sens. în 1234 patriarhul Ghermanos al II-lea (1224-1241)
a purtat tratative cu delegaţii papei Grigorie al II-lea (1227-1241) fără să se ajungă la
un rezultat concret.
După alungarea latinilor din Constantinopol în 1261, împăratul Mihail al VII Î-
lea Paleologul a intrat în tratative cu Roma în speranţa că astfel Imperiul va fi pus la
adăpost de noiincercări ale latinilor de a ajunge în Răsărit. O încercare concretă de
reunificare bisericească s-a făcut în 1274 la Lyon în Franţa. Impărat la Constantinopol
era Mihail al VII Î-lea Paleologul, patriarh ecumenic era Iosif I, iar de cealaltă parte
se afla papa Grigorie al X-lea. Increzător în promisiunile papei că va suporta toate
cheltuielile sinodului şi că nimic din legea Răsăriteană nu va fi umbrit, împăratul
Mihail acceptă invitaţia de a participa cu o delegaţie ortodoxă la Lyon pentru a discuta
problema unirii celor două Biserici.
Patriarhul Iosif s-a arătat neîncrezător în promisiunile apusenilor şi a refuzat să
facă parte din această delegaţie afirmând că în cazul unirii celor două Biserici el se va
retrage din scaun. Delegaţia ierarhilor ortodocşi a fost condusă de mitropolitul
Gherman al III-lea al Nyssei care pentru o scurtă vreme a fost şi Patriarh ecumenic. Il
amintim aici şi pe Ioan Vecos.
La Lyon delegaţii ortodocşi cer latinilor să nu le impună învăţături specifice
Apusului cum ar fi: adaosul Filioque, purgatoriul, azimele, pentru că în acest caz nu
vor accepta unirea. Apusenii acceptă şi după tratative se semnează un act de unire.
Sinodul aprobă actele dar ortodocşii sunt obligaţi să depună un juramânt de
solidaritate cu hotărârile sinodului. Cu acel prilej ei au fost obligaţi să rostească Crezul
de trei ori cu adaosul Filioque ca semn că recunosc acest adaos.
Întors acasă, împăratul, susţinut de o minoritate a încercat să impună cu forţa
unirea cu Roma. Era de fapt o trecere a Bisericii răsăritene sub jurisdicţia Romei.
Patriarhul Iosif I demisionează, în locul lui vine Ioan Vecos în 1275. Unirea de la
Lyon duce la scindarea populaţiei bisericeşti în două tabere care se războiau.
Impăratul a umplut închisorile cu antiunionişti. Soţia sa, Evloghia, care
a încercat să se opună unirii, a fost nevoită să fugă în Bulgaria la fiica să Maria
căsătorită cu ţarul bulgar.
Ura poporului faţă de împăratul apostat nu a întârziat să apară şi era gata să
izbucnească un razboi civil. Impăratul a trebuit să renunţe.
Bănuind că Bizanţul nu îşi respectă promisiunile papa Grigorie al X-lea trimite la
Constantinopol delegaţi în 1276 si 1278. Trimişii raportează papei că nu s-a realizat
nimic şi ca urmare papa îl excomunică pe împăratul Mihail, socotindu-l schismatic.
Impăratul Bizantin la scurtă vreme moare, fiind părăsit de toţi şi din sinod nu s-a ales
nimic.
După moartea lui Mihail al VII Î-lea fiul său Andronic al II-lea, care era opus
unirii celor două Biserici, îl înlocuieşte pe Ioan Vecos cu Iosif I. Această înlocuire a
fost o greşeală a împăratului care s-a amestecat în treburile Bisericii şi a devenit o
problemă vitală în Bizanţ, ceea ce a dus la demisia împăratului.
Pe vremea lui Andronic al III-lea în 1339 se reiau tratativele cu Roma. Acest
împărat trimite o delegaţie la Avignon care să negocieze unirea celor două Biserici, în
schimbul unui ajutor împotriva turcilor. Conducătorul acestei delegaţii a fost Varlaam
Calaabritul, care nereuşind să-şi ducă la îndeplinire misiunea nu se mai întoarce în
Bizant ci rămâne în Apus. De numele lui se leagă şi disputa isihastă.
O nouă încercare şi o nouă cerere de unire bisericească şi de ajutor a fost facută
de Ioan al V-lea Paleologul în decembrie 1355 care drept garanţie pentru realizarea
unirii promite să-l trimită ca ostatec în Apus pe fiul său Manuel. Papa Inocenţiu al VI-
lea îi trimite doar promisiuni că va trimite o delegaţie în Răsărit. în acest context Ioan
al V-lea pleacă la Roma unde jură supunere papei. Patriarhul Filotei al
Constantinopoluluiindeamnă populaţia ortodoxă să rămâna statornică în religia ei.
Manuel al II-lea Paleologul a ajuns şi el în Apus cerşind ajutoare, dar papa nu
şi-a ţinut promisiunile. Amintim apoi şi prezenţa delegaţiei ortodoxe condusă de
mitropolitul Kievului Grigorie Tamblac, delegaţie care a ajuns în 1418 la Constantza
în Elvetia. Atunci Apusenii au refuzat să poarte dialoguri cu delegaţia ortodoxă, fiind
ocupaţi cu rezolvarea problemei lor interne, adică a Schismei Papale şi a reformei
bisericeşti. Ei au motivat că Răsăritenii au ajuns prea târziu la Constanza pentru a pune
problema reunificării în sinod.
Toate aceste încercări de reunificare bisericească nu au avut nici un rezultat
pentru că au pornit din raţiuni politice şi discuţiile nu s-au purtat de la egal la egal,
Apusenii au încercat să abuzeze de situaţia lor politică stabilă şi încercau să obţină cât
mai multe avantaje din partea Răsăritenilor.

Cursurile nr.44-45
Sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa
(1438-1439)
 O noua încercare concretă de unificare s-a făcut prin sinodul de la Ferarra –
Florenţa 1438-1439. Presiunea otomană asupra Constantinopolului era tot mai
intensă. Ca urmare împăratul Bizantin a socotit că a venit vremea pentru a purta
tratative concrete cu Roma pentru realizarea unificării bisericeşti. De cealaltă parte
papa Eugeniu al IV-lea presat de sinodalii de la Basel ca să recunoască superioritatea
sinodului faţă de papă, a abătut discuţiile sinodului spre reunificarea celor două
Biserici. Iniţiativa de unire a venit din partea lui Ioan al VII Î-lea Paleologul (1425-
1428) care a trimis o delegaţie în Elveţia să ia legătura cu papa Eugeniu. în urma
acestui contact papa Eugeniu propune închiderea sinodului general al Bisericii de
Apus de la Basel şi mutarea lui în Italia, pentru a da posibilitatea Răsăritenilor să
ajungă la sinod.
S-a propus ca loc de desfăşurare localitatea Constantza. Sinodalii care erau
majoritari francezi ar fi dorit ca ortodocşii să vină la Basel sau Avignon. Până la urmă
papa hotărăşte închiderea sinodului de la Basel şi mutarea lui la Ferarra-Florenţa. El
părăseşte Basel-ul însoţit de un grup restrâns şi în 1437 redeschide sinodul la Ferarra.
Pentru ca delegaţia ortodoxă să ajungă în Apus, papa care promisese că va suporta
toate cheltuielile pentru sinod plus diurna îi angajează pe veneţieni să meargă la
Constantinopol pentru a-i aduce pe ortodocşi la Ferarra. Sinodalii de la Basel fac
acelaşi lucru angajându-i pe genovezi să-i ducă pe Răsăriteni la Basel. Intre marinari
se iscă scandal în Constantinopol, împăratul trebuind să intervină cu forţa. Impăratul
hotărăşte să meargă în Italia pentru că acolo era papa. Si astfel o delegaţie de
aproximativ 700 de Răsăriteni porneşte spre Italia. Din delegaţia ortodoxă făceau
parte: împăratul Ioan al VII Î-lea Paleologul, fratele lui Dimitrie, patriarhul Iosif al II-
lea, Mitropolitul Visarion al Niceii, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului,
Mitropolitul Antonie de Eracleea, Mitropolitul Mitrofan de Cizis, Mitropolitul
Damian al Moldovei, ieromonahul Grigorie Manas, Silvestru Siropulos, Gheorghe
Scolarios, Gheorghe Ghenistos, Mitropolitul Dorotei de Mitilene; alături de ei
amintim pe protopopul Constantin şi logofătul Neagoe din Moldova.
Intre susţinătorii papeiil amintim pe cardinalul Iuliano Cezarini, pe episcopul
Ioan de Torchenada, pe Ioan de Montinegro, pe Ioan de Ragusa, pe Andrei de Rodos
şi mulţi alţii până la cifra de 70.
Delegaţia ortodoxă porneşte din Constantinopol în octombrie 1437 şi ajunge la
Veneţia în februarie 1438. Aici ortodocşii săvârşesc Sfânta Liturghie în Biserica San
Marco şi Apusenii rămân uimiţi de frumuseţea Liturghiei bizantine. în martie 1438
ortodocşii ajung la Ferarra. Papa propune să se întârzie deschiderea oficială, pentru că
el spera să mai vină şi sinodalii de la Basel.
Intre Răsăriteni şi Apuseni au loc discuţii preliminare. Discuţii aprinse s-au
purtat pe tema adaosului Filioque. Răsăritenii şi Apusenii se acuzau reciproc că au
stricat Tradiţia Bisericii şi din nou sunt puse în discuţie diferenţele dintre cele două
Biserici, diferenţe sesizate de Fotie încă din secolul IX. Pentru că nu s-a ajuns la nici
un consens teologic şi nici sinodalii de la Basel nu au mai venit, mai mult sub
presiunea împăratului pe 8 octombrie 1438 papa a deschis oficial lucrările sinodului,
care s-au purtat până în martie 1439. în acest timp au avut loc 25 de şedinţe oficiale
publice. Din nou problema Filioque, a purgatoriului şi a azimelor au făcut ca să nu se
realizeze consensul.
In acest context delegaţia ortodoxă a ameninţat că se întoarce acasă, iar
împăratul îşi vedea visul de a primi ajutor armat din partea Apusului spulberat.
Sultanul Murat al II-lea i-a atras atenţia împăratului Ioan că dacă va încerca să ducă
tratative cu Apusul în lipsa lui din Constantinopol, va cuceri şi ceea ce a mai rămas
din Imperiul Bizantin. Cu toate că împăratul a părăsit Constantinopolul Sultanul nu a
atacat Bizanţul pentru că a fost sfătuit să mai aştepte, pentru că prin unirea celor două
Biserici nu va fi pusă în pericol înaintarea turcească.
Papa hotărăşte mutarea sinodului în mijlocul Italiei, pentru a-i împiedica
pe Răsăriteni să părăsească Italia. Invocând o epidemie de ciumă la Ferarra, papa mută
sinodul la Florenţa. Adevăratul motiv al acestei schimbări a fost acela că papa nu mai
avea fonduri pentru a susţine continuarea sinodului şi florentinii prin familia
DeMedici au făgăduit papei ajutor bănesc dacă sinodul se va muta în cetatea lor. Astfel
sinodul este redeschis în aprilie 1439 la Florenţa.
La scurt timp după aceasta patriarhul Iosif al II-lea moare şi este îngropat în
Florenţa. Marcu Eugenicul reuşeşte să fugă din Florenţa şi împăratul sprijinit de
Mitropolitul Visarion al Niceii, de Dorotei de Mitilene şi Isidor îşi impun voinţa şi
propun acceptarea unirii. Rând pe rând delegaţii ortodocşi părăsesc Florenţa şi astfel
în grabă se redactează pe 5 iulie 1439 un document de unire în care se arată că
Răsăritul acceptă cele 4 puncte majore ce deosebesc cele două Biserici:
a) Primatul papal adică recunoaşterea supremaţiei papei;
b) Filioque adică erezia care susţine că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul;
c) Azimele – pâine nedospită folosită la împărtăşanie;
d) Purgatoriul – între rai şi iad mai există un loc de purificare al sufletelor.
Actele redactate în latină şi greacă au fost semnate doar de 22 dintre Răsăriteni,
între care s-a aflat şi Mitropolitul Damian al Moldovei. După semnarea actelor
delegaţii ortodocşi au fost obligaţi să sărute papucul papei ca semn al recunoaşterii
Primatului papal.
Impăratul Ioan al VII Î-lea s-a ales cu câţiva galbeni şi un corp de oaste genoveză
ce au ajuns în Constantinopol. Delegaţii ortodocşi au fost trataţi rău atât la Ferarra cât
şi la Florenţa, diurna a fost mică şi nici aceea plătită.
Interesantă este prezenţa românilor la acest sinod. Se ştie că Mitropolitul Damian
era grec de origine şi că fusese hirotonit de curând pentru Moldova. La vremea
respectivă Moldova era împărţită între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun: Iliaş şi
Stefan. Iliaş avea reşedinţa la Suceava şi avea certitudinea ca va avea un Mitropolit.
Stefan avea reşedinţa la Roman şi ar fi dorit şi el un Mitropolit. Din această cauză au
fost trimişi la Constantinopol protopopul Constantin şi logofătul Neagoe. Cum
delegaţia ortodoxă era pornită spre Ferarra au însoţit-o şi ei în speranţa că vor găsi
timp pentru a discuta cu patriarhul Iosif al II-lea despre problema lor. Numele
mitropolitului Damian apare de trei ori în actele sinodului, iar a logofatului Neagoe o
dată.
Dupa sinod delegaţia ortodoxă s-a întors la Constantinopol. Aici populaţia i-a
primit cu ură şi neîncredere şi marea majoritate a semnatarilor actelor unirii şi-au
retras semnăturile, între ei fiind şi Damian. Isidor al Kievului nu a făcut acest lucru şi
ajuns la Moscova a fost întemniţat de Vasile al II-lea, dar lăsat să fugă a ajuns la Roma
unde a fost hirotonit şi numit cardinal. A fost însărcinat de papa Eugeniu să meargă la
Constantinopol pentru a citi oficial actele de unire a celor două Biserici. Poporul i-a
primit cu huiduieli şi Ghenistos Pleton ne spune că un glas s-a auzit în Catedrala Sfânta
Sofia care ar fi spus că “decât pălărie roşie de cardinal mai bine turban turcesc”.
Dorinţa respectivului om s-a împlinit peste 10 ani.

Cursul nr.46
Căderea Constantinopolului

La mijlocul secolului XV din faimosul Imperiu Bizantin nu a mai rămas decât

capitala, împrejurimile ei şi câteva fişii de coastă. Era eminentă asedierea
Constantinopolului de către sultanii turci. Sultanul Mahomed în 1451, ajungând la
tron şi-a exprimat dorinţa de a cuceri capitala Imperiului. El cunoştea bine
Constantinopolul pentru că în tinereţe a învăţat carte aici. Se ştie că tatăl său, Murad
şi-a exprimat dorinţa de a cuceri Constantinopolul încă de la Sinodul Unionist de la
Ferarra-Florenţa.
In urma acestui sinod împăratul Ioan al VII Î-lea Paleologul a rămas cu două
corăbii, câteva pungi de galbeni şi un corp de oaste genoveză. Numărul genovezilor
s-a înmulţit în următorii ani şi în 1453 în Constantinopol se afla o armată cam de 9
000 de genovezi conduşi de Giovani Justiniani.
Intre 1448-1458 împărat la Constantinopol era Constantin al XII-lea Dragasis.
Mahomed îşi pregăteşte o armată de 160 000 de soldaţi şiişi îndreaptă flota spre gurile
Bosforului. Armata de uscat era sprijinită de artileria grea compusă din tunuri de mare
capacitate. Istoricul Franzes ne spune că acele tunuri erau capabile să arunce ghiulele
de 900 de kilograme la o distanţă de doi kilometri şi au fost confecţionate de un
transilvănean numit Urban.
In 5 aprilie 1453 începe atacul asupra Constantinopolului. Flota este distrusă pe
20 aprilie în strâmtoarea Bosfor, iar pe uscat turcii au câştig de cauză în 28 şi 29 mai,
când intră în cetate. în 30 mai sultanul Mahomed intră triumfal în Constantinopol şi
cu tot eroismul dat de genovezi cetatea nu a mai putut fi salvată. Giovani Justiniani
este rănit, patriarhul Atanasie fuge din cetate şi împăratul Constantin cade în luptă.
 Mahomed intră în Catedrala Sfânta Sofia călare şi îi mulţumeşte lui Allah
pentru victorie, iar de atunci Catedrala ortodoxă a fost transformată în moschee, iar
din 1924 a fost declarată Muzeu Naţional. Din 1453 Imperiul Bizantin a mai dăinuit
110 ani după care şi-a încetat activitatea. Sapte ani mai târziu turcii cuceresc
Peloponezul şi Imperiul de Trapezunt.
Primul gând al Impăratului a fost de a restaura Biserica Ortodoxă, pentru că a
fost conştient că Patriarhul îi va fi de mare ajutor. în 1454 îl alege Patriarh pe
Gheorghe Scolarios, el primind de la călugărie numele de Ghenadie. Era vorbitor de
mai multe limbi străine şi a dat un act oficial prin care a arătat că Patriarhul este numit
Milet Paşa, iar prin aceasta se garanta creştinilor dreptul de a-şi practica religia în
schimbul peşcheşului. Cu timpul însă turcii au început să-i opreseze pe creştini în
sensul că au cerut tot mai multe taxe, le-au confiscat Bisericile transformându-le în
moschei, copIII le erau luaţi, bărbaţii erau obligaţi să facă parte din armata turcească,
iar fetele erau duse la harem. Creştinii erau numiţi raia (vite) şi nu aveau drepturi în
Imperiul otoman, nici măcar dreptul de a face parte din administraţie. Patriarhul a fost
obligat să-şi mute reşedinţa la Biserica Sfinţii Apostoli şi apoi la Biserica Sfântul
Gheorghe din Fanar, pentru că şi Biserica Sfinţii Apostoli a fost transformată în
moschee.

Biserica pe vremea lui Mahomed al II-lea

Din voinţa sultanului ca Patriarh a fost ales Ghenadie Scolarios, care a primit
din partea sultanului daruri în bani, veşminte şi un cal alb pe care îl călărea doar
Patriarhul. Ghenadie alcătuieşte cu acel prilej o mărturisire ortodoxă în care prezintă
învăţătura Bisericii şi relaţia acesteia cu statul. Aceasta este prima Mărturisire
Ortodoxă de după Schisma cea Mare. Sultanul îi acordă Patriarhului titlul de etnarh =
şef al naţiunii ortodoxe şi avea îndatorirea de a-i judeca pe creştini. Episcopii şi
Mitropoliţii au continuat să fie aleşi de Patriarh şi confirmaţi de sinod.
Deşi li s-a permis să aibe Biserica lor, creştinilor li s-a interzis să sărbătorească
anumite evenimente, de exemplu clopotele au fost interzise şi aşa a apărut toaca.
Creştinii nu aveau voie să facă propagandă printre musulmani. Promisiunile de
protecţie ale creştinilor nu au fost respectate. Patriarhii au fost schimbaţi după bunul
plac al sultanilor şi al vizirilor. Sub Mahomed al II-lea, care moare în 1481 au fost
schimbaţi 8 Patriarhi.
Urmaşii lui Mahomed, Sulim I şi Sulim al II-lea au reuşit să lărgească graniţele
Imperiului, primul cucerind Egiptul în 1517, iar al doilea Mohaciul în 1526. în 1541
transformă Ungaria în Paşalâc. Cu toate acestea Apusul a fost ferit de invazia turcă
pentru că la mijlocul secolului XVI a început declinul Imperiului. Creştinii au fost
persecutaţi până în secolul XVIII când în urma mai multor războaie ruso-turce s-a
încheiat pacea de la Cuciuc-Cainargi în 1774, iar în actele semnate s-a menţionat
libertatea religiei creştine.
Si în secolul XIX au mai existat cazuri în care creştinii au fost prigoniţi, de
exemplu cazul Patriarhului Grigorie al V-lea, care în 1821 a fost spânzurat în ziua de
Paşti.
Situaţia creştinilor s-a îmbunătăţit după Razboiul de Independenţă (1877-1878) dar
mai ales în secolul XX.

Cursul nr.47
Inchiziţia

Una dintre cele mai ruşinoase instituţii pe care Biserica de Apus a inventat-o a
fost Inchiziţia. Numele îi vine de la verbul latin incuo,-erere = a ancheta, a cerceta.
La început Inchiziţia a fost doar o procedură de judecată prin intermediul căreia
se încerca interzicerea alteiinvăţături decât cea a Bisericii. Cel care a inaugurat această
procedură a fost papa Lucius al III-lea şi a fost adoptată oficial de papa Inocenţiu al
III-lea (1158-1216) prin sinodul de la Lateran. Această procedură cuprindea trei
momente: a) inspecţia inchizitorului; b) predica lui si c) timpul de graţiere.
Inspecţia consta într-un interogatoriu la care era supus cineva bănuit de erezie.
La acest interogatoriu se ajungea pe baza mărturiei a cel puţin doi martori. Apoi i se
comunicau acuzatului acuzaţiile aduse şi un tribunal alcătuit din inchizitori şi oameni
de încredere: episcopi, preoţi, călugări pronunţau sentinţa. Pedepsele au fost variate şi
s-a ajuns până la pedeapsa capitală. Intre aceste pedepse amintim: exhumarea în cazul
în care cineva dovedit eretic era deja mort; confiscarea averilor familiei şi a rudeniilor;
flagerarea în Biserică; erau îndemnaţi pentru pocăinţă să facă pelerinaje şi acte de
caritate. Inchisoarea nu era socotită pedeapsă ci timp de îndreptare. Pedeapsa capitală
se executa prin ardere pe rug.
După anchetarea şi judecarea celui vinovat, urma predica prin care îi indemna
pe oameni să nu urmeze exemplul celui condamnat. Apoi I se dădea condamnatului
un timp de graţiere şi dacă nu renunţa I se aplica pedeapsa.
La început aceste tribunale au fost puse sub ascultarea episcopilor, dar episcopii
fiind mai puţin zeloşi au fost desemnaţi delegaţi permanenţi pe lângă episcopi de către
Papă. în 1233 papa Grigorie al II-lea (1229-1241) transformă Inchiziţia într-o instituţie
permanentă. Până în secolul XVIII când a fost interzisă ea a săvârşit numeroase acte
reprobabile. Cel mai sângeros a fost cel din 1209 pe vremea lui Inocenţiu al III-lea
când a fost organizată o Cruciadă împotriva catharilor şi când au fost omorâţi peste
20 000 de oameni.
Inchiziţia avea puterea de a folosi orice mijloc, chiar şi tortura pentru aflarea
adevărului. Considerând valabilă mărturia oricui, inchizitorii ţineau secret numele
martorilor. Această instituţie este o pată pe obrazul Bisericii de Apus.
Cursul nr.48
Controverse, erezii şi schisme în
Răsărit şi Apus

In Răsărit în perioada imediat următoare Schismei, Biserica Ortodoxă nu s-a

mai confruntat cu atâtea erezii ca în perioada primelor secole. Au apărut câteva grupări
religioase mai aparte ce au promovat o învăţătură străină Bisericii, între acestea este
şi cea a Bogomililor. Numele după unii istorici le-ar veni de la un preot care şi-a
schimbat numele în Teofil = Vogomile în limba slavă. După alţi istorici numele le-ar
veni de la rugăciunea specifică Bog milîi=Doamne miluieşte.
Stiri despre acestă erezie avem dintr-o predică a presbiterului Cozma precum şi
din lucrarea lui Eutimie Zigabenos –“Panoplia dogmatică”. Erezia a apărut în Bulgaria
unde se ştie că Impăratul Bizantin Vasile al II-lea Bulgarotonul a adus din mijlocul
Imperiului aşa numita grupare a pavicienilor pe care i-a aşezat pe graniţa dintre
Bulgaria şi Bizanţ pentru a apăra Imperiul. Bogomilismul a apărut în mijlocul lor.
Bogomilii afirmă că lumea este creată de Satanael, fiul cel mare a lui
Dumnezeu, care s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a creat pământul pentru sine. El
nu a reuşit să-l creeze pe om şi atunci a cerut ajutor Tatălui, care I l-a dat cu condiţia
ca omul să fie supravegheat de amândoi. Prima femeie creată a fost sedusă de Satanael
şi au avut doi copii, pe Cain şi Calomea.
 Teologia lor - ei afirmă că Dumnezeu ar avea un trup constituit dintr-o
substanţă fină ce nu poate fi cuprinsă cu simţurile noastre. El a luat
treiinfăţişări: Tatăl s-a arătat oamenilor în chipul unui moşneag, Fiul ca un
bărbat tânăr, iar Sfântul Duh ca un adolescent. Fiul emană din Tatăl şi s-a făcut
om prin Fecioara Maria, Duhul Sfânt emană din Fiul şi împreună se întorc în
Tatăl. Cain îl omoară pe Abel fapt pentru care Dummezeu îi retrage puterea
creatoare.
 Soteriologia sau învăţătura despre mântuire – ei afirmă că Dumnezeu a emis
din sine pe Logosul care este numit când Hristos, când Arhanghelul Mihail.
Logosul a pătruns în Fecioara Maria prin urechea dreaptă şi s-a întrupat. El l-a
trimis apoi pe Sfântul Duh pentru a-i desăvârşi opera. Existenţa omului este o
luptă între bine şi rău. Prin botezul făcut fără apă şi doar adulţilor demonii sunt
îndepărtaţi din om şi se sălăşluieşte în fiecare Sfântul Duh. Bogomilii credeau
că sunt nemuritori. Sfintele Taine şi sărbătorile au fost respinse. Spovedania
era publică. Euharistia se făcea doar sub forma pâinii şi era socotită doar un
semn al despărţirii lui Hristos de ei. Ei afirmau că în Biserica Ortodoxă locuiesc
demonii şi nu o cinsteau pe Fecioara Maria. Canonul biblic era constituit din
Cartea Psalmilor, 6 Profeţi şi Noul Testament. Comunitatea lor era împărţită
în două categorii: - cea a perfecţilor şi era de fapt ierarhia bogomililor.
 Căsătoria era socotită necurată şi era interzisă perfecţilor dar admisă pentru
restul. Erau constituiţi în trei trepte ierarhice: apostoli, diaconi şi sub-diaconi.
Morala era foarte riguroasă şi urmărea desprinderea omului de tot ceea ce este
material. Interziceau războaiele şi uciderea de animale fiind vegetarieni.
Respingeau autorităţile sociale şi de stat. Cu toate acestea organizaţia
bogomililor era una democratică.
 Evoluţia lor istorică – Ei au apărut cam pe la mijlocul secolului XI în Bulgaria.
Aici au sprijinit partidele care militau pentru independenţă. în 1111 medicul
Vasile împreună cu 12 perfecţi au fost arşi pe rug pe hipodromul din
Constantinopol. în Bulgaria Bogomilii au fost condamnaţi de două sinoade de
la Târnovo din 1111 şi 1150. în ciuda condamnării lor bogomilismul s-a
răspândit în Serbia, Bosnia şi Herţegovina. în secolul XIV au intrat în conflict
cu autorităţile Bizantine iar în secolul XV i-au cerut ajutor lui Mahomed
împotriva Bizanţului. Cu această ocazie ei trec la mahomedanism. Influenţa lor
s-a simţit şi după aceea, şi chiar în literatura şi cultura româna a secolelor XIX-
XX se simte o influenţă a bogomililor.
Catharii
Această erezie s-a dezvoltat în Apus şi este un amestec între învăţătura
bogomililor şi maniheism. Cu toate că maniheismul a fost condamnat în secolul IV în
Apus nu a dispărut complet. Pe această bază, această nouă erezie a Catharilor se
dezvoltă în combinaţie cu învăţătura pavlicienilor şi a bogomililor.
Dupa ce bogomilii au fost persecutaţi în Imperiul Bizantin, au ajuns în nordul
Italiei şi Spania. Dezvoltarea lor a fost încurajată şi de spiritul ascetic cu care au însoţit
Cruciadele, iar popularitatea lor a crescut atunci când s-au ridicat împotriva bogăţiilor
clerului catolic. Numărul lor a crescut într-atât încât au ajuns să influenţeze Biserica
Romano-Catolică din ţările de mai sus.
Spre deosebire de bogomili, catharii interziceau minciuna, în timp ce
bogomililor aceasta le era permisă pentru a scăpa de persecuţii. Catharii sunt cunoscuţi
în Italia din 1022. în mod public secta este constituită prin 1030. în Franţa un sinod
ţinut la Orleans în 1022 a condamnat 30 de cathari.
Prin 1167 Catharii se adună într-un sinod în localitatea Saint-Felix din Franţa
la care au participat delegaţi din întreg Apusul. în 1208 un delegat papal trimis de
Inocenţiu al III-lea să ia măsuri a fost ucis. Acest lucru a dezlănţuit o adevărată
Cruciadă în 1209 împotriva lor şi a albigenzilor. Catharii s-au răspândit şi în Spania,
ceea ce l-a determinat pe papa Grigorie al IX-lea (1227-1271) să trimită Inchiziţia.
In Germania catharii datează din secolul XI ei fiind semnalaţi în Saxonia.
Catharii s-au răspândit şi în Ungaria.
Invăţătura lor are următoarele principii: Dumnezeu a avut doi fii, dintre care
Sataniel a devenit un conducator al răului şi de aici în lumea văzută acţionează mereu
cele două puteri a binelui şi a răului. Ei afirmă că în această lume sufletele se află în
robie, iar păcatul cel mai mare este reproducerea umană, prin care se înmulţesc
închisorile sufletului. în opinia lor mântuirea se realizează prin ascetism. Cel “perfect”
trebuie să evite căsătoria, mâncarea de lapte şi ouă şi să renunţe la proprietăţi. Perfecţii
erau constituiţi în adevărate ierarhii şi comunităţi locale. Ei erau conduşi de aşa
numitul died = episcopul ajutat de cei doi fii: mare şi mic.
Există informaţii că aceşti cathari ar fi avut chiar un papă în Apus.
Adepţilor obişnuiţi numiţi “credentes” le era permisă căsătoria, deţinerea de bunuri şi
apartenenţa formală de Biserica Catolică. Inainte de moarte trebuiau să facă pocăinţă
faţă de Biserica Catolică. Unii respingeau Vechiul Testament pe care îl socoteau
cartea lui Satan. Potrivit lor Hristos n-ar fi avut un trup real. Respingeau Tainele,
construcţia de Biserici pe care o considerau o dezonoare adusă lui Dumnezeu. Se
practica masa comună unde se făcea un fel de sfinţire a pâinii.
Petrogrusienii
Numele le vine de la întemeietorul lor, un predicator Petru Brusius (sau Pierre de
Bruys). Ei respingeau cultul extern, Sfânta Cruce, Botezul copiilor şi Sfânta Liturghie.
S-au organizat în bande şi atacau Bisericile şi mănăstirile.
Petru Brusius a fost prins de popor şi ars pe un rug de cruci în 1130.
In secolul XIi în Italia a fost semnalată secta valdenzilor. Numele le vine de la
un negustor bogat din Lyon cu numele de Petru Valdus. în urma citirii Bibliei el a
ajuns la concluzia că sărăcia de bună voie este singura cale spre mântuire. în 1170 el
a întemeiat o comunitate a bărbaţilor cu idei asemănătoare. Arhiepiscopul de Lyon a
interzis propovăduirea lor, iar papa Lucius al III-lea i-a excomunicat.
Lupta împotriva bogăţiei s-a transformat într-o luptă împotriva ierarhiei ce era
înstărită. Dacă la început au participat la serviciile religioase din biserică, pentru că au
fost respinşi de biserică s-au organizat în comunităţi aparte şi au început să conteste
valabilitatea serviciilor religioase săvârşite de clerul apusean corupt. Pâna în 1848
valdenzii au fost persecutaţi atât în Italia cât şi în Spania şi Franţa. Ca urmare mulţi s-
au refugiat în Germania unde au fost repede anihilaţi de populaţia băştinaşă.
In afară de aceste secte tot în Apus mai amintim: secta lui Arnold de Brescia,
secta Stendingilor, secta Pasagilor. în paralel cu aceste secte în Biserica Apuseană au
apărut şi învăţături şi practici noi cum ar fi Dogma despre Purgatoriu, Dogma despre
Indulgenţe, Dogma despre zămislirea fără de păcat a Fecioarei Maria, Dogma despre
inseparabilitatea sângelui şi trupului în Sfânta Euharistie.

Cursul nr.49
Isihasmul

In perioada de după Schismă Apusul a fost marcat din punct de vedere teologic
de mişcarea scolastică.
 In Răsărit teologia ortodoxă a fost marcată de disputa isihastă. Istoria acestei
mişcări se pierde în negura timpului, pentru că isihia se practica de mult timp în
Biserica Răsăriteană. Numele îi vine de la liniştea pe care o aduce în suflet rostirea
rugăciunii lui Iisus “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”. Această practică a
rugăciunii rostită ritmic a apărut la călugării din Muntele Athos înca din secolul XI,
dar în secolul XIV se pare că a degenerat, în sensul că vieţuitorii neglijau munca şi
rosteau ziua întreagă această rugăciune, afirmând că dacă ea se rosteşte într-un anumit
ritm şi stând într-o poziţie anume ajungi să vezi Lumina Taborică.
Disputa a început atunci când Varlaam de Calabria a auzit de la doi călugări
atoniţi de practicarea în masă a Isihiei şi a venit la Constantinopol pentru a combate
mişcarea atonită. Se ştie că Varlaam a fost trimis în Apus spre a negocia unificarea
celor două Biserici prin anul 1339, dar el nereuşind să-şi ducă la bun sfârşit mandatul
a rămas în Apus. în 1340 ajunge la Constantinopol şi public îi condamnă pe isihaşti.
Apărător al acestei practici a fost Grigorie de Palama, vieţuitor la o mănăstire
de lânga Bereea (Macedonia). El îl determină pe patriarhul Ioan Calecas să convoace
sinodul în 1341 prilej cu care practica isihastă a fost aprobată şi Varlaam a fost
condamnat. Ca urmare a acestui fapt Varlaam a plecat din nou în Apus unde este făcut
episcop de Gerace. De pe această poziţie a atacat din nou Biserica Ortodoxă şi
împreună cu diaconul său Achindim au reuşit să provoace tulburare în Răsărit.
La vremea respectivă conducător al Imperiului Bizantin era văduva Ana de
Savoia. Aceasta fiind Apuseană a trecut de partea lui Varlaam. Ea reuşeşte să îl
determine pe patriarhul Ioan Calecas în 1345 să mai ţină un sinod unde să se discute
problema isihiei-prilej cu care Palama a fost excomunicat. Ea a cerut acest lucru
pentru că un prinţ bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355) a emis şi el pretenţii pentru
tron, iar Sfântul Grigorie Palama a susţinut candidatura lui.
La sinodul din 1345 Ioan Calecas îl anatematizează pe Grigorie Palama. Pâna
la urmă împărăteasa se împacă cu Ioan Cantacuzeu şiil asociază la tron. Ioan
Cantacuzeu îl înlătură pe patriarhul Ioan Calecas în 1347 de pe Scaunul Patriarhal şi
în acelaşi an un sinod din C-pol aprobă isihasmul. Noul patriarh, Isidor, ucenic al Sf.
Grigore palama, eidică anatema într-un sinod ţinut în 1351..
Isihasmul nu a fost o învăţătură nouă, ci a fost o practică ce s-a extins pe scară
largă în întreg monahismul Răsăritean luând exemplul mănăstirilor de la Muntele
Athos. Mişcarea a fost puternică pâna în secolul XVII Î, când încetul cu încetul s-a
mai potolit. Astăzi Isihasmul se practică doar în puţine mănăstiri Răsăritene.

Cursul nr.50
Cultura şi teologia Apuseană în secolul XI-XV
Scolastica
 Termenul de Scolastică s-a încetăţenit cu timpul în Apus şi definea un mod de
interpretare al învăţăturii bisericeşti. Era chiar o adevărată mişcare Scolastică ce a
marcat Apusul în Evul Mediu. Părintele scolasticii este socotit a fi Anselm de
Canteburry, care aşează credinţa la baza tuturor învăţăturilor religioase. El folosea ca
dicton sintagma: “Credo ut inteligam”. De acest principiu s-a folosit numai în lucrarea
“Cur Deus homo”-De ce s-a făcut Dumnezeu om- unde arată că dogma şi raţiunea
trebuie să fie în deplină armonie şi că tainele lui Dumnezeu trebuie acceptate prin
credinţă. De fapt a făcut invers pentu că în lucrarea “Sic et non” el aşează în paralel
afirmaţii contradictorii din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din principalele învăţături ale
Bisericii, ca apoi să scoată adevărul. Această metodă a fost practicată în toate centrele
culturale teologice precum şi în şcolile de pe lângă Biserici şi Mănăstiri.
Universităţile din Apus au existat la vremea respectivă datorită unor
personalităţi marcante, dintre care amintim: Graţian de Bologne, mort în 1152, fost
profesor de drept, care a făcut o modificare la Dreptul Canonic; Petru Lombardul,
mort în 1160, care a fost episcop de Paris; Ioan Bonaventura care după ce a scăpat de
o boală grea a ajuns profesor la Universitatea din Paris, apoi cardinal încercând să
împace scolastica cu mistica; Petru Damiani, mort în 1072 şi care a luptat împotriva
decadenţei clerului.
Cel mai mare reprezentant şi sintetizator al principiilor scolasticii a fost Toma
d’Aquino (1225-1274). Opera să “Suma Contra Gentiles” este o expunere apologetică
a credinţei creştine. El scrie apoi “Suma Teologiae”, care este un tratat de dogmatică
şi morală în care expune principiile în baza unei logici foarte stricte. Dumnezeu este
conceput în mod abstract ca “actus purus” sau “causa finalis” şi nu ca o persoană
apropiată de sufletul omului. în învăţătura să despre har el este tributar Fericitului
Augustin, care accentuează lucrarea harului în om pentru mântuire şi aproape că
ajunge la învăţătura despre predestinaţie. Bonaventura şi Toma d’Aquino au fost
delegaţi să meargă la sinodul unionist de la Lyon, dar au murit.
Un alt reprezentant al scolasticii este Scotus (1260-1308), care a pus bazele
curentului scotist. El este cel mai subtil dintre scolastici şi a alcătuit două comentarii
la manualul de Dogmatică a lui Petru Lombardul.
In perioada secolelor XIV-XV viaţa Bisericii de Apus nu s-a mai caracterizat
prin ordine şi unitate, ci prin cruzime şi sfâşieri interioare.
Alţi reprezentanţi ai scolasticii au fost: W. Occam, mort în 1349, fost profesor
la Universitatea din Oxford de la care avem “Centiloquin Teologicum” (100 de
cuvântări teologice). El a fost un adept al nominalismului susţinând că generalul nu
poate fi prezent şi în particular. Mergând pe această linie arată că în ceea ce priveşte
cunoaşterea lui Dumnezeu aceasta se poate face numai prin credinţă, metafizica
trebuie despărţită de teologie.
In această perioadă apar şi o serie de cronicari ce ne-au lăsat numeroase
relatări despre evenimentele petrecute. Secolele XIV-XV cunosc şi o mişcare a
predicatorilor. Existau predicatori în fiecare ţară din Apus. Dintre aceşti predicatori în
Franţa s-au remarcat doi rectori ai Universităţii din Paris: Pierre d’Ailleg care a trăit
între 1350-1420 şi a fost duhovnic al regelui Franţei, după care a ajuns rector la
Universitatea din Paris. El a fost de partea învăţăturii că doar sinodul general poate
înlătura abuzurile din Biserica Apuseană. Papa încearcă să-l câştige de partea să
făcându-l cardinal, dar el rămâne la credinţa sa.
Jean Gerson a fost ucenicul lui d’Ailleg şi s-a remarcat ca predicator. A trăit
aproape 100 de ani. A reuşit să se apropie de familia regală şi a obţinut permisiunea
de a-i spovedi pe condamnaţii din închisoare. A încercat să împace Mistica cu
Scolastica ce se afla în decadenţă.
Dntre predicatorii germaniil amintim pe Master Echart (1260-1327) ce s-a
născut într-o familie nobilă şi de tânăr a intrat în ordinul dominican ajungând educator
la Paris, Koln şi Strasburg. El învaţă că ceea ce este real în toate este Divinul şi că
sufletul omului este o scânteie de Dumnezeire. Un alt predicator a fost Ioan Tauler
(1300-1361), care accentua învăţătura despre naşterea lui Dumnezeu în fiecare dintre
noi.
Scolastica a fost un fenomen cu multă influenţă în viaţa culturală şi telogică a
Bisericii de Apus, principiile lui Toma d’Aquino fiind respectate până în secolul XX.

Cursul nr.51
Cultura şi teologia răsăriteană în
Secolele XI-XV

Fiica împăratului Alexios I Comnenul, pe nume Ana, în lucrarea Alexiada ne

spune că învăţătura în Bizanţ în epoca ce ţine de la Vasile al II-lea Bulgaroctonul până
la Constantin al IX-lea Monomahul a fost cam neglijată. Acest lucru însă a fost reparat
prin înfiinţarea în 1055 a Universităţii din Bizanţ ce avea două Facultăţi: una de
filozofie condusă de Mihail Pselos şi una de drept condusă de Ioan Csifilinos. Alături
de acestea în Răsărit mai funcţionau şcolile de pe lângă Mitropolii şi Mănăstiri şi care
au dat numeroşi teologi. Centre mai importante au fost Mănăstirile de la Muntele
Athos şi şcolile de pe lângă Mitropoliile Târnovo, Rascia şi Ipek, Mănăstirile
Sergeskaia, Tismana, Neamţ şi Putna.
In secolul XI cele mai de seamă personalităţi ale vieţii culturale Bizantine au
fost Ioan Mavropos, Mihail Pselos şi arhiepiscopul Teofilact al Ohridei. Ioan
Mavropos a fost profesor la Universitate şi apoi episcop al evhailor din Asia. A murit
în 1108. A fost autorul mai multor vieţi de Sfinţi, de la el ne-au rămas imne, predici
şi scrisori în care se prezintă viaţa culturală din secolul XI. Mihail Pselos a trăit într-o
vreme de nestatornicie politică, dar a ştiut să se adapteze condiţiilor nestatornice a
vieţii bizantine. A activat sub nouă împăraţi bizantini, ştiind să dobândească funcţii
sub fiecare dintre ei. A avut mai multe calităţi ce l-au plasat deasupra contemporanilor
săi. De la el ne-au rămas numeroase lucrări de teologie, filozofie şi drept. Una dintre
cele mai importante este o istorie în care ni se prezintă evenimentele din Bizanţ din
977 şi până în 1076. El este socotit un adevărat precursor al Renaşterii. Arhiepiscopul
Teofilact era originar de pe insula Eubeea. A fost diacon la Constantinopol pe vremea
lui Alexios Comnenul, apoi a fost numit arhiepiscop de Ohrida. Este autorul a mai
multor lucrări teologice dintre care amintim “Comentarii la cărţile Noului şi Vechiului
Testament. Cea mai însemnată lucrare este “Despre erorile latinilor”.
In secolul XIi îl amintim pe Eutimie Zigabelul un cunoscător al Gramaticii şi
Retoricii. De la el ne-au rămas comentarii la Vechiul şi Noul Testament. Cea mai
cunoscută lucrare este “Panoplia Dogmatică”, alcătuită la cererea lui Alexios I care l-
a rugat să-i prezinte toate învăţăturile eretice de până atunci. El mai scrie şi lucrări
dogmatice despre prefacerea reală şi împotriva apocatastazei (învăţătura lui Origen
care spune că la sfârşitul lumii Iisus Hristos va restaura răul în bine).
Ii mai amintim pe Balsamon, pe Zonaras şi Aristen profesor de drept la
Universitatea din Bizanţ. Zonaras ne-a lasat o Istorie, o Cronică populară la slavi şi
români.
Episcopul Eustatiu al Tesalonicului ne prezintă evenimentele care au dus la
cucerirea Tesalonicului în 1085 de către normanzi.
Il mai amintim şi pe Mihail Aconimatul fost arhiepiscop de Atena, şi pe Nichita
Aconimatul care ne-au lăsat o Istorie în 20 de cărţi în care se prezintă evenimentele
petrecute între 1118 şi 1206. Aceasta este o lucrare monumentală în care se descriu
evenimente istorice, dar se şi prezintă relaţiile dintre Biserica de Apus şi cea de
Răsărit.
In secolul XII Îin ciuda strâmtorărilor politice suferite din partea latinilor şi a
Imperiului romano-bulgar, Bizantinii au reuşit să menţină standardul ridicat prin
înfiinţarea de noi centre culturale. în 1204 Constantinopolul a fost cucerit de Apuseni
şi astfel Niceea devine o nouă Atena a culturii, iar despotatul Epirului devine al doilea
centru cultural. La Niceea se remarcă activitatea episcopului Ioan Apocatos de la care
ne-au rămas polemici antilatine.
Ii mai amintim pe Gheorghe Bardanes, pe arhiepiscopul Dimitrie Comatenos –
acesta ajungând arhiepiscop de Ohrida şi de la care ne-au rămas nişte răspunsuri
canonice.
Dintre grecIII amintim pe Ioan şi Nicolae Mesalites, pe Nichifor Vlemides, pe
Gheorghe Acropolitul şi pe Ioan Vecos. Nichifor Vlemides a fost cel mai strălucit om
de cultură, el refuzând Scaunul Patriarhal. Ni se dau informaţii despre condiţiile
politice şi sociale ale epocii în care a trăit. El este autorul a mai multor lucrări
Dogmatice, Polemice, Ascetice, Exegetice şi de Liturgică.
Ioan Vecos se ştie că a participat la sinodul de la Lyon şi după întoarcerea să
acasă a fost ales Patriarh ecumenic în locul lui Iosif I. A păstorit între 1275-1288 şi a
fost adeptul unirii cu Roma. De la el ne-a rămas lucrarea “Despre unire” şi “Pacea
bisericească între vechea şi noua Romă”. A fost înlăturat de Andronic al II-lea
Paleologul, în locul lui fiind adus Iosif I.
Si în secolul XIII Muntele Athos a jucat un rol cultural deosebit. Prin
intermediul Athosului s-a răspândit literatura teologică la toate popoarele ortodoxe. în
afară de Athos în fiecare din ţările ortodoxe de dinafara Imperiului Bizantin au existat
centre culturale importante: la ruşi Kievul a fost cel mai însemnat centru cultural şi se
ştie că în secolul XI episcopul Ilarion a pus aici bazele Lavrei Percescaia. Mai târziu
Kievul pierde din importanţă şi creşte Moscova. Dintre personalităţile de aicIII
amintim pe Chiril de Turov şi Clement de Smolensk care au ajuns episcopi.
La bulgari amintim Mitropolia de Târnovo şi Ohrida; la sârbiil amintim pe Sava
Nemania care ne-a lasat o Cronică, iar dintre centrele mai importante amintim Rascia
şi Ipek ca Mitropolii, iar dintre mănăstiri Studelniţa şi Milişevo unde s-au tradus şi
copiat mai multe cărţi.
La români amintim mănăstirile Morisena, care a fost ocupată mai târziu de catolici,
Cozia în Tara Românească şi Neamţ în Moldova.

Cursul nr.52
Arta crestină în Răsărit şi Apus
în secolele XI-XV

Dezvoltarea artelor a continuat şi în această perioadă. Arta bizantină nu a mai

putut atinge dimensiunile de pe vremea împăratului Justinian şi nici originalitatea de
pe vremea împăraţilor macedonieni. Bisericile construite acum au fost mai mici ca
dimensiune, material mai puţin luxoase, formalismul şi simplitatea punând stăpânire
pe artă în secolele XI-XII Î. Valoarea artistică însă nu le scade.
Arta bisericească, pictura în special este mai gravă, mai austeră aşa cum o
impune credinţa ortodoxă.
Dacă până la Schisma cea Mare centrul artei bizantine a fost Constantinopolul,
în perioada de după Schismă se observă o descentralizare în sensul că apar noi centre
cu specific local cum ar fi Athos, Niceea, Macedonia, Serbia, Rusia şi chiar România.
Pe domeniile imperiale arta devine o preocupare a mulţimilor.
In arhitectură predomină planul cruciform şi bazilica cu cupolă, iar la sârbi se
întâlnesc bazilici cu două cupole. Cele mai cunoscute Biserici la Constantinopol au
fost Pantocrator şi Hora – acestea fiind refăcute în secolul XII. în provincii se remarcă
Biserica din Atena, Athos, mănăstirea Studelniţa şi Uspenia la Moscova.
Contactele pe plan politic şi religios dintre Bizanţ şi Apus au avut ca urmare o
influenţă a artei Bizantine în Apus. Aşa este de exemplu Biserica San Marco din
Veneţia (1095) ce urmează modelul Bisericii Sfinţii Apostoli din Constantinopol. Ca
urmare a cuceririi Constantinopolului de latini în 1204 reprezentanţi ai artei bizantine
din Constantinopol şi Tesalonic se îndreaptă către regatele bulgare sau sârbeşti unde
se formează noi centre. O parte a reprezentanţilor ajung în Apus şi în special în
Veneţia şi se formează o adevărată diaspora a pictorilor bisericeşti.
Pe vremea împăraţilor Paleologi Constantinopolul pierde iniţiativa în artă, locul
acestui centru fiind luat de centre din Creta şi Listra.
La sârbi se remarcă mănăstirile Dacianiţa şi Gracianiţa; la români mănăstirea Cozia şi
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc.
Arhitectura rusă înfloreşte în secolul XIV la Novgorod şi Moscova (începe
zidirea Kremlinului).
Valoarea artei bizantine constă în decoraţia sculptată şi pictura bogată, mai rar
întâlnită este arta mozaicului ce a fost înlocuită cu pictura în frescă (aplicarea unui
strat subţire de material cu câlţi şi pe tencuiala proaspătă se realiza pictura). Arta
mozaicului este o ramură a picturii. Se respectă simbolistica ortodoxă, adică chipurile
de Sfinţi sugerează asceza şi smerenia. Sfinţii îşi au locul bine stabilit în pictura
Bizantină.
Dionisie de Furna a alcătuit un manual de pictură numit “Erminia picturii
Bizantine”. Această epocă constitue şi o renaştere artistică neaşteptată. Bisericile din
Rusia, Listra, Macedonia şi România au picturi de o rară frumuseţe. Pictura ne dă o
imagine completă despre legăturile dintre Răsărit şi Apus, chipurile sunt vii şi apar
caracteristici cu specific local. Predomină domeniul miniaturisticii şi a manuscriselor
ilustrate. Aşa sunt de exemplu Istoria lui Ioan Cantacuzino ce prezintă şi ilustraţii,
Evangheliarul de la Neamţ din 1429 care este plin de chipuri ale Sfinţilor.
Se dezvoltă arta ţesutului şi sculptura obiectelor de metal, lemn şi fildeş. Aceste
ramuri sunt mai puţin exploatate în Răsărit.

Arta Bisericească Apuseană în secolele XI-XV a fost marcată de 3 direcţii:

a) arta romanică;
b) arta gotică;
c) arta renascentistă.
a) Stilul roman prezintă austeritate şi monumentalitate, fiind o expresie a
teocraţiei papale ce nu a renunţat la intinderea peste universalitate. Edificiile se
întind pe orizontală, iar ca element specific apare bolta, care atrage după sine
întărirea zidurilor cu stâlpi şi contraforţi. Bisericile sunt împodobite în interior
cu statui de Sfinţi, apoi apar balcoanele interioare şi chiar turnul. Pictura este
mult redusă. Infloreşte aici miniaturistica. Dintre centrele mai importante
amintim: Toulouse, Cluny, Clermont, Modena, Parma, Fraiburg şi Worms.
b) Stilul gotic porneşte de la planul de cruce latin, iar ca element nou şi specific
acestei arte este ogiva (este formată din două arce de cerc puse una peste alta).
Astfel se obţine o clădire cu tendinţă spre verticalitate. Apar stâlpii atât în
interior cât şi în exterior. Bisericile gotice sunt expresia tendinţei omului spre
cer. Arta gotică cunoaşte 3 etape:
1) Perioada cuprinsă între secolele XII până la prima jumătate a secolului
XIII când predomină trăsăturile artei romanice cu specificul că apare
ogiva. Exemple: Biserica din Sarhe, Paris etc.
 2) Perioada cuprinsă între prima jumătate a secolului XIII şi până la
sfârşitul secolului XIV când Bisericile sunt mai mici ca suprafaţă şi mai
înalte. în aceste Biserici planul este bine închegat. Exemple: Biserica
din Koln, Strasburg, etc.
3) Perioada cuprinsă între secolul XV şi începutul secolului XVI când
goticul începe să fie alungat de arta renaşterii. Exemple: Biserica
Sfântul Stefan din Viena şi Catedrala din Ulm.
Arta gotică s-a răspândit în întreaga Europă. Arta Apuseană era plină de
sculpturi şi decoraţii. Prin sculptură se întăreşte forma umană ce este scoasă în
evidenţă voalat.
Scoala franceză păstrează concepţia artei tradiţionaliste în timp ce gotica
germană trăsăturile mistice ale omului. Dintre reprezentanţIII amintim pe Nicolo şi
Giovani Isani pentru secolele XII Î-XIV; Andreea Pizzaro pentru secolul XIV şi
Donatelo pentru secolul XV.
Arta gotică a cultivat într-un fel şi pictura, pentru că apare arta colorării
vitraliilor cu figuri de Sfinţi. în acest timp apar adevărate şcoli de pictură, în special
în Italia. Este reprezentativă Scoala Flamandră ilustrată de Van Dajk.
Poezia şi muzica religioasă în Apus, în secolele XI-XV contribuie la
îmbogăţirea cântărilor bisericeşti.
In Răsărit dintre reprezentanţii mai de seamă îi amintim pe Mihail Pselos, Ioan
al Ierusalimului, Nechifor Vlemides şi mulţi alţii.

Cursul nr.53
Prereformatori

Pentru a înţelege mai bine Reforma Protestantă din secolul XVI trebuie să
urmărim evoluţia Bisericii în Apus şi dacă vom înţelege starea religioasă existentă în
perioada secolelor XII-XV vom reuşi să înţelegem că Reforma nu a fost altceva decât
o consecinţă firească a situaţiei în care se afla Biserica de Apus. Incă înainte de marii
Reformatori în diferite părţi ale Bisericii de Apus s-au remarcat oameni care prin
învăţătura lor pot fi socotiţi precursori ai Reformei.
Primul prereformator a fost în Anglia în secolul XIV şi se numea John Wycliff
(1324-1384). El s-a născut în localitatea Hipswell din nordul Angliei, în districtul
Yorkshire. A studiat la Oxford, la Colegiul Ballior dreptul, filozofia şi teologia. A
devenit cel mai vestit teolog când împlinise vârsta de 20 de ani. în 1350 studiază la
Colegiul Luterworth din Oxford. Intr-o epocă în care în gândirea teologică domina
curentul nominalist Wycliff era realist. în învăţătura să a fost influenţat de Platon şi
Fericitul Augustin.
 In 1374 devine un fel de consilier teologic la Curtea Regală. El a fost propulsat
aici de un prieten al său John Gold duce de Lanchester. în această calitate el a încercat
să medieze la Bruge un conflict între regele englez şi papalitate.
Se ştie că Anglia a fost prima ţară care încă din 1365 s-a opus plătirii sumei de
1 000 de mărci Scaunului Papal, de aici a izbucnit conflictul între Anglia şi Roma.
Wycliff a promovat sărăcia clerului ridicându-se împotriva luxului şi a bogăţiei.
El era astfel pe placul ordinelor călugăreşti din Anglia. Datorită acestei atitudini
Wycliff a fost chemat în faţa unui tribunal condus de episcopul William de
Canteburry, dar datorită prezenţei prietenului său consiliul s-a mulţumit doar cu
observaţii, interzicându-i să se mai ridice împotriva clerului. Duşmanii lui Wycliff
trimit un raport la Roma în care arată că sunt 18 puncte suspecte de erezie în învăţătura
lui. Papa Grigorie al XI-lea cere arestarea lui Wycliff. Din învăţătura lui se desprind
următoarele:
1) Scriptura este singura lege a Bisericii nu şi Tradiţia;
2) Biserica nu este întemeiată pe papă şi cardinali ci pe cei aleşi;
3) Capul Bisericii este Hristos;
4) A promovat traducerea Bibliei în limba vorbită de popor;
5) A tradus Noul Testament, iar un alt prieten de al său a tradus Vechiul
Testament;
6) Această traducere a încercat să o răspândească în Anglia prin intermediul
aşa-zişilor preoţi săraci, care străbăteau Anglia îmbrăcaţi sumar şi
propovăduiau întoarcerea lui Hristos (acest lucru este cunoscut în istorie
ca mişcarea lolarzilor).
7) In învăţătura legată de Sfânta Euharistie el neagă învăţătura Bisericii
Catolice despre Transubstanţiere (prefacere) el aceptând
cosubstanţialitate (prezenţa simultană pe lângă pâine şi vin a lui Hristos).
Această învăţătură l-a costat mult pe Wycliff pentru că mulţi l-au părăsit.
Mişcarea preoţilor “flecari” s-a răspândit în întreaga Anglie. în 1381 au avut loc în
Anglia răscoale şi se pare că predica lui Wycliff a fost cea care a îndemnat poporul să
se ridice împotriva nedreptăţilor statului şi a Bisericii. Wycliff este chemat la Londra
unde s-a ţinut un sinod şi unde au fost condamnate 24 de opinii ale lui Wycliff (sinodul
cutremurului).
Ducele de Lanchester refuză să îl mai sprijine şi prin urmare este alungat de la
Catedrala din Oxford. S-a retras la o parohie, unde a scris în 1384 “Trialogul”. El
moare în 1384.
Mişcarea a continuat şi după moartea lui până în secolul XVII Î. Unul dintre cei
mai cunoscuţi adepţi ai lui Wycliff a fost John Oldcastle lord de Capehand, care în
literatură este cunoscut şi sub numele de Faldstaft şi care a murit în 1717.
Wycliff a fost condamnat ca eretic şi în 1415 de către Consiliul de la
Constantza. Ideile lui au persistat în Anglia şi după moartea sa.
 Un alt prereformator a fost Jan Hus (1369-1415). El s-a născut în localitatea
Huşineţ din Boemia într-o familie săracă. A studiat la Praga, unde a ajuns profesor la
Facultatea de Filozofie şi apoi rector al Universităţii în 1399. în 1403 a fost numit
predicator la Catedrala Betleem din Praga. La vremea respectivă Biserica Boemiei era
foarte bogată. Mulţi predicatori atacau această situaţie opunându-se corupţiei
clericale. La început aceşti predicatori nu au avut o influenţă anume asupra lui Hus.
Intre timp însă între Boemia şi Anglia s-a stabilit o relaţie aparte, prin căsătoria
prinţesei Ana cu Richard al III-lea în 1383. După acest eveniment numeroşi studenţi
au ajuns la Oxford unde au intrat în contact cu ideile lui Wycliff. Prin intermediul
acestor studenţi a aflat şi Hus de ceea ce se întâmplă în Anglia.
Hus nu respingea Prefacerea reală, dar susţinea că în Biserică există
predestinaţi. El face o traducere a scrierilor lui Wycliff în cehă fiind ajutat şi de
Ieronim de Praga. La vremea respectivă în Praga se întâlneau două curente: unul ceh
deschis pentru nou şi unul german care se opunea Reformei în Biserica. La vremea
respectivă Hus se bucura de prietenia regelui Venceslav (1378-1419) care, dacă
arhiepiscopul de Praga I-a interzis lui Hus să mai predice, I-a pus la dispoziţie castelul
său din Austi unde a scris lucrarea “Tratat despre Biserică”-1413, în care afirmă:
-adevărata Biserică este cea predestinată,
-Petru nu este capul Bisericii,
-papa nu este vicarul lui Hristos,
--dacă papa trăieşte în lux este urmaşul lui Iuda, etc.
Această prietenie l-a îndemnat pe Hus să meargă la sinodul de la Constantza,
pentru că regele i-a promis protecţie. Aici el a fost supus unei cercetări. Explicaţia pe
care o dă privitor la Sfânta Euharistie a fost acceptată, dar au fost respinse alte
învăţături ale lui şi s-a dispus arestarea lui. Motivul arestării a fost acela că nu s-a
supus hotărârilor Părinţilor Conciliari de a predica. Hus se apără spunând că nu se
simte vinovat şi atacă Conciliul spunând că e dominat de antihrist. La 6 iunie 1415 a
fost condamnat şi ars pe rug. Un an mai târziu a sfârşit tot aşa şi Ieronim de Praga.
Vestea morţii celor doi a provocat tulburare în Praga unde mulţimea a început
să atace clerul catolic şi de acum îşi face simţită prezenţa mişcarea husită. Adepţii lui
Hus se împărţeau în două:
a) Husiţii radicali, numiţi şi taboriţi conduşi de Jan Ziska. Aceştia au declanşat un
adevărat război.
b) Husiţii moderaţi mai numiţi şi calistini conduşi de Sigismund Coribut.
Cel ce avea să-I persecute pe Husiţi a fost regele Gheorghe Popiebrad, şi ca urmare se
răspândesc în întreaga Europă.
Husiţii erau organizaţi după structura Bisericii Romano-Catolică având preoţi
şi chiar episcopi. Ei au fost numiţi când Fraţi Boemi când Unitatea Frăţească. Ei se
apropie de protestanţi şi în 1624 devin calvini. Ultimul episcop al Fraţilor Boemi a
fost Jan Comenius.

Un alt prereformator a fost Girolamo Savonarola. (1452-1498). Dacă primii

doi au schimbat ceva în învăţătura şi Tradiţia Bisericii Romano-Catolice, acesta nu a
mai făcut acelaşi lucru.
S-a născut în 1452 şi era originar din Ferarra. în 1474 se călugăreşte, iar 8 ani mai
târziu este trimis ca predicator în Florenţa. El făcea parte din ordinul dominicanilor.
La început predica lui Savonarola, care chema la pocăinţă nu a avut succes. El reuşeşte
să reformeze Florenţa începând cu 1490; dintr-un oraş al plăcerilor a devenit un oraş
al pocăinţei. Pe străzi în loc de cântece de petrecere se auzeau doar cântece religioase.
Savonarola a făcut greşeala că a iniţiat o adevărată mişcare împotriva familiei
de Medicii care conducea Florenţa. Papa Alexandru al VI-lea îi interzice să mai
predice. Florentinii erau latini cu un temperament mai vioi şi nu au suportat stilul
impus de Savonarola. Pentru că s-a ridicat împotriva luxului şi în mod indirect şi de
papalitate şi l-a câştigat pe Alexandru al VI-lea duşman. A fost condamnat, spânzurat
şi ars pe rug ca eretic împreună cu încă doi călugări iar cenuşa a fost aruncată în râul
Arno. Cei trei au fost trecuţi mai târziu în rândul Sfinţilor.
Dacă Wycliff şi Hus au promovat învăţături noi, Savonarola este mai mult un
revoltat decât un prereformator; totuşi el s-a ridicat împotriva unei stări de fapt şi
învăţăturile lui le regăsim în lucrările reformatorilor.

Situaţia generală în Apus

Cauzele Reformei Protestante

Cauzele Reformei Protestante din secolul XVI nu trebuie căutate în afara

Bisericii de Apus ci chiar în interiorul ei. Reforma a izbucnit ca urmare a situaţiei
generale în Biserică. Ea nu a fost rezultatul unei Europe ci tocmai într-o Europă foarte
religioasă. Ceea ce a declanşat Reforma a fost tocmai distrugerea ideii de catolicitate
a Bisericii. în secolul XVI ceea ce s-a întâmplat prin Reformatori ca Luther, Calvin şi
Henric al VII Î-lea a fost rezultatul unui lung proces de separare şi compromitere a
noţiunii de papalitate, ca urmare a Schismei Papale şi a disputei pentru investitură.
In răstimpul acestor momente zbuciumate a slăbit şi puterea papalităţii ce era
simbol al unităţii Europei. Astfel că în declanşarea Reformei putem urmări mai multe
cauze:
- 1.cauze religioase care sunt legate strict de Biserică şi de oamenii ei;
- 2.cauze politice care sunt legate de relaţiile dintre societatea Apusului şi
Biserică;
- 3.cauze intelectuale care sunt externe Bisericii şi se leagă de apariţia tiparului,
dar şi de mişcarea renascentistă.
 1. Cu aproximativ 300 de ani înainte de Reformă puterea papală păleşte
împotriva împăraţilor şi a regilor Europei. Dacă unii papi ca Grigorie al VII-lea şi
Inocenţiu al III-lea au reuşit să menţină sub steagul lor teocratic o Europă unită, acum
la începutul secolului al XVI-lea oamenii vedeau în papă un conducător al creştinilor
dar mai mult sub aspect politic decât religios. Papalitatea nu mai reuşea să confere
societăţii acea siguranţă mult aşteptată şi oamenii şi-au îndreptat privirile mai mult
spre conducătorul politic pentru acest lucru. Viaţa religioasă a vremii a creat o serie
de nemulţumiri în rândul populaţiei. Amestecul papalităţii în problemele lumeşti, de
cele mai multe ori un amestec brutal, a dus la apariţia unor mari scandaluri.
De exemplu Europa a rămas şocată atunci când a aflat că papa Iulius al II-lea a
condus personal armatele papale din Italia. Imaginea Vicarului lui Hristos pe pământ,
purtând sabie şi coif şi trecând prin zidurile fortăreţei de la Miradolo a zguduit
omenirea. Acest papă a avut şi părţi pozitive: el a încurajat activitatea lui Rafael şi
Michelangelo, dar nu a reuşit să-şi salveze şi propria să imagine.
Demnităţile date sau vândute unor oameni ce nu le meritau în sensul că nu
aveau aproape nimic în comun cu Biserica, aduceau profituriinsemnate papalităţii. De
exemplu diplomatul francez Antonie de Prat a fost ridicat la demnitatea de arhiepiscop
de Yena, dar a intrat pentru prima dată în Catedrala arhiepiscopală atunci când a murit.
în provincia Lacnedor din Franţa, la începutul secolului XVI, figurau un număr de 22
de episcopi, dintre care doar vreo 6 trăiau în reşedinţa lor.
Veniturile papalităţii obţinute din distribuirea acestor demnităţi au fost
fabuloase, dar Biserica a avut de suferit. Alte venituri erau obţinute din vânzarea
indulgenţelor sau din dijmele plătite de credincioşi Bisericii.
Imoralitatea clerului era atât de ridicată încât prin 1522 papa Adrian al II-lea
contemporan cu Luther, repetând dintr-o cuvântare a lui Bernard de Clervaux a spus:
“Atât au crescut păcatele Romeiincât ceiintinaţi de ele nici nu le mai simt mirosul”.
Datorită imoralităţii clerului a apărut o mişcare anticlericală în Apus. Aceasta a fost
încurajată şi de faptul că numeroşi preoţi de mir erau inculţi. Mulţi preoţi aveau mai
multe cunoştinţe despre agricultură decât despre Sfânta Scriptură.
Erasm de Roterdam prin 1502 afirma că un laic s-ar fi simţit ofensat dacă din
greşeală ar fi fost confundat cu un preot sau diacon. în 1512, episcopul LondreIII
spunea cardianlului catolic Woolsey: “La Londra orice juriu ar condamna un cleric,
chiar dacă ar fi nevinovat ca Abel”. Aceasta era imaginea anticlericalismului în Apus.
Anticlericalismul a avut şi un substrat socio-economic, acela al luptei clerului din
pătura mijlocie cu burghezia şi mica nobilime, care îşi apăra dreptul la existenţă,
împotriva preoţilor hrăpăreţi.
Pătura ţăranilor germani, francezi şi elveţieni era de asemenea înstărită. în
rândurile acestor oameni ideea de reformă era strâns legată de ideea descătuşării de
dările care trebuiau să le dea emisarilor papali. Acestea creşteau cu fiecare an. Biserica
Romei a ajuns în secolul al XVI-lea unul din bancherii Europei şi practica împrumutul
cu dobânzi foarte mari. Cei mai afectaţi de această practică erau nobilii şi ţăranii şi
chiar o parte dintre muncitori. Numai aşa putem explica războiul ţărănesc din
Germania şi Elveţia în urma cărora ţăranii au reuşit să îşi recapete bunurile şi
drepturile furate de cler şi nobilime.
2. O altă cauză a Reformei a fost aceea de natură politică în sensul că autorităţile
politice (împăratul şi nobilimea) au devenit tot mai puternice. în ţări ca Franţa, Anglia,
Germania, Portugalia, Danemarca s-au organizat forme moderne de guvernare, unde
papalitatea nu îşi mai avea locul şi legat de această dezvoltare democratică se dezvoltă
şi ideea de identitate naţională ce nu permitea amestec străin în treburile interne.
Organizarea unor state naţionale puternice a limitat puterea Bisericii. Aşa se face că
încă din secolul XV, papalitatea a trebuit să mai cedeze din privilegiile ei. De exemplu
în Anglia încă din secolul XV regii controlau numirile de episcopi, lucru pe care l-au
făcut şi unii dintre regii scoţieni şi chiar unii dintre împăraţii germani.
S-a ajuns până acolo încât, încă de pe vremea respectivă Biserica să fie
considerată o simplă instituţie de stat. Aceste afirmaţii apar în lucrările lui Marsilius
de Padova şi a omului politic Machiaveli, care a scris “Il principe”. Populaţia s-a rupt
de Biserică, pentru că nu o mai simţea ocrotitoare, ci mai mult ca un instrument
împovorător şi s-a îndreptat spre puterea laică pe care o aproba şi o parte a clerului.
3. Au existat apoi şi o serie de cauze intelectuale şi culturale ale Reformei.
Clasele sociale de sus (conducătorii politici, negustorii, nobilii) erau bine educate.
Tipografia şi presa au făcut posibile metode noi de studiu diferite de epoca
manuscriselor. Apar o serie de lucrări ce criticau viaţa Bisericii, lucrări citite de mulţi
oameni. Renaşterea şi Reforma au mers mâna în mână.
Umanismul şi Renaşterea din secolul XVI pentru unii istorici au devenit tot mai
agresive în lupta lor antipapală şi anticlericală. Unele scrieri seamănă mai mult a
păgânism. Ele erau îndreptate împotriva superstiţiilor dar şi împotriva Antihristului de
la Roma.
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Renaşterii a fost Erasm de
Rotterdam, care s-a gândit că ar putea crea un creştinism fără dogme. în ciuda ponderii
elementului cultural în pregătirea Reformei, unii istorici afirmă că fervoarea morală a
fost mai importantă decât libertatea. Reforma a fost mai mult o mişcare a credinţei
decât una a raţiunii cu toate că rezultatul ei a fost laicizarea completă a Bisericii.

Cursul nr.54
Reforma în Europa
Martin Luther

In tot timpul cât s-a scurs de la Reforma protestantă, istoricii au concluzionat

că iniţiatorul acestei reforme a fost Martin Luther. Istoriografia Apuseană a privit
personalitatea lui în mod diferit. Istoricii protestanţi afirmă că el a fost gura prin care
a vorbit Sfântul Duh, că a fost o personalitate puternică, cu calităţi geniale, bun filozof
şi un creştin de excelenţă. Istoricii catolici l-au văzut ca pe un răzvrătit, rătăcit, rău-
voitor, psihopat. Despre Luther s-a scris foarte mult.
El s-a născut la 10 noiembrie 1483 în localitatea Eisleben în Saxonia şi a fost
fiu de miner. Familia lui era modestă. Intre 1501-1504 a ajuns la Erfurt unde a fost
înfiat de o rudenie Maria Cotta. Aici el studiază dreptul, fiindcă tatăl său îl dorea
avocat. După experienţa unei furtuni Martin Luther intră în mănăstirea din Erfurt. Aici
a trecut printr-o criză spirituală fiind măcinat de gândul că omul nu are siguranţa
mântuirii. în 1510 face o călătorie la Roma, unde a fost şocat de luxul în care trăia
papalitatea, dar a rămas adept al papalităţii. Cu acel prilej şi-a luat doctoratul sub
conducerea lui Gabriel Biel. Intre 1513 – 1517 a funcţionat ca profesor de exegeza
Noului Testament la Facultatea de Teologie din Witenberg. El ajunge la concluzia că
omul nu poate face nimic înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi dă totul omului aşa
după cum crede el de cuviinţă şi că oricâte ar face omul nu poate realiza ceva pentru
propria mântuire. Mai târziu într-una dintre scrierile sale a afirmat că transformarea
lui lăuntrică s-ar fi petrecut după citirea Epistolei către Romani, şi după ce a reflectat
asupra textului “Dreptul prin credinţă va fi viu” (Rom. 1,17). Transformarea lui a fost
un proces mai îndelungat. Punând accent pe rolul credinţei pentru mântuire el a
declarat că liberul arbitru ar fi de fapt sclavul arbitru pentru că libertatea voinţei este
o sarcină foarte grea. Pofta păcătoasă din om este o poftă de neânvins, şi Luther o
împacă cu rolul faptelor bune în vederea mântuirii. în aceste două idei constă
principiul teologiei Lutherane. Această concepţie diferă de concepţia Bisericii
Apusene.
Conflictul public cu Biserica a izbucnit în 1517, pe 31 octombrie, când Luther
a afişat pe uşile Bisericii din Witenberg un protest în 95 de puncte ce conţinea principii
şi dogme noi, străine Bisericii. Acestea sunt cunoscute sub numele de “Cele 95 de
teze” ale lui Luther. Acestea nu menţionează doctrina mântuirii numai prin credinţă,
dar atacurile împotriva Bisericii s-au bazat pe concepţia că nu Biserica îl mântuieşte
pe om ci Harul Divin.
Prin această idee Luther s-a ridicat de fapt împotriva unei practici a Bisericii de
Apus, aceea de a vinde indulgenţe. (Indulgenţa era învăţătura potrivit căreia Hristos
ar fi făcut mai mult pentru împăcarea omului cu Dumnezeu; Sfinţii care au trăit pe
pământ au făcut de asemenea mai mult decât era necesar şi acest surplus era numit
“tezaurul meritelor prisositoare”. Din acest tezaur Biserica vindea nişte petice de piele
numite indulgenţe care erau cumpărate de cei păcătoşi).
La început papalitatea a crezut că este o simplă ceartă între doi călugări
dominicani Luther şi Tetzel. Tetzel avea sloganele lui pentru a vinde indulgenţele :
“Banul sună în cutie, sufletul la cer se suie”. Ca urmare papa Leon X (1513-1521) l-a
trimis pe un cardinal pe nume Cajetan să vadă ce se întâmplă, apoi pe Carol Miltitz
căruia i-a cerut să-l liniştească pe Luther şi să-l aducă la ascultare. Papa Leon al X-lea
nu a fost în stare să citescă semnele vremii. Carol Miltitz nu reuşeşte să-l aducă sub
ascultare pe Luther şi pe 4 iunie 1519 a avut loc la Leipzig o dispută publică referitoare
la Primatul Papal. în timpul acestei dispute Luther afirmă că nici Sinodul Bisericii nu
este infailibil, ci numai Sfintele Scripturi.
In timpul acestor dispute, de partea lui Luther trec mai mulţi cărturari germani,
dintre care îi amintim pe Ulrich von Hutten şi Filip Melamcton. Cu aceasta Reforma
a fost deja pornită.
In 1520 Luther se adresează poporului german prin 3 Scrisori sau Manifeste.
Prima se numeşte “Către nobilimea creştină de origine germană, despre îndreptarea
stării creştine”. Această lucrare a fost tipărită şi în câteva zile a fost răspândită în
întreaga Germanie. în lucrare este atacată papalitatea şi Luther afirmă: “Dacă
papalitatea nu vrea Reformă atunci s-o facem noi”.
La pretenţiile papalităţii că puterea spirituală o depăşeşte pe cea omenească şi
că doar papa are dreptul de a tâlcui Scripturile, Luther extinde acest drept şi pentru
popor aratând că poporul are dreptul de a convoca Sinodul şi a decide soarta
comunităţii. Sfânta Scriptura este pusă în centrul ridicării morale a poporului.
A doua lucrare “Despre captivitatea babilonică a Bisericii”, (scrisă în limba
latină) Luther neagă caracterul sacramental al Bisericii, adică contestă Sfintele Taine
şi puterea sfinţitoare a Bisericii. Tainele sunt în număr de trei: Botezul, Euharistia şi
Pocăinţa, dar şi acestea sunt supuse robiei rătăcirii omeneşti.
A treia lucrare “Despre libertatea omului creştin” este cea mai creştinească
scriere şi are un amestec de idei din mistica germană unite cu perspectiva acţiunii
evanghelizării privite prin prisma umanismului.
Papa Leon al X-lea îi răspunde lui Luther la 15 iulie 1520 printr-o Bula (Exurge
Domine) în care declară eretice 41 de puncte din afirmaţiile lui Luther. I se dă prilejul
lui Luther ca în 15 zile să-şi retragă acuzaţiile şi să se întoarcă în sânul Bisericii.
Luther îi răspunde prin lucrarea “Impotriva Bulei lui Antihrist”. Pentru că ideile
sale s-au răspândit în întreaga Germanie, în aprilie 1521 a fost chemat să dea seama
în faţa Dietei din Worms. Carol al V-lea semnează condamnarea lui Luther, dar acesta
îşi găseşte scăparea în castelul lui Friederich cel Înţelept, fratele împăratului, care îşi
avea reşedinţa la Wartburg. Aici traduce Noul Testament în limba germană şi apoi
Vechiul Testament.
Sub numele de “cavalerul Gheorghe” a scris numeroase lucrări antipapale.
Exagerările predicii lui Luther au trezit în anabaptiştii lui Tomas Münzer ideea de
răscoală. Adepţii lui Luther se întăresc tot mai mult şi în 1528 înaintează un protest
oficial împotriva Bisericii Romano-Catolice. Datorită acestui lucru ei se numesc
Protestanţi. Adepţii lui Luther reuşesc să impună discutarea acestei noi denominaţiuni
rupte din sânul Bisericii Catolice în Dietele de la Spira (1529) şi Ausburg (1530). La
aceasta din urmă Filip Melancton a prezentat o Mărturisire de credinţă diferită de cea
a Bisericii Romano-Catolice, cunoscută sub numele de “Mărturisirea de la Ausburg”
sau “Confessio Augustana”.
Intre timp Carol al V-lea (1519-1556) încearcă să-i împace pe protestanţi cu
Biserica, dar papa Paul al III-lea (1534-1549) se opune. în acest context Luther mai
scrie un pamflet numit “Impotriva papei de la Roma instituit de diavolul”.
La vremea respectivă în Elveţia, ţară ce făcea parte din sfera de influenţă a
Imperiului German şi-a desfăşurat activitatea reformatoare Jean Calvin.
Dacă Luther accepta o structură administrativ-bisericească identică cu Biserica
Romano-Catolică, J. Calvin respingea ideea de papalitate arătând că Sinodul este cel
ce trebuie să conducă Biserica. Ideea Sinodului conducător a pătruns şi între
protestanţii germani, în 1531 apărând o a doua Mărturisire de credinţă a lui Luther
mult mai radicală decât cea din 1530. Atunci s-a produs o ruptură în sânul Lutheranilor
care persistă şi azi. Cei care se orientează şi mărturisesc ceea ce s-a consemnat la
Ausburg în 1530 sunt constituiţi în Biserica Lutherana C.A. (confesio augustana). Cei
care se orientează după Mărturisirea din 1531 sunt constituiţi în Biserica Lutherana
S.P. (sinodo-presbiteriană).
Luther îşi petrece restul vieţii în sărăcie într-o parohie modestă. El s-a căsătorit
cu călugăriţa Caterina de Bora şi au avut 5 copii î. El moare în 18 februarie 1546.
Din principiile teologice Lutherane amintim:
1) Sola Biblia – singură Scriptura conţine adevărul revelat nu şi Tradiţia;
2) Sola Gratia – doar harul lui Dumnezeu îl mântuieşte pe om nu şi Biserica;
3) Sola Fide – doar credinţa este necesară pentru mântuire nu şi săvârşirea
faptelor bune;
4) Sunt 3 Taine;
5) Nu există preoţie harică ci preoţia este universală;
6) Biserica nu este infailibilă ci doar Sfânta Scriptură;
7) Nu există Sfinţi şi Sfinţenie;
8) Nu este nevoie de icoane şi cruci în Biserică;
9) Conducătorul statului este şi conducătorul Bisericii echivalentul
dictonului “cujus regio euis religio” = religia (supuşilor) este religia
conducătorului;
Nordul şi centrul Germaniei au îmbrăţişat ideile lui Luther, în timp ce Sudul a rămas
fidel Bisericii Romano-Catolice. Lutheranismul s-a răspândit mai întâi în ţările
Scandinave unde existau comunităţi de naţionalitate germană, apoi în Prusia, apoi în
Ungaria ajungând chiar şi în Transilvania. Aici Lutheranismul a fost acceptat de saşii
din jurul oraşelor Braşov, Sibiu şi Timişoara.
O Dietă din Transilvania ţinută în 1558 la Mediaş a aprobat lutheranismul ca religie
receptă în Ardeal alături de religia romano-catolică. Cel care a răspândit lutheranismul
în Transilvania a fost Ioan Honterius. Pe vremea lui s-a construit în Braşov Biserica-
Neagră.
 Incetul cu încetul în Ardeal au pătruns şi ideile Calvine, iar lutheranii nu s-au
străduit să-şi impună noua învăţătura în rândul altor etnii. Această tendinţă au avut-o
doar la început când au încercat să-i acapareze pe unguri, dar ei au acceptat mai uşor
calvinismul.

Cursul nr.55
Reforma în Elveţia

Din Germania ideea de Reformă Bisericească a ajuns şi în Elveţia. La vremea

respectivă Elveţia făcea parte din Imperiul German şi se bucura de o oarecare
independenţă. Cele 13 cantoane ce formau Elveţia au fost unite într-o confederaţie.
Elveţia era cea mai liberă ţară din Europa, fiind renumită pentru mercenarii ei. Pe plan
cultural umanismul a pătruns mai ales la Basel, influenţând mult Reforma din această
ţară. O altă cauză a Reformei a fost de natură politică, în sensul că autorităţile locale
au avut tăria să se ridice împotriva fiscalităţii exagerate practicate de clerul catolic.
In Elveţia au activat doi Reformatori: Huldrich Zwingli şi Jean Calvin.
Zwingli s-a născut pe 1 ianuarie 1484 în localitatea Wildhaus. Tatăl său era
judele satului, iar un unchi de-al său ce era preot l-a îndemnat să meargă la studii. A
studiat la Basel, Berna, Viena, iar la Basel sub îndrumarea profesorului Witenbach şi-
a însuşit învăţătura despre “Sola Scriptura” şi s-a ridicat împotriva indulgenţelor
papale. La sfârşitul studiilor este numit preot în localitatea Glarus, unde exista şi o
garnizoană a armatei elveţiene. Zwingli era capelan al acestei garnizoane. Aici s-a
ridicat împotriva folosirii elveţienilor ca mercenari. Reputaţia lui creşte după ce este
mutat la Parohia din Einsiedeln în 1516.
Viaţa lui morală nu a fost lipsită de reproş, mai ales în ceea ce priveşte votul castităţii.
Pleacă la Zürich unde poporul îl alege ca preot. Aici a început să-Ii familiarizeze pe
ascultători cu scrierile Sfintei Scripturi, citindu-le chiar din comentariile lui Luther.
Activitatea să reformatoare începe prin 1522, dar el nu trece printr-o criză spirituală
aşa cum s-a întâmplat cu Luther. Acţiunea lui împotriva Bisericii a început atunci când
câţiva cetăţeni, citându-l pe Zwingli au refuzat să mai postească. Episcopul de Zürich
a încercat să-i excomunice pe aceşti creştini, dar s-au opus autorităţile cantonale.
Zwingliinvăţa că autoritatea supremă o are autoritatea locală, atunci când
aceasta acţionează în conformitate cu Sfânta Scriptură. Au urmat 3 discuţii publice pe
această temă: în ianuarie 1523, în octombrie 1523 şi în ianuarie 1524 prilej cu care
Zwingli şi-a expus învăţăturile. Dintre învăţăturile lui amintim:
1. Evanghelia îşi are autoritatea de la sine şi nu de la Biserică;
2. Mântuirea se realizează doar prin credinţă nu şi prin fapte bune;
3. Liturghia nu are caracter sacrificial (nu se prefac în realitate Trupul şi Sângele)
ci poate fi socotită un simbol;
4. Hristos este singurul cap al Bisericii;
5. Celibatul nu există, el însuşi căsătorindu-se cu văduva Ana Reinhart;
6. Icoanele şi crucile nu sunt necesare în Biserică
 Aceste învăţături şi le expune în lucrările “Cuvântări finale” şi “Introducere
creştină scurtă” apărute în 1523.
Având sprijinul autorităţilor locale Zwingli a pornit o acţiune de confiscare a
averilor mănăstireşti şi de transformare a acestora în şcoli. Adepţii lui Zwingli în 1525
resping autorităţile episcopale, iar Missa este abolită. Ideile şi le expune în lucrarea
intitulată “Adevărata şi Falsa religie” în 1525. Mişcarea lui Zwingli ia avânt şi în alte
cantoane.
Zwingli şi Luther se aflau în multe puncte comuni, dar erau temperamental
diferiţi. Diferenţa esenţială între ei consta în învăţătura lui Zwingli care nega orice fel
de prezenţă a lui Hristos în Sfânta Euharistie, în timp ce Luther accepta prezenţa reală,
el folosind pentru prima dată termenul de impanaţie (in panem, cum panem, sub
panem).
Zwingli moare în 1531 pe câmpul de luptă (lângă localitatea Kappel), în bătălia dusă
de el împotriva unor cantoane ce nu voiau să înlăture catolicismul din ţară.
Acţiunea lui a fost preluată, continuată şi sistematizată de Jean Calvin (1509-
1564).
Calvin s-a născut pe 10 iulie 1509 în localitatea Noyon în provincia Picardia
din Franţa. Tatăl său era secretar episcopal şi jurist consult. El a fost crescut doar de
tată, mama să murind de tânară, într-o austeritate severă, lucru ce l-a marcat pe viaţă.
A studiat în Paris, Orleans şi Bruges dreptul, filozofia şi umanismul clasic. Prin 1532
îi apare o lucrare numită “Comentariu la tratatul despre revelaţie a lui Seneca”.
Pentru că concepţia să religioasă a fost influenţată de umaniştii parizieni, Calvin
a trebuit să fugă din Franţa, pentru că aici Biserica Romano-Catolică era mai puternică
şi s-a ridicat împotriva umaniştilor. Calvin ajunge în Elveţia şi se stabileşte la Geneva.
Impotriva calomniilor aduse de Curtea franceză umaniştilor cum că ar fi eretici,
Calvin le răspunde în 1535 prin lucrarea “Instituţiile religiei-creştine”. Acest lucru
face din Calvin un om al protestantismului francez, în sensul că lucrarea este o
prezentare populară a doctrinei protestante. Fără ideile lui Luther aceasta nu s-ar fi
putut realiza. Calvin a fost influenţat de Cathehismul Mic al lui Luther.
In lucrarea să vorbeşte despre libertatea creştinilor şi a voinţei şi arată că
supunerea faţă de voia lui Dumnezeu este datoria de căpătâi a omului. Omul a fost
creat de Dumnezeu bun şi era supus lui Dumnezeu. Dar atât bunătatea cât şi supunerea
le-a pierdut prin căderea în păcat şi astfel a ajuns o epavă, stare pentru care este
condamnat de Dumnezeu. Din această stare, doar cei predestinaţi sunt mântuiţi de
Hristos, care a plătit pentru păcatele lor. Răscumpărarea îşi are originea în dragostea
lui Dumnezeu şi are valoare pentru individ doar în clipa în care devine o posesiune
personală prin Duhul Sfânt. Calvin spune “suntem îndreptaţi nu fără faptele bune, dar
nu prin faptele bune”. El pune accentul pe legi precise care trebuie să călăuzească
viaţa creştinului. Prin aceste legi însă el impune o adevărată tiranie a disciplinei în
Biserică.
El a încercat să organizeze comunitatea din Geneva în baza acestor legi, dar
acţiunea lui a produs tulburare şi a trebuit împreună cu prietenul său Farel să plece la
Strasburg, apoi la Basel, iar în 1541 se întoarce în Geneva.
 După el există trei instituţii creştine: Biserica, Tainele şi Autoritatea Civilă. în
Biserică sunt 4 oficii: pastori, învăţaţi, diaconi şi bătrânii. Misiunea pastorilor era
aceea de a ţine conferinţe publice şi de a-I examina pe cei care doreau să adere la noua
învăţătură. Misiunea învăţaţilor era aceea de a-i forma pe noii prozeliţi după principiile
impuse de legi. Diaconii aveau sarcini pentru săraci şi vizitarea spitalelor. Bătrânii ce
erau aleşi dintre laici împreună cu pastorii formau “Consistoriul disciplinar”.
In privinţa Tainelor acceptă doar două la fel ca Zwingli: Botezul şi Euharistia.
în ceea ce priveşte Euharistia, Calvin respingea prezenţa reală a lui Hristos, dar
accepta prezenţa spirituală. El spune că adevăratul Hristos în Euharistie este primit
doar de cei predestinaţi. Valoarea Tainei este strict dependentă de valoarea condiţiei
umane. Cultul a fost mult simplificat reducându-se la predică, rugăciuni şi cântări de
psalmi. Impărtăşania se făcea doar de 4 ori pe an.
Calvin a fost mai radical decât Luther, dar ţinea calea de mijloc între Zwingli şi
Luther. în ceea ce priveşte relaţia cu autoritatea civilă Calvin era pentru cooperarea
Bisericii cu autorităţile de stat în aşa fel încât autonomia Bisericii să fie păstrată.
Puterea politică avea putere şi asupra Bisericii.
Calvin a avut o serie întreagă de dispute cu cei care nu împărtăşeau ideile sale.
Dintre opozanţii săIII amintim pe Sebastian Castellio şi Mihail Servede . în timpul
unei dispute, Servede – care susţinea unitarianismul, a fost omorât şi s-a generat unul
dintre cele mai deplorabile scandaluri din istoria Reformei.
Din Geneva protestantismul calvin s-a răspândit în întreaga Elveţie, două treimi
din populaţie trecând la noua învăţătură. Din 1536, atunci când Bulliger, un apropiat
al lui Zwingli, a trecut la calvinism s-a realizat şi fuziunea dintre adepţii lui Zwingli
şi cei ai lui Calvin. în acelaşi an a apărut un Cathehism al lui Calvin.
Teologia calvină s-a dezvoltat şi un ucenic de-al lui Calvin pe nume Theodor
Beza (mort în 1605) prin Academia Teologică din Geneva a reuşit să dea
calvinismului o formă unitară. În 1559 a apărul o “Confesio helvetica prior”- o
mărturisire de credinţă în care se expun principalele învăţături calvine.
Din Elveţia calvinismul pătrunde şi în Franţa unde protestanţii s-au numit
“hughenoţi”. Ei au avut mult de suferit pe vremea dinastiei de Valois. Cu toate acestea
numărul lor creşte în continuu şi în 1559 a avut loc un sinod al Bisericii Calvine din
Franţa unde s-a publicat o Mărturisire de credinţă, cunoscută sub numele de Confesio
Galicana.
Intre catolici şi calvini au loc numeroase ciocniri, una dintre cele mai
sângeroase fiind pe 23-24 august (numită şi noaptea Sfântului Bartolomeu) 1572 când
au fost omorâţi peste 20 000 de hughenoţi.
Până la urmă pe tronul Franţei ajunge Henric al IV-lea, acesta acordând libertate
calvinilor prin edictul de la Nantes din 1598.
Tările de Jos au dat cei dintâi martiri pentru cauza protestantă. în 1559 apare o
Confesio Belgica. în Tările de Jos urmează un război civil şi datorită cruzimii lui Carol
al V-lea şi a ducelui de Alba, şapte districte din Nord sub conducerea lui Wilhelm de
Orania alungă stăpânirea germană şi pun bazele Olandei. Si aici s-a răspândit
calvinismul.
 Calvinismul a penetrat şi în Ungaria datorită acţiunii lui Gaspar Heltai. Acesta
reuşeşte să ajungă şi în Transilvania. Se ştie că prin 1567 la Debrecen a avut loc un
sinod al calvinilor unguri ce au acceptat calvinismul ca religie receptă şi s-a acceptat
Confesio helvetica drept “Confesio hungarica”.48% dintre unguri au acceptat
calvinismul.
In Transilvania, nestatornicia religioasă a principelui Ioan Sigismund Zaploya
a favorizat pătrunderea calvinismului. Dieta de la Aiud în 1565 acceptă calvinismul
ca religie receptă în Ardeal. Gaspar Heltai supărat că nu a fost ales primul super-
intendent a promovat o învăţătură nouă – unitarianismul- (care nega Sfânta Treime),
şi în 1568 Dieta din Cluj acceptă şi unitarianismul ca religie receptă în Ardeal.
S-a mai răspândit sporadic în Polonia şi Cehia (mai ales printre husiţi)

Cursul nr.56
Reforma în Anglia

In statul insular al Angliei regii controlau numirile de episcopiincă din secolul

al XV-lea. Posturile de episcopi sau cele politice erau ocupate adesea de oameni ai
Bisericii pentru că puţini se puteau măsura în ştiinţă cu oamenii Bisericii, iar numirea
acestora în posturile politice era mai puţin costisitoare pentru tezaurul regal. în masele
de jos se mai păstrau urme de wycliffianism, în timp ce masele intelectuale din secolul
al XVI-lea încercau să înţeleagă Biserica propusă de Erasm de Rotterdam.
La începutul domniei regelui Henric al VII Î-lea (1509-1547) situaţia era de aşa
natură, încât nimic nu prevedea vre-o schimbare religioasă în Anglia. Ceea ce a fost
baza Reformei în Anglia a fost conştiinţa naţională ce nu tolera amestec străin în
treburile interne.
Henric al VII Î-lea a fost un intelectual, el fiind crescut de tatăl său Henric al
VII-lea într-un spirit creştin şi, fiind al doilea născut, tatăl său îl visa arhiepiscop de
Canteburry. Pe de altă parte Henric era un om cu simţ practic, avea simpatie faţă de
umanism, dar era şi egoist şi încăpăţânat. Papa Leon al X-lea i-a conferit lui Henric
titlul de “defensor fidei” pentru că Henric s-a ridicat împotriva lucrării lui Luther
“Despre captivitatea babilonică a Bisericii”. în lucrarea să apără învăţătura despre cele
7 Sfinte Taine.
Moştenitorul tronului a fost Arthur, ce era logodit cu Caterina de Aragon,
mătuşa împăratului Carol al V-lea al Germaniei. Arthur moare la scurtă vreme şi
Henric moşteneşte tronul Angliei. Din raţiuni politice se căsătoreşte cu logodnica
fratelui său ce era mai în vârstă. Aceasta îi dăruieşte mai mulţi copii, dar numai unul
dintre ei a trăit, o fată pe nume Maria. Absenţa unui moştenitor la tron ar fi putut
produce un război civil, de care Henric se temea. Caterina nu mai poate avea copii şi
astfel Henric se hotărăşte să divorţeze de ea şi să se căsătorească cu Ana Boleyn, una
din domnişoarele de la Curtea Reginei.
Un divorţ al regelui s-ar fi putut obţine în alte condiţii istorice.
Papa Clement încheie pace cu Carol al V-lea şi răspunsul papei la cererea lui Henric
a fost negativ. Atunci Arhiepiscopul Th. Wolsey de Canterbury (1471-1530) aprobă
divorţul regelui şi poartă tratative cu Roma (fără succes). Datorită acestui eşec, Henric
al VII Î-lea îl eliberează Wolsey din funcţia de cancelar înlocuindu-l cu Thomas
Morus. Acordarea divorţului fiind exclusă din partea Romei, Henric se sprijină pe
sentimentul naţional, acela care nu permitea amestec străin în treburile interne. Il
înlocuieşte pe arhiepiscopul de Canteburry cu Thomas Cramner (arhiep. 1532-1553),
care avea inclinaţii spre lutheranism. Morus şi Cramner îl sfătuiesc pe rege că divorţul
poate fi promulgat de Universităţile Catolice din Anglia.
Prin ameninţări şi bani, Henric obţine semnăturile a 8 universitari ce s-au
pronunţat în favoarea lui. în mai 1533 este anulată căsătoria cu Caterina şi în acelaşi
an se căsătoreşte cu Ana. Noua regină avea înclinaţii spre calvinism. în septembrie
Ana o naşte pe Elisabeta şi Henric din nou se află în dificultate. Papa îl ameninţă pe
Henric cu excomunicarea şi în 1534 Parlamentul englez publică un “act de
supremaţie” prin care Henric şi urmaşii săi la tron sunt numiţi singurii şefi ai Bisericii
Angliei. Ruptura de Roma a fost completă.
Mănăstirile catolice din Anglia erau foarte bogate şi ca urmare Henric văzând
că visteria statului se golea a dispus o secularizare a averilor mănăstireşti, acţiune
realizată de Thomas Cromwell în 1542. Orice opunere era înfrântă cu cruzime. în mai
1535 un grup de călugări care au refuzat să recunoască actul de supremaţie au fost
executaţi. Impotriva acţiunii regelui s-a ridicat Thomas Morus, care a fost omorât în
altarul Catedralei din Londra. Averile bisericeşti şi mănăstireşti au fost puse sub
directa stăpânire a regelui. O serie întreagă de valori culturale şi artistice au pierit şi
Biserica a devenit una parlamentară, religiozitatea scăzând foarte mult. Ruptura de
Roma a marcat începutul Reformei din Anglia.
Henric al VII Î-lea s-a declarat şef al Bisericii, dar el voia să fie şef al unei
Biserici tradiţionale. în timpul secularizării averilor în ţară au intrat atât idei lutherane
cât şi calvine. Pentru a salva Biserica de ideile Reformei, Henric publică în 1539 legea
“celor 6 articole” prin care cerea ca toţi supuşii să creadă în prefacerea reală, preoţii
să respecte celibatul, spovedania era obligatorie pentru toţi de asemenea şi
împărtăşirea euharistică, preoţii erau datori să respecte castitatea, s-a impus
liturghisirea Missei romane.
Arhiepiscopul Cramner, care între timp s-a căsătorit cu o lutherană, a trebuit să-
şi expedieze soţia din Anglia. Ana Boleyn pentru că a acceptat idei calvine, după trei
ani a fost executată din porunca regelui în 1536.
După 11 zile Henric se recăsătoreşte cu Jean Seymour care îi dăruieşte un fiu
pe Eduard al VI-lea. Si aceasta moare şi Henric până la urmă se căsătoreşte încă de
trei ori. La moartea lui Henric la 27 ianuarie 1547 englezii erau împărţiţi în trei partide:
a) una ce dorea restaurarea Bisericii cu acceptarea papei drept conducător al
Bisericii;
b) a doua cea a catolicilor, dar fără papă, recunoscându-l pe rege ca şef al Bisericii;
c) a treia a protestanţilor, lutheranilor şi calvinilor ce respingeau ideea de Biserică
Catolică.
 Ideile protestante s-au răspândit în Anglia pe vremea lui Eduard al VI-lea
(1547-1553) care a fost un rege marionetă. Treburile ţării au fost conduse de Contele
de Sumerset. Pe vremea lui ideile calvine pătrund masiv în Anglia.
Cramner îşi cheamă soţia şi în 1549 alcătuieşte lucrarea “The book of common
prayer”. De asemenea alcătuieşte şi o mărturisire de credinţă în 42 de articole care a
devenit Crezul Bisericii Anglicane.
In 1553, după moartea lui Eduard al VI-lea, la tron urmează Maria, fiica
Caterinei de Aragon, aceasta fiind căsătorită cu fiul lui Carol al V-lea. Deoarece era
catolică, ea încearcă să restaureze catolicismul de dinainte de Henric. Ea reactivează
cele 6 articole abolite pe vremea lui Eduard şi a încercat să le impună cu forţa. Se
înregistrează ciocniri şi chiar martiri. Ea mai este cunoscută şi sub numele de Maria
cea Sângeroasă. Ea moare în 1558.
La moartea Mariei pe tron ajunge Elisabeta, ce domneşte până în 1603. Aceasta
a semănat cu tatăl ei, doar că era protestantă. Ajunsă la tron a adus câteva schimbări
pe care le-a realizat cu multă abilitate. în 1559 a reactivat actul de supremaţie, dar
fiind femeie şi neputând fi numită şef al Bisericii, ea a schimbat termenul în
guvernator (ocrotitor) al Bisericii. Astfel se revine la situaţia de dinainte de Eduard al
VI-lea. Rezistenţa catolică în faţa acestor schimbări produce peste 200 de martiri.
Arhiepiscop de Canteburry a fost Matei Parker (1559-1575) care reduce cele
42 de articole la 39 în 1562 care din 1571 devin Cartea Simbolică a Bisericii
Anglicane. Această Biserică ţine calea de mijloc între catolicism şi calvinism. Ea este
organizată după principiile Bisericii Romano-Catolice (are episcopi şi preoţi
căsătoriţi) adică este o Bisercă episcopală, dar în doctrină şi cult ea este calvină. Cei
care nu au acceptat organizarea episcopală a Bisericii s-au separat formând Biserica
presbiteriană (=puritanii). Mai extremişti decât aceştia sunt independenţii care resping
orice noţiune de Biserică.
Presbiterienii ajung la putere în veacul al XVII-lea pe timpul lui Oliver
Cromwell. Biserica episcopală a fost distrusă când Anglia a fost proclamată republică
în 1649 şi căn a fost înlăturată monarhia..
In 1662 monarhia a fost restaurată în Anglia şi puritanii au fost izolaţi, ei
punând bazele unei comunităţi puternice în Scoţia. Aici ideile reformatoare pătrund
pe vremea lutheranismului şi apoi a calvinismului.
Din Anglia Reforma pătrunde şi în Irlanda unde Anglia deţinea controlul asupra
Nordului insulei, dar majoritatea irlandezilor au rămas catolici.
De pe vremea reginei Elisabeta, Biserica episcopală a devenit Biserică de stat.
Biserica Catolică a fost interzisă timp de trei secole.
Cursul nr.57
Situaţia politico-religioasă în Răsărit după
Reforma Protestantă (secolele XVI-XVII Î)

Expansiunea turcească a continuat şi după cucerirea Constantinopolului în

1453, dar acest moment din istorie a fost oarecum previzibil în sensul că turcii pătrund
în peninsula Balcanică în 1361 şi reuşesc în 1381 să cucerească Sofia, apoi în 1386
Salonicul, în 1389 Serbia, în 1393 Tîrnovo, apoi în 1453 Constantinopolul, în 1459
cuceresc întregul stat sîrbesc pe care îl transformă în paşalâc, în 1474 cuceresc
Albania, în 1475 desfiinţează Imperiul de Trapezunt. Acolo unde turcii au reuşit să
penetreze au început o acţiune de islamizare a populaţiilor creştine din ţările
respective. în această expansiune turcii au respectat câteva principii:
1. Niciodată nu s-au angajat concomitent pe două fronturi;
2. Prin diplomaţie reuşeau să stârnească zâzanie între nobili şi astfel ţările din
Balcani au devenit o pradă uşoară;
3. Pentru a-i ţine cât mai uşor s-au folosit de acelaşi sistem al ostatecilor şi astfel
populaţia creştină din ţările de mai sus a ajuns să fie foarte divizată.
Apogeul puterii otomane este atins pe vremea lui Soliman Magnificul (1520-
1546), dar tot de pe vremea luiincepe şi declinul puterii otomane. Inainte de moartea
să anexează Imperiului teritoriile din Cipru, Palestina şi Egipt. în Europa turciIII bat
pe unguri în 1526 la Mohaci şi pun bazele unui regat sub suzeranitate turcească, care
se întindea şi peste Transilvania. în 1541 desfiinţează acest regat. Ungaria devine
paşalâc turcesc, iar Transilvania devine Principat autonom. în 1552 cuceresc Banatul,
adică un teritoriu aflat şi în Serbia care devine paşalâc timp de 150 de ani. în
expansiunea lor visau să cucerească întreaga Europă, dar la vremea respectivă în
Europa domnea un împărat capabil Carol al V-lea al Germaniei.
Şi pe mare turcii au fost suverani. Mediterana au stăpânit-o până în 1571 când în
urma luptei de la Leponte flota turcească a fost distrusă complet.
Expansiunea turcească continuă şi în Africa unde întemeiază formaţiuni statale
supuse lor: Alger, Libia, Etiopia, Yemen, Aden, Basra etc..
In Răsărit turcii se lovesc de statul Iranului, care era puternic şi care reuşeşte să
stopeze înaintarea turcească. Apoi, turcii se lovesc de statul rus condus de Ivan al IV-
lea cel Groaznic. Armatele lor sunt înfrânte sub porţile Vienei, în 1571 pierd insula
Cipru, în acelaşi an sunt alungaţi din Georgia, de pe insula Creta şi din Ucraina.
In timp ce turcii erau în plină expansiune, o serie întreagă de popoare din teritoriile
cucerite au trecut la islamism: Albania şi Bosnia-Herţegovina. Anumite state au reuşit
să-şi păstreze o autonomie în schimbul unor taxe plătite Imperiului Turcesc (ţările
Române).
Intre cauzele ce au dus la destrămarea Imperiului otoman amintim sclerozarea
economică a ţărilor cotropite. Comerţul, deşi a fost impulsionat, se desfăşura într-un
singur sens: spre Turcia. Turcii nu s-au îngrijit niciodată de bunăstarea locuitorilor din
ţările subjugate.
Apoi o altă cauză ar fi scăderea capacităţii militare şi declinul puterii sultanilor. Pe
acest fond a apărut o nouă instituţie în interiorul Imperiului numită Instituţia Vizirilor,
unii dintre aceştia ajungând de multe ori să aibă o faimă mai mare decât sultanul. în
secolul al XVII-lea din porunca lor au existat sultani decapitaţi.
O altă cauză ar fi orbirea turcilor şi desconsiderarea posibilităţilor politice şi armate
ale unor ţări din Europa şi Asia cum ar fi: Austria, Iran şi Rusia. De aceea turcii au
fost înfrânţi în luptele cu aceştia.
Rusia a reuşit să-şi dobândească independenţa de stat înfrângând Hoarda de Aur
în 1480 sub conducerea lui Ivan al III-lea. Tot de pe atunci a început, încetul cu încetul,
să se vehiculeze ideea că Moscova poate fi socotită a treia Romă, deoarece numai aici
se păstrează adevărata ortodoxie.
Statele ruseşti se consolidează pe vremea lui Ivan al IV-lea (1533-1584), care îşi
întinde teritoriul de la Marea Baltică până la Marea Caspică. Pe vremea lui instituţia
ţarului câştigă în importanţă în defavoarea nobililor. Acestuia i-a urmat Dimitrie I care
moare de tânăr. Prin intrigi polonezii reuşesc să instaleze pe tron un fals Dimitrie I în
1606. Complotul este însă descoperit în 1613, acest Dimitrie este omorât şi în Rusia
are loc un schimb de dinastie, ajungând la putere dinastia Romanovilor, care a durat
până în octombrie 1917.
Conflictul cu polonezii durează şi în secolul al XVII-lea, conflict ce se încheie
prin victoria ruşilor în 1654, încheiat cu anexarea Ucrainei.
La începutul secolului al XVII Î-lea Petru cel Mare dă o nouă strălucire statului
rus, pe vremea lui graniţele Imperiului Rusesc întinzându-se de la Marea Baltică până
în Camceartca. Ţarii ruşi au reuşit să dobândească din partea turcilor dreptul de
protecţie asupra creştinilor din interiorul Imperiului otoman. După 1791 Rusia a
sprijinit mişcarea de eliberare a ţărilor subjugate de turci.
Tările Române şi-au păstrat autonomia şi în secolele XV-XVIIII amintim ca
domnitori pe Stefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Matei
Basarab, Constantin Brâncoveanu, etc.. Transilvania până în 1686 şi-a păstrat o
oarecare autonomie, de atunci însă a fost integrată în Imperiul Habsburgic.
In secolul al XVII Î-lea în Moldova şi Tara Românească s-au perindat
domnitori de neam străin, domnitori fanarioţi, numiţi de turci. în general aceştia au
fost greci de neam. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 schimbă această
situaţie

Cursul nr.58

Situaţia Bisericilor ortodoxe în statul turcesc

 După ce mai bine de 1000 de ani Biserica a fost partenera unui stat creştin,
începând cu 1453 Constantinopolul s-a aflat într-o nouă situaţie, ea devenind partenera
unui stat necreştin.
Această schimbare a produs schimbări interne, dar nu prea spectaculoase.
Constantinopolul nu era străin de experienţele turceşti. Incă înainte de cucerirea
capitalei, numeroase teritorii ce aparţineau jurisdicţional de Constantinopol au ajuns
sub stăpânire turcească. Apoi celelalte Patriarhii răsăritene ca Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim au experimentat această situaţie mult înainte de Constantinopol. Imediat
după cucerirea cetăţii, Mahomed al II-lea s-a gândit să dea populaţiei creştine din
Imperiu un conducător – Patriarhul Anastasie – care în timpul asediului a încercat să
fugă, dar a fost prins de turci şi ucis. în alegerea noului Patriarh, Mahomed care
cunoştea bine mentalitatea grecească s-a orientat spre o personalitate antiunionistă. în
aceste condiţii a fost ales Gheorghe Scolarios ca Patriarh. Acesta a ajuns şi la sinodul
unionist de la Ferra-Florenţa, şi tot el a primit la călugărie numele de Ghenadie. El nu
a fost prea încântat de propunere dar a trebuit să se supună. Astfel el a fost pus Patriarh
de Constantinopol în 1454. Cu acel prilej sultanul Mahomed a emis un Firman (act
oficial) prin care îl recunoaşte pe noul Patriarh drept Etnarh (responsabil şi judecător
peste creştinii din Imperiul Otoman). Tot Patriarhul a avut ca sarcină colectarea
taxelor de la creştinii din Imperiu. Pentru realizarea acestui lucru pe lângă Patriarhie
a început să funcţioneze un corp administrativ de laici, care a crescut în importanţă.
Mai târziu unii dintre membrii acestei administraţii şi-au permis chiar libertatea de a
comanda unor Patriarhi şi Mitropoliţi. Clericilor din imperiu li s-a interzis să mai
poarte reverendă, Bisericile le-au fost confiscate şi multe dintre ele transformate în
moschei sau magazii.
Patriarhia de Constantinopol şi-a păstrat integritatea jurisdicţională dar numărul
creştinilor scădea cu fiecare zi. Urmaşii lui Mahomed al II-lea au arătat mai puţin
interes pentru Biserica creştină.
Selim I ar fi dorit să treacă întreaga populaţie la islamism.
După ce Catedrala Sfânta Sofia a fost confiscată de Mahomed, Patriarhul şi-a
stabilit reşedinţa în Biserica Sfinţii Apostoli, iar apoi la Biserica Sfântul Gheorghe din
cartierul Fanar, unde există şi azi.
După Ghenadie, urmaşii lui nu s-au mai ridicat la aceeaşi valoare, iar funcţia de
Patriarh a devenit una foarte râvnită. Maşinaţiile pentru ocuparea acestui post au
contribuit şi ele la scăderea numărului creştinilor. în decurs de aproximativ 150 de ani
pe scaunul Patriarhal s-au perindat 66 de Patriarhi. Aceştia erau schimbaţi după bunul
plac al sultanilor, unii dintre ei păstorind de mai multe ori. Se înregistrează şi păstoriri
de câteva zile, iar cea mai lungă a fost de 20 de ani.
Ceilalalţi Patriarhi ortodocşi ai Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului au
împărtăşit cam aceeaşi soartă. Incă din secolul al XII Î-lea Patriarhia de Antiohia şi-a
mutat sediul la Damasc. Creştinii de pe tot cuprinsul acestei Patriarhii au fost supuşi
la acelaşi tratament ca şi cei din Constantinopol, de aceea mulţi dintre ei au îmbrăţişat
islamismul.
Patriarhia de Ierusalim după experienţele cruciate a căzut definitiv în mâinile
arabilor şi populaţia ortodoxă de aici a fost decimată.
Patriarhia de Alexandria a avut o situaţie puţin mai bună, pentru că aflată la
marginea Imperiului presiunile asupra ortodocşilor au fost mai mici. Dar ciocnirile
dintre ortodocşi şi monofiziţi şi apoi propaganda romano-catolică din Egipt, au făcut
ca şi aici numărul creştinilor ortodocşi să scadă spectaculos.
Dintre Patriarhi, cel de Constantinopol avea o situaţie privilegiată, el fiind
Patriarhul capitalei, de aici el a fost socotit un fel de purtător de cuvânt al celorlalţi
patriarhi. Datorită problemelor cu turcii mulţi Patriarhi de Alexandria şi Antiohia au
rezidat din Constantinopol. De aceea schimbările de Patriarhi aici nu au fost atât de
dese.
Pe fondul acestei situaţii Bisericile Ortodoxe aflate în afara graniţelor
Imperiului Turcesc au reuşit să-şi dobândească o oarecare autonomie, aşa cum s-a
întâmplat cu Biserica ortodoxă din Tările Române, altele reuşind să se constitue chiar
în Patriarhii, de exemplu: în Bulgaria cea de la Ohrida; în Serbia cea de la Ipek; în
Rusia cea de la Moscova.

Cursul nr.59

Biserica Ortodoxă din Balcani, din Imperiul Habsburgic

şi din Tările Române în secolele XV-XVI.

Secolele XV-XVI au fost marcate în acestă parte a Europei de creşterea puterii

otomane mai ales că turcii au reuşit să cucerească ţară după ţară, până când a început
declinul lor. în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă din Tările Române în ciuda divizării
ei în funcţie de graniţele politice a celor 3 provincii, viaţa Bisericescă s-a dezvoltat în
cadrul celor 3 mitropolii: de la Argeş, Târgovişte şi Bucureşti - în Tara Românească;
Suceava şi Iaşi în Moldova; Feleac şi Alba în Transilvania.
Viaţa Bisericească a cunoscut în acest timp diferite epoci de înflorire. în
Moldova şi Tara Românească au fost construite şi reparate o serie întreagă de Biserici,
de către domnitori ca Nicolae Basarab, Nicolae Alexandru Basarab, Radu Paisie,
Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu
dar şi de unii domni fanarioţi în secolul al XVII Î-lea.
Un aspect interesant din această perioadă îl constitue totalitatea ajutoarelor româneşti
fie către Locurile Sfinte, fie către mănăstirile de la Athos, fie către celelalte Biserici
Ortodoxe aflate sub stăpânire turcească. în relaţiile cu alte culte creştine şi chiar
necreştine Biserica Ortodoxă Română a dovedit toleranţă. în acest fel aici şi-au găsit
loc atât husiţii cât şi romano-catolicii şi chiar protestanţii-reformaţi.
 In împrejurările grele din Transilvania creştinii de aici au fost ajutaţi de fraţii
lor din Moldova şi Tara Românească. Chiar dacă au fost atât de toleranţi, atunci când
s-a pus problema trecerii lor la alte confesiuni românii au fost intransigenţi cvânda a
fost vorba de catolicism. Biserica Ortodoxă a fost influenţată în domeniul cultural de
protestanţi în sensul că ei au fost cei care s-au folosit de binefacerile apariţiei
tiparului. Românii din Ardeal nu au fost străini de fenomenul protestant pentru că aici
erau lutherani printre saşii din jurul Sibiului şi Braşovului, clavini şi unitarienii printre
ungurii transilvăneni. Românii au avut contacte cu aceste noi denominaţiuni mai ales
că încercau să-i atragă la noile religii dar fără rezultate spectaculoase. O presiune
constantă au exercitat-o romano-catolicii printre ortodocşii transilvăneni şi se
înregistrează fie treceri la catolicism, fie uniri cu Roma. în această situaţie românii
ardeleni ortodocşi au primit ajutoare şi de la ruşi şi sârbi.
Secolul al XVII-lea în Tările Române poate fi socotit epoca de strălucire a
culturii româneşti, dar şi epoca în care s-a definitivat procesul de introducere a limbii
române în cult şi Biserică. în acest secol au activat o serie întreagă de mitropoliţi ca:
Simeon Stefan în Transilvania; Varlaam şi Dosoftei în Moldova; Teodosie, Stefan şi
Antim Ivireanu în Tara Românească. Lor îl putem adăuga şi pe Petru Movilă al
Kievului.
In secolul al XVII Î-lea se înregistrează o renaştere a vieţii duhovniceşti. De
asemenea acest secol a fost marcat în Moldova şi Tara Românească de domniile
fanariote. în Imperiul Habsburgic ce se întindea până în Transilvania vieţuiau
numeroase comunităţi ortodoxe în special sârbeşti.
Prin 1690 sub conducerea lui Arsenie al III-lea Cernoevici, sârbii trec la Nord
de Dunăre şi se aşează în sudul Ungariei de azi, răspândindu-se din Croaţia până în
Banatul românesc. Pentru serviciile făcute austriecilor, Viena le-a acordat drepturi
speciale şi privilegii numite “ilirice”, în baza cărora sârbii şi-au putut organiza
Biserica în interiorul Imperiului Austriac. Aşa a apărut Mitropolia Ortodoxă de
Carloviţ cu jurisdicţie peste 7 episcopii, între care şi episcopiile de Timişoara,
Ienopole – care au fost înfiinţate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea – şi peste
episcopiile ortodoxe din Transilvania. Ortodocşii sârbi au avut propriile lor şcoli
teologice pentru întreaga ortodoxie din Imperiul Austriac. Una dintre acestea a
funcţionat şi la Timişoara. Mitropolitul de Carloviţ a cerut împăratului Iosif al II-lea
să se înfiinţeze chiar şi un seminar teologic finanţat de stat. Iosif al II-lea emite un
decret în acest sens, dar nu a apucat să-l pună în aplicare, pentru că în 1792 el moare.
In Balcanii propriu-zişi situaţia ortodocşilor a fost destul de grea. Bulgarii s-au
aflat sub turciincă din secolul al XIV-lea. Pentru a-i rupe pe ortodocşii bulgari de
Constantinopol, turcii au acordat Mitropoliei de Ohrida titlul de Patriarhie. Această
Patriarhie funcţionează cu întreruperi până în secolul al XVII Î-lea fără a fi
recunoscută de Constantinopol. în 1766 patriarhul ecumenic Samuil a supus această
Patriarhie Constantinopolului.
 Şi în Serbia turcii au înfiinţat o Patriarhie, din motive similare cu ale bulgarilor,
în secolul al XV-lea. Otomanii, însă, suprimă această Patriarhie, şi sârbilor li se
permite în continuare să-şi aleagă preoţi şi episcopi, în schimbul plătirii haraciului
către Poarta Otomană. Mulţi sârbi însă au îmbrăţişat mahomedanismul. Unul dintre
aceşti sârbi mahomedani, ce a ocupat o funcţie înaltă pe lângă Poarta Otomană era
fratele Mitropolitului Macarie al Ipekului. Pentru aceasta în 1557 s-a înfiinţat
Patriarhia de Ipek, sârbii fiind scoşi de sub jurisdicţia Ohridei. Această Patriarhie şi-a
întins jurisdicţia şi asupra Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Patriarhia de Ipek era constituită din 8 Mitropolii şi 32 de episcopii, şi se
întindea jurisdicţional peste Serbia, Munte Negru, Croaţia şi Transilvania.
Munte Negru îşi avea capitala la Cetinie. Ei şi-au apărat cu dârzenie libertatea,
însă în secolul al XV-lea au fost nevoiţi să recunoască autoritatea Porţii Otomane.
Turcii nu au putut niciodată îngenunchea acest popor, ca urmare au căutat să
submineze unitatea naţională. Ei au vrut să treacă toată populaţia la mahomedanism.
Intenţia perfidă a turcilor a fost demascată de strategicii muntenegreni, educaţi şi
conduşi de Mitropolitul de la Cetinie. Munte Negru a trecut şi prin alte greutăţi, pentru
că aici au început să apară misionari atât calvini cât şi romano-catolici.
Ajutaţi de ruşi, sârbii, croaţii şi muntenegrenii şi chiar bulgarii au scăpat de
stăpânirea otomană.
Biserica ortodoxă a avut mult de suferit, dar în Tara Românească şi Moldova
Biserica s-a bucurat de o libertate relativă sub protecţia domnitorilor fanarioţi.

Cursul nr. 60
Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XVI-XVIII

Ruşilor nu li s-a părut o simplă coincidenţă faptul că atunci când

Constantinopolul a căzut sub turci, ei au reuşit să se scuture de jugul Hoardei de Aur.
Se ştie că la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa a participat şi Mitropolitul Isidor
al Kievului, care a fost întemniţat şi apoi lăsat să fugă din ţară. Ruşii nu au mai acceptat
ca Patriarhia de Constantinopol să le trimită ierarhi greci, îl propun ca Patriarh pe Iona
şi cer din partea Constantinopolului recunoaşterea oficială. în 1448 Constantinopolul
le acordă această recunoaştere. Pe acest fond episcopul Simeon de Susdal a lansat
ideea că în Rusia se păstrează adevărata ortodoxie.
După 1453 Constantinopolul s-a lepădat de unirea cu Roma. Prin 1472 ţarul
Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sofia, nepoata lui Constantin al XII-lea Dragases şi
astfel s-a stabilit o legătură dinastică între Rusia şi Imperiul Bizantin. Acest lucru a
permis şi justificarea ideeii că Rusia poate fi socotită a treia Romă.
Oamenii Bisericii au văzut în ţar un protector al Bisericii şi au existat chiar voci
care se întrebau dacă nu cumva Biserica Moscovei este superioară Patriarhiei de
Constantinopol.
 Secolul al XVI-lea a fost marcat în Istoria Bisericii Ruse de un conflict între
călugări. La vremea respectivă o treime din teritoriul rusesc era stăpânit de călugări şi
astfel se iscă un conflict între cei care arătau că viaţa monahală nu stă în numărul
posesiunilor şi cei care apărau dreptul mănăstirilor de a deţine posesiuni.
Conflictul a izbucnit între Nicolae (Nil) Sortki de la Mănăstirea Sfântul Sava şi
Iosif de la Volokolams în 1543. Nicolae a lansat un atac puternic împotriva
mănăstirilor ce aveau posesiuniintinse. în apărarea lor a sărit Iosif şi astfel călugării s-
au împărţit în două tabere: una a “posesorilor” şi cealaltă a “neposesorilor”.
Neposesorii îşi atrag mânia ţarului Ivan pentru că au îndrăznit să-l critice pe
acesta pentru divorţ. Ţarul a închis numeroase mănăstiri şi i-a împrăştiat pe monahii
cei mai turbulenţi.
Posesorii afirmă că au nevoie de o bază materială pentru ca mănăstirile să poată
susţine şcoli şi spitale. Neposesorii spuneau că acest lucru trebuie să-l facă laicii, iar
călugării să stea în mănăstiri să se roage.
Un alt obiect al discordiei dintre ei a fost tratamentul aplicat ereticilor. Iosif chema
statul împotriva ereticilor şi propunea pedepse exemplare pentru ei. Nicolae Sortki
condamnă toate procesele violente împotriva ereticilor.
Posesorii erau sprijinitori ai ideii că Moscova este a treia Romă, în timp ce
neposesorii afirmau că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.
Posesorii subliniau importanţa aspectelor exterioare ale cultului în timp ce
Nicolae Sortki se temea că fastul poate duce la idolatrie. Cei doi călugări au murit
fiecare în chilia sa. Disputa dintre cele două tabere a continuat dar sub altă formă.
Intre cele două tabere s-a aşezat Maxim Grecul (1470-1556). El a fost o punte
de legătură între cele două mentalităţi. El a fost grec de neam, din Italia, şi vreme de
2 ani a fost călugăr dominican. Intră în contact cu spiritualitatea ortodoxă din Athos
şi devine un bun călugăr ortodox. De la Athos ajunge în Rusia unde îi propune
mitropolitului Filip al Moscovei să accepte îndreptarea textului cărţilor de cult. Intre
cei doi se iscă un conflict pe această temă şi astfel Maxim a fost exilat şi închis vreme
de 27 de ani.
In secolul al XVI-lea Rusia era condusă de Ivan cel Groaznic. Mitropolitul Filip
a îndrăznit să-l mustre pe Ivan în Biserică pentru că săvârşeşte prea multe cruzimi. în
1551 Mitropolitul este ucis din porunca ţarului. Acesta era adept al neposesorilor.
In Rusia era populară mişcarea celor nebuni pentru Hristos. Intre reprezentanţii
acestei mişcăriil amintim pe Vasile Fericitul, care şi el a îndrăznit să-l critice pe ţar.
Ivan nu îl pedepseşte, ciil tratează ca pe un bufon de curte. Pe acest fond în 1586
patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, înlăturat a treia oară din scaun s-a aflat în Rusia.
Acesta a intrat într-un oarecare conflict cu adunarea politică rusă, în sensul că
mitropolitul ortodox Dionisie a fost înlăturat de consilierul lui Ivan cel Groaznic, Boris
Godunov şi schimbat cu mitropolitul Iov. Acest Boris Godunov a activat şi pe vremea
lui Dimitrie I.
 Profitând de prezenţa patriarhului Ieremia, îi cere acestuia ridicarea Moscovei
la rang de Patriarhie, şi să aşeze patriarhia Moscovei imediat după Constantinopol în
faţa vechilor Patriarhii. Patriarhul a refuzat să facă acest lucru, dar până la urmă
copleşit de daruri, a recunoscut înfiinţarea Patriarhiei Ruse, dar a aşezat-o după cea de
Ierusalim şi în faţa patriarhiilor de Ohrida şi Ipek. în 1589 şi sinodul rus l-a recunoscut
pe Iov ca primul patriarh al Bisericii ruse.
Secolul al XVI-lea debutează cu luptele ruşilor împotriva polonezilor. în 1613
se schimbă politica pe timpul dinastiei Romanovilor, când a început o epocă de
înflorire a culturii şi civilizaţiei ruse. S-a cerut şi o reformă, în Biserică s-a luptat
împotriva beţiei şi se observă o preocupare pentru predică. Această mişcare a fost o
continuare a curentului posesorilor.
In 1652-1653 izbucneşte un conflict între preotul Avacum şi patriarhul Nicon.
Patriarhul cerea ca practicile din viaţa Bisericii şi toate actele de cult să se săvârşească
în conformitate cu cele similare ale celorlalte Biserici Ortodoxe şi să fie revizuite
cărţile de cult în acest sens. Avacum se ridică împotriva acestei iniţiative, fapt pentru
care a fost exilat, dar nici aşa nu s-a rezolvat ceva.
Aşa a apărut în Rusia mişcarea “rascolnicilor” ce continuă până azi. O parte
dintre ei refuză să recunoască orice autoritate Bisericească. Această mişcare este de
fapt o mişcare sectară.
Nicon a încercat să se amestece şi în problemele politice şi în 1658 se retrage
din viaţa publică fără a-şi da demisia.
In 1666 Patriarhii de Antiohia şi Alexandria se întâlnesc în Moscova
întâmplător şi se ţine un sinod ad-hoc, unde se discută dacă este nevoie sau nu de
reformarea cărţilor de cult. S-a hotărât că acest lucru ar fi necesar, dar, atitudinea
patriarhului Nicon a fost condamnată şi în locul lui a fost ales alt Patriarh.
La începutul secolului al XVII Î-lea, în 1700 patriarhul Adrian moare, iar ţarul
Petru cel Mare a evitat să mai ia măsuri pentru ocuparea Scaunului Patriarhal. în 1721
patriarhatul este abolit în Rusia şi în fruntea Bisericii Ruse a fost aşezat “sinodul
dirigent” alcătuit din 12 persoane, dintre care doar 3 erau ierarhi, restul erau preoţi şi
stareţi de mănăstiri. Această formă de conducere era una de tip protestant. Prin
regulamentul ortodox s-a impus această formă de conducere, iar membrii acestui
sinod erau aleşi de către ţari. Tarii au văzut în acest organism un fel de depărtare
religioasă. Politica religioasă a lui Petru cel Mare a fost continuată şi de urmaşii lui.
Pe vremea ţarinei Ana în Rusia au penetrat idei lutherane. Datorită acestui fapt
au apărut o serie întreagă de scrieri anti-protestante de nuanţă romano-catolică.
Pe vremea Elisabetei a II-a (1741-1762) o mare parte din averile mănăstireşti
au fost confiscate. Ecaterina a II-a (1762-1796) a închis mai multe mănăstiri, cu toate
că ea a fost o femeie evlavioasă. Acum s-a stabilit şi numărul de călugări ce aveau
voie să vieţuiască într-o mănăstire.
 Ca aspect pozitiv în secolul al XVII Î-lea, amintim faptul că Biserica Rusă a
desfăşurat o intensă activitate misionară. Astfel de misionari ajung în Finlanda şi
Alaska.

Cursul nr.61
Muntele Athos şi rolul lui.

Monahismul ortodox a rămas şi în secolele XVI-XVIII un factor important de

dezvoltare al vieţii religioase şi liturgice. La acest lucru a contribuit şi faptul că
monahismul ortodox a rămas pe mai departe în Biserică şi pentru Biserică spre
deosebire de cel romano-catolic. Biserica Ortodoxă nu a recunoscut ordinele
monahale şi nu a recomandat care din punct de vedere canonic să fie scoase de sub
controlul episcopului locului. Din punct de vedere canonic în Biserica Ortodoxă
mănăstirile sunt supuse episcopului locului şi sunt integrate în viaţa episcopiilor.
Excepţie fac stavropighiile (mănăstiri aflate sub directa ascultare a unei
Patriarhii). Biserica Ortodoxă a respins dintotdeauna tendinţele unor călugări de a se
izola de Biserică, dar şi concepţia potrivit căreia călugărul are o altă misiune net
superioară laicului. O altă trăsătură caracteristică pentru monahismul ortodox a fost
lipsa clericalizării. Atâta vreme cât în Apus toţi călugării erau hirotoniţi, în Răsărit nu
erau mulţi care cereau acest lucru.
In monahismul ortodox cele două forme de calugărie, cea cenovitică sau de
obşte şi cea idioritnică constituiau de fapt două aspecte ale aceleaşi vieţi monahale.
Majoritatea mănăstirilor sunt de tip cenovitic, în sensul că monahii duc o viaţă comună
de participare la serviciile divine, la muncă şi la masă sub îndrumarea unui stareţ.
Călugării dintr-o cenovie sunt obligaţi să se supună în mod necondiţionat stareţului şi
să renunţe la orice bunăstare materială.
In unele mănăstiri ortodoxe acest mod de viaţă a fost abandonat sub impulsul
formei idioritnice. Scopul era acela de a permite călugărilor să-şi aleagă o formă mai
aspră de trăire, dar şi aceşti călugări trăiau în mici colonii sau familii şi păstrau
legăturile cu comunităţile mai mari.
In timp ce în Apus mănăstirile erau adevărate claustre (asemenea unor cetăţi cu
ziduri înalte de netrecut în care laicul foarte greu putea să intre), mănăstirile ortodoxe
sunt adevărate centre de pelerinaj spre care se îndreaptă credincioşii pentru povaţă şi
hrană spirituală.
In afară de Tara Românească unde mănăstirile nu erau constituite în complexe
monahale, în ţările vecine au existat mănăstiri imense, ca de exemplu în Rusia lavra
Perceskaia.
La noi mănăstirile au fost zidite de oameni şi pentru oameni. Mănăstirile au fost
în secolele XVI-XVIII importante centre culturale. Unii istorici apuseni au încercat să
acrediteze ideea potrivit căreia mănăstirile ortodoxe au fost reticente la cultură şi se
aducea ca exemplu evenimentul din 1806 când un număr de călugări de la Muntele
Athos au dat foc Academieiinfiinţată acolo de Efghenie Bulgaris. Acesta a fost doar
un caz izolat şi nu este reprezentativ, ci doar faptul că cele dintâi tipografii au
funcţionat în mănăstiri, călugării fiind cei dintâi tipografi. După apariţia tiparului, în
mănăstiri au funcţionat adevărate centre de copiere de manuscrise, mănăstirile fiind
adevărate centre ale învăţământului teologic, de aceea mănăstirile din această epocă
pot fi socotite adevărate Universităţi Teologice mai ales în teritoriile subjugate.
Primele şcoli au fost deschise tot pe lângă mănăstiri şi tot aici au funcţionat
bolniţe, spitale.
In Transilvania şi în interiorul graniţelor Imperiului Turcesc mănăstirile au fost
adevărate centre ale rezistenţei ortodoxiei în faţa propagandei catolice. Ca urmare, nu
este de mirare că în Transilvania generalul Bucov le-a distrus.
Din unele mănăstiri au pornit adevărate răscoale sociale, politice şi chiar
naţionale.
Centrul monahismului ortodox a fost şi rămâne Muntele Athos, mai ales că
mănăstirile de aici s-au constituit într-un adevărat complex, Muntele Athos fiind o
peninsulă ce aparţine Greciei. Aici însă şi-au găsit locul vieţuitori şi din alte ţări
ortodoxe. Prima mănăstire a fost zidită aici în 962 de către călugărul grec Atanasie pe
vremea împăratului roman Lecapenul. Incetul cu încetul numărul mănăstirilor de aici
a crescut şi la momentul cuceririi Constantinopolului de către turci, călugării athoniţi
obţin de la Mahomed o oarecare independenţă şi promisiunea că mănăstirile de la
Athos nu vor fi jefuite. Mahomed şi-a respectat cuvântul, dar nu acelaşi lucru l-au
făcut şi urmaşii lui. Turcii nu au jefuit prea des mănăstirile de la Athos, dar au jefuit
constant metoacele, adică mănăstirile închinate vreuneia dintre mănăstirile de la
Athos. După zidirea în 1540 a mănăstirii Stavronichita, numărul mănăstirilor de la
Athos a rămas de 20. La acestea se mai adaugă un număr de 14 schituri şi 500 de chilii
singuratice.
Un moment important din istoria Athosului este anul 1775 când patriarhul
Ieremia a restrâns sistemul idioritnic de viaţă călugărească de acolo, îndemnându-i la
sistemul cenovial.
Cu excepţia românilor, care au trimis la Athos atâtea ajutoare cât nu au trimis
toate celelalte ţări ortodoxe la un loc – şi cu toate acestea noi nu avem nici o mănăstire
la Athos – toate celelalte ţări ortodoxe au cel puţin câte o mănăstire acolo.
Athosul pentru toate ţările ortodoxe a fost o importantă sursă de ierarhi, dar şi
de alte personalităţi. De exemplu: de la Athos şi-au primit românii prima cronică ce
atestă vechimea românilor pe aceste meleaguri – Cronica lui Gavril Protul; apoi ruşii
l-au primit pe Maxim Grecul; bulgarii pe Paisie Velicikovski.
Mănăstirile de la Athos erau distribuite astfel:
a) georgienii au mănăstirea Ivirion unde se păstrează documente preţioase;
 b) bulgarii au mănăstirea Zografu de unde a pornit în secolul al XVII Î-lea vestitul
predicator al redeşteptării naţionale Paisie Velicicovski;
c) sârbii au mănăstirea Hilandar ctitorită de familia despotului Nemania;
d) românii au la Athos doar 2 schituri “Prodromul” supus mănăstirii Marea Lavră
şi “Lacu” cu hramul Sfântul Ilie supus mănăstirii greceşti Sfântul Pavel.
Celelalte mănăstiri sunt greceşti.
Alte centre monahale importante erau Locurile Sfinte. Problema Locurilor Sfinte
a fost una delicată mai ales că Ierusalimul a ajuns sub stăpânire arabă prin secolul al
XII Î-lea. Pentru protecţia pelerinilor şi pentru siguranţa acestor locuri s-a constituit
“Frăţia Sfântului Mormânt” care a crescut în importanţă în decursul veacurilor. Frăţia
Sfântului Mormânt asigura pelerinajele creştinilor de din afara Imperiului Otoman.
De o importanţă aparte au fost şi cele peste 750 de mănăstiri de călugări şi cam
300 de mănăstiri de maici din ţările ortodoxe ca Rusia, Bulgaria, Serbia şi Tările
Române.
In Rusia, Lavra Pecerskaia a fost cea mai renumită ea mai fiind cunoscută şi sub
numele de Lavra Peşterilor, deoarece călugării trăiau în chilii săpate în stâncă.
In Tările Române amintim mănăstirile:
- în Moldova mănăstirea Neamţ, Putna, Moldoviţa, Dragomirna, Voroneţ
şi Humor;
- în Tara Românească: Cozia, Cotneana, Dealu şi Snagov;
- în Transilvania: mănăstiri din Maramureş: Bârsana, Ieud, Giuleşti,
Moisei, iar în mijlocul Ardealului: Râmeţi şi Sâmbăta de Sus.

Cursul nr.62
Contrareforma papală.
Conciliul de la Trident.

Decenii de-a rândul, după Reforma din secolul al XVI-lea, papalitatea nu s-a
gândit să dea un răspuns Reformei decât prin măsuri externe: războaie, Inchiziţie etc.,
şi astfel protestanţii au supravieţuit tocmai datorită acestui fapt. La vremea respectivă
papalitatea era preocupată doar de dorinţa de stăpânire.
Papa Paul al VII Î-lea (1551-1554) s-a amestecat într-un război cu Carol al V-lea,
Impăratul Germaniei. Răspândirea protestantismlui a determinat în sânul
catolicismului apariţia unor grupări şi curente ce au militat pentru o Reformă internă.
Originile acestei mişcări se afla în Spania, unde încă înainte de începerea
reformei s-a format un curent de reformare catolică care milita pentru un cler mai
moral şi cerea abolirea abuzurilor cerând de asemenea o mai atentă preocupare pentru
studierea Scripturilor şi ortodoxiei credinţei.
 In secolul al XVI-lea Spania a trăit epoca unei dezvoltări culturale şi teologice
aparte. Acolo a apărut mişcarea pietistă condusă de Tereza D’Avila, dar şi ordinul
călugăresc al iezuiţilor căruia i-a pus bazele Ignatie de Loiola.
In haosul primelor decenii de după Reformă s-au distins două curente în sânul
catolicismului, care pentru stoparea fenomenului protestant au propus două curente:
1) Curentul paşnic, pretindea că Reforma poate fi stopată dacă moralitatea
clerului şi cultura lui se va ridica la un nivel mai înalt. Reprezentanţii acestui
curent au fost oratorienii, mistica spaniolă şi un grup al expectanţilor.
2) Curentul autoritar ce propunea ca mijloace de stopare a protestantismului
Inchiziţia şi iezuiţii. Acest curent a biruit până la urmă.
Oratorienii erau un ordin călugăresc întemeiat de Filip Neri, care se adunau în
grupuri, citeau din Sfintele Scripturi, cântau, organizau acte de asistenţă socială în
rândurile celor săraci şi chiar îi criticau pe unii papi. Acest ordin se caracterizează prin
libertate şi erau diametral opuşi iezuiţilor, care erau mult mai încorsetaţi în reguli şi
rânduieli Bisericeşti.
Carol Boroneo (mort în 1584) a ajuns cardinal la vârsta de 24 de ani, şi a reuşit să
adune în jurul său mai multe ordine călugăreşti cărora le-a încredinţat sarcini
misionare şi şcolare. Aceştia au întemeiat peste 600 de şcoli şi 3 Seminarii Teologice.
Francisc de Sales (1567-1662) a ajuns episcop de Anesi în Franţa, şi i-a convertit
pe mulţi la catolicism prin felul lui de a fi. A scris chiar o carte de duhovnicie spre
folosul preoţilor.
Vincenţiu de Paul (1581-1660) supranumit şi Apostolul Francez, a reuşit să pună
bazele ordinului călugăresc al lazariştilor.
Papalitatea după anul 1520 a continuat să ducă o viaţă de lux, cu planuri politice
mai puţin creştineşti. Cu toate acestea, în plină expansiune protestantă, romano-
catolicii au reuşit să se adune într-un sinod la Trident, unde urma să se hotărască
strategia de contracarare a Reformei. Localitatea Trident se află în sudul Italiei. Acest
sinod a fost convocat nu de papă, ci de Carol al V-lea al Germaniei.
Papa Paul al III-lea a acceptat propunerea lui Carol al V-lea şi a convocat oficial
Conciliul. Acesta s-a desfăşurat în 3 etape:
1) Intre decembrie 1545 – martie 1547 când majoritatea sinodalilor părăsesc
Tridentul spre a se întruni la Bologna.
2) In mai 1551 din cauza spaniolilor sinodalii revin la Trident şi stau până în
aprilie 1552.
3) Din ianuarie 1562 până în vara anului 1563.
Timp de 18 ani sinodul şi-a ţinut şedinţele. Drept de vot au avut episcopii şi
conducătorii de ordine monahale, fără ca aceştia să fie divizaţi pe naţiuni. Deoarece
sinodul s-a ţinut în Italia, italienii au fost majoritari.
Papa ar fi dorit ca la sinod să se discute mai întâi problemele de doctrină, acele
probleme care au fost atacate de protestanţi şi care trebuiau să fie clarificate.
Impăratul dorea să se discute mai întâi problemele disciplinare, pentru că nesupunerea
şi imoralitatea clerului au sporit numărul protestanţilor. Până la urmă s-a ajuns la o
soluţie de compromis, în sensul ca problemele să fie discutate alternativ. S-au formulat
două categorii de hotărâri:
a) hotărâri doctrinare sau canones de fides;
b) hotărâri disciplinare sau canones de uire.
Hotărârile doctrinare au fost clare şi respingeau în totalitate învăţăturile
protestante. Adesea formularea acestor hotărâri a fost tributară metodei tradiţionaliste
scolastice. Intre aceste hotărâri amintim:
1) Tradiţia şi Scriptura este izvor al Revelaţiei divine.
2) Numai Biserica are dreptul de a interpreta Sfânta Scriptură. După ce s-a revizuit
textul latin al Vulgatei, traducerea latină a fost declarată ediţie oficială a Sfintei
Scripturi a Bisericii Romano-Catolice.
3) Pentru mântuire alături de credinţă omul trebuie să aşeze şi faptele bune.
4) Tainele sunt în număr de 7.
5) Când s-a vorbit de Sfânta Euharistie s-a accentuat prefacerea reală a darurilor.
6) Căsătoria are caracter sacru. S-a impus celibatul clericilor apuseni.
Preoţii şi episcopii au avut sarcina de a explica public Sfânta Scriptură, şi prin
predici să-iinveţe pe credincioşi ceea ce este necesar pentru mântuirea lor.
Dintre hotărârile disciplinare amintim faptul că s-au formulat hotărâri pentru clerici şi
hotărâri pentru laici. Dintre hotărârile pentru clerici amintim:
1) episcopii trebuie să rezideze în eparhiile lor;
2) s-a limitat pluralitatea de funcţii a clericilor;
3) s-a impus o mai atentă supraveghere a preoţilor de către episcopi.
Pentru laici s-a stabilit obligaţia de a se spovedi şi cumineca, de a asculta
slujbele, predicile şi epistolele trimise de ierarhi.
In ultima şedinţă din 1563 s-a formulat o mărturisire de credinţă (=Confesio
fidei Tridentina).
In spiritul hotărârilor de la Trident au început să apară o serie întreagă de cărţi prin
care Biserica Romano-Catolică îşi prezenta cultul şi doctrina:
1) un “Cathehism” romano-catolic a apărut imediat după încheierea sinodului;
2) un “Breviarum romanum” a apărut în 1568, fiind o carte de rugăciuni;
3) “Misalele romane” o carte care cuprinde liturghiile a apărut în 1568;
Din 1571, când papa Pius al V-lea (1567-1572) a pus bazele congregaţiei
indexului, apare şi o listă numită “Index Librorum Prohibitorum”, adică lista cărţilor
interzise. Prin acestă listă li se interzicea credincioşilor să citească anumite cărţi de
altă nuanţă decât cea catolică.
Reforma generală în Biserica Romano-Catolică nu s-a realizat nici după acest
sinod. Totuşi s-au înlăturat abuzurile din rândul clericilor, preoţii au devenit mai
disciplinaţi şi mai morali, dar papalitatea a continuat să aibe aceaşi autoritate, chiar
mai tiranică ca înainte. O schimbare de atitudine a papei a constat într-o mai intensă
preocupare în cele bisericeşti. Roma a devenit un oraş mai sobru şi papii au dus o viaţă
mai morală şi mai curată.
Intre rezultatele Conciliului de la Trident amintim dezvoltarea pietăţii mistice
în Spania (o trăire mai aparte a principiilor credinţei); întărirea zelului misionarilor
catolici.
In spiritul hotărârilor de la Trident, ordinele călugăreşti au fost îndemnate să
facă misionarism mai ales printre ortodocşi, pentru a completa locurile goale din
staulul Romei, după plecarea protestanţilor. Aşa s-au realizat unirile silnice cu Roma
în state unde autoritatea politică era catolică sau filo-catolică şi unde existau
comunităţi de credincioşi ortodocşi. Astfel de uniri s-au realizat în Polonia, Ucraina
sub-Carpatică stăpânită de habsburgi şi în Transilvania.
Papalitatea era pornită prin ordinele călugăreşti să cucerească lumea întreagă.
Spania şi Franţa, cunoscute prin tendinţele lor naţionaliste, nu au îngăduit publicarea
hotărârilor sinodului de la Trident. Italia, Portugalia şi Polonia au acceptat aceste
hotărâri.
După sinodul de la Trident au fost înfiinţate o serie întreagă de Colegii spre care
erau atraşi nu numai ortodocşi ci şi protestanţi, unde se încerca atragerea acestora la
catolicism.
Dintre papii post-Tridentiniil amintim pe papa Grigorie al XII-lea, care în 1582
a realizat Reforma calendarului.

Cursul nr.63
Controverse dogmatice şi învăţături noi
în sânul catolicismului.

Marea criză protestantă din secolul al XVI-lea a lăsat în sânul Bisericii

Romano-Catolice urme adânci şi în domeniul doctrinar, pentru că au fost reactivate
dispute teologice din secolele anterioare privitoare la diferite dogme ale Bisericii.
Astfel cele mai păgubitoare dispute au fost cele doctrinare, cum ar fi pietismul,
molitismul, jansenismul. Au existat şi dispute din domeniul administrativ
autonomismul galicat şi febronianismul.
Disputele doctrinare
Pietismul a apărut în Spania şi a fost promovat de Teresa D’Avila. Se cerea o
întoarcere la practicile Bisericii de dinainte de Marea Schismă şi se promova o trăire
religioasă mai aparte în asceză, în renunţare la lux şi plăceri. Ca urmare a acestui fapt
au apărut practici noi, destul de dubioase în sânul creştinismului spaniol. Cele mai
păgubitoare au fost disputele doctrinare despre har.
In opoziţie faţă de concepţia protestantă care accentua rolul harului în realizarea
mântuirii subiective, iezuiţii afirmă rolul voinţei şi a faptelor bune, şi cu aceasta ei au
căzut într-un fel de semi-pelagianism, ceea ce a dus la mari scandaluri cu dominicanii
şi janseniştii.
Primii, adică protestanţii susţineau că omul şi-a pierdut libertatea voinţei prin
păcatul strămoşesc şi numai harul divin săvârşeşte mântuirea prin predestinare.
Iezuiţii afirmă că voinţa şi libertatea nu s-au pervertit, ci doar au slăbit, dar nu atât de
mult încât omul să nu-l poată cunoaşte şi urma pe Dumnezeu. De aceea viaţa
creştinului constă în disciplinarea voinţei spre săvârşirea faptelor bune.
In timpul acestor dispute dintre protestanţi şi catolici, catolicii se foloseau de
cazuistica scolastică la baza căreia a stat chiar un manual al unui teolog spaniol pe
nume Escobar. Accentuându-se rolul faptelor bune şi al credinţei, mulţi credincioşi au
dobândit o credinţă laxă, şi aşa a apărut practica indulgenţelor.
Prima dispută teologică în sânul catolicismului a avut loc între profesorul
Michael Baius (mort în 1589), de la Universitatea din Lyuven şi iezuiţi.
M. Baius afirma că Sfinţenia lui Adam nu consta într-un adaos de har, ci era
sădită în însăşi firea lui, iar mântuirea în urmaşii lui Adam nu înseamnă numai iertarea
păcatelor, ci şi schimbarea firii interioare a omului. Universitatea din Sorbona a
cenzurat 18, iar Roma 19 din tezele lui Baius, care până la urmă a trebuit să le
retracteze.
Intre iezuiţii ce l-au combătut, s-a remarcat Ludovic Molina (mort în 1600) care
în lucrarea “Armonia dintre libertate şi har” susţine că voinţa omului colaborează de
la sine cu harul divin. Omului bun, Dumnezeu îi oferă graţia lucrătoare, în timp ce
omului rău îi oferă graţia suficientă, dar nelucrătoare.
Soarez (ce era portughez) învaţă că harul se uneşte cu libera decizie a omului.
în acţiunea mântuitoare, factorul uman este acela care primează. Molinismul a fost
denunţat ca formă a semi-pelagianismului.
Papalitatea a condamnat 110 teze moliniste, dar mai apoi sub influenţa lui
Belarmin, ambele controverse au fost anihilate.
Altă controversă a fost cea jansenistă. Numele îi vine de la Cornelius Jansenius
care a ajuns episcop de Ypres în Belgia. Acesta a alcătuit o lucrare intitulată
“Augustinus”. Si aceasta este tributară Reformei protestante şi a fost condamnată de
cazuistica romano-catolică. Centrul de greutate al mişcării janseniste a fost mănăstirea
Port-Royal, unde Jansenius şi-a propus să organizeze o reformă în sânul
catolicismului. Jansenius şi-a ales latura doctrinară în timp ce Jean du Vergie partea
practică.
In lucrarea “Augustinus” se afirmă că o cauză a căderii lui Adam a fost limitarea
voinţei de către Dumnezeu. Inainte Adam avea o libertate indiferentă şi aceasta a fost
distrusă prin păcatul originar. Harul divin era suficient spre a-l conduce pe Adam, dar
după căderea în păcat, harul nu i-a mai fost suficient mântuirii, de aceea a fost nevoie
de venirea lui Hristos, ca să aducă un plus de har, ca omenirea să se poată mântui. Ca
argument în acest sens aduce exemplul cu orbirea şi lumina, arătând că existenţa
luminii nu este suficientă ca orbul să vadă din nou.
Jansenius crede că sarcina principală a omului este aceea de a se elibera din
robia concupincesniţei ( o stare de păcătoşenie permanentă) în care omul nu face decât
răul. în această stare voinţa omului are doar libertatea de a alege ce rău să facă. Din
această pricină harul trimis de Dumnezeu omului după căderea în păcat îl numeşte har
vindecător. Acesta îl conduce pe om către Dumnezeu, în aşa fel încât omul nu-şi dă
seama, de aceea harul este irezistibil.
Chiar dacă Jansenius pretinde că învăţătura să nu este calvină, ea este semi-
calvină, deoarece, Calvin afirma că harul îl mântuieşte pe om fără voia să şi harul
lucrează doar în cei predestinaţi.
Jansenius afirma că omenirea fără har este o masă de condamnaţi. Mănăstirea
Port-Royal a devenit centrul jansenismului. Du Vergie adună aici mai multe
personalităţiintre care amintim 3 fraţi şi 5 surori din familia Arnold, Pascal,
Tilermond, La Fontaine şi Rasim.
Duhul de seriozitate de la acest centru a influenţat numeroase sectoare
Bisericeşti, politice şi literare. Biserica s-a ridicat împotriva acestui centru şi din
porunca lui Richelieu, Du Vergie a fost întemniţat.
In 1643 are loc publicarea lucrării “Deasa comunicare” a lui Antoine Arnold,
în care era condamnată practica Bisericii de a-i împărtăşi prea des pe credincioşi.
Iezuiţii obţin condamnarea de către Universitatea din Sorbona a 5 teze ale lui
Jansenius, de aceea acesta respingea autoritatea papei, şi se emancipează de sub
papucul Bisericii Romano-Catolice, fără a trece însă sub protecţie protestantă.
Antoine Arnold a fost exclus de la catedra din Sorbona, dar alături de el au
trebuit să părăsească Parisul şi alţi 80 de profesori. LuIII adresează Pascal 80 de
scrisori în care sunt combătute lipsa de demnitate şi atitudinea unor iezuiţi.
Ludovic al XIV-lea a luat atitudine împotriva janseniştilor, cerând episcopului
să-i persecute. în secolul al XVII-lea mănăstirea Port-Royal a fost distrusă. Janseniştii
pătrund şi în Olanda unde au reuşit să înfiinţeze două episcopii: la Utreth şi Debrenter.

Cursul nr.64
Controverse şi învăţături noi
în sânul protestantismului

Libertatea religioasă acordată de protestanţi tuturor credincioşilor a dus la

apariţia unor fracţiuni religioase încă de la început. Filip Melancton a redactat
“Confesio Augustana” în 1530. în încercarea de a-i apropia pe lutherani de Biserica
Romano-Catolică au purtat dialoguri intense cu ei. Lutheranii s-au împărţit în două:
unii care acceptau dialogul cu gândul de a-i atrage pe catolici la învăţătura lor, şi care
au păstrat aceleaşi structuri administrative ca şi catolicii; şi unii mult mai radicali, care
în 1535 alcătuiesc o nouă mărturisire de credinţă, mult mai tranşantă.
Primii se constitue în Biserica Lutherană Evanghelică după Confesio
Augustana. Cel de-al doilea grup se constitue în Biserica Lutherană Sinodo-
Presbiteriană. Si în rândurile lutheranilor au apărut dispute, ca de exemplu cea dintre
lutherani şi melanctonieni.
Cele mai cunoscute controverse ar fi controversa adia-fizită, adică controverse
ale indiferenţei faţă de Interimul de la Ausburg. Cu acest prilej au fost excluse
practicile catolice din cult.
Controversa maioristă, după numele lui Gheorghe Maior, care spune că şi
faptele bune sunt necesare pentru mântuire. El a fost contracarat de Martin Flacius,
care afirma că fapta este un pericol pentru mântuire.
Controversa sinergistă, a fost iniţiată de teologul melanctonian J. Fefingen,
care spunea că voinţa liberă trebuie să conlucreze cu harul pentru mântuire. Flacius
afirmă că doar harul lucrează mântuirea în om, fără ca voinţa să să poata face ceva.
Controversele din sânul calvinismului au fost mai puţine, pentru că aceştia nu erau
adepţii unei teologii prea înalte.
Un aspect ar fi acela legat de istoria Bisericii din Anglia, unde a penetrat un
protestantism de nuanţă calvină. De pe vremea reginei Elisabeta au apărut puritanii
sau presbiterienii, iar din 1580 pătrund independenţii, care refuzau orice contact cu
statul, spunând că fiecare parohie este o instanţă în sine. De aici a rezultat Biserica
congregaţionalistă.
Mai târziu, în Anglia, Biserica Anglicană ce păstra calea de mijloc între
protestantism şi catolicism, şi-a definit direcţiile vorbindu-se de Biserica de Jos sau
Biserica celor mai puţin instruiţi, şi Biserica Inaltă sau Biserica celor culţi, a nobililor.
în plină epocă modernă, tot mai des şi-a făcut simţită prezenţa ideea despre Biserica
Largă.
In timpul acestei epoci, două au fost mişcările mai însemnate: mişcarea
metodistă, condusă de fraţii Charles şi John Westley. Aceştia propuneau o viaţă mai
liniştită, mai în acord cu spiritul Evangheliei. Această mişcare a prins teren datorită
principiilor sale sociale, pentru că promova sărăcia de bună voie.
O altă acţiune amplă au dezvoltat evangheliştii.
Intre denominaţiunile protestante îi amintim pe baptişti, o sectă organizată de
un preot catolic, pe nume Meno Simon. Acesta respingea botezul copiilor, oficiile
publice şi militare. în învăţătura lor, ei accentuau ideea naşterii din nou la vârsta
maturităţii. S-au răspândit în Germania, Anglia, Rusia şi America. Baptismul
contemporan s-a născut din impreunarea anabaptiştilor, care refuzau botezul, cu
calvinii şi anglicanii.
Unitarienii sau socinienii, după numele întemeietorului lor Socinus, au apărut
în secolul al XVI-lea, şi susţineau că există un singur Dumnezeu, o persoană, primul
Dumnezeu fiind tatăl, Fiul fiind un om cu puteri mari primite de la Tatăl, ce a avut ca
misiune iluminarea oamenilor.
Quaquerii au fost o sectă întemeiată de George Fox (care a fost cizmar) în
S.U.A., care afirma că adevărul divin se dobândeşte doar prin erupţia harului.
Respingeau bogăţiile, dar şi autorităţile de orice fel, distracţiile, fiind apreciate cinstea
şi pietatea.
Svedenborgienii au fost o sectă cu doctrină unitariană, care în încercarea lor de
a înviora Biserica, au scos Biblia din sânul ei. Pentru ei Biblia era un cuvânt mort.

Cursul nr.65
Iezuiţii şi alte ordine monahale Apusene

Iniţiatorul acestui ordin călugăresc a fost cavalerul Ignatio Lopez de Recalde

sau Ignatio de Loiola, ce a fost contemporan cu Martin Luther.
S-a născut prin 1495 într-o familie de nobili din nordul Spaniei. După ce a servit
o vreme ca paj la curtea regelui Ferdinand, s-a îndreptat spre cariera militară. Există
documente care atestă că prin 1515 era acuzat de un tribunal din Pamplona de mari
nelegiuiri. în faţa judecătorului purta sabie, pumnal şi muschetă, dar şi alte arme. Tot
de Pamplona se leagă şi schimbarea vieţii lui. Rănit în 1521 în timpul asedierii cetăţii
de francezi, a trebuit să zacă multă vreme la pat. în această perioadă citeşte viaţa lui
Hristos şi mai multe vieţi de Sfinţi Apuseni. Pentru că în urma rănirii a devenit inapt
pentru cariera militară s-a hotărât să devină cavaler al Fecioarei Maria. Ajunge în
mănăstirea din Mont-Serat, unde agaţă de statuia Sfintei Fecioare Maria sabia şi
pumnalul său şi stă în priveghere o noapte. Se hotărăşte apoi să plece la Ierusalim
pentru a-i ajuta pe călugării franciscani în propaganda antimusulmană. Din cauza
ciumei se opreşte în Barselona, unde a început să practice exerciţiile spirituale. Se
ruga de 7 ori pe zi autoflagelându-se. Se trezea şi noaptea pentru rugăciune, iar ziua
cerşea pe stradă. în scrupulozitate Loiola se aseamănă cu Luther. Luther a găsit ieşirea
din starea de criză citind Epistola către Romani.
Pentru Loiola rezultatul acestei perioade de căutări a continuat, şi s-a hotărât să
se supună voinţei lui Dumnezeu, lucru pe care îl va demonstra printr-o slujire şi
supunere totală faţă de Biserică. El scrie o lucrare intitulată “Exerciţii spirituale”.
In 1553 reuşeşte să ajungă în Palestina, şi devine misionar creştin printre
mahomedani. Călugării franciscani de acolo socotindu-l periculos îl trimit acasă,
arătând că este insuficient pregătit din punct de vedere teologic. Convins că pentru
misiunea propusă are nevoie de educaţie, în 1526 se înscrie la Universitatea din
Alcala, după care trece la Salamanca. Aici a reuşit să adune colegi, împreună cu care
practica exerciţii spirituale. Ei trezesc suspiciunea Inchiziţiei şi în 1528, atunci când
Calvin părăsea Parisul, Loiola intra. Si aici a reuşit să adune un grup de tineriintre care
Francisc Xavier, şi au continuat exerciţiile spirituale. Pe 15 august 1534 se duc în
Biserica Notre-Dame din Paris, unde jură că vor ajunge în Palestina pentru a-i converti
pe mahomedani. Pentru că era o asociaţie de studenţi, au hotărât să se pună la
dispoziţia papei.
In 1539, 7 din aceşti prieteni ai lui Loiola au ajuns la Roma şi au pus bazele
Companiei Digesu cu intenţia de a-i sprijini pe copii să înveţe poruncile lui
Dumnezeu. Ei au promis că se vor supune papei şi că vor merge oriunde îi va trimite.
Confirmarea ordinului nou înfiinţat vine din partea papei în septembrie 1540.
In aprilie 1541 Loiola este ales cel dintâi general al Iezuiţilor, funcţie avută
până la moartea să în 1556. Alături de general erau provinciali (conducători ai
asociaţiilor din provincii). Fiecare membru era ales în urma unui noviciat (perioadă
de pregătire) foarte sever, şi după ce făgăduia supunere în toate. Nu existau ore precise
pentru serviciile religioase, şi nu purtau haine speciale ordinelor călugăreşti. Cu
repeziciune acest ordin călugăresc s-a răspândit în Apus, şi la moartea lui Loiola a
ajuns să aibe peste 100 de case cu peste 100 de membrii. Aria lor de răspîndire mai
ales în timpul contra-reformei protestante a fost Italia, Spania şi Portugalia, mai puţin
în Franţa şi Germania. Ei au devenit pilonul principal al contra-reformei protestante.
Spovedania şi împărtăşania au devenit foarte frecvente în Biserica Romano-Catolică.
Iezuiţii s-au remarcat şi pe plan educaţional. Ei au înfiinţat prima şcoală la Mets
în 1548. în învăţare se foloseau de metode moderne cu multe exerciţii, cautând să-
iinveţe pe elevi manierele moderne. Tot ei au înfiinţat colegii: la Padova în 1542; la
Roma – Colegium Romanum în 1551; la Viena, Munchen, Vilna, etc.. Cea mai des
folosită armă a lor era intriga politică sub deviza “omnia ab maiorem gloria dei” =
totul spre mai marea slavă a lui Dumnezeu.
Rezultatul a fost o ură tot mai mare faţă de ei, fapt ce a contribuit în 1773 la
desfiinţarea ordinului iezuiţilor de către papa Clement al XVII-lea. în 1814 ordinul a
fost readus la viaţă.
Catolicismul post-Tridentin mai cunoaşte şi alte ordine călugăreşti, în afară de
cele consacrate: dominicani, franciscani, iezuiţi. Intre aceste ordine amintim:
barnabiţii – numele le vine de la Biserica Sfântul Barnaba din Milano (1530) şi au o
ramură feminină a călugăriţelor angelice. Ursulinele – erau un grup feminin ce se
ocupau cu educaţia fetelor.
După Reforma protestantă s-a procedat la o reorganizare a ordinului
franciscanilor şi a apărut o ramură nouă: franciscanii capucini (cei ce purtau glugă);
cistercienii sau desculţii. în afară de ordinele călugăreşti tot în Apus trebuie amintite
congregaţiile unor preoţi de mir cum ar fi cea a lui Carol Boroneo la Milano (1578),
sau cea de la Paris tocmai pentru a contracara Reforma. Apoi mai trebuie să-i amintim
pe oratorieniinfiinţaţi de Filip de Neri; pe maurini la Paris. Un rol educativ aparte l-au
avut piariştii. Pe tărâm misionar trebuie să-i amintim pe lazarişti conduşi de Vincenţiu
de Paul şi care mai erau numiţi şi călugării negri sau pasioniştii.
Cursurile nr.66-67
Propaganda Romano-Catolică
în Răsăritul Creştin

Papalitatea nu a renunţat la pretenţiile de control asupra întregii Biserici. Aşa a

apărut încă în perioada Sinoadelor Ecumenice ideea de Primat Papal. După încercările
nereuşite de la Lyon 1274 şi de la Ferrara-Florenţa 1438 a urmat momentul nefericit
al unei noi Schisme în Apus prin apariţia protestantismului. După Sinodul de la
Trident, catolicii au căutat să umple locurile goale din staulul Romei, după plecarea
protestanţilor, cu ortodocşi, pe care prin diferite mijloace au căutat să-i atragă la
catolicism.
Datorită situaţiei delicate în care s-au aflat numeroase popoare ortodoxe în
sânul Imperiului Otoman, catolicii şi-au înteţit acţiunea misionară mai ales în
interiorul acestui Imperiu şi au folosit metode noi pentru a ajunge la ţel. Forţa nouă a
Bisericii Romano-Catolice a constituit-o ordinul iezuiţilor care a devenit foarte activ.
La numai câţiva ani după întemeierea iezuiţilor, aceştia erau foarte activi şi influenţi
în Imperiul Otoman. Ei se foloseau de oameni bine educaţi şi curtenitori, care nu se
dădeau în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopul. Au exploatat la maxim
slăbiciunile locale, politice, morale, culturale, financiare şi naţionale ale ortodocşilor
din Imperiul Otoman.
Conciliul de la Trident a dispus ca în cadrul acţiunii în Răsărit să se aplice
metoda uniaţiei – adică dacă ortodocşii acceptă Primatul Papal să nu li se mai impună
şi alte învăţături.
Cel dintâi mijloc a fost de natură culturală. în ţări ca Austria, Ungaria, Polonia,
Moravia, Rusia, Croaţia, Slovacia au fost înfiinţate tipografii şi colegii, unde se
tipăreau scrieri catolice şi erau invitaţi să studieze în special tineri din rândurile
protestanţilor şi ortodocşilor. La Roma a luat fiinţă Colegium Romanum cu secţii
pentru diferite popoare europene.
Prin tipărituri se încerca să se arate că nu există diferenţe însemnate între
catolici şi ortodocşi, laudând credinţa ortodoxă ca păstrătoare a Tradiţiei Bisericii, ca
urmare ar putea exista o perspectivă de unire între cele două Biserici.
Leo Alatius, Petru Avenilis şi Nicolae Comnen folosesc şi argumente de natură
politică pentru a-i uni pe ortodocşi cu Roma, arătând că doar ţările peste care Biserica
Romei se întindea pot salva ortodoxia. Ortodocşii nu au avut nevoie de această
salvare, pentru că tot una le era stăpânirea turcească sau catolică.
Mijlocul cel mai eficace a fost intriga politică. Ambasadorii Vaticanului sau
Nunţii Apostolici au ajuns să controleze viaţa politică a unor state ca Austria şi
Polonia, unde existau şi credincioşi ortodocşi. Astfel se înregistrează la sfârşitul
secolului al XVI-lea câteva uniri cu Roma. Inceputul acestui şir l-au făcut ortodocşii
din Polonia sau rutenii în urma unui Sinod de la Brest-Litovsk în 1596; apoi unirea
rutenilor din Ucraina sub-Carpatică după 1640; apoi unirea unor români din
Transilvania după 1701.

Unirea rutenilor din Polonia

In Regatul Polonez funcţiona dreptul de patronaj, care dădea regilor dreptul de

a-şi numi candidaţii la episcopat. Din acest motiv, numeroşi nobili ortodocşi din
Polonia au fost atraşi la catolicism în speranţa că vor fi numiţi episcopi şi vor dobândi
proprietăţiinsemnate. Nu toţi nobilii ortodocşi au făcut acest lucru. Intre cei ce au
rămas la ortodoxie îi amintim pe nobilii Constantin Ostrovski, Ioan Visnevieski şi
Gizel.
Un alt sprijin pentru Biserică venea din partea tagmelor de meseriaşi sau de
negustori. Clerul ortodox era direct supus regelui. Unele dintre aceste corporaţii
meşteşugăreşti au cumpărat dreptul de patronaj asupra unor Biserici. Astfel
numeroase Biserici ortodoxe pătrund în sfera de influenţă a acestor bresle catolice şi
astfel numeroşi clerici ortodocşi au fost înclinaţi să îmbrăţişeze catolicismul sub noii
patroni. Acestora li se promiteau tot felul de privilegii, printre care şi acela de a deveni
membru al Dietei.
Propaganda uniată nu a înregistrat progrese până când episcopul Ignatie Peseli
de Polotsk şi Chiril Telvescki de Lutc nu s-au hotărât să treacă la catolicism. Cei doi
au reuşit să-l convingă pe Mitropolitul Kievului Mihail Rogos şi alte 5 episcopii să
îmbrăţişeze unirea cu Roma.
In aceste condiţii a avut loc un Sinod la Brest-Litovsk în 1596, unde cei trei au
semnat actele de unire. Episcopiile de Lemberg şi de Presenisl cu peste 200 de preoţi
şi călugări au rămas ortodocşi. Atunci când cei doi ierarhi ortodocşi au murit în 1610,
vreme de 10 ani, ortodocşilor din Polonia nu li s-a dat voie să-şi aleagă ierarhi.
In 1620 cu prilejul trecerii Patriarhului Teofan al Ierusalimului prin Kiev,
ortodocşilor li s-a îngăduit să aibe episcopul lor. Au fost nominalizaţi doi ierarhi
ortodocşi, şi mitropolitul Petru Movilă la Kiev. în 1773 a început războiul polonezilor
cu ruşii. La sfârşitul războiului Polonia a fost împărţită în două: o parte trecând în
componenţa Rusiei. Rutenii uniţi din aceste teritorii au revenit la ortodoxie.

Unirea rutenilor din Ucraina subcarpatică

In Ucraina sub-Carpatică din teritoriile de la nord de Maramureş, viaţa

bisericească s-a dezvoltat în limite normale, mai ales că aici a fost amintită mănăstirea
din Peri, recunoscută ca stavopigrie încă din 1392. Rutenii români şi slovaci din aceste
teritorii au crescut în tradiţia ortodoxă şi pe seama lor s-a înfiinţat o episcopie ortodoxă
la Muncaci în secolul al XV-lea. Episcopii de Muncaci pun stăpânire pe mănăstirea
din Peri şiişi stabilesc reşedinţa aici pentru ca în Muncaci nu aveau reşedinţă
episcopală. în 1492 mănăstirea din Peri ajunge în posesia definitivă a rutenilor. La
scurtă vreme îşi mută reşedinţa la Muncaci şi mănăstirea a fost lăsată în paragină, ea
trecând sub stăpânirea nobililor unguri care au distrus-o. Muncaciul a avut jurisdicţie
şi asupra Maramureşului.
Rutenii din Ucraina sub-Carpatică nu au fost străini de experienţa poloneză şi
ca urmare în secolul al XVII-lea şi asupra ierarhilor de la Muncaci au început să se
facă presiuni pentru uniaţie.
Primul gest l-a făcut Vasile Tarasovici, care în 1640 cu de la sine putere declară
episcopia ca unită cu Roma. Clericii şi credincioşii ortodocşi protestează şi acesta este
nevoit să fugă din Muncaci, aşezându-se într-o localitate din Ungaria – Eger.
Până la urmă în 1641 se leapădă de uniaţie, revine la Muncaci şiişi reocupă scaunul
până la moartea să în 1645. Credincioşii maramureşeni refuză să-i mai accepte
jurisdicţia. După moartea lui Tarasovici, ca episcop este ales Petru Petronius, pe
timpul căruia a avut loc adevărata unire cu Roma.
Iezuiţii şi episcopul catolic de Estergom reuşesc să facă presiuni asupra lui spre
a-l determina să accepte unirea cu Roma. în acest context se pare că la Ujgorod, în
Catedrala romano-catolică ar fi avut loc un Sinod de unire la care ar fi participat
episcopul însoţit de 6 arhidiaconi, ca delegaţi ai protopopilor din eparhia sa.
Interesant este faptul că orice realizare pe tarâm misionar a fost consemnată în
arhivele Romei, dar aceasta unire a rutenilor nu este consemnată nicăieri. Stiri despre
un presupus Sinod de unire avem dintr-un document redactat în 1651 de Petru
Petronius în care arată că în 1646 ar fi avut loc Sinodul unionist, dar că actele
Sinodului au fost duse la Hust de unde au dispărut. Autorul acestui document se
contrazice pe sine într-un alt document, spunând că Sinodul ar fi avut loc în 1649.
Părerea multor istorici este că nu a avut loc nici un fel de Sinod, că Petru Petronius a
îmbrăţişat de bună voie uniaţia, şi pentru a-şi clarifica situaţia lui din scaun ar fi
inventat acele Sinoade unioniste.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ortodocşii din Ucraina sub-
Carpatică nu au mai avut ierarh ortodox, iar propaganda uniată s-a extins şi ca urmare
au fost trecuţi cu forţa la uniaţie. în 1946 şi aceştia revin la ortodoxie sătui de
promisiunile romano-catolicilor.

Unirea românilor din Transilvania

Transilvania în secolul al XVII-lea s-a confruntat din punct de vedere religios

cu probleme delicate. Incă din secolul anterior în Ardeal au pătruns ideile Reformei:
cele lutherane la saşii din Braşov şi Sibiu; şi cele calvine şi unitariene la ungurii
catolici. Lutheranii s-au mulţumit să-şi răspândească învăţătura doar în zonele mai sus
amintite. Comunităţi lutherane erau şi la saşii din alte părţi ale Transilvaniei şi
Banatului. Calvinii au căutat să-i atragă pe români de partea lor, şi s-a înfiinţat o
Episcopie româno-calvină la Sângiorz. Până la urmă disputele doctrinare au fost
purtate între calvini şi unitarieni.
Aceste dispute au existat şi în secolul al XVII-lea, atâta vreme cât Transilvania
a fost Principat autonom şi a fost condus de principi maghiari. Din 1686 Transilvania
a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic, ce îi favorizează pe catolici.
Impăratul Leopold al II-lea de cum a ajuns la tron, a căutat să-şi consolideze
poziţia apropiindu-se de Biserică. Pentru Ardeal el a dat mai multe diplome numite
Leopoldine, prin care recunoştea în Ardeal doar 3 naţiuni: pe unguri, saşi şi secui şi 4
religii recepte. Prin diplomele lui specifica faptul că românii se vor putea bucura de
drepturile pe care le au şi celelalte naţionalităţi, doar în cazul în care se vor uni cu una
dintre religiile recepte recunoscute: romano-catolici, lutherani, calvini şi unitarieni.
Pe acest fond şi-au început acţiunea prozelită iezuiţii în Transilvania. Spre
sfârşitul secolului al XVII-lea mitropolit ortodox la Alba a fost Teofil. El moare în
1697. în locul lui este ales Atanasie Anghel, ce a fost hirotonit în Tara Românească
de mitropolitul Teodosie. Cu acel prilej a fost pus să semneze un jurământ că va păstra
credinţa ortodoxă şi că o va apăra.
Iezuitul Paul Barany şi Gabriel Nevenesy cu acordul arhiepiscopului catolic de
Esztergom, Leopold Kolonics au început să facă presiuni asupra lui Atanasie Anghel,
şi acest Mitropolit ajunge în 1701 la Viena, unde a fost rebotezat şi rehirotonit după
ritul catolic, ca episcop pentru românii uniţi din Ardeal.
Istoriografia unită vorbeşte despre un sinod de unire ce s-a ţinut la Alba-Iulia
în 1698, la începutul lunii octombrie, unde mitropolitul Atanasie, împreună cu 38 de
protopopi ar fi semnat un document de unire. Acest document a fost descoperit către
sfârşitul secolului al XIX în arhivele Bibliotecii din Budapesta şi se dovedeşte a fi un
mare fals.
Documentul este alcătuit din 6 pagini, adică 3 file: o coală dublă îndoită în două,
în mijlocul căreia a fost aşezată o altă coală. Pe pagina 1 găsim textul românesc cu
litere chirilice în care se arată că românii din Ardeal doresc să se unească cu Biserica
catolicească a Romei, cu condiţia ca toate învăţăturile şi sărbătorile să rămînă aşa cum
au fost, căci dacă nu acel act nu este valabil. Urmează un post-scrptum în care se
scoate în evindenţă faptul co în problemele interne ale Bisericii nimenisă nu se
amestece iar vlădica Atanasie să rămână în scaun până la moarte. În colţul dreapta-jos
a acestei pagini apare sigiliul Mitropoliei care se pare că a fost aplicat înainte de
scrierea post-scrptum-ului deoarece ultimele două rânduri sunt scrise mai înghesuit
pentru a nu deteriora sigiliul. Pe pagina 2 apare traducerea în latină a textului potrivit
căreia românii se unesc de bună voie cu Biserica Romei şi acceptă toate învăţăturile
şi dogmele acestei Biserici. Pe paginile 3-5 apar în paralel semnăturile celor 38 de
protopopi. Pe pagina 5 apare un Apendice, prin care din nou se specifică faptul că
dacă nu vor fi respectate dorinţele şi obiceiurile româneşti actul va fi nul. Se cerea ca
ierarhul în scaun, Atanasie de nimeni să nu poată fi demis. Pagina 6 este goală.
 După dovedirea falsului istorici ca Silviu Dragomir, D. Stăniloaie, Milan Sesan
au cercetat şi au concluzionat că acel Sinod nu a avut loc pentru că niciintr-un
document nu se menţionează de acel Sinod. Documentul probabil că a fost întocmit
de Atanasie Anghel după întoarcerea să de la Viena din 1701, când a făcut o vizită în
Transilvania şi când a reuşit să-i determine pe cei 38 de protopopi să semneze acel
document.
Este interesant faptul că autoritatea habsburgică a închis ochii la acel fals şi de
atunci iezuiţii au putut face misionarism nestingheriţi în sânul poporului român.
După trecerea lui Atanasie Anghel la uniaţie o jumătate de secol, românilor
ortodocşi nu li s-a permis să aibă ierarh în Ardeal, tocmai pentru a sprijini
misionarismul catolic.
Atanasie moare în 1713 şi urmează alţi ierarhi uniţi ca Ioan Pataki, Inocentiu
Micu Klein şi mulţi alţii. în 1948 un număr de 38 de protopopi, formal au semnat actul
de mai sus, revenind la ortodoxie. După 1990 câteva capete turbulente au revigorat
Biserica Greco-Catolică din Ardeal. Niciodată uniţii nu au fost socotiţi catolici ei
nefiind nici ortodocşi.
Pe tot parcursul secolului al XVII Î-lea uniaţia din Ardeal s-a întărit cu ajutorul
autorităţilor de la Viena şi semnalăm evenimentul din 1762, când generalul Bucov a
distrus peste 200 de mănăstiri şi Biserici ortodoxe din Ardeal, pentru că acestea
reprezentau un pericol pentru uniaţie.
Ca urmare a propagandei Romano-Catolice în Răsărit s-au înregistrat şi treceri
directe la romano-catolici în rândul croaţilor şi al unor grupuri mici de ortodocşi din
Austria. Aceste treceri s-au făcut pe considerente politice.

Cursul nr. 68
Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii.
Dialogul dintre Ortodocşi şi Lutherani
şi dintre Ortodocşi şi Calvini.

După Reforma din secolul al XVI-lea, un mare număr de romano-catolici au

trecut fie la lutheranism, fie la calvinism, fie la alte denominaţiuni rezultate din
Reformă.
Ortodocşii din interiorul Imperiului Otoman, urmăreau cu atenţie luptele
religioase din Europa de Apus sperând ca din aceste dispute dintre catolici şi
protestanţi să obţină anumite foloase. în timpul acestor dispute fiecare a căutat să-şi
dovedească ortodoxia credinţei, socotind-o în conformitate cu învăţătura mântuitoare.
De aceea fie catolicii, fie protestanţii au făcut referire la învăţătura Bisericii Ortodoxe
arătând că şi Biserica Ortodoxa împărtăşeşte aceleaşi idealuri. Biserica Ortodoxa era
total diferită şi de catolici şi de protestanţi.
 Una dintre problemele viu discutate a fost aceea dacă Roma a rămas
credincioasă Tradiţiei vechi sau dacă a introdus inovaţii în cult şi doctrină. Interesul
protestant faţă de Biserica Ortodoxă decurgea din aceea că protestanţii pretindeau o
întoarcere la Tradiţia Primară şi ar fi dorit o confirmare din partea Bisericii Ortodoxe
pe această linie.
In secolele XVI-XVII vom găsi mărturia Bisericii Ortodoxe citată de ambele
părţi.
Contactele ortodocşilor cu romano-catolicii au fost destul de subtile în sensul
că romano-catolicii au căutat prin diferite mijloace să-i treacă pe ortodocşi sub
jurisdicţia Romei. De cealaltă parte, încă din secolul al XVI-lea cunoaştem câteva
contacte între Biserica Ortodoxă şi protestanţi. Primul contact s-a realizat prin 1557
când o delegaţie suedeză a vizitat Moscova. Din această delegaţie făceau parte
profesorii Laurenţiu Spreti şi Mihail Agrigola (fiind reformatorii Irlandei de Nord).
Această delegaţie s-a întâlnit cu Mitropolitul Macarie la cererea lui Ivan cel
Groaznic şi s-a purtat un dialog cu privire la cinstirea icoanelor, dar nu s-a ajuns la
nici un rezultat, pentru că protestanţii le-au scos din cult în timp ce mitropolitul
Macarie a refuzat să accepte inutilitatea lor.
Mai important ar fi dialogul dintre protestanţi şi Patriarhul de Constantinopol.
Astfel de relaţii au existat încă din secolele XVI-XVII. Cea dintâi legătură directă cu
Patriarhul de Constantinopol a început-o Filip Melancton, care i-a scris patriarhului
Ioasaf că lutheranii sunt fideli Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. Impreună cu această
scrisoare a trimis şi o traducere grecească a Confesiunii Augustane. Nu se cunoaşte
nici un răspuns la această scrisoare. Mai târziu în 1573, ajunge la Constantinopol ca
ambasador al Imperiului German, David Ugnon, care l-a luat cu sine pe capelanul
Stefan Gherlah. Cu acel prilej se realizează al doilea contact dintre Patriarhul
Ecumenic şi lutherani. Acest capelan a adus la Constantinopol 3 scrisori către
patriarhul Ieremia din partea teologilor lutherani Martin Krusius şi Iacob Andreas.
Nici la acestea Patriarhul nu a răspuns.
Prin 1576 aceeaşi teologi lutherani trimit o altă scrisoare la Constantinopol,
însoţită de textul Confesio Augustanei. De această dată, patriarhul Ieremia al III-lea
la răspunde pe un ton prietenos, însă dezamăgitor pentru lutherani, întrucât Patriarhul
le sugera lutheranilor să se alipească de Biserica Ortodoxă şi să accepte învăţătura
ortodoxă. Patriarhul în acest răspuns a fost de acord cu lutheranii în ceea ce priveşte
învăţătura lor despre păcatul strămoşesc. Datorită acestui fapt multă vreme teologii
lutherani s-au mândrit că Biserica Ortodoxă este de acord cu întreaga lor învăţătură
ceea ce nu era adevărat.
Cu privire la păcatul strămoşesc Patriarhul accepta rolul libertăţii voinţei umane
în săvârşirea lui. în ceea ce priveşte Sfintele Taine, Patriarhul insista asupra numărului
de 7, iar despre Sfânta Euharistie vorbeşte ca despre jertfa nesângeroasă şi despre
prefacerea reală în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Această scrisoare nu a fost una
de combatere a teologiei lutherane ci de o prezentare paralelă a celor două învăţături.
Teologii protestanţi însă nu se lasă uşor şi în 1579 răspund Patriarhului, accentuând
mai mult faptul că protestanţii sunt păstrători ai Tradiţiei şi Sfintei Scripturi.
Patriarhul sesizând că de fapt lutheranii încearcă să-i atragă pe ortodocşi la noua
învăţătură, le răspunde acestor teologi că de aici înainte, dacă vor să-i scrie să o facă
doar din prietenie, fără ca scrisoarea să aibe un conţinut teologic.
In 1599 înregistrăm un alt moment din istoria dialogului protestant atunci când
ortodocşii, lutheranii şi moravii din Polonia s-au adunat în localitatea Vilna în dorinţa
de a stabili un front comun împotriva prozelitismului catolic. Conducătorul delegaţiei
ortodoxe a fost prinţul polonez Constantin Ostrovski. Aici a participat şi Chiril Lucaris
ca delegat al patriarhului Meletie Pigas. Aici s-a încercat să se înfiinţeze o
Confederaţie a Bisericilor necatolice. Protestanţii însă nu au primit acest lucru pentru
că s-a cerut o unire a tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Meletie Pigas îi arată lui Chiril Lucaris că o astfel de unire între ortodocşi şi
protestanţi, nu poate fi decât una tactică, politică. E dureros spune el că creştinii trăiesc
divizaţi, nădăjduind că Dumnezeu va găsi prilejul pentru refacerea Bisericii.
Protestanţii nu au cunoscut niciodată adâncimea diferenţei dintre ei şi Biserica
Ortodoxă.
Un alt moment s-a înregistrat pe vremea când Patriarh de Constantinopol era
Chiril Lucaris, acesta fiind un moment tragic pentru Patriarh. Chiril Lucaris s-a născut
în Creta în 1537 şi a studiat în Italia, pentru că insula Creta era sub dominaţie
veneţiană. A studiat la Padova, Veneţia şi apoi în 1599 îl întâlnim ca trimis al
Patriarhului la Conferinţa de la Vilna. Din Polonia, Constantin Lucaris ajunge în
Apusul Europei prin Elveţia, Germania, Suedia, Franţa şi Anglia. în 1603 a fost ales
Patriarh al Alexandriei. Multă vreme şi-a petrecut-o în Constantinopol. în 1621 trece
pe Scaunul Patriarhal de Constantinopol. Chiril Lucaris îi cunoştea bine pe Apuseni.
Experienţa să în Apus şi atitudinea să mai puţin prietenoasă faţă de Biserica Romano-
catolică, i-a determinat pe catolici să facă front comun împotriva lui Chiril Lucaris.
Prin intermediul ambasadorului Franţei, ce avea mare influenţă pe lângă Poarta
Otomană, Romano-Catolicii îl scot pe Chiril Lucaris din Scaun de 5 ori şi până la
urmă îl omoară. Lucaris era conştient că Biserica Ortodoxă are nevoie de sprijin din
partea Europei Apusene. El îşi îndreaptă privirile spre protestanţi. La Constantinopol,
Chiril Lucaris s-a apropiat de ambasadorul Olandei, Corneliu de Haga, cu care a
devenit prieten. Natura legăturii lui Lucaris cu protestanţii este încă o problemă
controversată, pentru că interesul lui Lucaris pentru protestanţi a mers mult prea
departe.
In 1629 relaţia lui Lucaris cu protestanţii generează un scandal public. în acelaşi
an la Geneva s-a publicat o mărturisire de credinţă calvină, de către Antonio Legher,
în prefaţa căreia se spune că Patriarhul Chiril Lucaris şi-a dat acordul la publicarea ei.
Aceeaşi mărturisire a fost tradusă în limba greacă şi tipărită în 1633. Chiril Lucaris a
negat public că nu este opera lui această mărturisire de credinţă, dar niciodată nu a
repudiat-o în scris. în ceea ce priveşte ortodoxia lui Chiril Lucaris, ea nu poate fi pusă
la îndoială.
La Vilna a propus unirea protestanţilor cu Biserica Ortodoxă. Pe vremea lui,
principele Gavriil Bethen al Transilvaniei i-a scris o scrisoare prin care îi cerea să fie
de acord cu trecerea românilor la clavinism. Patriarhul îi răspunde, spunând că el este
prea departe de Transilvania ca să cunoască situaţia reală de acolo, apoi arată că nu
poate fi de acord cu trecerea românilor ortodocşi la calvinism, pentru că astfel s-ar
rupe legăturile de sânge ce există între românii din cele trei provincii. Scrisoarea se
încheie prin afirmaţia lui Chiril Lucaris că dacă ar fi de acord cu propunerea
principelui, nici chinurile iadului nu ar fi de ajuns pentru el, pentru a plăti o astfel de
nelegiuire.
Romano-Catolicii au uneltit în ascuns şi în 1638 Chiril Lucaris a fost ucis din
ordinul sultanului, şi apoi trupul lui a fost aruncat în mare.
Biserica Ortodoxă trebuia să dea un răspuns acestui Cathehism pus pe numele
lui Lucaris şi în secolul al XVII-lea au avut loc mai multe Sinoade pan-ortodoxe, unde
s-a discutat într-un fel sau altul problema ortodoxiei lui Chiril Lucaris şi la unele dintre
acestea s-au alcătuit mărturisiri de credinţă ortodoxă. Aceste Sinoade s-au ţinut la
Constantinopol, Iaşi şi Ierusalim.
După moartea lui Chiril Lucaris ca Patriarh de Constantinopol a fost ales Chiril
Cantaris. Acesta în 1638 a convocat la Constantinopol un Sinod la care a fost prezent
şi patriarhul Teofan al Ierusalimului. Aici s-a discutat despre mărturisirea de credinţă
pusă pe numele lui Lucaris şi a fost condamnată atât mărturisirea cât şi persoana lui
Chiril Lucaris. Acest Sinod a fost o reacţie ortodoxă necesară la o situaţie creată de
apariţia acelei mărturisiri în 1629 şi 1633. Chiril Lucaris la acest Sinod a fost
condamnat şi de urmaşul său în scaun, de Alexandru Mitrofan Critopulos, cu care
Lucaris era prieten. Critopulos deşi a studiat în Apus şi a alcătuit o mărturisire de
credinţă, a refuzat să accepte orice dialog cu protestanţii calvini.
Condamnarea lui Lucaris doar de către un Sinod nu a fost suficientă pentru
repararea vătămării produse ortodocşilor, această rană neputând fi vindecată decât
prin apariţia unei mărturisiri de credinţă ortodoxă.
Se ştie că în secolul al XVII-lea a fost la modă publicarea mărturisirilor de
credinţă din partea confesiunilor mai însemnate. în 1632 Romano-Catolicii
răspândesc un Cathehism printre ruteni; în 1648 calvinii îşi tipăresc şi ei un Cathehism
Calvin în Transilvania.
Un alt Sinod unde s-a încercat discutarea mărturisirii de credinţă pusă pe
numele lui Chiril Lucaris a fost Sinodul de la Iaşi din 1642.
Pânâ atunci însă în 1641, patriarhul Partenie al Constantinopolului a mai
convocat un sinod la Constantinopol, la care au participat 45 de ierarhi, între care au
fost 8 ruteni şi 5 români. La acest Sinod a participat şi Meletie Sirigul. Chiril Lucaris
a fost discutat din nou şi s-a condamnat atitudinea lui filo-protestantă. în acelaşi an
mitropolitul Kievului, Petru Movilă, nu de mult ales ca Mitropolit al ortodocşilor din
Polonia, alcătuieşte o mărturisire de credinţă ortodoxă, pentru a contracara
prozelitismul catolic. Ii convoacă pe cei doi episcopi sufragani şi discută conţinutul
acestei mărturisiri de credinţă, şi o consideră vrednică de a fi răspândită printre
ortodocşi. Acest lucru nu poate fi realizat fără ţinerea unui Sinod. în 1642 s-a ajuns la
convocarea unui Sinod la Iaşi. Iniţiativa Sinodului a avut-o domnitorul Moldovei,
Vasile Lupu.
La acest sinod ce şi-a desfăşurat lucrările între 15 septembrie şi 26 octombrie
1642, în trapeza mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, au participat din partea grecilor
Porfirie, fost Mitropolit al Niceii şi Meletie Sirigul. Din partea Bisericii Ruse au
participat profesorul Isaia Trofinovici, Ignatie Starusici şi Iosif Garbotki. Din partea
românilor au participat doar ierarhi moldoveni: Mitropolitul Varlaam şi episcopul
Evloghie al Romanului, Ghenadie de Huşi şi Atanasie de Rădăuţi.
Mitropolitul Petru Movilă a trimis la Iaşi mărturisirea de credinţă alcătuită de
el şi aprobată formal în 1641 de Sinodul de la Kiev.
La început Meletie Sirigul ar fi dorit să discute problema lui Chiril Lucaris, dar
fratele Patriarhului de Constantinopol era respectat în aceste părţi, mai ales că el a
trecut prin Moldova în drum spre Vilna în 1599. Din această cauză Meletie Sirigul a
trebuit să renunţe.
S-a discutat apoi mărturisirea lui Petru Movilă, ce a fost discutată punct cu
punct. Această mărturisire a fost realizată sub forma unor întrebări şi răspunsuri ce au
fost grupate în 3 capitole, numite după cele 3 virtuţi teologice. în capitolul “Credinţa”
expune Crezul şi explică învăţătura ce rezultă de aici. în capitolul “Nădejdea” explică
rugăciunea “Tatăl Nostru” şi Fericirile. în capitolul “Dragostea” vorbeşte despre
dragostea de aproapele şi despre Dumnezeu.
Sub influenţa propagandei catolice, Petru Movilă a strecurat două învăţături
specific catolice: momentul prefacerii la cuvintele “Luaţi, mâncaţi…” şi despre
existenţa Purgatoriului. Pe măsura discutării fiecăreiinvăţături, Meletie Sirigul face
traducerea în limba greacă.
După ce au fost corectate cele două învăţături greşite, mărturisirea de credinţă
a lui Petru Movilă a primit acceptul Sinodului de la Iaşi. Această mărturisire trebuia
să aibă şi girul Patriarhiei. De aceea în 1643 se ţine un al III-lea Sinod la
Constantinopol unde a fost condamnată atitudinea lui Chiril Lucaris şi a fost aprobată
mărturisirea lui Petru Movilă. Această mărturisire a fost confirmată şi semnată de cei
4 Patriarhi ortodocşi: Partenie al Constantinopolului, Ioanichie al Alexandriei,
Macarie al Antiohiei şi Paisie al Ierusalimului.
 Această mărturisire a fost tipărită şi răspândită în întreaga lume, de nenumărate
ori. A cunoscut cea mai largă circulaţie dintre toate mărturisirile de credinţă. în limba
română a fost tipărită în 20 de ediţii.
In 1672 a avut loc un alt Sinod pan-ortodox la Ierusalim. Patriarhul Dositei al
Ierusalimului, profitând de prezenţa unuiinsemnat număr de ierarhi, ce au venit la
Ierusalim pentru Sfinţirea Bisericii din Bethleem a convocat un Sinod ad-hoc, prilej
cu care a alcătuit o mărturisire de credinţă, cunoscută sub numele de “Pavăza
Ortodoxă”. Cei prezenţi au condamnat din nou persoana lui Chiril Lucaris.
Mărturisirea de credinţă a lui Dositei este o expunere pe scurt a principalelor învăţături
ale Bisericii Răsăritene.
Un ultim Sinod, la care a fost condamnat Chiril Lucaris s-a ţinut în 1691 la
Constantinopol, prilej cu care a fost condamnat şi Ioan Cariofil, care avea o învăţătură
stranie despre Sfintele Taine.
O a treia mărturisire de credinţă din secolul al XVII-lea este cea alcătuită de
Mitrofan Critopulos. Acesta se ştie că a studiat în Apusul Europei: în Anglia, Franţa,
Germania şi că a fost rugat de janseniştii apuseni să facă o expunere a învăţăturii
ortodoxe. La cererea lor Mitrofan Critopulos a expus şi el principalele învăţături
ortodoxe, fără a face comentarii şi fără a intra în polemică cu romano-catolicii sau
protestanţii.
Dintre cele trei mărturisiri de credinţă, ultimele două sunt simple expuneri în
timp ce, cea a lui Petru Movilă are forma unui Cathehism cu 261 de întrebări şi
răspunsuri. Aceste mărturisiri au devenit cărţi simbolice ale Bisericii Ortodoxe.