RENASTEREA

În anul 1508, Baldassare Castiglione, un nobil italian, a început să scrie lucrarea pentru care va f
cunoscut, Il libro del cortegiano. După 20 de ani, în 1528, cartea a fost în sfârșit publicată, cu
puțin timp înainte de moartea autorului. În această carte Castiglione a descris idealurile de
educație care un nobil trebuia să le aibă: trebuia să știe mai multe limbi, să cânte la un
instrument muzical, să scrie poezii etc.

Michel de Montaigne (1533-1592) a fost un scriitor francez care împlinea idealurile Renașterii și
ale umanismului prin viața sa multilaterală de moșier, primar, consilier politic, birocrat de
încredere, umanist învâțat, literat educat și catolic evlavios. În spirit umanist, a căutat rădăcinile
Antichității, încrezându-se în valoarea și calitățile intrinseci ale omului și în gândirea rațională.

La începutul secolului al XX-lea, a fost folosită pentru prima data expresia „om al Renașterii”[7],
ca denumire pentru un învâțat care are cunoștințe profunde în mai multe domenii ale științelor.
Concepte asemănătoare sunt „homo universalis”, omul universal, „polyhistor” sau „polymath”,
care descriu un învâțat care poate f inovativ și să învețe practic totul despre un subiect (în timpul
respectiv cunoștințele erau, evident, mai limitate decât urmau să fe mai târziu)[8]. Renașterea a
cunoscut mai multe persoane care pot pe drept cuvânt f numite „oameni ai Renașterii”, însă nici
unul nu se poate compara cu Leonardo da Vinci (1452-1519). Da Vinci a fost matematician,
inginer, inventator, anatom, pictor, sculptor, arhitect, muzician și scriitor.

Umaniștii Renașterii credeau în „eu”, în demnitatea umană, în valoarea individuală. Această

valoare esste exprimată în crezul umanist că toate fințele au o natură proprie, dar numai omul
își poate alege fința proprie. Umaniștii doreau să scoată în evidență în primul rând geniul
omului... unicul și extraordinarul care se găsește în mintea umană.[9]

Gânditori politici precum Niccolò Machiavelli și Thomas Moore au redeșteptat interesul pentru
ideile Antichității, folosindu-le pentru critica epocii contemporane, iar teologi precum Erasmus
sau Martin Luther au contestat status quo-ul aristotelian, indroducând idei radicale în ceea ce
privește dreptatea și credința. În aceasta exista un conflict latent cu viziunea Bisericii referitor la
locul omului în lume, dar majoritatea umaniștilor erau credincioși convinși care nu doreau o
ruptură cu Biserica. Umanismul Renașterii a revăzut sau schimbat flosofa medievală a lui Toma
de Aquino, dar totodată au fost făcute încercări de a crea un sincretism prin a da Antichității
valori creștine, ca de exemplu în cazul lui Marsilio Ficino sau Pico della Mirandola. Etica se studia
independent de teologie, iar în locul autorității Bisericii se aplica logica rațională, ceea ce îi
punea pe umaniști în permanent pericol de a f numiți eretici.