Sunteți pe pagina 1din 3

În zona Mării Negre se întâlnesc trei civilizaţii: civilizaţia occidentală, civilizaţia

ortodoxă şi civilizaţia islamică. Dar orice denumiri le-am da, în această zonă, există
dintotdeauna o zonă de confluenţă a valorilor – ca suporturi de bază ale civilizaţiilor – şi de
falie strategică a intereselor, ceea ce face ca, de-a lungul timpurilor, riscul de conflictualitate
să fie foarte ridicat sau semnificativ. Uneori, acest risc a fost iminent şi cu valori foarte mari,
alteori, doar latent sau în stand by. Sistemele de valori ale celor trei civilizaţii (occidentală,
ortodoxă şi islamică) şi a celor două mari religii (creştină şi islamică) s-au constituit
dintotdeauna în puternice şi durabile suporturi de confluenţă şi conexiune. În vremea lui
Dimitrie Cantemir, spre exemplu, Istanbulul reprezenta unul dintre marile centre de
confluenţă ale acestor civilizaţii, ceea ce a generat, la marele gânditor, un concept geopolitic
euro-asiatic de mare profunzime, care se cere încă studiat, atât în realităţile sale, cât şi în
efectele sale ulterioare. Din păcate, s-a trecut mult prea uşor peste acest concept, de fapt, peste
această realitate, ceea ce dus la neînţelegerea zonei şi a suporturilor ei excepţionale de
asamblare consonantă a valorilor civilizaţiilor de aici.

O caracteristică a perioadei anilor 1204-1453 o reprezintă divizarea controlului asupra


spațiului Mării Negre între marile puteri ale momentului. Astfel, prin accentuarea
consecințelor cuceririi latine, cu precădere a venețienilor, în modificarea statutului Mării
Negre, față de Marea Mediterană, materializat prin deschiderea unui nou drum al comerțului
cu Orientul, altfel spus lua ființă Drumul mătăsii, însă prin lipsa elementului musulman. Anul
1261 este de asemenea de o importanță crucială, deoarece reprezintă momentul restaurației
Imperiului Bizantin, realizată cu ajutorul Genovei, precum și încheierii tratatului de la
Nymphaion, ale cărui prevederi favorabile Genovei, vor stabili regimul comercial al Mării
Negre, ceea ce a însemnat totodată o nouă etapă în evoluția sa.

În viziunea occidentală, Marea Neagră devine timp de aproape două secole principalul
motiv al rivalităților genovezo-venețiene. Din perspectivă asiatică, istoria Mării Negre
cunoaște două etape: prima etapă, caracterizată de efortul Comnenilor de a pune bazele
imperiului comercial al Trapezuntului, a cărui importanță era dată de asigurarea supunerii
întregului țărm pontic al Asiei Mici și să înlăture controlul selgiucid la Iconium; a doua etapă,
caracterizată de conflictul dintre cele două puteri mongole, Hoarda de Aur șo Ilhanatul, asupra
controlului Drumului Mătăsii.

Factor decisiv în stabilirea regimului bazinului pontic, în practică al desăvârșirii


hegemoniei genoveze, statutul politic al strâmtorilor a căpătat un rol deosebit, angrenând, în
tot acest timp, un sistem diversificat de coaliții, ce au condus la apariția unor adevărate
blocade economice. Astfel, între genovezi și venețieni au loc războaie din anii 1294-1299;
1350-1355 și 1376-1381; războaie duse pentru controlul strâmtorilor. În aceste circumstanțe,
apare ideea unei alianțe între genovezi și turci, alianță realizată în scopul dominării țărmului
nord-pontic, ceea ce a condus în mod inevitabil la hegemonia otomană la Marea Neagră.

Aceste mișcări politice și economice se reflectă și asupra spațiului vest-pontic.


Modificarea regimului politic al Vicinei – principalul centru comercial și religios din
Dobrogea, în timpul stăpânirii bizantine, preluarea controlului gurilor Dunării de către
genovezi la mijlocul secolului XIV, existența celor două cetăți, Chilia și Locostomo, nașterea
drumului moldovenesc și a drumului Brăilei, drept consecințe ale influenței comerțului
genovez asupra economiei Europei Centrale, sunt câteva dintre aspectele ce privesc în mod
direct istoria românească.

În același timp cu acțiunile politico-comerciale ce marchează destinul


Constantinopolului - centru pontic și simbol statal-imperial – țărmul asiatic și prelungirile sale
continentale cunosc o nouă etapă istorică, anume a Imperiului mongol.

Continuând din aceeași perspectivă geografică, o atenție sporită este acordată politicii
promovate de urmașii lui Cinghiz-han, Batu și mai apoi Hulegu. Prin urmare, Batu-han pare
să întreprindă prin acțiunile sale o deviere nedezirabilă de la proiectul inițial, poziționându-și
stăpânirea lateral față de Drumul Mătăsii, pe râul Volga. Principalele obiective ale politicii lui
Batu-han sunt: participarea directă la activitățile renumitului Drum al Mătăsii (prin
dezvoltarea unei derivații a acestuia) și supunerea Semilunei (ceea ce implica subordonarea
directă a capătului vestic al axei, portul mediteranean Aias). Astfel, noua rută comercială
apărută în stepa cumană, nu a reprezentat altceva materializarea dorinței de perpetuare istorică
a vechiului stat mongol. Prin urmare, prejudiciul adus acestei axe secundare, prin campania
militară inițiată de Timur Lenk, la sfârșitul secolului al XIV-lea, a contribuit în mod direct la
prăbușirea statului însuși.

În acelați cadru cronologic, are loc apariția Ilhanatului, rod al campaniei întreprinse de
Hulegu în anul 1261. Concepută ca o forță antagonică, noua formă de stat a reprezentat
expresia tendinței de individualizare în rândul mongolilor, ceea ce a condus inevitabil la
slăbirea imperiului lui Ginghis-han și afectarea legăturilor sale comerciale, promovate până
atunci. Evoluția Ilhanatului a fost posibilă datorită unor factori geografici, printre care
prezența Drumului Mătăsii.

Principalul motiv al conflictului necontenit dintre vechiul stat Ginghiz-han ridicat în


stepa cumană și noul stat stat mongol din Iran, aflat în controlul a două ramuri comerciale,
revendicarea orașului Tabriz (marea metropolă economică a Ilhanatului, punct de întretăiere a
trei drumuri comerciale).