1.

Audierea martorilor se va face cu respectarea metodelor tactice aplicabile la cercetarea oricăror

fapte, dar luându-se în considerare şi specificul accidentelor de muncă. Martorii trebuie selectaţi în
funcţie de raporturile în care se află cu părţile din proces (persoana vătămată şi învinuitul sau
inculpatul). Mai mult decât în cazul altor fapte, martorii pot fi influenţaţi de conducătorul locului de
muncă (vinovat, de cele mai multe ori, de producerea accidentului), sau chiar ameninţaţi să nu declare
adevărul ori să facă declaraţii mincinoase pentru a-i apăra de răspunderea penală. De asemenea,
martorii pot fi influenţaţi de persoanele care au suferit vătămări corporale şi doresc să obţină o pensie
de invaliditate sau alte înlesniri necuvenite.

în funcţie de specificul locului de muncă şi având în vedere aspectele de ordin psihologic menţionate,
martorii pot fi invitaţi să precizeze dacă s-au făcut modificări la locul accidentului, în ce constau şi care a
fost scopul lor, relaţiile în care se află cu victima accidentului de muncă, dacă s-au exercitat presiuni
asupra lor de către responsabilii cu protecţia muncii, pentru a face anumite declaraţii
necorespunzătoare adevărului, dacă s-au făcut instructajele de protecţie a muncii consemnate în fişele
individuale şi în alte acte întocmite de cei învestiţi cu asemenea sarcini, dacă au primit echipamentul de
protecţie corespunzător şi cum este folosit în producţie etc

2. planificarea urmăririi penale, activitatea care asigură orientarea către o anumită finalitate a activităţii
organului judiciar. P.u.p. trebuie să răspundă la întrebările: ce trebuie întreprins, cînd, unde şi cum
trebuie acţionat. De regulă p.u.p. cuprinde:elaborarea tuturor versiunilor posibile; 2. stabilirea căilor şi
mijloacelor de verificare a versiunilor; 3. stabilirea izvoarelor de probă şi a mijloacelor cu care pot fi
adunate; 4. fixarea activităţilor de urmărire penală, a termenelor, succesiunii activităţilor, precum şi a
regulilor tactice cu respectarea cărora urmează să fie realizate. P.u.p. se află în strînsă legătură cu
organizarea urmăririi penale. Formele planificării pot diferi de la caz la caz, în raport cu natura şi
complexitatea infracţiunii cercetate. Nu există o formă şablon, care să fie aplicată în mod mecanic în
toate cazurile. Astfel planurile pot fi mintale sau scrise, conţinutul acestora depinzînd de specificul
cauzei.

3. Descrieţi noţiunea şi sarcinile prezentării spre recunoaştere.în esenţă, prezentarea spre recunoaştere
constă în înfăţişarea martorului, victimei, bănuituluisau învinuitului, a persoanelor şi obiectelor aflate
într-un anumit raport de legătură cu infracţiuneasăvârşită, în vederea stabilirii dacă acestea sunt
aceleaşi cu cele percepute anterior în împrejurări,direct sau indirect, legate de activitatea ilicită a
făptuitorului sau a altor persne implicate.Ca formă de identificare criminalistică, prezentarea spre
recunoaştere constituie una din celemai eficiente modalităţi de identificare a cadavrelor necunoscute,
de stabilire a apartenenţei bunurilor sustrase în mod ilicit, a armelor şi uneltelor folosite la comiterea
infracţiunii şi a altor obiecte ce sereferă la latura obiectivă a acesteia. Pregătirea în vederea prezentării
spre recunoaşterePregătirea respectivă presupunerealizarea anumitor activităţi, dintre care
menţionăm:a) ascultarea prealabilă a persoanei ce urmează sa recunoască; b) asigurarea condiţiilor
necesare bunei desfăşurări a recunoaşterii;c) alegerea persoanelor şi obiectelor pentru a fi prezentate
împreună cu cele care trebuie recunoscute. Acţiunile organului de cercetare în acest scop se vor baza pe
analiza a două categorii de caracteristici:1. Generale ale persoanei sau obiectului ce urmează a fi
recunoscut. Pentru persoane- rasa sexul, vârsta, constituţia fizică, semnalmentele individuale,
îmbrăcămintea; pentru animale- specia,rasa, vârsta, culoarea; pentru obiectele materiale -denumirea,
destinaţia, forma, mărimea, culoarea,modelul.2. Specificate în cadrul ascultării prealabile de persoana
chemată să recunoască. Dacă, spreexemplu, ea a precizat culoarea, forma, dimensiunile, modelul
obiectului ce urmează a fi identificat, deaceste caracteristici se va ţine cont, în primul rând, la alegerea
obiectelor preconizate a fi prezentate îngrup. 2. Desfăşurarea prezentării spre recunoaştere şi
materializarea rezultatelor obţinutePrezentarea spre recunoaştere se desfăşoară în patru etape:
preliminară sau introductivă, derecunoaştere propriu-zisă, de detalizare şi de fixare. La etapaintroductse
realizează un şir de operaţii de natură să contribuie la crearea unuicadru processual tactic favorabil
desfăşurării cu succes a acestei activităţi.A doua etapă-de recunoaştere propriu- zisă-începe cu invitarea
persoanei chemat e sărecunoască la un studiu al persoanelor sau obiectelor înfăţişate, pentru a stabili
dacă printre acestea seaflă persoana sau obiectul despre care a făcut declaraţii. Invitaţia spre
recunoaştere trebuie formulatăclar, concis şi să nu sugereze răspunsul. Totodată, persoanei chemate să
recunoască i se vor creacondiţiile cerute pentru examinarea grupului de persoane sau obiecte
prezentate. Astfel, dacă ea cereca persoanele prezentate în grup să-şi schimbe poziţia, această cerinţă
va fi satisfăcută, organul decercetare solicitându-le celor prezentaţi să facă aceasta, în cazul prezentării
pentru recunoaştere aobiectelor materiale, a lucrurilor, ele vor fi ridicate şi studiate sub toate aspectele
lor caracteristice.La etapade fixarese întocmeşte procesul-verbal de prezentare iprc recunoaştere,
care,conform legii (art. 55, CPP), constituie sursă de probă şi ca toate procesele-verbale încheiate cu
prilejul efectuării actelor de urmărire penală, în cele trei părţi constitutive (introductivă, descriptivă
şiconcludentă), trebuie să cuprindă date privind: data, locul şi împrejurările în care s-a efectuat
prezentarea spic recunoaştere; numele, calitatea şi instituţiile din care fac parte organul de cercetare
şialte persoane participante; numele, prenumele, locul de muncă şi domiciliul martorilor
asistenţi;motivele care au impus prezentarea spre recunoaştere; caracteristicile persoanei sau obiectului
prezentat spre recunoaştere, ale obiectelor şi persoanelor ce constituie grupul de prezentat: datele per
sonale şi calitatea procesuală (martor, victimă) a celui chemat să recunoască. Etapa detalizării,când cel
ce recunoaşte este chemat să se refere la elementele caracteristice de care s-a folosit

4. Confruntarea este un procedeu probator complementar, care constă în reascultarea în mod simultan
a persoanelor în ale căror declaraţii date anterior, în aceeaşi cauză penală, există contradicţii care
trebuie lămurite. Acest procedeu nu este necesar dacă clarificarea contradicţiilor se poate realiza pe
baza probelor de la dosar. Confruntarea poate avea loc nu numai între martori ci şi între părţile din
cauză sau alte persoane. Organul judiciar competent poate dispune efectuarea confruntării din oficiu
sau la cererea părţilor în faza de urmărire penală; ori la cererea procurorului sau a părţilor în faza de
judecată.