Sunteți pe pagina 1din 2

1.

Etapa creditării
În primăvara anului 2008, eu și soțul meu ne-am gândit la o locuință a noastră, după câțiva ani buni
de locuit cu chirie, deși vârsta nu ne prea avantaja. Eu avem puțin până în 40 de ani, iar soțul sărise
de 40 de ani.
Șansele să ne îcadrăm pentru un credit ipotecar erau destul de reduse având în vedere mai mulți
factori: vârsta, lipsa avansului pentru locuință, istoricul practic inexistent al creditării. Soțul nu a
avut niciodată un credit pe numele lui, iar eu nu am avut decat un credit de nevoi personale pentru
un calculator, cu o rată lunară fixă în lei de pană într-un milion vechi la BRD Finance.
Deci fără experiența creditării ne interesăm la diverse bănci, dacă ne încadrăm pentru un credit
ipotecar cu destinație de locuință. La banca A după o scurtă discuție, ne-au spus că nu ne încadrăm
sub nici-o formă, la banca B, abia ne încadram pentru o suma de cel mult 17.000 euro-18.000 euro,
în condițiile în care pentru un apartament ne-ar fi trebuit de la 45000 euro în sus. Am intrat și la
banca X, unde după o scurtă discuție am ieșit năuciți; aici ne încadram pâna la 50.000 euro fără
probleme, oare cum era posibil așa ceva. Urma să mergem cu actele cerute de bancă, dar dupa ce ne
căutam un apartament să știm concret cât ne trebuie. Ne doream un apartament, cât de mic, poate
chiar și cu confort redus, poate și la periferia orașului dar cu două camere, pentru a avea și fiica
noastră camera ei; chiar am specificat destul de clar acest aspect domnișoarei ofițer de credit. Dupa
câteva vizionări cu firme imobiliare, găsim un apartament cu două camere nedecomandat la 45000
euro.
Vă intrebați de ce vorbim numai de prețul în euro și nu în lei; numai de credit în euro și nu în lei; nu
știu cum era politica monetară, bancară la acel moment, că nu se punea problema creditării în lei,
creditul având dobanda foarte mare, iar condițiile de creditare puteau fi indeplinite mai degrabă în
valută decât în lei, deși noi ne încasam salariul în lei. Se pare că s-a dorit direcționarea potențialilor
clienți, potențialilor împrumutați spre creditele în valută.
Ne întoarcem la bancă să spunem că am găsit apartament la 45.000 euro, dar surpriză: de data
acesta nu ne mai încadram pentru 50.000 euro, ci doar cel mult pentru 35.000-36.500 euro. Intrasem
deja în febra căutărilor unei locuințe, deși au existat anumite discuții în contradictoriu în familie, am
uitat scopul pe care l-am avut când am trecut pragul băncii și ne-am hotărât să ne mulțumim și cu o
garsonieră, spre dezamăgirea fiicei noastre.
După alte vizionări de garsoniere ne decidem asupra unei garsoniere aflată într-un bloc Cămin de
nefamiliști, construită anterior revoluției cu balcon comun, la prețul de 35.000 euro. Locuința în
cauză era primită de la serviciu de către actualii proprietari (o tânară familie cu un copil), urmărind
să-l vândă, să cumpere un apartament cu două camere. În consecință și ei și-au căutat apartament la
rândul lor, urmând să ne aștepte pentru aprobarea și acordarea creditului necesar. Vă întrebați
probabil, de ce ne așteptau pe noi câteva luni pâna la aprobare și acordare credit și de ce nu vindeau
garsoniera primului venit cu banii jos. Simplu: deși în plin boom imobiliar, deși în perioada de
creștere economică, imobilele nu se mai vindeau decât cu ajutorul creditelor; nu exista numerar,
lucru confirmat și de firmele imobiliare.
Pentru acordarea creditului ipotecar însă, era nevoie de un avans pe care noi nu-l aveam, așa că
domnișoara ofițer de credite foarte amabilă, draguță, zâmbitoare și săritoare, s-a oferit să ne ducă tot
în cadrul băncii X la o doamnă mai în vârstă cu experiență pentru a ne acorda mai întâi credit de
nevoi personale. După o serie de întrebări la care trebuia să răspundem, am fost întrebați dacă avem
copii. Am raspuns afirmativ, iar doamna ofițer de credite a răspuns cu un zâmbet complice, foarte
amabilă să ne rezolve problema: „Nu aveți nici-un copil”. Așa că documentele au ieșit furtunos la
imprimantă și cum ora închiderii sucursalei trecuse de ceva vreme, doamnele având amabilitatea să
ne aștepte după program, soțul a semnat pe genunchi, cum s-ar spune, creditul fiind pe numele lui;
nu mai exista timpul necesar unui studiu mai aprofundat. Înțelegerea a fost ca creditul de nevoi
personale de 6.000 euro să acopere avansul și cheltuieli notariale, iar creditul ipotecar diferența de
30.000 euro.
După un timp creditul de nevoi personale este aprobat, dar cu 2.000 euro mai puțin. Foarte suparată
de decizia luată, precizez că renunț la credit, nefolosindu-mi la nimic dacă nu ne ajunge pentru ce
ne-am propus. Mă îndrept cu pași hotărâți spre ieșirea din bancă cu ambele doamne după mine: „Nu
vă faceți griji, facem derogare!”. Sincer, nici nu știam sigur ce presupune așa ceva, dar m-am întors.

După aprobarea creditului de 6.000 euro, scoatem 1.000 euro să plătim prin notariat un avans
conform antecontractului de vânzare. Urma aprobarea creditului ipotecar, iar vânzătorii garsonierei
în cauză aveau emoții mai mari decât noi și nu înțelegeam de ce. În cele din urmă m-am dumirit
când am fost anunțați că s-a aprobat creditul ipotecar: cu 2.000 euro mai puțin. Au izbucnit; Știam
noi! Adică ce știau ei și nu știam noi; ei au mai avut o experiență asemănătoare cu alți potențiali
cumpărători, care s-au retras când li s-a tăiat din creditul promis; asta am intenționat și noi să
renunțăm, am fi vrut să evităm alte datorii în afara ratei lunare la bancă, dar s-au rugat insistent de
noi, că și ei au dat avans la rândul lor la apartamentul pe care s-au hotărât să-l cumpere și pierd
avansul.
Asta da înșelătorie, ne-au așteptat să plătim avansul pentru locuintă, după care și-au batut joc de
noi; ne-au tăiat din credit sau au aprobat o sumă mai mică în condițiile în care știau foarte clar că
tocmai asta nu dorim. Și cum nu ar fi fost de ajuns această înșelătorie, domnișoara ofițer de credite,
ne sugera ca în luna respectivă să luăm un credit de nevoi personale de la alta bancă, deoarece nu
suntem depistați încă: am refuzat categoric. Rata lunară la ambele credite era de 350 euro, destul de
mare pentru posibilitățile noastre, având în vedere că venitul nostru net pe familie nu depășea la
momentul respectiv 2.200 lei. Acum ce facem? Am încurcat și proprietarii garsonierei, pierd și ei
avansul dat cum îl pierdem și noi; soțul discută întâmplător cu rudele lui, iar acestea se oferă să ne
împrumute diferența de bani. Ne-ar fi fost mult mai bine dacă în momentele acelea nu ne-ar fi oferit
ajutorul.
Poate credeți că aici s-au încheiat problemele în ceea ce privește creditarea. Tranzacția finală de
vânzare- cumpărare a imobilului s-a încheiat la alt notariat decat cel la care am semnat noi
antecontractul, binențeles un notariat agreat de bancă, cum și evaluatorul locuinței a fost tot unul
agreat de bancă. Dar la notariat..... surpriză: banii alocați de bancă achitării locuinței tot nu ajung:
de ce? Pentru că banca X retrage din cont suma de 500 euro pentru comision acordare credit fară să
ne anunțe; alți bani, altă distracție, alte datorii făcute în contul acestei bănci tare nevinovate.
În iunie 2008 am semnat contractul de credit pe 22 ani și eu și sotul; soțul ca titular de credit, iar eu
ca codebitor. În toamna anului 2008 a fost recunoscută oficial și la noi criza financiară, care se
declanșase cu ceva timp înainte pe teritoriul SUA și nu după mult timp și în Europa.