Leoaica tânără, iubirea ... N.

Stănescu
Poezia neomodernista este poezia care se intoarce la izvoarele modernitatii interbelice, in care
poetii nu fac compromisurile morale, tematice si stilistice cerute de poezia realist-socialista, este o
stare lirica, o expresie metaforica a trairilor profunde ale fiintei, integrand visul si mitul, limbajul
poeziei nu mai e un simplu mod de expresie, ci si un scop in sine, limbajul devine o lume careia poetul
ii exploreaza frumusetile si capacitatile de expresie, este cultivat uneori limbajul prozaic sau jocul cu
vorbele.
Poetul postbelic neomodernist, N. Stanescu se plaseaza intr-o nobila ascendenta poetica : se
inrudeste cu M. Eminescu prin ilimitarea combinatorie, cu Blaga prin depersonalizarea si dispersia in
etern, cu Arghezi prin forta cu care inoveaza la nivelul limbajului poetic, cu I. Barbu prin capacitatea
de incifrare a mesajului in formule unice, ermetism, geometrizare lirica si nu in ultimul rind cu
Bacovia prin aplicarile obsedante ale tonului si anumitor stari.
Va rezulta astfel o 'poezie a poeziei' dupa cum afirma Eugen Simion, concentrata in volume
precum 'Sensul iubirii'-1960, 'Dreptul la timp'-1965, 'O viziune a sentimentelor'-1964. Cel din urma
cuprinde si poezia " Leoaica tanara, iubirea", opera care prezinta viziunea expresiei unei trairi care
neexteriorizata ar ramane muta, specifica primei perioade de creatie stanesciene caracterizata prin
elanuri adolescentine, manifestarea starii jubilatorii a unei lumi patronata de suflet, o lume care respira
timpul fiintei ca prezenta si sacralizeaza iubirea, etapa unei spectaculoase mitologizari a lumii.
Astfel, intreaga opera este centrata pe tema iubirii fulgeratoare si a modificarii fundamentale
sufletesti survenite, semn ca pe langa iubire omul nu poate trece nepedpsit. Sunt asimilate idei poetice
eminesciene si argheziene vizand caracterul negativ al iubirii, aceasta fiind urmata deseori de
dezamagire. Expresia poetica, desi nu este ermetica, este novatoare si surprinzatoare, contribuind
uneori la ambiguizarea sensurilor.
Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparența imaginii sugerează extazul poatic la
apariția neașteptată a iubirii, văzute ca un animal de prada agresiv, leoaica tânără, explicată chiar de
poet prin apoziția iubirea.
Tema o constituie consecințele pe care iubirea, năvălind caun animal de prada în spațiul
sensibilitații poetice, le are asupra raportulului eului liric cu sinele și lumea exterioară
Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului liric
exprimat, sistemul verbal si pronominal la persoana I : 'mi-a sarit', 'ma pandise', 'mi-a infipt', 'm-a
muscat', 'mi-am dus' dand identificarea clara a deixisului personal si sugerand irumperea brutala a
acestui sentiment in viata..Totodata, aceste verbe la perfectul compus, elemente ale campului semantic
al agresivului traduc raportul eu liric- iubire, individul devine pacient , nemaiputand sa decida cand si
de ce apare sentimentul. De asemenea, lexemul 'colti' induce ideea efectelor devoratoare, pe care le are
iubirea asupra identitatii sinelui, dar si a semnului lasat de impactul cu iubirea, semnul neputand fi
camuflat.
Laitmotivul operei este relevat inca din versurile incipit 'Leoaica tanara, iubirea' care
lamuresc raportul de simetrie cu titlul a carui signaletica este construita pe baza unui transfer semnatic
deoarece lexemul 'leoaica' detine seme dominante precum frumusete , ferocitate, libertate care sunt
ulterior transferate lexemului 'iubire' , comparatia eliptica si inversata : 'iubirea ca o leoaica tanara',
avand simultan valente metaforice.
Secventa initiala este creata prin imagini socante, asocierea inedita a iubirii cu un act de
agresiune generand tensiunea poetica. Iubirea, ca abstractiune, este concretizata in imaginea
metaforica a felinei, iar contactul cu fiinta este receptat ca atac fizic, socul expresiv fiind dat de
fragmentarea ideii la nivelul versificatiei, autorul izoland versul 'mai demult' in vederea pregatirii
momentului.
A doua secventa a poeziei surprinde o dubla transfigurare a fiintei invadate de sentiment, eul
devine un ,centrum mundi', sufletul indragostit are intuitia unei lumi perfecte, cercul asimiland un
simbol al perfectiunii : ,Si deodata-n jurul meu, natura/ se facu cerc de-a dura'. Eul indragostit percepe
lumea ca dintr-un vartej, contururile fiind estompate, nu se mai disting ca altadata, comparatia: ,ca o
strangere de ape' filtrand imaginea eminesciana din "cuibar rotind de ape" care sugereaza capacitatea

1
genezica a iubirii. Fiinta sedusa isi abandoneaza simturile distincte, initial pentru a le unifica. Structura
metaforica : "Si privirea-n sus tasni,/ curcubeu taiat in doua" vizeaza faptul ca iubirea devine punte
intre doua lumi real-ireal, contingent-transcendennt. Aceeasi idee a bucuriei supreme, a fericirii care
copleseste sufletul este reiterata si in urmatoarele doua versuri :'Si auzul o-ntalni/ tocmai langa
ciocarlii', eul liric percepand lumea acut senzorial, cu toate simturile treze si numai in mod benefic,
ciocarlia fiind o pasare solara. Poetul opereaza la nivelul metataxelor pentru ca intreaga strofa sa fie
construita pe ideea raportului indragostitului cu lumea, cursivitatea ideilor fiind intretinuta de
ingambament.
Daca secventa anterioara se centreaza asupra transfigurarii lumii si asupra unificarii simturilor,
a treia secventa poate fi explicata ca o renuntare la acestea: ,Mi-am dus mana la spranceana, la tampla
si la barbie, dar mana nu le mai stie", in favoarea unei alte modalitati de cunoastere: sentimentul, pe
care poetul il definea ca fiind forma '"vaga a ideii sferice", ambiguitatea fiind o trasatura definitorie
pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului. De asemenea, aceste versuri au o importanta
incarcatura stilistica deoarece ,tampla' se valideaza ca simbol al gandirii, ,spranceana' ca segment
adocular care preia semele ochiului ca simbol al cunoasterii, iar ,barbia' este un segment adoral care
preia semele gurii si comunicarii. Verbul la perfectul compus ,am dus' alaturi de simbolistica
elementelor faciale sugereaza ideea ca, odata consumata iubirea, pierduta fiind, eul incearca inutil, sa
se regaseasca, pentru ca verbele la prezentul etern: ,aluneca', ,trece' sa induca ideea persistentei iubirii
in sufletul omului. Totodata poetul opereaza la nivelul metagrafelor, punctele de suspensie potentand
ideea de continuitate, de permanenta a iubirii.
Muzicalitatea discursului liric organizat in trei secvente: o senarie cu vers liber, o octava cu
vers liber si o decima cu vers liber, este data de masura versului variind intre doua si zece silabe, fixat
invariabil intr-o schema neobisnuita de ritmuri. Rimele perechi sunt feminine si produc o edulcorare, o
catifelare a tonului final. Astfel creat, versul stanescian sustine prin muzicalitatea lui interioara de
avant, de precipitare spre stingere, insasi miscarea sentimentului care izbucneste cu tarie, evolueaza cu
febrilitate spre implinire si se realizeaza prin proiectia iubirii in voluptatea meditatiei ce survine
pierderii acesteia.
Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv a sentimentului iubirii, inteles ca
modalitate de a fi in lume. Apartinand lirismului subiectiv, poezia situeaza omul in centrul unui
univers pe care il reconstruieste din temelii. Astfel surprinzatoarele asocieri metaforice, concretizarea,
prin limbaj, a unor abstractiuni, uneori ambiguitatea sensurilor, semnificatiile obtinute prin plasarea
unor clisee verbale din poezia inaintasilor in noi contexte, confera viziunii poetice conturate in opera
lirica "Leoaica tanara , iubirea' de Nichita Stanescu o nota de originaliate mai mult decat evidenta.