ICOANA BIZANTINA - CUM SE LUCREAZA O ICOANA LA ARTSPACE

Cum se pregateste lemnul pentru o icoana bizantina

Panoul de lemn
Calitatea suportului de lemn este foarte importanta in realizarea unei icoane bizantine autentice si calitative. Adaugator la
acestea, suportul este acela care raspunde intr-o masura mare de buna conservare a stratului de pictura in timp.

Un articol complet despre lemn il puteti citi aici “Lemnul”.

Esentele nerasinoase sunt de preferat, intrucat ele sunt mai omogene si permit mai usor lipirea panzei, printre acestea se
numara: chiparosul, platanul, stejarul si palmierul in tarile mediteraneene; in Rusia si in tarile balcanice teiul, mesteacanul,
stejarul, frasinul, fagul; in Nord, in ciuda fibrelor sale rasinoase, bradul. Lemnul trebuie sa fie foarte uscat, e bine sa aiba fibra
cat mai dreapta, astfel el va lucra ordonat. Lemnul bun este ales din copaci erau taiati toamna, de la mijlocul padurii si cat mai
drepti.

Pentru inceput panoul de lemn trebuie asezat cu sensul fibrei lui orientat vertical. Cel mai bun clei folosit este acela de peste,
dar se folosesc si cleiuri mai putin costisitoare, cum ar fi: de piele, de oase, de tamplarie, etc.

Se aplica traversele pentru a impiedica indoirea lemnului. Daca lemnul are cuie, e bine sa fie scoase, daca nu pot fi scoase,
atunci se bat mai adanc si deasupra se pune putin cositor.

Cleiul de impregnare
Suprafata pe care vrem sa pictam nu trebuie sa fie neteda. Lemnul trebuie incizat cu o retea de diagonale, acest lucru permite
aderarea mai buna a panzei la lemn. Panoul este impregnat cu primul strat de clei - clei de impregnare. Se ia tifonul (panza
fina) se inmoiae in clei, dupa care se intinde pe panou dinspre centru spre margini, netezind suprafata. Panza a aparut pe la
sfarsitul secolului al XIV-lea, la vechile icoane rareori gasindu-se o panza intre lemn si grund. Se folosesc tesaturi fine,
deoarece o panza groasa adera mai putin bine la lemn. Cele mai bune sunt panza de in, de canepa si de bumbac.

Levkas-ul sau Grundul

Levkas-ul sau grundul alb se aplica pe panza, facand legatura intre lemn si pictura. Tehnica elaborata in Bizant face ca
numele de levkas vine din limba greaca: leukos= alb. Grundul alb este obtinut din praf fin de alabastru sau mai tarziu din
creta, amestecate cu clei cald si apoi intinse pe suprafata panzei in mai multe straturi.

Prepararea grundului se face din:

• un clei
• o materie amorfa (praf de creta)

• un pigment (un colorant)

Cu cat formula grundului este mai simpla, cu atat este mai buna. Se prepara slab pe gras care este o formula exact inversa cu
pictatul (gras pe slab). Concentratia de clei se diminueaza cu fiecare strat. Se da grundul intr-un strat subtire. Nu trebuie sa
incarcam cu foarte multe straturi de grund. La primul strat si la celelalte nu se linge cu pensula pe acelasi loc; prepararea se
face usor. Lemnul se preapara in pozitie orizontala. Dupa fiecare strat de grund se ia o bucata de smirghel si se niveleaza
suprafata. Ultimul strat se lustruieste.

Cum se deseneaza icoana

Pictorii din vechime pastrau cu grija desenele icoanelor lor pentru a le folosi ca model pentru lucrarile viitoare. Aceste colectii
de desene se numeau in Rusia podlinnik-manuale de desene originale, deoarece subiectele stabilite prin traditie erau
interpretate.

Asadar, se deseneaza chipul sfantului sau scena religioasa cu creionul sau se poate face decalcarea.

Dupa ce desenul este gata, este nevoie sa fie incizat, pentru ca dupa acoperirea lui cu stratul de culoare, sa fie vizibile liniile
(conturul) desenului.

Cum se aplica foita de aur pe icoana

Se aplica un strat de mixtion peste lemn, exista multe varietati de mixtioane, cu uscarea la 15 minute, la 30 minute, la 3 ore si
la 12 ore. Se aplica foita de aur, se lasa un pic, si dupa se pune o coala de hartie si se preseaza peste cu o bucata de
bumbac. Se mai lasa la uscat, iar dupa se curata cu o pensula moale, astfel incat sa ramana suprafata neteda.

Ce culori se folosesc pentru icoana bizantina

Alegerea culorilor apartine pictorului; intr-o epoca data, fiecare pictor isi avea culorile lui preferate. Culorile trebuie sa reziste la
lumina, sa-si pastreze stralucirea si sa se combine intre ele. De asemenea, trebuie sa se fixeze de grund fara a se schimba si
sa tolereze substantele care le fixeaza. In zilele noastre, pigmentii se impart in culori minerale si culori organice.
Culorile minerale se gasesc in natura sau sunt produse industriale, fiind compuse din saruri (carbonati, cromati, silicati) sau
din diferiti oxizi de metale.

Culorile organice naturale se gasesc in substantele vegetale si animale. Pentru a produce un pigment colorat sub forma de
pulbere, se forteaza colorantii naturali sa intre in combinatie cu o substanta minerala incolora, procedeu cunoscut inca din
Antichitate. Aceste pulberi se numesc lacuri. Majoritatea culorile organice se modifica sub influenta luminii.

Ce este emulsia de ou
Pentru culorile de tempera se foloseste emulsia de ou, ea are rol de liant si in plus confera culorilor prospetime si rezistenta in
timp.

Datorita compozitei sale (51% apa, 15% albumina, 22% materii grase si 12% alte substante), galbenusul de ou, poate forma,
diluat cu apa, o emulsie stabila, iar pentru evitarea descompunerii se adauga un acid, cum ar fi otetul.

Rezultatul este un colorit intens si formarea dupa uscare a unui strat uniform,care se fixeaza bine de grund.

Emulsia de ou se prepara folosind un galbenus de ou, amestecat cu putina apa, cateva picaturi de ulei si otet (sau zeama de
lamaie). Toate amestecate foarte bine cu o furculita. Emulsia se tine dupa ce s-a pictat, la rece, daca vreti sa o mai refolositi.

Cum se picteaza o icoana bizantina - etape de lucru

Primele straturi de culoare (proplasmele)
Culorile se prepara prin adaugarea de apa pana la obtinerea unei paste omogene, fiind urmata de acoperirea cu un strat
uniform de emulsie din galbenus de ou a intregii suprafete de pictat. Culoarea la randul ei este diluata cu emulsie de galbenus
de ou. O parte din apa este absorbita de grundul alb (levkas) al icoanei, o alta se evapora.

Liniile incizate ale desenului si contururile sunt acoperite mai apoi progresiv de culoare pana cand nu mai raman spatiile albe.
Acoperirea diferitelor zone se face dupa culorile modelului fara umbra si semitonuri. Dupa ce s-a uscat, stratul trebuie sa fie
uniform, mat si solid. Pentru chipuri si maini se intrebuinteaza ocru galben, rosu si putin negru.

Lucru de precizie (cu exceptia carnatiei)

Aceasta etapa da precizie si luminozitate icoanei. Mai intai cu o pensula fina, se retraseaza liniile fiecarui fond colorat
intrebuintand o culoare mai inchisa, dar care trebuie sa ramana in coloritul fondului (tonului local). Apoi, pentru a modela
detaliile si pentru a le conferi lumina dorita se aplica luminile adaugand culorii alb. Culoarea mai deschisa astfel obtinuta este
adaugata peste zona care trebuie luminata.

Dupa uscare, partile luminate sunt acoperite cu un strat subtire de galbenus de ou pentru a fixa culorile, dupa care, suprafata
este lasata din nou sa se usuce. Aceasta operatie se repeta de pana la patru ori, adaugand din ce in ce mai mult alb si
restrangand luminile spre centrele de luminozitate. Ultimele lumini se traseaza in hasuri fine cu o culoare deschisa, adeseori
chiar cu alb pur. Cand luminarea este obtinuta amestecand alb in culoarea primului strat, ea se numeste reflex simplu.

Carnatia
Partile cele mai importante ale icoanei sunt chipul si mainile. Chipul confera icoanei sensul ei teologic, reflectand, dincolo de
orice stilizare, trasaturile individuale ale sfantului. Mainile sunt importante prin gestica lor, de care depinde miscarea pliurilor si
a luminilor care o subliniaza. Importanta gestului este prezenta si in scenele biblice.

Din aceste considerente, lucrul executat pana la acest stadiu al lucrarii este subordonat elementului carnatiei, pe care pictorul
va incerca sa o execute in toata arta sa, pentru a se apropia de prototip.

Culoarea de baza a carnatiei variaza dupa epoci si scoli, tonul carnatiei fiind determinat de stilul epocii: de la o nuanta
maronie apropiata de verdele masliniu pana la tonuri mai calde, ca in icoanele lui Rubliov. In general, carnatia se obtine dintr-
un amestec de ocru galben si umbra arsa, sau dintr-un amestec de ocru galben, rosu si negru.

Luminarea carnatiei cere si mai mult finete. Se disting patru parocedee:

• prin culori topite

• prin hasuri

• prin diluare

• prin combinarea acestora trei

Unele icoane prezinta rosu pe obraji, pe buze si pe barbie, efect realizat prin acoperirea acestei parti dupa prima etapa cu un
usor strat de rosu. Insa efectul trebuie sa fie unul discret, deoarece icoana trebuie sa reprezinte trupul transfigurat, frumusetea
spirituala. Aceasta este si ratiunea pentru care in multe icoane rosul lipseste.
Culoarea parului si a barbii poate fi inchisa, roscata, carunta sau alba. Desenul suvitelor se executa cu un ton mai inchis decat
carnatia, adaugand carnatiei putin verde, iar intre marginile suvitei se traseaza doua linii mai deschise bine separate.

Finisarea carnatiei implica redesenarea cu o culoare inchisa (eksedra): sprancenele primesc culoarea parului, apoi cateva
hasuri de negru, ochii sunt fin trasati, albul lor fiind acoperit de un strat subtire de ocru deschis si gri. Irisul este in mod obisnuit
de forma ovala si culoare maro, mai deschis in jurul pupilei care este intotdeauna neagra.

Buzele, in general mici si inguste, sunt trasate cu o linie subtire de culoare inchisa si pot primi o usoara tenta rosie.

Finisarile icoanei
In aceasta etapa se traseaza hasurile de aur, se retraseaza contururile si pliurile si se accentueaza luminile cu tente de alb.
De asemenea, se traseaza cu ocru rosu si negru nimburile si se scriu inscriptiile.

Inscriptiile
Momentul in care pictura devine o icoana, dobandindu-si caracterul sacru este acela al adaugarii inscriptiei, prin care acesta
imagine primeste intreaga sa dimesiune spirituala. Prin inscriptie, icoana devine legata de prototipul sau, cel care este
reprezentat, alaturi de care participa la liturghia cereasca. Acesta este motivul petnru care inscriptiile se fac intr-una din limbile
liturghiei bizantine: greaca, slavona, araba etc.

Forma caracterelor unei inscriptii ajuta la datarea icoanei respective, deoarece acestea variaza in diferite epoci.

Finisarea icoanelor bizantine

Vernisarea
La o icoana, vernisul nu serveste doar la protejarea picturii de umiditate, de actiunea luminii, aerului sau de lovituri, ci, datorita
faptului ca vernisul icoanelor este un vernis gras care penetreaza suprafata, el uneste diferitele straturi si confera armonia
specifica icoanei constituita din profunzime si lumina, conservandu-i in acelasi tip prospetimea coloritului de-a lungul secolelor.

Vernisarea se relizeaza prin indepartarea oricarei urme de praf de pe icoana si turnarea vernis-ului care se intinde cu degetul
sau cu o pensula moale. Stratul trebuie sa fie unul destul de gros, iar icoana trebuie sa ramana pe orizontala si pentru a o
proteja de praful din aer, trebuie acoperita cu o cutie. Dupa 20 de minute se egalizeaza stratul de vernis cu palma, caci ea
este absorbita neuniform, iar dupa alte 20 de minute, incepe sa se ingroase, fiind necesara indepartarea surplusului cu mana.

Icoana trebuie lasata apoi sa se usuce timp de o zi si jumatate, urmand a fi refacut stratul o data sau de doua ori. Vernisarea
odata incheiata, stratul trebuie sa fie uniform, usor stralucitor, asemanator celui de ceara. Cand icoana este complet uscata,
uneori chiar dupa cateva saptamani, se poate acoperi cu un strat subtire de selac sau de vernis aplicat prin tamponare, pentru
a impiedica lipirea prafului de suprafata.