Schimbarea la faţă1

Dreptmăritori şi vrednici de dragoste dumnezeiască fraţi şi creştini,

Schimbarea la faţă a Domnului este, totodată, şi sfânta Lui dorinţă

ca şi noi toţi să ne împărtăşim de schimbarea la faţă cu Dânsul…
Vom citi astăzi acest cuvânt al dumnezeieştii Evanghelii după sfântul
evanghelist Marcu, aşa cum l-a auzit el din gura sfântului Petzru, dar şi
împlinind ici, colo, de la cei doi evanghelişti – Matei şi Luca – şi,
totodată, din scrisoarea a doua a Sfântului Apostol Petru, unde aflăm
mărturia lui, am zice mai directă, participarea lui la acest act sfânt de
pe Muntele Taborului.
Iubiţilor, Schimbarea la faţă, ca orice act al Evangheliei, are o
unicitate. În Schimbarea la faţă ne este dată o arvună a învierii
noastre, o pregustare de aici, din viaţa şi veacul, timpul vieţii de aici.
Aceasta este însemnătatea ei, a acestei mari descoperiri dumnezeieşti.
De aceea, în final, vom citi mărturia sfântului Apostol Petru, martorul
care a fost de faţă, şi cu deosebire ceea ce l-a pătruns pe apostol şi a
rămas de neşters din fiinţa lui. Şi o mărturie a unui om duhovnicesc din
neamul nostru, care a cunoscut din taina aceasta a Schimbării la Faţă.
La sfântul Evanghelist Marcu, deci aşa cum a ascultat el din predica
sfântului Petru, citim şi aflăm şi înţelegem aşa: Era după ce Mântuitorul
avusese o vorbire de taină cu ucenicii, o pătrundere mai adâncă în
inima lor. Parcă te simţi ca o pătrundere în noi. Pentru că e o întrebare
atât de directă a Mântuitorului. Era cu ucenicii în nord, către izvoarle
Iordanului, după o tradiţie veche, retras… Evangheliile spun: în părţile
Cezareii lui Filip. Sunt două Cezarei în Israel – Cezareea lui Filip, unul
din fiii lui Irod, care primise acolo o parte din pământul Israelului, ca un
fel de regişor şi alta, Cezareea Palestinei, pe malul Mării Mediterane,
mai jos de Liban, unde Imperiul Roman avea o bază militară, de unde
era Corneliu Sutaşul, care s-a creştinat. Cezareea lui Filip era de-a
lungul Iordanului, la izvoarele Iordanului, unde era şi este până în ziua
de azi o peşteră, Paneea (şi localitate), după numele zeului Pan. Se
crede că acolo, retras, Mântuitorul cu ucenicii, i-a întrebat direct, ca să
afle cum Îl cunosc ei, cum îl cunoaşte lumea. E taina aceasta adâncă.
Nu-l întrebau şi fariseii pe Ioan: despre tine ce spui tu? Un fel de
identitate. Fiecăruia ne este dată. Şi Iisus îi întreabă pe ucenici, între
dânşii fiind: oamenii ce spun despre Mine? Cine cred ei că sunt? Şi
ucenicii îi spun, unii din ei, pe rând: iată, spun că eşti Ilie, Ieremia,
vreunul dintre prooroci. Dar voi, cine spuneţi că sunt Eu? Întrebarea
aceasta pe noi ne priveşte, în clipa aceasta. Cine este Iisus pentru noi,
ce credem noi despre El? Şi e fapt capital. Ce cred eu despre Iisus?
Fiecare. Pentru că ce cred eu despre El cred pentru mine şi eu devin
părtaş Lui, mă unesc cu El. Şi ce este El şi eu devin, în părtăşia Lui.
Vedeţi cât e de adânc şi răscolitor, transfigurator. Şi atunci ştiţi că
1 6 august 2001
Petru a răspuns: tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Şi
Mântuitorul i-a zis: Ferice de tine, Simone (îl numeşte fericit). Nu spune
Mântuitorul mereu “fericit”. Va mai spune acest cuvânt când e vorba
de fericiri şi când e vorba de marea descoperire: Fericiţi cei ce n-au
văzut şi au crezut, şi “mai fericit este a da decât a lua”. Ferice de tine,
îi spune lui Simon, nu carnea şi sângele (firea căzută, păcătoasă). Şi nu
numai că e păcătoasă, dar carnea şi sângele – zidită. Or, tu ai spus: tu
eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Cel nezidit. Asta nu cele
zidite ţi-au descoperit. Şi de ce nu pot cele zidite să le spună? Pentru
că cele zidite nu sunt din veci cu cele nezidite. Şi cele zidite nu sunt
martore, pentru că cele zidite, simplu, a spus-o un suflet care,
cugetând la cele zidite: pentru tot ce e zidit era un timp când nu era.
Orice zidire e zidită în timp. De aceea a spus: nu carnea şi sângele,
zidite în timp, ci Tatăl. Pentru că tu ai spus: tu eşti Fiul lui Dumnezeu
Celui viu, cel nezidit, cel din veci. Numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt
din veci. Şi sfânta Treime poate da mărturia, noi nu. Dar ne împărtăşim
din ea. Şi s-a împărtăşit atunci Petru din mărturia Tatălui. Cum grăiam
la gazetă, după Sfântul Ioan Gură de Aur: Petru a grăit, dar Tatăl i-a
vorbit: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Şi ştiţi ce i-a spus mai
departe: îl numeşte fiul lui Iona. Precum tu eşti fiul lui Iona, tatăl tău,
aşa Eu sunt Fiul lui Dumnezeu din veci, căci sunt născut din El. Şi pe
această piatră, adică pe mărturia Fiului lui Dumnezeu făcut Om, se va
întemeia Biserica, pe care porţile iadului nu o pot birui. De ce? Pentru
că şi iadul e tot în timp, de demon, iar Dumnezeu e din veci. De aceea
nimic de pe pământ n-o poate birui, nici un păcat. De ce? Pentru că şi
păcatul e din lumea aceasta. Şi atunci, fiind în timp, poate pieri. Numai
Dumnezeu e din veci, de aceea porţile iadului nu o pot birui. Că nu e
zidită pe om, pe Petru, cum au spus unii (să-i lumineze Dumnezeu).
Dar când citesc în câte un asemenea comentariu că Biserica a fost
zidită pe Petru, Doamne, e aşa de trist, de mâhnit Petru când citeşte şi
el asemenea comentarii… A dat Dumnezeu aşa, ca un om să
rostească, iar Fiul lui Dumnezeu să o întărească, să o confrime. Acesta
e cuvântul Tatălui ceresc, pe acest cuvânt se zideşte Biserica. Şi,
întărind acest cuvânt, cobora Mântuitorul cu ucenicii de acolo, de la
această descoperire dumnezeiască, de la acel loc de la izvoarele
Iordanului, începe să le spună: iată, luaţi aminte, Fiul Omului va fi dat
în mâinile oamenilor păcătoşi. Mergeau spre Ierusalim şi era înainte de
trădarea şi vânzarea lui Iisus şi prinderea din grădina Ghetsimani şi
ducera la judecată şi osândirea, crucea şi moartea Lui. Erau toate
acestea rostite, văzute de Mântuitorul şi împărtăşite lor. Şi le spunea,
repetăm cuvântul: iată, Fiul Omlui va fi dat în mâinile oamenilor
păcătoşi, care-L vor prinde, judeca, osândi, batjocori, răstigni. Dar a
treia zi va învia. Dar ucenicii, care auziseră acolo mărturia Tatălui, prin
Petru şi întărită de Mântuitorul în Duhul Sfânt, că e Fiul lui Dumnezeu şi
pe El, Dumnezeu-Omul, se întemeiază Biserica, iar El deodată le
vorbeşte de prinderea, judecata, osândirea, moartea Lui şi învierea.
Dar ce puteau înţelege ei dacă noi nu înţelegem atât de viu învierea?
Atunci, pătrunde în ei tulburarea, panica, atât de puternică încât, aţi
văzut, Petru îl ia deoparte şi îi spune: Doamne, să nu Ţi se întâmple
una ca aceasta. Ce se petrece? Fie-Ţi milă de Tine (aşa citim la sf
Marcu). Îl dojeneşte Petru pe Mântuitorul. Şi atunci, Iisus îi spune: Mergi
înapoia Mea, satano! Ne cutremurăm când zicem satană. Satana, în
Scriptură, vă spuneam, înseamnă vrăjmaş, potrivnic. Şi adaugă aici: tu-
MI eşti potrivnic. Satana se aşază în faţă, dar uneori se ascunde, dar
tot în faţă vrea să stea, ca să oprească taina lui Dumnezeu în lume. De
aceea Grigorie Palama spune: Înapoia mea, satano – treci înapoi, nu în
faţă, după Mine. Dulce mângâind Grigorie Palama. Aşază-te în urmă, nu
te împotrivi. Şi atunci, după ce mai rosteşte o dată Iisus, mai cu tâlc
adânc: Oricne voieşte să vină după Mine să se lepede de sine. Sinea, în
atâtea înţelesuri: şi sinea creată, şi sinea decăzută. De toată sinea
aceasta să te lepezi. Să-şi ia crucea, care răstigneşte această cădere;
ucide ceea ce a ucis – moartea. Şi să-Mi urmeze… după aceste câteva
cuvinte, rosteşte cuvântul cu care a şi început smerita noastră
meditaţie. Cuvântul lui Dumnezeu, păstrat la toţi cei trei evanghelişti –
Matei, Marcu şi Luca, şi anume le zice Iisus atunci: Adevăr grăiesc
vouă, sunt unii din cei ce stau aici (aşa cum stăm noi, aici) care nu vor
gusta moartea (înainte deci de a muri) până ce nu vor vedea împărăţia
lui Dumnezeu venind întru putere. Împărăţia lui Dumnezeu – acea lume
finală, încununarea în care Dumnezeu e împărat. În lume, în inimi,
pretutindeni. Şi-L primeşti pe Dumnezeu şi eşti cu Dumnezeu. Să iei
aminte, să crezi şi să mărturiseşti: Nu vei gusta moartea dacă tu crezi
şi te împărtăşeşti cu El, până ce nu vei vedea împărăţia lui Dumnezeu
venind întru putere; şi întâmpnând-o. şi n-au trecut după acest cuvânt
decât câteva zile, 6-8, când, real, spune evanghelistul, sfântul Marcu:
după şase zile Iisus ia cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan – trei
ucenici mai de taină, i-a dus într-un munte înalt – Taborul, mai jos de
Marea Galileii, în drum spre Ierusalim. Şi, numai cu ei, Iisus S-a
schimbat la faţă înaintea lor; veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare,
albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul.
Dar, mai mult, şi deodată cu veşmintele Lui, faţa Lui a strălucit. Cum
spune şi sfântul apostol Matei. A strălucit faţa Lui ca soarele şi apoi:
veşmintele, albe ca lumina. Şi, mai departe, în această strălucire pe
care şi sf Evanghelist Luca o descrie, iată, doi bărbaţi vorbeau cu El,
care erau Moisi şi Ilie. Şi sf Luca ne spune ceva mai mult: cei doi
arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l
împlinească în Ierusalim. Adică aşa cum le spusese: Iată, Fiul Omului va
fi prins, judecat, osândit, răstignit, omorât, dar va învia, tocmai acestea
toate le vorbeau cei doi – Moisi şi Ilie, cu Iisus. Întreaga taină a crucii şi
învierii. Aceea era în grai, în cuvânt rostită şi în fapt împlinită. Pentru că
faţa Lui strălucea, veştmintele albe ca lumina, văzduhul întreg şi
muntele şi tot ce era pe munte strălucea, se transfigura. Şi tâlcuiau în
cuvânt şi cei trei – Petru Iacov şi Ioan – auzeau, ca să fie mărturie, tot
ceea ce se grăia. Cum auzim noi. Şi aşa ar trebui să ne pătrundem noi.
Cuvântul atât de puternic, cel care merge până la despărţitura
sufletului de duh, zice sfântul Petru. Din adânc să te simţi, să simţi
puţin transfigurarea în tine; măcar în gând şi cuvânt. Să simţi
iluminarea scânteind. Acestea rosteau Iisus cu Moisi şi Ilie. Moisi, a
cărui faţă strălucea pe Sinai, când a primit cuvântul Legii, de nu puteau
israeliţii să-l privească, iar Ilie, când a dus jertfa şi a fost ridicat cu
carul de foc la cer, cum spun sf Maxim şi Sf Andrei Criteanul: caii de foc
ai virtuţilor: credinţa, nădejdea, dragostea – lumina divină. Şi atunci,
ascultând acestea, Petru şi cei ce erau cu el, îngreuiaţi de somn, au
văzut slava LUI şi pe cei doui bărbaţi stînd cu El în lumină. Mai mult,
cuvintele i-au trezit pe ei. Pentru că ei, îngreuiaţi… E o anumită stare
atunci, în lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, taine adânci se descoperă
multora în somn. Ce fel de somn, însă? De care vorbeşte Înţeleptul:
dorm, dar inima mea veghează. Inima care nu doarme. De aceea ei,
încuvintele acestea dintre Iisus, Moisi şi Ilie, ei, parcă din deşteptare în
deşteptare, în slava LUI, slava Duhului Sfânt, norul Duhului care
conducea pe Israel în pustie, şi acum, pe muntele Tabor, în acea
lumină, care şi rugul de la Horeb îl făcea să ardă, fără să-l mistuie,
lăsându-l mereu verde …… una lui Ilie, neştiind ce grăia. Trei colibe,
vrând să înveşnicească acea clipă acolo, pe munte. Un comentator mai
din zilele noastre, tâlcuind, în gândul lui Petru: Doamne, facem trei
colibe aici, una Ţie, una lui Moisi şi una lui Ilie – înveşnicim clipa aici, ce
să mai mergem în Ierusalim. Căci spusese Mântuitorul: iată, ne suim în
Ierusalim… ştim ce ne aşteaptă în Ierusalim: prinderea,
judecata,osândirea… Mai bine să rămânem aici, unde e mai bine, în
acea strălucire a schimbării la faţă. Dar aceasta nu-i ecât ajunul,
arvuna crucii şi învierii. Spune Evanghelia: neştiind ce grăia Petru.
Atunci. Dar, auzim atunci că din nor s-a auzit glasul Părintelui Ceresc:
Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L
ascultaţi. Şi acolo, cu adevărat, cerul pe pământ – Treimea: Tatăl, care
rosteşte, Fiul, care străluceşte, faţă în faţă cu Tatăl şi lumina,norul
Duhului Sfânt, al Duhului în care odihneşte Fiul, din veci în veci. Şi
Sfânta Treime şi Dumnezeu cu oamenii, cu Moisi şi Ilie – Vechiul
Testament, cu Petru, Iacov şi Ioan – Noul Testament, cu Biserica
întreagă. Şi se împlinea, cu adevărat, ce spusese Iisus cu câteva zile
mai înainte (şase), că sunt unii din cei ce stau aici (adică în lumea
aceasta şi în acest timp) care nu vor gusta moartea. Înainte de a muri,
de sorocul acesta pe care după păcat îl trăim toţi. Nu vor gusta
moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru
putere. Şi au văzut-o atunci Petru, Iacov şi Ioan. De aceea au şi zis, prin
Petru: Bine… Cuvântul bine îl descoperă pe Dumnezeu. Când un
învăţător de Lege a întrebat: ce bine să fac să moştenesc viaţa de
veci? Ce-Mi zici bun? Bun este numai Unul Dumnezeu. Şi Petru a spus:
Bine este aici – e Dumnezeu aici. Şi au simţit. Şi Petru va păstra în el
acest moment cu un sârg deosebit. Va păstra, de bună seamă, şi
crucea, şi învierea, şi cincizecimea, dar în chip deosebit, şi vom vedea
de ce, acest moment al schimbării la faţă. Îl păstrează Petru cum?
Citim în Epistola a doua a Sfântului Petru, unde ne mărturiseşte el,
martorul ocular, de pe muntele Taborului, el, Petru. Zice, scriind către
credincioşii de atunci şi cei de azi, către noi: V-am adus la cunoştinţă,
fraţilor, puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui nu luându-
ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii
noştri. De care slavă e vorba? Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl
cinste şi slavă, atunci când din înălţimea slavei un glas ca acesta a
venit către El: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Fiu
iubit, Fiu unic. Şi pentru că e unic, El e icoana şi pe fiecare dintre noi ne
face fii unici în El. De aceea fiecare dintre noi avem o unicitate a
noastră. E atât de revelator! Trebuie să ne cutremurăm în faţa acestor
descoperiri, pentru că se adeveresc în fiecare. Fiecare este un unic
pentru că Tatăl are un Fiu unic şi o singură icoană, model care ne
uneşte pe toţi. Altfel ar fi haos în lume. Aşa a auzit Petru: Acesta este
Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Şi, auziţi: acest glas noi l-am
auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Dmnul în muntele cel
sfânt. În muntele Tabor. Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la
care bine faceţi luând aminte ca la o făclie. O spune pentru noi toţi: ca
o făclie să iei parte la cuvânt. … ce străluceşte în loc întunecos până
când va străluci ziua şi luceafărul va răsări în inimile voastre. Când a
strălucit în ucenici, în Petru, Iacov şi Ioan? Când au auzit cuvântul
Tatălui ceresc şi auzeau pe Iisus cu Mosi şi Ilie vorbind. Ce înseamnă
cuvântul, cum trebuie să te pătrundă, să nu dormi, să te trezeşti la
cuvânt. Şi aceasta ştiind mai dinainte, nici o proorocie a Scripturii nu se
tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia, căci proorocia nu s-a făcut din voia
omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi de Duhul
Sfânt. Orice cuvânt e în Duhul Sfânt, aşa a fost rostit atunci şi aşa l-a
rostit Petru.
Acum revenim o clipă. Iată mărturia Sfântului Petru. A vorbit
Mântuitorul despre taina tainelor tuturor, a Crucii şi a Învierii şi a
pogorârii Duhului Sfânt, dar de ce în chip deosebit scrie despre acest
moment al Schimbării la Faţă? Şi, în puţinătatea minţi noastre, de ce n-
a vorbit Petru despre Cruce şi Înviere? Păi, iubiţilor, a luat Petru parte
cu Iisus la Cruce? A fost Petru în acel moment în care a înviat
Mântuitorul de faţă? N-a luat parte. E unic acel moment al Crucii şi
Învierii, dar la Tabor Petru a luat parte. S-a schimbat şi Petru la faţă
împreună cu Iisus? S-a schimbat. Petru descoperă viu… e atâta
claritate, atâta sinceritate, atâta adeveritate! În Scriptură se spune
numai ceea ce, cu adevărat, s-a descoperit prin cuvânt, iar în cazul lui
Petru, Iacov şi Ioan, şi în fapt. El a participat. Într-un fel vorbeşte
despre înviere – cum o va tâlcui în ziua Cincizecimii – şi altfel vorbeşte
despre Schimbarea la faţă. Pentru că el a trăit schimbarea la faţă. Şi
aceasta, o dată mai mult, ne spune nouă că şi nouă ne este dată. Deci
să luăm aminte: schimbarea la faţă şi nouă ne este dată, să o trăim. Şi
cum? Ascultând cuvântul. Când auzim cuvântul, cum l-au auzit ei, pe
Taobr, al Părintelui Ceresc: Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am
binevoit – e toată bunăvonţa. Căci voinţa Lui e voinţă dumnezeiască.
Ascultarea Lui. Pe Acesta să-L ascultaţi, că El M-a ascultat cu adevărat.
Ascultând cuvântul Lui, evanghelia Lui, rugându-te, rostind numele Lui
să simţi că-n numele Lui, ca-n Tatăl nostru, să simţi că se sfinţeşte
numele şi al Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi trupul şi sângele
Lui când te împărtăşeşti, şi în toate iei şi tu parte puţin măcar, ca o
scânteiere, măcar gândind, crezând şi ascultând cuvântul prinde
rădăcină în tine. Şi iei puţin parte, ucigând în tine tot ce e stricăcios şi
puturos în lume. Pentru că strălucirea Schimbării la faţă e numai
lumină, numai iubire divină şi numai bună mireasmă. De aceea în
Liturghie ne împărtăşim de bună mireasmă duhovnicească a Duhului
Sfânt, a Taborului, a Schimbării la Faţă. Care ţi-e dat ţie de aici, din
viaţa de aici, de acum. Şi aceasta te scoate din frica morţii. Pentru că,
vedeţi, când ei se temeau de ce le vestea Iisus cu privire la ce avea să
i se întâmple în Ierusalim…. Aşa cum în ajunul unei sărbători trăieşti
ceva din sărbătoare, acest ajun e ajunul Transfigurării, al Schimbării la
faţă. Şi orice suflet.. avem mărturii: sufletele credincioase, în pragul
mutării de aici, al morţii, sunt pe prag, între cele două lumi, au
împărtăşiri de la rudeniile lor plecate şi dau mărturie şi primesc
împărtăşania, leacul, doctoria nemuririi, pharmakon atanasian, cum a
spus Sf. Ignatie. Şi ai ieşit de sub imperiul morţii.
Închei, iubiţilor, cu o mărturie a unui om duhovnicesc care a simţit
schimbarea la faţă; din neamul nostru. E vorba de părintele Petroniu
care e din părţile noastre şi a plecat de câţiva ani în Sfântul Munte, la
mănăstirea Înaintemergătorului Ioan: Prodromul (Înaintemergătorul). Şi
ce mărturie dă părintele? Sf munte e numit şi Grădina Maicii Domnului,
dar şi muntele pocăinţei şi muntele Schimbării la faţă. Şi cum a simţit
părintele Petroniu acest munte, Aton (sau Atos), al Schimbării la faţă:
Eram la slujba care s-a săvârşit atunci pe Muntele Sfânt, către seară.
Soarele se afla ca de os uliţă deasupra orizontului, proiectând până
departe, pe mare umbra muntelui, care părea un stâlp uriaş înfipt în
mare. În curând, apoi, s-a afundat şi soarele în mare, tivind o jumătate
de orizont ca o linie strălucitoare de lumină neînserată. În partea
opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară. Şi-şi
vestea sosirea, compleând cealaltă jumătate de orizont cu brâul de
lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul întregului
orizont. Sfântul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna, din spatele
orizontului, ţineau coroana de lumină de deasupra muntelui Schimbării
la faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjurat de
revărsarea de lumină din lumina cea neînserată, din lumina de la
schimbarea Domnului la faţă. Atosul se preschimbase în Tabor. A răsărit
apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică. În faţa bisericuţei din
vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea de
toată noaptea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini, care
veniseră la prăznuire, între care se aflau şi câţva dintre cântăreţii buni
ai Atosului. Cântau: Veniţi să ne unim în Muntele Domnului şi să vedem
schimbarea Lui la faţă. Şi din lumină să luăm lumină. Minunata
imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea nespusă şi
neapusă a schimbării la faţă a Domnului. M-am aşezat jos şi, obosit de
cale, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat, tresărind şi cuprins de
o simţire cu totul neobişnuită. Ce se întâmplase? La strană cântăreţii
cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-
un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă
de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică,
înăşi biserica şi toate cele dintr-ânsa cântau. Eu însumi, trupul tot,
mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă
simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul pe
care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea
nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de
sine. Mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare şi lacrimi
neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele
apostolului de pe Tabor: Doamne, bine este să fim aici. Şi aş fi brut ca
melodia să nu se mai oprească niciodată. Între timp, cântăreţii de la
strană au încetat; dar cântarea aceea minunată continuam să o aud nu
pe din afară, ci lăuntric, şi o simţeam ca îndepărtându-se mereu, ca pe
o lumină de seară care se stinge încetul cu încetul privegherea nu ştiu
când a trecut, dar afară începuse să se lumineze. Cei doi aştri îşi
schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar
soarle cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele
lor cununa de lumină de deasupra Atosului. Ceţuri fugare se strecurau
de prin văi spre vârful muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi de razele
soarelui ce răsărea, ca norul de lumină de pe Tabor. Noi ne găseam
deasupra lor. Ne-am coborât spre Panaghia plini de bucuria tainică a
prăznuirii, dar acordurile dumnezeieştii cântări tot se mai auzeau, ca
nişte ecouri din lumea de taină a altui veac. De atunci muntele s-a
schimbat. De câte ori îi văd vârful luminos, aducerea aminte cu dor de
privegherea de la Schimbaea la faţă a Domnului rămâne o lumină de
nestins, iar părinţi psalţi de atunci, când îi întâlnesc, îmi apar ca nişte
soli ai luminii celei neînserate.
Facă Domnul să simţiţi această lumină neînserată a lui Iisus Hristos
cu Tatăl, cu Duhul Sfânt, cu Maica Domnului, cu toţi sfinţii. Amin.