TEMA:

FENOMENUL MIGRAŢIEI - TRECUT ŞI PREZENT,

TENDINŢE ŞI PROVOCĂRI

BUCUREŞTI
2017

MIGRATIA - Page 1 of 9
 CONCEPT
Migratiile reprezinta deplasarea popoarelor dintr-o regiune in alta, in special cu scopul de a se
stabili pentru o perioada de timp mai indelungata sau chiar permanent intr-o noua zona. Oamenii au
migrat chiar de la aparitia lor ca specie. Diferentierea de baza a grupurilor etnice se pare a fi rezultatul
evolutiei separate a diverselor grupuri de oameni care au migrat dintr-un punct comun de origine, poate
Africa sau Asia Centrala. Chiar si in epoca de piatra aceasta separare nu era completa, deoarece
migratiile au rezultat in urma unui complicat tip de relatii de rudenie intre grupuri izolate.
In trecutul apropiat miscarea popoarelor a condus la amestecarea accelerata a trasaturilor fizice.
Dar poate mai importanta decat transmiterea trasaturilor fizice este transmiterea caracteristicilor
culturale. Difuzia culturilor ,incluzand unelte, obiceiuri, idei si forme de organizare sociala, a fost un
avantaj pentru dezvoltarea civilizatiilor actuale, care probabil s-ar fi desfasurat mult mai lent daca
oamenii nu s-ar fi mutat din loc in loc si nu ar fi avut loc o intrepatrundere a civilizatiilor. De exemplu,
domesticirea calului a fost introdusa mai intai in Est de invadatorii asiatici din Sumer si apoi raspandita
in Europa. Chiar si evenimente istorice importante sunt legate de migratii : declinul Imperiului Roman
din secolul III pana in secolul VI d.Hr. a fost grabit de migratiile cauzate de construirea Zidului
Chinezesc care a impiedicat expansiunea catre est a triburilor Asiei Centrale, impingandu-le in directia
Europei.

CAUZE
Un grup de oameni poate migra intr-o regiune mai prospera din cauza unor conditii
nefavorabile in mediul in care se stabilisera. Multi istorici considera ca popoarele sedentare nu au
tendinta sa paraseasca locul cu care s-au obisnuit, majoritatea migratiilor popoarelor fiind stimulate de
deteriorarea conditiilor din mediul din care provin. Acest argument este sprijinit de evenimentele care
au precedat marile migratii.
Cauzele specifice migratiilor pot fi atat de natura sociala cat si datorate mediului. Printre
stimulii naturali sunt schimbari bruste de clima, provocand cautarea unor locuri mai calde sau mai reci;
eruptii vulcanice sau inundarea unor teritorii care nu mai pot fi locuite; fluctuatiile periodice ale
precipitatiilor s.a.m.d. Totusi cauzele sociale sunt considerate a sta la baza mai multor deplasari in
masa ale populatiilor decat cele naturale.Exemple de asemenea cauze sunt: insuficienta rezervelor de
hrana datorata cresterii populatiei; infrangerea in razboi; dorinta de castiguri materiale, precum invazia
oraselor prospere din vestul Asiei de catre triburile otomane; aflarea libertatii religioase si politice
precum in cazul hughenotilor, evreilor, puritanilor si al altor grupuri in America de Nord.

TIPURI DE MIGRAŢII
Pornind de la cauzele generale şi particulare care generează mobilitatea populaţiei în teritorii,
obţinem următorul tablou general al migraţiilor:
a) Migraţii individuale determinate în primul rând de factori economici. În funcţie de raza lor de
acţiune, de perioada de deplasare şi de mijloacele de deplasare, acestea se subdivid în migraţii
sezoniere şi deplasări definitive la mare distanţă. Acestea pot adeseori deveni definitive (migraţii
forţate, migraţii libere pe rază limitată, migraţii industriale sau agricole). Cea mai des întâlnită formă
de migraţii de acest fel este cunoscută sub denumirea de exod rural care vizează în primul rând mişcă-
rile din interiorul ţărilor. Sunt de asemenea cunoscute deplasările periodice fără legătură cu gradientul
de muncă - de tip turism şi de tip pelerinaj.
b) Migraţii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migraţii războinice - o parte a marilor invazii,
colonizarea -, migraţiile vânătorilor, crescătorilor de animale, agricultorilor după epuizarea terenurilor
lor). Ele pot fi de asemenea ritmice, desfăşurându-se într-un spaţiu definit (nomadism pastoral,
nomadismul pescarului, vânătorului, culegătorului, agricultorului cu ritm sezonier) sau cu caracter de
seminomadism viaţă agricolă şi pastorală de munte etc. Asemenea mişcări sînt determinate de un
anumit mod de viaţă, conturat secole de-a rândul.

MIGRATIA - Page 2 of 9
 TRASEELE MIGRATIILOR
De-a lungul istoriei, alegerea rutelor de migratie a fost influentata de tendinta grupurilor de a
cauta un mediu similar cu cel din care au plecat, si de existenta barierelor naturale, cum ar fi rauri
intinse, mari, deserturi, sau lanturi muntoase. Zonele de stepa, padure, si tundra polara care se intind
din Europa Centrala pana in Oceanul Pacific au cauzat migratiile grupurile situate de-a lungul lor. Pe
de alta parte, migratiile din regiuni tropicale in zone temperate, sau invers, au fost foarte rare.
Suprafetele desertice din Sahara in nordul Africii au separat popoarele africane de cele mediteraneene
si au impiedicat difuzia egiptenilor cu alte culturi. Deasemenea muntii Himalaya din sudul Asiei au
oprit apropierea de popoarele din India, exceptand granitele sale estice si vestice. Ca o consecinta a
acetor piedici, trecatorile sigure din munti si unele stramtori au devenit
trasee de migratii traditionale. Peninsula Sinai din nord-estul Egiptului, legata la est de Arabia, unea
Africa si Asia; stramtoarea Bosfor lega Europa de Orientul Apropiat; sau valea intinsa dintre Muntii
Altay si lantul montan Tian Shan din Asia Centrala asigura traseul prin care popoarele din Asia
Centrala au patruns in vest.

CONSECINTE
Printre consecintele variate ale migratiilor se numara stimularea altor migratii prin inlocuirea
unor popoare; micsorarea numarului oamenilor din grupurile migratoare din cauza lipsurilor sau a
razboaielor; modificarea trasaturilor fizice prin intrepatrunderea grupurilor intalnite; sau schimbari in
limba, cultura si traditii prin asimilarea culturii altor popoare. Antropologistii si arheologii au urmarit
traseele multor migratii preistorice pentru a studia efectele acestora. Trasaturile fizice cum ar fi parul
blond al unor popoare din nordul Africii sunt considerate a fi rezultatul unei invazii timpurii in nord.
Deasemenea, triburile Navajo si Apache din sud-vestul S.U.A. sunt considerate descendentele unor
popoare din nord-vestul Canadei, cu care au o legatura lingvistica. Efectele migratiilor sunt mai ales
evidente in America de Nord, Centrala si de Sud unde popoare de origini diferite convietuiesc avand
aceeasi cultura.

ISTORIA MIGRATIILOR
Asia Centrala a fost sursa principala a hoardelor nomade, de unde au patruns valuri succesive
de migratori spre est in China, spre sud in India si spre vest in Europa. In jurul secolului III d.Hr. o
populatie tanara aparea in Asia Centrala, mongolii. Datorita presiunilor, hunii au invadat China si au
trcut muntii Ural, indreptandu-se spre fluviul Volga. Aceasta deplasare a impins pe goti, care au trecut
din sud-vestul Rusiei inspre teritoriile ocupate de Imperiul Roman. Acestia la randul lor i-au indreptat
pe vandalii de neam germanic inspre Galia si Spania la inceputul secolului V. Vizigotii (gotii de vest)
au inaintat spre vest prin Italia, Galia si Spania, alungandu-i pe vandali inaintea lor in nordul Africii.
Ostrogotii (gotii de est) i-au urmat pe vizigoti in Italia si s-au stabilit acolo. Hunii care isi incepusera
deplasarea cu opt secole mai devreme, i-au urmat pe goti in Europa, dupa ce au fost alungati de
mongoli, si s-au stabilit in Ungaria de astazi la mijlocul secolului V. Mongolii deasemenea au fortat
un mare numar de slavi inspre estul Europei.
Astfel, unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei, caderea Imperiului Roman a fost
puternic influentat de migratiile succesive, care i-au dezechilibrat stabilitatea politica si militara. Dupa
invazia hunilor intre secolele III si V, a inceput o perioada de echilibru, deoarece in est chinezii, iar in
vest popoarele europene, si-au mentinut controlul asupra invaziilor nomade.
Zona maritima constand in peninsula Scandinavica si alte teritorii marginind Marea Nordului
si Marea Baltica a fost o alta sursa de grupuri migratoare. Intre secolele V si VI anglii, saxonii si iutii,
impinsi de vizigoti au navigat din nord-vestul Germaniei si au invadat sudul Britaniei.

Gotii
Vechi popor teutonic, gotii au fost intre secolele III-IV o putere importanta in lumea romana,
fiind primul popor de origine germanica ce s-a crestinat. Gotii, se presupune ca au venit din Suedia,
traversand Marea Baltica, inspre raul Vistula, apoi in secolul III migrand in sud, inspre Dunare. In acea
perioada armatele si flota gote au atacat Tracia, Dacia, si orasele din Asia Mica si de-a lungul coastei
Marii Egee. Au cucerit Atena intre 267-268 si au amenintat Italia. Pentru aproape un secol, razboaiele
intre imparatii romani si conducatorii goti au devastat peninsula Balcanica si nord-estul regiunii
MIGRATIA - Page 3 of 9
mediteraneene. Alte triburi s-au unit cu gotii si, sub conducerea lui Ermanaric in secolul IV, s-a format
un regat care s-a extins de la Marea Baltica la Marea Neagra. In jurul anului 370 gotii s-au divizat in
doua grupuri separate. Ostrogotii (lat. Ostrogothae “gotii estici” ) au format un regat intins de
la Marea Neagra pana in Ucraina si Belarus de azi. Vizigotii (lat. Visigothi “gotii buni” ) au fost gotii
de vest stapanind teritoriul Dunarii.

Vizigotii
In 376 vizigotii, amenintati de huni, au cautat protectia imparatullui roman Valens, si au primit
permisiunea de a se stabili in Moesia, la sudul Daunarii. Cand soldatii goti au fost maltratati de ofiteri
romani, gotii s-au revoltat si conflictul a culminat cu batalia decisiva din 378 langa Adrianopole
(Edirne de astazi) in care Valens a fost ucis. Gotii victoriosi au amenintat apoi Constantinopole,
Theodosius I, care a urmat la conducerea Imperiului Roman de Rasarit, a incheiat pacea cu gotii si a
incorporat armata lor in cea romana. Multi care s-au stabilit in Moesia au devenit fermieri. Ulfilas,
episcop al gotilor, a tradus biblia in gotica si datorita lui gotii s-au convertit la o forma de crestinism,
numita arianism.
La moartea lui Theodosius in 395, visigotii au renuntat la alianta cu roma si l-au ales pe Alaric
I dreot conducator. Alaric a invadat Grecia, apoi Italia, iar in 410 a capturat Roma.. IN acelasi an el a
fost succedat de Ataulf, care a condus vizigotii peste Pirinei, in Spania.
Din 415 pana in 418, sub urmatorul conducator, Wallia, vizigotii si-au intins stapanirea peste
o mare parte din Spania si Galia dde sud, cu capitala la Toulouse. Walia a fost succedat re renumitul
fiu al lui Alaric, Theodoric I, care a murit luptanand ca un aliat al Romei impotriva hunilor in batalia
de la Chalons. Sub Euric, fiul lui Theodoric I, care s-a declarat independent de Roma, regatul Toulouse
includea aproape toata Spania si Galia la vest de Rhon si la sud de Loara. Euric a introdus multe aspecte
ale civilizatiei romane si a generat un cod de legi combinand elemente germane si romane. Domnia
era electiva, iar nobilii se opuneau puternic fondarii unei case regale ereditare. In exterior, Imperiul
bizantin si francii amenintau pamanaturile vizigotilor. Pentru a impune loialitate rebelilor , Alaric al
II-lea a introdus in 506 legile cunoscute sub numele de breviarul lui Alaric. Un an mai tarziu, Clovis
I, regel francilor a invind\s vizigotii in batalia de la Vouille, in care Alaric al II-lea a fost ucis. Mare
parte din Provence a fost separata de pamanturile gotice, si regatul vizigotilor a fost limitat la Spania..
In ciuda incercarilor unei serii intregi de regi goti de a tine unit regatul, putera vizigotilor a scazut
treptat. Ultimi\ul rege, Roderick a fost infrant si probabil ucis de musulmani in 711 in batalia de la Rio
Barbate. Prin 713 Spania a fost cucerita partial de mauri, iar puterea vizigotilor a supravietuit in regatul
crestin independent Asturias.

Ostrogotii
Cand hunii au invadat Europa in jurul anului 370, multi dintre ostrogoti au fost cuceriti si
obligati sa-si ajute cuceritorii. Ei s-au alaturat regilor hunilor, Attila, in expeditia lui impotriva Galiei
in 451 si multi ostrogoti au fost ucisi de vizigoti in batalia de la Chalons. Can hunii au fost impinsi
inapoi, ostrogotii au devenit iar independenti. Cu permisiunea Romei, ei s-au stabilit in Panonia, o
zona care acum cuprinde vestul Ungariei, nordul Croatiei, Slovenia si estul Austriei. In 474 ,
Theodoric, cel mai mare dintre regii ostrogotilor, a fost ales la tron, care dupa diferite perioade de
razboi si aliante cu Zeno, imparat bizantin, a invadat Italia in 488, l-a ucis pe Odoacru, primul mare
conducator al Italiei si a devenit conducator el insusi. El a detinut puterea desi nu si titlul de imparat
al Imperiului Roman de Apus. Un consul roman detinea autoritatea nominala. Cele doua popoara au
convietuit pasnic mult timp, cultura romana influentand mult pe ostrogoti. Unitatea romanilor si a
gotilor nu putea fi pastrata decat de un conducator de statura lui Theodoric. Dupa moartea sa in 526
dezbinarea in peninsula italica a devenit atat de violenta, incat in 535, imparatul bizantin Iustinian I si-
a trimis generalul Belizarius sa cucereasca peninsula. Bizantinii au zdrobit puterea gotilor in 555 si
tronul Italiei a fost ocupat de guvernatori bizantini.
Ostrogotii insisi au fost absorbiti in alte triburi cum ar alani, vandali, franci si burgunzi, care s-
au stabilit in teritoriile fostului Imperiu Roman.

MIGRATIA - Page 4 of 9
 Hunii
Popor nomad asiatic, probabil de origine turca, tatara sau ugrica, hunii s-au intins din stepele
din nordul Marii Caspice pentru a face incursiuni repetate in Imperiul Roman in secolele IV-V. Aceste
atacuri au culminat cu o serie de razboaie sub Attila care au adus imperiile romane in pragul distrugerii.
Hunii au absorbit diferite rase in armatele sale si au asimilat caracteristicile populatiilor din jur astfel
incat inEuropa ei si-au pierdut treptat caracterul asiatic. Au fost descrisi ca un popor agresiv, nomad,
viguros si cu o cultura redusa care si-au dezvoltat aptitudinle in tehnici de razboi, mai ales in calaria
militara. Dupa moartea lui Attila in 453, hunii nu au mai jucat un rol major in istoria Europei. Multi
huni s-au inrolat in armatele romane in timp ce altii s-au alaturat hoardelor noi de invadatori venite din
nord si est.

Vandalii
Un popor vechi de origine germanica, care provenea din Jutland (pe teritoiul actual al
Danemarcei), vandalii au patruns pe teritoriul Imperiului Roman intre secolele III si IV, cucerind
Galia, Spania Roma, si deasemenea parti din Africa de nord, inainte de a fi invinsi in 533 la Cartagina.

Slavii
Vechii slavi au fost un popor obscur de fermieri si pastori traind in zona ocupata azi de estul
Poloniei, vestul Rusiei, Belarus si Ukraina. Din anul 150 triburile slave au inceput sa se extinda in
toate directiile. La nord au urmat raurile din padurile ruse, ocupand teritorii ocupate de popoare baltice
si finice, asimiland multe dintre ele. La vest au intalnit triburile germanice si celtice, ocupand o mare
parte din europa centrala. In jurul secolului VII, slavii au ajuns la marea Adriatica si Egee. In
urmatoarele doua secole s-au asezat in peninsula balcanica, apoi in Imperiul Bizantin, dizlocand
populatii sau slavicizand noi triburi cum ar fi bulgarii.

Saxonii
Popor germanic, saxonii au aparut pentru prima data in istorie la inceputul erei noastre. Primele
mentiuni despre saxoni aparut in secolul II ne informeaza .

MARILE MIGRAŢII si ROLUL LOR ÎN POPULAREA GLOBULUI

Migraţiile populaţiei sînt foarte vechi. Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi
începutul sclavagismului timpuriu au avut un rol important in apariţia multor popoare din Asia şi
Europa. Această perioadă este adeseori denumită şi epoca marilor migraţii ale popoarelor.
Acestui timp îi aparţine răspândirea popoarelor germanice in Europa centrală şi de nord,
inclusiv pătrunderea lor în insulele Britanice. În această perioadă, popoarele slave se răspândesc într-
o serie de ţări din Europa de răsărit şi Peninsula Balcanică.
În prima jumătate a mileniului I, emigrează din regiunile Uralului în regiunile Dunării mijlocii,
maghiarii (ungurii de astăzi). În aceeaşi perioadă sînt cunoscute cuceririle arabe (începând cu secolul
al VII-lea e.n.) care au fost urmate de răspândirea arabilor în ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat, în
ţările Africii de nord şi asimilarea de către aceştia a populaţiilor locale.
Printre migraţiile primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu se remarcă invaziile mongolilor
in multe ţări din Asia şi Europa răsăriteană, cuceririle turceşti din Asia Mică, incursiunile triburilor din
ţările Africii ecuatoriale, în Africa de sud şi altele.
O nouă fază în mişcarea migratorie a populaţiilor este deschisă de epoca marilor descoperiri
geografice.
În acest timp, spre America se îndreaptă fluvii de oameni. Mai întâi spanioli şi portughezi (în
America Centrală şi de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi - îndeosebi în America
de Nord.
Numai în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste ocean
circa un milion de oameni; aproape 2/3 din aceştia sînt originari din Marea Britanie. Sunt cunoscute
de asemenea transmutările forţate ale unui imens număr de negri - sclavi aduşi din Africa in America
şi a1te colţuri ale lumii.

MIGRATIA - Page 5 of 9
 Cercetările actuale apreciază cifra negrilor-sclavi la câteva zeci de milioane, ceea ce a
determinat o depopulare a Africii în secolul al XVIII-lea şi sporirea populaţiei Americii. Negrii
amestecaţi cu emigranţii din Europa au pus baza formării multor naţiuni latino-americane.
Secolele următoare marchează un proces continuu şi sistematic a1 emigrărilor. Cele mai
caracteristice pentru secolul XIX şi începutul secolului al XX-lea sînt emigrările de populaţie din
Europa în America; proces ce se accentuează îndeosebi prin anii 1830-1850, când media anuală de
emigranţi din Europa în America atinge circa 3.000.000 persoane.
Emigraţia europeană a fost strâns legată de dezvoltarea rapidă a capitalismului, ca urmare a
apariţiei unei suprapopulări agrare, destrămării meşteşugurilor şi apariţiei şomajului. Mările de peste
ocean au oferit în acelaşi timp câmpuri deschise, o cerere puternică de forţă de muncă.

PRINCIPALELE ETAPE ALE MIGRATIEI IN SEC. XIX si XX

Migraţia din ultimul secol şi jumătate poate fi grupată, după numărul, originea şi caracterul ei
specific în cinci mari etape, şi anume:
a) Etapa 1335-1846, perioada unor mari prefaceri sociale în aproape toate statele Europei occidentale,
marchează o reînviorare a migraţiei din secolul al XVIII-lea. Curenţii principali pornesc din ţările
atlantice, îndeosebi Anglia şi Scoţia, din ţările Scandinaviei şi, în secundar, din Franţa. Numărul celor
plecaţi se apreciază la circa 100 000 persoane în întreaga perioadă, emigranţii fiind în principal ţărani
sau, în parte, meşteşugari. Direcţiile de deplasare vizau îndeosebi America de Nord şi coloniile
europene din Australia şi Noua Zeelandă.
b) Etapa 1846-1880 se caracterizează prin deplasări masive care ajung la 300 000-500 000 persoane
pe an. in această perioadă, în care predomină emigranţi lipsiţi de mijloace materiale, direcţiile de
deplasare rămân de regulă aceleaşi din perioada anterioară.
c) Etapa 1880-1914, perioadă premergătoare primului război mondial, se caracterizează printr-o
creştere puternică a emigraţiei atingând, în medie, circa 800.000 persoane anual (cu maximum de 2
milioane în 1910, din care 1,3 mil. proveneau din Europa). Curenţii de emigrare vizează de asemenea
pe anglo-saxoni, la care se adaugă locuitorii din Europa central-orientală şi meridională (ucraineni,
polonezi, cehi, italieni). Participă activ japonezii şi chinezii. Masa emigranţilor o formează muncitori
necalificaţi, fără mijloace si resurse de trai. Zonele de imigrare se extind, America de Nord rămânând
în continuare atracţia principală.
Deplasările masive, într-o perioada relativ redusă, creează situaţii sociale ale căror consecinţe
trag primele semnale de alarmă, generând ideea unei anumite reglementări a imigraţiei în ansamblu.
d) Etapa 1914-1940 prezintă trăsături distincte. Ia amploare, spre deosebire de perioada de dinaintea
primului război mondial, emigraţia forţată rezultată din poziţia unor guverne faţă de minorităţile
naţionale sau din alte atitudini politice şi religioase, din condiţiile unor tratate de pace, în urma formării
noilor state independente etc.
Migraţii însemnate au loc după războiul greco-turc (1921-1922). În Grecia au venit circa
1.200.000 greci din regiunea Turciei europene şi din Asia Mică, iar în Turcia au venit circa 400.000
turci din Grecia sau din alte ţări balcanice (Iugoslavia, Bulgaria).
După primul război mondial se înviorează din nou emigraţia europeană peste ocean, circa
600.000 de persoane/an, pentru ca apoi să scadă, deoarece în S.U.A., Canada, Australia au apărut
crizele economice care au îngrădit emigraţia, dirijând-o în special spre America de Sud.
Dimensiunile emigraţiei cresc în anii de după 1930, când plecările sînt determinate nu numai
de cauze economice, ci şi politice. In total, în perioada 1918-1939 au plecat din Europa aproximativ 9
milioane persoane, dintre care circa jumătate în S.U.A., peste 1/10 în Argentina.
În această perioadă, se conturează o zonă de atracţie a emigraţiei înspre Europa de vest, în
special în Franţa, Marea Britanie, Belgia, Elveţia.
Prin apariţia acestor noi zone de imigrare se anunţă deja o inversiune a curenţilor tradiţionali.
e) Etapa de după cel de-al doilea război mondial. Cel de-al doilea război mondial a determinat
schimbări importante în mişcarea migratorie. Milioane de oameni au fost evacuaţi, alţii au emigrat
MIGRATIA - Page 6 of 9
temporar, au avut loc schimburi de populaţie între ţări vecine, au reînviat migraţiile determinate de
cauze economice. Aceste migraţii se deosebesc însă fundamental de cele de dinainte de război prin
proporţiile, direcţiile şi formele lor. Asemenea modificări au avut loc datorită noilor situaţii care
caracterizează lumea capitalistă în această perioadă. Trebuie ţinut seama, în primul rând, de faptul că
formarea şi dezvoltarea sistemului mondial socialist a redus sfera exploatării capitaliste, influenţând
direct asupra acestui fenomen.
În ultimul deceniu, în mod deosebit, s-au produs modificări importante în caracterul migraţiilor
tradiţionale între fostele colonii şi metropole. Este evidentă reducerea emigraţiei europenilor în ţările
Asiei şi Africii; se constată de asemenea imigrarea masivă în Europa occidentală a funcţionarilor,
militarilor şi membrilor familiilor lor.

DIRECŢIILE MIGRAŢIILOR UMANE

Sintetizând volumul şi direcţiile migraţiilor, îndeosebi din ultimele trei secole, obţinem un
tablou semnificativ al deplasărilor umane.
Primul loc între ţările de emigraţie îl deţin statele din Europa occidentală. Cea mai veche poate
fi considerată emigraţia iberică, cunoscută încă din secolul al XVI-lea şi continuată într-un ritm
susţinut până în secolul al XVIII-lea. in această perioadă, spre America de Sud şi Centrală s-au
îndreptat circa două milioane de spanioli şi câteva sute de mii de portughezi. După această perioadă,
intensitatea emigraţiei iberice este oscilatorie, însă continuă până în zilele noastre.
Atât prin vechime, cît mai ales prin volumul ei, se remarcă emigraţia britanică. Valoarea acestei
emigraţii numai în perioada 1825-1940 este de circa 21 milioane persoane, într-o structură variată de
la epocă la epocă. Această emigraţie este continuă până la începutul secolului a1 XX-lea, când se
produce o "reîntoarcere" a ei din S.U.A. şi o “redistribuire" spre Canada, Australia, Africa de Sud ş.a.
Emigraţia germană formează un contingent de circa 6,5 milioane (1820-1930), cu intensităţi
maxime, îndeosebi la sfârşitul secolului a1 XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ea cuprinde în
primele faze, mai ales pe ţăranii Germaniei Orientale şi Renaniei (zone cu o agricultură slabă) sau pe
meşteşugarii ruinaţi de concurenţa marei industrii; în perioada anilor 1930-1940 emigraţia germană
este dominată de refugiaţi politici (circa 400.000 persoane).
Încă din secolul al XVII-lea se afirmă cu toată vigurozitatea emigraţia scandinavă. Ea cuprinde
îndeosebi o serie de categorii de muncitori specializaţi, marinari, tăietori de lemne etc.
Emigraţia franceză se afirmă mai târziu decât cele menţionate anterior şi cu o intensitate mai
redusă. Ea cuprinde îndeosebi forţă de muncă disponibilă din regiunile periferice ale Franţei, regiuni
mai slab dezvoltate, în acele timpuri, din punct de vedere economic.
Din cadrul Europei meridionale şi orientale se remarcă îndeosebi emigraţia italiană care se manifestă
către sfârşitul secolului al XIX-lea (începând cu anii 1880 până în 1928 circa 17-18.000.000 persoane).
Ea s-a orientat fie spre ţările vecine, fie spre ţările de peste ocean (S.U.A., Argentina, Brazilia).
Curentul cel mai activ pornea din Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe o agricultură
extensivă.
Deosebit de activă a fost şi emigraţia austro-ungară (circa 4,3 mil. persoane în perioada 1875-
1914), cuprinzând îndeosebi ţărani săraci sau prigoniţi politici.
Amintim de asemenea emigraţia poloneză cu maximum de intensitate îndeosebi în perioada
1919-1939, când circa un milion polonezi s-au îndreptat spre America sau alte ţări ale Europei.
Traficul de sclavi din Africa se înscrie, de asemenea, în procesul mişcărilor de populaţii.
Comerţul cu sclavi a început în secolul al XV-lea în Africa occidentală şi atinge punctul său culminant
la finele secolului al XV III-lea. Se apreciază la circa 20 milioane numărul negrilor deportaţi pe
plantaţiile de tutun, zahăr, cafea din Brazilia şi regiunea Caraibe. Un număr mare de negri au fost
transportaţi, de asemenea, în celelalte ţări din America de Sud precum şi în S.U.A.
Comerţul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. “Sclavagismul, afirma Kar1
Marx, este acela care a dat valoare coloniilor, coloniile sunt acelea care au creat comerţul lumii,
comerţul din lumea întreagă este condiţia de existenţă a marii industrii. Astfel sclavajul este o categorie
economică de cea mai mare importanţă”. Acest “fildeş negru", provenit mai ales de pe coasta
occidentală a Africii ecuatoriale, a fost debarcat in America (la Santo Domingo), la numai 10 ani de la
călătoria lui Co1umb. De atunci, cu o intensitate de neimaginat, a continuat, timp de mai bine de 50

MIGRATIA - Page 7 of 9
ani, răspândindu-se în întreg continentul latino-american. În Brazilia ei au fost aduşi pentru prima oară
în anul 1532
În S.U.A., negrii sclavi au început să fie aduşi din anul 1619, fiind apreciat prin anul 1860 un
număr total de aproximativ 4.000.000 persoane.
Dar emigraţia s-a orientat nu numai spre continentul Americii, ci şi spre o serie de ţări din
Europa sau Asia. Reţin atenţia, prin amploare şi dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre
Europa şi mai ales spre Franţa, care în 1900 îşi deschidea frontierele. În 1954, numărul "străinilor"
atinge deja circa 1.000.000, iar mâna de lucru nord-africană se apropie de o jumătate de milion.
Negoţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni ale Africii. Numărul total a1
sclavilor negri a fost apreciat la 20.000.000; dar dacă ţinem seama atât de faptul că pentru a prinde un
negru erau distruşi alţi 3-4 negri, cât şi de "pierderile" necalculate survenite în timpul călătoriilor,
atunci desigur că pierderea Africii poate fi apreciată la mai mult de 80.000.000 persoane.
Din cadrul continentului asiatic se remarcă îndeosebi emigraţia indiană, chineză şi japoneză
care de pe la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranţi în afara
continentului.

MIGRATIILE IN EUROPA CONTEMPORANA

Cel de-al Doilea Război Mondial a determinat masive mişcări de populaţii. Mai întâi evreii au
fost deportaţi în lagăre din toate teritoriile cucerite de germani şi aliaţii lor. O parte au reuşit să plece
în Asia sau America. Peste 6 milioane de evrei au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. O plecare
masivă a evreilor se realizează după încheierea războiului determinată de crearea, în 1948, a statului
modern Israel. O altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor. Statul lor a fost ocupat de Germania
şi U.R.S.S. Sovieticii au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate iar germanii au
exterminat 90% din evreii polonezi. Cehoslovacii din Regiunea Sudetă au avut de suferit foarte mult
deoarece a trebuit să evacueze teritoriul pe care l-a ocupat Hitler în 1938, în urma acordului de la
München.
Perioada postbelică în Europa Occidentală. După al Doilea Război Mondial mai multe state
din Europa occidentală au avut programe de primire a muncitorilor imigranţi. În 1973 acestea au fost
sistate din cauza crizei economice produse de scumpirea petrolului produs în ţările arabe.
În Franţa, tradiţia muncitorilor imigranţi s-a creat încă din perioada interbelică, când a fost
creată Societatea Generală a Imigranţilor, pentru a administra eficient această problemă. În perioada
1945-1974 statul francez susţine o politică de imigraţie durabilă. Permisul de muncă se obţinea şi se
reînnoia foarte uşor. În anii '60 se construiesc locuinţe provizorii pentru aceşti muncitori. În 1974
politica franceză s-a schimbat radical, ajungând să se propună o primă de repatriere celor care ar dori
să revină în ţara lor. În anii '80 Franţa a organizat expulzarea emigranţilor clandestini. Franţa a avut şi
are o relaţie specială cu populaţia din fostele sale colonii. Tinerilor din Magreb (Maroc, Tunisia,
Algeria) le este facilitată primirea la studii, fapt ce determină şi acordarea altor facilităţi economice
sau culturale. Anglia a dus şi ea o politică apropiată de fostele sale colonii, în special faţă de India.
Datorită acestei politicii, Londra este unul dintre cele mai cosmopolite oraşe ale Europei. Germania a
stabilit relaţii speciale cu muncitorii de origine turcă. Italia, Spania, Portugalia au fost ţări de unde s-a
emigrat masiv din cauză că s-au confruntat, fie în perioada interbelică, fie imediat după aceea cu
regimuri dictatoriale.
Perioada comunistă în Europa Centrală şi de Est. Instaurarea regimurilor comuniste a
determinat o plecare masivă a persoanelor cu situaţie materială foarte bună (nobili, burghezi) sau a
intelectualilor care nu au fost de acord cu regimul comunist. Ei erau "vânaţi" de noul regim întrucât,
conform ideologiei marxist-leniniste, erau consideraţi asupritori şi duşmani ai poporului. Totuşi,
această migrare masivă s-a oprit foarte repede pentru că s-au închis graniţele. În aceste condiţii,
trecerea frontierei presupunea riscuri foarte mari. Cel mai uşor se putea pleca iniţial din Germania de
Est în Germania de Vest prin Berlin. În perioada 1949-1962 au reuşit să evadeze astfel 2,5 milioane
de persoane. În 1962 ruşii au construit Zidul Berlinului, care a blocat foarte eficient aceste plecări
(până în 1989 au mai trecut doar 5000 de persoane). Cei care plecau din ţările comuniste, primeau azil
politic în statele occidentale. În România au existat câteva particularităţi ale migraţiilor în perioada
comunistă. Mai întâi, în 1945, cea mai mare parte a saşilor a fost deportată în Siberia. Comuniştii îi
acuzaseră în bloc de colaborare cu ocupantul german şi au găsit motiv să-i expulzeze. Cei care au reuşit
să scape, au fost vânduţi de statul român statului Germania Federală, în anii 1970-1980. Ceauşescu se
MIGRATIA - Page 8 of 9
temea de problemele pe care le-ar fi putut face minorităţile în România (avea o obsesie în această
direcţie, aproape fără motive reale) şi a recurs la această metodă. Astfel, statul Român a câştigat şi
sume serioase de bani pe care statul german de vest le-a oferit sub forma unor împrumuturi
nerambursabile. După 1989 au mai plecat în mod liber şi alţi saşi, astfel că dacă în perioada interbelică
saşii erau 4% din populaţia României, azi mai sunt doar câteva mii (0,3%).
Migraţiile în ultimele decenii. Principala problemă a ultimelor decenii în primul rând
este migraţia ilegală deoarece migranţii ilegali sunt suspuşi la tot felul de abuzuri şi sunt mai dispuşi
spre comiterea unor infracţiuni din cauza condiţiilor dificile de viaţă. Italia s-a confruntat, începând cu
anii '80cu valuri succesive de populaţie ilegală: albanezi, marocani, tunisieni, somalezi etc. Italia este
expusă la acest fenomen datorită apropierii ei de coastele Africii. Cu toate acestea, astăzi cel mai mare
grup etnic din Italia este reprezentat de români (aproape 1,5% din populaţia ţării). Fenomenul
migraţiilor dinspre Europa de Est spre cea de vest s-a extins după 1989. Pe lângă prăbuşirea
comunismului, o altă cauză a fost războiul din Iugoslavia care a determinat plecarea a mii de refugiaţi:
albanezii din Kosovo, musulmanii din Bosnia-Herţegovina etc.

CONCLUZII SI PROPUNERI
Migraţia internaţională a devenit în ultimii ani o prioritate a agendelor interne şi externe ale
majorităţii ţărilor lumii, dar şi ale organizaţiilor internaţionale. Aceasta întrucât migraţia constituie,
în acelaşi timp, o sursă de insecuritate şi de securitate atât pentru ţările de origine şi cetăţenii lor, cât
şi pentru ţările de destinaţie şi locuitorii acestora.
Migraţia internaţională afectează şi, la rândul său, este influenţată de toate dimensiunile
securităţii, în special de cea psihosocială. Reprezentarea pe care cetăţenii ţării de destinaţie şi-o
formează despre imigranţi, azilanţi sau refugiaţi determină în mare parte măsurile care se iau în
sprijinul sau împotriva acestora. De asemenea, determină atitudini ce pot crea tensiuni, crize şi chiar
conflicte între ambele părţi implicate. În acest climat psihosocial, migranţii constituie o sursă de
beneficii, dar şi de probleme economice, sociale, politice, militare şi ecologice atât pentru ţara de
destinaţie, cât şi pentru cea de origine.
În cazul Europei, problema migraţiei a devenit mult mai complexă în special din cauza
extinderii Uniunii Europene. Aderarea la UE a unor ţări cu un număr mare de emigranţi ce au vizat şi
vizează statele europene dezvoltate a pus sub semnul întrebării atât statutul acestora în raport cu
teritoriul vizat, cât şi reglementarea fenomenului şi contracararea efectelor negative ale acestuia.
Astfel, chiar dacă mişcarea migranţilor se desfăşoară în cadrul aceleiaşi comunităţi, cea europeană,
fenomenul nu poate fi considerat migraţie internă, deoarece traversarea graniţelor naţionale rămâne o
caracteristică a migraţiei internaţionale. De asemenea, UE trebuie să reglementeze această situaţie
ţinând seama atât de drepturile şi statutul de cetăţean european al imigranţilor, cât şi de drepturile
cetăţenilor din ţările de destinaţie. 43 Mai mult, este absolut obligatoriu ca toate acţiunile întreprinse
să respecte drepturile fundamentale ale omului.
Este necesară analiza aprofundată a acestui fenomen, întrucât amploarea lui este în creştere,
iar tiparele sale au început să se modifice radical, dezvăluind, la nivel internaţional, noi tendinţe
surprinzătoare atât în ceea ce priveşte direcţia fluxurilor migratorii, cât a reprezentării psihosociale a
migranţilor şi efectelor migraţiei.

MIGRATIA - Page 9 of 9