Universitatea din Pitești

Facultatea de Științe, Educație Fizică și Informatică

Specializare : Ingineria Mediului
Anul : 2

Nanomateriale

Studente: Ciobanu Irina

Petrescu Loredana
 Cuprins

Introducere ...........................................................................................3
Evoluția tehnologiei .............................................................................4
Clasificarea nanomaterialelor ............................................................5
Caracterizarea nanomaterialelor ......................................................6
Procedee de elaborare a nanomaterialelor .....................................10
Domenii de utilizare ..........................................................................12
Introducere

O gamă variată de termeni, ce prezintă prefixul “ nano “ , cum ar fi nanoparticulă ,

nanomaterial , nanotehnologie , nanostructurat , nanosinteză descriu anumite materiale și
tehnologii , având proprietăți fizico-chimice speciale.
Termenul “nano” provine din limba greacă și semnifică o dimensiune foarte mică , egală
cu a 10−9 parte dintr-un întreg. Un nanometru semnifică 10−9 m sau 10−3 𝜇𝑚, o cantitate
extrem de mică cu enorm de multe aplicații în domeniul tehnologic al secolului XXI.
Noțiunea de “nanomaterial“ nu este complet nouă, materiale fin divizate fiind folosite
de timp îndelungat drept catalizatori.
Nanomaterialele sunt considerate a fi constituite din nano-obiecte, nano-particule,
nanofibre sau tuburi ce prezintă proprietăți specifice la scară nanometrică.
Domeniul materialelor nanostructurate anorganice s-a bucurat de un interes crescând,
lucru datorat faptului că nanomaterialele prezintă proprietăți electrice, optice, mecanice și
magnetice net superioare omologilor lor vrac. Acest fapt poate fi explicat prin aceea că
nanomaterialele au dimensiuni mici, suprafață specifică mare, raport suprafaţă-volum
mare și capacitatea de a forma suprafeţe reactive foarte rezistente și cu durată mare de
viață.
Din categoria materialelor nanostructurate, oxizii metalici, în special materialele
semiconductoare oxidice cu bandă interzisă largă, datorită proprietăților lor electrice și
optice variate, au beneficiat de-a lungul timpului de un interes deosebit. Acestea pot fi
transparente în vizibil și infraroșu și pot fi atât izolatoare cât şi semiconductoare. Dintre
oxizii metalici cu bandă largă, o aplicabilitate deosebită o are dioxidul de titan tare.
Printre metalele folosite pentru a îmbunătăţi activitatea fotocatalitică a TiO2 în vizibil se
numără şi vanadiul, studiile realizate până în prezent arătând că se produce o îmbunătăţire
destul de mare prin dopare cu acest metal. O explicaţie posibilă ar fi aceea că, prin iradiere
cu lumină vizibilă, centrii de vanadiu excitați donează electroni în banda de conducţie a
TiO2, lucru care permite oxidarea moleculelor adsorbite la suprafaţă. Vanadiul pare a fi
deci un candidat destul de interesant pentru a obține dioxid de titan dopat care să prezinte
proprietăţi valoroase
Nanomaterialele pot fi metale, ceramice, materiale compozite, polimeri ce prezintă cel
puțin una din dimensiuni mai mică de 100 nm.
Într-un nanometru pot fi incluși între 3 și 5 atomi aliniați, iar prin comparație diametrul
firului de păr este de 5 ori mai mare decât o nanoparticulă. Un atom de plumb metalic are
diametru de 0.35nm, un nanotub de carbon are un diametru cuprins între 1 și 10nm, iar un
fir de păr are un diametru de 100 000nm.
 În timp ce înțelegerea științifică a nanostructurilor este incompletă și rezervă cercetărilor
rezultate neașteptate, materialele nanometrice au fost produse și folosite de om de sute de
ani, Vopseaua folosită de tribul Maya reprezintă un material hibrid nanostructurat.
Culoarea, rezistența la acizi și coroziune a acesteia nici până astăzi nu au fost pe deplin
explicate. Roșul rubiniu al sticlăriei se datorează distribuirii nanoparticulelor de aur într-o
matrice de sticlă, emailul folosit în olărit, în perioada medievală, conținea particule
metalice dispersate, ce confereau strălucire și proprietăți optice speciale.
Materialele ceramice sunt cunoscute și folosite de către om încă de la începuturile
civilizației. Astăzi nanoceramicele prezintă proprietăți specifice superioare ceramicelor
tradiționale mai ales la temperaturi la care acestea din urmă nu ar fi rezistat.
Nu numai materialele ceramice au atras atenția cercetătorilor ci și materialele polimere,
sticla, elastomerii, mai ales ca consumabile pentru industria automobilelor. Cauciucul poate fi
primul exemplu de produs al nanotehnologie, datorită adaosului de nanoparticule carbon și
sulf pentru creșterea durabilității. Particulele nanometrice de carbon au dus la modificarea
comportamentului cauciucului, producând o adevărată revoluție la sfârșitul secolului 19 și
începutul secolului 20.

Evoluția tehnologiei

Din punct de vedere istoric, în funcție de contribuțiile aduse de cercetători, evoluția

tehnologiei se poate împărți în trei perioade.

Perioada empirică este guvernată de materiale, tehnologii și tehnici la scara macroscopică.

Anii ' 60 reprezintă momentul dezvoltării științei materialelor, al înțelegerii fenomenelor ce

au loc la suprafața materialelor.

La începutul anilor ' 80 se declanșează o adevărată revoluție a tehnici, când se dezvoltă

metodele de elaborare, mijloacele de manipulare și de caracterizare a structurilor
nanometrice. Nanotuburile, nanostraturile, nanofirele sunt deocamdată situate la frontiera
tehnologiei, pentru că, în prezent, nu se prevede o manipulare a unor structuri mai mici.

Nanotehnologia se poate defini ca fiind ramura tehnologică ce se focalizează pe producerea

controlată și pe dezvoltarea noilor materiale de precizie la nivel atomic, molecular sau
macromolecular, denumite nanomateriale, caracterizarea acestora și integrarea lor în
materiale, componente, structuri și arhitecturi mai complexe.

În anul 1974, cercetătorul Norio Taniguchi, de la Universitatea din Tokio, a fost cel care a
denumit acest nou domeniu „ nanotehnologie ”, făcând distincție între tehnologia la scară
micrometrică ( ce stă la baza producerii dispozitivelor micro-electronice) și cea la scară
submicrometrică, ce abia începea să se dezvolte.
 Nanotuburile descoperite de Smalley și celelalte structuri formate la nivel molecular
reprezintă baza revoluției în știința pe care Drexler o prevedea.Chiar și Taniguchi în 1974
prevedea peste 15 ani utilizarea de metode de manipulare la dimensiuni sub 100nm. Astăzi
analizând tehnicile utilizate la scară nanometrică și rapida dezvoltare a unei industrii și
tehnologii noi, denumită nanotehnologie, putem spune că previziunile au fost corecte.

Nanotehnologia se dovedește a fi o tehnică interdisciplinară, ce îmbină chimia, bilogia,

mecanica, electronica, știința materialelor.

Datorită proprietăților unice pe care le au, materialele nanostructurate prezintă numeroase

aplicații tehnologice în domenii diferite, cum ar fi: chimia analitică, industria farmaceutică,
electronica, optica, biologie, mecanica, medicina, industria armamentului, construcții
aerospațiale.

Comisia Europeană estimează că piața mondială în domeniul nanotehnologiei era în 2001

superioară sumei de 40 miliarde de euro, pentru că în 2008 piața produselor să fie estimată la
mai mult de 700 miliarde de euro.

Scara nanometrică se dovedește a fi pentru cei de azi o ≪ 𝑢𝑙𝑡𝑖𝑚ă 𝑓𝑟𝑜𝑛𝑡𝑖𝑒𝑟ă ≫, dincolo

de care nu se știe dacă mai există domenii de exploatare.

Clasificarea nanomaterialelor

În literatura de specialitate există date numeroase privind clasificarea nanomaterialelor.

În funcție de structura și orientarea în spațiu pot fi nanomateriale elementare (nanocristaline

sau nanofaze amorfe ) și nanomateriale complexe (policristaline, compozite ).

În funcție de dimensiunea exterioară și interioară a componentelor nanofazice complexe pot

fi distinse componente de dimensiune 0, 1, 2 sau 3.

Siegel și Niihara sunt cei care au propus o clasificare mai exactă a materialelor
nanostructurate în funcție de structura și orientarea în spațiu.

După Siegel, nanomaterialele sunt structurate în trei clase:

 Agregatele sau clusteri izolați (liberi) ;

 Manostraturi sau multistraturi superficiale sau incluse ;
 Nanomateriale tridimensionale .

În funcție de dimensiune se disting:

  Nanomateriale de dimensiune 0 cum ar fi agregate sau clusteri, monocristale
nanometrice izolate, nanofaze izolate (amorfe sau cristaline), granule de pulberi
monocristaline nanometrice aparțin clasei ( 0D) ;
 Fibre monocristaline izolate de dimensiune nanometrică și nanofazele izolate elongate
aparțin clasei de dimensiune 1 ( 1D) ;
 Filmele subțiri monocristaline și cristalele plate izolate nanometrice aparțin clasei de
dimensiune 2 ( 2D) ;
 Materiale policristaline nanostructurate fac parte din clasa ( 3D) .

Niihara clasifică sistemele multifazice ( compozite) în sisteme de tip intragranular sau mixt
(în funcție de distribuția fazei nanometrice minoritară față de faza majoritară, micrometrică)
sau sisteme cu ambele faze nanometrice, între care există sau nu îmbinare.

Prin manipulare și aranjare la nivel atomic sau molecular, rezultă nanostructuri de bază ce
includ nanoparticulele sau nanocristalele, nanostructurile și nanotuburile. Aceste
nanostructuri diferă prin modul de dispunere al atomilor și moleculelor. Nanostructurilepot
prezenta legături de hidrogen, legături covalente și legături dipol-dipol.

Caracterizarea nanomaterialelor

Proprietățile materialelor monostructurate prezintă diferențe remarcabile față de proprietățile

materialelor convenționale. Aceste proprietățile sunt unice și se explică prin creșterea
semnificativă a suprafeței specifice a grăunților datorită dimensiunii mici a acestora și
creșterea volumului limitelor de grăunți. Spectrografia aglomerării de particule mici cu
dimensiunea mai mică de 3 nm relevă o stabilitate particulară pentru anumite valori n ale
numărului de atomi ce constituie aglomerarea. Pentru atomii monovalenții s-a observat
creșterea frecvenței de apariție pentru n = 8,20,40,58,92 .

Atunci când dimensiunea cristalitelor este de ordinul nanometrilor, numărul de atomi situați
la suprafața grăunților devine important, astfel încât proprietățile termodinamice și cinetice
devin guvernate de limitele de grăunte.

Materialele convenționale au grăunți de dimensiune de la 100 microni până la câțiva

milimetri și conțin câteva milioane de atomi fiecare. Un material nanocristalin are grăunți cu
dimensiuni între 1 – 100 nm. Raza medie a unui atom este de 1-2 Å ( 1 Å = 10 – 10m ), un
nanometru reprezintă 10 Å, deci un nanometru poate cuprinde între 3 și 5 atomi, în funcție de
raza atomului. Astfel putem spune că grăunții nanometrici conțin doar câteva sute de atomi
fiecare. Cu cât dimensiunea de grăunte scade, există în fracțiunea de volum o creștere
semnificativă a numărului de grăunți și interfaze. Pentru o dimensiune de aproximativ 5 nm,
aproape 50% din volum îl reprezintă limitele de grăunți.

Structura limitelor de grăunți a nanomaterialelor diferă de cea a materialelor convenționale de

ordin micrometric sau chiar mai mari. Atomii, în cazul materialelor convenționale, ocupă
poziții ce respectă cât mai fidel ordinea cristalografică de o parte și de alta a grăuntelui (
datorită unor dezordini a grăunților, apar limitele de grăunți de energie mică). În limitele de
grăunți ale nanomaterialelor atomii nu prezintă o ordine locală.

Atomii aflați la limitele de grăunți, colorați în negru, prezintă o deviere de 10% față de atomii
situați în rețeaua grăunți. Se observă că limitele de grăunți există un volum liber important ce
poate atinge chiar 25% din volumul limitei de grăunte.

Domeniul nanometric este deci guvernat de numeroase fenomene de suprafață (fotosinteză,

cataliză, precipitare, reactivitate, deformare, reflexie, luminozitate...),

atomii fiind localizați în număr mult mai mare la suprafață decât în interiorul grăunților.

Modul în care au loc interacțiunile dintre moleculele mediului înconjurător și particulele la

scara nanometrică determină proprietăți importante cum ar fi conductibilitatea optică,
electrică, rezistența mecanică și magnetismul.

Interesul științific asupra nanomaterialelor se explică prin faptul că proprietățile intrinseci

(fizice, chimice, biologice) se schimbă atunci când particula se apropie de dimensiuni
nanometrice. Interfețele, dislocațiile, neomogenitățile compoziției chimice sunt guvernate în
aceste structuri de dimensiunea nanometrică.

Creșterea suprafeței specifice a grăuntelui, odată cu scăderea în dimensiunea a acestuia,

creșterea numărului limitelor de grăunți, modifică proprietățile fizice ale materialului. Nivele
electronice ale nanomaterialelor provoacă modificări ale proprietățile optice și electrice,
atunci când dimensiunea grăunților se apropie de dimensiune moleculară

( d < 5 nm).

Pentru material nanostructurate s-a observat o modificare a stabilității fazelor cristaline,

fazele materialelor convenționale ce sunt caracteristice temperaturilor mari, apar acum la
temperaturi mici. De exemplu titanatul de bariu și titanatul de plumb cristalizează după
sistemul cubic la scară microscopică, dar în structura nanometrică prezintă o organizare după
sistemul tetragonal. Acest comportament a fost explicat de specialiști prin modificarea
suprafeței specifice. De asemenea și punctele de fierbere se modifică o dată cu dimensiunea
particulei.

Din punct de vedere al proprietăților, materialele nanostructurate sunt foarte dure, ductile la
temperaturi înalte, la oboseală și active din punct de vedere chimic ( au o bună rezistență la
coroziune). De exemplu, ceramicele nanostructurate sunt mult mai rezistente și ductile
(maleabile) decât ceramicele tradiționale, iar nanometalele prezintă duritate, strălucire,
rezistență electrică, capacitate termică și proprietăți magnetice superioare.
Legea ce descrie cel mai bine proprietățile mecanice ale materialelor policristaline este legea
Hall – Petch. Ea explică dependența limitei elastice 𝑅𝑒 a materialelor cristaline de
dimensiunea grăunților :

𝑅𝑒 = 𝑅𝑒𝑜 + 𝑘𝑑 −1/2

Unde :

 𝑅𝑒𝑜 – reprezintă limita elastică a monocristalului ;

 𝑘 – coeficient ;
 𝑑 – reprezintă diametrul grăuntelui.

Creșterea limitei elastice odată cu scăderea dimensiunii grăuntelui este însoțită, la temperaturi
mari, de tranziția fragil – ductil ( ruperea fragilă devine ruperea ductilă ). Acest fenomen a
fost descris de A.H.Cottrell ca fiind rezultatul interacțiunii dislocațiilor cu limitele de grăunți,
ce constituie un obstacol în propagarea lor. Blocarea dislocațiilor durează până când
dislocația de la marginea blocajului este supusă unei tensiuni limită ce-i permite să
depășească limita de grăunte și să pătrundă în grăuntele învecinat. Un fenomen similar apare
în cazul metalelor de dimensiuni mici, puternic deformate, în care pereții se comportă în mod
asemănător, ducând la formarea unei structuri de tip mozaic.

În cazul grăunților de dimensiuni mici, validitatea modelului lui Cottrell, bazat pe noțiunea de
blocaj, este ambiguă, căci apare un alt fenomen, în sens contrar: difuzia limitelor de grăunte.

Ținând cont de observațiile experimentale ( blocajul dislocațiilor, difuzia limitelor de

grăunte) pentru cristalele nanometrice putem spune că relația stabilită de Hall – Petch nu mai
este valabilă la scară nanometrică.

Ruperea unui material în regim elastic linear ( v. Diagrama lui Hooke ) este descrisă în
relația:

𝜎𝑟 = 𝐾𝐼 𝑐 / 𝐸𝐶 1/2
în care:

 𝜎𝑟 – tensiunea de rupere prin tracțiune ;

 𝐸 – modului de elasticitate ( Young ) ;
  𝐾𝐼 𝑐 – factorul de tenacitate ;
 𝐶 – dimensiunea critică a materialului.

Atunci când dimensiunea grăuntelui descrește, 𝜎𝑟 crește căci C variază în același mod ca și
dimensiunea grăuntelui. Proprietățile mecanice specifice sunt mult mai evidente în cazul
nanocompozitelor ceramice, cum ar fi în cazul compozitelor 𝑆𝑖3 𝑁4 – SiC. 𝑆𝑖3 𝑁4 este faza
majoritară cu o dimensiune de grăunte de 1 µm și SiC se prezintă sub forma unor cristalite de
aproximativ 0,3 µm și, în același timp, sub formă de nanoparticule în interiorul grăunților de
𝑆𝑖3 𝑁4 . Tenacitatea și rezistența la rupere sunt de 1,5 ori mai mari decât pentru 𝑆𝑖3 𝑁4 de
aceeași dimensiune.

Datorită proprietăților mecanice superioare nanoparticulele pot juca rolul de a devia fisuri

( rol de particule intragranulare) și de a crește factorul de tenacitate Kic sau de a reduce

dimensiunea grăunților ( rol de nanoparticule intergranulare ).

Micșorarea dimensiunii grăuntelui este cauza producerii unui comportament superplastic, în

care alunecarea limitelor de grăunți este însoțită de difuzia limitelor de grăunți și a
vecinătăților acestora, ceea ce provoacă o deformare plastică intragranulară.
Superplasticitatea se manifestă prin deformarea fără ruptură de la 100% până la 1000%.
Metalele și ceramicele nanostructurate prezintă superplasticitate la temperaturi cu 200°C mai
scăzute față de materialele microstructurate.

Există două modele ce descriu deformarea la cald fără schimbarea morfologiei grăunților:
modelul ≪ 𝒈𝒓𝒂𝒊𝒏 𝒔𝒘𝒊𝒕𝒄𝒉𝒊𝒏𝒈 ≫, propus de M.F.Ashby și R.A. Verrall, și modelul ≪
𝒈𝒓𝒂𝒊𝒏 𝒓𝒐𝒍𝒍𝒊𝒏𝒈 ≫, propus de V. Palidar și S. Takeuchi.

În cazul aliajelor metalice, superplasticitatea se manifestă deseori și pentru grăunții

convenționali, la temperaturi accesibile, cum ar fi cazul aliajelor de aluminiu, cu d ~ 10 µm,
la temperatura T = 500℃. Viteza de deformare este de 10−4 𝑠 −1 pentru un procent de
deformare de 100%. Pentru aliajele titanului utilizarea lor industrială are loc la temperaturi de
1000℃, utilizarea fazelor nanometrice are loc pentru o viteză de deformare de aproximativ
104 𝑠 −1. Pentru ceramicele tradiționale, coeficienții de difuzie sunt mult mai mici, astfel încât
– pentru a se obține superplasticitate – este neecsară miniaturizarea structurii până la
dimensiunea nanometrică. Superplasticitatea nanoceramicelor permite ca acestea să fie trase
în fire, oferind aplicații bazate pe proprietățile superconductoare.

Materialele nanometrice prezintă proprietăți chimice diferite de ale materialelor masive:

potențiale chimice și solubilitate diferite, electroafinitate, potențial de ionizare și de
oxidoreducere modificate. Creșterea reactivității materialelor nanocristaline, față de a
materialelor microcristaline, se datorează creșterii ariei suprafeței de contact. Ceramicele pe
bază de oxid de ceriu prezintă o activare catalitică pentru reducerea dioxidului de sulf și
oxidarea monoxidului de carbon, la temperaturi mai mici prin comparație cu catalizatorii
obișnuiți. Anumite materiale pot dezvolta activitate catalitică atunci când devin
nanostructurate. De exemplu CdSe, care în mod normal nu are proprietăți fotocatalitice, în
starea nanocristalină capătă aceste proprietăți.

Procedee de elaborare a nanomaterialelor

Se pot obține nanomateriale cu structură tridimensională pornind de la pulberi

nanometrice, folosindu-se metode chimice (cum ar fi: sol-gel, sinteză hidrotermală, sinteza
hidrolitică) sau de altă natură, precum: măcinarea mecanică, condensarea, călirea ultrarapidă,
proiecția laser, electrodepunerea. Un interes deosebit a prezentat obținerea de nanomateriale
ceramice cu proprietăți speciale pornind de la nanopulberi.

Obiectivele ce se urmăresc sunt :

 Obținerea unei densități uniforme prin reducerea numărului de defecte;

 Creșterea durității, plasticității, rezistenței;
 Obținerea de straturi ceramice biocompatibile pentru aplicații medicale;
 Utilizarea în industria farmaceutică.

Metode chimice de elaborare:

Formarea de nanoparticule prin reacții de sinteză în fază de vapori se bazează pe vaporii

produși pornind de la un precursor, care sunt înlocuiți de gazele sau de produșii reactivi
pulverulenți ce sunt amestecați cu gazul neutru portant, înainte de a fi introduși în camera de
reacție. Parametrii de elaborare pot fi controlați pentru a se evita creșterea și aglomerarea
particulelor formate. Creșterea temperaturii conduce la o creștere explozivă a germenilor.

Elaborarea de nanoparticule prin reacții de sinteză în fază lichidă pornește, în general, de

la o soluție apoasă sau organică ce conține reactanții. Precipitarea nanoparticulelor se obține
prin modificarea condițiilor de echilibru fizico-chimice a ph-ului, a potențialelor de
oxidoreducere, a concentrației reactanților sau a solventului. Pentru evitarea creșterii
cristalitelor se utilizează surfactanți (substanțe organice cu grupări hidrofile și hidrofobe ce
se pot dizolva atât în apă cât și în solvenți).

Procedeul sol-gel constă în formarea unui material solid pornind de la soluții de precursori.
Această tehnică, ce are loc la temperatură scăzută, se bazează pe reacțiile de polimerizare
anorganică în fază apoasă ce contrinuie la formarea a două stări diferite: solul și gelul. Solul
poate fi definit ca o dispersie stabilă de precursori într-un solvent.
Aceasta este cea mai utilizată metodă chimică de sinteză a pulberilor nanometrice. Prin
creșterea pH-ului sau prin deshidratare termică lentă se obțin geluri pornind de la soluri
concentrate. Hidroliza parțială a acestui sol în mediu acid sau bazic duce la crearea unei
structuri tridimensionale numită gel. Gelul obținut este apoi uscat pentru a forma xerogelul,
apoi este calcinat la temperaturi relativ mici, pentru a se obține oxizii doriți.

Prin acest procedeu se obțin materiale ceramice anorganice, materiale amorfe și

nanostructurate, oxizi micști.

Dezavantaje: cost ridicat al materialelor, se obțin reziduuri de carbon sau alți compuși
nedoriți, iar anumiți compuși sunt dăunători sănătății.

Sinteza hidrolitică convențională (precipitare și coprecipitare) permite obținerea de pulberi

cu compoziție chimică și structurală precisă și complexă (ex: Zr𝑂2 stabilizat sau parțial cu
CaO, MgO, 𝑌2 𝑂3, Zr𝑂2 – 𝐴𝑙2 𝑂3, 𝐼𝑛2 𝑂3 - Sn𝑂2...).

Parametrii de care depinde procesul sunt: concentrația metalului, concentrația electrolitului

suport și agentul de hidroliză (nucleofil sau electrofil). În funție de natura speciei
hidrolizabile se folosesc agenți nucleofili (hidroliza speciilor cationice) sau electrofili
(hidroliza speciilor anionice).

Sinteza hidrotermală constă într-un tratament termic sub presiune în prezența oxizilor și
hidroxizilor, într-o autoclavă ce conține o soluție apoasă. În general, reacția se produce la
aproximativ 350℃, iar presiunea din autoclavă poate atinge 15 Mpa, folosindu-se materii
prime mai ieftine.

Creșterea temperaturii favorizează deplasarea echilibrului reacției de hidroliză spre

formarea produșilor hidratați sau direct a oxizilor, prin ruperea legăturilor M – OH ( denumit
domeniul de „ hidroliză forțată” ). Creșterea presiunii favorizează apariția speciilor cu un
număr de coordonate mai mare, mai dese.

Principalele avantaje ale procedeelor de sinteză hidrotermală constau în :

 Diversitatea, procedeul putând fi utilizat pentru sinteza unor sisteme variate și

complexe, din materii prime diverse;
 Reducerea numărului de operații tehnologice și a consumului de energie și agenți
chimici;
 Eliminarea sau reducerea considerabilă a efluenților cu efect nociv asupra mediului
ambiant;
 Obținerea de pulberi nanocristaline, monodisperse, cu reactivitate ridicată, sintetizate
la temperaturi joase.
Metode mecanice de elaborare (mecanosinteza):

Tehnica denumită mecanosinteză (mechanical alloying) constă în măcinarea pulberilor

micrometrice (1-30µm) și obținerea de pulberi nanometrice. Tehnica a fost dezvoltată de J.S.
Benjamin, pentru fabricarea superaliajelor durificate prin dispersie de oxizi.

În această metodă sunt folosite diferite tipuri de mori pentru măcinare a căror caracteristică
comună o constituie folosirea de bile din carbură de wolfram sau din oțel dur. Acestea sunt
puse în mișcare prin diverse procedee: bare în rotație, rotirea morii, mișcarea planetară a
morii, vibrație laterală a morii. Primele două procedee corespund obținerii unor cantități de
pulberi, între 100 și 1000 kg, dar sunt limitate la diverși parametri experimentali. Ultimele
două procedee sunt folosite mai ales în laboratoe (timpul de măcinare este cuprins între 1 și
10 ore, iar temperatura este relativ mică, T<200℃).

Unul dintre dezavantajele acestor metode îl constituie riscul de contaminare datorat

atmosferei din moară sau particulelor de material ce pot fi smulse din bile în timpul șocurilor.
Pentru a evita poluarea datorată atmosferei, morile se pot închide în incinte ermetice sub
argon sau heliu. Utilizând pulberi metalice se poate reduce poluarea datorată bilelor, prin
crearea unui strat protector ce se formează la suprafața acestora.

Pulberile obținute prin măcinare sunt caracterizate prin energie stocată, mai ales în grăunți.

Măcinarea materialelor corespunde unui mecanism de deformare la viteză mare (103 - 104 s)
constatând dintr-un proces repetat de rupere și sudare ce dă naștere, într-o primă etapă, la o
structură lamelară iar apoi progresiv la o structură de grăunți nanometrici.

Aplicații ale procedeului de mecanosinteză:

 Alierea metalelor sub limita de solubilitate fără topire (J.S. Benjamin a obținut
superaliaje, prin incorporarea unei dispersii micrometrice de oxizi);
 Alierea metalelor ce în condiții obișnuite sunt nemiscibile sau puțin miscibile.

Domenii de utilizare

Interesul crescut și efortul considerabil al cercetărilor de a îmbunătăți proprietățile

materialelor, apariția și dezvoltarea nanotehnologiei, a permis companiilor și cercetărilor să
producă noi componente și materiale noi, ce păreau imposibil de obținut prin metode
convenționale. Nanotehnologia poate îmbunătății performanțele actuale ale produselor
existente pe piață, cercetările actuale focalizându-se pe înțelegerea fenomenelor la scara
nanometrică, pentru a crea și utiliza sisteme și structuri ce au proprietăți și funcțiuni noi,
diferite de cele ale materialelor convenționale.

Un loc aparte este ocupat de cercetările efectuate asupra nanotuburilor de carbon (monostrat
sau multistrat). Un nanotub cu un singur strat are diametrul de aproximativ 1,4 nm, pe când
tuburile cu pereți multipli pot conține între 2 și 30 de tuburi concentrice, ce duc la obținerea
unui diametru de 30 – 50 nm, iar în lungime măsoară de câțiva zeci de nm până la câțiva
microni.

Proprietățile speciale pe care le prezintă nanotuburile din carbon și posibilitatea de a fi

utilizate pentru diferite aplicații (electronică, optică, protecția mediului) au captat interesul
cercetărilor și al companiilor. O parte dintre proprietățile și structurile corespunzătoare sunt
prezentate mai jos:

 Sunt mult mai dure decât oțelurile dar mult mai flexibile și mai ușoare;
datorită acestor proprietăți mecanice excepționale sunt folosite ca senzori
pentru microscoapele electronice cu baleiaj sau cu armături pentru materialele
compozite;
 În funcție de structură pot fi conductori sau semiconductori, astfel fiind
folosite în aplicații electronice la scară nanometrică; proprietățile electrice
excepționale combinate cu cele mecanice creează noi oportunități în domeniul
nanodispozitivelor electromecanice;
 Modificarea compoziției nanotuburilor le conferă proprietăți de transport;
nanotuburile pot fi constituite și din bor, carbon și azot (BxCyNz) și prezintă o
structură asemănătoare cu cele ce conțin numai carbon.

În industria de automobile, tehnologii bazate pe utilizarea nanocompozitelor au venit

în întâmpinarea cerințelor constructorilor (de a micșora greutatea autovehiculelor,
concomitent cu creșterea caracteristicilor de utilizare, reducerea consumurilor de
materiale și de combustibili, creșterea confortului și securității beneficiarilor).

Astfel, nanocompozitele cu matrice de polimeri permit creșterea rezistenței

materialelor folosite în structura autovehiculelor, micșorând totodată greutatea
acestora. Cercetările din domeniu urmăresc înlocuirea componentelor metalice
executate prin deformarea plastică cu componente realizate din nanocompozite cu
matrici polimerice de preferință poliofeline, cum ar fi polipropilenă încărcată cu
nanoparticule de montmorillonite.

O altă problemă vizată de constructorii de automobile este aceea a reducerii consumul

de carburant, mai ales când arderea acestuia este incompletă. În acest scop, sunt
folosite materiale ceramice nanocompozite cu tenacitate înaltă pentru unele dintre
componentele motoarelor (ca de exemplu: electrozii motoarelor cu gaz), obținându-se
o durată de viață mai lungă pentru acestea și o combustie mai completă a
carburantului, deci creșterea randamentului motorului.
De asemenea, calitatea parbrizelor poate fi crescută prin depunerea unui strat de
grosime nanometrică, prin îmbunătățirea calităților termice ale sticlei și a vizibilității
pe timp ploios.

În cazul construcțiilor aeronautice și spațiale, utilizarea nanomaterialelor are drept

obiective îmbunătățirea performanțelor și ușurarea masei structurii navelor, reducerea
ciclurilor de fabricație și simplificarea operațiilor de asamblare, prelungirea duratei de
viață a componentelor, reducerea consumurilor de carburant etc. Referitor la acest din
urmă aspect, este demnă de remarcat dorința fabricanților de a crește rezistența
pieselor la diverse temperaturi (mai mici sau mai mari decât cea ambiantă), pentru a
diminua și chiar a elimina (dacă se poate) circuitele de răcire, obținându-se astfel o
economie semnificativă de energie, odată cu creșterea randamentului motorului.

Pe termen mediu (în următorii 10 ani, de exemplu), cercetările privind folosirea

nanomaterialelor în construcția de autovehicule (automobile, vapoare, avioane,
rachete) sunt îndreptate spre îmbunătățirea procedeelor de depunere pe suprafețele
pieselor solicitate mecanic, în diferite condiții de mediu (temperaturi joase sau înalte,
ape cu diferite grade de salinitate, coroziune atmosferică etc.).

Pe termen lung (perioade mai lungi de 10 ani), cercetările se vor orienta spre
obținerea unor nanomateriale metalice sau compozite, acestea din urmă având matrici
din diferite materiale (metalice, ceramice, polimerice), cu valori adăugate foarte mari.
Astfel, adaosurile de nanotuburi de carbon în masa compozitului carbon – carbon,
folosit în construcția frânelor, măresc coeficientul de frecare. Același tip de adaosuri,
în compozitul alcătuit dintr-o matrice de carbură de siliciu și fibre de carbon, folosit la
construcția camerelor de combustie în care temperaturile ajung la 2000℃, are ca efect
îmbunătățirea conductibilității termice a materialului.

În concluzie, aplicațiile prezente și potențiale ale nanomaterialelor sunt extrem de

variate și pătrund în toate sectoarele vieții. Alte utilizări pe car ele pot avea
materialele nanometrice în diverse domenii ale industriei pot fi pentru:

 cosmetice;
 cartușe pentru imprimante;
 materiale plastice;
 pigmenți, coloranți, vopsele;
 detergenți, agenți de curățare;
 materiale ignifuge;
 produse intermediare pentru industria chimică și petrochimică, metalurgică;
 materiale de construcții (ciment, ipsos);
 materiale ceramice (filiere pentru producerea de fire electrice);
 ad- și absorbanți, suport pentru catalizatori;
 produși alimentari liofilizați;
 produși pentru agricultură, îngrășăminte, pesticide;
 combustibili pulverizați;
 emulsii;
 componente electronice;
 straturi protectoare;
 materiale optice și luminescente;
 componente ale reactoarelor nucleare.
 BIBLIOGRAFIE

Radu – Nicolae Dobrescu, Adriana – Gabriela Plăiașu, Jean Denape, Știința

și ingineria materialelor, Editura Universității din Pitești, 2008, p. 323-346