Cursul 3

Cursul 3
PERSOANA FIZICĂ; CAPACITATEA CIVILĂ A

PERSOANEI FIZICE
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ (partea I)
Conţinut: Capacitatea de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu. Principiile

răspunderii juridice. Condiţiile răspunderii juridice. Formele răspunderii
juridice. Cauze care înlătură/exclud răspunderea juridică.
Calitatea de persoană fizică este recunoscută prin lege tuturor fiinţelor umane, luate fiecare în
parte, ca membre ale societăţii, care se bucură de posibilitatea de a participa la raporturi juridice.
Capacitatea de folosinţă exprimă aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligţii.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi asuma obligaţii savârşind
acte juridice sau, altfel spus, aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ
În noul Cod Civil, la Art.20 – se defineşte Capacitatea de folosinţă drept aptitudinea oricărei
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
◄ Durata capacităţii de folosinţă

Art.21 - Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia.
◄ Drepturile copilului conceput
Lect. Univ. Dr. Ana-Maria Bolborici

Suport de Curs – ELEMENTE DE LEGISLAȚIA MUNCII ÎN CONTEXT EDUCAȚIONAL – 2018/2019
Potrivit articolului 36 din noul Cod Civil, Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă
numai dacă el se naşte viu.
Ca urmare, de ex. un copil conceput poate veni la succesiune alături de alţi moştenitori chiar
dacă s-a născut după moartea celui a cărui succesiune se împarte. De asemenea, el poate fi beneficiarul
unei donaţii chiar dacă în momentul constituirii donaţiei era doar conceput. Cf. Codului Civil “este
capabil a primi prin donaţie oricine este conceput în momentul donaţiunii”.
De asemenea, un copil conceput poate fi recunoscut de către tatăl său natural, poate beneficia de
pensie de urmaş şi poate să dobândească o nouă naţionalitate.
Capacitatea dobândită de o fiinţă înainte de a se naşte, deci în perioada în care era doar
“concepută”, are caracteristica de a exista numai în ceea ce priveşte drepturile pe care le poate dobândi,
ea fiind inexistentă în ceea ce priveşte asumarea de obligaţii.
Această capacitate se dobândeşte sub condiţia rezolutorie, aceea conform căreia copilul
conceput să se nască viu.
O problemă importantă pe care şi-a ridicat-o şi dreptul este aceea de a stabili cu exactitate
“timpul legal” al concepţiei, pentru a se putea stabili cu exactitate dacă o donaţie, spre ex., poate sau nu
intra în posesia unui copil “nou conceput” sau dimpotrivă nu are dreptul legal.
Ştiinţa medicală nu oferă criterii pentru stabilirea exactă a datei concepţiei unui copil, indiferent
dacă s-a născut la termen sau nu. Totuşi, Codul Civil , în art. 412 stipulează că: “timpul cuprins între a
300 a şi a 118 a zi înaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii”. Cu alte cuvinte, timpul
legal al concepţiei copilului este situat între termenul maxim de 300 de zile şi termenul minim de 180
de zile, cuprinzând 121 de zile.
Astfel, fiecărei fiinţe i se recunoaşte capacitatea încă din momentul naşterii; însă pentru a-şi
exercita drepturile şi obligaţiile are nevoie de un anumit stadiu al dezvoltării sale, adică de un grad de
discernământ.
De aceea se face distincţie între capacitatea de folosinţă, care constă în aptitudinea persoanei de
a avea drepturi şi obligaţii, şi capacitatea de exerciţiu, care înseamnă aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în nume propriu, adică prin acte juridice săvârşite personal.
Fiind legată indisolubil de fiinţa umană, capacitatea acesteia apare odată cu naşterea şi se stinge
odată cu moartea persoanei fizice.
Pentru a putea dobândi capacitatea trebuie copilul să fie născut viu, iar dacă copilul este născut
mort el este considerat că nu există.

2
Astfel, în Codul Civil se stipulează că: « copilul născut mort este considerat că nu există. În
consecinţă, dacă un copil s-a născut viu şi apoi a murit, deci chiar dacă a trăit numai câteva clipe i se
întocmeşte certificat de naştere şi apoi de deces. În acele clipe în care a trăit copilul poate deveni, de
ex., moştenitor, iar apoi patrimoniul pe care l-a dobîndit în clipele de viaţă să fie transmis spre
succesorii săi în urma decesului ».
Astfel, este suficientă dovada că, copilul a respirat (dovadă ce se face prin constatarea medicală
că a avut aer în plămâni) pentru a se produce consecinţele amintite mai sus.
Data naşterii unei persoane fizice are o importanţă deosebită, ea marcând momentul din care
acesta poate avea drepturi şi obligaţii. Dovada ei se face prin certificatul de naştere, eliberat ca urmare
a înregistrării naşterii.
Cea mai precisă dovedire a momentului naşterii se poate face atunci când persoana fizică se
naşte într-o unitate sanitară, fiindcă aceasta întocmeşte un act medical numit certificatul constatator al
naşterii, unde se consemnează ziua, ora şi chiar minutul la care s-a produs naşterea.
În temeiul certificatului medical, se operează consemnarea datei naşterii copilului în registrul de
stare civilă şi în actul de naştere al copilului.
Dacă copilul nu s-a născut într-o unitate medicală, înregistrarea naşterii se face în temeiul
declaraţiei de înregistrare făcută la primăria locului unde s-a născut copilul. Această declaraţie o poate
face oricare dintre părinţi sau în situaţia când aceştia nu pot face declaraţia, oricare dintre rude, chiar
vecinii sau cei care au asistat la naştere.
Termenul în care trebuie făcută această declaraţie este acela de 15 zile de la naştere, dacă
copilul s-a născut viu şi de 24 de ore de la naştere, dacă copilul s-a născut mort.
Copilul găsit trebuie declarat, în termen de 3 zile de la data găsirii (de către cel care l-a găsit),
administraţiei instituţiei de ocrotire care l-a preluat ori a celui căruia i-a fost încredinţat. În aceste
situaţii, data naşterii e aceea comunicată de persoana care a făcut declaraţia.
Când înregistrarea naşterii se face tardiv, adică după cele 15 zile, se pot înregistra două situaţii:
- Când declaraţia de înregistrare tardivă nu depăşeşte totuşi un an de la data naşterii
copilului, în această situaţie înregistrarea nu se poate face decât în temeiul aprobării
date de primarul localităţii unde s-a produs naşterea – data fiind cea comunicată în
cuprinsul declaraţiei – aprobate de primar;

3
- Când declaraţia de înregistrare tardivă se face la mai mult de un an de la naşterea

copilului, înregistrarea naşterii se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
pronunţată în urma unei expertize medico-legale.
În situaţia în care copilul s-a născut mort se consideră că nu a avut niciodată capacitate, că nu a
fost subiect de drept şi, ca urmare, capacitatea de folosinţă care i-a fost recunoscută (eventual) înainte
de a se naşte se va şterge.
◄ Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă:

- acestea au caracter de protecţie al persoanei (incapacităţi speciale de a încheia acte juridice), cum ar fi
:
* incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament in folosul tutorelui sau;
* incapacitatea medicilor şi farmaciştilor de a primi donatii;
* incapacitatea soţilor de a vinde unul altuia;
* incapacitatea tutorelui şi a rudelor de a încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă.
CAPACITATEA DE EXERCIŢIU
Capacitatea de exerciţiu este definită în Codul civil drept aptitudinea persoanei de a încheia
singură acte juridice civile.
◄ Începutul capacităţii de exerciţiu

Art.38 Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră. Persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
◄ Situaţia minorului căsătorit

Art.39 Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul în care căsătoria
este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină
de exerciţiu.
◄ Capacitatea de exerciţiu anticipată

Art. 40 Pentru motive temeinice, instanţa tutelară poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de
16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului,
luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
4
◄ Capacitatea de exerciţiu restrânsă

Art. 41, alin. (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege şi cu autorizarea
instanţei de tutelă.
(3) Cu toate acestea, minorul prevăzut la alin.(1), poate face singur acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi
care se execută la data încheierii lor.
◄ Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă are loc în următoarele cazuri:

- minorul dobândeşte capacitatea deplină când împlineşte 18 ani (iar în cazul căsătoriei, fetele de 16
respectiv 15 ani). În cazul căsătoriei încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă, nu este definitivă, fiind
reversibilă, în cazul declarării nulităţii căsătoriei (daca femeia nu a împlinit 18 ani şi a fost de rea-
credinţă).
- minorul este pus sub interdicţie judecătorească;
- minorul decedează.
► Actele minorului care a împlinit 15 ani
Minorul care a împlinit 15 ani poate să încheie singur acte juridice referitoare la muncă, la
îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui,
precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. În acest caz, minorul exercită
singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de
veniturile dobândite. În vechiul Cod Civil nu era nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui.
Actele care se încheie cu minorii care nu au împlinit 14 ani sunt anulate pentru incapacitate,
chiar dacă nu există leziune.
► Lipsa capacităţii de exerciţiu

Art. 43 Nu au capacitate de exerciţiu:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- interzisul judecătoresc (persoana aflată sub interdicţie).
Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.
5
Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume
prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară
de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Rezultă, astfel, două moduri prin care se obţine capacitatea de exerciţiu:

- la majorat - 18 ani ;
- prin căsătorie - Codul Familiei prevede ca bărbatul să aiba 18 ani, iar femeia 16 ani ( sau 15 ani
pentru motive temeinice şi numai cu aviz dat de medic şi Primaria locală).
► Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele situaţii:

- prin moarte;
- prin punerea sub interdicţie judecătorească;
- prin declararea nulităţii sau anularea casătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani, dacă se
demonstrează că aceasta a fost de rea-credinţă.
În materie testamentară, lipsa capacităţii de exerciţiu a minorului se întinde până la vărsta de 16
ani.
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Comportamentul uman are o sferă diversă de manifestare dar, cu toată complexitatea

comportamentului, omul se raportează la unele principii, norme, valori în limitele a ceea ce el consideră
a fi bine-rău, permis-nepermis, drept-nedrept, licit-ilicit.
La momentul stabilirii opţiunii individului pentru o anumită conduită se declanşează
mecanismul constituirii răspunderii sale sociale. Aceasta se datorează capacităţii sale raţionale de a
opta pentru un anumit comportament, ştiind, sau trebuind să ştie că fapta sa se înscrie sau nu în limitele
principiilor generale acceptate şi va trebui să suporte consecinţele pentru conduita sa negativă.
Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic, ci numai accea care cade,
într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice. Conduita umană poate să fie conformă normelor

6
juridice sau, dimpotrivă, să contravină acestora. În primul caz, conduita este licită/legală, iar al doilea
caz, ea este ilicita/ilegala. Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi
anumite acţiuni prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi
îndeplinesc obligaţiile juridice pe care le au. Deci, conduita licită este dată de acțiunile sau inacțiunile
conforme sau chiar determinate de normele juridice.
Trebuie reţinut însă că are valoare juridică numai comportarea conştientă, responsabilă,
deoarece comportarea unui alienat mintal nu are valoare juridică, nu poate fi calificată ca licită sau
ilicită, deoarece ea nu este rezultatul unei deliberări conştiente şi ca atare, alienatul mintal nu poate fi
tras la răspundere din punct de vedere juridic pentru faptele sale.
Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice,
săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. Răspunderea juridică este
forma cea mai gravă a răspunderii sociale şi se caracterizează prin: încălcarea sau nerespectarea unei
norme de drept; întotdeauna este legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au
competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia
gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică; este o răspundere
general-obligatorie, izvorând din imperativitatea dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat
de a interveni şi aplica, la nevoie, constrângerea juridică; consecinţele răspunderii juridice sunt deosebit
de grave, putând antrena chiar sancţiuni privative de libertate sau chiar pedeapsa capitală1; stabilirea
concretă a răspunderii juridice nu este un act sau demers strict juridic, ci cu valoare multiplă (în actul
de tragere la răspundere juridică se concentrează evaluări nu doar de ordin strict juridic, ci şi de ordin
moral, social, economic etc).
Răspundere juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele
juridice, drepturi şi obligaţii ce iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie
cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.
1
În unele state încă mai persistă această formă de răspundere juridică. În Statele Unite a fost reinstaurată Pedeapsa cu
moartea de Curtea Supremă, în anul 1976, după o suspendare de zece ani. Începând de la acea dată, 832 de condamnaţi au
fost executaţi prin administrarea de injecţii letale, 152 prin electrocutare, 11 în camera de gazare, 3 prin spânzurare şi 2 prin
împuşcare. Aplicarea pedepsei capitale este legalizată în 38 dintre cele 50 de state membre ale SUA. Peste 40 de ţări au
renunţat la această metodă din 1990 şi până în prezent. În momentul de faţă 122 de state au interzisă prin lege această
pedeapsă sau nu o mai practică de multă vreme. Alte 74 de state folosesc încă pedeapsa capitală dar numărul prizonierilor
executaţi este foarte mic. Metodele de execuţie variază de la decapitare în Arabia Saudita până la electrocutare în unele
cazuri înregistrate în Statele Unite ale Americii. Se mai practica spânzurarea (Egipt, Japonia), injecţia letală (Thailanda,
Guatemala), împuşcarea (China, Belarus), lapidarea (Iran, Afghanistam). Rusia este pe cale de a renunţa la pedeapsa cu
moartea.
7
Încălcarea regulilor prestabilite antrenează răspunderea socială, iar în funcţie de natura

normelor încălcate (politică, morală, juridică, religioasă etc) se impune o formă specifică de răspundere
socială, însoţită de sancţiuni specifice.
Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei
pagube, cât şi într-o pedeapsă. Aceasta din urmă ca specie a sancţiunii juridice este caracterizată prin
faptul că ea implică constrîngere, suferinţă chiar, exercitată de stat, în numele societăţii în mod
nemijlocit asupra persoanei.
Astfel, beneficiază de anumite drepturi partea vatămată prin care se încearcă să i se repare
daunele sau să i se restabilească dreptul încălcat şi dimpotrivă este obligat cel vinovat să suporte
sancţiunea prevăzută de normă juridică încălcată.
Cele mai semnificative pedepse sunt cele din domeniul dreptului penal. Astfel, în dreptul penal
pedeapsa a fost definită ca “ acea sancţiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere şi
reeducare prevăzută de lege pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni şi care se aplică de instanţa de
judecată infractorului în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Pedeapsa este data “intuitu
personae”, adică având în vedere o anumită persoană şi funcţie de gradul de vinovăţie al acestuia. Ea
nu poate fi transmisibilă, ca de exemplu, în cazul unei sancţiuni de drept civil care constă în repararea
unei pagube, obligaţie care se poate transmite moştenitorilor.
PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE
Deşi răspunderea juridică cunoaşte o multitudine de forme, ea are totuşi un fond comun de
reguli aplicabile, adică o serie de principii de bază ale răspunderii.
Astfel, reţinem patru principii ale răspunderii juridice:
Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie: în baza acestui principiu,
oricărui subiect de drept i se poate aplica o sancţiune numai atunci când este vinovat de nerespectarea
unei norme şi numai în limitele vinovăţiei sale. Vinovăţia constă în nerespectarea de către subiect a
prescripţiilor normei, încălcând, prin conduita sa, interesele ocrotite de către aceasta (ştiind sau neştiind
că prin comportamentul său contravine acestor interese).
Principiul răspunderii personale: răspunderea juridică acţionează “intuitu personae”, adică în
mod direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar întinderea răspunderii
juridice este stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale autorului faptei. În virtutea acestui
8
principiu funcţionează regula conform căreia numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de
răspundere, iar pentru o singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă şi o singură dată. De la
acest principiu derivă şi căteva excepţii2: răspunderea în mod solidar cu altul; răspunderea pentru fapta
altuia (răspunderea indirectă, reglementată Codul Civil pentru prejudiciile produse de copiii minori -
răspunderea părinţilor; răspunderea pentru prejudiciul pricinuit de bunuri - răspunderea proprietarului;
răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor, răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru
prejudiciile pricinuite de elevii pe care-i au sub supraveghere).
Principiul justeţei sancţiunii: presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu sancţiunea
aplicată, astfel încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta; de aici necesitatea alegerii corecte
a normei ce se aplică şi necesitatea individualizării corecte a faptei şi sancţiunilor.
Principiul celerităţii (sau operativităţii) tragerii la răspundere: în virtutea acestui principiu
persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai
rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de
făptuitor, cât şi scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă de societate). Trecerea unui timp mai lung
poate duce la neîncredere în aplicarea legii, recidivă, prescripţia faptelor.
CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE
Pentru existenţa răspunderii juridice este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor

elemente:
 existenţa subiectului răspunderii juridice;
 existenţa unei conduite ilicite a subiectului;
 existenţa vinovăţiei;
 existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul dăunător.
Aceste patru condiţii sunt cumulul de factori esenţiali ce se cer a fi întruniţi în vederea creării
cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Astfel:
Subiectele răspunderii juridice pot fi persoane fizice şi persoane juridice. Pentru ca o persoană
fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite două condiţii: să aibă
2
Aceste excepţii vor fi analizate în timpul cursului.
9
capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber. Capacitatea de a răspunde implică în primul rând
discernământul, respectiv, capacitatea persoanei de a înţelege, şi de a voi, respectiv complexul de
atribute normale cu care este înzestrat individul sănătos mental şi maturitatea sa. Capacitatea de a
răspunde presupune şi un complex de atribute juridice, adică existenţa unor drepturi şi obligaţii stabilite
prin normele de drept, pentru a fi dobândite sau impuse celor ce încalcă normele de drept.
Capacitatea de a răspunde este o forma a capacităţii juridice, alături de capacitatea de folosinţă,
de exerciţiu, de a moşteni electorală, etc. Capacitatea juridică se defineşte ca aptitudinea generală şi
abstractă, stabilită de lege în funcţie de vârsta şi discernământul persoanei de a dobândi sau exercita
drepturi şi obligaţii într-un raport juridic, adică de a fi titulare de drepturi si obligaţii.
Libertatea de a acţiona, ca o condiţie a răspunderii juridice, înseamnă a acţiona în cunoştinţă de
cauză, de a acţiona pe baza unei decizii neviciate şi neconstrâns de altcineva sau altceva, asupra alegerii
căii de urmat sau a modului de acţiune în direcţia scopului ilicit propus, urmărit şi acceptat.
Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice, fundaţii, societăţi
comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale. Acestea pot
răspunde numai civil şi administrativ (nu pot răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub
toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.
Conduita ilicită reprezintă cauza declanşării răspunderii juridice. Prin conduita omului se
înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale. Conduita
umană poate fi licită sau ilicită prin raportare la prevederile normei de drept. Conduita ilicită poate să
constea într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparţin unei
persoane care are capacitatea de a răspunde de faptele sale.
Prin normele prohibitive se stabileşte ceea ce este interzis, în timp ce prin normele onerative se
indică conduita obligatorie, înţelegându-se că prin orice acţiune contrară acesteia sunt încălcate
dispoziţiile normelor în vigoare. Prin normele permisive se acceptă o anumită conduită, în limitele
permise de lege.
Inacţiunea constă dintr-o abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar
fi fost obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act
conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea cerinţelor stabilite în norma
juridică.
Vinovăţia este o condiţie de bază care atrage răspunderea juridică. Vinovăţia este starea
subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept; ea constă

10
în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţa de interesele şi valorile sociale protejate de normele
de drept.
Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (cf. Codului Penal).
Intenţia (sau dolul) este o formă a vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit,
deliberat, spre a produce efectul dorit. Ea presupune: cunoaşterea caracterului antisocial al faptei;
acceptarea urmărilor ei negative; dorinţa subiectului de a obţine realizarea scopului ilicit. Condiţia
pentru răspundere o reprezintă exteriorizarea intenţiei.
Culpa (sau imprudenţa) este o formă mai uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu
prevede consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod superficial
că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării scopului nemijlocit ilicit, ci
acceptarea posibilităţii sau riscului producerii lui. Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea
juridică este mai uşoară.
În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din formele
următoare: dol (intenţie), imprudenţă sau neglijenţă.
Legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător; apare ca raport cauzal între cauză şi
efect, cauza fiind fenomenul care generează şi ulterior produce efectul. Legătura cauzală se distinge de
condiţie deoarece reprezintă un complex de împrejurări care favorizează sau frânează evoluţia cauzei
spre efect.
Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora are o importanţă deosebită în determinarea
răspunderii juridice şi a întinderii sau a limitelor ei; spre exemplu, răspunderea pentru fapte
neintenţionate (din culpă) este mai puţin severă.
În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii
juridice, organului de aplicare a dreptului revenindu-i întotdeauna şi sarcina constatării existenţei sau
inexistenţei raportului de cauzalitate, adică a legăturii dintre faptul ilicit şi rezultatul vătămător produs.
În numeroase cazuri identificarea raportului de cauzalitate (dintre cauză şi efect) este simplă. De
exemplu, avem o speţă în care « A » îl loveşte pe « B » cauzându-i acestuia o vătămare corporală; în
speţa de faţă este evident cine a cauzat efectul imediat şi ca urmare se poate uşor şi relativ repede trece
la etapa finală a răspunderii juridice, respectiv a punerii în executare.
Există şi situaţii în care spre exemplu, « A » a fost împins din maşină, sau pe scări de către
« B »; în urma acestei situaţii « A » a decedat la scurt timp, însă la autopsie medicul legist stabileşte că
victima suferea de boală de cord; în acest caz organului juriciar îi revine sarcina în mod obligatoriu de a
11
stabili dacă rezultatul letal produs este consecinţa faptei săvârşite de « B ». În acest tip de situaţii,
stabilirea raportului de cauzalitate este mai dificilă, intervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal.
Astfel, se poate vorbi de cauzalitate simplă (în prima speţă expusă mai sus), atunci când între
cauză şi efect relaţia de determinare este directă, nemijlocită, fără alte determinări sau interpuneri sau
de cauzalitate complexă (relevant în acest sens este al doilea caz prezentat mai sus), atunci când
raportul se prezintă ca un lanţ cauzal în care în mod succesiv efectele devin multiple cauze
determinante şi condiţii favorizatoare.
Este de reţinut faptul că răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta săvârşită şi
rezultat există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine.
FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE
Formele răspunderii juridice se clasifică funcţie de:

 valorile sociale apărate;
 gradul de pericol social al faptei ilicite;
 vinovăţia făptuitorului;
 tipul normei a cărei dispoziţie a fost încălcată;
 ramura de drept cărei îi aparţine norma.
Răspunderea juridică poate fi penală (are la bază infracţiunea săvârşită), civilă (presupune
existenţa unui delict civil, impunându-se în cazul prejudicierii persoanelor fizice/juridice, atrăgând
astfel o răspundere delictuală, contractuală), administrativă (are la bază contravenţia) şi disciplinară
(are la bază abaterea disciplinară).
CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ SAU EXCLUD RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Legiuitorul a prevăzut o serie de cauze sau împrejurări care prin existenţa lor exclud caracterul
ilicit al faptei şi implicit înlătură răspunderea juridică şi o serie de cauze care contribuie la înlăturarea
răspunderii juridice fără însă a exclude acest caracter. Dreptul penal distinge trei situaţii/cauze care
înlătură răspunderea juridică, astfel: lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate în materia
12
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unui
astfel de act de sesizare a organului competent; retragerea plângerii prealabile; împăcarea părţilor.
Prima serie de cauze (care exclud caracterul ilicit al faptei şi corelativ şi răspunderea juridică),
face referire la:
 legitima apărare ↔ reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust împotriva subiectului aflat în această stare, a altuia sau
împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat,
ale altora sau interesul public;
 starea de necesitate ↔ reprezintă situaţia în care fapta este săvărşită pentru a salva, de la un
pericol iminent care nu poate fi altfel înlăturat, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea ori un
bun important al subiectului aflat în această situaţie, ale altuia sau un interes public;
 constângerea fizică ↔ este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe
căreia făptuitorul nu i-a putut rezista;
 constrângerea morală ↔ nu reprezintă o faptă ilicită, fapta săvârşită din cauza unei
constrângeri morale exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului
ori a altuia şi care nu poate fi înlăturat în alt mod;
 cazul fortuit ↔ este situaţia al cărei rezultat reprezintă consecinţa unei împrejurări care nu
putea fi prevăzută;
 iresponsabilitatea ↔ reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii faptei, din cauza
alienaţiei (sau din alte cauze), nu putea să-şi dea seamade acţiunile sau inacţiunile sale, sau nu
putea fi stăpân pe ele;
 beţia (involuntară) ↔ reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel
moment se găsea (datorită unei împrejurări independente de voinţa lui) în stare de beţie
completă, indusă de alcool sau de alte substanţe;
 minoritatea făptuitorului ↔ este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la data
săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal; în dreptul civil răspunderea
pentru faptele/actele săvârşite de minori revine în exclusivitate părinţilor (sau reprezentantului
legal);
 eroarea de fapt ↔ reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu
cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei.

13
Toate acestea sunt situaţii de viaţă în care deşi există o faptă ilicită, un rezultat periculos, un
raport de cauzalitate şi subiect, lipseşte vinovăţia. Cu toate acestea, trebuie reţinut faptul că
nerecunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul ilicit al legii!
A doua serie de cauze (care contribuie la înlăturarea răspunderii juridice) fac referire la
împrejurări care (fără a exclude caracterul ilicit al faptei) pot înlătura pe de-o parte răspunderea juridică
şi implicit consecinţele care ar fi decurs din acel complex de împrejurări, iar pe de altă parte pot
înlătura executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată;
acestea sunt:
 amnistia ↔ reprezintă actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta
săvârşită; în cazul în care amnistia intervine după condamnare, aceasta înlătură şi executarea
pedepsei pronunţate;
 prescripţia ↔ înlătură răspunderea juridică; în dreptul penal aceasta poate înlătura chiar şi
executarea pedepsei respective; în dreptul civil prescripţia poate conduce şi la pierderea
caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti funcţie de care se stabileşte limita răspunderii
juridice;
 graţierea3 ↔ reprezintă actul de clemenţă care înlătură (în întregime sau în parte) numai
executarea pedepsei sau comutarea acesteia în alta mai uşoară.
TEME PENTRU APROFUNDAREA CURSULUI:4

1. Descrieţi situaţii concrete în care minorul se bucură de capacitate deplină de exerciţiu şi / sau
capacitate restrânsă de exerciţiu.
2. Analizați rolul și importanța stabilirii capacității de exercițiu / folosință. Contextualizați.
3. În ce situaţii răspunderea juridică nu se aplică “intuitu personae” şi de ce? Daţi un exemplu în
acest sens.
4. Daţi câteva exemple în care se poate pune în discuţie înlăturarea răspunderii juridice.
3
Preşedintele Traian Basescu a graţiat (la 17 aprilie 2009) un bătrân în vârstă de 84 de ani care era condamnat la o lună de
închisoare pentru vătămare corporală gravă. "Domnul Mireuţă Mihail are 84 de ani şi o stare de sănătate precară, se arată în
comunicatul remis de Presedinţie, cu ocazia semnării decretului de graţiere. Presedintele a mai dat dovada de milă în trecut:
pe 1 aprilie 2008, Băsescu a graţiat trei persoane, doi barbaţi şi o femeie, pe motiv ca sunt în vârstă şi au o situaţie familială
precară şi o sănătate şubredă. Cei doi bărbaţi, în vârstă de 78 şi respectiv 80 de ani, executau pedepse pentru nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti, iar femeia era închisă pentru abandon de familie. Sursa: http://www.ziare.com/basescu/presedinte/basescu-a-gratiat-un-batran-
de-84-de-ani-723416. Accesat: 3 mai. 2010.
4
Temele vor fi realizate pe grupuri de lucru.
14
5. Daţi un exemplu în care datorită invocării stării de necesitate se poate exclude caracterul ilicit al
faptei şi implicit înlătura răspunderea juridică.
6. Daţi un exemplu în care datorită invocării cazului fortuit se poate exclude caracterul ilicit al
7. Daţi un exemplu în care datorită invocării legitimei apărări se poate exclude caracterul ilicit al
8. Daţi un exemplu în care datorită invocării constrângerii morale se poate exclude caracterul ilicit
al faptei şi implicit înlătura răspunderea juridică.

15

Cursul 3 - Legislatia Muncii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 3 - Legislatia Muncii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PERSOANA FIZICĂ; CAPACITATEA CIVILĂ A

Conţinut: Capacitatea de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu. Principiile

◄ Durata capacităţii de folosinţă

◄ Drepturile copilului conceput

Lect. Univ. Dr. Ana-Maria Bolborici

Lect. Univ. Dr. Ana-Maria Bolborici

Lect. Univ. Dr. Ana-Maria Bolborici

- Când declaraţia de înregistrare tardivă se face la mai mult de un an de la naşterea

◄ Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă:

◄ Începutul capacităţii de exerciţiu

◄ Situaţia minorului căsătorit

◄ Capacitatea de exerciţiu anticipată

◄ Capacitatea de exerciţiu restrânsă

◄ Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă are loc în următoarele cazuri:

► Lipsa capacităţii de exerciţiu

Rezultă, astfel, două moduri prin care se obţine capacitatea de exerciţiu:

► Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele situaţii:

Comportamentul uman are o sferă diversă de manifestare dar, cu toată complexitatea

Lect. Univ. Dr. Ana-Maria Bolborici

Încălcarea regulilor prestabilite antrenează răspunderea socială, iar în funcţie de natura

PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru existenţa răspunderii juridice este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor

Lect. Univ. Dr. Ana-Maria Bolborici

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Formele răspunderii juridice se clasifică funcţie de:

CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ SAU EXCLUD RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Lect. Univ. Dr. Ana-Maria Bolborici

TEME PENTRU APROFUNDAREA CURSULUI:4

Lect. Univ. Dr. Ana-Maria Bolborici

S-ar putea să vă placă și