Războiul Civil American

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

„Războiul Civil”, în original, „The Civil War”, este numele cel mai comun dat acestui conflict
militar petrecut în Statele Unite ale Americii

Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în

engleză War of Secession), Războiul dintre state (în engleză War
Războiul Civil American
Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un American Civil W ar
conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau
Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat
neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii
Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale
acesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe
rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală
denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate
States of America).

În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican,

în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva
expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja.
Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune
din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln,
care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată la finalul (în sens orar din colțul din dreapta sus) Prizonieri
confederați după bătălia de la Gettysburg; Bătălia
mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a de la Fort Hindman, Arkansas; Rosecrans la bătălia
președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o de la Stones River, Tennessee
ca pe un act de rebeliune. Informații generale
Perioadă 12 aprilie 1861 – 9
Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au aprilie 1865 (ultima
bătălie s-a terminat pe
atacat postul militar federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud. 13 mai 1865)
Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și Locație Mai ales în Statele din
ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea Sud
secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au Rezultat Victoria Uniunii;
Reconstrucția; abolirea
constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul statelor de sclaviei; întărirea
graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și guvernului național;
eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.
sărăcirea Sudului
Casus belli Atacul Confederației
În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a
asupra Fort Sumter
Beligeranți
transformat desființarea sclaviei din Sud într-un scop al războiului și i-
a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat
Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 Statele Unite ale
înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Americii Statele Confederate ale
(Uniunea sau SUA) Americii
Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia de la (Confederația sau
Vicksburg, separând Confederația în două. Avantajele materiale și SCA)
numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 cândUlysses S. Grant a Conducători
măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul Abraham Lincoln
unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului
Edwin M. Stanton Jefferson Davis,
Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic.
Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant Ulysses S. Grant Judah P. Benjamin
la Appomattox pe 9 aprilie 1865.
William T.
Robert E. Lee
Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria
Sherman
Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, a unui
David Farragut Joseph E.
număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr
nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat
Johnston
Uniunea și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia.
David D. Porter Raphael Semmes
Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale războiului au
Josiah Tattnall
marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au
continuat să se manifeste și de-a lungulsecolului al XX-lea. Efective
2 100 000 1 064 000
Pierderi
140,414 uciși în 72,524 uciși în acțiune,
acțiune, 260,000 decedați ca
Cuprins 365,000 decedați ca
urmare a rănilor,
urmare a rănilor,
peste 137,000 de răniți
Cauzele războiului 275 200 răniți
Sclavia Modifică date / text

Secesiunea statelor din Sud

Secesiunea Carolinei de Sud
Iarna secesiunii
Confederația
Statele Uniunii
Statele de graniță
Desfășurarea
Începutul războiului
Planul Anaconda și blocada, 1861
Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863
Teatrul vestic de război, 1861–1863
Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865
Sfârșitul războiului, 1864–1865
Sclavia în timpul războiului
Pericolul intervenției internaționale
Victoria Uniunii și urmările războiului
Reconstrucția
Consecințe
Note
Bibliografie
Legături externe

Cauzele războiului
Coexistența unui Sud sclavagist cu un Nord din ce în ce mai puternic aboliționist a mărit posibilitatea conflictului. Lincoln nu a
propus legi federale împotriva sclaviei acolo unde ea exista deja, dar, în 1858, prin discursul „Casa dezbinată”, și-a exprimat dorința
[1]
de a „limita răspândirea sa, și a o pune acolo unde conștiința publică va putea păstra credința că este pe calea spre dispariția totală”.
Mare parte din lupta politică a anilor 1850 s-a concentrat pe extinderea sclaviei în teritoriile nou create.[2][3][4] Toate teritoriile
organizate aveau mari șanse să devină state libere, ceea ce a crescut mișcarea secesionistă din Sud. Atât Nordul cât și Sudul
[5][6][7]
presupuneau că, dacă sclavia nu se putea extinde, ea va dispărea treptat.
Temerile Sudului de a pierde controlul guvernului federal în
fața forțelor antisclavie, și temerile Nordului că forțele
sclavagiste controlau guvernul, a adus criza la culme spre
sfârșitul anilor 1850. Unele dispute privind moralitatea
sclaviei, dimensiunea democrației și meritele economice ale
muncii libere în raport cu plantațiile de sclavi au determinat
prăbușirea partidului Whig și a mișcării Know Nothing, și
apariția unor partide noi, regionale (Partidul Free Soil în
1848, cel Republican în 1854, Uniunea Constituțională în
1860). În 1860, ultimul partid național rămas, Partidul
Democrat, s-a rupt pe linii teritoriale.

Atât Nordul, cât și Sudul erau influențate de ideile politice

ale lui Thomas Jefferson. Sudiștii puneau accent, în ce
privește cu sclavia, pe drepturile statelor în raport cu
guvernul federal,[8][9][10] idei menționate în Rezoluțiile
Kentucky și Virginia ale lui Jefferson. Nordiștii, de la Statele Unite la 1856, cu puțin timp înaintea izbucnirii
aboliționistul William Lloyd Garrison până la liderul războiului civil.
republican moderat Abraham Lincoln[11] puneau accent pe Statele libere
declarația lui Jefferson că toți oamenii sunt creați egali. Statele sclavagiste
Lincoln a menționat această propoziție în Discursul de la Teritoriile organizate
Gettysburg.

Vicepreședintele confederat Alexander Stephens a spus că sclavia este „piatra de hotar a Confederației” după secesiunea statelor din
Sud. După înfrângerea Sudului, Stephens a spus că războiul nu a pornit din subiectul sclaviei, ci din drepturile statelor, și a devenit
unul din cei mai acerbi apărători ai Cauzei Pierdute.[12] Președintele confederat Jefferson Davis și-a schimbat și el părerile, de la a
spune că războiul a fost cauzat de sclavie la a spune că drepturile statelor au reprezentat cauza. În vreme ce sudiștii foloseau adesea
argumentele bazate pe drepturile statelor în apărarea sclaviei, uneori rolurile erau inverse, atunci când sudiști cereau legi naționale de
apărare a intereselor lor în raport cu Interdicția Discuției și cu Legea Sclavilor Fugari din 1850. În aceste chestiuni, nordiștii erau cei
care voiau să apere drepturile statelor lor.[13]

Aproape în întregime, criza interregională a implicat sclavia, începând cu dezbaterile privind clauza celor trei cincimi și extinderea pe
douăzeci de ani a comerțului cu sclavi africani în Convenția Constituțională din 1787. Controversele privind admiterea statului
sclavagist Missouri în Uniune au condus la Compromisul Missouri din 1820, Criza Anulării privind Taxa din 1828 (deși taxa era
scăzută după 1846,[14] chiar problema taxei era legată de sclavie[15]), Interdicția Discuției care a interzis discutarea în Congres a
petițiilor pentru desființarea sclaviei în perioada 1835–1844, acceptarea Texasului ca stat sclavagist în 1845 și Manifestul Destiny ca
argument pentru achiziționarea de noi teritorii în care sclavia avea să devină o problemă, în urma războiului mexicano-american
(1846–1848), care a avut ca rezultat Compromisul din 1850.[16] Proviziunea Wilmot a fost o tentativă a politicienilor din Nord de a
exclude sclavia din teritoriile cucerite de la Mexic. Extrem de popularul roman aboliționist Coliba unchiului Tom (1852) de Harriet
[17][18]
Beecher Stowe a crescut masiv opoziția în rândul Nordului față de Legea Sclavilor Fugari din 1850.

În 1854, Manifestul Ostend a fost o tentativă nereușită a Sudului de a anexa Cuba ca stat sclavagist. Planurile rivale ale nordului și
sudului pentru traseul căii ferate transcontinentale s-au împletit cu controversa Bleeding Kansas privind sclavia. Sistemul Bipartit s-a
prăbușit după adoptarea Legii Kansas-Nebraska din 1854, care a înlocuit Compromisul Missouri cu suveranitatea populară,
permițând locuitorilor unui teritoriu să voteze pentru sau împotriva sclaviei. În 1856 discuțiile în cadrul Congresului, privind sclavia,
au devenit violente când reprezentantulPreston Brooks din Carolina de Sud l-a atacat și l-a rănit grav pe senatorul republican Charles
Sumner în Senat după discursul lui Sumner intitulat "Crime against Kansas" („Crimă împotriva Kansasului”).[19] Decizia Curții
Supreme de Justiție din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a permis sclavia în teritorii chiar și dacă majoritatea se opusese sclaviei
în referendum, inclusiv în Kansas. Constituția Lecompton din 1857 a fost o tentativă controversată de a admite statul Kansas în
Uniune ca stat sclavagist. Dezbaterile Lincoln-Douglas din 1858 au privit și Doctrina Freeport a liderului democrat din nord Stephen
Douglas. Această doctrină a reprezentat un argument pentru a ocoli decizia Dred Scott care, combinată cu înfrângerea Constituției
Lecompton a lui Douglas, a divizat Partidul Democrat între Nord și Sud. Raidul
aboliționistului din nord John Brown la Harpers Ferry Armory a fost o tentativă de a
incita sclavii la revoltă în 1859.[20] Ruptura Nord-Sud din 1860 din sânul Partidului
Democrat datorată cerințelor Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a fost
emblematică pentru polarizarea națiunii între Nord și Sud.

Printre alte cauze ale războiului se numără secționalismul (cauzat de creșterea sclaviei în
Sud, în timp ce ea a dispărut încet în Nord) și diferențele economice între Nord și Sud,
deși majoritatea istoricilor moderni sunt în dezacord cu determinismul economic extrem
al istoricului Charles Beard și afirmă că economiile Nordului și Sudului erau în mare
parte complementare.[21] Efectul polarizant al sclaviei și controversele cauzate de
cruzimile sclaviei (biciuiri, mutilări și despărțirea familiilor) au împărțit și marile culte
religioase (bisericile metodistă, baptistă și prezbiteriană).[22] Faptul că șapte din opt
imigranți se stabileau în Nord, plus faptul că de două ori mai mulți albi plecau din Sud
în Nord decât invers, au contribuit la comportamentul politic defensiv-agresiv al
Sudului.[23]

Alegerea lui Lincoln în 1860 a fost declanșatorul final al secesiunii.[24] Eforturile pentru
Coperta romanului aboliționist
compromis, inclusiv Amendamentul Corwin și Compromisul Crittenden, au eșuat.
Coliba unchiului Tom, de Harriet
Liderii din Sud se temeau că Lincoln va opri expansiunea sclaviei și că o va duce la Beecher Stowe, carte care a
dispariție. Statele sclavagiste, care deveniseră minoritare în Camera Reprezentanților, influențat puternic curentul
aveau în față minoritarismul perpetuu în Senat și în Colegiul Electoral în fața unui Nord aboliționist din Nord.
din ce în ce mai puternic.

Sclavia
Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune; statele din Sudul îndepărtat, cu
cea mai mare concentrație de plantații au fost primele care s-au separat. Statele sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord,
Arkansas, și Tennessee aveau puține plantații și au respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a forțat să aleagă o parte. Statele
[25][26] Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi era
de graniță aveau mai puține plantații și nu s-au separat.
de 36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și 15,9% în statele de graniță care au luptat de partea Uniunii.[27][28] 95%
din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din populația de acolo, în Nord ei constituind doar 1% din populație. În consecință,
[29]
temerile de emancipare a negrilor erau mai mari în Sud decât în Nord.

Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat
controversele. Decizia Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că
sclavi sunt „atât de inferiori încât nu au drepturi pe care albii să fie obligați să le
respecte”,[30] și că sclavia se putea răspândi în teritorii. Lincoln a avertizat că
„următoarea decizie de tip Dred Scott”[31] ar putea amenința statele din Nord cu
sclavia.

Abraham Lincoln, al 16-lea
Președinte al Statelor Unite(1861–
1865)
Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai
importantă decât oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune
națională să nu obțină audieri."[32] Problema sclaviei era legată de competiția pentru
controlul asupra teritoriilor,[33] și cerințele Sudului pentru un cod al sclavilor în
teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de aceștia pentru a rupe Partidul Democrat
în două, ceea ce aproape a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea. Când
secesiunea a devenit o problemă, deținătorul de plantații din Carolina de Sud și
senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia frâiele
Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și

[34]
conform scopului declarat de abolire a sclaviei."[34] Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în editoriale, în discursuri politice
și în declarații privind motivele secesiunii. Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, oameni din
tot Sudul și-au exprimat temeri pentru viitorul sclaviei.

Printre îngrijorările Sudului se numărau nu doar pierderile economice, ci și temerile

de egalitate rasială.[35][36][37][38] Declarația privind Cauzele Secesiunii statului
Texas[39][40] specifica faptul că statele nesclavagiste „proclamă înjositoarea doctrină
a egalității tuturor oamenilor, indiferent de rasă sau culoare”, și că rasa africană era
„pe drept privită ca rasă inferioară și dependentă”. Secesionistul E. S. Dargan din
Alabama a spus că emanciparea i-ar face pe sudiști să se simtă „demoralizați și
degradați”.[41]

Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte
Sclavi pe o plantație de cartofi
pamflete aboliționiste către statele din Sud.[42] Profesorii proveniți din Nord și
suspectați de înclinații aboliționiste erau expulzați din Sud, iar literatura aboliționistă
era interzisă. Când republicanii au declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au respins această apărare.[43] Și Nordul se simțea
amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o
[44]
amenințare la adresa valorilor și intereselor lor fundamentale”.

Secesiunea statelor din Sud

Secesiunea Carolinei de Sud

Carolina de Sud a adoptat Declarația Cauzelor Imediate Care Produc și Justifică Secesiunea Carolinei de Sud de la Uniunea
Federală la 24 decembrie 1860. Declarația apăra, pe baza drepturilor statelor, interesele proprietarilor de sclavi din Sud, dar conținea
și o plângere cu referire la drepturile statelor din Nord sub forma opoziției față de Legea Sclavilor Fugari din 1850, susținând că
statele din Nord nu-și îndeplineau obligațiile federale în raport cu Constituția. Toate încălcările drepturilor lor acuzate de statele din
Sud erau legate de sclavie.

Iarna secesiunii
Înainte ca Lincoln să fie învestit în funcție, șapte state își declaraseră secesiunea față de Uniune. Ele au înființat un guvern al Sudului,
sub numele de Statele Confederate ale Americii la 9 februarie 1861. SCA a preluat controlul asupra forturilor federale și asupra altor
proprietăți din cadrul granițelor lor fără prea multă opoziție din partea Președintelui James Buchanan, al cărui mandat se încheia la 4
martie 1861. Buchanan a afirmat că „Sudul nu are nici un drept să se separe, dar eu nu am nici o putere de a-l opri.”[45] Un sfert din
armata americană—întreaga garnizoană din Texas—a fost predată forțelor statelor secesioniste de către generalul David E. Twiggs,
care a trecut de partea Confederației.

Întrucât sudiștii au renunțat la locurile lor din Senat și din Camera Reprezentanților, secesiunea a permis republicanilor să adopte legi
care fuseseră blocate de senatorii sudiști înainte de război, inclusiv Taxa Morill, Legea Morill care dădea unor instituții de învățământ
pământ federal, Legea Căminului, legea căii ferate transcontinentale, legea națională a băncilor și Legea Monedei din 1862. Legea
Veniturilor din 1861 a introdusimpozitul pe venit pentru a finanța războiul.

Confederația
Articol principal: Statele Confederate ale Americii.
Șapte state din Sudul îndepărtat s-au separat până în februarie 1861, începând cu Carolina de Sud, Mississippi, Florida, Alabama,
Georgia, Louisiana și Texas. Aceste șapte state au format Statele Confederate ale Americii, la 4 februarie 1861, cu Jefferson Davis ca
președinte, și o structură guvernamentală bazată pe Constituția SUA. În urma atacului asupra Fort Sumter, Președintele Lincoln a
cerut înființarea unei armate de voluntari din fiecare stat. În două luni, alte patru state sclavagiste din Sud și-au declarat separarea de
SUA și au aderat la Confederație: Virginia, Arkansas, Carolina de Nord și
Tennessee. Districtele din zona de nord-vest a Virginiei s-au separat și ele de statul
Virginia, aderând din nou la Uniune sub forma noului stat Virginia de Vest la 20
iunie 1863. Până spre sfârșitul lui 1861, stateleMissouri și Kentucky erau divizate—
fiecare cu câte două guverne, unul pro-Sud și altul pro-Nord.

Statele Uniunii
Statutul statelor, la 1861.
Douăzeci și trei de state au rămas State separate înainte de 15
loiale Uniunii: California, aprilie 1861
Connecticut, Delaware, Illinois, State separate după 15 aprilie
Indiana, Iowa, Kansas, Kentucky, 1861
Maine, Maryland, Massachusetts, State unioniste care permiteau
Michigan, Minnesota, Missouri, sclavia
New Hampshire, New Jersey, New State unioniste care interziceau
Granițele statelor și teritoriilor, York, Ohio, Oregon, Pennsylvania, sclavia
1864–1865. Rhode Island, Vermont, și Teritorii
Statele Uniunii
Wisconsin. Pe parcursul războiului,
Teritoriile Uniunii
Nevada și Virginia de Vest s-au
Kansas, intrat în Uniune ca stat
alăturat Uniunii ca state noi. Tennessee și Louisiana au revenit sub controlul militar
liber
al Uniunii în prima parte a războiului.
State de graniță ale Uniunii care
permiteau sclavia Teritoriile Colorado, Dakota, Nebraska, Nevada, New Mexico, Utah, și Washington
Confederația au luptat de partea Uniunii. Câteva triburi de băștinași care practicau sclavagismul
Teritorii ale Uniunii care au susținut Confederația, în Teritoriul Indian (astăzi Oklahoma) având loc un mic
permiteau sclavia război civil sângeros.

Statele de graniță
Statele de graniță ale Uniunii au fost Virginia de Vest (stat format prin separarea unei părți din Virginia), și patru dintre cele mai
nordice state sclavagiste (Maryland, Delaware, Missouri și Kentucky).

Maryland avea numeroși oficiali pro-Confederație care au tolerat revoltele antiunioniste din Baltimore și arderea podurilor. Lincoln a
răspuns declarând lege marțială și a chemat în ajutor armata. Milițiile care se formaseră în Nord s-au grăbit spre orașele Washington
și Baltimore.[46] Înainte ca guvernul Confederat să realizeze ce se întâmplă, Lincoln preluase ferm controlul asupra statului Maryland
(și a Districtului Federal Columbia), arestând toți membrii guvernului din Maryland și închizându-i fără proces.

În Missouri, un grup de reprezentanți aleși special pentru această decizie, au votat să rămână în cadrul Uniunii. Când guvernatorul
pro-Confederație Claiborne Fox Jackson a chemat armata statului, ea a fost atacată de forțele federale sub comanda generalului
Nathaniel Lyon. După Afacerea Camp Jackson, Lyon a urmărit pe guvernator și pe restul armatei loiale acestuia spre colțul sud-vestic
al statului. În vidul de putere rezultat, reprezentanții care votaseră rămânerea în uniune s-au reorganizat și au preluat puterea sub
[47]
forma unui guvern unionist provizoriu al statului Missouri.

Kentucky nu s-a separat; o vreme, s-a declarat stat neutru. Când forțele confederate au pătruns pe teritoriul statului în septembrie
1861, s-a renunțat la neutralitate și Kentucky și-a reafirmat statutul de membru al Uniunii, încercând să păstreze și sclavia. În timpul
unei scurte invazii a forțelor confederate, simpatizanții Confederației au organizat o convenție secesionistă, numind un guvernator, și
obținând recunoașterea din partea Confederației. Guvernul rebel a fugit imediat în exil și nu a deținut niciodată controlul asupra
statului Kentucky.[48]
După votul secesionist al Virginiei, susținătorii Uniunii, majoritari în cincizeci de districte ale zonei
de nord-vest a Virginiei au votat, la 24 octombrie 1861 înființarea noului stat Virginia de Vest.
Majoritatea votanților din ceea ce este astăzi statul Virginia de Vest votaseră anterior împotriva
secesiunii statului Virginia.[49] Noul stat a fost admis în cadrul Uniunii la 20 iunie 1863.

Secesiuni unioniste similare cu cea din Virginia au fost încercate și în estul statului Tennessee, dar
acestea au fost suprimate de Confederație. Jefferson Davis a arestat peste 3000 de oameni suspecți de
loialitate față de Uniune și i-a închis fără proces.[50]

Desfășurarea Generalul Nathaniel

Lyon, a cărui armată a
asigurat controlul
Începutul războiului unionist asupra
statului Missouri
Victoria lui Lincoln în alegerile prezidențiale din1860 a declanșat declarația de secesiune a Carolinei
de Sud. Până în februarie 1861, șase alte state sudice au făcut declarații similare. La 7
februarie, cele șapte state au adoptat o constituție provizorie a Statelor Confederate ale
Americii stabilind și capitala temporară a acestei Confederații în Montgomery,
Alabama. O conferință de pace s-a ținut la Washington într-o tentativă nereușită de a
rezolva criza. Restul de opt state sclavagiste au refuzat ofertele de intrare în
Confederație. Forțele confederate au ocupat majoritatea forturilor din granițele lor.
Președintele Buchanan a protestat dar nu a dat niciun răspuns militar, în afara unei
tentative eșuate de aprovizionare a Fort Sumter cu nava Star of the West, asupra căreia
cadeții de la The Citadel au tras înainte de a ajunge la fort.[51] Totuși, guvernatorii
Prima Casă Albă a Confederației,
statelor Massachusetts, New York, și Pennsylvania au început să cumpere arme și să din Montgomery, Alabama.
pregătească trupe paramilitare. Fotografie de la 1906

La 4 martie 1861, Abraham Lincoln a

depus jurământul ca Președinte. În discursul de învestitură, el a spus că Constituția era o
uniune mai perfectă decât Articolele de Confederație și Veșnică Unire, că era un
contract obligatoriu, și a denunțat orice secesiune ca „nulă și neavenită”.[52] El a afirmat
că nu avea intenția de a invada statele din Sud, și nici pe cea de a interzice sclavia acolo
unde ea exista deja, dar că va face uz de forță pentru a păstra proprietatea federală.
[53]
Discursul său s-a încheiat cu un apel la restaurarea uniunii.

Sudul a trimis delegați la Washington și s-a oferit să plătească pentru proprietatea

federală și a propus un tratat de pace cu Statele Unite. Lincoln a respins orice negocieri
cu agenții confederați pe motiv că Confederația nu este un guvern legitim, și că orice
Prima ceremonie de inaugurare a
tratat semnat cu acesta ar echivala cu recunoașterea sa ca guvern suveran.[54] Totuși,
Președintelui Lincoln, la 4 martie
Secretarul de Stat William Seward a demarat negocieri neautorizate și indirecte, care nu
1861
au avut însă niciun succes.[54]

Fort Sumter din Charleston, Carolina de Sud, Fort Monroe, Fort Pickens și Fort Taylor rămăseseră ultimele forturi păstrate de Statele
Unite pe teritoriul Confederației, iar Lincoln era hotărât să păstreze controlul asupra Fort Sumter. Din ordinele Președintelui
Confederației, Jefferson Davis, trupele controlate de guvernul confederat, sub comanda lui P. G. T. Beauregard au bombardat fortul
cu artilerie în ziua de 12 aprilie, forțând capitularea garnizoanei dinăuntru. Nordiștii s-au solidarizat cu apelul lui Lincoln către toate
statele de a trimite trupe pentru recapturarea forturilor și păstrarea Uniunii. Scara rebeliunii fiind încă restrânsă, Lincoln a cerut
75.000 de voluntari pentru o perioadă de 90 de zile.[55] În lunile precedente, mai mulți guvernatori din Nord își pregătiseră discret
[56]
armatele statelor lor; a doua zi, forțele acestea s-au pus în mișcare.
Patru state de la nord de Confederație (Tennessee, Arkansas, Carolina de Nord, și
Virginia), care respinseseră repetat până atunci propunerile confederate, au refuzat să
trimită forțe împotriva vecinilor, declarând și ele secesiunea, și aderând la Confederație.
Pentru a răsplăti Virginia, capitala Confederației a fost mutată la Richmond.[57] Orașul a
devenit un simbol al Confederației. Richmond era într-o poziție foarte vulnerabilă, la
capătul unui drum de aprovizionare confederat foarte lung. Deși Richmond era puternic
fortificat, proviziile orașului aveau să fie reduse prin capturarea de către Sherman a
orașului Atlanta și blocat aproape complet în momentul când Grant a asediat orașul
Petersburg și căile ferate care aprovizionau capitala Confederației. Fort Sumter, vedere din avion.
Imagine din 1991.

Planul Anaconda și blocada, 1861

Winfield Scott, comandantul armatei Statelor Unite, a
gândit Planul Anaconda,[58] un plan de a câștiga războiul
cu cât mai puțină vărsare de sânge. Ideea sa era aceea că o
blocadă a principalelor porturi ar slăbi economia
Confederației; apoi capturarea Râului Mississippi avea să
împartă Sudul în două. Lincoln a adoptat planul, dar a
ignorat avertismentele lui Scott privind un atac imediat
asupra Richmondului.

În mai 1861, Lincoln a aplicat blocada tuturor porturilor din

Sud, oprind orice transport internațional destinat
Confederației. Navele și încărcăturile celor ce încercau să
treacă puteau fi confiscate și, de cele mai multe ori, nu erau
acoperite de asigurări. Până spre sfârșitul lui 1861, blocada
dusese la încetarea unei mari părți din traficul local între
porturi. Blocada a oprit exporturile de bumbac, ruinând Caricatură din 1861 a planului Anaconda al lui Scott

economia sudului. Investitorii britanici au construit nave

ușoare și rapide care transportau arme și obiecte de lux din Insulele Bermude, Cuba și Bahamas la schimb cu tutun și bumbac.[59]
Când erau capturate, navele și încărcătura erau vândute și banii erau dați marinarilor unioniști, dar echipajele britanice erau eliberate.
Penuriile de hrană și alte bunuri, declanșate de blocadă, atacurile armatei uniunii și rechizițiile recoltelor de către armatele
confederate s-au combinat cauzândhiperinflație și revolte în Sud.[60]

La 8 martie 1862, Marina Confederației a dat o luptă împotriva Marinei Uniunii când cuirasatul CSS Virginia a atacat blocada; acesta
părea de neoprit, dar a doua zi a trebuit să lupte cu noua navă de război a uniunii USS Monitor în Bătălia de la Hampton Roads.[61]
Bătălia s-a încheiat nedecis, ceea ce a însemnat o victorie strategică a Uniunii prin aceea că blocada s-a păstrat. Confederația a pierdut
CSS Virginia, nava fiind scufundată pentru a evita capturarea, iar Uniunea a construit mai multe copii ale navei USS Monitor. În lipsa
tehnologiei de construcție a navelor de război eficiente, Confederația a încercat să obțină nave de război britanice. Victoria Uniunii în
a doua bătălie de la Fort Fisherîn ianuarie 1865 a dus la închiderea ultimului port util din Sud.

Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863

Din cauza rezistenței puternice a unor forțe confederate inițiale la Manassas, Virginia, în iulie 1861, un marș al trupelor unioniste sub
comanda generalului-maior Irvin McDowell spre forțele confederate de acolo a fost blocat în prima bătălie de la Bull Run,[62] în
urma căreia trupele unioniste au fost forțate să se retragă la Washington, D.C., de armata confederată condusă de generalii Joseph E.
Johnston și P. G. T. Beauregard. În această bătălie, generalul confederatThomas Jackson a primit porecla de Stonewall (Zid de piatră)
datorită rezistenței opuse unioniștilor.[63] Alarmați de înfrângere, și într-o tentativă de a preveni secesiunea altor state sclavagiste,
Congresul SUA a adoptat Rezoluția Crittenden-Johnson la 25 iulie, în care se spunea că războiul este luptat pentru păstrarea Uniunii
și nu pentru desființarea sclaviei.

Operațiuni pe teatrul de est în 1862
Generalul-maior George B. McClellan a preluat comanda armatei unioniste a
Potomacului la 26 iulie (a fost, pentru scurt timp, comandant al tuturor forțelor
armate ale Uniunii, dar acest post a fost ocupat apoi de general-maior Henry W.
Halleck), iar războiul a fost reluat cu mai mare intensitate în 1862. În urma
apelului ferm al Președintelui Lincoln de a începe operațiunile ofensive,
McClellan a atacat Virginia în primăvara lui 1862 prin peninsula dintre Râul
York și Râul James, la sud-est de Richmond. Deși armata lui McClellan a ajuns
la porțile Richmondului în Campania din peninsulă,[64][65][66] avansul i-a fost
oprit în Bătălia de la Seven Pines de Joseph Johnston, și apoi generalulRobert E.
Lee și subordonații săi James Longstreet și Stonewall Jackson[67] l-au învins pe
McClellan în Bătăliile de șapte zile și l-au forțat să se retragă. Campania din
Virginia de Nord, în care a avut loc a doua bătălie de la Bull Run, s-a încheiat cu
o altă victorie pentru Sud.[68] McClellan rezistat ordinelor generalului Halleck
de a trimite întăriri armatei unioniste a Virginiei a lui John Pope, ceea ce a ușurat
misiunea confederaților lui Lee de a învinge.

Încurajați de a doua bătălie de la Bull Run, Confederații au întreprins prima

invazie a Nordului, cu generalul Lee conducând a 45.000 de oameni, Armata
Virginiei de Nord, peste Râul Potomac în Maryland la 5 septembrie. Lincoln
apoi a transferat trupele lui Pope sub comanda lui McClellan. McClellan și Lee
s-au luptat în bătălia de la Antietam[67] lângă Sharpsburg, Maryland, la 17
septembrie 1862, cea mai sângeroasă zi din istoria militară a Statelor Unite.[69]
Operațiuni pe teatrul de est în 1863 Armata lui Lee, blocată în cele din urmă, s-a retras în Virginia înainte ca
McClellan să o distrugă. Lupta de la Antietam este considerată o victorie a
Proclamația de emancipare.[70]
Uniunii, deoarece a blocat invazia lui Lee în Nord și a dat ocazia lui Lincoln să-și anunțe

Când prudentul McClellan nu a capitalizat victoria de la Antietam, el a fost înlocuit de

general-maior Ambrose Burnside. Burnside a fost învins în curând la bătălia de la
Fredericksburg[71] la 13 decembrie 1862, când alți 12.000 de soldați unioniști au fost
omorâți sau răniți în timpul repetatelor și inutilelor atacuri frontale de la Marye's
Heights. După bătălie, Burnside a fost și el înlocuit cu general-maior Joseph Hooker.
Nici Hooker nu s-a dovedit capabil să învingă armata lui Lee; deși confederații erau de
două ori mai puțini, el a fost umilit în bătălia de la Chancellorsville[72] în mai 1863. El a
fost înlocuit de general-maior George Meade în timpul celei de-a doua invazii a lui Lee
în Nord, în iunie. Meade l-a învins pe Lee în bătălia de la Gettysburg[73] (1-3 iulie Generalul confederat Robert E.
1863), cea mai sângeroasă bătălie a războiului, considerată uneori ca fiind punctul de Lee (dreapta), a cărui pricepere a
cotitură al războiului. Șarja lui Pickett din cadrul acestei bătălii, la 3 iulie este punctul păstrat echilibrul în teatrul de
maxim de pătrundere a trupelor confederate pe teritoriul Uniunii, reprezentând semnalul operațiuni din est. El a fost învins
la Gettysburg de generalul
sfârșitului planurilor lui Lee de a pune presiune pe Washington dinspre Nord, dar și
unionist George Meade (stânga).
pentru că Vicksburg, Mississippi, fortăreața-cheie care asitura controlul asupra râului
Mississippi, a căzut a doua zi. Armata lui Lee a suferit 28.000 de pierderi (față de
23.000 în tabăra lui Meade).[74] Totuși, Lincoln s-a supărat pe Meade pentru că nu a interceptat retragerea lui Lee, și după
neconcludenta campanie din toamnă a lui Meade, Lincoln a decis să caute peeatrul
T Vestic o nouă conducere.

Teatrul vestic de război, 1861–1863

În vreme ce forțele confederate repurtau numeroase victorii pe frontul de est, ele au fost învinse de multe ori în vest. Au fost forțate
să plece din Missouri încă de la începutul războiului, în urma bătăliei de la Pea Ridge.[75] Invazia lui Leonidas Polk a orașului
Columbus, Kentucky a pus capăt politicii de neutralitate a statului Kentucky și a întors acest stat împotriva Confederației.
 Nashville, Tennessee, a căzut în mâinile Uniunii la începutul lui 1862. Mare parte din râul
Mississippi era deschisă în urma bătăliei de la Insula numărul 10 și cele de la New Madrid,
Missouri, și apoi Memphis, Tennessee. Marina Uniunii a capturat portul New Orleans[76]
fără lupte majore în mai 1862, permițând forțelor Uniunii să se deplaseze și pe râul
Mississippi. Doar orașul fortificat Vicksburg, Mississippi, se mai opunea controlului
neîngrădit al Uniunii asupra întregului râu.

A doua invazie confederată a statului

Kentucky, sub comanda generalului Braxton
Bragg s-a încheiat cu o victorie
nesemnificativă în fața generalului-maior Don
Carlos Buell în bătălia de la Perryville,[77] deși
Bragg a fost obligat să își încheie tentativa de a
ocupa statul Kentucky și de a se retrage din
cauza lipsei de suport pentru Confederație în
acel stat. Bragg a fost învins greu de general-
maior William Rosecrans în bătălia de la
Stones River[78] în Tennessee.

Singura victorie clară a Confederației în vest a

Hartă a fluviului Mississippi,
reprezentat-o bătălia de la Chickamauga.
cu punctele unde s-au dus Generalul Grant, principalul
Bragg, cu ajutorul trupelor conduse de general-
bătălii în timpul războiului civil comandant militar unionist din
locotenent James Longstreet (din armata lui Vest, și momentele principale ale
Lee din est), l-a învins pe Rosecrans, în ciuda carierei sale
apărării eroice a generalului-maior George Henry Thomas. Rosecrans s-a retras în
Chattanooga, oraș pe care Bragg l-a asediat apoi.

Principalul strateg și tactician unionist din vest a fost Ulysses S. Grant, care a repurtat victorii la forturile Henry și Donelson (prin
care Uniunea a preluat controlul asupra râurilorTennessee și Cumberland); bătălia de la Shiloh;[79] și bătălia de la Vicksburg,[80] care
a cimentat controlul unionist al râului Mississippi, moment considerat unul din punctele de cotitură ale războiului. Grant a venit apoi
în ajutorul lui Rosecrans și l-a învins pe Bragg în a treia bătălie de la Chattanooga,[81] gonind forțele confederate din Tennessee și
deschizând o cale către Atlanta și către inima Confederației.

Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865

Activitățile de gherilă au transformat mare parte din statul Missouri într-un câmp de luptă. Missouri este pe locul trei în clasamentul
numărului de bătălii duse pe teritoriul statelor.[82] Celelalte state din vest, deși izolate geografic de luptele din est, au fost scena
multor acțiuni militare pe scară restrânsă. Bătăliile din regiune au servit la păstrarea statului Missouri, și a teritoriilor Indian, New
Mexico și Arizona sub controlul Uniunii. Incursiunile confederate în teritoriile Arizona și New Mexico au fost respinse în 1862 și o
campanie unionistă pentru controlul Teritoriului Indian s-a terminat cu succes în 1863. Spre sfârșitul războiului, Campania Red River
a Uniunii a eșuat, lăsând statul Texas sub controlul Confederației pe toată durata războiului, dar izolat de restul Confederației în urma
capturării Vicksburgului în 1863, prin care Uniunea a preluat controlul întregului râu Mississippi.

Sfârșitul războiului, 1864–1865

La începutul lui 1864, Lincoln l-a numit pe Grant comandant al tuturor armatelor Uniunii. Grant și-a stabilit cartierul general
împreună cu Armata Potomacului, și l-a pus pe general-maior William Tecumseh Sherman la comanda armatelor din vest. Grant
înțelegea conceptul de război total și credea, ca și Lincoln și Sherman, că doar înfrângerea totală a forțelor confederate și preluarea
controlului întregii lor baze economice ar aduce adevăratul sfârșit al războiului.[83] Aceasta însemna război total nu în termenii de
ucidere a civililor, ci în sensul distrugerii caselor, fermelor și căilor ferate. Grant a gândit o strategie coordonată prin care avea să
lovească întreaga Confederație din mai multe direcții: generalii George Meade și Benjamin Butler au primit ordinul de a îl ataca pe
 Lee lângă Richmond; generalul Franz Sigel (și apoi Philip Sheridan) urma să atace valea
Shenandoah; generalul Sherman urma să ocupe Atlanta și să avanseze până la Atlantic;
generalii George Crook și William W. Averell urmau să opereze împotriva liniilor de
aprovizionare din Virginia de Vest; și general-maior Nathaniel P. Banks avea să ocupe orașul
Mobile, Alabama.

Forțele unioniste din est au încercat să îl

ocolească pe Lee și au dus câteva bătălii în
această fază a campaniei din est. Bătăliile de
uzură ale lui Grant de la Wilderness,
Spotsylvania, și Cold Harbor[84] au avut ca
rezultat pierderi mari în rândurile
Jefferson Davis, primul și
singurul Președinte al unioniștilor, dar i-au forțat pe confederații lui
Statelor Confederate ale Lee să se retragă din ce în ce mai mult. O
Americii tentativă de a lui Butler a-l depăși pe Lee pe
flancuri a eșuat. Grant, în ciuda pierderilor
Soldat mort la Petersburg, Virginia,
uriașe (peste 65.000 de morți în șapte săptămâni),[85] a continuat să forțeze armata
1865, fotografie de Thomas C.
lui Lee a Virginiei de Nord înapoi înspre Richmond. El a blocat armata confederată Roche.
în asediul Petersburgului, care a durat nouă luni.

Grant a găsit în cele din urmă un comandant, generalul Philip Sheridan, suficient de
agresiv încât să izbândească în Campaniile din vale din 1864. Sheridan l-a învins pe
generalul Jubal A. Early într-o serie de bătălii, inclusiv o înfrângere decisivă în bătălia
de la Cedar Creek. Sheridan a distrus apoi baza agricolă a văii Shenandoah,[86] o
strategie similară cu tactica folosită apoi de Sherman în Geor
gia.

Cale ferată distrusă prin
procedeul cravata lui Sherman:
calea ferată era arsă până când
șinele se deformau într-atât încât
trebuia să fie înlocuite.
Între timp, Sherman a avansat dinspre Chattanooga spre Atlanta, învingând pe generalii
confederați Joseph E. Johnston și John Bell Hood pe drum. Căderea Atlantei,[87] la 2
[88]
septembrie 1864, a fost un factor semnificativ în realegerea lui Lincoln ca președinte.
Hood a plecat din zona Atlanta pentru a amenința liniile de aprovizionare ale lui
Sherman și a invada statul Tennessee în Campania Franklin-Nashville.[89] Generalul
unionist John M. Schofield l-a învins pe Hood în bătălia de la Franklin, iar George H.
Thomas i-a cauzat o înfrângere grea lui Hood în bătălia de la Nashville, distrugând
practic armata lui Hood.

Plecând din Atlanta, baza sa de provizii, armata lui Sherman a mers spre o destinație necunoscută, distrugând în drum 20% din
fermele din Georgia în marșul său spre mare. El a ajuns pe coasta Atlanticului în Savannah, Georgia în decembrie 1864. Armata lui
Sherman a fost urmată de mii de sclavi eliberați; în cadrul marșului nu s-au dus bătălii majore. Sherman s-a îndreptat apoi spre nord,
prin Carolina de Sud și Carolina de Nord, apropiindu-se de liniile confederate din Virginia dinspre sud,[90] crescând presiunea asupra
armatei lui Lee.

Armata lui Lee, slăbită de dezertări și morți, era acum mult mai mică decât a lui Grant. Forțele unioniste au obținut o victorie decisivă
în bătălia de la Five Forks la 1 aprilie, forțându-l pe Lee să evacueze Petersburg și Richmond. Capitala Confederației a căzut[91] în
mâinile Corpului de Armată XXV, compus din soldați negri. Restul unităților confederate s-a retras spre vest și, după o înfrângere la
Sayler's Creek, lui Robert E. Lee i-a devenit clar că a continua lupta cu Statele Unite este imposibil din punct de vedere tactic și
logistic.

Lee s-a predat împreună cu Armata Virginiei de Nord la 9 aprilie 1865, la Tribunalul Appomattox.[92] Într-un gest neobișnuit, și ca
semn de respect și de anticipare a revenirii Confederației înapoi în cadrul Uniunii în demnitate și pace, Grant l-a lăsat pe Lee să-și
păstreze sabia de ofițer și calul, pe nume Traveller. La 14 aprilie 1865, Lincoln a fost împușcat. Andrew Johnson a devenit Președinte,
după ce Lincoln a murit a doua zi. Johnston s-a predat cu trupele sale lui Sherman la 26 aprilie 1865, în Durham, Carolina de Nord.
La 23 iunie 1865, la Fort Towson în regiunea națiunilor Choctaw din Teritoriul Oklahoma, Stand Watie a semnat un acord de încetare
a focului cu reprezentanții Uniunii, devenind ultimul general confederat care s-a predat.
Ultimele forțe navale confederate care au capitulat au fost CSS Shenandoah la 6
noiembrie 1865, în Liverpool, Anglia.

Sclavia în timpul războiului

La începutul războiului, unii comandanți unioniști credeau că datoria lor este să
returneze sclavii evadați stăpânilor lor. Până în 1862, când a devenit clar că războiul
avea să fie unul de durată, chestiunea tratării sclaviei a devenit mai generală. Economia
Sudului și efortul militar sudist depindeau de munca sclavilor. A început să devină
nerezonabil să se protejeze sclavia și în același timp să se încerce blocarea comerțului
Confederației și distrugerea producției. După cum a spus un congresman, sclavii „...nu
pot fi neutri. Ca lucrători, dacă nu ca soldați, ei vor fi fie aliații rebelilor, fie ai
Uniunii.”[93] Același congresman—și alți colegi republicani radicali ai săi—l-au presat Prima pagină a documentului de
pe Lincoln să emancipeze rapid sclavii, în timp ce republicanii moderați au ajuns să capitulare a armatei lui Lee

accepte emanciparea și colonizarea treptată, cu despăgubire.[94] Copperheads, statele de

graniță și democrații unioniști se opuneau emancipării, deși statele de graniță și democrații au ajuns să o accepte în cele din urmă ca
parte din războiul total necesar pentru salvarea Uniunii.

În 1861, Lincoln și-a exprimat temerile că tentativele premature de emancipare ar putea însemna pierderea statelor de graniță și că „a
pierde Kentucky este aproape același lucru cu a pierde totul”.[95] La început, Lincoln a frânat tentativele de emancipare ale
secretarului de război Simon Cameron și ale generalilor John C. Fremont (în Missouri) și David Hunter (în Carolina de Sud, Georgia
și Florida) pentru a-și asigura loialitatea statelor de graniță și a democraților unioniști.

Proclamația de emancipare
baza acestei judecăți și a acestor sentimente ... eu nu susțin că am controlat evenimentele, ci mărturisesc fățiș că evenimentele m-au
controlat pe mine.”[101]
Lincoln a avertizat statele de graniță că o emancipare mai radicală avea să aibă loc în
condițiile în care planul său de emancipare gradată și cu despăgubire și colonizare
voluntară ar fi fost respins.[96] Doar Districtul Columbia a acceptat planul treptat al lui
Lincoln, iar acesta a menționat proclamația de emancipare membrilor cabinetului său la
21 iulie 1862. Secretarul de stat William H. Seward i-a spus lui Lincoln să aștepte o
victorie înainte de a face publică proclamația, căci altfel acesta ar putea părea „ultimul
nostru țipăt în retragere”.[97] Această ocazie s-a ivit în septembrie 1862, după bătălia de
la Antietam, și conferința guvernatorilor de război a adăugat suport pentru
proclamație.[98] Lincoln publicase deja o scrisoare[99] în care încuraja mai ales statele
de graniță să accepte emanciparea ca necesară pentru salvarea Uniunii. Lincoln a spus
mai târziu că sclavia a fost „întrucâtva cauza războiului”.[100] Lincoln a publicat
proclamația de emancipare preliminară la 22 septembrie 1862, și pe cea finală la 1
ianuarie 1863. În scrisoarea către Hodges, Lincoln și-a exprimat credința că „dacă
sclavia nu este ceva greșit, atunci nimic nu este greșit ... și totuși eu nu am înțeles
niciodată că Președinția mi-a conferit mie un drept nerestricționat de a acționa oficial pe

Întrucât proclamația de emancipare se baza pe puterile Președintelui în caz de război, ea se referea doar la teritoriile deținute la acea
vreme de Confederație. Totuși, proclamația a devenit un simbol al angajamentului crescând al Uniunii de a adăuga emanciparea la
definiția americană a libertății.[102] Lincoln a jucat și un rol principal în convingerea Congresului să voteze în favoarea
Amendamentului 13,[103] care a făcut emanciparea universală și permanentă.

Sclavii negri nu au așteptat acțiunile lui Lincoln pentru a evada și a căuta libertatea în spatele liniilor nordiste. Încă din primii ani ai
războiului, sute de mii de negri au fugit în Nord, mai ales în regiunile neocupate, ca Norfolk și regiunea Hampton Roads în 1862,
Tennessee după 1862, linia marșului lui Sherman, etc. Atâția negri au fugit în spatele liniilor unioniste încât comandanții au înființat
tabere și școli pentru aceștia, unde atât adulții cât și copiii puteau învăța să scrie și să citească. The American Missionary Association
s-a implicat în efortul de război trimițând profesori în astfel de tabere, de
exemplu înființând școli în Norfolk și pe plantațiile din apropiere. În plus,
aproape 200.000 de afroamericani au luptat în armata și în marina Uniunii.
Majoritatea lor erau sclavi evadați.

Harriet Tubman (stânga), sclavă care a

evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat
mulți alți sclavi să fugă în Nord. Aici,
împreună cu șase sclavi pe care i-a salvat.

Confederația transforma soldații unioniști negri capturați în sclavi, și soldații

negri au fost împușcați când încercau să se predea în masacrul de la Fort
Soldați din Compania de infanterie E, a IV
-
Pillow.[104] Aceasta a condus la prăbușirea programului de schimb de
a de Culoare din armata Uniunii.
prizonieri, și creșterea taberelor de prizonieri, ca cea de la închisoarea
Andersonville din Georgia unde au murit de foame și de boli 13.000 de
prizonieri de război unioniști.[105]

În pofida lipsei de resurse umane a Sudului, până în 1865, majoritatea liderilor sudiști s-au opus încorporării sclavilor în armată.
Aceștia au fost folosiți la munci de suport ale efortului de război. Howell Cobb a spus: „dacă sclavii pot fi buni soldați, atunci toată
teoria noastră privind sclavia este greșită”. Generalii confederați Patrick Cleburne și Robert E. Lee au fost de acord cu încorporarea
negrilor spre sfârșitul războiului, și Jefferson Davis a fost în cele din urmă convins să susțină planurile de înarmare a sclavilor pentru
a evita înfrângerea. Confederația a capitulat însă laAppomattox înainte ca acest plan să fie implementat.[106]

Proclamația de emancipare[107] a redus mult speranțele Confederației de a primi vreun ajutor din partea Regatului Unit sau a Franței.
Abordarea moderată a lui Lincoln a reușit să păstreze de aceeași parte a baricadei statelor de graniță, democrații unioniști și sclavii
emancipați. Statele unioniste de graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware și Virginia de Vest) nu au intrat sub incidența
proclamației de emancipare. Toate au abolit sclavia singure, în afară de Kentucky și Delaware.[108] Marea majoritate a celor
4 milioane de sclavi au fost eliberați prin proclamația de emancipare, pe măsură ce armatele unioniste avansau spre sud.
Amendamentul al 13-lea,[109] ratificat la 6 decembrie 1865, a eliberat și restul de sclavi din Kentucky, Delaware, și New Jersey, care
[110]
numărau 225.000 de oameni în Kentucky,1.800 în Delaware, și 18 în New Jersey la nivelul anului 1860.

Pericolul intervenției internaționale

Intrarea în război a Regatului Unit sau a Franței de partea Confederației ar fi mărit șansele Sudului de a-și dobândi independența față
de SUA.[111] Uniunea însă, sub conducerea lui Lincoln și a Secretarului de Stat William Henry Seward au depus eforturi pentru a
evita aceasta, și a amenințat cu războiul orice țară ar fi recunoscut oficial existența Statelor Confederate ale Americii (nicio țară nu a
recunoscut-o). În 1861, sudiștii au pus embargo pe exporturile de bumbac, sperând să împingă Europa într-o criză economică ce ar fi
forțat Regatul Unit să intre în război pentru bumbac. Această tactică s-a dovedit falimentară, deoarece Europa avea un surplus de
bumbac, iar recoltele europene slabe de cereale din 1860–1862 au mărit importanța exporturilor de cereale ale Nordului. S-a spus că
„Regele Porumb a fost mai puternic decât Regele Bumbac”, cerealele americane crescând de la un sfert din importul britanic la
aproape jumătate.[112]

Când Regatul Unit s-a confruntat cu o penurie de bumbac, aceasta a fost temporară, și bumbacul american a fost înlocuit prin
creșterea culturilor de bumbac în Egipt și în India. Între timp, războiul a creat o piață a forței de muncă în industriile de armament și
metalurgie și o piață pentru navele britanice pentru transportul armamentului.[113]

Charles Francis Adams s-a dovedit a fi un priceput ambasador al Uniunii în Regatul Unit, britanicii nedorind să pună probleme
blocadei unioniste. Confederația a cumpărat câteva nave de război de la șantierele navale comerciale britanice. Cea mai celebră, CSS
Alabama, a cauzat daune considerabile și a condus la dispute după război. Totuși, opoziția opiniei publice față de sclavie a

Charles Francis Adams,
ambasadorul Statelor Unite la
Londra
Proclamația de emancipare a crescut riscurile politice ale susținerii Confederației. În ciuda simpatiei față de Confederație, ocuparea
Mexicului de către Franța a oprit-o pe aceasta din urmă să intre în război cu Uniunea. Ofertele Confederației de a aboli sclavia în
schimbul recunoașterii diplomatice, oferte emise spre sfârșitul războiului, nu au fost luate în serios nici de Londra, nici de Paris.
Victoria Uniunii și urmările războiului
Poster electoral republican pentru
alegerile din 1864. Victoria
zdrobitoare a lui Lincoln
(Președinte, stânga) și Johnson
(Vicepreședinte, dreapta) a arătat
sprijinul social puternic în Nord
pentru cauza războiului.
teritoriul inamic și să învingă armatele confederate pentru a câștiga.
transformat Confederația într-un partener
politic spinos pentru politicienii europeni,
mai ales pentru cei britanici. A existat un
pericol de război între SUA și Regatul Unit
spre sfârșitul lui 1861 din cauza Afacerii
Trent, care a implicat abordajul unui vapor
poștal britanic de către Uniune, pentru a
aresta doi diplomați confederați. Totuși,
Londra și Washingtonul au reușit să rezolve
problema după eliberarea celor doi de către
Lincoln.
În 1862, britanicii au luat în calcul
posibilitatea medierii—deși simpla ofertă Lordul Palmerston, Primul
ar fi crescut pericolul de război cu SUA. Se Ministru al Regatului Unit, nu a
spune că Primul Ministru Lord Palmerston implicat puternicul imperiu britanic
ar fi citit Coliba unchiului Tom de trei în conflictul nord-american
ori[114] înainte de a lua o decizie în această
privință. Victoria Uniunii în bătălia de la Antietam a cauzat întârzierea unei decizii.
Dacă ar fi putut Confederația să câștige războiul a fost o întrebare intens discutată între
istorici. Cei mai mulți arată că Uniunea avea un avantaj insurmontabil pe termen lung în
fața Confederației în termeni de populație și forță industrială. Acțiunile confederate,
spun ei, doar au amânat înfrângerea. Istoricul sudic Shelby Foote a exprimat acest punct
de vedere pe scurt: „Eu cred că Nordul a dus războiul cu o mână la spate...Dacă ar fi fost
mai multe, mult mai multe victorii ale Sudului, Nordul ar fi adus și cealaltă mână. Nu
cred că Sudul a avut vreo șansă să câștige acel război.”[115] Confederația a căutat să
câștige independența prin a rezista până la încheierea mandatului lui Lincoln; dar, după
căderea Atlantei și victoria lui Lincoln în fața lui McClellan la alegerile din 1864, orice
speranță pentru o victorie politică a Sudului a dispărut. În acel moment, Lincoln reușise
să obțină suportul statelor de graniță, al democraților unioniști, al sclavilor emancipați și
al Regatului Unit și Franței. Învingându-l pe democratul McClellan, el i-a învins și pe
Copperheads și platforma lor de pace.[116] Lincoln găsise și lideri militari ca Grant și
Sherman care s-au folosit în lupte de avantajul numeric al Uniunii față de armatele
confederate. Acești generali nu se fereau de vărsarea de sânge, iar de la sfârșitul lui 1864
nu a mai rămas nicio speranță pentru Sud.
Pe de altă parte, James McPherson a afirmat că avantajul Nordului din punctul de vedere
al populației și resurselor făcea victoria Nordului probabilă, dar nu inevitabilă.
Confederația nu trebuia să invadeze și să preia controlul asupra teritoriului inamic
pentru a câștiga, ci doar să ducă un război defensiv pentru a convinge Nordul că victoria
are costuri prea mari. Nordul trebuia să cucerească și să controleze porțiuni vaste din
[117]
Importantă a fost și elocvența lui Lincoln în explicarea scopului național și priceperea sa în a păstra statele de graniță de partea
Uniunii. Deși abordarea emancipării de către Lincoln a fost lentă, Proclamația de emancipare a fost un exemplu de utilizare eficace a
puterilor Președintelui pe timp de război.[118]

Economia industrializată a Nordului a

susținut producția de arme, muniții și
Comparație între Uniune și SCA[119]
provizii, precum și finanțele și transportul.
Tabelul din dreapta prezintă avantajul relativ Uniunea Confederația

al Uniunii față de Confederație la începutul Populație totală 22.000.000 (71%) 9.000.000 (29%)
războiului. Ecartul s-a mărit în timpul Populație liberă 21.567.414 5.500.000
războiului, economia Nordului crescând, iar
Sclavi în 1860 432.586 3.500.000
teritoriul confederat scăzând și economia sa
Soldați 2.200.000 (67%) 1.064.000 (33%)
slăbind. Populația Uniunii era de
22 milioane, iar a Sudului de 9 milioane în Mile de cale ferată 21.788 (71%) 8.838 (29%)
1861; din populația Sudului, peste Producție industrială 90% 10%
3,5 milioane erau sclavi și aproximativ
Producție de arme de foc 97% 3%
5,5 milioane albi, populația Sudului fiind
Baloți de bumbac în 1860 Neglijabil 4.500.000
practic depășită numeric de patru ori de cea a
Nordului.[120] Diferența a crescut pe măsură Baloți de bumbac în 1864 Neglijabil 300.000
ce Uniunea a preluat controlul asupra Exporturi înainte de război 30% 70%
teritoriului Confederației, cu tot cu
garnizoane, și mai ales după ce partea
Confederației de pe malul drept al fluviului Mississippi a fost izolată de restul. Uniunea controla la început peste 80% din șantierele
navale, vapoare, ambarcațiunile fluviale, și Marină. Acest avantaj a fost accentuat de un program masiv de construcții de nave.
Aceasta a permis Uniunii să controleze râurile și să blocheze întreaga coastă oceanică a Sudului.[121] Legăturile feroviare excelente
dintre orașele Uniunii au permis mișcarea rapidă și ieftină a trupelor și proviziilor. Transporturile erau mult mai lente și dificile în
Sud, care nu și-a putut dezvolta rapid mult mai restrânsul sistem de căi ferate, nu și-a putut repara ușor daunele, și nici măcar efectua
lucrări de mentenanță.[122] Eșecul lui Davis în a păstra relații pozitive și productive cu guvernatorii statelor (mai ales cu guvernatorul
Joseph E. Brown al Georgiei și cu guvernatorul Zebulon Vance al Carolinei de Nord) i-a periclitat puterea de a capitaliza resursele
regionale.[123] Percepția confederată greșită a „Regelui Bumbac” asupra economiei mondiale a condus la erori diplomatice, cum ar fi
refuzul de a livra bumbac înainte de începerea blocadei.[124] Proclamația de emancipare a permis afroamericanilor, atât negri liberi
cât și sclavi evadați, să se înroleze în armata unionistă. Aproximativ 190.000 s-au oferit voluntari,[125] mărind și mai mult avantajul
numeric al armatelor unioniste față de cea confederată, care nu a îndrăznit să folosească aceleași resurse umane din teama de a nu
submina legitimitatea sclaviei. Sclavii eliberați au întreținut garnizoanele și au luptat în numeroase bătălii în anii 1864-1865.[126]
Emigranții europeni s-au înrolat în armata unionistă în număr mare, inclusiv 177.000 născuți în Germania și 144.000 născuți în
Irlanda.[127]

Reconstrucția
Articol principal: Epoca de reconstrucție a Statelor Unite.
Liderii nordiști au fost de acord că victoria finală reprezintă mai mult decât doar încetarea luptelor. Ea trebuia să cuprindă cele două
scopuri ale războiului: secesiunea trebuia repudiată total, și toate formele de sclavie trebuia să fie eliminate. Ei nu au căzut de acord
asupra criteriilor pentru aceste scopuri, asupra gradului de control federal ce avea să fie impus Sudului, și asupra procesului prin care
statele din Sud aveau să fie reintegrate în Uniune.

Reconstrucția, care a început încă din timpul războiului și s-a terminat în 1877, a implicat o serie complexă și în rapidă schimbare de
politici la nivel federal și de stat. Rezultatul pe termen lung a venit sub forma a trei amendamente ale Constituției, denumite
amendamentele războiului civil: Amendamentul al 13-lea, care a abolit sclavia; Amendamentul al 14-lea, care a extins protecțiile
legale federale în mod egal asupra tuturor cetățenilor indiferent de rasă; și Amendamentul al 15-lea, care a abolit restricțiile rasiale
asupra dreptului de vot.
Reconstrucția a luat sfârșit în state diferite la momente diferite, ultimele trei încheindu-și
perioada de Reconstrucție prinCompromisul din 1877.

Consecințe
Sclavia a luat sfârșit în SUA în primăvara
lui 1865 când armatele confederate au
capitulat. Toți sclavii din Confederație au
fost eliberați prin Proclamația de
emancipare, care stipula că toți sclavii din
zonele confederate erau declarați liberi.
Sclavii din statele de graniță și din
Monument în cinstea Marii regiunile Sudului controlate de Uniune au
Armate a Republicii, organizată
fost eliberați prin acțiunea statelor sau prin Al treisprezecelea amendament
după război.
Amendamentul al 13-lea la Constituția al Constituției SUA, prin care era
abolită sclavia
SUA (la 6 decembrie 1865). Restaurarea
totală a Uniunii a fost urmarea eforturilor unei perioade controversate, denumită
Reconstrucția. Războiul s-a soldat cu aproximativ 1.030.000 de morți (3% din populație), inclusiv 620.000 de soldați omorâți de
boli.[128] Războiul civil a produs mai mulți morți decât toate celelalte războaie ale Statelor Unite la un loc.[129] Cauzele războiului,
motivele rezultatului său, și chiar numele conflictului sunt încă subiect de controversă între istorici. Aproximativ 4 milioane de sclavi
negri au fost eliberați în perioada 1861-1865. Pe baza rezultatelor recensământului din 1860, 8% din toți bărbații albi între 13 și 43 de
[130]
ani au murit în război, cifra defalcată pe cele două tabere fiind de 6% din cei din Nord și 18% din cei din Sud.

O cauză pentru numărul uriaș de morți din timpul războiului a fost utilizarea tacticilor napoleoniene, cum ar fi șarjele. Cu adaosul
puștilor mai precise și (spre sfârșitul războiului, în armata unionistă) armelor de foc cu repetiție, cum ar fi carabina cu repetiție
Spencer și câteva arme Gatling (predecesoare ale mitralierelor), soldații erau decimați în câmp deschis. Astfel s-a recurs la tranșee,
tactică ce avea să fie folosită intensiv înPrimul Război Mondial.

Note
3. ^ Glenn M. Linden (2001).Voices
1. ^ Abraham Lincoln, House
Divided Speech, Springfield,
Illinois, 16 iunie 1858
2. ^ Shelby Foote, The Civil War:
Fort Sumter to Perryville, p. 34
the same. Let either be done, &
from the Gathering Storm: The immediately filibustering and
Coming of the American Civil War extending slavery recommences.
(http://books.google.com/books?id On that point hold firm, as with a
=F20ZsA5ZeeEC&pg=PA184&lpg chain of steel. - Abraham Lincoln
=PA184&dq=Prevent+%22any+of to Elihu B. Washburne, December
+our+friends+from+demoralizing+ 13, 1860”
themselves%22&source=web&ots
=-Gel_R70_T&sig=6dQstqsFPcV
DPiWeImsbzp_8Gbg&hl=en&sa=
X&oi=book_result&resnum=1&ct=
result#PPA183,M1). United
States: Rowman & Littlefield.
pp. 236. ISBN 0842029990.
http://books.google.com/books?
id=F20ZsA5ZeeEC&pg=PA184&lpg=PA184&dq=Prevent+%22any+of+our+friends+
Gel_R70_T&sig=6dQstqsFPcVDPiWeImsbzp_8Gbg&hl=en&sa=X&oi=book_result&
„Prevent, as far as possible, any
of our friends from demoralizing
themselves, and our cause, by
entertaining propositions for
compromise of any sort, on
slavery extension. There is no
possible compromise upon it, but
which puts us under again, and
leaves all our work to do over
again. Whether it be a Mo. Line,
or Eli Thayer's Pop. Sov. It is all
4. ^ Let there be no compromise on
the question of extending slavery.
If there be, all our labor is lost,
and, ere long, must be done
again. The dangerous ground—
that into which some of our friends
have a hankering to run—is Pop.
Sov. Have none of it. Stand firm.
The tug has to come, & better
now, than any time hereafter. („Să
nu existe compromis în
chestiunea extinderii sclaviei.
Dacă ar exista, toată munca
noastră este pierdută, și de-acum
încolo trebuie luată de la început.
Terenul periculos-pe care unii
dintre prietenii noștri au o dorință
spre a alerga-este Pop. Suv. Nu
acceptați. Fiți ferm. Înfruntarea
trebuie să vină, și mai bine acum
decât mai târziu.”)- Abraham
Lincoln către Lyman Trumbull, 10
decembrie 1860
5. ^ James McPherson, Battle Cry of
Freedom, pp. 241, 253
6. ^ Declarațiile de Cauză pentru:
Georgia, adoptată la 29 ianuarie
1861; Mississippi, adoptată în
1861 (nu se știe data exactă);
Carolina de Sud, adoptată la 24
decembrie 1860; Texas, adoptată
la 2 februarie 1861
7. ^ The New Heresy, Southern
Punch, editor John Wilford
Overall, 19 septembrie 1864 este
una din numeroasele surse care
indică faptul că speranța
republicanilor de a interzice
treptat sclavia era teama Sudului.
Se spune acolo, în parte,
"doctrina noastră este: NOI
LUPTĂM PENTRU
INDEPENDENȚA DE A PĂSTRA
MĂREAȚA ȘI NECESARA
INSTITUȚIE INTERNĂ A
SCLAVIEI."
8. ^ David Potter, The Impending
Crisis, pp. 33-50. Potter susține
că teoria cauzei drepturilor
statelor (pagina 33) și diferite
„cauze” culturale și economice nu
pot fi separate de problema
sclaviei.
9. ^ Jefferson Davis' Resolutions on 12. ^ Stampp, The Causes of the Civil
the Relations of States, Senate War, pp. 63–65 (A Constitutional
Chamber, U.S. Capitol, 2 View of the Late War Between the
februarie 1860, din The Papers of States) și pp. 152-153
Jefferson Davis, Volumul 6, pp. (Cornerstone Speech). Stampp
273-276. - argumentul drepturilor pune în opoziție discursul Cauzei
statelor invocat de Davis în Pierdute cu Discursul Pietrei de
apărarea sclaviei în teritorii este Hotar ale lui Stephens pentru a
următorul: Resolved, That the arăta că Stephens și-a schimbat
union of these States rests on the părerea asupra cauzelor
equality of rights and privileges războiului.
among its members, and that it is 13. ^ James McPherson, This Mighty
especially the duty of the Senate, Scourge, pp. 3-9
which represents the States in
14. ^ Allan Nevins, Ordeal of the
their sovereign capacity, to resist
Union: A House Dividing - 1852-
all attempts to discriminate either
1857, pp. 267–269
in relation to person or property,
so as, in the Territories -- which
are the common possession of
the United States -- to give
advantages to the citizens of one
State which are not equally
secured to those of every other
State. (Uniunea acestor State se
sprijină pe egalitatea în drepturi și
privilegii între membrii săi, și este
mai ales datoria Senatului, care
reprezintă Statele în capacitatea
lor suverană, să reziste tuturor
tentativelor de discriminare fie în
raport cu individul, fie în raport cu
proprietatea în Teritorii—care sunt
posesiuni comune ale Statelor
Unite—și de acordare de avantaje
cetățenilor pe baza apartenenței
lor la un Stat sau la altul)
10. ^ J.L.M. Curry: The Perils and
Duty of the South - discurs în
Talladega, Alabama, 26 noiembrie
1860 - Acesta a fost unul din
numeroasele argumente sudiste
în apărarea sclaviei pe baza
drepturilor statelor.
11. ^ Discursul lui Lincoln în Chicago,
10 decembrie 1856 în care spune,
"We shall again be able not to
declare, that 'all States as States,
are equal,' nor yet that 'all citizens
as citizens are equal,' but to
renew the broader, better
declaration, including both these
and much more, that 'all men are
created equal.'" (Vom putea din
nou nu să declarăm că «toate
statele, ca state, sunt egale», nici
că «toți cetățenii, ca cetățeni, sunt
egali», ci să reînnoim declarația
mai largă, mai bună, care le
include pe acestea două și pe
multe altele, aceea că «toți
oamenii sunt creați egali»); De
asemenea, scrisoarea lui Lincoln
către Henry L. Pierce, din 6 aprilie
1859
15. ^ Încă din 1830, în mijlocul Crizei
Anulării, Calhoun a identificat
dreptul de a deține sclavi ca fiind
principalul drept minoritar al
sudiștilor care era amenințat: "I
consider the tariff act as the
occasion, rather than the real
cause of the present unhappy
state of things. The truth can no
longer be disguised, that the
peculiar domestick [sic] institution
of the Southern States and the
consequent direction which that
and her soil have given to her
industry, has placed them in
regard to taxation and
appropriations in opposite relation
to the majority of the Union,
against the danger of which, if
there be no protective power in
the reserved rights of the states
they must in the end be forced to
rebel, or, submit to have their
paramount interests sacrificed,
their domestic institutions
subordinated by Colonization and
other schemes, and themselves
and children reduced to
wretchedness." („Consider actul
taxei ca fiind ocazia, și nu cauza
reală a actualei situații nefericite.
Adevărul nu mai poate fi deghizat,
și ciudata instituție domestică a
Statelor Sudului și direcția în care
se îndreaptă astfel industria
sclaviei, le-a pus pe aceste state
în raport cu taxarea în relație de
opoziție cu majoritatea Uniunii,
împotriva pericolului ca, dacă nu
există o putere protectoare în
drepturile rezervate ale statelor, în
cele din urmă, acestea să fie
forțate să se revolte sau să-și
sacrifice interesele, și să-și
subordoneze instituțiile prin
colonizare sau prin alte metode, și
să se aducă pe ei înșiși și pe
copiii lor la mizerie”)- Ellis,
Richard E. The Union at Risk:
Jacksonian Democracy, States'
Rights, and the Nullification Crisis
(1987), p. 193; Freehling, William
W. Prelude to Civil War: The
Nullification Crisis in South
Carolina 1816-1836. (1965), p.
257; Ellis p. 193. Ellis notează și
că „Calhoun și anulatorii nu erau
primii sudiști care legau sclavia de
drepturile statelor. În diverse
momente ale carierei lor, John
Taylor, John Randolph, și
Nathaniel Macon avertizaseră că
dând prea multă putere guvernului
federal, mai ales asupra unor
probleme atât de spinoase cum
este dezvoltarea economică
internă, ar putea să îi dea
acestuia puterea de a emancipa
sclavi împotriva dorinței
proprietarilor acestora."
16. ^ William E. Gienapp, "The Crisis
of American Democracy: The
Political System and the Coming
of the Civil War." in Boritt ed. Why
the Civil War Came 79–123
17. ^ McPherson, Battle Cry pp. 88–
91
18. ^ Majoritate deținătorilor de sclavi
sunt „oameni decenți, onorabili, ei
înșiși victime” ale acestei instituții. 29. ^ James McPherson, Drawn with
Mare parte din descrieri se
bazează pe observații personale,
și pe descrieri ale sudiștilor; ea
însăși îi denumește pe ei și pe
Legree reprezentanți ai diferitelor
tipuri de stăpâni.;Gerson,Harriet
Beecher Stowe, p.68; Stowe, Key
to Uncle Tom's Cabin (1953) p. 39
19. ^ Fox Butterfield; All God's
Children p. 17
20. ^ David Potter, The Impending
Crisis, pp. 356–384
21. ^ Kenneth M. Stampp, The
Imperiled Union: Essays on the
Background of the Civil War
(1981) p 198; Woodworth, ed. The
American Civil War: A Handbook
of Literature and Research
(1996), 145 151 505 512 554 557 38. ^ William W. Freehling, The Road
684; Richard Hofstadter, The
Progressive Historians: Turner,
Beard, Parrington (1969)
22. ^ James McPherson, Drawn With
the Sword, p. 11
23. ^ James McPherson, "Antebellum
Southern Exceptionalism: A New
Look at an Old Question,"Civil
War History 29 (septembrie 1983)
24. ^ David Potter, The Impending
Crisis, p. 485
25. ^ James M. McPherson,Battle
Cry of Freedom 1988 p 242, 255,
282-83. Hărțile de la pagina 101
(The Southern Economy) și
pagina 236 (The Progress of
Secession) sunt și ele relevante
26. ^ David Potter, The Impending
Crisis, pp. 503–505
27. ^ „Selected Statistics on Slavery
in the United States (http://membe
rs.aol.com/jfepperson/stat.html)”.
Există o versiune arhivată (http://
web.archive.org/1998120309020
5/members.aol.com/jfepperson/st
at.html) la 3 decembrie 1998.
http://members.aol.com/jfepperson/stat.html
Accesat la 14 octombrie 2007.
28. ^ Otto H. Olsen (decembrie
2004). „Historians and the extent
of slave ownership in the
Southern United States(http://ww
w.southernhistory.net/modules.ph
p?op=modload&name=News&file
=article&sid=9406)”. Civil War
History. Southernhistory.net.
http://www.southernhistory.net/modules.ph
op=modload&name=News&file=article&sid
Accesat la 23 noiembrie 2007.
the Sword, p. 15
30. ^ David Potter, The Impending
Crisis, p. 275
31. ^ First Lincoln Douglas Debate at
Ottawa, Illinois 21 august 1858
32. ^ Abraham Lincoln, Discursul din
New Haven, Connecticut, 6 martie
1860
33. ^ McPherson, Battle Cry, p. 195
34. ^ John Townsend, The Doom of
Slavery in the Union, its Safety
out of it, 29 octombrie 1860
35. ^ McPherson, Battle Cry, p. 243
36. ^ David Potter, The Impending
Crisis, p. 461
37. ^ William C. Davis, Look Away,
pp. 130–140
to Disunion, p. 42
39. ^ Winkler, E. „A Declaration of the
Causes which Impel the State of
Texas to Secede from the Federal
Union. (http://members.aol.com/jf
epperson/reasons.html#Texas)”.
Journal of the Secession
Convention of Texas. Există o
versiune arhivată (http://web.archi
ve.org/20000925113605/member
s.aol.com/jfepperson/reasons.html
#Texas) la 25 septembrie 2000.
http://members.aol.com/jfepperson/reason
Accesat la 16 octombrie 2007.
40. ^ Winkler, E. „A Declaration of the
Causes which Impel the State of
Texas to Secede from the Federal
Union. (http://www.yale.edu/lawwe
b/avalon/csa/texsec.htm)”. Journal
of the Secession Convention of
Texas.
http://www.yale.edu/lawweb/avalon/csa/tex
Accesat la 16 octombrie 2007.
41. ^ Speech of E.S. Dargan, in the
Convention of Alabama, January
11, 1861 (http://web.archive.org/2
0000423061204/members.aol.co
.
m/jfepperson/bama4.html)
42. ^ Schlesinger Age of Jackson, p.
190
43. ^ David Brion Davis, Inhuman 67. ^ a b McPherson, Battle Cry, pp. 95. ^ Scrisoarea lui Lincoln către O.
Bondage (2006) p 197, 409; 538-544 H. Browning, 22 septembrie 1861
Stanley Harrold, The Abolitionists 68. ^ McPherson, Battle Cry, pages 96. ^ Lincoln, the War President: The
and the South, 1831–1861(1995) 528–533 Gettysburg Lectures (Gettysburg
p. 62; Jane H. and William H. Civil War Institute Books) de
Pease, "Confrontation and 69. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 543–
545 Gabor S. Boritt (Editor), pp. 52-54.
Abolition in the 1850s"Journal of Articol de James McPherson
American History (1972) 58(4): 70. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 557–
558 97. ^ Stephen B. Oates, Abraham
923–937.
Lincoln: The Man Behind the
44. ^ Eric Foner. Free Soil, Free 71. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 571– Myths, p. 106
Labor, Free Men: The Ideology of 574
98. ^ Images of America: Altoona, de
the Republican Party Before the 72. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 639– Sr. Anne Francis Pulling, 2001,
Civil War (1970), p. 9 645 10.
45. ^ Președintele James Buchanan, 73. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 653– 99. ^ Scrisoare către Greeley, 22
Mesajul din 8 decembrie 1860 663 august 1862
46. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 284– 74. ^ James McPherson, Battle Cry of 100. ^ Abraham Lincoln, Second
287 Freedom, p. 664 Inaugural Address, 4 martie 1865
47. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 290– 75. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 404– 101. ^ Scrisoare alui Lincoln către A.
293 405 G. Hodges, 4 aprilie 1864
48. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 293– 76. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 418– 102. ^ James McPherson, The War
297 420 that Never Goes Away
49. ^ Crofts p. 341. 77. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 419– 103. ^ James McPherson, Drawn With
50. ^ Mark Neely, Confederate 420 the Sword, din articolul Who
Bastille: Jefferson Davis and Civil 78. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 480– Freed the Slaves?
Liberties 1993 p. 10–11 483 104. ^ Bruce Catton, Never Call
51. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 234– 79. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 405– Retreat, p. 335
266 413 105. ^ James McPherson, Battle Cry of
52. ^ Abraham Lincoln, First 80. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 637– Freedom, pp. 791–798
Inaugural Address, luni 4 martie 638 106. ^ James McPherson, Battle Cry of
1861
81. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 677– Freedom, pp. 831-837
53. ^ Lincoln, First Inaugural Address, 680 107. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 557–
March 4, 1861
82. ^ „Civil War in Missouri Facts (htt 558 și 563
54. ^ a b David Potter, The Impending p://home.usmo.com/~momollus/M 108. ^ Harper, Douglas (2003).
Crisis, pp. 572–573 OFACTS.HTM)”. 1998. „SLAVERY in DELAWARE (http://
55. ^ James McPherson, Battle Cry of http://home.usmo.com/~momollus/MOFACTS.HTM.
www.slavenorth.com/delaware.ht
Freedom, p. 274 Accesat la 16 octombrie 2007. m)”.
56. ^ Vezi relatarea de la (http://book 83. ^ Mark E. Neely Jr.; "Was the Civil http://www.slavenorth.com/delaware.htm
s.google.com/books?vid=ISBN15 War a Total War?" Civil War Accesat la 16 octombrie 2007.
82180016&id=ub8cqVKoXwgC&p History, Vol. 50, 2004 pp 434+ 109. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 840–
g=PA35&lpg=PA34&vq=baltimore 84. ^ McPherson, Battle Cry, p. 724– 842
&dq=schouler+massachusetts+civ 735 110. ^ U. S. Census of 1860
il&sig=g5za9rXjH9ttx1vzmWNN39 85. ^ James McPherson, Battle Cry of
F3YFQ) 111. ^ James McPherson, Battle Cry of
Freedom, pp. 741-742 Freedom, pp. 546–557
57. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 276– 86. ^ McPherson, Battle Cry, p. 778–
307 112. ^ McPherson, Battle Cry p. 386
779
58. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 333– 87. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 773– 113. ^ Allen Nevins, War for the Union
335 1862–1863, pp. 263–264
775
59. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 378– 88. ^ James McPherson, Battle Cry of 114. ^ Stephen B. Oates, The
380 Approaching Fury: Voices of the
Freedom, pp. 774–776 Storm 1820–1861, p. 125
60. ^ Heidler, 1651–53 89. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 812– 115. ^ Ward 1990 p 272
61. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 373– 815
377 116. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 771–
90. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 825– 772
62. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 339– 830
345 117. ^ James McPherson, Why did the
91. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 846– Confederacy Lose?
63. ^ James McPherson, Battle Cry of 847
Freedom, p. 342 92. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 848–
64. ^ Shelby Foote, The Civil War: 850
Fort Sumter to Perryville, pp. 464- 93. ^ McPherson, Battle Cry of
519 Freedom p. 495
65. ^ Bruce Catton, Terrible Swift 94. ^ McPherson, Battle Cry pp. 355,
Sword, pp. 263-296 494–6, citat din George Julian la
66. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 424– pagina 495.
427
118. ^ Fehrenbacher, Don (2004).
„Lincoln's Wartime Leadership:
The First Hundred Days(http://ww
w.historycooperative.org/journals/j
ala/9/fehrenbacher.html)”.
Universitatea Illinois. Există o
versiune arhivată (http://web.archi
ve.org/20060513052953/www.hist
orycooperative.org/journals/jala/9/
fehrenbacher.html) la 13 mai
2006.
http://www.historycooperative.org/journals/jal Berlin et al, eds.
Accesat la 16 octombrie 2007.
119. ^ Lungimile căilor ferate din:
Chauncey Depew (ed.), One
Hundred Years of American
Commerce 1795–1895, p. 111;
Pentru date suplimentare, vezi:
Recensământul din 1860 din SUA
(http://www2.census.gov/prod2/de
cennial/documents/1860c-01.pdf)
și Carter, Susan B., ed. The
Historical Statistics of the United
States: Millennial Edition(5
volume), 2006.
120. ^ Crocker III, H. W. (2006). Don't 128. ^ Nofi, Al (13 iunie 2001).
Tread on Me. New York: Crown
Forum. pp. 162. ISBN
9781400053636
121. ^ McPherson 313–16, 392–3
122. ^ Heidler, David Stephen, ed.
Encyclopedia of the American
Civil War: A Political, Social, and
Military History (2002), 1591–98
123. ^ McPherson 432–444 129. ^ James McPherson, Battle Cry of
124. ^ Heidler, David Stephen, ed. Freedom, page xix (din
Encyclopedia of the American introducerea lui C. Vann
Civil War: A Political, Social, and Woodward scrisă în 1988)
Military History (2002), 598–603 130. ^ Lambert, Craig (May-June
2001). „The Deadliest War (http://
125. ^ „Black Regiments (http://www.sp
www.harvardmagazine.com/on-lin
artacus.schoolnet.co.uk/USACWc
e/050155.html)”. Harvard
olored.htm)”.
Magazine.
http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/USACW colored.htm.
http://www.harvardmagazine.com/on-
Accesat la 16 octombrie 2007.
line/050155.html. Accesat la 14
126. ^ Ira
a/9/fehrenbacher Freedom's
.html. octombrie 2007.
Soldiers: The Black Military
Experience in the Civil War (1998)
127. ^ Albert Bernhardt Faust,The
German Element in the United
States (1909) p. 523 online (http://
books.google.com/books?id=4xg
OAAAAIAAJ&pg=PA522&lpg=PA5
22&dq=germans+AND+civil+AND
+war+AND+gould&source=web&o
ts=KhtwwD2mGo&sig=7rs7jopLtN
3azHzg0pBDsKVlTf4&hl=en&sa=
X&oi=book_result&resnum=1&ct=
result#PPA523,M1)
„Statistics on the War's Costs (htt
p://web.archive.org/web/2007071
1050249/http://www.cwc.lsu.edu/o
ther/stats/warcost.htm)”.
Louisiana State University.
http://web.archive.org/web/20070711050249/http://www .cwc.lsu.edu/other/stats/war
Accesat la 14 octombrie 2007.

Bibliografie
Generalități
Biografii
Beringer, Richard E., Archer Jones, and Herman Hattaway, Why
the South Lost the Civil War (1986) analiză a factorilor; The
American National
Elements of Confederate Defeat: Nationalism, War Aims, and
Biography 24 vol (1999),
Religion (1988), versiune prescurtată
eseuri ale specialiștilor
Catton, Bruce, The Civil War, American Heritage, 1960, ISBN 0- despre toate
8281-0305-4, relatare ilustrată personalitățile
Davis, William C. The Imperiled Union, 1861–1865 3v (1983) importante; [1]
Donald, David et al. The Civil War and Reconstruction (latest McHenry, Robert ed.
edition 2001); studiu de 700 pagini Webster's American
Eicher, David J., The Longest Night: A Military History of the Civil Military Biographies
War, (2001), ISBN 0-684-84944-5. (1978)
Fellman, Michael et al. This Terrible War: The Civil War and its Warner, Ezra J.,
Aftermath (2nd ed. 2007), studiu de 544 pagini Generals in Blue: Lives of
the Union Commanders,
Foote, Shelby. The Civil War: A Narrative (3 volumes), (1974),
(1964), ISBN 0-8071-
ISBN 0-394-74913-8. Descrieri detaliate ale operațiunilor militare
0822-7
de pe toate fronturile
Warner, Ezra J.,
McPherson, James M. Battle Cry of Freedom: The Civil War Era
Generals in Gray: Lives
(1988), studiu de 900 pagini ale tuturor aspectelor războiului;
of the Confederate
câștigător al premiului Pulitzer
 James M. McPherson. Ordeal By Fire: The Civil War and Commanders, (1959),
Reconstruction (2nd ed 1992), manual ISBN 0-8071-0823-5
Nevins, Allan. Ordeal of the Union, an 8-volume set (1947–
1971). Cea mai detaliată relatare politică, economică și militară; Soldați
autorul este laureat al premiului Pulitzer
Berlin, Ira, et al, eds.
1. Fruits of Manifest Destiny, 1847–1852; 2. A House Freedom's Soldiers: The
Dividing, 1852–1857; 3. Douglas, Buchanan, and Party Black Military Experience
Chaos, 1857–1859; 4. Prologue to Civil War, 1859–1861; 5. in the Civil War (1998)
The Improvised War, 1861–1862; 6. War Becomes Hess, Earl J. The Union
Revolution, 1862–1863; 7. The Organized War, 1863–1864; Soldier in Battle:
8. The Organized War to Victory, 1864–1865 Enduring the Ordeal of
Rhodes, James Ford. History of the Civil War, 1861–1865 Combat (1997)
(1918), laureat al premiului Pulitzer; o versiune scurtă a istoriei McPherson, James. For
sale în 5 volume Cause and Comrades:
Ward, Geoffrey C. The Civil War (1990), pe baza serialului PBS Why Men Fought in the
de Ken Burns Civil War (1998)
Weigley, Russell Frank. A Great Civil War: A Military and Wiley, Bell Irvin. The Life
Political History, 1861–1865 (2004); în primul rând aspecte of Johnny Reb: The
militare Common Soldier of the
Confederacy (1962)
Bibliografii (ISBN 0-8071-0475-2)
Wiley, Bell Irvin. Life of
Blair, Jayne E. The Essential Civil War: A Handbook to the Billy Yank: The Common
Battles, Armies, Navies And Commanders (2006) Soldier of the Union
Carter, Alice E. and Richard Jensen. The Civil War on the Web: (1952) (ISBN 0-8071-
A Guide to the Very Best Sites- 2nd ed. (2003) 0476-0)
Current, Richard N., et al. eds. Encyclopedia of the Confederacy
(1993) (4 volume; 1 vol versiunea prescurtată) (ISBN 0-13- Surse primare
275991-8)
Commager, Henry Steele
Faust, Patricia L. (ed.) Historical Times Illustrated Encyclopedia
(ed.). The Blue and the
of the Civil War (1986) (ISBN 0-06-181261-7) 2000 articole
Gray. The Story of the
scurte
Civil War as Told by
Esposito, Vincent J., West Point Atlas of American Wars ediție Participants. (1950),
online 1995 extrase din surse primare
Heidler, David Stephen, ed. Encyclopedia of the American Civil Hesseltine, William B.
War: A Political, Social, and Military History (2002), 1600 articole ed.; The Tragic Conflict:
în 2700 pagini în 5 volume sau în ediție comasată The Civil War and
Resch, John P. et al., Americans at War: Society, Culture and Reconstruction (1962),
the Homefront vol 2: 1816–1900 (2005) extrase din surse primare
Tulloch, Hugh. The Debate on the American Civil War Era
(1999), istoriografie
Wagner, Margaret E. Gary W. Gallagher, and Paul Finkelman,
eds. The Library of Congress Civil War Desk Reference (2002)
Woodworth, Steven E. ed. American Civil War: A Handbook of
Literature and Research (1996) (ISBN 0-313-29019-9), 750
pagini de istoriografie și bibliografie online edition

Legături externe
Adevăratele cauze ale războiului american de secesiune , Flavius Țone, Historia, accesat la 15 februarie 2012
Ce a stat de fapt la baza izbucnirii războiului civil american?, 2 aprilie 2012, Andreea Lupșor, Historia
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Războiul_Civil_American&oldid=11839835

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 5 februarie 2018, ora 18:13.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.