Cartea Teologia mistică a Bisericii de Răsărit este o carte foarte interesantă, din mai multe motive.

În
lucrarea de faţă îmi propun ca, mai mult decât a reproduce informaţia cuprinsă în această carte, să prezint
anumite lucruri cu care sunt de acord, şi altele cu care nu sunt de acord. Cred că este foarte uşor ca, în
urma citirii acestei cărţi, să prezint sumar conţinutul acesteia, dar cred că aceasta nu înseamnă nimic
altceva decât a reproduce aceleaşi informaţii cuprinse de această carte. Tocmai de aceea, am ales câteva
paragrafe din carte, pe care le voi aminti şi despre care voi scrie câteva lucruri despre acestea.

Pentru început, trebuie să ştim că Lossky susţine că nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu(nu putem avea
relaţie cu El). Calea apofatică este tocmai această cale negativă. În ce sens negativă? În sensul că poți
totuși să Îl cunoști pe Dumnezeu prin prisma a ceea ce El nu este. Despre acest lucru vorbește în capitolul
2, când prezintă o parte din învățătura lui Dionisie. El spune că există două căi teologice: una dintre ele
procedează prin afirmații (teologie catafatică sau pozitivă), iar cealaltă, prin negații (teologie apofatică
sau negativă). Prima cale, care ne duce la o anumită cunoaștere a lui Dumnezeu, este o cale nedesăvârșită,
pe când cea de-a doua cale are de-a face cu ajungerea la necunoașterea totală – „aceasta este calea
desăvârșită, singura care se potrivește când este vorba de Dumnezeu, care în natura Sa nu poate fi
cunoscut”. Prin urmare am putea spune că teologia negativă este o cale spre unirea tainică cu Dumnezeu,
a cărui fire rămâne pentru noi necunoscută(mistic).

Un lucru care la început mi-a plăcut, dar care spre sfârșit m-a șocat puternic, este acesta: „Nu există
teologie în afară de trăire; trebuie să te schimbi, să devii un om nou. Spre a-L cunoaște pe Dumnezeu
trebuie să te apropii de El; nu ești teolog dacă nu urmezi calea unirii cu Dumnezeu. Calea cunoașterii lui
Dumnezeu este neapărat aceea a îndumnezeirii. Cel care, chiar urmând această cale, își închipuie la un
moment dat că L-a cunoscut pe Dumnezeu, acela are mintea stricată.” Cum rămâne cu dorința apostolului
Pavel? „Și să-L cunosc pe EL și puterea învierii Lui...” Avea oare Pavel mintea „stricată”, sau era în
procesul stricării?

La capitolul Dumnezeu-Treime, explică într-un mod minunat doctrina Treimii. Iată doar câteva exemple:
„Dumnezeirea nu rămâne limitată și nici nu se risipește la nesfârșit.”, „Dumnezeirea nu este nici una,
nici multiplă; desăvârșirea Sa depășește multiplicitatea a cărei rădăcină este dualitatea, și se exprimă în
Treime.”, „Dumnezeirea este neîmpărțită în indivizi, așa cum trei sori amestecați unul într-altul ar avea
o singură lumină printr-o strânsă întrepătrundere.” Desigur că, în înțelegerea Bisericii de răsărit, această
legătură (treimică) trebuie să fie înțeleasă într-un sens apofatic deoarece ea este mai ales o negație care ne
arată că Tatăl nu este Fiul, nici Sfântul Duh; că Fiul nu este Tatăl, nici Duhul; că Sfântul Duh nu este nici
Tatăl, nici Fiul.
La capitolul Energiile necreate, autorul spune că trebuie să deosebim în Dumnezeu o singură fire, cele trei
ipostasuri și energia necreată care purcede din fire, fără a se despărți de ea în această purcedere care o
face cunoscută. Dumnezeu nu este determinat de nici unul din atributele Sale; toate determinările îi sunt
inferioare și, logic vorbind, posterioare ființei Sale gândite în Sine. Trebuie să știm din nou că tradiția
Bisericii de Răsărit nu desemnează niciodată relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi cu numele
atributelor. Spre exemplu, nu se va spune niciodată că Fiul purcede prin modul inteligenței și Sfântul Duh
prin modul voinței. Spre exemplu: spunând că Dumnezeu este iubire și persoanele Dumnezeiești sunt
unite prin dragoste mutuală, avem în vedere o arătare comună, iubirea-energie pe care o au cele trei
ipostasuri, căci unirea Celor Trei este mai presus char și decât iubirea.

Cum se împacă ideea necunoașterii lui Dumnezeu cu ceea ce autorul spune în același capitol? „Prin
Sfântul Duh Îl cunoaștem pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, și în Fiul Îl vedem pe Tatăl... Fiul
Îl face cunoscut pe Tatăl, iar Sfântul Duh Îl mărturisește pe Fiul.” Mie unul mi se pare o contradicție în
ceea ce el scrie.

Despre creața ex nihilo, autorul spune că ea(creația ex nihilo): „dovedește tocmai un act prin care se
produce ceva în afară de Dumnezeu, producerea unui subiect absolut nou, neavând bază nici firea
dumnezeiască și nici într-o materie sau posibilitate oarecare de a fi în afară de Dumnezeu.”

Un lucru care mi-a atras atenția cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, este acesta: „Cuvântul lui
Dumnezeu nu este asemenea cuvintelor omenești, care o dată ce ies de pe buze se sfârșesc și se risipesc în
aer.” În ceea ce privește tradiția, autorul susține că ea (tradiția): „nu este un depozit neschimbător și inert,
ci viața însăși a Duhului Adevărului care învață Biserica.”

Cu privire la Chip și asemănare trebuie să știm că : „noi nu cunoaștem persoana, ipostasul uman în
adevărata sa expresie, curat de orice amestec. Ceea ce noi numim în mod obișnuit persoane, personal
arată mai degrabă inșii, ceea ce este individualul.” Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu nu
este deci o parte din firea noastră, ci persoana care cuprinde în ea firea.

Multe lucruri au rămas nescrise cu privire la conținutul cărții de față, deoarece am încercat să ating acele
lucruri care m-au impresionat și, de asemenea, acele lucruri care m-au șocat. Ce-i drept, de mai multe ori
autorul se contrazice. Spre exemplu, la un moment dat susține că omul a fost creat nedesăvârșit, iar mai
apoi susține că omul a fost creat desăvârșit. Un alt lucru care m-a amuzat într-un oarecare fel a fost atunci
când explica, prin formula: ”Sau cu alte cuvinte...” și repeta exact același lucru scris înainte. Un lucru care
m-a frapat foarte tare, și despre care nu am scris nimic a fost ceea ce autorul a scris despre fecioara Maria.
El a spus că în 4 mii de ani, singura târără pură găsită pe fața pământului a fost fecioara Maria, și astfel
Dumnezeu a ales ca prin ea să se nască Mesia.

Într-adevăr, în ansamblul ei, cartea a fost interesantă, deși pentru mine a fost puțin mai greu de citit și de
înțeles datorită anumitor termeni pe care nu i-am înțeles. Totuși, sunt câteva lucruri importante pe care le-
am învățat din această carte. De asemenea, un lucru care m-a uimit a fost mulțimea subiectelor tratate
într-un mod așa de simplu. S-a putut observa cu ușurință că, despre anumite subiecte autorului i-a fost
ușor să scrie, prin felul în care s-a exprimat. În încheiere aș putea spune că această carte s-a meritat a fi
citită pentru că este o capodoperă a teologiei Bisericii de Răsărit.