Friedrich Rittelmeyer

Anul sfânt. Despre trăirea interioară a momentelor anului

(Stuttgart, 1930)

ÎN SEARA SFÂNTĂ

Este o luptă pentru Cultură – lupta pentru Seara Sfântă. Dacă aceasta se
cufundă în agitație și epuizare, în operă exterioară și în lipsă de sens, atunci
partea cea mai lăuntrică a culturii noastre este pierdută.
Este o luptă pentru Copil. Cel care, copil fiind, a avut Sărbătoarea
Crăciunului ca un timp de voioșie și binecuvântare, aceluia îi rămâne o sclipire
de aur pentru toată viața, indiferent ce va avea de trăit. Cel ce nu poartă
fericirea Crăciunului în suflet, acela nu a fost copil în deplinul sens al
cuvântului.
Este o luptă pentru Tărie. Dacă vom pierde Sărbătoarea Crăciunului,
atunci va seca și ultimul izvor de veritabilă tărie divină din sufletul poporului.
Și suntem pe cale să-l pierdem. E destul să citim articolele de ziar care se scriu
spre întâmpinarea Pruncului Iisus – chiar și ale teologilor. O luptă obosită
împotriva forțelor declinului.. Gânduri fleșcăite despre utilitatea sărbătorii de
Crăciun. Reflexii scremute despre „sensul încă posibil al Crăciunului”. Nici un
mers triumfal. Nimic despre epoca cea nouă.

*
Wittekind, ducele Saxoniei s-a strecurat în tabăra puternicului său
dușman, Carol cel Mare. Dorea să știe ce anume dă putere creștinilor. La miezul
Nopții de Crăciun, el urmări pe ascuns Serviciul Divin. Și i se păru că un
copilaș luminos se ivește în hostia ridicată la altar. El își înclină atunci sufletul
sălbatic în fața Pruncului ce sclipea tot în aur și care părea că-i face semn.
Ceea ce împăratul aducător de Christos al francilor nu vedea, putu să vadă cu
ochii de copil ai sufletului său ducele germanilor. Încă odată străvechile forțe
ale omenirii se iscaseră pentru a privi la Prea-Înaltul care apăruse.-
Sărbătoarea Crăciunului deveni sărbătoarea favorită a popoarelor
germanice. Doar că viziunea dispăru. Însă ea vrea să revină. Să vedem cu
adevărat nașterea lui Christos în evenimentul de la altar: acesta va fi începutul
unei noi sărbători a Crăciunului.
*

Există un Înger al Crăciunului? – Dorim să spunem că în lume domnește

într-adevăr un Înger al Sărbătorii de Crăciun. Nu Christos însuși, ci unul
dintre slujitorii Săi cei mai apropiați. Acestuia îi este încredințată Sărbătoarea
Crăciunului. Putem vorbi cu el și să-l lăsăm să ne spună cum ar trebui să
celebrăm Sărbătoarea Crăciunului. Acest conducător nevăzut al Sărbătorii de
Crăciun ne va deschide noi tărâmuri ale sufletului.

*
 2

Frasinul cosmic - Pomul de Crăciun. În încăpere a venit Pomul Cosmic.

Cât de cultivată și înburghezită a devenit viața omului, față de respirația de
întinderi cosmice a timpurilor trecute. Dacă este ca Pomul de Crăciun să mai
fie vreodată văzut drept noul Frasin Cosmic, atunci va fi venit vremea spiritului
popoarelor din Europa Centrală. În coroana sa nu adastă vulturul, ci
strălucește Steaua. Ramurile sale nu sunt roase de puterile nimicirii, ci pe ele
luminează Lumânările Vieții. La picioarele sale nu sălășluiește balaurul, ci se
întind Câmpiile pline de roade ale Iubirii. Două lumi! Christos a transformat
lumea!

*
Privirea se îndreaptă în sus, către Cerul înstelat. Acolo strălucește adevăratul
Pom al Lumilor. Stelele sunt miile de lumânări, aprinse de însuși Părintele
Lumilor. Pământul este masa darurilor. Steaua din vârf poate fi văzută numai
cu sufletul: „Eu sunt!”

Și din a sale-ntunecimi
Apare Domnul, într-atât cât poate,
Iar firele care s-au sfâșiat
Prin El, acum, s-au relegat.

(Die Weihe der Nacht, Friedrich Hebbel)

Nu este oare Pomul de Crăciun și o trăire imaginativă a întreitei înstelări

creștine: Lumină, Iubire, Viață? El radiază măreția divină a Luminii. El vestește
Viața, care dăinuie dincolo de iarna cosmică. El face să se presimtă
profunzimea Iubirii. Acolo unde sărbătoare de Crăciun este în mod veritabil
celebrată, acolo „se iscă iubirea omenească, se iscă atunci Iubirea
Dumnezeiască”. Iubirea omenească este pătrunsă de curgerea Iubirii Divine.
Iubirea Divină se revarsă în iubirea omenească.

Copiii au dreptul de a aștepta de la noi „Seara Sfântă”. Cât de neadevărat

este Pomul de Crăciun dacă el nu luminează în noi! Cât de reci sunt darurile,
dacă nu ne dăruim și noi înșine odată cu ele! Cât de false și seci, cântecele de
Crăciun, dacă în ele nu cântă și sufletul nostru! Copiii noștri au dreptul de a
ne aștepta în această seara ca oaspeți în țara copiilor pentru ca apoi să meargă
împreună cu noi într-o lume divină a copilăriei.
Despre Friedrich Schiller nu se poate povesti nimic mai frumos decât
felul cum, în Seara de Crăciun, ședea sub Pomul de Crăciun și privea Lumina.
 3

*
Crăciunul poate fi sărbătorit numai de copii. Este sărbătoarea Copilului
Divin. Pentru a putea să intrăm în Templul de Inițiere al Crăciunului nu ne
sunt de folos nici darurile și nici aurul: ci doar voința de a deveni tânăr.
Ce știe copilul mai bine decât adultul? Trei arte sunt cele în care copilul
este geniu. El știe să asculte cu atenție. Vedem copilul când mama lui îi
povestește basme. El le preia cu întreaga sa ființă. Aceasta este prima artă a
Crăciunului.
Copilul mai știe apoi să se bucure. Nu există o priveliște mai frumoasă
decât cea a unui copil bucuros, în ochii puri, încă neîntunecați de soartă ai
căruia se oglindește Pomul de Crăciun. A ști să te bucuri este a doua artă a
Crăciunului.
Și copilul mai cunoaște încrederea. El doarme liniștit pe pervazul
ferestrei, dacă mama lui s-a rugat acolo. A avea încredere în puterea vitală
divină care luminează înăuntrul existenței noastre, aceasta este ultima artă de
inițiere a Nopții Sfinte.

*
Dacă vrem să celebrăm creștinește Sărbătoarea Crăciunului, atunci chiar
înauntrul nostru trebuie să se afle un păstor și un rege.
Un păstor care poate asculta la ceea ce nu aud ceilalți. Care, cu toată
forța sa de dăruire, locuiește direct sub cerul înstelat. Căruia Îngerul poate dori
să i se reveleze.
Și un Rege, care poate dărui. Care nu se lasă de nimic altceva condus,
decât de Steaua din înalturi. Care o pornește să dăruiască toate darurile sale
într-o iesle.
Însă, în afara unui Păstor și a unui Rege, în noi mai trebuie să se afle și
un Copil, care vrea acum să se nască.

*
Bate ora doisprezece. Clopotele se trezesc. O mare de sunete inundă
armonios aerul în întunerec, Pământul începe să cânte. Metalul din adâncuri a
ieșit în lumea de sus. S-a făurit drept cupă și vrea să se întoarcă pulsând către
în sus, spre a se umple de sus, din Ceruri. Tăcerea de mii de ani de sub
Pământ își înalță glasul în sunetele clopotelor, plină de inspirație și, totuși, fără
cuvinte. Și așa precum imaginațiunea și inspirațiunea, este prezentă și
intuiția: în vălurirea sunetelor se revarsă viață în toate ungherele sufletului
nostru și povestește despre ceea ce cuvintele nu pot spune nimic.

*
Dacă vrem să trăim cu adevărat noapte în deosebirea ei față de zi, atunci
ea trebuie trăită luminând, răsunând, hrănind. Nu știm ce este lăuntric
noaptea, dacă nu ai văzut-o în inima ta.
În cântul de slavă al Îngerilor, se trezește noaptea.
 4

Revelat fie Dumnezeu în înalturi: noapte începe să lumineze.

Pace pe Pământ: noaptea începe să răsune.
Oamenilor ce sunt de bună voință: noaptea devine hrănitoare.

În Noaptea Sfântă, noaptea însăși se botează. Ea primește botezul prin

nașterea cosmică divină. Sfântul Spirit (Duh) se apropie și o cufundă în
Lumina Revelației. Fiul Divin se apropie și o umple de pace cerească. Tatăl
Lumilor însuși se apropie și o umple de Voința Sa Divină.
Când noaptea noastră este botezată la solstițiul de iarnă, la fel devin și
zilele noastre viitoare: creștine.
*
Ieși afară, sub stele, și trăiește puternicul act de sfinșire al Lumilor.
Atunci, Cuvântul Divin vorbește dinspre ceruri în mii de voci. Aceasta este
„Evanghelia”. Aceasta este predica. Acesta este Credo-ul.
Și apoi Lumile sunt cele care aduc jertfa. În devoțiune, Pământul arde.
Precum o cupă, el se înalță către ceruri. În jurul cupei adie rugăciunea de
jertfă.
Omul simte însă, ca niciodartă, transformarea. El devine, altfel. Este ca
și cum totul ar fi pătruns de o Ființă, de o existență mai înaltă. O străluminare
binevestitoare pătrunde ființa Pământului.
Mare comuniune dintre Cer și Pământ se desfășoară în om. Omul însuși
este această comuniune.

*
Două cântece de Crăciun doresc să răsune în toate inimile.
Mai întâi este cântecul medieval al Mariei:

O roză-a răsărit
Dintr-un gingaș lăstar
Cum din bătrâni se cântă
Venind din al lui Iesse neam
Și-o floricică el a dat
În miez de rece iarnă
În miez de noapte, chiar.

Profunzimile simțirii și contemplarea credincioasă ale catolicismului

medieval continuă să trăiască până în miezul timpului prezent. Precum din mii
de biserici cufundate, acest cântec răsună lăuntric printre noi.
Alăturea strălucește însă puterea luminii Reformației, precum în
cântecul lui Luther:

Lumina veșnică pătrunde-aci,

Chipul lumii îl va înnoi.
Străluminează ea la miezul nopții
Făcându-ne pe noi ai Luminii copii.
 5

Aceste versuri se întind de-a lungul întregii istorii a omenirii. Însăși

drama lumii întregi este prezentată în fața noastră în cuvinte clasice,
copilărești copleșitoare.
Acolo unde acest Spirit și acea simțire răsună împreună, acolo are loc
marea Sărbătoare a Crăciunului.
Când căldura inimii din Evanghelia după Luca și măreția spirituală a
Evangheliei după Ioan se unesc, atunci sărbătoarea Crăciunului se împlinește.

*
„Eu sunt Lumina Lumii.” Aici popoarele se adună laolaltă. Ca
reprezentanți supremi, să-i luăm pe evrei și pe greci. Evreii au venerat sfios
„Eu sunt”-ul. Grecii au privit cu venerație în sus, către „Lumină”. Apollo a fost
zeul lor favorit. Și numele lui Zeus se trage de la „cerul luminos”.
În Christos, templul lui Zeus și templul lui Jahve devin una. „Eu sunt” –
”Lumina Lumii”.

*
Și din nou, grecii și evreii - și cu ei, toate popoarele – se alătură în
cealaltă solie a Crăciunului: Și Cuvântul – s-a făcut trup.
Evreii au căutat Cuvântul, au ascultat după Cuvânt. Profeții lor, Tablele
Legilor lor au fost Cuvânt viu, divin.
Grecii însă au venerat Divinitatea în trupul templului. Prin ochi se rugau
ei. În fumusețe, ei priveau zeul cu bucuria reverenței.
Cuvântul se făcu trup (carne). Trupul s-a făcut Cuvânt. Christos a
apărut ca împlinire a tot ce este dor omenesc.
Cântul Nopții Sfinte a devenit Zi. Când Copilul Christos a crescut, a
răsunat vestirea: „Eu sunt Lumina Lumii! Cine mă urmează, nu va rătăci în
întunerec, ci va avea Lumina Vieții.”
Auzim noi oare din nou cântul Nopții Sfinte?
Așa cum s-a spus: Revelat fie Dumnezeu în înalturi, la fel răsună și aici:
Eu sunt Lumina Lumii! Așa cum acolo s-a spus: Pace pe Pământ, așa răsună
aici: Cine mă urmează, nu va rătăci în întunerec. Așa cum acolo se spune:
Oamenilor ce sunt de bună voință, așa răsună aici: Ci va avea Lumina Vieții!
Seara Sfântă a devenit zi. A devenit om, a devenit Viață. Și în noi, Seara
Sfântă vrea să devină zi și om și Viață!-