Tema: Alianță matrimonială formă de salvare a averii

La începutul secolul al XI-lea, schema tripartită ce domină concepțiile asupra societății creștine nu
acordă femeilor nici un loc specific. Ea ierarhizează ,,ordine” sau ,,condiții” – cavaleri, clerici, țărani - ,
dar această piramidă, unde cei ce se roagă și cei ce se luptă sau fac dreptate își dispută întîetatea, nu
prevede ,,condiția feminină”. Ceea ce vrem de fapt să propunem, este privirea familiei mai întîi ca un
ansamblu de înrudiri care depășește limitele casnicului . Așadar ne vom interesa de locul ocupat de femei
în ansamblul legăturilor de rudenie și al căsătoriilor.

Chiar dacă Biserica a reușit trepat să-și însușească jurisdicția matrimonială, ajungînd la sfîrșitul
secolului al XI-lea să o dețină în mod exclusiv – cu toate că raporturile de forță ar fi putut schimba situția
- , căsătoria rămînea, mai presus de toate, o aliață între familii, mult mai mult decît însoțirea a două
persoane, și aceasta pe întreaga perioadă1.

Nici vorbă de iubire, firește. Mai întîi deoarece căsătoria are ca scop creșterea averii sau a puterii
părților, în afara faptului că este destinată zămislirii de moștenitori. Și apoi pentru că soții, și în special
femeia, n-au nici un cuvînt de spus, în afara consimțămîntului dat mai mult sau mai puțin de teamă sau
dintr-o supunere respectuoasă2.

În Evul Mediu, căsătoria este în primul rînd o ,, pace’’. La capătul unui proces de rivalitate, uneori
al unui război deschis între familii, ea instaurează și pecetluește o pace. A da o femei neamului cu care se
realizează împăcarea situează soția în centrul înțelegerii 3. Acestui zălog și instrument al concordiei i se
atribuie un rol ce îi depășește destinul individual și aspirațiile personale. A menține alianța între cele două
grupuri evitînd orice comportament criticabil, a asigura perpetuarea neamului în care intră procreînd
pentru el, a-i încredința cu fidelitate folosirea trupului și a bunurilor aduse de ea : acestea i se impun,
poate cu mai multă forță decît îndatoririle față de soț. Va fi nevoie de o lentă dezvoltare a reflecției,
născute în mediile ecleziastice, asupra temeiurilor uniunii conjugale și, totodată, va trebui să se producă
răsturnări economice și sociale foarte profunde pentru ca în sînul rețelei de constrîngeri să apară figura
cuplului și pentru ca, în cadrul cuplului, să se contureze imaginea ,, soției bune”.

Găsim din belșug exemple de alianțe matrimoniale care, prin intermediul femeilor, instaurează sau
restaurează legături de prietenie între două neamuri. Primii amatori de asemenea căsătorii sunt, desigur,
înșiși conducătorii creștinătății : în secolul al XI-lea, un rege al Franței, Henric I, își căuta soție în
îndepărtatul principat al Kievului, în Rusia. G.Duby a pus în evidență, la un nivel social inferior, toate
prelungirile diplomatice ale unei astfel de concepții asupra căsătoriei în schimburile de femei, practicate
pe scară largă de dimastiile feudale din secolele al XI-lea și al XII- lea, în funcție de ambițiile teritoriale
și de preocupările lor politice.

1 Jean Verdon - ,, Dragostea în evul Mediu”. Editura Humanitas. București, 2009 . Pag 55.
2 Ibidem. Pag 56.
3 Jacques Le Goff - ,, Omul medieval”. Editura Polirom . București ,1999.Pag. Pag 264.
 Mai jos în ierarhia socială, în patriciatul urban din secolele al XIII- lea-al XV-lea, uri străvechi,
răzbunări interminabile sînt și ele încheiate printr-un schimb de femei spectaculoase, în vreme ce,
simetric, războaiele particulare sau publice se declanșează uneori cînd a eșuat o căsătorie. La Florența,
spre 1300, partida Albilor se încheagă în jurul căsătoriei încheiate în 1288 între un Cerchi și o Adinari,
punîndu-se astfel capăt unei vechi dușmănii, pe cînd neînțelegerea șefului Negrilor cu prima lui soție,
tocmai o Cerchi, apoi recăsătoria lui cu o verișoară, bogată moștenitoare furată de la partida opusă,
reaprind pasiunile unui război civil. Cu cîțiva ani mai tîrziu, în 1312, un florentin, Giotto Peruzzi,
precizează în Libro segreto partea ce revine fiecărui membru al familiei în plata enormei dote a ficei sale
la căsătoria acesteia cu un Adinari, familia dușmană cu care familia Peruzzi tocmai a încheiat o pace
solemnă, ,,cu o mare adunare de prieteni ai fiecărui părți în piața Priorilor ’’. Deplasată pe eșchierul
familiilor, femeia garantează și aici respectarea acordului ; ea este chiar semnul păcii, marea năzuință
medievală4.

În Catalonia, Sancho al III-lea Garces cel Mare, regele Pamploniei, dorea să i-o dea de soție pe sora sa
Urraca lui Alfons l V-lea de Leon, rudă cu el, socotind că această căsătorie avea să asigure pacea, să aducă
victoria asupra musulmanilor și să restaureze creștinismul. Și, mai ales, avea să împace Leonul cu
Navarra. Oliba, episcopul de Vic, i-a semnalat într-o scrisoare din 11 mai 1023 că această căsătorie este
incestuoasă, însă regele n-a ținut seama de observație5.

Martin Aurel arată că, în general, conții catalani se însurau cu femei din regiuni îndepărtate. Între 930
și 1080, dintre treizeci de contese identificate doar opt erau catalane. Această politică nu-i viza decît pe
bărbați. Dintre douăzeci și una de fete, zece s-au măritat în Catalonia și unseprezece în alte regiuni.
Bărbații s-au însurat mai ales cu moștenitoare din sudul Franței, de care Catalonia mai depinde și acum.
Aceste alianțe au sporit puterea conților în fața unui rege al Franței nu prea puternic. Destul de des, fiicele
conților se căsătoreau cu viconți din același oraș6.

Juliette Turlan, care a studiat căsătoria în practică cutumieră, arată că nu se prea ține cont de
sentimentele principalilor interesați. Într-o petiție de achitare din 1377, un valet pe nume Jean le Bochu
din Cauli de duce la Jeanne Berniere și la fiul acesteia, Garnot, și le cere mâna ,,unei tinere care era fata
numitei Jeanne și soră bună cu Garnot. Iară aceștia i-au dat-o de tot”. Ca să se asigure că ficele sale se vor
mărita după voia sa ori, dacă moare el, a fratelui său, un tată din Montpellier, în 1172, a amenințat în
testament că le va dezmoșteni dacă se împotrivesc. Termenii folosiți sunt categorici: ,, vreau”, ,,cer”.
Dezmoștenirea era o practică frecventă. Acest tată a început prin a-și dezmoșteni fiicele, mai ales pe
acelea care s-ar fi măritat în urma unei răpiri, cuvîntul desemnînd, dacă analizăm contextul, orice
căsătorie fără încuviințarea tatălui sau a unchiului. Mai departe i-a dezmoștenit pe descendenții acestor
căsătorii, pentru că îi considera bastarzi, adică străini. În cazul decesului părinților, cei care îi înlocuiesc

4 Ibidem.Pag 265
5 Jean Verdon - Dragostea în evul Mediu , pag 61
6 Ibidem.Pag 61
și trebuie să mărite fetele nu se sfiesc uneori să acționeze singuri. Ca acel personaj care și-a măritat sora
fără să-i ceară părerea ,, și a dat-o soțului pe care l-a vrut el 7” .

O decizie a Parlamentului din 1372 ne arată că Jeremie Fromage, bunica și tutoarea lui Ainarde Le
Sourd, a hotărît de capul ei, împreună cu Pierre Mespin, tutorele fiului său minor, căsătoria nepoatei sale.
Această decizie ne arată că uneori copiii puteau fi obiectul unor manevre frauduloase, fără ca ei să poată
cum interveni. Pierre Mespin, judele din Saint- Gengoulph, voia să-și însoare fiul, Jean, cu o orfană tînără
și bogată din jurisdinția sa, și imediat după aceea s-o închidă într-o mănăstire făcînd astfel ca bunurile ei
să treacă în mîinile soțului. Întrucît era vorba despre doi minori, Jean Mespin a cerut învoirea bunicii și a
tutoarei lui Ainarde, Jeremie Fromage. Aceasta s-a învoit bucuroasă – fapt pentru care i s-au pus în palmă
200 de florini de aur și a primit uzurfructul altor 1000. După nuntă, judele a afirmat că nora sa nu-și poate
îndeplini datoria conjugală, lucru întărit de soția sa și de un medic al papei. Ainarde a fost închisă într-o
mănăstire, însă Jeremie, care a priceput în sfîrșit intențiile judelui, a făcut plîngere la Parlament, care i-a
dat cîștig de cauză. ,, Nicăieri nu apare vreo aluzie la prezența copiilor sau la consimțămîntul lor8.”

S-a dovedit că strategiile matrimoniale cele mai curente în clasa cavalerească din secolele al XI-lea și
al XII-lea sau cele ale aristocraților sau burgheziilor urbane din secolele al XIV-lea și al XV-lea îi
determină pe părinți să aleagă drept nurori fete de origine mai aleasă decît a lor. Astfel o mare parte din
femei, poate chiar majoritatea lor, sînt declasate prin căsătorie; ele sînt date unor soți inferiori prin sînge
sau rang, dar cărora va trebui să le dea ascultare. Nevasta certăreață și arțăgoasă ce nu încetează să-i
reproșeze soțului originea inferioară este o temă constantă a literaturii medievale ca și frica masculină de
a înfrunta o asemenea femeie afurisită, acoperită de blazoane și genealogii. Trecerea unei femei dintr-un
neam în altul determină nu numai transferul ei fizic, ci și pe cel al bogățiilor. Onoarea familiilor
intervine în ambele registre. Pentru a fi recunoscută social, căsătoria cere, într-adevăr, indiferent de
mediu, epoca sau de sistemul juridic în vigoare, ca bunuri oricît de neînsemnate să fie ,, date” de un grup
celuilalt grup, atunci cînd se pregătește, apoi se realizează cedarea femeii9.

Biserica întrucît propăvăduiește doctrina condendualistă, adică acordul viitorilor soți trebuie să țină
cont de el și le recomandă copiilor să obțină autorizația părintească; însă lipsa consimțămîntului nu
invalidează căsătoria. Practica laică pare mult mai exigentă, ceea ce creează o tensiune între ea și dreptul
canonic. Aceasta deoarece dreptul canonic se situează în planul sacramental, în vreme ce practica laică
implică interesele unei familii. Aparent, dragostea se poate exprima mai bine în cadrul dreptului canonic
decît în cel al dreptului laic. Cele două căsătorii ale ducelui Berry, fratele lui Carol al V-lea, sprijină
această aserțiune. Pe 17 octombrie 1359 Jean de Berry s-a însurat fără mare vîlvă cu Jeanne, fata cea mare
a contelui d’Armagnac. Căsătoria a fost legitimată pe 24 iunie, după obținerea dispensei pe care papa a
dat-o în grabă, dat fiind că soții erau veri. Prin urmare, nu mai putea fi anulată. De fapt, se presupunea că

7 Ibidem. Pag 64
8 Ibidem. Pag 65
9 Jacques Le Goff - ,, Omul medieval ’’. pag 267
regele Angliei impusese căsătoria pentru a-l lega și mai strîns pe Jean, care trebuia să meargă ca ostatic în
țara acestuia. Tînărul avea aproape douăzeci de ani, iar Jeanne n-avea decît doisprezece. Datorită acestei
căsătorii, contele d’ Armagnac, care urma să devină vasalul regelui Angliei după înfrîngerea și capturarea
lui Ioan cel Bun la Poitiers și semnarea tratatului de la Bretigny, a păstrat o legătură cu fostul său suveran.
În ceea ce-l privește pe regele Franței, se pare că sfetnicii săi au dorit să-i întărească poziția în sudul
Franței. Evident, iubirea nu intervine în poveste. De altfel, Jean, care nu și-a ales el însuși soția, a plecat
după puțin timp în Anglia. Cît despre Jeanne, cu siguranță că nu i-a cerut nimeni părerea.

La cea de-a doua căsătorie a ducelui de Berry, diferența de vîrstă între soți și negocierile care au avut loc
ne fac să credem că fata era privită ca o cantitate neglijabilă. Într-adevăr, Jean de Berry avea aproape
cincizeci de ani – era deja bunic – 1389, cănd a cerut mîna lui Jeanne de Boulogne, care avea doisprezece
ani. Parlamentul a demarat o procedură împotriva ducelui de Berry , în urma plîngerii unei fete de vreo
opt ani din Bruges pe care voia să o mărite cu un pictor neamț ce lucra pentru el, și asta împotriva voinței
mamei ei și a prietenilor. De altfel, adeseori personaje destul de puternice căsătoresc cu forța niște tineri,
mai ales fete. Jean Bonnet, procuror al regelui în jurisdicția seneșalului de Pointou sub domnia lui Ioan
cel Bun, a fost chemat la judecată pentru numeroase fapte rele, îndeosebi fiindcă a obligat-o pe fiica lui
Etienne de Saint- Regnot să se mărite cu una dintre rubedeniile sale. Tot așa, Philippe Gillier, perceptor
din Poitou, a silit o copiliță orfană de tată, ale cărei bunuri se aflau în mâinile regelui, să se mărite cu fiul
său, în ciuda voinței ei, a mamei ei și a prietenilor familiei, pentru că avea multe pământuri și alte bunuri
și era de spiță nobilă10.

Statutul femeii în evul mediu a fost unul net inferior bărbatului. Consecinţele unei astfel de concepţii
teologice asupra femeii, văzută ca păcătoasă prin însăşi natura ei, au marcat viaţa cotidiană a femeilor pe
tot parcursul evului mediu, şi din unele puncte de vedere, şi mult mai târziu. Tații sunt ceia care hotărăsc
căsătoriile, însă mamele, care n-au avut nici un cuvînt de spus la propriul măritiș, nu șovăie în schimb să
se amestece în căsătoria copiilor lor. In raport cu copii săi, femeia nu are dreptul să ia decizii, ci doar să
dea unele sfaturi, în timpul vieţii soţului său. Acesta poate să o consulte sau nu cu privire la viitorul
copiilor, la căsătoria acestora, dar nu este obligat să ţină seama de părerea ei. Doar în cazul în care a
rămas văduvă, ea are un anumit control asupra averii şi a copiilor, cu condiţia de a nu se recăsători11.

10 Ibidem. Pag 69
11 Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea - ,, Istorie medie universală. Europa Medievală (sec V-XV) ”. Editura
Fundației România de Mâine, București 2003. Pag 113