TEORIA GENERALĂ A OBLIGATIILOR.

NORME SPECIFICE PROFESIONISTILOR

Art. 46-55, 57,58, 907-935 C.com.

1. CLASIFICAREA CONTRACTELOR

Concepţia clasică liberală a impus contractul ca fiind opera a două părţi egale. Acestea decid
asupra naturii şi conţinutului contractului. Se afirmă însă că, practic, acordul ar fi doar opera exclusivă
a uneia dintre părţi, cealaltă parte având doar libertatea sa adere sau nu la acel contract. Această situaţie
este întâlnită foarte frecvent în cazul contractelor profesionistilor adică a acelor contracte prin care
profesionistul îşi realizează obiectul de activitate, realizează activitatea specifică întreprinderii sale. De
exemplu, în cazul în care comerciantul are drept obiect de activitatea furnizarea de bunuri, contractul
său principal este contractul de furnizare de bunuri. Contractul prin care un arhitect îşi realizează
activitatea sa este contractul de proiectare. Celelalte contracte ale sale sunt auxiliare; ca finalitate ele
servesc atingerii scopului profesionistului, dar pe lângă contractul principal.
Ca urmarea în sfera activităţii profesioniştilor rolul voinţei părţilor în formarea contractelor
este diferit, criteriu potrivit căruia contractele pot fi clasificate în :
- contracte negociate, contracte forţate, contracte de adeziune;
- contracte complexe sau grupuri de contracte , în cazul cărora existenţa sau executarea unui contract
determină existenţa sau derularea unuia sau altora, toate contractele din grup conlucrând la realizarea
scopului general al părţilor în cadrului grupului de contracte.

1. Contracte negociate. Contracte de adeziune. Contracte forţate.

a.Contractele negociate . Contractul negociat este tipul tradiţional de contract, el fiind rezultatul
discuţiilor dintre părţile contractante. Ele se poartă în aşa numita perioadă precontractuală. Părţile care
negociază au libertatea să pună capăt discuţiilor pe care le-au început în vederea ajungerii la realizarea
acordului de voinţă; această libertate aparţine fiecărui participant la negociere. Libertatea contractuală
presupune posibilitatea participanţilor la circuitului contractual de a purta discuţii paralele şi de a
compara diversele propuneri sau oferte optând pentru cea mai avantajoasă.
Actualul Cod civil spre deosebire de cel anterior reglementează expres regulile referitoare la
negocierea contractelor instituind şi sancţiuni pentru nerespectarea lor.
b) Contractele de adeziune. Deşi oamenii sunt egali în drepturi ei nu sunt egali în fapt. Ca
urmare cei puternici sau bogaţi au libertatea de a impune celor slabi sau săraci condiţiile contractuale.
Unele mărfuri şi servicii pot fi procurate doar de la anumiţi profesionişti care impun clienţilor lor
contracte tip (contracte tipizate) sau contracte de adeziune - aşa cum au fost ele intitulate în actualul
Cod civil. În legislaţia anterioară datei de 1 octombrie 2011 nu exista reglementat un contract cu o
asemenea denumire deşi în practică era foarte des întâlnit. Inclus în prevederile legale acest tip de
contract s-a transformat din contract nenumit în contract numit, având denumire consacrată şi
reglementare de sine stătătoare.
Contractul de adeziune este definit în art. 1175 C.civ. ca fiind acel contract ale cărui clauzele
esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. În acest tip de contract ale cărui
clauze sunt stabilite numai de una din părţi, cealaltă parte neavând posibilitatea de a le discuta şi
negocia, ci doar facultatea de a adera la contract, acceptându-l ca atare, sau de a nu contracta.
De exemplu, într-un contact de furnizare de energie electrică: consumatorul trebuie să încheie
contractul, având interesul de a beneficia de energie electrică; similar, producătorul are interes de a
comercializa energia pe care o produce încheind contractele corespunzătoare. Mai mult, în contractele
de furnizare de utilităţi, de cele mai multe ori consumatorul nu are nici posibilitatea de a-şi alege
partenerul contractual deoarece există un singur furnizor pentru serviciul respectiv.
Multe din contractele profesionale sunt contracte de adeziune. Ele sunt foarte frecvent în
prezent: contractul de telefonie fixă sau mobilă, contractele de asigurare, contractele de furnizarea a
utilităţilor (apă, gaz, electricitate), contractele de transport, serviciile de televiziune prin cablu,
contractele de credit bancar de consum, şi contractele bancare, în general, (care cuprind o parte
nenegociabilă impusă clientului sub forma unor clauze standard denumite “condiţii generale);
contractele încheiate pe baza caietelor de sarcini( care sunt parte componentă din contractul încheiat),
contracte de leasing, contracte de franciză.
Specificul acestor contracte constă în faptul că el nu se încheie în urma discuţiilor sau
negocierilor libere, la fel ca în dreptul privat clasic, ci prin adeziune a părţii contractante mai slabe din
punct de vedere economic la proiectul de contract al cărei conţinut este prestabilit de către partea
contractantă mai puternică. Ele derivă din inegalitatea economică care există între părţile contractante.
În acelaşi tip într-o mare parte din contractele încheiate de profesionişti una din părţile
contractante este consumatorul. Contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt de multe
ori contracte de adeziune. Valabilitatea acestora este supusă prevederilor legislaţiei referitoare la
protecţia consumatorului. Pentru protecţia consumatorilor, a părţii căreia i s-a impus condiţiile
contractuale fără posibilitatea de negociere, art. 1.177 C.civ. arată expres că acest tip de contract
rămâne supus legilor speciale şi, doar în completare se vor aplica dispoziţiile Codului civil.
Contractele de adeziune au o parte predeterminată, nenegociabilă care se impune uneia din părţi
sub forma condiţiilor generale, preţuri sau tarife minimale ori clauze standard.
Clauzele standard sunt stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate
în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
În ideea de a proteja partea slabă, anumite clauzele standard, impuse părţii slabe sunt valabile şi
produc efecte doar dacă respectă prevederile art. 1203 C.civ. referitoare la clauzele neuzuale.
Pentru ca aceste clauze să producă efecte este necesar să fie acceptate, în mod expres, în scris,
de cealaltă parte.
c.Contractele forţate sau impuse.
Libertatea de contracta se concretizează şi în alegerea partenerului contractual şi în dreptul de a
nu contracta. Cu toate acestea de foarte multe ori încheierea sau executarea unor contract este impusă
de lege.
Este cazul contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente de circulaţie,
necesare pentru a putea circula pe drumurile publice cu autoturismul, contractul de asigurare a locuinţei
pentru unele riscuri (inundaţie, cutremur, etc.). Pentru exercitarea unor profesii reglementate sau
autorizate este necesar să închei un contract de asigurare de răspundere profesională (avocat, practician
în insolvenţă, medic). Contractul de muncă este un contract pe care trebuie să îl închei dacă doreşti să
desfăşori activitate în calitate de salariat. Intră în această categorie şi contractele pe care trebuie să le
încheie medicii de familie cu casele de sănătate pentru a li plăti serviciile medicale prestate.
Neîndeplinirea acestei obligaţii legale atrage sancţionarea celui care nu s-a conformat. De
obicei sancţiunea este administrativă (amendă, suspendarea permisului de conducere) dar poate fi şi
civilă ( amenzi cominatorii, daune cominatorii).

2.Contracte simple. Contracte complexe. Grupuri de contracte.

După structura lor contractele se clasifică în contracte simple, contracte complexe şi grupuri de
contracte.
a. Contracte simple. Majoritatea contractelor sunt contracte simple adică realizează o singură
operaţiune juridică. De exemplu, prin intermediul contractului de vânzare –cumpărare se realizează
transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
 b. Contractele complexe sunt contactele prin intermediul cărora se realizează două sau mai
multe operaţiuni juridice. Ele au o structură complexă şi rezultă din combinarea a două sau mai multe
contracte simple.
Contractul complex poate fi privit ca o alăturare a contractelor componente, fiecare supus
regimului sau juridic propriu, care va fi aplicabil în continuare în mod distinct fiecărui contract
component. De asemenea, poate fi considerat ca un unic contract original prin care se realizează o
operaţiune juridică originală; contractul original împrumută trăsături de la componentele din a căror
îmbinarea a rezultat fără să i se aplice însă regimul juridic al acestora. Regimul juridic este şi el unul
original.
Un exemplu de acest gen este contractul de leasing, în prezent un contract numit reglementată
de O.G. nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing.
b.Grupuri de contracte.
Prin grup de contracte înţelegem două sau mai multe contracte strâns legate între ele prin faptul
că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiect final, contracte care însă îşi conservă propria
individualitate.
Deosebirea esenţială faţă de contractele complexe este aceea că în grupul de contracte
contractele componente nu se contopesc, nu îşi pierd individualitate şi nu generează o operaţiune
juridică originală, un hibrid.
In principiu, toate aceste tipuri de contracte pot fi încheiate de profesionişti fie în realizarea
activităţii întreprinderii lor fie în mod similar de un nonprofesionist. De exemplu încheierea unui
contract de vânzare-cumpărare în care un profesionist persoană fizică achiziţionează produsele de
papetărie pentru el şi familia sa.
Grupul de contracte cu structură lineară constă într-o înlănţuire de contracte de aceeaşi natură
care are acelaşi obiect material. De exemplu seria de vânzări succesive, toate având acelaşi obiect:
producătorul vine engrossistului care la rândul său vinde detailistului care la rândul sau vinde, acelaşi
bun, consumatorului. Grupul de contracte cu structură liniară poate fi eterogen când, deşi se păstrează
unicitatea bunului care dă unitate grupului, tipul contractelor ce se înlănţuie sunt de specii (naturi)
diferite. Cumpărarea materialelor de construcţie (contract de vânzare-cumpărare), proiectarea
construcţiei (contract proiectare) realizarea construcţie (contract antrepriză), vânzare bunului către
consumator. Debitorul din primul contract devine creditor în cel de-al doilea şi aşa mai departe fără ca
primul creditor să aibă raporturi juridice cu ultimul debitor.
Grupul de contracte cu structură radiantă constă în aceea că două sau mai multe subcontracte se
grefează pe un contract principal al cărui obiect se urmăreşte a fi realizat prin executarea tuturor
contractelor (contractul de proiectare a unui edificiu în care proiectantul general subcontractează
proiectarea părţilor de arhitectură, a părţii de structură de rezistenţă, partea de instalaţii electrice,
instalaţii termice şi de ventilaţie, etc.) Toate contractele au aceeaşi natură numai că unul este principal
iar celelalte îi sunt subordonate şi dependente de cel principal
Grup de contracte constituie şi ansamblul de contracte prin care se desemnează contractele
legate între ele prin identitate de cauză în sensul de scop comun cum ar fi contractul de vânzare
cumpărare a unui bun şi contractul de împrumut pentru finanţare a cumpărării acelui bun.
În sfera grupului de contracte s–a dezvoltat teoria răspunderii contractuale pentru fapta altuia ca
răspundere autonomă distinctă faţă de răspunderea pentru fapta proprie a debitorului legat contractual
în mod direct de creditor. Debitorul va răspunde contractual faţă de creditorul său pentru faptele terţelor
persoane pe care el le-a introdus sau antrenat în executarea contractului, cum ar fi: proprii prepuşi,
subcontractanţii, partenerii din contractele accesorii, etc. Astfel, antreprenorul va fi răspunzător faţă de
clientul său pentru faptele subantreprenorilor cărora le-a încredinţat executarea unei părţi din contract.
Acest tip de răspundere nu era consacrată în legislaţia din Romania în vigoare înainte de 1 octombrie
2011. În prezent, art. 1519 C.civ. cu denumirea marginală, “Răspunderea pentru fapta terţilor”arată că
în lipsă de stipulaţie contrară, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care
se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale.

2. INCHEIEREA CONTRACTULUI
Potrivit alin. 1182 C.civ. contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
In raporturile la care participa profesionistii, frecvent incheierea contractului este precedata de
o perioada ampla, precontractuala in care au loc negocieri intre parti in vedrea stabilirii clauzelor
contractuale.
Incheierea contractului prin negociere.
Contractul se poate încheie prin negocierea lui de către părţi. Este suficient ca părţile să se pună
de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a
fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.
Totuşi atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui
anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord
cu privire la acestea, potrivit art. 1185 C.civ.
Dacă părţile sunt de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului dar nu ajung la un acord
asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie,
instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.
Purtarea unor tratative îndelungi în vederea încheierii unui contract este frecvent întâlnită în
materia raporurilor juridice la care participă profesioniştii. Până la actuala reglementare negocierea
încheierii contractului şi regulile după care se purtau negocierile nu erau reglementate. Doctrina a
discutat însă de multe ori pe marginea acestor proceduri prealabile încheierii contractului care totuşi
generau efecte pentru părţile participante la discuţii.
În mod expres legiuitorul, preluând opinia doctrinară unanimă a consacrat libertatea deplină a
părţilor în iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor. Iar pentru a nu există vreo îndoială a prevăzut
expres că nici o răspundere nu poate fi reţinută în sarcina părţilor pentru eşecul acestora.
În sarcina părţilor nu se naşte obligaţii de a contracta ci una de a negocia. Deşi părţile care
negociază nu sunt răspunzătoare de eşecul negocierilor totuşi partea care iniţiază, continuă sau rupe
negocierile contrar bunei-credinţe sau care încălcă obligaţia de confidenţialitate atrage răspunderea
părţii în culpă.
Răspunderea este una delictuală şi nu contractuală. Repararea prejudiciului va fi supusă
principiului reparării integrale legiuitorul indicând expres o serie de elemente de care se va ţine seama
la stabilirea acestui prejudiciu: cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunţarea de către
cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.

3.OBIECTUL CONTRACTULUI

Art.1233. Determinarea preţului între profesionişti

Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate
pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în
domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui
asemenea preţ, un preţ rezonabil.

Obiectul este unul din elementele esenţiale pentru validitatea contractului

Potrivit art. 1.225 C.civ., obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
 Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute. Obiectul
este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul (a da , a face sau a nu face). Sub
sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit.
Daca obiectul ar lipsi, contractul ar fi inexistent.
Referindu-se la obiectul convenţiilor, Codul civil mai prevede ca doar lucrurile care se afla în
circuitul civil pot fi obiectul unui contract, că obligaţia trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel
puţin în specia sa , precum şi faptul ca pot forma obiectul obligaţiei şi lucrurile viitoare.
Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ,
acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să
acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va
stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.
Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate
pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în
domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui
asemenea preţ, un preţ rezonabil.
Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului
acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.

3. SOLIDARITATEA PASIVA

Art.1446. Prezumţia de solidaritate

Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Se instituie o prezumtie de solidaritate între debitorii unei obligatii contractate in exercitarea
activităţii unei intreprinderi, prezumtie care se afla si in art 42 din Codul commercial. Singura conditie
care se solicta este ca obligatia contractuala sa fie asumata in legatura cu activitatea desfasurata de
intreprindere, asa cum este definite de art. 3 C.civ.

4. EXECUTAREA VOLUNTARA A OBLIGATIILOR (PLATA)

1480. Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor

“(2) În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând
seama de natura activităţii exercitate.”

Clasificarea obligatiilor in obligaţii de rezultat si obligatii de mijloace ( sau de diligenta) a

generat si necesitatae stabilirii unui criteriu in ceea ce priveste diligenta pe care trebuie sa o depuna
debitorul in executarea obligatiilro sale. Astefl potrivit alin.1 art. 1480 C.civ, debitorul este ţinut să
îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale,
afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel.
In cazul in care este vorba despre obligatii care au legatura/ sunt asumate in legatura cu
activitatea profesionala, dilgenta pe crae trebuia sa o depuna debitorul pentru executarea obligatieie se
va aprecia diferentiat in functie de natura si specificul activitatii profesionale desfasurate.

1489. Obligaţia de a da o sumă de bani

“Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale
datorate.
 Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie
efectuată
Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de
plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat”.

După ce în alin.1 se consacră principiul nominalismului monetar, in ultimul alineat este

reglemnatat situatia in care pentru plata unei suem d ebani este acceptat un instrument d eplata. Este
cunoscut ca emiterea/remiterea unui titlul de credit nu reprezita o plata, acest aspect fiind surprins de
legile speciale referitoare la cambie, billet la ordin si cec. Pentru a evita eventualele controverse in ceea
ce priveste efectuarea unei plati in ultimul alineat al art 1489 legiuitorul consacra că un creditor care
accepta un cec sau un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie
onorat.

Art.1497 Data plăţii prin virament bancar

“Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost
alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii”.

Cu titlu general, art 1495 C.civ prevede că în lipsa unui termen stipulat de părţi sau
determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia
trebuie executată de îndată. Totusi instanta poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau
locul unde urmează să se facă plata o impune.
Plata prin virament bancar este omniprezenta in raporturile dintre profesionisti. Pentru a inlatura
controversele existente cu privire la momentul plătii legiuitorul a îmbratisat opinai doctrinara si
jurisprudentiala majoritara si a consacrat ca moment al plătii data la care suma de bani virata a ajuns in
contul creditorului (daca a ajuns), indiferent care a fost data la care debitorul a dispus efectuarea plătii.

Art.1504. Plata prin virament bancar

“Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia
de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară.
Debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o confirmare, în scris,
a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.”

Dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă, afara de cazul in care prin lege se prevede
altfel. Este cazul platii efectuate prin virament bancar. Pentru acesta situatie legiuitorul instituie o
prezumtie simpla in sensul ca ordinul de plata semnat de debitor si vizat de institutia plătitoare face
dovada plătii, pana la proba contrarie.
Dovada deplina a plătii o face confirmarea scrisa din partea bancii (institutiei de credit) la care
are deschis creditorul cont ca suma de bani virata a ajuns in contul creditorului .

Art.1507.Imputaţia plăţii facuta de debitor

În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile
corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

Tot in cazul platii prin virament, prin exceptie de al regulile instituite privind imputatia platii,
cel care poate imputa suma plătita este debitorul, prin mentiunile corespunzătoare efectuate prin
virament bancar.
 5. PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE A DEBITORULUI

Art. 1523. Întârzierea de drept în executarea obligaţiei

Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului
stabilit pentru executare produce un asemenea efect.
De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege,
precum şi atunci când:… d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi;
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice
declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

Ca regula generala, simpla ajungere la scadenta a obligatiei nu face ca debitorul sa fie

considerat, din punct de vedere juridic, în intarziere. Pentru ca intarzierea la plata sa produca
consecinte juridice creditorul este obligat sa ii reaminteasca debitorului ca obligatia a ajuns la sacenta
sis a ii solicte efectuarea platii, acordandu-I un termen in acest sens. Regula sus amintita si procedura
de punere in intarziere a debitorului este reglementata de dispoziţiile art. 1522 C.civ.
De la regula exista si o serie de exceptii cand debitorul este de drept in intarziere, situatii
consacarte de prevederile art 1523 C.civ. Printre acestea se afla si situatia in care debitorul nu a
executat obligatia de a plăti o suma de bani, asumata în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, asa cum
acesta este definite de art 3 C.civ.
Art.1523 lit.d reia prevederile fostului art. 44 din Codul comercial.
Se observa ca debitorul este de drept in intarziere doar atunci cand eset vorba de neexecutarea
unei obligatii pecuniare,ramanâd ca pentru obligatiile nepecuniare sa fie pus in intarziere potrivit
dreptului comun, prin procedura obisnuita. Aceasta situatie va continua controversele existente si in
vechea reglementare cu privire al oportunitatea unei asemenea reglementări in cadrul activităţii
profesionistilor.
O alta conditie care se solicita este ca obligatia de a plati suma de bani sa fie asumata in
exercitiul activitatii unei întreprinderi. Per a contrario daca obligatia pecuniara este asumata de
profesionist fără legatură cu activitatea întreprinderii sale debitorul profesionist va trebui pus in
intarziere.

6. RASPUNDERE CONTRACTUALA. DAUNELE-INTERESE.EVALUAREA

DAUNELOR-INTERESE

Potrivit art. 1.535 C.civ.,cu denumirea marginala, Dobanda moratoria in cazul obligatiilro
baneşti, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel
prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să
facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în
afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
Potrivit O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la
scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.
Potrivit art. 3 alin.2 din O.G.nr.13/2011, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul
ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.
În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală
penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.
 În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul
art. 3 alin. (3) C.civ., rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor art 2 alin.2 diminuat cu
20%.
Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României va fi publicat în Monitorul
Oficial al României ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica
Dispoziţiile art. 1.535 C.civ sunt aplicabile si prevederilor referitoare la dobândă penalizatoare.
În prezent (din 6.11.2013) rata dobânzii de politică monetară a BNR a fost stabilită la 4% pe an.
(Consiliul de Administratie a BNR a decis reducerea de la 4,25 % la 4%) .
Dispoziţii referitoare la valoarea daunelor –interese în cazul neexecutării obligatiilor de plata a
unor sume de bani se gasesc si în Legea nr.72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în
executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti
şi între aceştia şi autorităţi contractante, in vigoare de la data de 5 aprilie 2013,
Actul normativ amintit se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de
plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o
autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii,
inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.
Contractele între profesionisti
Potrivit Legii nr.72/ 2013 în raporturile dintre profesionişti, creanţa constând în preţul bunurilor
livrate sau tariful serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare în cazul în care:
a) creditorul, inclusiv subcontractaţii acestuia, şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale;
b) creditorul nu a primit suma datorată la scadenţă, cu excepţia cazului în care debitorului nu îi este
imputabilă întârzierea.
Dobânda penalizatoare curge de la scadenţă până la momentul plăţii, potrivit art. 1.535 C.civ.
Dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge de la
următoarele termene:
a) după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei altei
asemenea cereri echivalente de plată;
b) dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă sau anterioară primirii
bunurilor sau prestării serviciilor, după 30 de zile calendaristice de la recepţia mărfurilor sau prestarea
serviciilor;
c) dacă legea sau contractul stabileşte o procedură de recepţie ori de verificare, permiţând certificarea
conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori cererea echivalentă de plată la
data recepţiei sau verificării ori anterior acestei date, după 30 de zile calendaristice de la această dată.
Procedura de recepţie sau verificare nu poate depăşi 30 de zile calendaristice de la data recepţiei
bunurilor sau prestării serviciilor. Prin excepţie, părţile pot stipula în contract un termen mai mare de 30
de zile calendaristice, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă,asa cum aceasta notiune va fi
explicat in cele ce urmeaza.
Dacă părţile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală
penalizatoare, calculată potrivit O.G. nr. 13/2011. Rata de referinţă a dobânzii legale în vigoare în
prima zi calendaristică a semestrului se aplică pe întregul semestru.
In ceea ce priveste, termenul contractual de plată , în raporturile dintre profesionişti, termenul
de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile calendaristice. Prin excepţie, părţile pot stipula în contract
un termen de plată mai mare, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă.
Părţile pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat, în acest caz, dobânzile penalizatoare şi
celelalte despăgubiri prevăzute de prezenta lege se calculează prin raportare la suma scadentă.
Părţile nu pot conveni cu privire la data emiterii/primirii facturii. Orice clauză prin care se
stipulează un termen de emitere/primire a facturii este lovită de nulitate absolută.
Creditorul poate pretinde daune-interese pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea
creanţei, în condiţiile neexecutării la timp a obligaţiei de plată de către debitor.
 Daune-interese minimale
Fără a aduce atingere dreptului la cheltuielile facute pentru recuperarea creantei, dacă sunt întrunite
condiţiile întârzierii la plată, creditorul poate pretinde debitorului plata contravalorii în lei la data plăţii
a sumei de 40 euro, reprezentând daune-interese suplimentare minimale.
Obligaţia de plată a daunelor interese minimale este scadentă de la data la care curge dobânda
penalizatoare.
Suma prevăzută de mai sus este suplimentară cheltuielilor aferente unei eventuale proceduri de
executare silită.
Clauza abuziva
Practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu
creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese
suplimentare este considerată abuzivă.
În determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici, instanţa ţine cont de toate
circumstanţele cauzei, în special de:
a) abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conforme ordinii publice
sau bunelor moravuri;
b) nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de diligenţă în executarea obligaţiilor;
c) natura bunurilor sau serviciilor;
d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii,
potrivit prezentei legi;
e) poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.
Clauze calificate de lege ca abuzive
Sunt calificate ca abuzive, nefiind necesară verificarea existenţei circumstanţelor de mai sus sau a
altor circumstanţe specifice cauzei, clauzele contractuale care:
a) exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare
inferioare dobânzii legale penalizatoare;
b) fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
c) prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi decât cel stabilit de Legea
nr.72/2013 ;
d) fixează, în contractele dintre profesionişti şi autorităţi contractante, un termen de plată mai mare
decât cel prevăzut de actul normativ;
e) elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare;
f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.
Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută.
Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de clauzele şi practicile abuzive este atrasă
potrivit dreptului comun.

6. TRANSMISIUNEA ŞI TRANSFORMAREA CREANTEI. CESIUNEA DE CREANTA

a Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător
( art.1587- art.1593)

Art 1587-Notiune si feluri. Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător
nu se pot transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor. Regimul acestor titluri precum şi al altor
titluri de valoare se stabileşte prin lege specială.

Art.1588 -Modalităţi de transmitere

 În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menţionează atât pe înscrisul respectiv, cât şi în
registrul ţinut pentru evidenţa acestora.
Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispoziţiilor
aplicabile în materia cambiilor.
Creanţa încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului.
Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

Art.1589 -Mijloace de apărare

Debitorul nu poate opune deţinătorului titlului alte excepţii decât cele care privesc nulitatea
titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum şi cele care pot fi invocate personal
împotriva deţinătorului.
Cu toate acestea, deţinătorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu se poate prevala de
dispoziţiile alin. (1).
Art. 1590 - Plata creanţei
Debitorul care a emis titlul la purtător este ţinut să plătească creanţa constatată prin acel titlu
oricărui deţinător care îi remite titlul, cu excepţia cazului în care i s-a comunicat o hotărâre
judecătorească prin care este obligat să refuze plata.

Art 1591- Punerea în circulaţie fără voia emitentului

Debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ţinut faţă de orice deţinător de bună-credinţă,
chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulaţie împotriva voinţei sale.

Art 1592-Acţiunea deţinătorului deposedat în mod nelegitim

Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător nu îl poate împiedica pe
debitor să plătească creanţa celui care îi prezintă titlul decât prin comunicarea unei hotărâri
judecătoreşti. În acest caz, instanţa se va pronunţa pe cale de ordonanţă preşedinţială.

FIDEIUSIUNEA
Art.2320 Cazul special de încetare a fideiusiunii.
Fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal se
stinge la încetarea acestei funcţii.
Cu toate acestea, fideiusorul rămâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea
fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii sau unui termen.

GARANŢII AUTONOME

SCRISOAREA DE GARANŢIE
Art 2321. Scrisoarea de garanţie
Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană,
denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui
raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe
persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin
textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.
Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent
angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de
fraudă vădită.
Emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie.
 În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea
drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent.
Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă în textul
acesteia s-a prevăzut în mod expres.
Dacă în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data emiterii
ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea
originalului scrisorii de garanţie.
Scrisorile de garanţie emise înainte de data intrării în vigoare a Codului civil sunt supuse, în
ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate şi efectele, regulilor aplicabile la data emiterii lor.
Regresul va fi supus legii aplicabile obligaţiei principale.

SCRISOAREA DE CONFORT
Art. 2322.Scrisoarea de confort
Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă
o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în
vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său. Emitentul nu va putea opune
creditorului nicio apărare sau excepţie derivând din raportul obligaţional dintre creditor şi debitor.
În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia, emitentul scrisorii de confort poate fi obligat
numai la plata de daune-interese faţă de creditor şi numai dacă acesta din urmă face dovada că
emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin scrisoarea de confort.
Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenţii faţă de creditor are drept de regres
împotriva debitorului.

PRESCRIPŢIE
Cauze speciale de suspendare si întrerupere a prescripţiilor.
Art. 2.532. - Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor
dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripţie;
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare
sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri,
însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt
termen;
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 :
Art. 203. - Dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil privitoare la suspendarea cursului
prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil,
dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată.