Planul referatului

Analiza unor practici funerare în preistorie prin prisma abordării religiosului .............. 2
Înmormântarea în Egiptul Antic ...................................................................................... 5
Înmormântarea în Islam ................................................................................................... 8
Înmormântarea în Iudaism ............................................................................................... 10
Înmormântarea la romano-catolici ................................................................................... 13
Înmormântarea în Creștinismul Ortodox ......................................................................... 15
Înmormântarea în Budism ............................................................................................... 18
Înmormântarea în Hinduism ............................................................................................ 19
Concluzii .......................................................................................................................... 20
Bibliografie ...................................................................................................................... 21

1
 Riturile și ritualurile de înmormântare în toate timpurile și la toate popoarele au fost marcate
de caracatrul religios, înanume cazuri caraterul acesta era predominant în alte cazuri era pe plan
second după aspectul ecologic și practice, dar subliniem că în majoritatea cazurilor aspectul
religios era present în cadrul riturilor și ritualurilor de înmormântare.
Aceasta prezență a valenței religioase la înmormântări reieși din concepția omului despre
viață despre Dumnezeu și despre natura sa dihotomică, adică omul știa că este mai mult decât un
bulșăre de pământ descompus și că viața lui continuă după moarte. De aceea era nevoie să se
asigure această trecere de la viață la viață prin intermediul anumitor practice religioase înainte de
moarte, la înmormântare și în perioada de după aceasta. La fel putem menționa că această grijă
pentru trecere nu era fenomen sporadic și universal, fapt atestat de mărturiile arheologice de la cele
mai timpurii perioade ale istoriei.
În cadrul înmormântărilor foarte des deasupra defunctului era presărat sau se afla lângă
capului acestuia un element ritualic sub denumirea de ocru, care desemnează o familie de pigmenți
de pământuri naturale care conțin oxid de fier ca principală componentă a cernelii. Diferite tipuri
de ocru sunt extrase din zăcămintele naturale de argilă sau argilă minerală cu nisip. Cel mai des cu
o frecvență absolute se întâlnește prezența asupra sau lângă defunct a ocrului roșu, pigment atât de
de putenic încât după mii de ani se păstrează foarte bine. Acest ritual de presărare sau chiar vopsire
a corpului neînsuflețit cu ocru roșu poate character religioas foarte pronunțat, desi unii arheologi
mai văd și aspectul de dezinfectare. Totuși majoritatea cercetătorilor sunt de părere că este un ritual
cu precădere cu substrat religios. Se considera că presărarea cu ocru roșu are putere de purificare
a corpului celui adormit mai ales ținând cont că este de culoarea roșie, culoarea focului, cunoscând-
se bine că focul avea simbolismul fucției de purificare.
Aceasta practică de presărare a defunctului cu ocru roșu este pretuntindeni atestată, la fel și
înmormântările atestate arheologic și pe teritoriul Republicii Moldova. De exemplu studiul „Date
preliminare asupra momântului de copil descoperit în stațiunea paleolitică de la Cosăuți (Republica
Moldova)” realizat de o echipă de cercetătorii din țara noastră dar și de cei din România relevă
date interesante referitor la atestarea unui mormânt de copil, pe care specialiștii îl datează din
perioada paleolitică1. Specialiștii descriu scheletul ca fiind colorat în roșu în partea locului unde
s-ar afla oasele bazinului și picioarelor. Se presupune că presărarea cu ocru roșu avea simbolismul
religios de a alunga duhurile rele și de facilita intrarea în lumea veșniciei. Studiul mai arată că
asupra scheletului copilului au fost găsite și mici oase de animale, obiecte de silex și cărbuni. Aici
vedem o altă valență religioasă ca formă de ofrandă. Aici putem interpreta că rudele au pus în
mormânt mâncare fie pentru ca defunctul să aibă „de mâncare pe lumea cealaltă” fie „pentru a
înbuna spiritele pentru a nu dăuna spiritului copilului”. Alt exemplu relevant în caest sens
reprezintă înmormântările descoperite la Saharna “Ţiglău”, Saharna “Gura Hulboacei”, Alcedar2
aflate pe teritoriul Republicii Moldova. Aici au fost descoperite morminte ce dataează conform
părerii specialiștilor din prima jumătate a mileniului I Î. Hr. În cadrul necropolilor au fost atestate

1
Mădălin-Cornel Văleanu, Luminița Bejenaru, Serghei Covalenco, Ion Tentiuc, Vitalie Burlacu, Codrin Lăcătușu „Date
preliminare asupra momântului de copil descoperit în stațiunea paleolitică de la Cosăuți (Republica Moldova)” , 2013
2
Ion Niculiță, Aurel Zanoci „Some Considerations on funeral practices, rites, and rituals in communitis of middle Dniester
region”, Chișinău

2
morminte în care defuncții adesea era înmormântați în poziție chircită iar la cap sau picioare erau
vasele cu ofrandă.
Un alt element cu încărcătură religioase este poziția corpului defunctului. De multe ori
arheologii în cadrul descoperirilor efeectuate au constatat că poziția corpului defunctului este pe o
parte cu mâina sub cap. Această poziție are o încărcătură religioasă, deoarece se credea că moartea
este un somn după care urmează trezirea pe cealaltă lume, de aceea se punea decedatul în poziția
ceasta de adormit având credința că el va învia. O altă poziție în cadrul aceluiași rit de
înmormântare, adică inhumație este punerea în poziție chircită. De ce s-ar mai pune defunctul în
așa poziție dacă nu s-ar urmări un anumit scop, pentru a reda ceva prin asemenea poziție? Evident
se urmărea ca această prctică religioasă se simbolizeze un act. Poziția chircită se aseamănă cu
poziția în care stă embrionul în burta mamei, aici se dorea a se face aluzia că precum coilul stă în
burta mamei și urmează să se nască spre a viețui în altă lume, la fel defunctul se pune în „pântecele”
pământului în poziție chircită, asemănătoare embrionului pentru a se naște într-o altă lume.
Asemena înmormântări sunt atestate foarte des, de exemplu la Brânzenii Noi a fost descoperită o
așezare preistorică de acum 7000 de ani. Experții Agenției Naționale Arheologice consideră că
descoperirea de lângă comuna Brînzenii Noi are o valoare științifică incontestabilă. Pe ambii
versanți ai văii râului Răut, există o mulțime de necropole tumulare, majoritatea fiind construite
de purtătorii culturii Yamnaya.
Civilizația Yamnaya a fost foarte răspândită de la râul Volga pâna la munții Balcani.
Purtătorii culturii foloseau ca mijloc de transport căruciorul primitiv cu roțile de lemn, tras de
animale cornute mari. Pe teritoriul Republicii Moldova, între Prut și Nistru au fost cercetați mulți
tumuli ai purtătorilor acestei culturi arheologice dintre care circa zece morminte a
culturii Yamnaya, cu resturi ale căruțelor cu două și patru roți. Membrii triburilor
culturii Yamnaya erau crescători de animale și aveau un mod de viață nomad sau seminomad.
Cultura Yamnaya pe teritoriul Republicii Moldova se datează cu sfîrșitul mileniului III î.e.n. O
caracteristică distinctă a acestei culturi sunt mormintele de inhumație în gropi rectangulare,
acoperite cu bârne masive, peste care se ridică un tumul de pămînt. În morminte corpurile erau
depuse în poziție chircită (embrionară) pe stânga sau pe dreapta, cu defunctul vopsit cu ocru
roșu. Potrivit doctorului în arheologie care conduce expediția de la Brînzenii-Noi, Serghei
Agulnicov, în accepțiunea membrilor acestor civilizații, pămîntul era perceput ca o burtă maternă,
în care după moarte trebuie să se întoarcă omul. Inventarul mormântului este format din inele din
bronz, argint, foarte rar și aur, unelte, topoare de piatră, vârfuri de săgeți și cuțitele din silex, vase
ceramice cu diferite forme.
Pământul supraînălțat se numește manta. În mantaua tumulilor găsim deseori numeroase
înmormântări secundare (fie ale celor ce au ridicat mormântul, fie ale unor populații ulterioare).
La Brînzenii Noi în partea vestică a tumulului cercetat au fost descoperite trei îmormîntări ale
culturii Yamnaia și unul aparținînd culturii Noua, care se datează din epoca bronzului
târziu. Ultimul are o construcție de piatră interesantă, iar defunctul fiind acoperit cu pietre pe cap,
genunchi și tălpi, acesta având un vas ceramic în zona coatelor cu resturi de oase animaliere în el,

3
care serveau ca ofrandă în procesul de înhumare. De asemenea, prezintă interes mormântul
numărul 4, în care s-a păstrat o construcție unică din bârne de stejar3.
Desigur inventarul arheologic prezent în cadrul mormântului nu poate fi redus la atribuirea
lor atributică pur religioasă, pentru că conform părerii mai multor cercatători ca (Niculiță, Zanoci,
Enea, etc.) cel mai adesea inventarul funebru găsit alături de defunct indica poziția ocupată în
societate4. Conform acestora uneori putem deduce statutul în societate (dacă era un conducător)5.
Totuși simbolismul religios al unor atribute ca ofrandele de alimente, ocru, animale mici, unelte
de muncă, podoabe, arme nu pot fi tăgăduite. Suntem pe deplin de acord că aceste atribute în
primul rând aveau menirea să indice funcția socială (păstor, fierar, ostaș, pielar etc.), dar ar trebui
să nu uităm că omul din perioada analizată vedea lumea prin lentila religiei, cu atât mai mult când
vorbim de lumea de dincolo. Așadar atunci când se înmormântau defuncții li se puneau podoabe
nu doar ca să fie „frumoși” la ritualul de înmormântare, ci să se bucure de ele și pe lumea cealaltă,
dacă se puneau unelte de muncă, atunci se dorea ca defunctul să aibă parte de ele și pe celălalt
tărâm, dacă au fost puse semne distinctive ale puterii a unui șef de trib, prinț sau rege se considera
că dincolo tot conducător va fi și va avea nevoie de acestea, dacă se jetfeau animale acestea se
puneau în mormânt ca să însoțească pe cel decedat și pe lumea cealaltă. Considerarea ceasta trebuie
neapărat analizată ca o ipoteză care are dreptul la viață.
Pe lângă ritul funerar al inhumației din cele mai vechi timpuri se practica și alt rit –
incinerația. Acest rit funerar a fost considerat ca o purificare simbolică a celor decedați dar avea și
o utilitate practică. Trupurile celor adormiți se ardeau și astfel prin ardere se dezinfecta corpul.
Totuși nu poate fi desconsiderată și valența religioasă întrucât prin incinerație se considera că
trupul se dexintegrează în elementele constitutive, sufletul se eliberează și prin flacără și fum se
urcă în ceruri.
Interesant să menționăm este faptul că primele înmormântări conform cercetătorilor erau
săvârșite pe lângă case sau chiar sub podelele caselor. Acest lucru astăzi pare cel puțin straniu sau
macabru. Dar să nu uităm de lentila religiosului prin care priveau oamenii de atunci. Dat fiind
faptul că moartea era privită ca somn și deci persoanele decedate concepute ca fiind vii în
coninuare după ce au murit, cei rămași în viață, rudele voiau ca defuncții lor să le fie mereu în
preajmă, ca fiind în continuare membri deplini ai comunității familiei lor. Aceasta este o explicație
cu ajutorul factorului religios a înmormântărilor defuncților în preajma caselor sau chiar sub
podelele caselor. Astfel de înmormântări sunt atestate de exemplu la Ierihon, pe Insula Creta, lângă
Cluj (Gura Baciului) etc.

3
Dr. Vlad Vornic, Sergiu Bodean „Vestigii arheologice pe traseul Sărăteni-Soroca”, Chișinău 2014, p. 15
4
Ion Niculiță, Aurel Zanoci, Mihail Băț „ Construcțiile și ritualul funerar din spațiul de la Est de Prut în sec. VI-III î.
Hr. – indicatori ai diferențierii sociale sau ai funcției deținute de defunct?” Chișinău, p 186
5
Sergiu Constantin Enea „Necropolele neolitice și eneolitice din România – mărturii ale simbolismului puterii și ale
organizării sociale”, Iași , p. 61

4
 Înmormântarea în Egiptul Antic
Prima exeriență directă cu lumea religioasă egipteană este constituită de așa-zisele „Texte
ale Piramidelor”. Este vorba despre un ansamblu de formule rituale, sculptate pe pereți în interiorul
mormintelor ultimului rege din dinastia a V-a, ale regilor din dinastia a VI-a și ale unor regine care
au trăit între 2350 și 2100 î.Hr. Sunt culegeri mereu reînnoite și cuprind material variat deși limitate
de coloratura funerară și regală. Din aceste ieroglife se vădea importanța deosebită care se acorda
lumii de dincolo și regelui. În perspectiva funerară care îi condiționează pe toți o importanță
deosebită au divinitățile solare și cele din grupul osiric. Celor dintâi le ste încredințat destinul
postum al regelui. Care trebuie să urce la cer ca stea sau ca membru, cu diferite funcții, al
echipajului bărcii în care după credința egipteană soarele traversează cerul. Se subliniază de multe
ori că destinul regelui este în cer, în timp ce destinul omului de rând este pe pământ.
În calitate de fiu al regelui defunct, moștenitorul tronului are îndatorirea rituală de a se îngriji
de nevoile încă pământești ale celui care a părăsit pământul, adică de a-i aduce ofranda, de la
funeralii la îngrijirea postumă. Există situații în care sunt enumerate ocaziile în care acest ritual
trebuie să aibă loc cu indicații calendaristice legate mai ales de fazele lunii și înplinite de
persoanele specializate – preoții funerari.ei sunt stăpânitorii ritului, mai ales ales în cazul
„deschiderii gurii ” rit care îi redă mortului puterea de a-și folosi simțurile și care îi asigură
renașterea ce dă sens întregii agitații în jurul destinului său. Ritul, ofranda și celebrările se sprijină
pe gesturi și cuvinte precise. Textele Piramidelor sunt mărturia imediată și impresionantă a acestui
tip de cultură.
Este evident că toate acestea presupun credința în viața de după moarte afirmată în ceea ce
privește ritualul în formulele din Textele Piramidelor, în care fiul se adresează tatălui pentru a-l
anunța de sosirea ofrandelor, și a-i cere să se ridice din starea de prostrație. De menționat că textele
și reprezentările care împodobesc Mastaba care este mormântul tipic al epocii, nu apar elemente
religioase decât în listele cu sărbătorile în care mortul așteaptă anumite ofrande. În această perioadă
sunt atestate adevărate orașe cu morminte monumentale aflate în jurul piramidelor sau în provincie
și care dau mărturie de culte funerare.
Vitalitatea care supraviețuiește defunctului se manifestă și prin alte aspecte. Primul, în
importanța dată în reprezentării statuare, așezată într-un loc inaccesibil al mormântului, legată de
exterior prin niște conexiuni subtile care permit statuii „să vadă” fără „sa fie văzut”. Statuia căreia
i se indică exact numele este de fapt un substitut al trupului alcătuit dintr-un material mai durabil
decât cel organic, cu un aspect idealizat care face mai plăcută supraviețuirea. Pe această
reprezentare se împlinește ritualul „deschiderii gurii” care se săvârșește și asupra mortului și care
oferă celor doi capacitatea de a se reintegra în dialectica lumii vii. Defunctul care e predestinat
pământului și este devorat de porțile lui Gem (zeul pământului) nu este distrus ci are drepturi și
personalitate. Drepturile sale, adică ofrandele de care are nevoie sunt garantate de un sistem
contractual în care cealaltă parte este reprezentată „de un slujitor a lui Ka” (un preot funerar) cxare
obține o recompensă stabilită. Dacă liniștea și respectul datorate mormântului sunt tulburate de
zgomote sau fapte nepotrivite și profanatoare, acestea vor face subiectul unui adevărat proces
penal, desfășurat în fața zeului, între defunct și profanator, încheiat cu prevestirea unei pedepse. În

5
ce privește păstrarea personalității trebuie amintită practica prin care se trimit morților adevărate
scrisori, în care li se cere să intervină pentru a rezolva problemele de familie care apar între
succesorii și moștenitorii lor: mortul este legat în continuare de lumea sa, o experimentează și
poate încă să intervină în întâmplările specifice acesteia. Mastaba reprezintă un bloc
paralelipipedic construit pe pământ deasupra unui puț în fundul căruia se află depus trupul. Pe
peretele estic al construcției sunt reprezentate două porți care simbolizează intrarea în locuința
veșnică, iar în fața acestora se află mesele pentru ofrande.
Către anul 1570 î.Hr. principii din Teba întreprind o serie de campanii militare prin care își
extind dominația asupra întregii Văi a Nilului. Teba devine un centru nou de importanță regală și
religioasă. Această epocă inovează profund și în aria obiceiurilor funerare, inovații care ne sunt
cunoscute mai ales mormintelor din necropola tebană, oglindă a cetății celor vii.
Mormântul regal dobândește o nouă valoare cosmică, sunt prezente ofrandele
corespunzătoare depozitate acolo pentru viața viitoare a mortului ( alimente, îmbrăcăminte,
bijuterii, vase, mobilă, unelte). „Deschiderea gurii” se săvârșește prin atingerea gurii cu o mică
nuia și este un rit care ajută la dotarea defunctului și a statuilor cu o viață ascunsă dar la fel de
reală. Mormântul nu este închisoare pentru defunct iar urarea tipică ce i se face acestuia este „ să
iasă la lumină”, acesta este titlul unei lucrări care devine acum canonică și care este numită Cartea
morților. Nu lipsesc nici roadele magiei: dacă mortul va fi chemat la muncile obligatorii de
dincolo, asemenea celor de pe pământ, existe morminte figurine dotate cu sac și lopată care îi vor
lua locul. Și mai interesant este un text scris pe un scarabeu care ocupa în mumie locul inimii;
inima, care în cadrul psihostasiei este sediul memoriei și al conștiinței, trebuind să dea mărturie
despre adevărul confesiunii negative.6
În Egiptul Antic, în care pentru a putea trăi în viața de apoi, era nevoie ca trupul persoanei
să rămână intact pe pământ. Se credea că mumificarea era principalul mod de a ajuta spiritul celui
mort să poată să ajungă în edenul de la Apus. După cucerirea Egiptului de Jos de către Narmer,
unificând astfel cele două părți egiptene, practica începe să fie folosită de către întreaga populație,
atât pentru faraon și populația elitistă cât și de oamenii de rând. La început însă nu exista o
discrepanță mare între clasele sociale, deoarece se practica o mumificare foarte simplă în acea
perioadă. Mumificarea în Egipt atinge forma sa cea mai elaborată si perfecționata abia în timpul
dinastiei a 21-a 7.
Motivele pentru folosirea acestei practici sunt în general încărcate cu o semnificație
religioasă. Prezervarea corpului uman este vitală în credința existenței unei vieți de apoi.
Motivul pentru care se practică mumificarea și de când exact începe pe teritoriul egiptean nu
s-a putut stabili cu exactitate încă, deoarece se cunosc foarte puține despre perioada arhaică și cea
predinastică (vezi fig.26). Sunt cunoscute culturile primitive din această regiune și anume Badari,
Naqada I și Naqada II 8 (pe baza dovezilor materiale arheologice din Egiptul de Sus), dar
cercetările arheologice nu au putut scoate la iveală dovezi concrete care ar putea dovedi practica

6
Giovanni Filoramo „Istoria Religiilor. Vol. I, Religiile antice”, Iași, Polirom, 2008, p. 91
7
Florea Daniel Adrian „Mumificarea în Egiptul Antic. Evoluție și ritual”, Universitatea din Vest din Timișoara,
2014, p. 22-24
8
Rosalie David, „Religion and Magic in Ancient Egipt”, Londra 2002, p.44-46.

6
unei mumificări artificiale. În momentul de față săpăturile arheologice se concentrează pe aducerea
la lumină a noi informații legate de această periodă timpurie a Egiptului.
Cei care practicau îmbălsămarea, erau meșteri specializați în acest domeniu care aveau
ateliere speciale pentru pregătirea corpului. Îmbălsămătorii erau o categorie socială foarte
puternică și extrem de bine organizată, care dețineau chiar și titluri de clerici și aveau un număr
mare de asistenți (aveau nevoie de forță de muncă mai ales în timpul unui război sau a molimelor
când cadavrele se aglomerau și multe din ele erau neglijate). Este evident că acești maeștri ai
îmbălsămării jucau un rol vital în pregătirea corpului pentru călătoria în lumea de apoi, însă cei
mai importanți oameni erau preoții, deoarece ei aveau rolul de a oficia ritul funerar și de a recita
incantații magice pentru protejarea trupului. Preoțimea era o categorie socială aparte, fără de care
decedatul nu ar fi putut trăi în lumea de apoi, în viziunea populației egiptene ( vezi fig.27). Deși la
începutul cultului nu aveau un rol atâta de vital, acesta a evoluat până în pragul de a deveni absolut
necesar pentru orice ceremonie funerară, festivale și la diferitele ceremonii religioase.
Festivalele pentru oferirea ofrandelor zeilor erau practicate foarte regulat de către egipteni.
Aceste festivale se țineau deobicei pentru diferitele zeități din panteonul lor, atât pentru cele umane
cât și pentru cele cu caracter zoomorfic (în funcție de regiunea în care se oficia festivalul), iar în
cadrul acestora se sacrificau animale asociate zeității care se sărbătorea în data respectivă.
Totuși dacă egiptenii nu ar fi lăsat în urmă papirusuri cu incantațiile magice în sicriele
decedaților, nu am fi aflat niciodată complexul proces legat de cultul funerar, deoarece dovezile
arheologice pot fi foarte subiectiv intrerpretate și nu pot oferi imaginea completă. Pe lângă aceste
papirusuri care conțin formulele magice au fost reprezentate atât pe sicriele regale, cât și în
interiorul piramidelor, etapele parcurse de la deces până la așezarea în mormânt și după aceea chiar
și ajungerea în fața marelui zeu al luminii, Osiris, pentru judecata de apoi.
Ce ne relatează Herodot, care este intitulat și părintele istoriei, constituie baza cunoștințelor
legate de această civilizație spectaculoasă. Printre relatările sale legate de geografia locului precum
și de datinile poporului egiptean, el ne prezintă procesul de îmbălsămare și mumificare practicat
de către meșterii acesteia. Herodot a consemnat că în Egipt, când el l-a vizitat, se practicau trei
forme de mumificare, folosite pentru diferitele clase sociale. În continuare le voi cita direct din
scrierile istoricului.
 Mumificarea cea mai scumpă :
”...iată cum fac îmbălsămarea cea mai scumpă : cu ajutorul unui fier încovoiat, scot mai întăi
prin nările mortului o parte din creier, iar o altă parte o scot turnând înăuntru niște leacuri. Pe urmă,
spintecând mortul pe sub coaste cu o piatră tăioasă din Etiopia, scot tot ce se află în pântece, îl
curăță bine și după ce varsă înăuntru vin de palmier, mai presară și mirodenii pisate. În sfârșit,
după ce umplu pântecele cu smirnă curată și măcinată, cu scorțișoară și alte balsamuri, afară de
tămăie, îl cos iarăși la loc. Când au isprăvit cu asta, continuă îmbălsămarea, țînând trupul în natron
timp de șaptezeci de zile. Mai mult de atâta nu-i îngăduit să fie ținut. La împlinirea celor șaptezeci
de zile, spălând leșul, îl înfășoară în întregime cu feși tăiate dintr-un fel de pânză subțire, unsă cu
un lipici pe care egiptenii îl folosesc de obicei în loc de clei. Rudele, luându-l apoi de aici, fac o
raclă de lemn cu chip de om în care, când e gata, închid mortul și o păstează cu sfînțenie într-o

7
cameră funerară, așezând-o drept în picioare lângă zid. În felul acesta se face îmbălsămarea cea
mai costisitoare”9.
 Mumificarea modestă :
”....meșterii, după ce își umplu clistirul cu ulei din lemn de cedru, îl viră în pântecul mortului,
fără să-l mai taie și fără a-i mai scoate mațele, împingând uleiul prin șezut și împiedicându-l să se
scurgă afară. După aceea, țin mortul în natron câte zile trebuie, iar în ultima zi dau drumul din
pântece uleiului de cedru băgat mai înainte înăuntru. Uleiul are așa de mare putere încât topește
mațele și măruntaiele și le scoate afară odată cu el. Natronul, la rândul lui, mistuie carnea și din
leș nu mai rămâne decăt pielea și oasele. După ce-au isprăvit de făcut aceasta, îmbălsămătorii
înapoiază mortul în starea în care se află. Fără să-i mai facă ceva”10.
 Mumificarea simplă :
”Al treilea fel de îmbălsămare, cea pentru morții cei mai săraci, iată cum se face : după ce i
se bagă în pântece o licoare din buruiana de curățenie syrmaia, mortul este ținut în natron șaptezeci
de zile, apoi este înapoiat celor ce l-au adus”11.

Înmormântarea în Islam
Funeraliile în islam urmează rituri destul de specifice, deși se supun interpretării regionale și
variației obiceiurilor. Cu toate acestea, în toate cazurile, sharia (legea religioasă islamică)
solicită înmormântarea corpului, fiind precedată de un ritual simplu, ce implică îmbăierea și
învăluirea corpului, urmat de salat (rugăciune). Incinerația este interzisă.
Ritualul de îngropare ar trebui să se desfășoare cât mai repede posibil și să includă:
 Îmbăierea colectivă a corpului decedatului, excepție făcând situațiile excepționale.
 Învăluirea cadavrului
 Rugăciunea de îngropare
 Îngroparea cadavrului într-un mormânt.
Poziționarea decedatului astfel încât capul să fie îndreptat spre Mecca.
Când un musulman se află pe moarte, este sfătuit să rostească profesiunea de credință
(sahada) care constă în formula coranică: ilāha illa-l-l-Lāh; Muḥammandun rasūlu-l-Lāh (nu
există zeu în afară de Dumnezeu; Muḥammad este trimisul lui Dumnezeu). După ce profesiunea de
credință este rostită, musulmanul aflat pe moarte, își întoarce fața către Mecca. In tot acest timp,
membrii familiei și prietenii celui aflat pe moarte sunt alături de acesta, amintindu-i de lucrurile
bune pe care le-a făcut în timpul vieții, oferindu-i astfel speranță cu privire la mila lui Dumnezeu.
Imediat după ce un musulman a fost declarat mort, pe lânga faptul că cei prezenți trebuie să
se roage ca Dumnezeu să-l ierte, corpul celui decedat este pregătit pentru a fi spălat. Procesul prin
care este spălat trupul neînsuflețit poartă denumirea de ghusl și este unul dintre cele două tipuri
de abluțiuni întâlnite în credința islamicâ (al doilea tip de abluțiune este wudu). In acest ritual de
spălare, trebuie respectate mai multe reguli: dacă persoana decedată este bărbat, atunci poate fi

9
Ibidem, p. 97-99.
10
Ibidem, p. 98.
11
Ibidem, p. 99.

8
spălată de către un bărbat ; dacă este femeie, atunci este spălată de către o femeie, iar daca este
copil poate fi spălată atat de un bărbat, cât și de o femeie. Există situații în care un soț poate spăla
trupul soției și invers. În procesul de spălare se folosește apă curată, iar la ultima spălare se adaugă
uleiuri parfumate (non acoolice). Trupul neînsuflețit se spală de trei ori, însă dacă acesta este încă
murdar, atunci se continuă spălarea de cinci sau șapte ori, cu condiția ca numărul de spălări să fie
impar12.
Acoperirea trupului celui decedat are loc imediat după spălare. Este recomandat să se
folosească pânză dintr-un material ieftin, iar la bărbați, aceasta nu trebuie să fie din mătase . Pentru
bărbați se folosesc trei bucăți de pânză albă suficient de mari pentru a înfășura întregul corp. Aceste
pânze pot fi parfumate cu tămâie. Pentru femei se folosesc cinci bucăți de pânză albă care pot fi de
asmenea parfumate cu tămâie.
După ce este acoperit decedatul, este apoi transportat către locul unde se vor
ține rugăciunile înainte de înmormântare. Acest loc este în afara moscheii. Rugăciunile se fac cu
scopul de a cere iertare din partea lui Dumnezeu pentru cel decedat și se recomandă să participe
atât musulmanii care sunt rude cu acesta, cât și cei care nu-l cunosc, deoarece este o obligație
colectivă.
Înmormântarea ar trebui să se facă cât mai curând posibil după ce s-a pronunțat decesul. Este
recomandat ca înmormântarea să aibă loc la un cimitir din apropiere. Conform tradiției musulmane,
corpul este pus in mormânt, fără sicriu, înfașurat în cele trei, respectiv cinci bucăți de
pânză. Oamenii de obicei aruncă pământ în mormânt și rostesc rugăciuni, în special versetul Din
pământ v-am creat și în el vă întoarcem, și din el vă vom mai scoate odata ( Q.20:55 ). Decorarea
mormântului este interzisă. Cu toate acestea, multe cimitire musulmane au pietre funerare sau
mausolee. Mormântul este o gaură verticală în pământ care are în partea de jos o gaură orizontală
destul de mare pentru a intra trupul celui decedat. Se crede că in această cameră orizontală,
persoana decedată este supusă unui interogatoriu de către doi îngeri ai morții cunoscuți sub numele
de Munkar și Nakir.
În islam, doliul este permis, rudele celui decedat pot să-l jelească timp de trei zile iar o
văduvă își poate plânge soțul patru luni și zece zile. Această perioadă de patru luni și zece zile este
numită Edda (perioada de așteptare) și este menționată și în Coran : Unii dintre voi mor, lăsând în
urma lor soții : acestea trebuie să păzească răstimpul de patru luni și zece zile. Dupa ce au ajuns la
soroc, nici o vină nu vi se va face vouă pentru ce ele vor face cu ele însele, după cuviință.
Dumnezeu este Cunoscător a ceea ce făptuiți. ( Q.2:234). O văduvă în perioada de așteptare
trebuie: să stea în casa ei și să plece atunci când este necesar; să doarmă în casa ei; să nu poarte
haine elegante; să nu poarte bijuterii; să nu folosească machiaj sau parfum. Juriștii musulmani
interzic în timpul doliului comportamentul prin care rudele celui decedat își arată suferința într-un
mod excesiv, deoarece potrivit credinței lor, prea multă suferință pentru morți este un afront la
adresa lui Dumnezeu.
Pentru musulmanii, scopul vizitării mormântului este de a aminti faptul că toată lumea va
muri și că trebuie sa ne pregătim pentru Ziua Judecații. Vizitarea mormântului aduce beneficii

12
Gioanni Filoramo „Istoria Religiilor. Vol III. Religiile dualiste. Islamul”.Iași, Polirom 2009, p . 209

9
decedatului deoarece vizitatorii se vor ruga pentru morți ca să le fie iertate păcatele. În fiecare an,
în special de sărbători, membrii familiei vizitează mormintele celor dragi iar în unele culturi, ei
împart mâncare copiilor, străinilor și nevoiașilor pentru pomenirea morților.
Este datoria musulmanului de a oferi condoleanțe familiei și rudelor celui decedat. Acest
lucru consolidează relațiile din cadrul comunității musulmane. Condoleanțele se pot oferi familiei
și rudelor celui decedat înainte, în timpul sau după înmormântare.
Practicile funerare pot fi abandonate în situații excepționale: soldații care mor în luptă pot fi
înmormântați în hainele pe care le poartă fără să se mai facă ritualul de spălare sau rugăciunile de
înmormântare; oamenii care mor într-o călatorie pe apă pot fi înmormântați în acestă situație pe
apă; victimele războaielor sau catastrofelor naturale pot fi îngropate în gropi comune. In timpurile
moderne, musulmanii care au migrat în țările occidentale, pot fi înmormântați în sicrie, în
conformitate cu tradițiile locale (în asemenea situații, unii musulmani preferă sa-și trimită morții
în locurile lor natale pentru înmormântare). In ceea ce privește sinucigașii, specialiștii conservatori
sunt de părere că ritualurile funerare nu ar trebui realizate, în timp ce, ceilalți sunt mai indulgenți
și acceptă realizarea acestor ritualuri.13

Înmormântarea în Iudaism
Cele două principii care guvernau trecerea în lumea de dincolo la vechii iudei sunt Kevod
Ha-Met (onorarea celor morţi) şi moartea, văzută ca un fapt natural. Primul principiu are o
importanţă deosebită, deoarece pentru israeliţi corpul trebuia tratat cu respect şi grijă, din
momentul morţii, până în clipa îngropării. Moartea este considerată un proces natural, pentru că
face parte din ciclul vieţii, iar corpul se reîntoarce în pământ, de acolo de unde a venit.
În mod tradiţional, corpul se spală pentru îngropare. Acest proces se numeşte „taharah“ adică
„purificare“ şi este îndeplinit de o persoană responsabilă pentru îngrijirea corpului, care spune şi
rugăciuni pentru iertarea păcatelor celui decedat. Trupul se spală, dar nu se îmbălsămează, pentru
că îmbălsămarea este considerarată o violare a tradiţiei evreieşti care împiedică procesul natural
de descompunere. Corpul, o dată spălat, este învelit într-o pânză albă de in, numită „tachrichim“,
iar ochii şi gura trebuie închise. Unii evrei doresc să fie înveşmântaţi în şalul lor de rugăciune
„tallit“, căruia i se taie marginile, pentru a arăta că acest şal nu mai poate fi folosit de o altă
persoană. Lipsa ornamentelor şi podoabelor, a veşmintelor scumpe face ca persoanele moarte să
fie egale în faţa morţii, indiferent dacă sunt bogate sau sărace.
Tradiţia evreiască încurajează simplicitatea îngropăciunii. Se foloseşte un sicriu simplu din
lemn, acoperit, deoarece se consideră că este lipsă de respect ca oamenii să se uite la persoana
decedată care nu îi mai poate privi. Lângă trupul persoanei decedate se află în permanenţă cineva
până în momentul îngropăciunii. O lumânare stă aprinsă la capul decedatului şi se citesc psalmi.
Serviciul funerar avea loc în sinagogă. Înmormântarea corpului se făcea cât mai repede cu
putinţă. În timpul lui Iisus, înmormântarea avea loc la asfinţitul soarelui în ziua morţii (ziua iudaică
începea la asfinţit şi se sfârşea la următorul asfinţit).

13
Gioanni Filoramo „Istoria Religiilor. Vol III. Religiile dualiste. Islamul”.Iași, Polirom 2009, p . 209

10
 La înmormântare luau parte bocitori, care puteau fi: părinţii, soţul sau soţia, copiii, care nu
purtau haine noi. Bocitorii aruncau pământ în groapă. La mormânt se recita şi o rugăciune în
amintirea celui mort.
După înmormântare, familia se întorcea acasă pentru Seudat Havraâah - „masă de consolare“
dată rudelor, prietenilor şi vecinilor. Masa este un simbol al continuării vieţii. Înainte de a intra în
casă, membrii familiei se spală pe mâini.
O lumânare care arde timp de şapte zile semnifică începutul - „Shiva“ - a perioadei de doliu.
Tradiţia iudaică împarte perioada de doliu în trei etape successive:
1. „shiva“: prima perioadă a doliului, care ţine şapte zile, când cei ce-l plâng pe decedat îşi
întrerup lucrul şi stau acasă pentru a primi vizitatori care-i consolează. Prietenii şi vecini dau mese
şi au grijă de sarcinile zilnice ale bocitorilor.
2. „sheloshim“: care înseamnă „30“ este perioada când bocitorii se întorc la lucru sau la
şcoală. În timpul acestei perioade, cei care ţin doliu nu se rad, nu se tund, nu-şi taie unghiile, nu
poartă haine curate şi nu merg la petreceri.
3. „unsprezece luni“: după ce „sheloshim“ ia sfârşit, timp de unsprezece luni, persoanele
îndoliate vor recita zilnic din „Kaddish“- rugăciune de slavă adresată lui Dumnezeu.
Deși evreii cred că moartea este un simplu stadiu înainte de începerea vieții de apoi,
iudaismul recunoaște nevoia de a onora memoria celor decedați. Iudaismul nu încearca să elimine
sentimentele și emoțiile umane. Mai degrabă încearcă să le ridice pe un plan mai înalt. De aceea
prescrie pentru oameni un mod de a plânge pentru pierderea suferită și în același timp să sfințească
memoria decedatului și deopotrivă pe cei care îl plâng.
În timpul vieții, corpul uman este venerat deoarece conține o scânteie dumnezeiească, un
spirit format după imaginea lui Dumnezeu. La moarte, iudaismul ne învață că trupul trebuie în
continuare respectat ca fiind un vas care a servit odată acest scop înalt. Urmează regulile de bază
de îngrijire a corpului decedatului.
Ochii și gura trebuie să fie închise iar corpul trebuie să fie acoperit cu un cearșaf. Dacă este
posibil, corpul trebuie orientat cu picioarele spre ușă. Corpul trebuie aranjat într-o poziție demnă,
dar în afară de asta trebuie să rămână neatins. Trebuie așezată o lumânare lângă capul mortului.
Oglinzile din casa trebuie acoperite (ca într-o casă de doliu). Corpul nu poate fi lăsat
nesupravegheat pînă la înmormântare.
În multe comunități evreiești există o Chevra Kaddisha (instituție funerară) responsabilă cu
îngrijirea corpului după moarte. Dacă există așa ceva în comunitate, ei trebuie chemați când are
loc un deces în familie. Chevra Kaddisha este responsabilă cu Tahara sau curățirea corpului, un
act de purificare religioasă, care constă în spălarea corpului într-un mod respectuos și în a spune
rugăciuni pentru iertarea păcatelor mortului. Corpul trebuie apoi învelit într-un giulgiu alb. Printr-
o regulă foarte egalitară, iudaismul interzice înmormântarea în haine mai decorate și cere ca toate
corpurile să fie înmormântate într-o cutie de lemn, deoarece toți sunt egali în fața morții, și bogații
și săracii14.

14
http://www.jen.ro

11
 În general, iudaismul interzice autopsiile. Iudaismul cere să fie respectat corpul; acesta să fie
integru, nemutilat în momentul înmormântării. Trebuie să se descompună în mod natural,
întorcându-se în pământul din care a venit, după cum afirmă Torah "pentru că ești țărână și în
țărână te vei întoarce" (Facerea).
Principalii participanți la doliul pentru cel decedat sunt parinții, soțul/soția, surorile și frații,
precum și copiii. Până la înmormântare, aceștia sunt scutiți de efectuarea tuturor poruncilor
pozitive.
Înmormântarea trebuie să aiba loc cât mai curând după moarte, pentru a nu lasa corpul să se
descompună în lumea asta, în timp ce sufletul s-a întors la Dumnezeu. Înmormântarea poate fi
amânată dacă acest lucru aduce onoare (de exemplu, dacă Rabinul nu poate veni în aceeași zi) sau
dacă acest lucru este cerut de autoritățile guvernamentale. Corpul nu trebuie sa fie expus la vedere.
La înmormântare nu trebuie sa fie flori la vedere. De-a lungul istoriei evreii și-au exprimat durerea
la moartea unei rude rupându-și hainele (Kriyah). Aceasta se impunea principalilor participanți la
doliu care trebuie să fi trecut de bar or bat mitzvah (12 ani pentru fete și 13 ani pentru baieți) ca să
înțeleagă semnificația acestui act. Nu trebuie să se poarte haine noi. Este preferabil ca la această
ocazie să se poarte haine vechi. Dacă decedații sunt parinții, ruptura trebuie să fie lângă inimă,
trebuie să fie vizibilă. Pentru alte rude, trebuie să fie pe partea dreaptă și nu trebuie neapărat să se
vadă.
Înmormântarea în sine constă din elogii, din citirea psalmilor (de obicei Psalmul 23)
împreună cu El Maleh Rachamim, o rugăciune în numele celui decedat, precum și o rugăciune
numită Ztiduk Hadin, care reprezintă o afirmare a faptului că în ciuda durerii cauzate de această
pierdere, ne dăm seama că nu înțelegem planul lui Dumnezeu pentru lume, dar că știm că acest
plan este unul drept.
La acest moment iau parte toți cei care l-au cunoscut și iubit pe răposat, dar și bocitorii care
ȋl jelesc și aruncă pămȃnt ȋn locul de veci.
Ȋngroparea corpului neȋnsuflețit se face cȃt mai repede posibil, fără ca acesta să fie lăsat peste
noapte. Din cauză că trupul nu este ȋmbălsămat, va ȋncepe să se descompună, iar religia spune că
aceasta trebuie să aibă loc unde este ȋngropat. La ȋnmormȃntare nu se lasă flori la vedere, iar cei
prezenți trebuie să poarte veșminte vechi.
După ȋnmormȃntare, familia se ȋntoarce acasă pentru masa de consolare Seudat Havraâah,
care se oferă rudelor, vecinilor și celor care l-au cunoscut pe răposat. Acest ritual reprezintă un
simbol al continuării vieții ȋn lumea de dincolo.
După înmormântare iudaismul cere respectarea unei perioade de doliu. Prima perioadă se
numește Shiva sau șapte, semnificând cele șapte zile de după înmormântare. În această perioadă
persoanele care țin doliul rămân acasă sau în casa decedatului, (cu excepția Shabbatului când merg
la Sinagogă), respectând anumite semne de doliu. Nu se bărbieresc și nu se tund, nu ascultă muzică,
nu poartă îmbrăcăminte de piele, nu poartă haine proaspăt spălate, nu fac baie de plăcere, stau pe
scaune joase și sunt vizitați de prieteni care le oferă condoleanțe. În mod tradițional, aceștia se
adresează înainte de plecare cu cuvintele: Atotprezentul să te mângâie, împreună cu toți aceia care
jelesc pentru Sion și Ierusalem. Prima masă mâncată de cei în doliu este în mod tradițional pregătită

12
de către vecinii și prietenii lor. Nichum Avelim sau Alinarea celor în doliu este considerată o
poruncă foarte importantă. Într-adevăr, aflăm din Biblie că Dumnezeu i-a dat alinare lui Isaac (unul
dintre patriarhii națiunii evreiești) după moartea tatălui său, Avraam. Se ține o lumânare aprinsă
tot timpul în amintirea sufletului plecat al celui decedat.
După Shiva se respectă timp de 30 de zile o perioadă de doliu mai puțin strictă, și pentru
părinți, doliul se continuă tot restul anului într-o variantă mai relaxată. În timpul celor 30 de zile
persoanele în doliu nu se rad, nu se tund, nu-și taie unghiile, nu poartă haine proaspăt curățate și
nu merg la petreceri.
După moarte, devine obligația fiului (sau a fiicei dacă nu există un fiu) să recite Kaddish la
sinagogă cu un minyan (un cvorum de 10 barbați), în fiecare zi la toate cele trei servicii timp de
11 luni. În cel mai rău caz, versiunea specială a Kaddishului pentru înmormantare trebuie spusă cu
această ocazie și trebuie să se spună Kaddish și pentru shiva. Motivul pentru care durează 11 luni
este acela că, după tradiție, un suflet nu va fi niciodata trimis în iad pentru mai mult de un an. De
aceea ne oprim la 11 pentru a nu da impresia că sufletul individului pentru care suntem în doliu va
fi în iad pentru un an întreg. Se poate spune și pentru copii, soț/soție, frați sau surori pentru o
perioadă de 30 de zile. Kaddishul trebuie recitat în prezența unui minyan (10 barbati evrei).
Kaddishul este o rugăciune a cărei premisă de bază este lauda lui Dumnezeu. Se dau multe
motive pentru care se spune rugăciunea. Unul dintre ele este că recitarea lui de către copiii
decedatului este dovada că părinții și-au făcut bine datoria și că au asigurat păstrarea tradiției
iudaice transmițând-o copiilor lor15.

Înmormântarea la romano-catolici
Ȋn credința romano-catolică, moartea semnifică plecarea către viața veșnică, locul in care
sufletul va continua să trăiască liniștit ȋn gloria cerului.
Pentru creștinii romano-catolici conform concepției Catolicismului există Purgatoriul, un loc
de curățare prin foc a sufletelor cu pacate usoare, înainte de a avea acces în Rai. Cei care neagă
insa credința și trec ȋn veșnicie ȋn starea păcatului grav, vor coborȋ ȋn Iad.
Ȋn funcție de tradiție, privegherea poate avea loc ȋn casa răposatului, la capela cimitirului sau
a bisericii. Aceasta se poate face ȋn prezența preotului romano-catolic sau chiar a unei persoane
care nu aparţine clerului. Aici, cunoscuţii şi apropiaţii celui care s-a stins din viaţă vin să-şi ia adio
aducându-i flori şi coroane funerare.
Ȋn timpul pregătirii trupului și după ce acesta este așezat ȋn sicriu și pus pe catafalc (suportul
pentru cosciug) se recită o rugăciune, respectiv un psalm, o invocație biblică sau o lectură scurtă.
Privegherea se ȋncheie cu rugăciunea Tatăl nostru.
Mesa înmormântării simbolizează celebrarea misterului pascal al lui Hristos, prin care
Biserica Romano-Catolică se roagă ca fiii ei să treacă de la moarte la viaţa veşnică şi să fie primiţi
în Ȋmpărăția Cerurilor.

15
https://www.dvartora.ro

13
 Confesiunea romano-catolică propune trei ritualuri de ȋnmormȃntare, care se diferențiază
prin locul unde se desfășoară:
1. Primul tip presupune desfășurarea ritualului de ȋnmormȃntare, atȃt ȋn casa celui care nu se mai
află printre cei vii, cȃt și la biserică și cimitir;
2. Al doilea tip presupune ca ritualul să fie facut ȋn capela cimitirului și, ȋn cele din urmă, la
mormȃnt;
3. Ultimul tip de ȋnmormȃntare implică doar un moment, acela fiind ȋn casa celui trecut ȋn lumea
de dincolo.
Cea mai comună formă de înmormantare este cea care se realizează ȋn toate cele trei locuri, ȋn casa
celui răposat, la biserică și ulterior la cimitir, aceasta presupunȃnd patru momente principale:

1. Primirea
Primirea celui plecat dintre cei vii se face prin cȃteva cuvinte de credință (rugaciune) din
partea comunității, pentru a-l ajuta pe cel plecat să dobȃndească fericirea și liniștea. După acest
moment, sicriul este transportat spre biserică, ȋnaintea lui fiind dusă o cruce. Ȋn acest timp se cȃntă
cațiva psalmi.

2. Jertfa euharistică
După ce sicriul este așezat ȋn biserică, alături de Evanghelie, Sfȃnta Scriptură sau cruce, are
loc jertfa euharistică. Se desfășoară printr-un moment ȋn care se oferă Tatălui, prin Duhul Sfȃnt,
jertfa morții și ȋnvierii lui Hristos, cerȃndu-I ca sufletul care a părăsit trupul să fie purificat de
păcate și să fie primit ȋn Ȋmpărăție. Este recomandat credincioșilor să ia parte la jertfă primind
Euharistia în înțeles romanp-catolic.

3. Salutul de bun-rămas
Este ultimul salut pe care comunitatea i-l adresează celui care a părăsit lumea ȋnainte ca
trupul acestuia să fie ȋnmormȃntat. La final, preotul romano-catolic stropește sicriul cu apă sfințită
și are loc cȃntarea de rămas bun sau cȃteva clipe de tăcere ȋn care toți cei prezenți se roagă pentru
sufletul celui plecat.

4. Mesa Cuvȃntului
Mesa Cuvȃntului are loc ȋn momentul ȋnmormȃntării. Predica va lumina misterul morţii
creştine, evitand elogiul funebru.

Adepții credinței catolice nu cred ȋn parastase, deoarece presupun că cel trecut ȋn lumea de
dincolo a avut timp să facă fapte bune ȋn viața pe care a trait-o. Ei consideră că judecata are loc
imediat după moarte şi că nu există vămile văzduhului, acele opriri pe care sufletul le face înainte
de a ajunge la Dumnezeu. În schimb, apropiaţii şi cunoscuţii se roaga şi ţin post pentru cel care s-
a stins din viaţă.

14
 Conform religiei, doar credincioşii au dreptul la înmormântare creştină, dar sunt şi cazuri de
excepţie precum cele de mai jos care au acest drept :
 Copiii care au murit înainte de a fi botezaţi. Dacă părinţii intenţionau să îşi boteze
pruncul, atunci acesta poate fi înmormântat creştineşte;
 Catehumenii. Persoanele adulte care nu erau botezate, dar se pregăteau să facă acest pas;
 Cei care au cerut să fie incineraţi. Cu condiţia ca aceştia să nu fi făcut această alegere
împotriva credinţei creştine.
Ȋnmormȃntarea creștină catolică este doar pentru credincioși, așadar sunt privați de acest
ritual următorii:

 Cei incineraţi din motive care sunt împotriva credinţei creştine;

 Ereticii şi schismaticii. Creştinii care în timpul vieţii au creat controverse cu privire la
credinţa Bisericii.
 Apostaţii. Cei care au renunţat la credinţa şi convingerile religioase;

Înmormântarea în Creștinismul Ortodox

În Ortodoxie moartea este concepută ca o trecere nu în „neființă”, ci din contra de la viață la
viața deplină. Momentul acesta este culminarea pregătirii credinciosului. O pregătire ce a durat
toată viața. Ca și oricare despărțire și aceasta este una grea, poate cea mai grea, dar care este
luminată de nădejdea Învierii și vieții de veci, de aceea în Ortodoxie nu este admis să fie o intristare
deznădăjduită ci un cumpătată întărită de nădejde.Trupul celui adormit (nu mort) este considerat
ca fiind de mare preț, Templu al Duhului Sfânt, de aceea atârnarea trebuie să fie una evlavioasă.16
Ritualurile de înmormântare sunt menite să ajute sufletul celui adormit să se curețe de păcate,
să capete îndrâzneală la încercările la care va fi supus (vămi) și să se înfățișeze la Judecata
Particulară. De aceea de îndată ce a aadormit creștinul ortodox se cheamă preotul pentru a face o
rugăciune de pomenire, de iertare a păcatelor.
Creştinul care are în îngrijire un bolnav netransportabil are obligaţia de a chema preotul
acasă pentru cea din urmă spovedanie şi împărtăşanie. Mărturisirea păcatelor aduce celui pe
moarte iertarea acestora, liniştirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii care au fost
nedreptăţiţi de-a lungul vieţii. Prin Sfânta Împărtăşanie, suferindul îl aduce pe Hristos în suflet şi
în trup, fiind cel mai bun tovarăș, scut şi apărător în faţa Tronului Judecaţii.
Trecerea cuiva în lumea de dincolo fără spovedanie şi fără împărtăşanie este considerată nu
numai o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru familia rămasă în
viață, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau din neglijenţa lor.
O lumânare aprinsă trebuie să fie prezentă lângă patul persoanei în ultimile sale clipe de
viaţă. Lumina închipuie pe Hristos şi este călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere. Omul
trece astfel în lumea de dincolo împreună cu Hristos și având cu el „lumina vieții” celei veșnice.

16
Mitropolitul Antonie Bloom „Viața, boala, moartea”, București, Sophia, p. 82

15
Trupul răposatului se pregăteşte pentru înmormântare cu grijă şi căldură, respectând datinile
creştine.
Mai întâi se spală cu apă curată, aceasta amintind de apa Botezului prin care cel decedat a
devenit membru al Bisericii. Dacă a fost bărbat, trebuie să fie curăţat de bărbaţi, iar dacă a fost
femeie, trupul trebuie să fie spălat de femei.
Apoi răposatul este îmbrăcat cu haine noi şi curate care închipuie veşmântul nou în care va
învia la ziua Judecăţii.
Apoi se așează în sicriu, Se așează cu fața spre răsărit întrucât de acolo va veni Hristos la
învierea tuturor (Matei 24, 27).
Trupul este acoperit cu o pânză albă care simbolizează acoperirea sa de către harul lui
Hristos. Mâinile celui mort, în sicriu, se încrucișează pe piept, palma dreaptă peste cea stângă, ca
să se arate faptul că cel adormit acceptă voia Domnului cu el.
Pe piept i se pune o icoană sfinţită cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al
sfântului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual, pentru a arăta că respectivul creştin își dă
duhul în Hristos, întru Care și Căruia I se încredințează la moarte.
Lumânarea care arde pe pieptul mortului sau lângă sicriu simbolizează lumina faptelor lui
bune, exemplul vieții sale. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind
întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos care a spus: “Eu sunt Lumina lumii: cel ce Îmi
urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Evanghelia după Ioan 8, 12).
Ritualurile de înmormântare sunt menite să ajute sufletul celui adormit să se curețe de păcate,
să capete îndrâzneală la încercările la care va fi supus (vămi) și să se înfățișeze la Judecata
Particulară. De aceea de îndată ce a adormit creștinul ortodox se cheamă preotul pentru a face o
rugăciune de pomenire, de iertare a păcatelor.
Toţi apropiaţii, rudele şi oamenii care l-au cunoscut pe răposat trebuie să intre în casa
acestuia pentru a-şi lua rămas bun şi a se ruga pentru sufletul lui. Aceştia săruta icoana de pe
pieptul celui adormit şi aprind o lumânare la căpătâiul lui.
Scopul privegherii nu este să se discue cum a fost cel adormit în viață, să zică glume etc. ci
să se roage pemntru iertarea păcatelor lui, să-l ajute cu rugăciunilor lor căci aceasta este o
milostenie pentru cel adormit.
Doliul este expresia durerii emoționale, manifestată prin tristețe, reţinere şi rugăciune.
Tradiţia creştină sugererează purtarea doliului timp de 40 de zile sau un an, timp în care trebuie să
se tămâieze în fiecare dimineaţă mormântul.
Grâul şi vinul au o semnificaţie deosebită în ceremonialul funerar românesc. Mâncând din
trupul lui Hristos (grâu) şi bând sângele Lui (vin), creştinul gustă din Împărăţia Cerurilor.
În ceremonialul funerar grâul apare sub forma colivei peste care preotul toarnă vin în timpul
rugăciunilor, precum şi sub forma colacilor care se împart pe tot parcursul evenimentului.
Coliva este o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din
boabe de grâu, pe care Domnul Însuşi le-a înfăţişat cu simboluri ale învierii trupurilor: “După cum
bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roada, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să

16
putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi
întru nestricăciune” (I Cor. 15, 36).
Coliva simbolizează Biserica, fiecare bob fiind un membru al bisericii, dlcețurile aici
indicând virtuțile sfinților sau mai simbolizează trupul celui adormit iar zahărul și bomboanele
puse în ea simbolizează dulceața vieții veșnice, ea fiind o expresie a rugăciunilor pentru cel
adormit.
Priveghiul ţine de regulă două nopţi, în a treia zi fiind înmormântarea. De regulă slujba de
înmormântare se petrece în Biserică și este o mare mijlocire pentru sufletul celui adormit. După ce
slujba ia sfârșit cel adormit este dus la groapă, unde se ia rămas și iertare de la el de către rude,
preotul îl acoperă pe el cu lințoliu semn al milei și harului lui Dumnezeu, i se dezleagă mâinile și
picioarele adormitului, semn al dezlegării de cele pământești, este stropit de preot cu apaos
(amestec de vin cu ulei) semn al iertării și milei Domnului se acoperă sicriul cu capac și se depune
în groapă. Preotul pecetluiește mormântul însemnând cruciș locul de odihnă a adormitului până la
a Doua Venire a lui Hristos când va învia, fapt ce semnifică că cel adormit tinde să fie asemănat
cu Hristos Care la fel a fost pus în mormântul pecetluit și a înviat a treia zi. Apoi preotul aruncă
pământ peste sicriu rostind cuvintele unui Psalm. Rudele și cei adunați la înmormântae repete
gestul de aruncare a pământului fiind solitar cu adormitul simbol ce vrea să însemne comparația
învelirii cu plapumă pentru somn.
Florile aduse în dar celui adormit se pun deasupra mormântului, ele simbolizând frumusețea
Raiului dumnezeiesc, locul unde, cu toții, ne rugăm să ajungă cel adormit.
La partea unde este capul adormitului se pune Sfânta Cruce, iar cel adormit de regulă se
înmormântează spre Răsărit, pentru că așa s-a rugat în timpul vieții și de acolo va veni Împărăția
lui Dumnezeu, va veni Judecătorul la Judecata de Apoi. Crucea are menirea de a arăta că cel ce
doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos şi cu nădejdea că se va scula împreună cu El la Înviere.
După înmormântarea propriu-zisă, tradiţia creştin-ortodoxă a rânduit o serie de slujbe pentru
iertarea păcatelor, numite parastase sau pomeniri. După ce iese sufletul din trup el călătorește pe
pământ 2 zile iar din a treia începe trecerea vămilor. Vămile nu sunt lăcașuri fizice, ci niște locuri
duhovnicește de cercare a sufletului de nu este întinăciune în el, căci nimic necurat nu va intra în
Împărăția Cerurilor. Pentru ajutorul în trecerea acestor încercări sunt rânduite slujbe de pomenire,
milostenii, rugăciuni la Liturghii etc17. Există două tipuri de parastase: individuale şi colective.
Primele se calculează în funcţie de ziua morţii (nu ziua înmormântării), iar ultimile sunt stabilite
de Biserică.

Parastasele individuale sunt următoarele:

 La 3 zile după moarte, în ziua înmormântării.

17
Ieromonah Serafim Rose „Sufleul după moarte”, București, Sophia, p. 105

17
 Alegerea celor 3 zile aminteşte de Învierea lui Hristos în a 3-a zi de la răstignire. În cele trei
zile sufletul mai umblă încă prin locurile pe unde a trăit, însoţit de un înger. A treia zi urcă la cer
spre închinare în faţa lui Dumnezeu.

 La 9 zile după moarte.

Ziua este aleasă după numărul cetelor îngereşti (9) şi după ceasul al 9-lea, în care Hristos l-
a mântuit pe tâlharul de pe cruce, făgăduindu-i moștenirea Raiului. Se spune că între a 3-a şi a 9-
a zi i se arată sufletului frumuseţile Raiului şi lăcaşurile sfinţilor.

 La 40 de zile
Parastasul se desfăşoară în amintirea Înălţării Domnului, care a avut loc la 40 de zile după
Înviere. Din ziua a 9-a şi până în a 40-a sufletul e purtat prin Iad. Tradiţia spune că în cea de-a 40-
a zi, Hristos hotărăşte unde va sta sufletul celui adormit până la viitoarea judecată, în Rai sau în
Iad.

 La 3, 6 şi 9 luni.
Toate aceste parastase vor fi în cinstea Sfintei Treimi, pentru iertarea păcatelor celui adormit.

 La un an până la şapte ani. Cele şapte parastase anuale amintesc de cele 7 zile ale creaţiei.

Înmormântarea în Budism
Dintre toate textele apărute în sânul religiilor din Tibet, cel mai răspândit în Occident este
„Cartea tibetană a morților”. Este un manual de instrucțiuni eshatologice șoptite celui care moare,
cu scopul de a-l îndruma și a-l ajuta să scape de chinurile pe care le va îndura ca rezultat al karmei
sale, de-a lungul stării de existență metafizică care urmează morții și precedă o nouă proiectare în
„ciclul existenței”.18
Tibetanii au de obicei patru modalităţi de înmormântare a decedaţilor, toate fiind legate de
budism, deoarece ei sunt fideli budismului tibetan.
Înmormântarea celestă îşi are originea în bonism. Legenda spune că primele şapte generaţii
ai regilor tibetani sunt zei care s-au lăsat în lumea noastră. De aceea, ei au pe cap o sfoară care îi
duc după deces înapoi în rai. Urmele acestor credinţe se tot găsesc în unele locuri de înmormântare
celestă, respectiv o sfoară din lână albă care leagă locaşul şi vârful de munte, sfoara fiind
considerată un drum luminos care duce direct în rai. Se spune că locaşul de înmormântare celestă
din Lhasa este cel mai sfânt şi ajută morţii să nu cadă în infern. De aceea, mulţi tibetani parcurg
mii de kilometri până acolo ca să-i conducă pe ultimul drum pe cei dragi.
Înmormântarea în pagodă este o modalitate adoptată de obicei de călugări. Se spune că
Tsong-Kha-Pa, maestrul budist a sectei Gelug, care a promovat reforme ale budismului, a fost
înmormântat într-o pagodă din Lhasa, fapt ce a fost transmis şi la alţi călugări eminenţi ai sectei
18
Giovanni Filoramo „Istoria religiilor. Vol. IV. Religiile Indiei și ale Orientului Îndepărtat”, Iași, Polirom, 2010, p.
576

18
Gelug, fiind practicat în zilele noastre în multe temple ale budismului tibetan. Lucrurile care se pot
înmormânta sunt variate, de la corp neînsufleţit, cenuşă de oase, la păr şi alte lucruri personale ale
călugărului decedat. Înainte de amplasarea corpului în pagodă, acesta trebuie să fie tratat cu
medicamente şi sare ca să fie absorbită apa şi apoi umplut cu medicamente, sare, sutre budiste şi
bijuterii. Asemenea tratamente necesită destul de multe zile. Ulterior, călugării colegi ai
decedatului vor organiza un ritual de rugăciune. Pagoda care va adăposti mortul este realizată din
aur, argint şi bronz, sculptată şi decorată cu bijuterii preţioase. Corpul neînsufleţit va avea după
câteva zile sau câteva luni unghii şi păr, fapt ce face din această modalitate de înmormântare un
ritual şi mai sfânt.
Înmormântarea în pământ se practică în general în zonele estice ale Tibetului şi localitatea
Jiuzhaigou din provincia Sichuan. Înainte de înmormântare, corpul decedatului este spălat,
îmbrăcat şi refăcut într-un gest de aşezare, fiind pus într-o geantă albă. Ceremonia de înmormântare
este organizată cu participarea călugărilor care eliberează sufletul din corpul neînsufleţit.
Incinerarea este practicată de obicei la nobili şi călugări. Ei pun morţii pe lemne de pin, atât
corpul decedatului cât şi lemnele fiind acoperite cu grăsimea din lapte şi le dau foc. Se crede că
sufletul mortului va ajunge în rai cu ajutorul flăcării. Cenuşa de oase sau relicurii rămaşi după
incinerare vor fi strânşi în pagodă.
Un ritual funerar ciudat, contemporan, este, "înmormântarea" tibetană cerească. Acesta
presupune ca trupul să fie tăiat în bucăţele mici, iar oasele sfărâmate pentru ca apoi să fie
amestecate cu carnea mărunţită, nişte orz şi grăsime de iac, preparându-se astfel o "gustare" pentru
vulturi. Din moment ce 80% din tibetani aleg să îşi găsească sfârşitul mărunţiţi şi agăţaţi pe o
stâncă, în Asia există peste 1.000 de astfel de locuri.

Înmormântarea în Hinduism
Credințele cu privire la o viață viitoare și la ritualurile de înmormântare ale hindușilor nu
sunt cu mult diferite față de cele care datează din perioada brahmană și veche iar indienii cred și
în existența a 7 lumi superioare denumite „swagra” și sapte inferioare numite „patala” care au
pamantul în centru și care reprezintă în total 15 lumi de purificare. În lumile care sunt superioare
merg sufletele celor drepți iar în cele inferioare merg sufletele celor pacatoși și pe pamant sunt
acele suflete care trec prin mai multe reîncarnări.
În afară de le 7 lumi superioare există și niste regiuni cerești unde se afla 5 paradisuri speciale
petru zeii lor principali, loc în care se afla doar muritorii care sunt vrednici să stea printre zei.
În aceste 7 lumi inferioare sunt de asemenea și 21 de infernuri, care poartă diverse nume
extrem de sugestive. În centrul zonelor inferioare este și palatul lui Yama zeul decedaților. Imperiul
său se desparte de lumea noastră cu ajutorul unui fluviu de foc pe care îl pot trece cu ușurință
numai aceia care dau o vacă și un bănuț brahmanului care le face slujba de înmormântare.
Sufletul va trece fluviul agățat de coada vacii. Dacă nu are o vacă sufletul va trece fluviul în
4 ore și în tot acest timp va suferi groaznic din cauza că apa arde. În împărația sa regele morții
așteaptă iar decedatul se prezintă la judecată în fața personajului acesta infricoșător. Secretarul

19
infernului va deschide marea carte unde se află în fiecare zi trecute toate faptele bune și rele pe
care le facea mortul.
Dacă aceste fapte bune sunt mai multe comparativ cu cele rele, decedații sunt trimiși intr-
una dintre cele 7 lumi superioare. Dacă aceste fapte sunt rele și cântăresc mai mult decât cele bune
decedatul va ajunge în infern unde chinurile sunt groaznice și potrivite imaginiației indienilor.
După concepția hindusă și raiul dar și iadul sunt doar locuri de trecere și sufletele se
reîncarnează tot timpul până când ajung la purificare deplină și la eliberare, moment în care nu se
mai nasc.
Ritualurile de înmormantare sunt ca la toate popoarele în general, respectate cu strictețe și
complicate. Astfel înainte ca decedații să își dea sufletul ei sunt puși pe jos pe straturi de iarbă
acoperite cu pânze moi pentru că dacă va deceda pe pat sau pe rogojini, pe lumea cealaltă trebuie
să care cu sine aceste obiecte. De asemenea, mijlocul muribundului va fi legat cu pânza nouă și
împodobit cu flori proaspete, semn al începutului noii vieți.
Urmează un serviciu religios făcut de către un brahman care va turna în gura persoanei
decedate picături de apă cu santal sau apă din râul Gange, râu considerat sfânt. Apoi se va duce
lânga muribund o vacă decorată cu pânză și care are coarnele împodibite cu inele și cu ghirlande.
Muribundul va trebui „să țină bine” de coada vacii pentru ca ea sa îl ducă la locuința de veci.
Defunctul este dus la locul de incinerație, acompaniat de cântece din instrumente muzicale și
cânturi vocale. Defunctul este incinerat, focul fiind aprins de una din rude, de obicei fiul mai mare.
Un aspect cu totul deosebit este acela numit sahagamana. Acesta presupune urcarea pe rug
a soției văduve alături de soț. Acest gest era săvârșit la propriu în trecut, azi înlocuit cu întinderea
ritualică lângă soț în momentul incinirării și apoi rapid sculându-se când focul se extinde, astfel
sombolizând plecarea împreună a celor doi în lunga călătorie. După incinerarea defunctului oasele
și rămășițele împreuna cu cenușa sunt aruncate în râul gange, sau alt râu considerat sfânt 19.

Concluzii

Din prezentul studiu a devenit clar faptul că riturile și ritualurile funerare din toate timpurile
au purtat un caracter religios, fapt datorat conștiinței omului dintotdeuna că omul este mai mult
decât un animal social, este o ființă dihotomică, este trup și suflet. Moartea a fost mereu privită
doar ca o etapă a vieții, dar care este și o mare trecere. După moartea trupului urmează o altă viață,
pentru care este necesară o pregătire continuă, clipa morții nu se trece oricum, la întâmplare. Cu
atât mai mult când este vorba de ritualurile de înmormântare ele sunt necesare atât omului decedat
cât și celor care înmormântează, ca o bătaie de clopot, aducere aminte a ceva. În Ortodoxie ceasta
se numește „aducerea aminte de moarte”, și cum spune un mare sfânt, este cea mai mare filosofie
a vieții, această amintire a plecării spre a da mărturie în fața lui Dumnezeu.

19
Giovanni Filoramo „Istoria religiilor. Vol. IV. Religiile Indiei și ale Orientului Îndepărtat”, Iași, Polirom, 2010 p.
149

20
 Bibliografie

 Campo, Juan E, Encyclopedia of Islam, Library of Congress, 2009

 Florea Daniel Adrian „Mumificarea în Egiptul Antic. Evoluție și ritual”, Universitatea
din Vest din Timișoara, 2014, p. 22-24
 Giovanni Filoramo „Istoria Religiilor. Vol. I, Religiile antice”, Iași, Polirom, 2008
 Giovanni Filoramo „Istoria Religiilor. Vol III. Religiile dualiste. Islamul”, Iași, Polirom
2009
 Giovanni Filoramo „Istoria religiilor. Vol. IV. Religiile Indiei și ale Orientului
Îndepărtat”, Iași, Polirom 2010
 Hitti, Philip K, Istoria Arabilor, Traducere și note: Irina Vainovski-Mihai, All-București,
2008
 Ieromonah Serafim Rose „Sufleul după moarte”, București, Sophia 2007
 Ion Niculiță, Aurel Zanoci „Some Considerations on funeral practices, rites, and rituals in
communitis of middle Dniester region”, Chișinău
 Ion Niculiță, Aurel Zanoci, Mihail Băț „ Construcțiile și ritualul funerar din spațiul de la
Est de Prut în sec. VI-III î. Hr. – indicatori ai diferențierii sociale sau ai funcției deținute
de defunct?” Chișinău
 Mădălin-Cornel Văleanu, Luminița Bejenaru, Serghei Covalenco, Ion Tentiuc, Vitalie
Burlacu, Codrin Lăcătușu „Date preliminare asupra momântului de copil descoperit în
stațiunea paleolitică de la Cosăuți (Republica Moldova)” , 2013
 Mitropolitul Antonie Bloom „Viața, boala, moartea”, București, Sophia 2015
 Rosalie David, „Religion and Magic in Ancient Egipt”, Londra 2002
 Sergiu Constantin Enea „Necropolele neolitice și eneolitice din România – mărturii ale
simbolismului puterii și ale organizării sociale”, Iași
 Vlad Vornic, Sergiu Bodean „Vestigii arheologice pe traseul Sărăteni-Soroca”, Chișinău
2014
 http://www.clickromania.co.uk/inmormantarea-islamica/
 http://www.missionislam.com/knowledge/funeral.htm
 https://www.dvartora.ro
 http://www.jen.ro

21