D-ale revelionului

Revelion 2019, undeva, în mitica Românie (sau a lui Mitică, cum doriți). Fiecare mesean și-a
rezervat un loc pe scaun la restaurant, să petreacă împreună cu prietenii, familia sau iubita,
simbolica trecere prin timp, într-un loc public. Să se bucure și de bucuria celorlalți, cunoscuți sau
mai puțini cunoscuți, tovarăși pentru o noapte întru dans și voie bună.

Gazdele au pregătit cu atenție petrecerea, au informat oaspeții și au obținut acordul așezării

fiecăruia la masa sa, împreună cu prietenii, cunoscuții, și așa cum se întâmplă de multe ori la
astfel de evenimente, cu oameni pe care-i întâlnești întâia oară. O familie a venit cu băiatul lor, pe
care îl sprijină din tot sufletul să-și trăiască viața. Au făcut ce trebuie ca să urmeze liceul din
imediata apropiere a locuinței, pentru că nu se poate deplasa, vorbește cu mare dificultate și
comunică mai mult folosind calculatorul. L-au ajutat să termine cursurile unei instituții de
învățământ superior (în domeniul psihologiei), probabil pentru că își dorește să cunoască și să
înțeleagă lumea, așa cum e. Au venit din timp să discute cu organizatorii revelionului, încântați
de atenția acordată și printre alte cerințe speciale au rugat gazdele să pregătească un scaun pe
care băiatul lor să-și poată așeza brațele. Masa fiind de șapte persoane, două cupluri au rezervat
celelalte 4 locuri libere. Organizatorii au discutat cu petrecăreții, pentru ca aceștia să știe că vor
sta împreună cu băiatul cu nevoi special la masă și părinții lui, așa încât totul părea bine.

Toate cele peste o sută de scaune din restaurant erau la fel, doar cel adus special pentru
invitatul nostru avea sprijin pentru brațe. Și familia noastră a urcat întâi în camera rezervată
pentru a se îmbrăca cum se cuvine. Poate a durat mai mult, poate mai puțin, nu știu. Când au
intrat în restaurant, cu băiatul sprijinindu-se ușor între ei, au găsit scaunul ocupat. Unul din
cupluri (aflat la vârsta maturității, bine trecuți de 60 de ani) venise deja, și domnul se așezase
tocmai pe scaunul special pregătit. Și nu dorea, în ruptul capului, să se mute de acolo. Poate doar,
cu scaun cu tot, ar fi acceptat. Și cu masă, desigur. Chemat în ajutor, comitetul de organizare a
căutat să rezolve cu diplomație încurcătura. Mary, una din gazde, discuta amabil cu familia
băiatului care-și dorește să cunoască lumea, și cu cuplul acum greu de convins să lase scaunul
pregătit pentru altcineva. Însă, așa ca în poveștile cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte, unde prințișorul era rugat de zâne să le asculte, cu toate rugămințile d-rei Mary, ale
prietenei sale de la serviciu Marilena, nimic nu putea să înmoaie voința domnului așezat pe
scaunul cu pricina, dimpotrivă.

La un moment dat, posibil încântat de faptul că a reușit să atragă atenția celor două tinere
gazde, domnul nostru dă să se ridice.

Pagina 1
- Cum??!!! Tu faci ce-ti spune asta?! răbufnește violent soția ocupatorului de scaune speciale,
vizibil afectată de slăbiciunea afișată a soțului.

Probabil intimidat, domnul pasionat de scaune se așează și, cu năduf, însă hotărât, exclamă:

- Eu nu am plătit aici să stau la masă cu un handicapat!

Mary simte că e depășită de situație. O roagă pe Marilena, colega ei, să se ocupe în

continuare și se retrage. Caută un loc unde să plângă, să-și exprime liber revolta, durerea.

La masă, părinții băiatului poartă un dialog calm și rațional doar cu cei care au organizat
petrecerea. Se vede că atât pentru ei, cât și pentru băiatul lor, lumea este ceva mai mult decât o
simplă neînțelegere. Mai mult decât o pasiune copilărească pentru un scaun diferit de celelalte ori
de complexele unei doamne trecută de a doua tinerețe.

Domnul poftitor de scaune speciale se decide să se mute mai întâi pe scaunul alăturat.
Probabil era mulțumit că așa, măcar rămâne aproape de scaunul mult dorit. După discuții
argumentate, pas cu pas, acceptă că e nevoie să lase și acel scaun liber, că este foarte bun și
următorul, pentru ca băiatul nostru să stea așa cum se discutase de la bun început, încadrat de
tatăl și de mama lui.

Și acum, să înceapă petrecerea! Probabil a fost frumos, așa ca în povești. Mai ales că, până
la urmă, prințișorul invadator de scaune speciale realizează că aici e tărâmul dorit de la naștere, și
împreună cu tovarășa lui de viață au binevoit să asculte vocea rațiunii. Că de n-ar fi, nu s-ar
povesti.

Lumea este ceva mai mult decât propria persoana

Pagina 2