CURSUL 13

12.2 Convecţia termică

Convecţia termică este procesul de transmitere a căldurii între peretele unui corp
solid şi un fluid în mişcare. Pentru transmiterea căldurii este necesară existenţa unei
diferenţe de temperatură între fluid şi perete.
Transferul de căldură prin convecţie, de exemplu, de la un perete mai cald la un
fluid mai rece, are loc în câteva etape. Iniţial, căldura trece de la perete la particulele de
fluid din imediata apropiere prin conducţie. Energia termică astfel transferată măreşte
temperatura şi energia internă a acestor particule de fluid. Stratul de fluid de lângă perete
prin care căldura se transmite prin conducţie se numeşte strat limită termic.
În continuare, aceste particule cu energie mai mare se deplasează către regiuni cu
temperaturi mai scăzute, unde prin amestec cu alte particule, transmit acestora o parte din
energia lor, mărindu-le temperatura.

Factorii care influenţează convecţia termică:

a) Cauza care produce mişcarea fluidului

Dacă mişcarea fluidului este cauzată doar de diferenţa de densitate produsă de
diferenţa de temperatură între particulele de fluid mai apropiate şi mai depărtate de
perete, transmisia căldurii se face prin convecţie liberă.
Dacă mişcarea fluidului este cauzată de un lucru mecanic din exterior (pompă,
ventilator) transmisia căldurii se face prin convecţie forţată.

b) Regimul de curgere al fluidului care este caracterizat prin criteriul Reynolds

(Re).
Pentru curgerea fluidelor prin ţevi şi canale închise există următoarele regimuri:
• convecţie în regim laminar (particulele de fluid nu se amestecă, liniile de curent fiind
paralele): Re < 2300
• convecţie în regim tranzitoriu: 2300 < Re < 10 4
• convecţie în regim turbulent: Re > 10 4
 Pentru curgerea fluidului peste corpuri în formă de placă plană, graniţa dintre
laminar şi turbulent este pentru Re ≈ 5 ⋅ 105 .
Deoarece în regim laminar particulele nu se amestecă, intensitatea transferului de
căldură prin convecţie este mai mare în regim turbulent decât în regim laminar.

c) Proprietăţile fizice ale fluidului

Convecţia este influenţată în principal de căldura specifică cp , coeficientul de
conducţie λ al fluidului (care intervine în stratul limită termic), difuzivitatea termică,
densitatea, vâscozitatea dinamică, proprietăţi care depind de temperatura fluidului şi care
pot fi găsite în tabele termodinamice.

d) Forma şi dimensiunile suprafeţei de schimb de căldură

Geometria suprafeţei de schimb de căldură (plană, cilindrică, nervurată, etc.) şi
orientarea acesteia faţă de direcţia de curgere a fluidului afectează caracteristicile
stratului limită, deci şi transferul de căldură prin convecţie.

Relaţia generală de calcul a fluxului de căldură schimbat prin convecţie este

relaţia lui Newton:

( ) [W ]
•
Q = α ⋅S ⋅ tp − tf

unde: tp = temperatura peretelui în contact cu fluidul în mişcare;

tf = temperatura fluidului;
S = aria suprafeţei peretelui [m2];

α = coeficientul de convecţie [W/m2K].

Problema transmiterii căldurii prin convecţie se reduce de fapt, la determinarea

coeficientului α de convecţie.
Dacă în calculele practice de transmitere a căldurii prin conducţie se poate lucra
cu valorile experimentale ale coeficientului λ luate din tabele termodinamice, în cazul
convecţiei, coeficientul α trebuie determinat pentru fiecare caz în parte şi depinde de cei
4 factori prezentaţi anterior.
Determinarea coeficientului de convecţie α se face pornind de la ecuaţiile
diferenţiale care intervin în procesul de transmitere a căldurii prin convecţie, tinând cont
de faptul că procesul are loc datorită mişcării fluidului: ecuaţia de continuitate, ecuaţiile
Navier-Stockes (ecuaţiile de mişcare) şi ecuaţia de contur (vezi cursul de mecanica
fluidelor).
Ecuaţia de contur ţine cont de faptul că fluxul unitar de căldură transmis prin
convecţie este egal cu fluxul unitar de căldură transmis prin conducţie prin stratul limită
de fluid de lângă perete:
∂t
( )
•
q = α ⋅ t p − t f = −λ ⋅ ecuaţia de contur
∂n
Rezolvarea teoretică a acestui sistem de ecuaţii diferenţiale nu este posibilă decât
pentru cazuri foarte simple, particulare.
Din această cauză, pentru determinarea coeficientului de convecţie α se face apel
la teoria similitudinii. Pe baza ecuaţiilor diferenţiale sus menţionate şi a teoriei
similitudinii au fost deduse mărimile adimensionale numite invarianţi sau criterii de
similitudine sau numere. Exemplu: Reynolds (Re), Grasshof (Gr), Nusselt (Nu), Prandtl
(Pr) (vezi laboratorul).
Aceşti invarianţi se pot calcula în funcţie de parametrii fluidului la temperatura
respectivă (ex. vâscozitate, densitate, viteză, etc.)
Toţi aceşti invarianţi au aceeaşi valoare pentru sistemele şi fenomenele asemenea.
Deci fenomenul de convecţie într-o instalaţie industrială este asemenea cu
fenomenul de convecţie dintr-o instalaţie model de laborator dacă aceşti invarianţi au
aceeaşi valoare.
Cel mai important invariant este Nu deoarece include coeficientul de convecţie α
care trebuie determinat: Nu = α l / λ unde λ este coeficientul de conducţie
termică a fluidului în stratul limită iar l este lungimea caracteristică (diametrul în cazul
conductelor).
 Efectuând experimentări pe instalaţii de laborator, au fost deduse empiric, relaţii
de legătură între invarianţi, numite ecuaţii criteriale de forma: Nu = f ( Re, Pr, Gr,
etc. )

În concluzie, teoria similitudinii permite ca pe baza ecuaţiilor diferenţiale ale

convecţiei, dar fără a le integra, să se obţină criterii de similitudine între care să se
determine pe cale experimentală ecuaţii criteriale valabile pentru toate procesele
asemenea. Din aceste ecuaţii criteriale se poate determina coeficientul de convecţie α.

Exemple : Convecţia liberă

Ecuaţia criterială este de forma:
Nu = C ( Gr Pr )n
unde C şi n sunt coeficienţi care depind de regimul de
curgere

Convecţia forţată
Nu = C Re m Pr n

unde C, m şi n sunt coeficienţi care depind de regimul de

curgere

Deoarece experimentările au fost efectuate de diverşi autori, există diferite

variante ale acestor ecuaţii criteriale empirice. Forma concretă a ecuaţiilor criteriale şi
valoarea coeficienţilor se pot afla din cărţile de specialitate legate de transmiterea
căldurii.
 12.3 Radiaţia termică

12.3.1 Noţiuni generale

Radiaţia termică reprezintă procesul de transmitere a căldurii între corpuri aflate

la distanţă, fără contact direct.
Este de natură electromagnetică la fel ca şi celelalte radiaţii (ϒ, x, etc.).
Radiaţia termică este rezultatul transformării energiei interne a corpurilor în
energie a undelor electromagnetice care se propagă în spaţiu cu lungimi de undă cuprinse
între λ = 0,7 - 400 µm (microni) ce corespund razelor infraroşii, vizibile şi ultraviolete.
Fenomenul are sens dublu. Astfel, un corp radiază energie dar şi absoarbe energia
emisă sau reflectată de corpurile înconjurătoare.
La corpurile solide şi lichide, transformarea energiei electromagnetice în energie
termică şi invers, are loc în straturile superficiale, iar la corpurile gazoase în volum.
Transferul de căldură prin radiaţie termică devine semnificativ la temperaturi
ridicate ale corpului.
În aplicaţiile tehnice care implică temperaturi apropiate de cele ale mediului
ambiant, radiaţia termică poate fi neglijată în comparaţie cu transferul de căldură prin
convecţie.
La fel ca celelalte radiaţii de natură electromagnetică, radiaţia termică se propagă
în linie dreaptă, se reflectă, se refractă şi se absoarbe.

•
Fluxul de energie radiată Q care întâlneşte un corp oarecare se distribuie astfel:
• • • •
Q=QA + QR + QD [W]
(6.1)
•
unde: Q A = partea care este absorbită
•
Q R = partea care este reflectată
•
Q D = partea care străbate corpul (este difuzată)
•
Împărţind relaţia 6.1 la Q ⇒ A+R+D=1
 unde: A = coeficientul de absorbţie
R = coeficientul de reflexie
D = coeficientul de difuzie

În funcţie de natura corpului, starea suprafeţei, lungimea de undă a radiaţiei λ şi

temperatură, coeficienţii A, R, D pot lua valori între 0 şi 1.

Corpul negru A= 1 ; R=D=0

Corpul negru este un corp ideal, teoretic, care absoarbe complet radiaţia termică,
indiferent de lungimea de undă. Doar câteva corpuri reale se apropie de comportarea
corpului negru (ex. Negrul de fum).
Corpul alb este tot un corp ideal care reflectă toate radiaţiile incidente.
R=1 ; A =D = 0
Corpul diaterm este perfect transparent pentru toate radiaţiile incidente (căldura
trece prin corp fără să fie reflectată sau absorbită)
D=1 ; A=R=0
Corpul cenuşiu absoarbe pe toate lungimile de undă o anumită proporţie din
radiaţiile incidente
0<A<1
În aplicaţiile tehnice, corpurile reale se consideră cenuşii.

Suprafaţa unui corp se numeşte lucie dacă reflectă radiaţia incidentă într-o
direcţie determinată, unghiul de incidenţă fiind egal cu cel de reflexie.
Suprafaţa se numeşte mată dacă reflectă radiaţia incidentă în toate direcţiile.
Radiaţia monocromatică corespunde unei anumite lungimi de undă λ. Radiaţia
integrală cuprinde întregul spectru de radiaţie cu λ ∈ (0, ∞).

Pe baza legilor radiaţiei termice (legile de la electromagnetism) a fost dedusă

relaţia pentru fluxul de căldură radiat de un corp:
• 4
 T 
Q = ε C0 S   [W ]
 100 
 unde: C0 = 5,67 W/m2K4 coeficientul de radiaţie al corpului negru
T = temperatura suprafeţei radiante [K]
S = suprafaţa radiantă [m2]
ε = factor de emisie
ε se determină experimental şi depinde de material, starea suprafeţei,
temperatură ε∈ (0, 1)

Exemplu: negru de fum → ε = 0,95

cupru polizat → ε = 0,023

Schimbul de căldură prin radiaţie termică între corpurile solide separate prin
medii transparente reprezintă un proces complex de reflecţii şi absorbţii repetate. Astfel,
fiecare corp emite radiaţii termice care sunt absorbite şi o parte reflectate înapoi de
corpurile înconjurătoare. O parte din radiaţiile care revin sunt absorbite, altă parte
reflectate ş.a.m.d., procesul continuând până la egalizarea temperaturilor.

Intensificarea schimbului de căldură prin radiaţie termică se realizează prin

mărirea temperaturii suprafeţelor radiante şi prin mărirea factorului de emisie al
sistemului (ex. colorez în negru).

Reducerea schimbului de căldură se obţine prin scăderea temperaturii suprafeţelor

radiante, reducerea factorului de emisie (ex. colorez în alb) şi utilizarea ecranelor contra
radiaţiei termice.

12.3.2 Cazuri particulare de schimb de căldură prin radiaţie termică

a) Două suprafeţe plane paralele

 Figura 6.6

Ţinând cont de reflexiile şi absorbţiile repetate, se poate demonstra că fluxul de

căldură transmis prin radiaţie termică între 2 plăci cenuşii plane paralele cu suprafaţa S
este:
•  T  4  T  4 
Q = ε12 C 0 S 1  −  2   [W]
 100   100  
unde ε12 = factorul mutual de emisie al sistemului format de cele două plăci
1
ε12 =
1 1
+ −1
ε1 ε 2

a) Suprafaţă închisă înconjurată de altă suprafaţă

Figura 6.7

•  T  4  T  4 
Q = ε12 C 0S1  1  −  2   [W]
 100   100  
 1
Factorul mutual de emisie al sistemului este: ε12 =
1 S1  1 
+  − 1
ε1 S 2  ε 2 

Observaţie: Dacă S2 >> S1 ; S1 / S2 → 0 ⇒ ε12 → ε1 (adică o suprafaţă

finită S1 înconjurată de o suprafaţă mult mai mare S2)

b) Schimbul de căldură în prezenţa ecranelor de radiaţie

Ecranele contra radiaţiei termice sunt reprezentate de plăci subţiri plasate între 2
suprafeţe care schimbă între ele căldură prin radiaţie termică.

Figura 6.8

• •  T  4  T  4 
 Q = Q1e = ε1e C 0 S 1  −  e  
  100   100  

• •  T  4  T  4 
e
Q = Q e2 = ε e 2 0 
C S  − 2  
  100   100  

1 1
ε1e = ; ε e2 =
1 1 1 1
+ −1 + −1
ε1 ε e εe ε2
  • 4 4
 Q =  T1  −  Te 
 
 ε1e C 0 S  100   100 
 • 4 4
 Q  Te   T2 
 =   −   (+ )
ε
 e2 0C S  100   100 

• 4 4
Q  1 1   T1   T2 
 +  =   − 
C 0 S  ε1e ε e 2   100   100 

rezultă
• 1  T  4  T  4 
Q= C 0 S 1  −  2  
1 1
+  100   100  
ε1e ε e 2

•  T  4  T  4 
Q = ε1e 2 C 0 S 1  −  2  
 100   100  
1
unde ε1e 2 = = factorul de emisie redus al sistemului
1 1
+
ε1e ε e 2

Reducerea fluxului de căldură este cu atât mai mare cu cât ecranul are un factor
de emisie εe mai mic decât al sistemului de suprafeţe.
Pentru a se obţine o izolare cât mai bună este necesară utilizarea mai multor
paravane şi vidarea spaţiului dintre plăci pentru anihilarea convecţiei.