EEI

Cap. 1
1. Denumiţi cele trei metode de transfer a datelor.
a) acumulator, sau IntrăriiEşiri izolate (IE izolate) (sau InputOutput = IO sau EntréesSorties =ES),
b) memory mapped,
c) acces direct la memorie, DMA (Direct Memory Access).

2. Prezentaţi metoda intrări/ieşiri izolate.

Această tehnică sau metodă se caracterizează prin uşurinţa decodificării adresei. Semnale de control
distincte separă toate adresele de IO de alte adrese de memorie. Aceste semnale sunt, pentru memorie: MEMR,
MEMW iar pentru porturile de intrareieşire: IOR şi IOW. De obicei cele două semnale reprezintă lucrul cu
memoria sau perifericele.
Microprocesoarele pe 8 biţi şi chiar şi cele pe 16 biţi au disponibile doar 256 adrese de periferice de
intrareieşire. In această situaţie se simplifică mult programarea modului de lucru cu perifericele şi totodată are loc o
creştere a vitezei de execuţie a programului.

3. Prezentaţi metoda memory-mapped.

Se referă la utilizarea instrucţiilor specifice pentru memorie pentru a selecta periferice (dispozitive de
intrare-ieşire). Această tehnică permite procesorului să utilizeze aceleaşi instrucţii pentru lucrul cu memoria şi
pentru transferuri de intrare-ieşire. Astfel un port de intrare-ieşire poate fi tratat drept o locaţie de memorie şi atât
timp cât perifericul răspunde ca şi o componentă de memorie, procesorul nu sesizează diferenţa.

4. Prezentaţi metoda pentru acces direct la memorie.

Tehnica Direct Memory Access (DMA) este caracterizată printr-o viteză mare de transfer a datelor. La
tehnicile prezentate anterior, viteza de transfer este mică deoarece datele tranzitează prin acumulator. Orice
program care gestionează un transfer de date va trebui să conţină: incrementarea sau decrementarea unui numărător
de adrese, un contor al numărului de octeţi transferaţi şi să testeze terminarea transferului. Pentru a evita lucrul cu
acumulatorul se utilizează un circuit specializat denumit controler DMA, care preia controlul magistralelor
sistemului şi administrează transferul.
Există două metode prin care un controler DMA poate prelua gestionarea unui transfer de date:
a) blocarea microprocesorului şi trecerea ieşirilor acestuia în stare de înaltă impedanţă,
b) utilizarea unor timpi morţi în care microprocesorul nu este activ pe magistrale.

5. Care este avantajul utilizării metodei DMA?

Metoda DMA se folosește în cazul în care trebuie transferat un volum mare de date.

6. Care este avantajul utilizării metodei acumulator ?

Se pot evidenţia trei avantaje ale utilizării acestei tehnici. In primul rând, în program, se disting uşor
instrucţiile separate de lucru cu porturile de intrare-ieşire faţă de cele ce se referă la memorie. In al doilea rând,
adresarea este mai uşoară şi sunt necesare mai puţine circuite pentru decodificare iar în al treilea rând ar fi de
remarcat faptul că instrucţiile referitoare la lucrul cu porturile de intrare-ieşire sunt mai scurte, adică sunt codate pe
un număr mai mic de octeţi.

7. Care este avantajul utilizării metodei memory-mapped ?

Avantajul este dat de faptul că, pentru lucrul cu memoria există mult mai multe instrucţii decât pentru
transferul spre periferice, orice instrucţie care se referă la citire sau scriere din-în memorie poate fi folosită pentru
trimitere sau citire de date spre porturile de intrare-ieşire. Un exemplu în sprijinul utilizării tehnicii memory-
mapped este faptul că o operaţie logică poate fi executată direct într-un latch (circuit) de intrare sau ieşire, fără a fi
nevoie să se transfere datele printr-un registru temporar.

8. Care este dezavantajul utilizării metodelor acumulator şi memory-mapped ?

Dezavantajul important al tehnicii IE izolate este faptul că trebuie lucrat cu acumulatorul ceea ce reduce
viteza atât pentru achiziţia datelor cât şi pentru emiterea comenzilor. In acelaşi timp are loc o limitare a flexibilităţii
comenzilor deoarece doi pini de control ai microprocesorului (I/OR şi I/OW) trebuiesc dedicaţi citirii sau scrierii
datelor din sau în dispozitivele de intrare-ieşire.
Dezavantajele metodei memory-mapped sunt că, în primul rând fiecare port de intrare-ieşire utilizat astfel
va ocupa o locaţie de memorie, rămânând mai puţine locaţii disponibile pentru memorie. In al doilea rând este
vorba de lungimea instrucţiilor de operare cu memoria. Acestea au, în general, trei octeţi pentru a putea adresa o
locaţie oarecare, pe când instrucţiile speciale de intrare-ieşire sunt pe un octet. In al treilea rând, instrucţiile utilizate
în tehnica memory-mapped I/O pot fi executate într-un timp mai lung decât cele speciale pentru lucrul cu porturile
de intrare-ieşire.
În plus faţă de cele prezentate trebuie amintit faptul că magistralele unui microprocesor vor trebui conectate
la toate blocurile de memorie şi la toate perifericele sistemului. Astfel, de cele mai multe ori, este necesară
amplificarea semnalelor provenite de la microprocesor. In acest scop se prevede, atunci când este cazul, câte un
circuit de amplificare unidirecţional sau bidirecţional pentru fiecare din liniile magistralelor da date. Astfel se pot
utiliza buffer-e sau driver-e pentru a mări capacitatea de comandă a liniilor magistralei de adrese şi a magistralei de
control şi amplificatoare bidirecţionale – transceivers- pentru liniile magistralei de date.

9. Care este dezavantajul utilizării metodei DMA?

Transferul se poate face doar folosind un circuit specializat denumit controler DMA. Afectează
coerența memoriei cache.

Cap. II
1. Adaptarea unui CNA.
Adaptarea unui CNA pe 8 biţi la o magistrală de date de 8 biţi
O interfaţă simplă pentru un CNA pe 8 biţi implică utilizarea unui registru în care se înscrie codul numeric
existent pe magistrala de date. Validarea acestui registru este comandată de către microprocesor prin activarea unei
linii de selecţie potrivite. În figura 2.2 este prezentată schema de principiu pentru conectarea la magistrală, linia de
selecţie fiind denumită “selecţie CNA”.

La simultaneitatea dintre activarea liniei de selecţie şi comanda de înscriere în periferic, IOWR, datele
prezente pe magistrala de date se memorează în circuitul 74LS373. Datele rămân memorate până la o nouă selecţie
deoarece circuitul 74LS373 conţine 8 bistabile de tip D fiind astfel un registru paralel - paralel pe 8 biţi.
Adaptarea unui CNA pe 12 biţi la o magistrală de date de 8 biţi
În cazul în care avem un microprocesor pe 8 biţi şi un CNA pe 10, 12 sau mai mulţi biţi, vor fi necesare
două cicluri de înscriere a datelor. Astfel procesorul va pune pe magistrala de date primii 8 biţi ai codului de 12 biţi
şi adresează perifericul ce conţine CNA -ul activând linia notată cu “Adresă 1”. La simultaneitatea dintre activarea
liniei de selecţie şi comanda de înscriere în periferic, IOWR, datele prezente pe magistrala de date se memorează în
circuitul 74LS373. Următoarea operaţie este cea de trimitere a ultimilor 4 biţi, activând de data aceasta înscrierea în
circuitul 74LS75 (linia notată cu “Adresă 2”). Acest circuit conţine 4 bistabile (latches) a căror ieşiri urmăresc
datele prezente la intrările corespunzătoare atât timp cât linia de validare a înscrierii (E1 - E4) este pe 1 logic. Dacă
liniile de validare au niveluri de tensiune corespunzătoare lui 0 logic, ieşirile rămân neschimbate (figura 2.5).
În cazul unui CNA cu o rezoluţie de 16 biţi, circuitul 74LS75 se înlocuieşte cu încă un circuit 74LS373.
 2. Adaptarea unui CAN.
Adaptarea unui CAN pe 8 biţi la o magistrală de date de 8 biţi
Un exemplu de CAN, la care codul furnizat la ieşire este pe 8 biţi, este AD570, realizat de firma Analog
Devices. Structura generală pentru o interfaţă care utilizează acest tip de convertor este prezentată în figura 3.1.
Pentru conectarea oricărui CAN, deci şi în cazul de faţă, sunt necesare două linii suplimentare:
- una pentru furnizarea comenzii de start conversie, de la unitatea centrală spre convertor (conform figurii
3.1 comanda este de la unitatea centrală spre blocul de control, care o interpretează şi generează comanda spre
convertorul analog/numeric),
- a doua pentru anunţarea terminării conversiei în curs, linie activată de CAN (şi preluată tot de către blocul
de control). Pentru schema de principiu din figura 2.8, începutul conversiei este iniţiat de către unitatea centrală
care furnizează simultan adresa acestei interfeţe (care conţine CAN-ul) şi impulsul de activare a înscrierii în
periferic, IOWR.
În figura 2.8 am considerat că adresa a fost decodificată şi este semnalată doar ieşirea blocului de
decodificare a adresei, prin linia notată “Selecţie CAN”. Activarea acestei linii înseamnă apariţia unui nivel de
tensiune corespunzător nivelului 1 logic. Se furnizează astfel comanda de începere a conversiei (prin intermediul
porţii P1), notată START CONVERSIE. Linia care provine de la informaţia de stare (activată de CAN), notată cu
STATUS, condiţionează începutul unei noi conversii. Este o măsură suplimentară, realizată hard, pentru a nu
începe o nouă conversie atât timp cât precedenta nu s-a terminat. După terminarea duratei necesare conversiei (de
exemplu 25 µs), codul numeric furnizat de CAN se înscrie, fără altă comandă suplimentară, în cele 8 buffer-e
(amplificatoare de linie) cu ieşiri tri-state, conţinute de circuitul 74LS244. În acelaşi timp, într-unul din buffer-ele
conţinute de circuitul 74LS125, se înscrie informaţia despre starea conversiei (linia de STATUS este legată la
circuitul menţionat). Şi aceste buffer-e (figura 2.9) au ieşirile tri-state.
 Adaptarea unui CAN pe 12 biţi la o magistrală de date de 8 biţi
În cazul unui CAN cu o rezoluţie de 12 biţi, datele de ieşire pot fi divizate în două cuvinte de 8 şi respectiv
4 biţi. În acest caz sunt necesare două circuite de tip buffer cu ieşiri tristate care să furnizeze, la comanda primită de
la procesor, cele două cuvinte de cod numeric.

Un exemplu de CAN, la care codul furnizat la ieşire este pe 12 biţi, este AD572, realizat de firma Analog
Devices şi schema de principiu pentru conectarea CAN -ului la o magistrală de date de 8 biţi este prezentată în
figura 4.10. Începutul conversiei este iniţiat de către unitatea centrală care furnizează simultan adresa acestei
interfeţe (care conţine CANul) şi impulsul de activare a înscrierii în periferic, IOWR. În figura 2.11 am considerat
că adresa a fost decodificată şi este figurată doar ieşirea blocului de decodificare a adresei, prin linia notată
“Selecţie CAN”.
Se furnizează astfel comanda de începere a conversiei (prin intermediul porţii P1), notată START
CONVERSIE. După terminarea duratei necesare conversiei, codul numeric furnizat de CAN se înscrie, fără altă
comandă suplimentară, în cele 12 buffer-e cu ieşiri tri-state, conţinute de circuitele 74LS244. În acelaşi timp, în al
9-lea buffer se înscrie informaţia despre starea conversiei (linia de STATUS este legată la circuitul menţionat).
Toate aceste buffer-e au ieşirile tri-state.
Operaţia de citire a codului numeric format din 12 biţi este similară cu cea prezentată la conectarea unui
CAN pe 8 biţi la o magistrală de date de 8 biţi, singura diferenţă fiind o operaţie suplimentară de citire. În rezumat,
procesorul va executa următoarele operaţii:
- adresează CAN -ul activând şi linia de IOWR (se dă comanda de start conversie);
- schimbă adresa pentru a activa linia, notată în figura 4.10 cu “citire stare / cod numeric 2”, care validează
ieşirea circuitului ce conţine informaţia despre starea conversiei;
 - când are informaţia că s-a terminat conversia (citeşte doar bitul D7 al magistralei de date, unde este
cablată informaţia despre STATUS), schimbă adresa pentru a activa linia, notată în figura 2.11 cu “citire cod
numeric 1”, care validează ieşirea circuitului ce conţine primii 8 biţi ai codului (de exemplu biţii cei mai
semnificativi);
- schimbă din nou adresa pentru a activa linia, notată în figura 4.10 cu “citire stare / cod numeric 2”, care
validează ieşirea circuitului ce conţine (atât informaţia despre starea conversiei cât şi) ultimii 4 biţi din codul de 12
biţi furnizat de CAN;
- prelucrează datele citite de la periferic, ţinând cont de ordinea citirii şi de legăturile realizate între CAN şi
circuitele 74LS244, pe cablajul imprimat (cei mai semnificativi biţi au fost conectaţi la buffer-ele de sus sau de
jos).

Cap. III
1. Despre RS - 232.
Această metodă de comunicaţii este folosită pentru a lega între ele calculatoare, imprimante şi aparate de
măsură, semnalul transmițându-se pe linii telefonice. Interfaţa de comunicaţie a fost standardizată în 1960 sub
denumirea de RS- 232 (Recommended Standard 232) de către EIA (Electronics Industry Association). Standardul a
fost revizuit în 1969 (RS 232-C), apoi în 1987 (RS-232 D) ultima variantă fiind în 1991, denumirea completă fiind
EIA/TIA-232-E (TIA = Telecommunication Industry Association).
Ca şi la revizia anterioară, viteza maximă este de 20 Kbps, chiar dacă se cunosc un număr de aplicaţii
software la care viteza ajunge la 116 Kbps. Versiunea C defineşte lungimea maximă a cablului la 15 m. Versiunile
D şi E definesc mai corect lungimea liniei în termeni de sarcină capacitivă. Sarcina capacitivă maximă este de 2000
pF iar distanţa este între 15 şi 20 m. Pentru linii mai lungi şi viteze mai mari este esenţială utilizarea unei linii
diferenţiale (alt tip de interfaţă de comunicaţie, alt standard).
Pentru a transmite serial caractere care, într-un calculator, sunt formaţii de 7 sau 8 biţi, aceştia sunt
serializaţi cu ajutorul unui registru cu deplasare paralel-serie comandat de un generator de bauds, adică cu un tact
specific. La sosire, un alt registru de deplasare serie-paralel va reconstitui acelaşi
”cuvânt ” de 7 sau 8 biţi.
Transmisia biţilor, unul după altul, se poate realiza prin utilizarea a doar 2 cabluri (unul pentru transmiterea
datelor iar celălalt pentru legătura comună la un semnal de referinţă, masa electrică). O legătură bidirecţională are
nevoie de un cablu în plus. Dacă se doreşte controlul fluxului de date se ajunge la 4 sau chiar 10 cabluri. Dar
instalarea unei legături seriale rămâne mult mai puţin costisitoare decât una paralelă şi, în plus, prezintă o imunitate
mai ridicată la interferenţele între semnalele vehiculate pe diferite cabluri, deci ea autorizează realizarea unor
legături pe distanţe de mai multe zeci de metri, depăşind chiar 100 m, dacă luăm unele precauţiuni.
Dar, din punct de vedere al vitezei, debitul informaţiei este limitat la câteva mii de caractere pe secundă.
Aceasta este destul pentru imprimante în mod text sau terminale, sau pentru multe aplicaţii industriale.
Specificaţiile normei cuprind aspectele :
electrice (tensiuni şi curenţi),
mecanice (forma conectorilor, numerotarea pinilor)
şi logice (cod şi protocol de comunicaţie).
În plus, în afara conexiunii fizice, sunt prevăzute (sau tolerate) multiple posibilităţi pentru debitul de date,
sau mai precis, frecvenţa de transmisie (de la 75 la 19200 bauds de obicei), formatul caracterelor (cel mai adesea pe
7 sau 8 biţi plus biţii de servici), metodele de detecţie de erori etc.
Cea mai simplă legătură
Standardul clasează echipamentele care pot fi interconectate în două categorii:
- echipament terminal de date, cunoscut sub acronimul DTE (Data Terminal Equipment) şi care înseamnă
în principal calculatoarele cu ecran şi tastatură şi
- echipament de comunicaţie de date, cunoscut sub acronimul de DCE (Data Communication Equipment),
reprezentat în majoritatea cazurilor de modemuri.
DTE-urile şi DCE-urile sunt concepute să lucreze împreună. Emisia informaţiei utile de la DTE se face (în
cazul unei conector DB25 standardizat) prin pinul 2 al conectorului, şi citirea datelor de către DCE se face la pinul
2 al conectorului său propriu, toate semnalele având ca referinţă pinul 7 atât pentru DTE cât şi pentru DCE. Deci
pinii 2 pentru DTE şi DCE au funcţii opuse din punct de vedere electric: la DTE pinul 2 este ieşire pe când la DCE
este intrare, chiar dacă denumirea lor este aceeaşi, TD (Transmit Data). Legăturile minime necesare pentru
funcţionarea unei legături seriale cu DTE pe emisie sunt prezentate în figura 3.1.
 Dar să nu uităm că de obicei se doreşte o legătură bidirecţională: pentru a recepţiona date de la un modem
se foloseşte o altă linie pentru legătura inversă. Astfel DCE emite pe pinul 3 şi DTE recepţionează pe pinul 3
(figura 3.2).
O legătură bidirecţională la mare distanţă între 2 calculatoare de tip DTE, care implică utilizarea unei linii
telefonice cu câte un modem de fiecare parte, este reprezentată în figura 3.3.

Datele sunt emise de la echipamentul DTE din stânga pe pinul 2, sunt plasate de către modemul de la
emisie pe liniile telefonice şi sunt recepţionate de DTE din dreapta pe pinul 3. Trebuie reţinut că, acelaşi pin,
conectat la acelaşi cablu, are rol diferit pentru DTE şi DCE: la pinul 3 DCE emite (ieşire) iar DTE recepţionează
(intrare).
Se întâmplă des să avem de comunicat între două echipamente de tip DTE pe distanţe nu prea mari, fără a
avea nevoie de echipamente de comunicaţie intermediare. Exemplu în acest sens sunt: două calculatoare de tip DTE
sau un calculator şi o imprimantă de tip DTE, căci aproape toate perifericele sunt cablate ca şi DTE-uri. A apărut
astfel o primă interpretare a standardului denumită ”cablu modem nul”. În aceste cazuri putem utiliza doar 3 cabluri
de legătură (figura 3.4): cablul de emisie de la unul trebuie să ajungă la recepţia celuilalt (deci două cabluri pentru
comunicare bidirecţională), plus cablul pentru potenţialul de referinţă (masa electrică), deoarece nivelul semnalelor
care se vehiculează pe liniile de legătură se raportează la masă.

În anumite condiţii, un astfel de cablu cu 3 fire transmite datele în cele 2 sensuri şi totul este perfect
funcţional. Totuşi, în numeroase cazuri trebuie să se ţină cont de câteva reguli şi deci se vor folosi şi semnale de
servici. Primele periferice erau incapabile să schimbe informaţii astfel şi s-au folosit fire suplimentare. Este deci
necesară prezentarea şi celorlalte semnale care fac parte din norma RS 232. În cele ce urmează se explică rolul
obişnuit al semnalelor generate sau primite la diferiţi pini, totdeauna prezentând numerotarea pinilor pentru un DTE
de tip DB25, acesta fiind cel mai răspândit.

Cap. IV
1. Despre RS - 485.
Standardul EIA RS-485 este foarte utilizat pentru comunicaţii de date în mediu industrial, când semnalele
binare, vehiculate pe linii de legătură, pot fi axate pe componente continue (care pot avea valori doar între anumite
limite). Spre deosebire de legătura realizată conform standardului RS-232, RS-485 permite realizarea unor reţele
care să conţină mai multe receptoare, mai multe emiţătoare şi, în plus, terminatoare de linie. Se pot utiliza şi
repetoare şi în acest caz topologia reţelei poate fi de tip stea sau arbore. Specificaţiile electrice ale circuitelor de
interfaţă cuprind valorile de tensiune, curent şi încărcare a liniei (văzută ca impedanţă) necesare pentru interpretări
corecte ale nivelurilor de tensiune. Încărcarea este definită ca numărul maxim al unităţilor de sarcină, UL (unit
loads). O unitate de sarcină este definită prin caracteristicile curent/tensiune şi poate fi un emiţător pasiv sau un
receptor.
 La alegerea caracteristicilor electrice pentru emiţătorul activ trebuie luată în considerare încărcarea datorată
prezenţei receptoarelor şi a emiţătoarelor pasive interconectate. Sunt două aspecte ale încărcării: în curent continuu
(DC load) şi în curent alternativ (AC load). Pentru c.c., încărcarea datorată unui dispozitiv interconectat în reţea
este definită în termeni de fracţiuni de UL. Încărcarea în c.a. nu este standardizată dar trebuie avută în vedere la
proiectare deoarece poate provoca reflexii sau distorsiuni ale semnalelor.
EIA RS-485 foloseşte semnale diferenţiale care sunt transmise pe perechi de fire torsadate. Cele două fire
dintr-o pereche nu formează o buclă, fiecare dintre ele fiind mediul de transmitere a unei tensiuni (raportată la un al
treilea fir de masă). O exemplificare este prezentată în figura 3.6, în care se prezintă semnalele diferenţiale
transmise pe cele două fire, pentru litera S. Cele două fire sunt denumite în standard ca fiind A şi B (unii
producători le numesc – şi + sau D- şi D+ ).
În figura 3.7 se prezintă o aplicaţie de interconectare a unor emiţătoare şi receptoare ai căror parametri
electrici sunt conform standardului RS-485.

În figura 3.7 este prezentată o reţea locală RS-485 compusă din:

- un emiţător E,
- un receptor R,
- un transceiver RS-485 compus dintr-un emiţător şi un receptor, E/R,
- terminatoarele Rt,
- conexiunile adiacente (stubs), a căror lungime a cablului de legătură este notată cu L.
Valorile terminatoarelor şi amplasamentul lor nu sunt specificate în standard dar un emiţător trebuie să
poată comanda 32 de unităţi de sarcină şi două rezistoare Rt având fiecare valoarea de 120 Ohm.
Polarizarea reţelei RS-485
Când RS-485 este în repaus, toate nodurile sunt în mod recepţie. În această situaţie nu există driver-e active
în reţea, toate sunt cu ieşirile în impedanţă ridicată. Deoarece nu există nici un circuit care să impună un anumit
nivel de tensiune pe linie, starea liniei este necunoscută. Dacă nivelul de tensiune la recepţie, la intrările A şi B, este
mai mic de ±200mV, nivelul logic al receptoarelor va fi valoarea ultimului bit recepţionat.
Pentru a obţine starea de tensiune corectă în repaus, trebuie utilizate rezistoare de polarizare pentru a forţa,
în condiţia de repaus, liniile de date la o valoare de tensiune aleasă prin proiectare pentru nivelul “1” logic.
Rezistoarele de polarizare nu sunt altceva decât câte un rezistor, de tip “pull-up” pe linia B (tipic legat la 5V)
respectiv unul de tip “pull-down” pentru linia A (legat la masă). Figura 3.16 prezintă plasarea celor două rezistoare
pentru un transceiver (emiţător/receptor) într-o configuraţie cu 2 fire.
Până acum s-au prezentat doar reţele RS-485 cu două fire. Există însă şi reţele RS-485 cu 4 fire. Într-o
configuraţie RS-485 cu 4 fire, rezistoarele de polarizare se plasează pe liniile de recepție. Valoarea rezistenţei de
polarizare este dependentă de terminator şi de numărul de noduri din sistem. Scopul este să generăm suficient
curent de polarizare în c.c. în reţeaua locală pentru a menţine o valoare minimă de tensiune de 200 mV între A şi B.
 Rezistoarele de polarizare pot fi plasate oriunde în reţea sau pot fi distribuite în mai multe noduri.
Contribuţia paralelă a tuturor rezistenţelor de polarizare din sistem trebuie să fie cel mult egală cu cerinţele de
polarizare.
Există producători care, o dată cu echipamentul cu interfaţă RS-485 furnizează şi rezistoarele de polarizare.
O valoare des întâlnită este cea de 4,7 KΩ. Această valoare este potrivită pentru marea majoritate a sistemelor fără
terminatoare. Proiectantul de sistem este cel care trebuie să calculeze întotdeauna polarizarea necesară pentru reţea.
Consecințele polarizării sub limită au drept consecinţă scăderea imunităţii la perturbaţii (zgomot) sau chiar
imposibilitate de funcţionare. Polarizarea care determină un curent mai mare are efecte negative mai mici asupra
funcţionării sistemului. Primul dezavantaj este însă încărcarea driver-elor. Unele sisteme care folosesc convertoare
de la RS-232 la RS-485 pot fi sensibile la suprasarcini (curenţi prea mari de polarizare, over biasing).