(

Tatiana
MGCREAC

DEONTOLOGIE
JURIDICĂ

Chişinău
2005
 CZU 34:174
(075.8) M 84

Autor: Tatiana Mocreac, lector la USM, magistru în drept. Catedra Teoria

şi Istoria Dreptului.
Redactor Zinaida Şveţ Tehnoredactarea, coperta: Cornel Chiriac

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a

Cărţii Mocreac Tatiana

Deontologie juridică / Tatiana Mocreac. - Chişinău 2005
(Tipogr. „Reclama") - 228 p.
ISBN
9975-940-83-8 200
ex.

34:174(075.8)

© Tatiana Mocreac
ISBN 9975-940-83-8
 Tema 1.

DEONTOLOGIA JURIDICĂ- INTRODUCERE ÎN STUDIU

§ 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă

§ 2. Noţiunea şi caracteristica generală a deontologiei
juridice § 3. Obiectul de studiu al deontologiei juridice
§ 4. Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca
disciplină de studiu

§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei

juridice § 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă

Termenul deontologie este de provenienţă greacă: deon- datorie,
obligaţie, trebuie, ceva ce trebuie, ce se cade, necesitate şi logos- studiu, ştiinţă
şi înseamnă teoria datoriei sau, conform definiţiei Dicţionarului enciclopedic,
„Deontologia este teoria îndatoririlor, a obligaţiilor conştientizate,
interiorizate, asumate în temeiul cărora omul are a se manifesta." 1
Uneori prin deontologie se desemnează o diviziune a eticii care studiază
drepturile, îndatoririle şi etaloanele de activitate, apreciere şi comportare
într-un domeniu al vieţii social-utile. Pentru prima dată termenul
„deontologie" a fost utilizat de către filozoful englez Jeremy Bentham
(1749-1832) în lucrarea sa Deontology of Science of momlity, publicată în 1834.
Bentham defineşte morala prin noţiunea de „datorie" ce prezintă un
mijloc de realizare a valorilor ca scop al vieţii. Datoria prin care se realizează
binele moral exprimă cerinţe obiective ale nevoilor sociale sau profesionale,
precum şi cerinţe subiective, ca răspuns la cerinţele interioare. El considera că
morala poate fi calculată matematic, iar satisfacerea interesului individual
trebuie privit ca mijloc de a ferici Un număr cît mai mare de oameni.
Actualizînd opiniile sale putem menţiona că doar asigurarea drepturilor
subiective ale fiecărui cetăţean într-un stat (pentru a înţelege legalitatea şi
ordinea de drept) poate implimenta ideea generală de dreptate în
funcţionarea societăţii şi a statului de drept.
Dacă Bentham a folosit deontologia pentru desemnarea ştiinţei morale
în general, mai tîrziu deontologia este separată de morală şi evoluează ca un
sistem de cunoştinţe specifice despre necesitate, emanînd de la cerinţele
morale obşteşti. Acest sistem de cunoştinţe se

1 Dicţionar enciclopedic, Cartier, Chişinău, 1999. 3

I
 I

aplică la o persoană aparte, un grup de persoane, la societate în general prin

norme concrete, principii de comportament, idealuri morale şi sociale.
Astfel, dicţionarul de filozofie2 defineşte deontologia drept doctrină privind
normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesiuni, teorie a datoriei,
a obligaţiilor morale.
Preocupările deontologice, cu reflexia centrată pe conştientizare şi
responsabilitate, s-au impus, mai ales, în societatea modernă, cînd a început
să se acorde o mai mare atenţie problemei privind adaptarea omului la
realitatea cu multitudinea sistemelor de valori şi de concepţii asupra lumii,
însoţite de paradoxurile ca, de exemplu, cel al emancipării: pe de o parte,
tehnologiile avansate eliberează şi facilitează obţinerea bunurilor materiale,
iar pe de altă parte, acestea pot deveni un obstacol în dezvoltarea
armonioasă a personalităţii astfel, pe lîngă multe avantaje, prezenţa
dominantă a calculatorului în viaţa omului contemporan atrage şi riscul
limitării în dezvoltarea capacităţilor naturale, riscul unei deprofesionalizări,
omul devenind în mare măsură un manipulator, un operator al
calculatorului). Din acest considerent se impune o sensibilitate sporită în
planul vieţii morale şi a unei griji pentru reglementarea acesteia, orientînd
cercetările către dimensiunea dentologică.
Pînă nu demult, în sens retrîns, prin deontologie se înţelegea etica
profesională a medicilor, ca sistem de norme etice urmate de colaboratorii
medicali la îndeplinirea obligaţiilor profesionale 3 4. Mai mult decît atît, în
cadrul medicinei s-a format o disciplină aparte - deontologia medicală.
Tangenţa cu medicina nu este de neglijat, din considerentul că, prin
comparaţie, poate fi dezvăluită mai profund deontologia juridică. Formarea
cunoştinţelor deontologice în limitele medicinei nu a avut loc întîmplător,
medicina fiind considerată cea mai umană ramură a activităţii omului.
Procesul de tratare a omului, de păstrare a lui ca valoare socială, ca parte a
naturii vii este o manifestare a unei morale înalte, bunătate şi umanism. De
aici concluzionăm că nimeni alţii decît medicii trebuie să fie foarte
binevoitori, să atingă perfecţiunea în capacităţi, abilităţi şi să folosească la
maximum posibilităţile măiestriei medicale. Problema se complică în cazul
în care pacienţii nu pot să-şi aleagă în mod individual medicul. Pentru a
preveni diferite abuzuri, încă în antichitate Hippocrate a formulat
jurămîntul pe care îl depun medicii în vederea exercitării profesiei. A
formulat la fel un şir de norme deontologice, pe baza cărora s-a format
idealul medicului înţelept: „Totul

2 Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.

3 Громов А.П., Врачебная деонтология и ответственность медицинских работников,
Москва, 1989, с.67.
4
ce este căutat în înţelepciune, se găseşte şi în medicină, şi anume: ura faţă de
bani, conştiinţă, modestie, simplitate în îmbrăcăminte, respect, stimă,
hotărîre, analiză".
în afară de acestea mai există şi alte lucrări renumite cu caracter
deontologic: Codul Salernschi al sănătăţii, Etica, Canonul ştiinţei medicale de Ibn
Şina, sau Avicena. Mai tîrziu problema deontologiei medicale a fost
descrisă în lucrări ştiinţifice4.
Referitor la datoria şi morala în practica juridică, menţionăm că fiecare
jurist, asemeni medicului, trebuie să îndeplinească prescripţiile
respectivelor instrucţiuni de serviciu şi cerinţele legii, este obligat să fie
cinstit, corect şi binevoitor. Acest fapt este prezent la majoritatea autorilor,
formînd obiectul de studiu al unor întregi capitole5 6.
Profesia de jurist de asemenea este una complexă. Acţiunile unui jurist,
ca şi cele ale medicului, pot pune în pericol atît sănătatea, cît şi viaţa
persoanei, doar că în cazul juristului nu se folosesc medicamente, ci alte
măsuri speciale: amenda, privaţiunea de libertate şi chiar pedeapsa cu
moartea.
Pentru fiecare faptă, manifestată sub diferite forme de încălcări, un
jurist profesionist trebuie să găsească măsura adecvată de ispăşire.
Importanţa deontologiei juridice, asemeni celei medicale, sporeşte în
baza rolului special, pe care îl joacă legea şi organizarea socială în viaţa
omului. în acest caz, ca element esenţial, apare problema îndeplinirii de
către jurist a obligaţiilor profesionale.
în ceea ce priveşte dezvoltarea deontologiei juridice în Republica
Moldova, putem menţiona că pentru noi acesta este deocamdată un
domeniu nou, a cărui dezvoltare a început odată cu trecerea la un nou tip de
organizare relaţiilor sociale, care au reclamat apariţia şi statornicirea unor
cerinţe deontologice. Acestea au luat forma codurilor deontologice: Codul
deontologic al procurorilor, aprobat prin Hotărîrea Colegiului Procuraturii
Generale nr.2 din 7.04.2000; Codul deontologic al Avocaţilor, adoptat la
Congresul avocaţilor din 20 decembrie 2002; Codul de etică al Judecătorului,
adoptat la Conferinţa judecătorilor din 4 februarie 2000; Codul deontologic al
notarilor din Republica Moldova, adoptat la Adunarea generală a notarilor din
24-25 septembrie 1999; Codului Poliţienesc al Republicii Moldova, aprobat prin
ordinul ministrului afacerilor interne nr. 2 din 09 ianuarie 2003 „Cu privire
la aprobarea Codului Poliţienesc al Republicii Moldova". La fel la 20 aprilie

5Жить до 180 лет.Чудо голодания.Салернский кодекс здоровья, Минск, 1994, с. 312.

6Алексеев С.С., Введение в юридическую специальность, Юридическая Литература,
Москва, 1976; Корнеев А.П., Введение в юридическую специальность, Москва, 2001.

5
2002 a avut loc Conferinţa

6
ştiinţifico-practică „Standardele naţionale şi practica internaţională de
pregătire a cadrelor jurudice". Drept cosecinţă, Guvernul Republicii
Moldova prin Hotărîrea nr. 1385 din 30 octombrie 2002, aprobă „Concepţia
politicii de cadre juridice" care cere societăţii modeme ca serviciile juridice să
fie prestate de jurişti competenţi in plan profesional şi cu o bună reputaţie.

§ 2. Noţiunea şi caracterizarea generală a deontologiei juridice

Pentru a defini corect deontologia juridică, trebuie mai întîi să

precizăm unele noţiuni. Mai întîi trebuie să ştim că:
— etica este o ramură a filozofiei, care are ca obiect de cercetare morala,
relaţiile morale ca formă specifică a conştiinţei morale şi activităţii omului; 7
— morala este o formă a conştiinţei sociale şi realizarea ei în practică,
confirmînd un anumit tip de comportament social al oamenilor şi utilizată ca
bază generală socială de reglementare;
— moralitatea presupune realizarea în practică a idealurilor şi scopurilor
morale, sub diferite forme ale activităţii sociale prin cultura
comportamentului oamenilor şi a relaţiilor dintre ei.
Acestea sunt noţiuni de ordin general care ne permit să ne creăm o
impresie despre problema dată. La nivelul problemei noastre, mai avem
nevoie să clarificăm încă unele noţiuni ce ţin îndeosebi de domeniul juridic,
deoarece scopul nostru este conceptul deontologiei juridice.
In această ordine de idei, în literatura de specialitate8, etica dreptului este
un domeniu ştiinţific care are ca obiect anumite valori moral-juridice şi
norme, întrupate în fiecare cetăţean cu capacitate juridică deplină. Astfel,
subiectul eticii dreptului este orice cetăţean capabil să ia o poziţie faţă de
fenomenul dreptului.
Etica juridică9 reprezintă o categorie a eticii profesionale, ce cuprinde o
totalitate de norme de comportament al purtătorilor profesiei juridice,
imprimînd un caracter moral activităţii lor de muncă şi în afara acesteia.
Subiect al eticii juridice este un specialist, care nemijlocit, prin activitatea
profesională, realizează elaborarea şi punerea în aplicare a dreptului, însă,
spre deosebire de etica juridică, deontologia se prezintă ca o ştiinţă despre
normele de conduită profesională a persoanei, care, în virtutea rolului ei
social, este învestită cu atribuţii publice şi este chemată să le

7 Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.

8 Букреев В.И., Римская И.Н., Этика права/ Учебное пособие, Юрайт, Москва, 1999, с. 24.
9 Кобликов А.С., Юридическая этика/ Учебник для вузов, Норма, Москва, 1999, с. 32.

7
realizeze în interesul societăţii şi al cetăţenilor, în limitele prescripţiilor
normative şi ale cerinţelor eticii profesionale. Sistemul de cunoştinţe despre
comportamentul deontologic al reprezentantului unei profesii anumite lasă
o amprentă sigură asupra caracterului normelor ce reglementează procesul
de activitate a acestuia. Astfel, practica mondială a demonstrat că
necesitatea respectării normelor deontologice în privinţa sa omul o simte
cînd îşi încredinţează soarta, viaţa sau sănătatea celui în stare să-i acorde un
ajutor calificat, să-i facă dreptate, să-i corecteze faptele, să-i apere cinstea şi
demnitatea. Dar pentru om este important şi aspectul asigurării drepturilor,
înfăptuirii justiţiei, acordării asistenţei juridice, fapt ce a impus dezvoltarea
deontologiei juristului. Acestuia omul îi încredinţează destinul său,
conştientizînd dependenţa bunăstării sale de acest specialist, aşteptînd de la
el o conduită deontologică. In consecinţă, deontologia juridică s-a format ca
rezultat al unei datorii, responsabilităţi deosebite a juristului faţă de
oameni.
In continuare menţionăm că deontologia juridică mai are ca izvor de
formare etica dreptului. Aceste două noţiuni se intersectează, dar nu
coincid, deoarece cu toate că deontologia juridică este un pilon pentru etica
dreptului, ea este mult mai largă după conţinut, deoarece alături de cultura
etico-morală include şi alte tipuri de cultură a juristului ca personalitate.
Astfel, deontologia juridică parţial are tangenţă cu etica dreptului, prima
avînd totuşi propriul obiect de studiu, metode, surse de apariţie, devenind
atît o ştiinţă, cit şi o disciplină de studiu.
Conţinutul normativ al deontologiei juridice îl formează atît norme ce
nu sunt asigurate de sancţiuni (etice, estetice), cit şi norme ce impun o
răspundere juridică pentru neîndeplinirea prescripţiilor (stipulate în
documente juridice), astfel avînd posibilitatea să conturăm conceptul şi
obiectul de studiu al ştiinţei date. Pînă nu demult în literatura de
specialitate se considera că deontologia juridică nu este o ştiinţă
independentă, ci doar o disciplină complexă începătoare. Cu atăt mai mult
cu cît nici chiar denumirea nu reflectă în deplină măsură structura şi scopul
obiectului de studiu. Alţi autori încearcă să dezvolte noţiunea acestei ştiinţe,
reieşind doar din denumire, folosind termenul deontologie în mod
tradiţional, sau analizîndu-1 în mod filozofic, obţin un concept nou, dar care
nu reflectă complexitatea, structura sau conţinutul ştiinţei date.
Din acest considerent, formulînd definiţia acestei ştiinţe, noi, în primul
rînd, evidenţiem obiectul de cercetare, apoi în această bază stabilim
specificul, metodologia, nivelul cercetărilor actuale şi perspectivelor de
dezvoltare.

8
 I

în continuare vom analiza cîteva definiţii ale deontologiei juridice:

— Slivca S.S. defineşte deontologia juridică ca ştiinţă despre
imperativul intern al obligaţiilor de serviciu, care formează condiţiile şi
motivele de alegere de către jurist a normei de comportament în activitatea
practică, despre formarea normelor personale pentru fiecare situaţie în
particular10;
— Gorşenev V.M. consideră că deontologia juridică este o ramură a
ştiinţei juridice, care structurează sistemul de cunoştinţe despre
înţelepciunea comunicării şi arta adoptării unei hotărîri corecte în practică
juridică; ştiinţa despre căutarea unei ambianţe de atingere a rezultatelor
adevărate, necesare în comunicarea juristului atît cu colegii, cît şi cu cei,
cărora le oferă servicii profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace juridice
în procesul realizării de către jurist a statutului său juridic 11;
— Şmotchin O.V. consideră deontologia juridică drept un sistem de
cunoştinţe generale despre ştiinţa juridică şi practica juridică, cerinţe
înaintate faţă de calităţile personale şi profesionale al juristului, despre
sistemul de formare a acestor calităţi12;
— Scaun O.F. defineşte deontologia ca o ramură a ştiinţei juridice şi o
disciplină de studiu, care prezintă un sistem generalizat de cunoştinţe despre
activitatea juridică practică şi codurile de comportament profesional, adică o
grupă optimală de norme permisive, obligatorii, de interzicere şi cu caracter
de recomandare, de care trebuie să se conducă juristul în relaţiile apărute la
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu13.
Analiza acestor noţiuni ne permite să deducem teza conform căreia
majoritatea cercetătorilor consideră totuşi deontologia juridică ca o ramură a
ştiinţei juridice, deoarece are ca bază specificul şi esenţa activităţii juridice a
juriştilor profesionişti.
La prima etapă de dezvoltare a cunoştinţelor deontologice primar era
considerat factorul moral, cultural, iar la etapa contemporană, în urma
cercetărilor accentul este pus pe factorul funcţional al activităţii juristului. De
aceea obiectul de cercetare a ştiinţei nu cuprinde doar probleme de ordin
subiectiv, psihologic, dar şi de ordin obiectiv, legate de realitate. Alături de
cultura morală şi juridică a juristului, se studiază căile de formare şi
confirmare a acestor culturi (o importanţă se acordă

10Сливка С.С., Юридучна деонтолог{я, Льв1в, 1996, с.4-5.

11 Горшенев В.М., Бенедик И.В., Юридическая деонтология/Учебное пособие, Киев, 1988,
с. 8.
12 Шмоткин О.В., Юридическая деонтология, Киев, МНТУ, 1995, с.4.
13 Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для вузов, Эспада, Харьков, 2002,

с.5.
8
 I I

şcolii superioare ca factor extern), specificul de formare fiind în funcţie de

domeniul de activitate.
Fiecare dintre definiţiile enumerate conţin indicii de valoare, care
îmbogăţesc baza teoretică a acestui domeniu, deşi ele nu prezintă în mod
exhaustiv cerinţele care trebuie înaintate faţă de jurist ca personalitate şi, ce
este mai important, ele nu definesc un model unic al juristului profesionist,
nu dezvăluie în deplină măsură acel standard al specialistului, de care are
nevoie societatea contemporană civilizată. Acest standard este nu doar un
imperativ intern al datoriei de serviciu, dar şi reflectarea externă în
comportament şi în activitate, indicatorul culturii profesionale înalte a
juristului. Acesta este format din normative cu conţinut etic, juridic, politic,
estetic, economic şi ecologic.
In concluzie generalizăm că deontologia juridică este o ştiinţă despre
corelarea necesarului şi a esenţei în activitatea juridică, despre cerinţele
sociale înaintate faţă de jurist, faţă de obligaţiile lui profesionale şi morale,
despre metodele şi mijloacele de îndeplinire a funcţiilor mai corect şi precis.
Astfel, ştiinţei deontologiei juridice putem atribui următoarele trăsături
specifice:
— este o ştiinţă care împreună cu alte ştiinţe formează sistemul
cunoştinţelor umanitare;
— dezvăluie conţinutul şi interlegătura dintre aşa fenomene sociale ca
ştiinţa juridică şi practica juridică, determinînd funcţiile lor;
— formulează sistemul de cerinţe de ordin personal şi profesional,
oglindeşte partea etică a activităţii juristului, luînd în considerare
specializarea profesiei juridice;
— studiază sistema, formele, metodele şi mijloacele de pregătire a unor
jurişti profesionişti înalt calificaţi;
— este o ştiinţă destul de tînără, se află în etapa de dezvoltare, dar care
puţin cîte puţin ocupă locul binemeritat în sistemul cunoştinţelor juridice.

§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei juridice

Determinarea obiectului de cercetare a ştiinţei deontologia juridică este

o problemă importantă şi principală, a cărei rezolvare ne va permite să
cunoaştem în profunzime esenţa ştiinţei date şi, în acelaşi timp, să
delimităm sfera de cercetare ştiinţifică, enumerarea fenomenelor sociale ce
vor fi studiate.

9
 in primul rînd, în centrul cercetărilor deontologice se află omul, cu
bagajul său de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi, abilităţi, precum şi
activitatea lui, ce are loc în sfera dreptului. Omul şi calităţile sale sunt
studiate şi în cadrul altor ştiinţe, însă în limitele deontologiei juridice
obiectul de cercetare se îngustează.
în al doilea rînd, ştiinţa deontologiei juridice studiază sistemul de
cunoştinţe juridice în rezolvarea problemelor de zi cu zi. în această ordine de
idei, se dezvăluie probleme ale practicii juridice; se formulează noţiunea,
conţinutul, tipurile şi formele de desfăşurare a activităţii juridice; se studiază
specialităţi juridice separate, precum şi calităţile profesionale
corespunzătoare ale colaboratorilor sferei juridice. în acest caz atenţia se
concentreză asupra calităţilor personale ale juristului, asupra etichetei lui, ce
presupune un şir de reguli; cum să comunice cu colaboratorii, colegii,
participanţii la proces, de care norme să se călăuzească la îndeplinirea
obligaţiilor de serviciu, în baza căror idealuri şi principii să desfăşoare
întregea activitate.
în al treilea rînd, un bloc separat îl formează problemele legate de
învăţămîntul juridic - pregătirea şi perfecţionarea cadrelor, ridicarea
calificării, răspîndirea practicii reuşite de lucru*. Problema esenţială este nu
doar pregătirea unui jurist-specialist, ci a unui lucrător de nivel înalt,
calificat, profesionist în munca ce o prestează. Profesionistul este un
specialist bine pregătit într-o activitate concretă, de aceea sistemul de
pregătire trebuie să reflecte specificul problemelor practice, care trebuie
soluţionate în activitatea zilnică. Societatea are nevoie nu doar de jurişti
educaţi, dar şi de specialişti într-un domeniu concret - procurori, ofiţeri de
urmărire penală, judecători, legiuitori.
Aşadar, obiectul ştiinţei deontologia juridica îl formează; teoria juridică,
practica juridică şi sistemul de cerinţe morale înaintate faţă de jurist, care
formează eticheta activităţii profesionale a lui. în realizarea acestuia se
folosesc şi cunoştinţe din alte domenii - pedagogie, sociologie, iar uneori, la
elaborarea unor recomandări practice pentru sistemul de pregătire a
cadrelor, reorganizarea învăţămîntului juridic ori a sistemului de educare
juridică, se pot folosi şi elaborări din dreptul constituţional, filozofie şi teoria
dreptului.
Dacă ar fi să delimităm deontologia juridică ca ştiinţă de deontologia ca
disciplină de studiu, ultima are ca obiect de studiu răspîndirea elaborărilor
şi rezultatelor ştiinţifice în practică. Astfel, obiectul disciplinei deontologia
juridică îl formează;

în unele manuale de deontologie juridică un capitol aparte îl formează pregătirea şi instruirea

cadrelor, de ex., Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридична deoHmoAoein, Кшв, 2000, c.4, însă în
cursul dat am exclus aceste probleme, ele fiind studiate la cursul „Introducere în specialitate".
10
 — noţiunile generale despre disciplina de studiu, determinarea
volumului de cunoştinţe şi importanţa lor practică;
— studierea activităţii juridice şi formele lor de exprimare;
— personalitatea juristului, calităţile personale în funcţie de specificul
profesiei juridice;
— studierea bazei normative de efectuare a activităţii juridice,
codurilor deontologice;
— studierea specialităţilor şi specificul lor în limitele profesiei juridice.
în fine, menţionăm că obiectul de studiu al disciplinei deontologia
juridică este sistemul normelor de recomandare, de interzicere şi permisive
care în totalitate formează regimul social-juridic al comunicării profesionale a
juristului cu colegii şi clienţii, comportamentul profesional în procesul
activităţii juridico- practice.
Comportamentul profesional include:
— arta de a comunica;
— capacitatea de a construi o atmosferă moral-psihologică de lucru
întru atingerea celor mai bune rezultate în comunicarea cu clienţii şi colegii;
— posibilitatea de a lua hotărîri în mod înţelept, corect şi la timp;
— capacitatea de a formula hotărîrea luată în conformitate cu regulile
tehnice juridice şi estetice.

§ 4.Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca disciplină de

studiu

Scopul deontologiei juridice ca disciplină de studiu este de a da

viitorului jurist cunoştinţe modeme despre esenţa reală şi conţinutul
profesiei alese.
Acest scop, la rîndul său, poate fi realizat în următoarele condiţii:
a) studierea specificului activităţii practico-juridice;
b) determinarea standardelor spre care trebuie să tindă orice abiturient
- viitorul jurist practician;
c) elaborarea unor metode de cunoaştere calitativă a disciplinelor
juridice, de formare şi dezvoltare a unor capacităţi şi deprinderi
profesionale;
d) ridicarea rolului juristului şi a activităţii pe care urmează să o
exercite la nivel moral.
Scopul deontologiei juridice se realizeză prin următoarele sarcini:
— în conformitate cu cerinţa progresului social, se va determina rolul şi
necesitatea activităţii juridice în contextul activităţii sociale. Aceasta se
ll
explică prin faptul că alături de alte necesităţi sociale, omul are nevoie de
asistenţa juridică care să-i satisfacă cerinţele de ordin juridic.
— înţelegerea corectă a datoriei profesionale, dezvăluirea esenţei
moral-psihologice şi profesional juridice a ei. Categoria datoriei trebuie
înţeleasă corect de către jurist, deoarece anume datoria îl impune să
acţioneze într-un fel sau altul, să fie responsabil şi să fie considerat o
persoană cu morală.
— Umanizarea activităţii juridice prin excluderea formalismului în
acordarea serviciilor profesional-juridice. Autorul A. P. Ocusov menţionează
că „juristul trebuie să aleagă din totalitatea „dreptăţilor" dictate de morala
personală, etica profesională şi morala generală anume acea dreptate care
într-o măsură mai mare corespunde necesităţilor vitale ale unui individ
concret"14.
S-ar părea că însăşi norma juridică stipulează umanismul, formulat de
legiuitor, însă nu este chiar aşa. Ştim că orice normă de drept este abstractă,
deoarece este prevăzută pentru un număr nelimitat de cazuri. Rolul
juristului este de a o adapta cît se poate de adecvat, luînd ca bază atît criterii
general umane, cît şi profesional etice.
— Lupta cu deformarea profesională în practica juridică prin formarea
unor astfel de predispoziţii etice, estetice, culturale şi generale, încît juristul
care toată viaţa contactează cu infractorii, să nu preia modul lor de viaţă,
deprinderile, reprezentările. Chiar dacă lupta se duce de pe poziţii opuse,
bariera poate fi trecută cu uşurinţă, cu atît mai mult cu cît în societatea
noastră există toate condiţiile sociale, economice, juridice pentru realizarea
acestui fapt.
— Evidenţierea rolului social al juriştilor într-o grupă profesională
specială, subliniind rolul lor pentru etapa actuală în construirea statului de
drept, stabilizară vieţii politice, prevenirea fenomenelor social negative.
— Odată cu ridicarea rolului juriştilor, va spori şi autoritatea dreptului,
formînd o atitudine corespunzătoare a tuturor membrilor societăţii faţă de

' Ar fi foarte bine, la nivel legislativ, să fie stabilit un mecanism de adoptare a regulilor
deontologice (coduri deontologice). în acest scop trebuie să stabilim dacă normele conţinute în
codurile deontologice sunt norme corporative sau juridice. Dacă ele sunt recunoscute
corporative, codurile deontologice trebuie să fie adoptate de către congresele avocaţilor,
judecătorilor, notarilor, dar nu de comisii speciale formate sau existente pe lingă Guvern. Astfel
s-a procedat în privinţa Codului deontologic al avocaţilor. In acest caz natura normelor
deontologice corespunde celui care din start a fost pus la formarea lor, şi anume: norme ce ar
autoregula fiecare grup profesional de jurişti.După aceasta poate poate urma aprobarea codurilor
la nivel de Guvern, comisii, colegii, fapt ce ar da posibilitatea aplicării sancţiunilor de stat (cu
caracter de constrîngere) în caz de încălcare a lor. De asemenea nu trebuie să existe coliziuni între
codurile deontologice generale, pentru toţi juriştii, şi cele ce reglementează fiecare grup
profesional în parte.
12
drept, acest fapt fiind o condiţie esenţială pentru efectuarea unei activităţi
juridice eficiente.
— în baza cercetărilor ştiinţei deontologiei juridice se vor prognoza
tendinţele de dezvoltare ale acesteia, modificările în sistemul cerinţelor de
calificare în cadrul unor specialităţi juridice concrete.
— Caracterizarea multilaterală a personalităţii juristului ca model
teoretic de profesionist prin determinarea sistemului de calităţi profesionale
şi personale, formulate în norme cu caracter normativ-

13
juridic sau de origine morală*.
— Pregătirea psihologică a viitorilor apărători ai legii pentru o
activitate încordată şi responsabilă îndreptată spre binele societăţii şi
statului.
Deontologia juridică, ca disciplină de studiu, prezintă o importantă
funcţie formativă, asigurînd un minimum de cunoştinţe fundamentale,
absolut necesare, cu caracter benefic şi util pentru dezvoltarea personalităţii
juristului, pentru realizarea şi integrarea armonioasă în mediul natural şi
social, îl ajută pe viitorul jurist să se lumineze asupra propriei alegeri prin
interiorizarea unor valori şi principii, a idealului de muncă şi de viaţă.
Studierea deontologiei juridice are rolul de a ascuţi simţul moral în
judecarea cu obiectivitate, în aflarea unor soluţii de optimizare a stării de
fapt, prin aplicarea acestei moralităţi cînd eşti pus în faţa aprecierii
fenomenelor morale, psihologice, juridice, ecologice.
în plan profesional deontologia juridică contribuie decisiv la formarea
personalităţii viitorului jurist, care îşi asumă responsabilităţi ştiind că regula
dintîi este îndeplinirea datoriei, realizarea misiunii pe care o are.
în această privinţă posibilităţile deontologiei juridice, ca teorie
ştiinţifică a datoriei profesionale a juristului, sînt impunătoare şi se
manifestă prin următoarele:
1) normativitatea activităţii juridice nu se dispersează de factorii social
psihologici. Acordînd servicii juridice (consultaţii, apărare, luări de cuvînt în
instituţii juridice şi altele), juristul efectuează o muncă profilactică în
societate, o „lecuieşte" într-un anumit fel, anihilează neajunsurile, ajută
oamenilor în rezolvarea problemelor de viaţă.
2) normativele deontologice ale culturii juristului orienteză conştiinţa
profesională a lui la implicarea în soarta altor oameni, la lupta cu faptele
ilegale, la instaurarea legalităţii şi a ordinii de drept în societate.

14
 Ca disciplină umanitară, deontologia juridică dezvăluie importanţa
unor sau altor acţiuni, fapte, motive, calităţi specifice ale juriştilor, ajută la
formarea unor calităţi moral-psihologice necesare acestei profesii; previne
devierile psihice, posibile în urma îndeplinirii îndelungate a atribuţiilor
profesionale specifice15.
In fine, menţionăm că deontologia juridică este chemată să instruiască
studenţii cum să comunice cu clienţii, colegii, să conducă oamenii, să
chibzuiască şi să analizeze situaţii complicate de lucru, de sine stătător să
adopte hotărîri, să tragă învăţăminte din experienţa colegilor, să purceadă la
o permanentă apreciere obiectivă atît a acţiunilor sale cît şi a celor din jur.

§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice

Funcţiile deontologiei juridice au destinaţie teoretică şi practică,

orientate spre îndeplinirea calitativă de către jurist a datoriei sale
profesionale.
Funcţiile de bază sunt:
1) gnoseologică (informativă) — se manifestă prin asimilarea
cunoştinţelor deontologice, dezvăluirea esenţei activităţii juridice,
comportamentului profesional al juristului, a gradului de cultură a lui,
evidenţierea normelor- cerinţe de care trebuie să se călăuzească în activitatea
sa; cunoaşterea actelor normative care stau la baza activităţii lui, precum şi a
informaţiei operative ce ţine de domeniul deontologiei juridice;
2) euristică — constă în studierea detaliată a practicii juridice şi
descoperirea noilor legităţi de comportament profesional al juristului.
Autorul O. F. Scacun menţioneză că prin această funcţie „se formează noi
cunoştinţe, permanent se perfecţionează modelul profesiei juridice şi
normativele culturii juristului"16;
3) pronosticare — se rezumă la elaborarea unor perspective de
dezvoltare a activităţii juridico-practice în baza reflectării adecvate, obiective
a legităţilor de funcţionare a statului şi dreptului, culturii societăţii;
4) axiologică (axiologie - teoria valorilor) se exprimă prin aprecierea
relaţiilor umane şi fenomenelor sociale, pronunţarea asupra binelui şi răului,
dreptăţii şi nedreptăţii. Obiectul de apreciere este comportamentul
profesional al juristului, faptele lui, intenţiile, motivele,

15 T.Mocreac, Necesitatea deontologiei juridice în statul de drept/ Materialele Conferinţei

internaţionale ştiinţifico-practice, în culegerea: Edificarea statului de drept 26-27 septembrie,
Chişinău, 2003.
16 Скакун О.Ф., указ.соч.,c.28.

14
calităţile personale. Exprimîndu-se asupra conţinutului binelui şi al răului,
unii autori susţin că studierea deontologiei juridice oferă explicaţii şi
argumente pentru a alege binele, a făptui binele, avînd înţelegerea şi a
rostului răului în lume. în luarea de atitudine şi în ceea ce urmează de făcut
trebuie să greşim cît se poate de puţin17;
5) ideologică — constă în elaborarea unor concepţii fundamentale despre
căile de perfecţionare a practicii şi profesionismului juristului, confirmarea
politicii juridice a statului, pe care juriştii sunt chemaţi sa o realizeze în viaţă.
La moment, sistemul normativ este destul de greu şi încurcat, instituţiile
juridice sunt imperfecte şi nu pot garanta ocrotirea demnităţii, sănătăţii,
proprietăţii, vieţii cetăţenilor. Acestea rămîn pe conştiinţa juriştilor ce
activează în practică şi ele nu pot fi îndreptăţite prin motive obiective sau
istorice. De pe poziţia deontologiei juridice, anume în aceste condiţii, fiecare
jurist este obligat să facă tot posibilul pentru realizarea la maximum a
funcţiilor sale, inclusiv în procesul corelării cu politica statului, ajutîndu-1 să
rezolve juridic corect sarcinile18;
6) educativă — se exprimă prin educarea şi autoeducarea juristului în
conformitate cu normativele culturii profesionale, standardele profesiei
juridice. Aceste standarde sunt stabilite la nivel internaţional prin diferite
documente. Unul dintre acestea este Standardele independenţei profesiei juridice
ale asociaţiei internaţionale a juriştilor, adoptat la Conferinţa AIJ în luna
septembrie 1990 la New York 19 . Acest document stipulează că profesia
juridică este independentă, înfăptuieşte justiţia, abilitată să promoveze
adevărul, şi joacă un rol important în susţinerea normelor deontologice,
apărarea cetăţenilor de abuz şi limitări nefondate, asigurarea asistenţei
juridice tuturor celor interesaţi. Aceste standarde au fost adoptate pentru a
rezolva sarcina sporirii rolului şi importanţei juriştilor. Ele trebuie respectate
de către organele competente în procesul elaborării legislaţiei naţionale şi a
practicii de aplicare, precum şi de către toţi juriştii, reprezentanţii puterii
executive şi legislative, de societate în ansamblu;
7) aplicativă — constă în analiza acţiunilor juristului în conformitate cu
datoria profesională în procesul activităţii juridice. Acestea se analizează
luînd în considerare influenţa diferiţilor stimulatori asupra activismului
practic profesional. Această funcţie mai presupune şi elaborarea unor
recomandări pentru rezolvarea problemelor apărute în activitatea juridică.

17 Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza", Iaşi 1997, p.25.
18 Окусов А.П., указ.соч., c.101.
19 Советская юстиция, 1991, №23-24, с.19-20.

15
 Principiile deontologiei juridice reprezintă idei fundamentale, cerinţe
înaintate faţă de activitatea profesională a juristului şi însoţesc funcţia de
orientare a comportamentului său în diverse situaţii.
Astfel avem:
- Principiul umanismului — presupune o atitudine omenească faţă de o
persoană concretă, luînd în considerare trăsăturile individuale ale acesteia,
prin încercarea de a lua locul clientului şi de a privi situaţia de pe poziţia lui,
de a-1 compătimi, a-i asculta necazul şi a-i acorda ajutor. Uneori implicarea
activă a juristului în soarta clientului, dictată de lege, traumatizează.
Umanismul în activitatea juristului se exprimă prin bunătate, sensibilitate,
curaj. Acest principiu, după unii autori, protejează juristul de a lua hotărîri
pripite şi nechibzuite, cere de la el o responsabilitate personală pentru soarta
clientului, plasează în primul rînd interesul clientului în defavoarea
propriului interes20.
- Principiul justiţiei, echităţii — presupune corespunderea activităţii
practice a juristului cu statutul social al lui, meritelor lui cu recunoaşterea
socială, muncii cu recompensa, scopului cu mijloacele de atingere a lui,
drepturilor cu obligaţiile, infracţiunilor cu pedepsele.
Necorespunderea acestor relaţii va fi socotită injustiţie. Termenul
justiţie provine din latinescul jurisdictio, compus din jus (drept) şi ducere (a
spune, a pronunţa), ceea ce înseamnă a pronunţa dreptul 21. Astfel în însuşi
termenul este stabilită cerinţa de a face dreptate.
Dreptul are rolul de a asigura garanţii sociale, de a preveni
încălcările în căutarea dreptăţii, el nu permite ca o persoană să înveţe, iar alta
nu, precum nu poate să judece un nevinovat şi să elibereze un vinovat.
- Principiul legalităţii - constă în aceea că, la formarea propriilor reguli
de comportament, juristul trebuie să se conducă de prescripţiile legislaţiei în
vigoare, adică să cunoască legea şi să acţioneze în strictă conformitate cu ea.
Pentru o eficienţă mai mare principiul legalităţii şi echităţii trebuie cumulate
pentru excluderea mituirii, protecţionismului şi a altor fenomene negative.
- Principiul adevărului - presupune stabilirea în fiecare cauză juridică a
unui adevăr absolut. în căutarea adevărului, juristul trebuie să fie cinstit, în
primul rînd cu sine însuşi, să gîndească şi să cîntărească orice acţiune
profesională, să aleagă metodele juridice adecvate, încălcarea adevărului în
orice etapă de examinare a cauzei juridice duce la un final deplorabil. Cu atît
mai mult cu cît concluziile trebuie să fie şi

20Скакун О.Ф., указ.соч., с.ЗО; Окусов А.П., указ.соч., с.143.

21Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii materiale, Bucureşti, 1997,
p.4.
16
 I

ele adevărate. In activitatea juridică trebuie excluse duplicitatea şi

incertitudinea în vorbire şi concluzii.
— Principiul pluralismilui 22 — este susţinut doar de unii autori şi se
manifestă prin tolerarea poziţiei ideologice a clienţilor, a convingerilor
politice sau religioase, a apartenenţei de partid, a poziţiei sociale a lor. Acest
principiu se bazează pe principiul general al jurisprudenţei - prioritatea
valorilor general umane în faţa unor reprezentări cu caracter social,
politico-ideologic, religios.
Constituţia Republicii Moldova în art.5 prevede: "Democraţia în
Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este
incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi
instituită ca ideologie oficială a statului."
- Principiul activismului profesionist-juridic — prevede o activitate cu
scop bine conturat a juristului profesionist în realizarea competenţei sale în
limitele normei juridice.
Muncind în colectiv, fără a ignora interesele colegilor, juristul trebuie să
manifeste iniţiativă, independenţă, responsabilitate, capacitate de a lua
repede şi negreşit o hotărîre motivată, corectă şi concretă. Realizarea acestui
principiu este posibilă doar în prezenţa unor cunoştinţe fundamentale şi a
unei măiestrii şi experienţe, acumulate în practica de zi cu zi. Conform
opiniei unor autori 23 , deontologia juridică cuprinde şi unele principii
speciale, specifice doar domeniului juridic, principiul slujirii dreptului şi
oamenilor, mai ales în situaţia cînd dreptatea este de partea clientului, iar
legea este nedesăvîrşită ori juristul face abuz de putere. în ceea ce priveşte
oamenii, este necesară crearea unei legături indisolubile între jurist şi
societate, mai ales că avem un şir de persoane cărora li se refuză absolut orice
ajutor. Autoritatea juristului va creşte prin acordarea asistenţei anume
acestor persoane, şi în acest sens deontologia vine să stabilească baza morală
a activităţii juridice.
Unele dintre aceste principii sunt consfinţite în documente
internaţionale, cum sunt:
Principii de bază ce se referă la independenţa instanţelor judecătoreşti,
adoptate la Congresul al Vll-lea al ONU „Pentru preîntîmpinarea
criminalităţii şi atitudinea faţă de infractori", din 26 august - 6 septembrie
1985, Milano24.
Pincipii generale ale eticii poliţieneşti, adoptate de Consiliul Europei la 9
mai 1979, Rezoluţia nr.69025.

22 Скакун О.Ф., указ.соч., с.31.

23 Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/ Под ред. Воскобитова
Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина Е.С., Дело, Москва, 2001, с.115.
24 Советская юстиция, 1991, №16, с.27-28.
25 Скакун О.Ф., Хрестоматия по юридической деонтологии, Эспада, Харьков, 2002, с.34. 17
 Principii călăuzitoare ale Consiliului de Miniştri Recomandarea (2000)-
21 26 .

Principii de bază ale rolului jurştilor în preîntîmpinarea criminalităţii şi

reeducarea infractorilor, adoptate la Congresul al VUI-lea al ONU, Havana,
Cuba, 27 august - 7 septembrie 199027.

Tema 2.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII JURIDICE

§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale §

2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice §
3. Conţinutul activităţii juridice § 4. Profesia - jurist
§ 5. Autoritatea profesiei juridice

în primul capitol am stabilit că deontologia juridică prezintă un sistem

de cunoştinţe despre practica juridică şi calităţile etice şi morale ale
juristului. Astfel, nu putem lăsa în umbră sfera practicului, adică a activităţii
juridice sau profesiei de jurist, deoarece deontologia nu poate fi studiată în
afara acestor componente. în capitolul ce urmează vom dezvălui esenţa,
trăsăturile şi conţinutul activităţii juridice, profesia de jurist ca element de
bază în studiul deontologiei juridice.

§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale

Caracterizînd activitatea juridică, trebuie să menţionăm că ea se

desfăşoară într-o sferă socială specifică, influenţînd doar acele obiecte care
se află sub protecţia dreptului ca sistem de valori sociale. Activitatea
juridică, dintre toate formele de activităţi sociale, în procesul evoluţiei, a
acumulat un şir de trăsături care-i permit detaşarea ei într~o categorie
socială aparte.
Originea socială şi condiţionarea socială a activităţii juridice denotă
necesitatea obiectivă şi importanţa ei practică, cu concursul căreia societatea
îşi satisface un şir de necesităţi şi interese specifice, care nemijlocit se
bazează pe drept. însuşi dreptul, ca ansamblu de norme de conduită
obligatorii, după specificul apariţiei, dezvoltării, existenţei şi realizării, are
un caracter obiectiv. Această activitate presupune

26Iu. Mărgineanu, L.Osoian, Avocatura în Republica Moldova, Chişinău, 2003, p.89.

27După materialele veb-saitului „Public Interst Law Iniţiative"(PILI, Iniţiativa Dreptului a
Intereselor Obşteşti)
http://www.pili.org/russian/library/access/basic-principles on the role of lowyers.htm
18
antrenarea unei armate de specialişti în drept, care au grijă de dispoziţiile
acestuia şi asigură toate condiţiile pentru realizarea eficientă a lui. Cu alte
cuvinte, se formează o sferă specială a activităţii sociale, condiţionată de
existenţa obiectivă a mijloacelor de reglementare a vieţii sociale. Acest fapt
trebuie privit ca o necesitate a societăţii sau un interes important vital la
realizarea căruia ea îşi îndreaptă tot potenţialul juridic.
Activitatea socială reprezintă mijlocul de organizare şi existenţă a
organismului social. In procesul acesta are loc satisfacerea unor necesităţi
vitale şi interese ale subiecţilor sociali care sunt destul de diverse, reieşind
din organizarea structurală şi conţinutul lui neordinar. Aceasta la rândul său
presupune un număr respectiv de mijloace şi acţiuni posibile, care ar
satisface interesul social28.
Pe lîngă activitatea juridică, mai există şi cele de: producere, politică,
administrativă, spirituală, cultural-educativă, de cercetare şi altele, deoarece
organismul social este un sistem complicat care nu poate funcţiona fără
existenţa factorului sistemic-organizaţional, în cadrul căruia activitatea
administrativă, ca tip al activităţii sociale, realizează acest interes.
Societatea nu poate funcţiona şi fără factorul asigurării materiale, care
este o necesitate importantă vitală, pentru satisfacerea căreia există
activitatea de producere. Astfel procesul de producţie confecţionează haine,
produse alimentare, aparate electrocasnice, unelte de muncă, care satisfac
categoria respectivă de necesităţi.
Existenţa factorilor spiritual şi cultural asigură interesele de ordin
moral, etic, distractiv şi spiritual ale societăţii, aceştia fiind la fel de
importanţi ca şi factorul material.
în fine, menţionăm că interesul societăţii în organizarea şi asigurarea
unui nivel mai ridicat de trai cere studierea factorului evolutiv,
determinarea tendinţelor şi legităţilor de dezvoltare, prognozarea căilor de
creştere pentru viitor. Aceste necesităţi sociale condiţionează existenţa
activităţii de cercetare, iar pe lîngă ea şi categoria respectivă de savanţi care
practică activitatea ştiinţifică de cercetare.
Dintre toate activităţile sociale există una care presupune reglementarea
activităţii tuturor participanţilor la celelalte relaţii sociale, reieşind din
statutul lor social. Viaţa socială, în mod obiectiv, cere existenţa dreptului, iar
odată cu el şi toate mecanismele şi mijloacele care asigură funcţionarea şi
dezvoltarea dreptului. Aceasta înseamnă că fără

28Красникова Е.А., Этика и психология профессиональной деятельности, Форум- ИНФРА-М,

Москва, 2003, с.53; Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридическая деонтология, Киев, 2000, с.26.
19
activitatea instituţiilor juridice, a juriştilor, fără reglementarea activităţii
societăţii dreptul nu poate funcţiona. Activitatea juridică, în aşa fel, se
îndreaptă spre obiectul dreptului, asigurîndu-i funcţionarea şi influenţa
regulatorie asupra relaţiilor sociale, satisface cerinţa socială de normare,
ordonare, coordonare.
în concluzie deducem că activitatea juridică este o formă a activităţii
sociale, care se înfăptuieşte de jurişti specialişti cu scopul de a obţine un
rezultat juridic prin satisfacerea intereselor subiecţilor sociali în conformitate
cu cerinţa dreptului.
în literatura de specialitate se întîlnesc şi noţiunile de practică juridică 29
şi de activitate juridică practică. Prima reprezintă activitatea practică a
juriştilor la nivelul adoptării, interpretării şi aplicării prevederilor juridice ca
o unitate de experienţă acumulată sau care va fi acumulată pe viitor30. A
doua noţiune cuprinde un sistem de acţiuni concrete în sfera apărării
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale personalităţii, înfăptuite de
jurişti profesionişti în limitele dreptului, producînd efecte juridice. în acelaşi
timp, nici una dintre acestea nu pot fi confundate cu noţiunea de activitate
juridică. Conform opiniei juristului
O. F. Scacun 31 , activitatea juridică se realizează într-o perioadă de timp
concretă spre deosebire de practica juridică şi, în al doilea rînd, ea poate fi
efectuată şi de alte persoane care au studii juridice.
Alţi autori consideră că activitatea socială devine juridică (nu neapărat
practică) atunci cînd ea se înfăptuieşte în sistemul de drept al statului şi este
îndreptată la realizarea normelor juridice 32 . Astfel, trăsătura specifică a
activităţii juridice practice este juridicitatea - expresie specială a formei
juridice de activitate socială. Cu alte cuvinte, dacă activitatea socială are ca
instrument dreptul, ea devine juridică.
în prezentul capitol vom folosi noţiunea de activitate juridică, în
înţelesul autorilor de mai sus, cu atît mai mult cu cît nu se pune problema
activităţii juridice în general, ci numai a celei efectuate de către specialiştii
profesionişti — juriştii. De aceea în loc de termenii practică juridică,
activitate juridică practică, vom folosi noţiunea de activitate juridică, avînd
în vedere acelaşi înţeles.

29 Скакун О.Ф., указ.соч., c.62.

30 Ibidem, c.63.
31 Ibidem.
32 Жалинский A.E., Профессиональная деятельность юриста, Москва, 1997, с.42;

Тихомиров С.Д., указ.соч., с.205.

20
§2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice

După cum am stabilit anterior, activitatea juridică este o categorie

aparte a activităţii sociale, care se caracterizează printr-un şir de trăsături
specifice, abordate în literatura de specialitate33:
— Activitatea juridică se săvîrşeşte în sfera dreptului. Prezenţa dreptului în
societate presupune şi prezenţa activităţii juridice care asigură funcţionarea
dreptului, acţiunea lui. In caz că dreptul lipseşte, normele juridice dispar,
activitatea juridică nu mai poate fi realizată, deoarece pierde obiectul de
influenţă. Sfera dreptului prezintă toate nivelurile structurale şi tipurile
relaţiilor sociale, unde dreptul îşi manifestă influenţa. Acestea sunt cele mai
diverse sfere ale vieţii sociale, cele mai diverse situaţii de viaţă în care
indivizii pentru obţinerea rezultatelor pozitive se conduc de prescripţiile
actelor normative34. Nu excludem din această influenţă nici chiar domeniul
religios ori sfera activităţii asociaţiilor obşteşti, unde dreptul se manifestă
într-un mod specific.
— Activitatea juridică se înfăptuieşte de către jurişti specialişti pe bază
profesională. Aceasta înseamnă că în sfera activităţii juridice muncesc
specialişti profesionişti, care deţin cunoştinţe juridice specializate, cu
capacităţi respective de muncă şi îndeplinesc în mod calificat acţiuni juridice
importante, ce determină conţinutul activităţii lor. Situaţiile de viaţă
complicate, rezolvate de jurişti, specificul gîndirii formal-abstracte şi
terminologia comunicării juridice reclamă ca activitatea juridică să fie
înfăptuită doar de specialişti special pregătiţi. Dacă analizăm legislaţia care
reglementează activitatea procuraturii, avocaturii, instanţelor judecătoreşti
şi a altor organe ce înfăptuiesc activitate juridică, vedem că una dintre
cerinţele înaintate faţă de candidatul la postul respectiv este prezenta
studiilor juridice superioare 35 . în ceea ce priveşte activitatea avocatului,
acesta trebuie să mai susţină un examen de calificare în faţa Comisiei de
licenţiere a profesiei de avocat. în instanţele judecătoreşti de asemenea există
examenul de capacitate susţinut în faţa Colegiului de calificare şi atestare a
judecătorilor de pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru
ocuparea unor posturi mai înalte în organele de drept, sunt

33Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ.соч., c.27.

34 Введение в юридическую специальность/ Под ред. Коренева А. П., Москва, 2001, с.7.
35 Legea cu privire la procuratură nr.902-XIl din 29.01.1992,publicată în M.O. nr.l, din 30.01.1992,

republicata în M.O. nr.81-83 din 20.07.2001 (art.41); Legea cu privire la avocatură nr.l260-XV din
19.07.2002, publicată în M.O. nr.126-127 din 12.12.2002 (art. 18.p.2); Legea cu privire la statutul
judecătorului nr.544-XIII din 20.07.1995, M.O. nr 117- 119,15.06.2002 (art.6, p.lb).
21
înaintate cerinţe suplimentare: nivelul superior de profesionism şi
experienţa bogată în practica juridică.
— Activitatea juridică este îndreptată spre organizarea activităţii altor
subiecţi de drept. După cum ştim, toţi indivizii sunt egali în faţa dreptului,
adică dreptul tratează la fel toţi subiecţii participanţi la raporturile juridice.
Cu toate acestea, se evidenţiază o grupă specială de subiecţi care, în afară de
îndeplinirea obligaţiilor lor de serviciu (statutare), trebuie să determine
statutul juridic al altor persoane, să urmărească calitatea îndeplinirii de
către ei a normei juridice, să-i ajute în realizarea drepturilor subiective şi
obligaţiilor juridice, să formeze condiţii corespunzătoare pentru a asigura
un nivel înalt de eficienţă în realizarea normelor juridice. Prin activitatea lor,
juriştii elaborează legi şi acte subordonate legii, care reglementează
activitatea vitală a populaţiei. Cu atît mai mult, în baza acestor acte,
persoanele fizice şi juridice se adresează juriştilor după ajutor în vederea
soluţionării cazurilor concrete de viaţă împărţirea averii, primirea
moştenirii, înregistrarea căsătoriei, întocmirea unei cereri de chemare în
judecată - toate acestea fiind situaţii de viaţă importante, care pot fi
rezolvate doar cu participarea altei părţi, rol îndeplinit de instituţii juridice
şi specialişti în drept luaţi în parte.
In literatura juridică se menţionează36 că nu doar prin activitatea de
elaborare a legilor se stabileşte statutul juridic al persoanelor, ci şi prin cele
de aplicare, apărare, de control etc. ale dreptului,
— Scopul activităţii juridice este reglementarea şi coordonarea relaţiilor
sociale. Dreptul stabileşte limitele comportamentului omului, care nu pot fi
depăşite, deoarece poate fi încîlcat hotarul libertăţii altei persoane, are loc
implicarea în sfera dreptului a altui subiect. Deci, activitatea juridică are
drept sarcină stabilirea hotarului posibilităţilor comportamentale ale
persoanei, conţinutul lor, apărarea sferei posibilului de influenţă ilegală a
altor persoane şi obligarea vinovaţilor la restabilirea hotarului încălcat. Dacă
din anumite considerente acest mecanism nu funcţionează, atunci între
participanţii la raporturile juridice apar anumite dezacorduri, fapt ce le
împiedică să-şi satisfacă interesul vital, aceasta conducînd la apariţia stărilor
de conflict, atît între unele persoane aparte cit şi în societate în ansamblu.
Autorul S.S.Alexeev menţionează37 la acest capitol că activitatea juridică are
ca scop dirijarea vieţii sociale, adică imprimă vieţii sociale organizare,
precizie, eliminarea anomaliilor, preîntîmpinarea încălcărilor.

36Скакун О.Ф., указ.соч., c.49.

* Autorul Scacun O. F. în lucrarea sa Юридическая деонтология, Харьков, 2002, pe iîngă expresia
mijloace juridice mai foloseşte: mijloace tehnice, mijloace informaţionale etc.
22
 — Activitatea juridică în procesul realizării sale foloseşte atît mijloace juridice
cît şi nejuridiceActivitatea în sfera dreptului este de neconceput fără astfel de
mijloace care într-un fel sau altul sunt legate de drept şi îndeplinesc rolul de
instrument de bază în realizarea atribuţiilor juriştilor specialişti. Aşa
mijloace se consideră normele juridice, raporturile juridice, drepturile şi
obligaţiile, documente juridice importante şi fapte, ordonanţe, instrucţiuni
individual juridice, conştiinţă juridică, acte de realizare a dreptului. Toate
acestea sunt fenomene juridice sau derivă din drept. Cu toate acestea, există
anumite sfere ale vieţii sociale în care mijloacele juridice funcţionează şi se
află în legătură indisolubilă cu cele nejuridice. Ultimele îndeplinesc rolul de
mijloace auxiliare care, fiind aplicate în activitatea practică a juriştilor,
favorizează ridicarea eficienţei lucrului său. Astfel, pentru a se realiza pe
deplin activitatea juridică cumuleză mijloacele juridice cu cele nejuridice, de
exemplu, odată cu întocmirea procesului-verbal al contravenţiei
administrative sau emiterea deciziei de recunoaştere a unei persoane ca
bănuit (mijloc juridic), acestuia i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile
lui, esenţa vinovăţiei, a acţiunilor ilegale şi a consecinţelor negative posibile.
In aşa fel, concomitent cu fixarea acţiunilor sau hotărîrilor juridice
importante, în mod obligatoriu are loc informarea subiectului —mijloc
juridic care nu implică consecinţe juridice pentru subiect. Pentru atingerea
anumitor scopuri pot fi folosite mijloace organizaţionale şi educaţionale
coroborate cu cele juridice. De exemplu, poliţia informează populaţia despre
starea ordinii de drept în sectorul, raionul, satul, oraşul respectiv şi în caz de
încălcare a drepturilor oamenii trebuie să ştie ce să facă, cui să se adreseze, ce
măsuri să ia. Iar pentru a preîntîmpina încălcările, în procesul de producţie,
pot fi aplicate nu doar controluri intensive ale disciplinei de muncă, dar şi
explicaţiile privind necesitatea păstrării patrimoniului, respectarea
regulamentului ordinii interioare. Aşadar, la mijloacele nejuridice de
influenţare a populaţiei putem atribui măsurile organizaţionale, educative,
tehnice, informative.
— Activitatea juridică este reglementată de acte normative, precum şi de
codurile etice şi deontologice38. Aplicarea dreptului faţă de alte persoane este o
formă de manifestare a puterii. Acţiunile juridice ale juriştilor atrag după
sine anumite consecinţe pentru alţi subiecţi, uneori foarte serioase. Din acest
considerent activitatea juriştilor este strict

' Acest fapt în societatea noastră s-a produs nu demult, odată cu stipularea normelor etice în
codurile deontologice. Anterior au existat doar normele morale pe care le dicta programul
Partidului Comunist, devotamentul faţă de ideile comuniste, cunoaşterea bazelor marxismului şi
ale programului de partid. Acestea formau baza calităţilor morale şi profesionale ale juristului.

23
reglementată de normele juridice, dar şi de cele etice, morale, corporative*.
Existenţa unui sistem complex de legi organice care reglementează
activitatea instanţelor judecătoreşti, procuraturii, avocaturii, notariatului,
poliţiei, precum şi a unui sistem de legi procesuale, denotă reglementarea
corespunzătoare a înfăptuirii procedurii juridice. Oricare dintre atribuţiile
persoanei cu funcţie de răspundere a instituţiei juridice de origine statală sau
nestatală se înfăptuieşte sub formă determinată, conform unei proceduri
stabilite. Normele dreptului procesual ne indică cum să ne adresăm într-o
instituţie, ce date trebuie să depunem despre persoană sau acţiune, în ce
mod să le fixăm, ce organ rezolvă cazul şi care simt termenele de atacare a
hotărîrii. In ceea ce priveşte codurile deontologice, ele la fel stabilesc
comportamentul adecvat, chiar dacă se referă doar la aspectul moral, care,
de asemenea, joacă un rol important în desfăşurarea activităţii juristului.
■ — Activitatea juridică se desfăşoară informă practică, ştiinţifică şi de instruire,

acestea fiind trei domenii separate, fiecare dintre ele existând şi

dezvoltîndu-se după legităţile lor specifice, îndeplinind rolul său social. Intre
aceste domenii există o legătură strînsă, fapt condiţionat de originea unică a
acestor forme de activitate. în literatura de specialitate se menţionează şi alte
trăsături ale activităţii juridice ca, de exemplu: activitate care întotdeauna dă
naştere la consecinţe juridice şi activitatea juridică se bazează pe păstrarea şi
folosirea experienţei social juridice39.

§ 3. Conţinutul activităţii juridice

Ln fiecare caz concret, conţinutul activităţii juridice este alcătuit din

acţiuni concrete, a căror enumerare influenţează stabilirea volumului, sferei
şi formei activităţii juridice. în condiţiile progresului social, complicării
relaţiilor sociale, în mod corespunzător se schimbă conţinutul şi forma
practicii sociale, respectiv şi a celei juridice. în general, conţinutul activităţii
juridice s-a format încă în Roma antică, unde unele aspecte ale jurisprudenţei
au cunoscut o dezvoltare largă, fiind împărţită în trei tipuri 40:

39Скакун О.Ф., указ.сом., с. 63.

40 Molcuţ E., Oancea D., Drept roman, Universul, Bucureşti, 1993, p. 7.
24
 - Agere — ducerea unui caz în judecată sau coordonarea acţiunilor
procesuale ale părţilor în judecată sau în alte instituţii: acordarea de sfaturi
la înaintarea cererii de chemare în judecată sau întru stabilirea ordinii de
ducere a cazului pornit.
— Cavere — întocmirea documentelor şi a contractelor de importanţă
juridică, asigurarea intereselor clientului.
-Respondere — consultarea, sfătuirea pe probleme juridice, interpretarea
normelor juridice. Cicero, iscusit orator şi filozof roman, spunea că
adevăratul jurist „este acel ce se poate descurca în legi şi în dreptul
obişnuit... poate acorda sfaturi, duce un proces şi poate asigura interesele
clientului41".
Tipul cel mai răspîndit era respondere. In acest sens, autoritatea juriştilor
romani, acumulată în şedinţele de judecată, era atît de impunătoare, încît
chiar dacă ei nu erau prezenţi la examinarea cazului, gîndurile lor influenţau
voinţa judecătorilor. în legătură cu faptul că după consultaţii i se adresau
chiar şi avocaţii-oratori, Cicero a comparat rolul juristconsultului roman în
judecată cu cel al unui flautist latin, care acompania interpretarea artistului
în scenă42.
Cu timpul, în conformitate cu noile cerinţe ale progresului social,
practica juridică a fost supusă numeroaselor schimbări în direcţia extinderii
conţinutului, complicării structurii, apariţiei noilor forme şi mijloace de
înfăptuire. De aceea, la etapa actuală, conţinutul activităţii juridice cuprinde
nu doar alcătuirea documentelor, consultarea şi participarea la şedinţe
judiciare, ci şi multe alte acţiuni juridice: prevenirea, curmarea şi examinarea
încălcărilor, tragerea la răspundere juridică, elaborarea şi adoptarea actelor
normativ-juridice, exercitarea activităţii de educare juridică şi de cercetare
ştiinţifică, înregistrarea şi evidenţa statistică a fenomenelor juridice şi
altele43.
în continuare vom supune analizei cele mai importante acţiuni, ce
formează fundamentul activităţii juridice, care necesită posedarea unor
cunoştinţe speciale, abilităţi şi profesionism.
Una dintre aceste acţiuni o descoperim la S.S. Alexeev, care spunea că
principală este activitatea de dirijare a unui caz juridic44. Cazuri juridice sunt
anumite situaţii de viaţă, care apar ca obiect independent de examinare
juridică. La ele sunt atribuite infracţiunile, conflictele din

41 Цицерон М.Т., Три трактата об ораторском искусстве, Москва, 1972, с.116.

42 Введенская Л.А.,.Павлова Л.Г., Риторика для юристов, Феникс, Ростов-на-Дону, 2002,
с. 17.
43 Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ.соч., с.40.
44 Алексеев С.С., указ, соч., с.94.

25
domeniul legislaţiei muncii, chestiunile civile şi alte situaţii care cer
examinare şi rezolvare în conformitate cu normele dreptului. Dirijarea
cazului constă în înfăptuirea acţiunilor juridice importante cu semnificaţie
juridică (citarea martorului, înaintarea învinuirii, percheziţia, interogarea
bănuitului, verificarea unei probe, emiterea unei hotărîri judecătoreşti,
depunerea unei plîngeri şi altele). Esenţa acestor acţiuni este de a colecta
materiale, a executa unele operaţii, a soluţiona cazul, a-1 transmite în
instanţa competentă. Ele cuprind următoarele:
- întocmirea actelor juridice care includ acţiuni sau informaţii cu
semnificaţie juridică: citaţia de chemare în judecată, protestul procurorului,
procese-verbale, contracte autentificate notarial;
- consultarea juridică: acordarea de sfaturi, recomandări, indicarea
instanţelor competente, explicarea statutului juridic al clientului,
perspectivelor de soluţionare a cazului în instanţă. Astfel are loc
transmiterea informaţiei necesare persoanei interesate, pornind de la faptul
că juristul specialist deţine cunoştinţe juridice speciale şi are experienţă
practică în activitatea juridică. Consultarea însoţeşte activitatea juristului,
fiind în cea mai mare parte acordată la rezolvarea unui caz anume, dar şi în
afara acestuia în unele probleme separate. De exemplu, în activitatea
judecătorului, procurorului, avocatului sau consultanţilor juridici pot să
apară probleme confuze, probleme speciale sau novatoare;
— luările de cuvînt în instituţiile juridice, în care, în formă oficială, se
anunţă cereri, demersuri, declaraţii, concluzii ale expertizei, ce apar în
procesul examinării cazului şi au o importanţă nemijlocită pentru
soluţionarea lui. Prin această acţiune juristul îşi manifestă calităţile de
orator, iar Cicero spunea că un orator ideal are de rezolvat trei sarcini45:
1) demonstrarea veridicităţii faptelor şi argumentelor;
2) acordarea unei plăceri estetice ascultătorilor;
3) influenţarea voinţei şi comportamentului ascultătorilor. In general
tema retoricii este destul de larg oglindită în literatura de specialitate, făcînd
obiectul de studiu şi al altor ştiinţe46;
— interpretarea textelor actelor normative şi al altor documente juridice,
explicînd adevăratul sens al normei şi voinţei legiuitorului; al unor
construcţii teoretice separate, termeni şi expresii, concretizînd cerinţele
normelor juridice sau ale documentelor organelor împuternicite, stabilind
cercul de subiecţi al unui raport juridic, dacă acesta este obiectul de
examinare în cazul dat. Acest tip de acţiuni vin să înlesnească înţelegerea

45 Цицерон М.Т., указ, сон., с. 119

46 Мельников И.И., Мельников И.И., Судебная речь, Москва, 2003; Введенская Л.А.,
Павлова Л.Г., указ. сон.
26
normelor, pentru o aplicare cît mai eficientă şi uniformă a lor;
 — în literatura de specialitate se constată că juriştii au dreptul la exercitarea
muncii didactice în instituţiile juridice de învăţăminte6. Aceasta este o categorie
aparte de activitate, legată de procesul de instruire, dobîndirea unor abilităţi
practice şi caracteristici calificate. Sarcina instruirii profesional juridice este
de a-i învăţa pe studenţi tehnologiile juridice, iscusinţă de a se descurca în
structura dreptului, în mijloacele tehnicii juridice, orientînd conştiinţa şi
comportamentul lor pe făgaşul unor acţiuni legal corecte.
Astfel, în condiţiile contemporane juristul în procesul exercitării
funcţiilor profesionale şi vorbeşte, şi scrie, şi consultă. Important este că
toate aceste activităţi să le îndeplinească în mod calificat şi profesionist.
Activităţile juridice pot fi clasificate conform anumitor criterii:
— după conţinut: consultarea, interpretarea textelor actelor normative,
prelegerile în instituţii, evaluarea rezultatelor juridice ş.a.;
— după specializarea profesională şi subiecţii ce o înfăptuiesc: de urmărire
penală, notarială, de judecător, procuror, avocat;
— după sfera socială: activitate juridică în sfera economică, politică,
culturală;
— după numărul de persoane ce o înfăptuiesc: individuală şi colectivă;
— după efortul intelectual depus: ştiinţifică, didactică, de căutare,
organizaţională, reconstructivă, de înregistrare, comunicativă.
Această clasificare s-a format istoric în limitele profesiei juridice şi ea
indică conţinutul unor divizări profesionale ale muncii juridice.

§ 4. Profesia — jurist

Aşadar, activitatea juridică este înfăptuită de o categorie aparte de

persoane numiţi jurişti şi reprezintă o profesie determinată.
Profesia de jurist acoperă un domeniu larg de activitate care cere
cunoştinţe juridice, abilităţi şi deprinderi necesare pentru exercitarea unei
munci stabilite în sfera dreptului. Din cauza că activitatea juridică implică o
responsabilitate deosebită, consecinţe juridice semnificative, ea trebuie să fie
înfăptuită calificat, în bază profesională, reclamînd o pregătire specială a
cadrelor în diferite profiluri juridice. Pregătirea se întemeiază pe unele
sisteme complexe de cunoştinţe profesionale, predate în cadrul unor
instituţii specializate, care elaborează şi răspîndesc aceste cunoştinţe,
pregătesc specialişti jurişti de calificare înaltă. 47

47Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ, соч.,c.52; Шмоткин O.B., указ, соч., с.88; Сливка С.С.,
указ, соч.,с.98.
27
 I

Profesia juristului se caracterizează prin următoarele trăsături:

1) este o profesie umană;
2) are un caracter public (statal);
3) are o orientare educaţional-psihologică;
4) are un caracter de cercetare, creator;
5) independenţă şi imparţialitate în luarea de hotărîri;
6) profesionism;
7) activitatea are caracter juridic, prin aceasta deosebindu-se de
activitatea economică, de conducere, culturală etc.
Separarea juriştilor într-o grupă profesională aparte are un caracter
obiectiv. Istoria demonstrează că juriştii, ca grup social cu caracter
profesional, au fost recunoscuţi de mult, cînd a apărut necesitatea de a
conduce, în conformitate cu dreptul, acţiunile participanţilor la procesul
juridic, de a întocmi documente juridice şi a acorda consultaţii în
soluţionarea conflictelor şi a altor situaţii de viaţă. Unii autori menţionează
că patria juriştilor profesionişti se consideră Roma antică (Ulpian, Iulian,
Pomponiu, Marc Aureliu, Papinian, Gaius, Istinian)48.
Odată cu scurgerea timpului profesia juristului s-a schimbat,
modificîndu-şi conţinutul şi destinaţia socială.
Conform unui autor 49 , juristul este un specialist profesionist care a
însuşit un set complet de cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi în conformitate cu
standardul de stat şi care deţine dreptul să ocupe anumite posturi în sfera
practicii juridice, adică să desfăşoare activitate juridică practică.
Alt autor50 consideră juristul o persoană cu studii juridice superioare,
care posedă abilităţi şi deprinderi de aplicare a acestora în activitatea
practică. Minca juristului este legată de fapte reale de viaţă, cu colectare,
analiză, apreciere, controlul calificării juridice.
Potrivit opiniei autorilor Gusarev şi Tihomirov, juristul este un
profesionist înzestrat cu cunoştinţe juridice fundamentale şi speciale, ferm
convins în destinaţia exclusivă a dreptului şi a legalităţii pentru societate,
care în mod calificat foloseşte instrumentele juridice în numele apărării
drepturilor şi intereselor legale ale oamenilor51.
în fine, S.S. Alexeev consideră juristul o persoană competentă în
jurisprudenţă, care deţine cunoştinţe juridice profesionale (fundamentale şi
specializate) şi capacitatea de a le aplica în activitatea practică 52.

Р Упоров И.В., Профессия юрист, Ростов-на-Дону, 1999, с. 41.

49 Скакун О.Ф., указ, соч., с. 38.
50 Введение в юридическую специшъностъ, указ. соч., с. 10.

28Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., указ, соч., с.60.

51
55 Алексеев С.С., указ, соч., с. 13.
 I

Reieşind din aprecierile de mai sus, putem evidenţia cîţiva indicatori ce

caracterizează specialistul jurist:
1. Cunoştinţele juridice fundamentale, specializate şi profesionale.
Fundamentale sunt cunoştinţele ce denotă o înţelegere profundă a
legităţilor interne ale dreptului, specificul şi rolul în viaţa societăţii. Aceste
cunoştinţe cuprind noţiuni generale şi speciale sau ramurale despre drept.
Prin specializare înţelegem detalierea şi concretizarea cunoştinţelor
juridice. Aceasta presupune stăpînirea deplină a materiei de drept, a
tehnicii jurisprudenţei, care corespund necesităţilor practice în imul sau în
alt sector al activităţii juridice (de urmărire penală, judecătorească,
notarială).
Profesionismul în domeniul juridic presupune: aprofundarea
permanentă a cunoştinţelor acumulate şi însuşirea materiei noi, cunoaşterea
şi aplicarea literaturii ştiinţifice, găsirea cu uşurinţă a normelor juridice în
legi, cunoaşterea mijloacelor de codificare a practicii judiciare etc.
Profesionismul este calitatea de bază a activităţii juridice.
A acţiona profesionist înseamnă:
— a exercita activitatea conform regulilor, elaborate şi confirmate
într-o ordine stabilită;
— a poseda o calificare bazată pe instruire specială;
— a activa în temeiul normelor moral-juridice, psihologice, politice,
economice, etice şi estetice;
— a fi supus controlului organului de stat respectiv sau asociaţiei de
specialişti, dar a fi independent în faţa celor neprofesionale (de exemplu, a
unui partid);
— a asigura executarea neîntreruptă, la nivelul corespunzător, în
conformitate cu sarcinile stabilite, a muncii.
Activitatea calificată trebuie să fie remunerată corespunzător.
2. Abilitatea (iscusinţa). Juristul este specialist dacă poate aplica
cunoştinţele sale în activitatea practică, poate soluţiona probleme juridice.
Priceperea nu este numai cunoştinţe, ea include şi dobîndirea unor
capacităţi de lucru, experienţă în aplicarea practică a cunoştinţelor. Anume
aici se manifestă aptitudinile specialistului. Fără activitate practică juristul
nu poate să se afirme, el trebuie să participe la soluţionarea cazurilor
juridice. Nivelul de calificare are un indicator calitativ precis: anii de
activitate practică. Anume în organele de drept, în îndeplinirea funcţiilor se
obţine priceperea - abilităţi, stil, experienţă.
Dacă în cazul cunoştinţelor, indicatorul principal al pregătirii
fundamentale şi specializate este gîndirea juridică dezvoltată, atunci la

29
capitoiul pricepere indicatorul este asimilarea practicii juridice -
judecătoreşti, de anchetă, din domeniul procuraturii etc. Prin acest indicator
de asimilare a practicii, un specialist de calificare înaltă se deosebeşte de
unul necalificat, mediocru.
3. Simţul dezvoltat al dreptăţii şi legalităţii, adică separarea cu siguranţă a
celor drepte de nedrepte, care exprimă întregul spirit al activităţii juridice.
Generalizînd cele expuse mai sus, putem menţiona că specialistul, în
orice domeniu al practicii juridice, trebuie să aibă un nivel de calificare.
Calificarea juristului - nivelul de pregătire, prezenţa cunoştinţelor şi
aptitudinilor enumerate mai sus - este necesară pentru îndeplinirea
obligaţiilor profesionale. Pentru unele specialităţi este principială şi
prezenţa pregătirii fizice (poliţie, securitate, procuror). De regulă, juriştii au
capacităţi şi calităţi diferite, care influenţează calitatea vieţii lor sociale şi
cultura lor juridică. Pentru o orientare mai sigură, indicăm unele calităţi ale
personalităţii care influenţează nivelul calificării:
— profesional-constructive (de muncă): respectul faţă de lege,
capacitatea de muncă şi de a aprecia activitatea sa, responsabilitate pentru
soarta oamenilor, vocaţia pentru profesia sa, capacitate, punctualitate şi
disciplină în activitate;
— moral-etice: concepţii etice înalte, statornicia principiilor morale,
conştiinciozitate, principialitate, responsabilitate, capabil să ia răspunderea
asupra sa, umanism, intoleranţă faţă de infractori;
— intelectuale: facultatea de a separa principalul de secundar, esenţa de
auxiliar, erudiţie, logică, chibzuinţă, rezonabilitate, independenţă şi abilitate
în gîndire, constructivitate şi pronosticare, memorie productivă şi spirit de
observaţie;
— emoţional-volitive: răbdare, stimă, reţinere, ponderaţie (cumpătare);
— organizaţionale: însuşirea de a organiza munca sa, a colegilor şi
colectivului, insistenţă, voinţă, oportunitate, deprinderi de autodisciplină.
Trăsăturile specifice profesiei juridice, ce o deosebesc de alte profesii:
— caracterul de masă. In prezent activitatea juridică este exercitată de
mii de specialişti, care efectuează un număr impunător de activităţi juridice
semnificative, rezolvă zilnic sute şi mii de cazuri juridice. Această armată de
jurişti nu doar este mare la număr, dar alcătuieşte o sferă aparte a activităţii
sociale, ce satisface interese importante vitale. Cantitatea aceasta mai
presupune şi profesarea unui şir de specialităţi, care deschid largi
posibilităţi pentru realizarea capacităţilor şi potenţialului multor subiecţi de
drept;

30

I
 —caracterul de elită, adică ceea ce este ales şi de valoare. Aceasta
înseamnă că activitatea juridică poate s-o îndeplinească nu oricine, ci doar
persoane împuternicite, care posedă cunoştinţe şi capacităţi
corespunzătoare.
Luînd în considerare creşterea permanentă a rolului dreptului şi a
procedurii juridice, penuria de cadre calificate, prestigiul muncii juridice* şi
solicitarea studiilor juridice, putem afirma că profesia juridică este una de
elită;
— responsabilitatea deosebită a profesiei juridice.
De sfatul sau hotărîrea juristului, în mare măsură, depinde soarta
omului, bunăstarea familiei, poziţia materială a ei, dezvoltarea economică a
societăţii. Greşelile în activitatea juristului reprezintă o ameninţare directă a
intereselor obşteşti, care sunt ocrotite de drept. Pentru orişice greşeală fiecare
jurist poartă răspundere personală, fapt ce impune o atitudine conştiincioasă
faţă de munca sa;
— caracterul conflictual. Activitatea juridică foarte des se desfăşoară
prin ciocnirea unor interese opuse, în condiţiile unei lupte directe sau prin
contraacţiuni: inculpat —parte vătămată, reclamant —pîrît,
contravenient —colaborator al organelor de drept. Prezenţa neînţelegerilor
este dictată de multitudinea intereselor şi necesităţilor sociale. Rolul
juristului este de a găsi un compromis în această luptă, care ar satisface
interesele ambelor părţi;
—atractivitatea, adică, orice lucru calificat cere de la executor prezenţa
unui anumit nivel de intelect (cunoştinţe profesionale, criterii de apreciere,
sentimente, etichetă profesională, tact). în timpul rezolvării cazurilor, juristul
trebuie să aplice cerinţele generale ale normei juridice, la o situaţie concretă
de viaţă, după care să adopte hotărîrea respectivă. Acest fapt, la rîndul său,
presupune o încordare intelectuală la prognozarea viitorului curs al
acţiunilor, modelarea situaţiilor posibile, determinarea mijloacelor de
preîntîmpinare;
—caracter colectiv. Deşi profesia juristului este independentă, cu
responsabilitate deosebită, un număr impunător de hotărîri se bazează pe
rezultatul activităţii unui colectiv de persoane (ofiţeri de urmărire penală,
avocaţi, procurori, martori, experţi). Putem vorbi chiar despre o colectivitate
a instituţiilor juridice în ansamblu, care pot să-şi îndeplinească funcţiile doar
prin contacte strînse şi legături reciproce.

Autoritatea profesiei juridice se manifestă prin rolul în societate al judecătorului, avocatului,

procurorului, notarului, ofiţerului de urmărire penală şi al altor jurişti profesionişti. Aceasta
depinde de politica statului şi de pregătirea juriştilor specialişti şiactivitatea lor practică cu
standardele profesionale, care se manifestă prin normativele deontologice ale culturii lui.

31
 I

Referindu-se la specificul profesiei juristului, S.S. Alexeev mai

deosebeşte caracterul politic al profesiei juridice, bazîrtdu-se în esenţă pe
statutul juridic—statal al juristului şi activitatea statală (publică) ce o
îndeplineşte53şi caracterul concret al activităţii juridice care se manifestă prin
stricta respectare a normelor juridice, iar fiecare faptă, acţiune săvîrşită sau
hotărîre luată trebuie să se deosebească prin precizie.
Nu exclude din lucrul juristului nici umanismul, care presupune o
activitate permanentă cu oamenii, fapt care cere obiectivitate, echitate,
corectitudine şi compasiune faţă de soarta omului. De multe ori în virtutea
misiunii juristul penetrează intimitatea oamenilor, lumea spirituală a lor. In
această privinţă profesia juristului poate fi comparată doar cu cea a
scriitorului sau medicului.
Unii autori consideră că profesia juristului are un caracter creativ şi
romantic. Aceasta se explică prin faptul că juristul aplică cunoştinţele în mod
creativ, cu stricta respectare a legalităţii. Romantismul nu înseamnă fantezii
sterile şi libertate în gîndire, ci presupune o activitate plină de fapte, istorii,
uneori captivante, interesante, pline de frămîntări, enigmatice. Dezlegarea
acestora este dificilă, dar provoacă şi bucurie. Prin aceasta se şi manifestă
romantismul profesiei juristului.

§ 5. Autoritatea profesiei juridice

Autoritatea profesiei juridice rezidă în misiunea în societate a

judecătorului, avocatului, procurorului, consultantului juridic, notarului,
anchetatorului şi a altor jurişti profesionişti. Autoritatea profesiei juridice în
mare măsură depinde de:
— politica de drept a statului;
— conformitatea pregătirii şi activităţii practice a juristului cu
standardele profesionale, care se manifestă prin respectarea normativelor
deontologice ale profesiei sale.
Referitor la primul aspect, putem menţiona că politica juridică a
statului deţine mai multe posibilităţi de a spori autoritatea profesiei
juridice, şi anume:
— consolidarea supremaţiei dreptului;
— adoptarea de legi calitative;
— pregătirea cadrelor de înaltă calificare;
— crearea unor condiţii necesare şi speciale pentru asistenţa juridică a
populaţiei în procesul activităţii de aplicare a dreptului;
— contracararea încălcărilor legalităţii şi ordinii de drept în stat.

53 AneKceeB C.C., yxo3. con., crp.87.

32
 I

în ceea ce priveşte al doilea aspect, autoritatea profesiei juridice

depinde de corespunderea activităţii juristului standardelor profesionale,
respectarea normativelor deontologice ale culturii lui, care se manifestă prin
următoarele:
— obligaţiile profesionale trebuie să fie prioritare faţă de alte ocupaţii
ale juristului;
— prin activitatea sa juristul nu este în drept să dăuneze interesele altor
persoane în favoarea intereselor personale;
— în orice situaţie juristul trebuie să acţioneze profesionist, avînd grijă
de demnitatea şi onoarea sa, să evite situaţiile ce ar pune la îndoială reputaţia
şi obiectivitatea sau competenţa sa;
— juristul este obligat să se supună autocontrolului pentru a
preîntîmpina şi suprima încălcarea regulilor deontologice.
Autocontrolul este obligatoriu pentru juriştii care lucrează în sfera
publică, precum şi pentru cei din sfera privată. El are o semnificaţie aparte în
cadrul unor profesii juridice (avocaţi, notari privaţi), ce deţin o autonomie
determinată faţă de stat, liberă de influenţa lui. însuşi statul contează pe
aceste profesii ca ele să prezinte o autoritate influentă în susţinerea bazelor
juridice ale puterii publice, să se opună abuzurilor de serviciu. Această
autonomie sancţionată a profesiei juridice presupune o responsabilitate
ridicată, capacitate de autocontrol.
Prestigiul profesiei juridice este determinat în primul rînd de
aprecierea celor din jur. Prin comportamentul său juristul este obligat să
trezească un respect profund faţă de profesia juridică, să menţină autoritatea
ei. El trebuie să ia parte la orice fel de activităţi importante pentru atingerea
acestui scop. Pornind de la faptul că funcţia socială a profesiei juridice este
de a transpune normele general umane, juridice şi morale în activitatea
profesional juridică prin coordonarea intereselor sociale cu cele profesionale,
crearea unor premise şi condiţii favorabile pentru realizarea unor sarcini
juridice concrete, juriştii de diferite profesii (avocaţi, judecători, procurori
ş.a.) în mod oficial au stabilit s-au urmează să stabilească norme
deontologice ce sunt înaintate faţă de activitatea profesională a lor cu scopul
realizării autocontrolului. Normele nu doar consolidează disciplina şi simţul
datoriei în rîndurile juriştilor, ci şi contribuie la ridicarea autorităţii
organelor de drept, grupurilor profesionale de jurişti, atît în ţară cît şi peste
hotare.
Conducătorii de diferit nivel au apreciat, pe bună dreptate, rolul
dreptului şi locul profesiei juristului în sistemul dreptului. Un indicator ce
dovedeşte atenţia societăţii şi a statului faţă de profesia juridică şi sporirea
autorităţii ei este instituirea sărbătorilor profesionale în Republica Moldova:

33
 — Ziua juristului la 19 octombrie53;
— Ziua procuraturii la 29 ianuarie54;
— Ziua poliţiei la 18 decembrie55.

Tema 3.
CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI
§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei §
2. Cultura profesional juridică a juristului § 3.
Gîndirea profesională a juristului
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei profesionale a
juristului § 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei

§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei

La dezvăluirea elementelor structurale ale deontologiei juridice, un rol

esenţial îl are cultura juridică. în literatură se menţionează că „depăşirea
crizei spirituale pe care o trăieşte civilizaţia în prezent nu poate fi obţinută
doar prin reforme formale şi externe. Esenţa constă în reînnoirea conştiinţei
şi culturii juridice. Primul şi ultimul cuvînt rămîne de domeniul spiritului
care, în cazul nostru, ţine de conştiinţa juridică" 56 . Dreptul joacă un rol
esenţial în viaţa societăţii contemporane. Definiţia cea mai generală a lui
poate fi redusă la totalitatea regulilor generale scrise, care asigură ordinea
publică. Exercitarea acestor reguli este garantată de organe şi organizaţii
speciale care formează obiectul unei griji deosebite a oamenilor politici,
statului, societăţii. însă aceasta nu este de ajuns. Normele vor putea fi uşor
de realizat dacă vom fi preocupaţi permanent de nivelul culturii juridice.
Cultura juridică, concentrînd o totalitate de cunoştinţe şi deprinderi,
presupune capacitatea de a aplica în practică normele juridice ce ar asigura
legalitatea, ar convinge individul în importanţa dreptului şi mijloacele de
realizare a lui, în responsabilitatea pentru actele ce se

53Decretul Preşedintelui RM privind instituirea sărbătorii profesionale - Ziua Juristului - 19

octombrie, din 11.10.2000, M.O. nr. 130-132,19.10.2000
54Decretul Preşedintelui RM privind instituirea zilei lucrătorilor procuraturii nr.ll din

26.01.96, M.O. nr.8-9,08.02.1996

55 Hotărîrea Parlamentului RM cu privire la declararea sărbătorii profesionale a colaboratorilor

afacerilor interne Ziua Poliţiei, nr. 12-13, XII din 01.12.92, M.O. nr. 12, din 30.12.92
56 Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва 1983, c.22.

34
săvîrşesc practic. Cetăţenii doar atunci vor avea încredere în apărătorul
legii, cînd totalmente vor fi siguri că experienţa, cunoştinţele şi convingerea
acestui jurist, nivelul lui de cultură juridică se vor manifesta cu eficienţă
sporită.
Cultura, în general, poate fi definită ca totalitatea valorilor materiale şi
spirituale, create şi aflate în proces de creaţie de către omenire pe parcursul
practicii istorico-sociale şi care caracterizează o anumită treapta de
dezvoltare a societăţii.
Cultura juridică este o parte a culturii societăţii, se bazează pe ultima,
reflectă nivelul de evoluţie a ei, a mentalităţii poporului. Ea se dezvoltă în
permanentă colaborare cu cultura politică, estetică, etică, economică etc.
Toate aceste tipuri de cultură realizează în comun aceleaşi sarcini -
formarea climatului moral juridic în societate, chemat să asigure libertatea
reală a comportamentului persoanei, corelat cu responsabilitatea faţă de
societate, asigurînd drepturile ei, protecţia socială, respectarea demnităţii,
adică plasarea omului în centrul fenomenelor politice, economice, sociale.
In teoria dreptului, ca şi în filozofie, nu există o înţelegere unică a
categoriei cultură juridică. De exemplu, P.V. Sinincova consideră cultura
juridică drept sferă a practicii umane, alcătuită dintr-o totalitate de norme,
valori, instituţii juridice, procese şi forme, care îndeplinesc funcţia de
orientare social juridică a oamenilor într-o societate concretă57.
S.S. Alexeev menţionează că cultura juridică întruchipează starea
conştiinţei juridice, a legalităţii, perfecţiunii legislaţiei juridice care reflectă
stabilirea şi dezvoltarea dreptului ca valoare socială, adică un fel de
„bogăţie juridică" a societăţii58.
După V.P. Salnicov, cultura juridică este un fenomen social deosebit
înţeles ca stare calitativ juridică a persoanei, societăţii, ce poate fi
structurată după diferite componente: drept, conştiinţă juridică, relaţii
juridice, legalitate şi ordine de drept, activitate legală a subiecţilor59.
în general, cultura juridică poate fi definită ca un sistem de valori juridice,
reprezentări şi directive care corespund nivelului de dezvoltare juridic ca al
omenirii, societăţii, persoanei. Sistemul de valori juridice cuprinde: activismul
subiectelor în sfera dreptului, respectarea conştientă a prescripţiilor
juridice, eficacitatea reglementării juridice, realizarea

57 Теория государства и права/ Под ред. Матузова Н.И., Малько А.В., Москва, 1995, с.473.
58Алексеев С.С., Теория права, Москва, 1997.
59 Сальников В.П., Правовая культура (Актуальные проблемы теории права), Уфа, 1995,с.180.
35

I (
 I

drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, legi funcţionale, tehnică legislativă

perfectă, ştiinţă juridică avansată, învăţămînt juridic, practică juridică
eficientă şi ordine de drept stabilă61. Toate acestea poartă denumirea de
realitate juridică a societăţii.
Cultura juridică poate fi clasificată în:
- cultură juridică a societăţii;
- cultură juridică a personalităţii;
- cultură juridică a unui grup profesional sau cultură juridică
profesională.
Cultura juridică a societăţii reprezintă sistemul de valori juridice
acumulate şi permanent dezvoltate de ştiinţa juridică, învătămînt şi
practică, cu scopul asigurării unei stări calitative a vieţii juridice a
persoanei şi societăţii sau, cu alte cuvinte, este nivelul general al
conştiinţei juridice a organismului social, ce reflectă protecţia
drepturilor şi libertăţilor persoanei. Cultura juridică a societăţii este
instrumentul de transformare a realităţii juridice. Numai năzuinţa spre
libera folosire a drepturilor, îndeplinirea îndatoririlor, respectarea
interdicţiilor, activismul cetăţenilor contribuie la formarea societăţii
civile şi a statului de drept. Structura culturii juridice a societăţii
include:
1) Cultura conştiinţei juridice’ - nivelul înalt al conştiinţei juridice
înseamnă informarea în modul corespunzător a societăţii cu legislaţia,
aprecierea legii de pe poziţia dreptăţii şi apărarea drepturilor omului.
2) Cultura comportamentului juridic - stricta respectare a legii de
către toţi cetăţenii şi funcţionarii publici; comportament legal adecvat
din partea tuturor membrilor societăţii, stabilirea şi menţinerea ordinii
de drept în socitate.
3) Cultura practicii juridice - o cultură înaltă a tehnicii legislative şi
juridice, conformarea normelor la standardele stabilite şi definiţiile
ştiinţifico-teoretice, tradiţii, obiceiuri, acorduri internaţionale. Aceasta
mai presupune cultură înaltă a activităţii poliţiei, judecătoriei,
notariatului, procuraturii, avocaturii şi a tuturor organelor centrale şi
locale.
Cultura juridică a societăţii se manifestă şi prin activismului social-
juridic al persoanelor aparte, al grupurilor profesionale, al tuturor
subiecţilor de drept.
Cultura juridică a persoanei întruneşte sistemul de cunoştinţe juridice,
deprinderi şi abilităţi, ce determină nivelul juridic de dezvoltare a ei şi
care bl Нено-Неновки, Право и ценности, Москва, Прогресс, 1987, с.191.
Conştiinţa juridică este determinată drept totalitate a reprezentărilor şi emoţiilor ce
reflectă atitudinea oamenilor (naţiunilor, poporului) faţă de dreptul existent şi cel dorit
(vezi: Любащиц В.Я., Мордовец А.Ю., Тимощенко И.В., Теория государства и права,
Ростов-на-Дону, 2002, с.487)
 I

36
îi asigură un comportament legal în dezvoltare. Persoana trebuie, alături de
cunoaşterea legilor, să ştie cum să le aplice în mod legal. Nu va fi
considerată juridic cultă persoana ce cunoaşte legile, dar le aplică în scopuri
ilegale. Aşadar, indicatorul culturii juridice a personalităţii se exprimă prin
activismul juridic, adică prin interesul în realizarea normelor juridice şi a
principiilor juridice în toate domeniile vieţii sociale. La realizarea culturii
juridice, fiece persoană îşi elaborează un stil al culturii comportamentului
legal 60 . Acesta presupune respectarea permanentă a principiilor legale
specifică rezolvării problemelor vitale prin alegerea stilului corect de
comportament în funcţie de:
— nivelul de înţelegere şi reproducere a valorilor culturii juridice a
societăţii;
— specificul activităţii profesionale;
— particularităţile irepetabile ale creaţiei fiecărei persoane.
Cultura juridică a unui grup profesional reprezintă un sistem de
valori juridice, specific unui grup de persoane care în virtutea profesiei
desfăşoară o anumită activitate, ce necesită instruire specială şi pregătire
practică. De regulă, aceasta se referă la cultura unui grup de lucru (medici,
ingineri, jurişti) ai cărui membri sunt persoane purtătoare ale culturii
juridice profesionale.
Evidenţiind trei tipuri de cultură juridică, să nu uităm că în viaţa reală
ele se află în strînsă legătură: cultura juridică a societăţii nu poate exista fără
cultura juridică a membrilor ei; aceasta este condiţia, forma şi rezultatul
activităţii cultural-juridice a persoanelor şi grupurilor lor profesionale.

§ 2. Cultura profesional juridică a juristului

Cultura profesional juridică constituie cultura juridică a apărătorilor

legii (juriştilor). Ea presupune un sistem de cunoştinţe profesional juridice,
deprinderi şi îndatoriri, ce caracterizează nivelul dezvoltării juridice a
persoanei, realizat în procesul exercitării fucţiilor de lucru, în strictă
conformitate cu legea.
Cultura profesional-juridică a juristului include:
1) Informarea juridică - cunoaşterea legislaţiei şi a posibilităţilor ştiinţei
juridice, cunoaşterea normelor de drept şi a specificului realizării lor. Cel ce
nu cunoaşte legea nu poate s-o aplice, să apere drepturile şi libertăţile
persoanei.

60 CxaxyH 0.<î>., yKca.con., c.194.

37
 2) Convingerea în necesitatea şi folosul social ale dreptului, adică ale legilor
şi altor acte normative; în valoarea dreptului ca măsură a libertăţii şi
dreptăţii. Juristul trebuie să aibă o atitudine respectuoasă faţă de drept.
3) Capacitatea de a folosi instrumentariul juridic - legi şi acte subordonate,
tehnică juridică, realizările ştiinţei şi practicii juridice. Un jurist trebuie să
slujească cinstit legea, să-şi îndeplinească datoria profesională, să fie la
curent cu toate realizările practicii şi ştiinţei, să poată aplica orice tehnică
novatoare.
In literatura de specialitate se subliniază că cultura juridico-
profesională mai include: măiestria şi gîndirea profesional juridică, bagajul de
cunoştinţe generale, calităţile etice-profesionale şi responsabilitatea social- politică
şi civilă61.
Un factor important în cultura juridică profesională îl prezintă rolul
suprem al dreptului, supremaţie care reflectă starea de lucruri în sistemul
dreptului: pregătirea juriştilor specialişti; rolul serviciilor juridice în toate
sferele vieţii sociale; autoritatea instanţelor judecătoreşti, avocaturii,
procuraturii, notariatului, poliţiei; nivelul de dezvoltare a instituţiilor
ştiinţifico-juridice; eficacitatea activităţii organizaţiilor profesional juridice
obşteşti şi altele.
Cultura profesional juridică a juristului se bazează pe cultura juridică
a societăţii. în acelaşi timp, o influenţează pe ultima, ridicînd-o la un nivel
mai înalt, devenind stimulator al dezvoltării ei. Conţinutul culturii
juridice a juristului include: cunoaşterea normelor juridice, respectarea
dreptului, deprinderea de a se conduce de legi şi de alte instrucţiuni de
serviciu, convingerea în corectitudinea şi justeţea normelor de drept,
activismul în executarea atribuţiilor de serviciu. Conform Principiilor
generale ale activităţii juridice elaborate de ONU, juriştii sînt „reprezentanţii
principali care înfăptuiesc justiţia" 62. Astfel, ca apărători ai drepturilor
clienţilor şi ai justiţiei în general, juriştilor le revine rolul determinant în
funcţionarea unei societăţi democratice.
Rolul culturii profesional juridice a juristului se reflectă în toate
elementele structurale ale culturii juridice a societăţii:
1) La nivelul conştiinţei - atitudinea societăţii, statului, persoanei faţă
de drept.
Nivelul conştiinţei juridice a juristului în mare măsură determină
gradul de asimilare (înţelegere şi cunoaştere) a dreptului de către cetăţeni,
persoane cu funcţie de răspundere. De calitatea lucrului unui

вОкусовА.П., указ.соч., c.126.

62Хрестоматия по юридической деонтологии/ Под ред. Скакун О.Ф., Эспада, Харьков, 2002,
с.12.
38
jurist depinde recunoaşterea de către cetăţean a valorii dreptului în sfera
relaţiilor sociale, adică cunoaşterea şi înţelegerea sensului dreptului;
capacitatea de a interpreta unele sau altele prescripţii legale; aplicarea
cunoştinţelor juridice acumulate în activitatea practică; folosirea legilor
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale; aptitudinea de a
se putea descurca în situaţii juridice complicate.
Acest fapt însă nu înseamnă că cetăţeanul trebuie să cunoască şi să
aplice perfect dreptul. Spre deosebire de jurist, acesta foloseşte minimumul
de cunoştinţe juridice ce-i sunt de folos în familie, la serviciu sau în viaţa de
zi cu zi, de exemplu: cunoaşterea principiilor dreptului, unor norme ale
dreptului constituţional, muncii, familiei, civil, antreprenoriatului,
înţelegerea responsabilităţii pe care o are faţă de drepturi şi îndatoriri.
Cetăţeanul de asemenea trebuie să cunoască în linii generale normele ce
reglementează răspunderea juridică, ordinea de tragere la răspundere, vîrsta
de la care survine răspunderea penală şi civilă.
Conştiinţa profesional juridică a juristului influenţează starea generală
de respectare a normelor juridice, ce asigură drepturile şi libertăţile
persoanei. Ea se manifestă nu doar printr-o atitudine stabilă faţă de drept şi
practica aplicării lui, dar şi prin racordarea lui la prescripţiile juridice.
înţelegerea utilului, necesităţii şi echităţii în aplicarea legii, deprinderea de a
o respecta sînt trăsături specifice ale conştiinţei juridice a juristului ce în mod
pozitiv vor influenţa conştiinţa juridică a persoanelor cu care contactează.
Statul trebuie să aibă grijă ca fiecare judecător, procuror, ofiţer de
urmărire penală şi alţi lucrători din sfera dreptului să aibă în cabinetul de
lucru literatura normativă necesară, să aibă posibilitatea să participe la
seminare, cu ajutorul statului şi în mod individual să-şi ridice nivelul
profesional.
2) La nivelul dezvoltării activităţii de elaborare a legislaţiei şi calitatea
ei, adică cît de bine reflectă ea interesele societăţii, grupurilor sociale şi ale
personalităţii.
De juristul care elaborează legile şi de cultura lui profesională depinde
calitatea legislaţiei: bine chibzuită, coordonată, statică şi dinamică, corelată,
tehnica juridică corectă, acte normative adoptate şi publicate la timp.
Juristul ia parte la toate etapele procesului legislativ, determinînd în aşa
fel nivelul culturii legislative; el participă la formarea şi sistematizarea
actelor normative, fiind obligat să le asigure desăvîrşirea.

39
 Un rol aparte îl au juriştii participanţi la procesul legislativ de
implementare în legislaţia naţională a convenţiilor internaţionale şi
europene pe problemele asigurării drepturilor şi libertăţilor omului.
3) Asupra stării practicii juridice, în primul rînd, a activităţii organelor
de drept.
Activitatea practică a juristului este indicatorul nivelului culturii de
aplicare a dreptului în stat. Ea se reflectă în aplicarea legislaţiei, în
activitatea ordonată de examinare a problemelor juridice, a cazurilor
juridice şi ducerea lor pînă la rezolvarea definitivă. Judecătorii, procurorii,
avocaţii, poliţiştii, vameşii, notarii, colaboratorii din organele securităţii
naţionale şi din alte structuri statale şi obşteşti, unde este prestată munca
juristului, datorită profesionismului, sînt în stare să ridice cultura juridică a
societăţii, a grupului social, a personalităţii.
4) în consolidarea regimului legalităţii şi ordinii de drept.
Ordinea de drept în societate este indicatorul culturii juridice nu
doar a societăţii, ci şi a fiecărui cetăţean. Astfel, dacă relaţiile sociale sunt
ordonate, persoanele săvîrşesc doar acţiuni legale şi acesta reprezintă un
merit al juristului. Juristul este numit barometru al stării legalităţii, iar
convingerea lui în necesitatea respectării prescripţiilor juridice este o bază
sigură a regimului de respectare a legalităţii de către cetăţeni şi consolidării
ordinii de drept în societate65. Ordinea de drept în societate, autoritatea
legilor depind de capacitatea juristului de a explica normele şi de a îndeplini
îndatoririle profesionale în modul corespunzător.
Nivelul culturii juridice profesionale a juristului este determinat de
gradul de dezvoltare a culturii fiecărui jurist în parte, de instruirea juridică
şi nivelul calificării. Fiecare jurist la locul său de lucru trebuie să corespundă
funcţiei ce o deţine, să consolideze autoritatea profesiei sale, să ridice
cultura juridică a societăţii.
Juristul profesionist, care stăpîneşte o cultură juridică înaltă, în practică
înfăptuieşte un şir de sarcini deontologice: umanizarea procesului juridic,
lupta cu birocraţia şi formalitatea, cu deformarea profesională. Aşadar,
cultura profesional juridică a unui jurist comportă următoarele calităţi:
— cultura juridică se manifestă nu prin măiestria de a utiliza
terminologie juridică la modă, dar prin aptitudinea de a se descurca în cele
mai încurcate cazuri juridice în interesul unei justiţii supreme pentru
pătimit;
— cultura juridică presupune acordul juristului profesionist de a
merge la risc în scopul soluţionării unei probleme complicate, în numele
triumfului justiţiei şi legii;
65CKaKVH O.0., yK03.coH., c.201.
40
i

— profesionistul cu cultură juridică înaltă va pleda pentru rezultate

excelente în muncă de dragul omului, nu pentru a câştiga faimă personală;
— cultura profesional juridică se manifestă nu în capacitatea de a
defăima infractorul şi a „lustrui" nevinovatul, ci în suportarea consecinţelor
pentru manifestarea neprofesionismului63.

§ 3. Gîndirea profesională a juristului

Pentru a înţelege şi a cunoaşte lumea înconjurătoare, a evidenţia

corelaţia dintre lucruri şi fenomene, avem nevoie de raţiune. Activitatea
omului este rezonabilă datorită gîndirii. Gîndirea dă răspuns la întrebări ce
nu pot fi rezolvate prin reflecţii sensibile nemijlocite. Gîndirea se manifestă
prin perceperea, în mod nemijlocit şi generalizat, a realităţii prin noţiuni,
judecăţi, raţionamente64.
Gîndirea profesională a juristului este un proces de reflectare a
conţinutului informaţional - juridic, ce s-a format datorită standardelor
profesionale stabilite şi serveşte drept orientare generalizată într-o situaţie
concretă, profesional juridică a realităţii. Abilitatea de a gîndi juridic
înseamnă operarea bine stabilită cu noţiuni, în condiţiile unei situaţii
importante juridico-practice apărută în activitatea juristului. Gîndirea
judecătorului, avocatului, ofiţerului de urmărire penală este practică, în
fiecare etapă ea fiind legată de anumite manifestări practice.
Astfel, ofiţerul de urmărire penală, cercetînd locul săvîrşirii infracţiunii,
depistează urme ale unui eveniment trecut. Stabilind legături esenţiale (care
cu siguranţă se repetă de la un caz la altul) între evenimente prin gîndirea
logică, ofiţerul de urmărire penală reconstruieşte întreg tabloul desfăşurării
posibilului eveniment. Această reconstrucţie are loc prin înţelegerea
legăturilor dintre manifestările exterioare şi esenţa faptelor produse în
realitate. Faptul dat este posibil dacă juristul deţine anumite cunoştinţe şi le
poate generaliza. însă aceasta nu este suficient, fiind necesare şi informaţiile
obţinute în procesul examinării materialelor dosarului şi a personalităţii
bănuitului. Gîndirea va lega experienţa anterioară cu informaţia
nou-obţinută, le va analiza, va selecta necesarul şi, ca rezultat, va rezolva
cazul. Toate aceste procese vor parcurge neapărat următoarele forme ale
gîndirii65:

63 Окусов А.П., указ.соч., с.140.

64 Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология профессиональной деятельности
юриста, Москва 2001, с.56.
65 Афанасьева О.В., Пищелко П.В., указ.соч., с.56. 41
 - judecata, ca formă a gîndirii care stabileşte legătura dintre obiecte şi
calităţile lor sau legătura dintre obiectele ce au legătură cu sfera profesional
juridică. Judecata juristului trebuie să posede normativitate, subtilitate şi
formalism în concluzii;
- raţionamentul, ca formă a gîndirii care se manifestă prin facultatea de
generalizare a calităţilor unui grup omogen de fenomene juridice,
asimilarea unor cunoştinţe noi din cele existente anterior. Concluziile
juristului nu trebuie să depăşească limitele stabilite de lege;
- noţiunea, ca formă a gîndirii ce reflectă înţelegerea esenţei unui
fenomen juridic concret, varietate a unui grup determinat de astfel de
fenomene. Prin noţiune răspundem la întrebarea; ce este aceasta? Calificînd
unul sau alt fenomen prin noţiune (furt, omor, şantaj etc.), juristul practic
totalizează activitatea de gîndire, regăsind-o în noţiunea deja prevăzută în
lege.
Astfel, în procesul de gîndire juristul depistează anumite trăsături
obiective comune fenomenelor juridice, calităţile lor generale şi face acest
lucru prin raţionamente, concluzii şi noţiuni.
Dinamica gîndirii juristului trece prin mai multe etape:
- evidenţierea, conturarea şi formularea situaţiei, legată de un
anumit obiect de gîndire, caracterizarea de fapt şi de drept a ei, trasarea
sarcinilor. Această primă etapă a activităţii de gîndire a ofiţerului de
urmărire penală precedează pornirea unui dosar penal;
- analiza posibilităţilor de folosire a mijloacelor şi metodelor
juridice de îndeplinire a sarcinilor înaintate, luînd în considerare
consecinţele şi limitele acceptate. Această etapă în cazul ofiţerului de
urmărire penală corespunde cu întocmirea unui plan desfăşurat de
cercetare a dosarului penal;
- alegerea unei variante optime de rezolvare, determinarea
rezultatelor posibile şi consecinţelor negative. Ofiţerul de urmărire
penală în această etapă face schema unor combinaţii tactice, programul
de activitate sub formă de acţiuni de urmărire şi cercetare, îndreptate
spre descoperirea infracţiunii.
Rezultatul gîndirii, de regulă, depinde de personalitatea juristului,
luînd în consideraţie calităţile lui individuale care dictează caracterul
alegerii în adoptarea unei sau altei hotărîri are o mare importanţă, în lipsa ei
nu este nici gîndire, nici hotărîre luată.
Gîndirea profesională a juristului este axată pe îndeplinirea sarcinilor
publice şi obşteşti cu ajutorul metodelor şi mijloacelor juridice, acţiuni şi
operaţiuni, hotărîri adoptate şi acte de realizare a lor, atribuirea unei
forme juridice relaţiilor sociale concrete.
Gîndirea juristului după caracterul său este pragmatică, deoarece pentru
el este important, în primul rînd, procesul realizării practice a
42
hotărîrilor luate, legalitatea lor, corespunderea cu competenţa şi sarcinile
organului pe care îl reprezintă66.
în fine, putem spune că gîndirea profesională a juristului prezintă un
şir de calităţi, care conferă acesteia o complexitate evidentă. Astfel avem:
— agerime - capacitatea de a evidenţia situaţia problematică;
— operativitate - rapiditatea gîndirii în urmărirea mersului procesului,
flexibilitate în aplicarea diferitelor metode;
— dinamism - orientarea în situaţie, capacitatea de a cuprinde întregul
tablou al cazului, de a separa secundarul de esenţial, propunerea,
dezvoltarea versiunilor;
— logică - consecutivitatea procesului de gîndire, capacitatea de a face
generalizări în procesul analizei faptelor juridice;
— spirit critic - capacitatea de a supune analizei critice situaţia şi faptele
juridice obţinute;
— obiectivitate - orientarea spre obţinerea unei informaţii imparţiale,
urmarea adevărului, pentru care este necesară ordonarea informaţiei
într-un anumut sistem (ipoteză, versiune);
— profunzime şi amploare - calităţi ce se completează reciproc, prima
denotă nivelul de pătrundere în esenţa obiectului studiat, iar cea de a doua
caracterizează multitudinea de aspecte ale fenomenului cercetat, precum şi
sferele înrudite cu acesta;
— flexibilitate - capacitatea de a vedea fenomenul studiat sub un nou
punct de vedere, descoperirea unor noi calităţi ale lui, trecerea la studierea
lor (de exemplu, un ofiţer de urmărire penală, la modificarea situaţiei,
trebuie să se conformeze repede Ia altă metodă de cercetare, să renunţe la
versiunea greşită, să depisteze posibilele lacune) 67.
Gîndirea profesională a juristului depinde de erudiţia sa, de cultura
generală şi experienţa profesională. Un jurist contemporan trebuie să-şi
formeze un nou tip de gîndire profesională, orientat spre activitatea lui
profesională în condiţiile statului de drept.

§ 4. Competenţa —indicator al măiestriei profesionale a juristului

Competenţa reprezintă cel mai relevant indicator al activităţii practice

profesionale a juristului specialist, al măiestriei lui în acel domeniu al
practicii juridice în care munceşte.
Competenţa, în sens juridic, cuprinde sfera de atribuţii recunoscută de
lege unui organ sau unei organizaţii. Competenţa organului statal

66 Васильев В.А., Юридическая психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург, 2002, с.228.

67 Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002, с.148.
43
desemnează un volum de împuterniciri, drepturi şi îndatoriri consfinţite în
lege sau în alt act normativ, responsabilităţi pentru îndeplinirea lor în mod
profesionist, conform sarcinilor înaintate (de exemplu, sarcina principală a
poliţiei este păstrarea ordinii publice).
Stabilind competenţa pentru fiecare organ, statul diferenţiază
atribuţiile lor publice. în cazul nostru competenţa juristului prevede
capacitatea de a exercita volumul de împuterniciri (drepturi şi îndatoriri)
stabilite în lege sau în alt act normativ şi de a purta răspundere pentru
îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor organului, în care
acesta îşi desfăşoară activitatea juridică practică. Competenţa juristului mai
presupune un sistem de calităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice
care reflectă nivelul cunoştinţelor acumulate, abilităţile, deprinderile,
experienţa şi alte calităţi ce caracterizează capacitatea lui de a se ocupa cu o
anumită activitate juridică concretă.
Responsabilitatea juristului survine pentru incapacitatea şi nedorinţa
de a îndeplini atribuţiile corect şi în volum deplin sau depăşirea lor,
amestecul în sfera de activitate a altor jurişti.
Competenţa juristului cuprinde un şir de elemente ce-i stabilesc esenţa:
— cognitiv (informaţional) - prezenţa unor cunoştinţe, capacităţi,
abilităţi necesare pentru îndeplinirea datoriei profesionale, permanenta lor
reînnoire şi desăvîrşire;
— normativ - volumul de împuterniciri (drepturi şi obligaţii), precum şi
responsabilităţi ale juristului stabilite de lege sau de alte acte normative;
— funcţional - capacitatea juristului de a îndeplini obligaţiile
profesionale în conformitate cu funcţiile şi sarcinile organului în baza
experienţei juridice personale, colective şi teritoriale.
Literatura specială menţionează că experienţa devine un instrument de
lucru care este acumulat în funcţie de personalitate 71.
Experienţă personală presupune totalitatea cunoştinţelor juridice,
procedeelor, deprinderilor, abilităţilor juridico-practice concrete, precum şi
realizările juristului.
Experienţa colectivă include sistemul realizărilor pozitive în activitatea
practică a unui colectiv concret de jurişti.
Experienţa teritorială concentrează toate rezultatele pozitive (personale şi
colective) obţinute în activitatea juriştilor, dintr-o anumită unitate teritorială
(oraş, sat, raion, sector).
întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare a unui imobil,
efectuarea expertizei documentelor, eliberarea informaţiei cu privire la
antecedentele penale, întocmirea unui proces-verbal de interogare sunt

71 Скакун О.Ф., указ.соч., c.237; Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., указ.соч., с.205. 44
 I

exemple de competenţă specială a juriştilor practicieni. Incompetenţa vine

ca o ameninţare directă pentru interesele clientului. Dacă juristul consideră
că nu-i stă în putere să acorde ajutor calificat clientului, el trebuie: să refuze
dosarul şi să-l transmită unui coleg mai competent, să invite în calitate de
partener un alt jurist, să solicite consultaţie unui coleg mai experimentat 68.
Competenţa juristului, adică conformitatea lui cu funcţia deţinută sau
profilul de activitate, poate fi stabilită:
— la intrarea în funcţie în cazul numirii sau alegerii (de exemplu,
judecător, procuror, notar nu pot fi persoane care nu deţin cetăţenia
Republicii Moldova, nu posedă studii superioare, nu au susţinut examene
de calificare sau fără vechime în muncă în specialitatea juridică respectivă);
— la eliberarea licenţelor pentru dreptul de a desfăşura o anumită
activitate juridico-practică (de exemplu, activitatea privată de avocat sau
notar);
— la atestarea pentru stabilirea gradului de calificare efectuată periodic
în rîndul juriştilor69.
Atestarea juristului este un proces de determinare a calificării,
aprecierea avansării şi calităţii cunoştinţelor, caracterizarea
profesionismului. Ordinea de atestare a juriştilor este stabilită în documente
oficiale, iar pentru desfăşurarea ei sunt înfiinţate comisii de atestare şi
calificare. Scopul atestării este de a ridica nivelul profesional al lucrătorilor
din sfera juridică.
Atestarea comportă următoarele sarcini:
a) determinarea nivelului de calificare profesională;
b) stabilirea conformităţii juristului cu funcţia deţinută;
c) reprezintă un imbold pentru a spori profesionismul, a mobiliza
forţele creative ale juristului, a ridica responsabilitatea pentru
consolidarea legalităţii, garantarea şi apărarea drepturilor
persoanelor.
în cazul atestării sunt verificate: prezenţa minimumului de cunoştinţe,
capacităţi, abilităţi, deprinderi, dobîndite în urma instruirii şi experienţei;
pregătirea emoţional volitivă pentru îndeplinirea activităţii profesionale
prin studierea motivelor alegerii profesionale, scopurilor de viaţă, căilor de
atingere a lor, conţinutul muncii şi aspiraţiile; capacitatea de a îndeplini o

68Vezi: Барщевский M., Адвокатская этика, Москва 2001, c.37

69 Atestarea şi calificarea au loc în special în rîndurile judecătorilor. Astfel, Legea cu privire la
colegiul de calificare şi atestare a judecătorilor nr.949 din 19.07.1996, art.23, menţionează că
„Judecătorii sunt supuşi atestării, de regulă, o dată în 5 ani", iar art. 27 din Lege prevede că, „în
dependenţă de funcţie, de vechimea în muncă, de experienţă şi profesionalism, pentru judecători
sînt stabilite grade de calificare". 45
 activitate profesională concretă, care se dezvăluie intelectul, gîndirea
profesională, capacitatea de a gîndi logic şi analitic, spiritul de
observaţie profesionist, memoria operativă şi de lungă durată,
activismul în cercetare, creativitatea, inteligenţa.
Limitele competenţei pot fi modificate, deoarece aceasta depinde
de sfera de activitate a juristului şi sarcinile concrete, care sunt puse în
faţa lui. Pentru ridicarea competenţei în conformitate cu funcţia
deţinută este necesară perfecţionarea permanentă a juristului. în cazul
avansării sau trecerii la o alta funcţie, înrudită cu prima, este
importantă pregătirea corespunzătoare sau reprofilarea acestuia. Ea
impune anumite corective în determinarea calitativă a competenţei.
Mai sus am vorbit de competenţa specială, cuprinzînd un sistem
de capacităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice ale
specialistului, fapt ce îşi află rezonanţă în nivelul de cunoştinţe
acumulate, informare şi capacitatea de a le realiza într-o sferă îngustă
de activitate. în cazul în care acestea se manifestă într-o sferă largă de
activitate, competenţa va fi generală.
în concluzie, subliniem că oricît de îngustă ar fi specializarea,
juristul trebuie să deţină şi competenţa generală respectivă. Datorită
cunoştinţelor generale în teoria şi practica juridică, specialistul lesne va
putea colabora cu colegii de altă specializare. Competenţa generală
este indicatorul culturii profesionale, bază a competenţei speciale.

§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei

Situaţia practicii juridice în Republica Moldova cere o ameliorare

considerabilă. Există suficiente probe de încălcare a legalităţii şi ordinii
de drept, tentative la viaţa, cinstea şi demnitatea persoanei. In afară de
cauzele care influenţează asupra nihilismului juridic al societăţii şi
provoacă la infracţiuni unele persoane, nu putem ignora încălcările în
activitatea juridică practică, lacunele şi greşelile în acţiunile juriştilor,
care îşi au rădăcina în nivelul scăzut al culturii juridice, în gîndirea
juridică deformată.
Cele mai tipice greşeli care însoţesc în prezent activitatea juridică
practică sunt:
1) Abuzul de putere şi abuzul de serviciu.
în orice societate puterea este un fenomen care îi „îmbată" pe
mulţi, lipsindu-i de gîndire lucidă. Fiind reprezentant al puterii,
juristul trebuie să apere ordinea de drept stabilită de putere (de
exemplu, în cazul poliţistului). Acesta va apăra puterea chiar cînd nu
este convins în corectitudinea ei, deoarece acel ce este împuternicit cu
atribuţii de stat
46
sau le execută are în conştiinţă, în primul rînd, prescripţiile impuse de lege,
pe care el este obligat să le apere. însă uneori juristul - funcţionar public -
treptat se obişnuieşte cu situaţia de reprezentant al puterii, [ntrucît puterea
nu poate fi înfruntată, persoana cu funcţie de răspundere este convinsă că
nu poate greşi. Restul persoanelor pentru el, în conştiinţa sa, se transformă
în potenţiali infractori. Puterea schimbă mentalitatea şi ideile oamenilor. Nu
zadarnic se spune: „Dacă doreşti să verifici o persoană, dă-i putere". în cazul
în care puterea îi va fi luată, acesta se transformă într-o persoană
neajutorată. Dreptul vine să reglementeze puterea prin stabilirea
răspunderii pentru abuzul de putere şi de serviciu (art. 370 CP RM).
în cazul juriştilor, abuz de putere sunt socotite, de exemplu, depăşirea
termenului de deţinere sub arest, pronunţarea întârziată a învinuirii etc.
Aceste fapte se constată în cazul urmăririi penale.
2) Necompetenţa - incapacitatea de a exercita profesionist volumul de
atribuţii stabilite în lege şi în alte acte normative, lipsa de responsabilitate
pentru neîndeplinirea lor conform funcţiilor şi sarcinilor organului unde
este înfăptuită activitatea juridico-practică.
Necompetenţa vizează lipsa cunoştinţelor speciale teoretice şi practice,
a abilităţilor, deprinderilor. Ea se manifestă prin faptul că juristul nu
respectă etapele desfăşurării unui caz juridic, nu analizează informaţia de
fapt, nu aplică metodele şi procedurile adecvate, adică nu posedă pregătirea
corespunzătoare standardelor profesiei juridice. De exemplu, necompetenţa
ofiţerilor de urmărire penală în probleme de expertiză generează consecinţe
imprevizibile pentru examinarea cazului: deseori expertul primeşte date
incomplete despre comiterea infracţiunii, fapt care în mod evident l-ar fi
ajutat să dea răspuns la întrebările înaintate. Lipsa lor presupune concluzii
greşite, care ulterior duc la pronunţarea unei sentinţe ilegale. Datoria
ofiţerului de urmărire penală şi a judecătorului este de a examina minuţios
problemele expertizei: de a formula corect sarcinile, luînd în considerare
posibilităţile ei. Necompetenţa şi încălcările grave ale legislaţiei orientează
pe o pistă falsă şi spre adoptarea unor decizii eronate.
3) Denaturarea procesului de descoperire a infracţiunilor.
Aprecierea activităţii organelor de drept pornind de la procentul
descoperirii infracţiunilor reflectă greşit statistica privind criminalitatea,
dezorganizînd activitatea lor. Astfel, nu sunt înregistrate şi nu se ţine
evidenţa tuturor infracţiunilor, reclamanţilor li se refuză pornirea procesului
penal, sunt denaturate informaţiile despre situaţia reală şi

47

1.
 dinamica criminalităţii. In aceste condiţii lucrul operativ de cercetare
nu poate fi organizat şi planificat raţional. Pentru a justifica lipsa de
competenţă, infracţiunile se împart în importante şi mai puţin
importante, se caută motive formale pentru încetarea dosarelor.
Tendinţa de a şmecheri, în loc de a munci activ în descoperirea
infracţiunii, devine o a doua natură a juristului practician*.
4) Pronunţarea sentinţei de învinuire cu încălcarea principiului
prezumţiei nevinovăţiei.
Dorinţa de a raporta cît mai repede şi de a obţine rezultate
frumoase depunînd minimumul de efort îl determină pe jurist să
învinuiască persoane nevinovate. Principiul prezumţiei nevinovăţiei
este înlocuit de către jurist cu graba de a elabora doar o singură
versiune - cea de învinuire. Sarcina de dovedire a nevinovăţiei este
pusă în seama bănuitului, faţă de acesta apriori se ia o atitudine de
condamnare ca faţă de un infractor, iar declaraţia de „autodenunţare"
ca „regină a probelor" este obţinută prin ameninţări şi torturi.
Colaboratorii organelor de drept nu trebuie să uite că destinaţia
lor este apărarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fiecărei
persoane sau cetăţean, iar pentru încălcarea acestora ei trebuie să fie
drastic sanctionaţi.
5) încălcarea principiului proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea faptei
şi adoptarea hotărîrilor „la comandă".
încâlcind principiul legalităţii, mulţi jurişti, acţionează în baza
unui plan care trebuie îndeplinit cu orice preţ. De exemplu, intentarea
dosarelor penale micilor antreprenori. Aceştia, pentru a se întreţine,
comercializează bunuri în lipsa actelor sau licenţelor, fiind condamnaţi
exagerat de aspru. In aceste cazuri trebuie cîntărită fiecare acţiune,
pentru a nu depăşi sau a nu tolera acţiunile delicvenţilor, pentru a găsi
incriminarea adecvată oricărei infracţiuni.
Literatura de specialitate menţionează şi alte încălcări admise de
jurişti, şi anume70 71:
- încrederea excesivă în acţiunile colegilor, de exemplu, cînd
judecătorul crede că probele ofiţerului de urmărire penală sau
argumentele procurorului nu necesită verificare, cînd avocatul pune
relaţiile de prietenie în slujba clienţilor, neglijindu-şi obligaţiile faţă de
ceilalţi colegi;

’ Ar fi corect să menţionăm că la moment ofiţerii de urmărire penală sunt

suprasolicitaţi, în mod normal, se menţionează că ei ar putea examina 35 de dosare pe
an, însă numărul real ce-1 deţin în procedură este de 2-3 ori mai mare.
71 Скакун О.Ф.,указ.соч., c.223; Сливка С.С., указ.ссч., стр.112.

48
 [

— „dreptul telefonic" sau „presiunea din exterior" - imixtiunea

persoanelor cu funcţii de răspundere în examinarea cazurilor juridice.
Presiunea pe care aceştia o aplică asupra ofiţerilor de urmărire penală,
judecătorilor, procurorilor duce la formarea unor clanuri corupte ce încalcă
orice principiu: independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea
judecătorului (art.l şi 3 din Legea cu privire la statutul judecătorului nr.
544-XIII din 20.07.1995); independenţa procurorilor în supravegherea
respectării legilor; drepturile profesionale ale avocaţilor în activitatea lor de
apărare. Astfel de fenomene demolează încrederea societăţii în putere,
plasînd-o într-o situaţie dubioasă.
încălcările profesionale ale juriştilor se manifestă prin:
— examinarea defectuoasă a dosarelor (avocatul tărăgănează
examinarea dosarului prin diferite tertipuri procesuale);
— aplicarea unor metode perimate de lucru;
— aplicarea unor procedee tipice, fără a lua în vedere individualitatea
fiecărui client;
— încălcarea prescripţiilor legale;
— încălcarea intenţionată a legii, ocolirea, neîndeplinirea ei;
— atitudinea indiferentă faţă de manipulările colegilor;
— încălcarea drepturilor făptuitorului (lipsa avocatului la reţinere sau
arestare);
— ignorarea principiului prezumţiei nevinovăţiei;
— coruperea.
Şi acesta nu este şirul exhaustiv de varietăţi ale deformărilor
profesionale, faptul cu atît mai mult reclamînd răspunderea severă pentru
orice greşeală în practica juridică.
Teoria propune şi căi de depăşire a deformării profesionale:
— perfecţionarea sistematică a activităţii profesionale;
— criteriu de apreciere a lucrului juristului practic să fie respectarea
drepturilor cetăţenilor;
— perfecţionarea mecanismului de răspundere pentru acţiunile ilegale;
— aprecierea activităţii fiecărui jurist conform angajamentelor
funcţionale proprii;
— asigurarea juriştilor cu bază normativă, teoretică şi realizări ale
ştiinţei şi tehnicii;
— efectuarea atestării periodice în asigurarea competenţei,
profesionismului;
— studierea şi aplicarea experienţei avansate ale colegilor;
— formarea unui sistem de prevenire a corupţiei etc.

49
 Tema 4.
CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI
§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei § 2.
Noţiunea şi structura culturii politice a juristului
§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea profesională a
juristului § 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului

§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei

Examinînd problemele deontologiei juridice, ajungem la una destul de

importantă pentru sistemul juridic, şi anume: semnificaţia şi cultura
politică. Care este legătura dintre politică şi drept sau care este rolul
juriştilor în realizarea politicii? Prin politică înţelegem administrarea
chestiunilor obşteşti sau arta de a guverna o comunitate umană. Această
guvernare instituie, menţine şi garantează o anumită ordine internă.
Dreptul, de asemenea, se manifestă ca un sistem de reguli (norme) care
determină şi reglementează guvernarea comunităţii, comportamentul şi
activitatea cetăţenilor. Corelarea acestor două fenomene se efectuează prin
activitatea juridică de ocrotire a normelor de drept, orientată spre
combaterea formalismului statal, samavolniciei politice, abaterilor,
exploatării intereselor cetăţenilor ca mijloc de realizare a unor afaceri sociale
dubioase. Cea mai importantă sarcină a activităţii politico- juridice a
statului este apărarea drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al societăţii.
Pentru aceasta în totalmente şi personal răspunde nu politicianul, ci
colaboratorul organului de drept, în baza asigurării lui materiale din partea
contribuabililor.
Sistemul normativ încurcat şi complicat, imperfecţiunea instituţiilor
juridice şi a relaţiilor real formate, care nu garantează apărarea onoarei şi
demnităţii, vieţii şi sănătăţii, averii persoanelor, rămîn pe conştiinţa
juriştilor ce activează la moment. De pe poziţia deontologiei juridice, anume
în astfel de condiţii, fiecare jurist trebuie să facă tot posibilul pentru
exercitarea plenară a funcţiilor sale, inclusiv în stabilirea legăturii cu
politicianul care guvernează la moment, ajutîndu-1 să-şi îndeplinească
angajamentele competent din punct de vedere juridic, iar la necesitate să- 1
corecteze în interesul cauzei comune. Dacă această interrelaţie nu are loc,
atunci reprezentantul legii ori nu înţelege legătura logică dintre politică şi
drept, ori pesonal este interesat în încălcarea legii. în orice condiţie el nu
este considerat profesionist.

50
 Pentru limpezirea temei noastre, ţinem să aducem definiţia unor
noţiuni.
Politica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi
de conducere a unei comunităţi umane prin care se instituie, se menţine şi
se garantează o anumită ordine internă, se asigură securitatea externă 72.
Activitatea politică include totalitatea acţiunilor orientate conform unui
anumit scop al personalităţii, societăţii sau anumitor grupuri în realizarea
intereselor proprii în privinţa puterii 73 . Dacă aceasta are loc în baza
normelor de drept, ea se consideră activitate legală, iar în afara lor - ilegală.
Una dintre condiţiile de bază ale activităţii politice reuşite este
deţinerea unei culturi politice.
Cultura politică reprezintă un sistem de cunoştinţe, atitudini, în raport
cu valorile politice şi formele de participare la activitatea politică, folosite
pentru transpunerea acestor valori în viaţă 74 . Cultura politică are două
aspecte: static - sistemul de valori apreciate de societate, şi dinamic - formele
de participare a subiecţilor sistemului politic al societăţii la viaţa politică.
Valorile politice sunt: libertatea politică, democraţia, drepturile politice,
norma politică, procedura politică şi altele. Formele de participare la
activitatea politică: alegerile, activitatea parlamentară, membru de partid şi
altele.
Cultura politică poate fi de mai multe feluri în funcţie de subiecţii vieţii
politice. Astfel avem:
a) cultura politică a societăţii;
b) cultura politică a personalităţii;
c) cultura politică a unui grup.
Cultura politică a societăţii o formează sistemul de trăsături tipice, care
caracterizează conştiinţa şi comportamentul populaţiei. Cultura politică a
societăţii este dinamică, dezvoltîndu-se de la o generaţie la alta, reacţionînd
cu sensibilitate la toate schimbările din lumea înconjurătoare. Cultura
politică prezentă, fără echivoc, reflectă cultura politică precedentă, tradiţiile,
ideile, concepţiile ei şi legătura dintre anumite instituţii social politice. Cu
toate acestea, ea este implantantă în norme reale ale practicii politice,
apreciază capacitatea persoanei de a reevalua trecutul, a aprecia prezentul şi
a găsi soluţii, proiectând viitorul.

72 Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/lnstituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1993, p.207.
73 Ibidem, p.ll.
74 Idem, p.65.
 Cultura politică a personalităţii include reprezăntările de valoare ale
persoanei despre fenomenele politice şi transpunerea în practică a regulilor
de comportament ca subiect al puterii politice.
Cultura politică a personalităţii presupune trei aspecte de manifestare:
— informaţional - acumularea cunoştinţelor despre politică;
— emoţional de motivaţie - transformarea cunoştinţelor despre
politică în anumite convingeri, motive valoroase de comportament (odată
cu înţelegerea semnificaţiei alegerilor, te convingi că trebuie să votezi,
indiferent în favoarea cui);
— comportamental (de acţiune) - capacitatea de a folosi instrumentele
politice sau comportamentul în mediul politic (ai aflat importanţa alegerilor,
eşti convins că trebuie să votezi, dar şi să ştii cum se procedează în acest
caz).
Menţionăm că toate aceste aspecte, doar în strînsă corelaţie, vor
demonstra cultura politică a personalităţii, faptul că ai formată o
reprezentare fundamentală despre viaţa politică, despre societate şi despre
lume în general. Este important ca cetăţenii să nu se izoleze de viaţa politică
a societăţii, dar să tindă să participe activ la ea, pentru ca pluralismul
părerilor să influenţeze politica de stat. Juristului care deţine o cultură
politică individuală îi revine rolul primordial în formarea personalităţii
democratice ce ar dezvolta societatea civilă.
în cultura politică a unui grup se pune accentul pe o categorie aparte -
juriştii, formînd subiectul de discuţie al paragrafului următor.

§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului reprezintă cunoştinţe politice, capacităţi,

deprinderi, abilităţi, valori şi reguli de comportament implimentate în
practică ca subiect al puterii politice.
* Cultura politică a juristului are următorul conţinut:
- Conştiinţa politică alcătuită din totalitatea ideilor, valorilor,
orientărilor politice şi autodeterminarea politică (de dreapta, de stînga,
liberal sau centrist).
- Relaţiile politice - interdependenţă politică (colaborare, confruntare,
indiferenţă faţă de instituţiile statale), conflictul politic, autoritatea politică,
reputaţia politică.
- Comportamentul politic - acţiuni politice (participarea la mitinguri,
demonstraţii, pichetări, greve), consecinţe politice, sancţiuni şi practici
politice.

52
 I

Primul element formează aspectul teoretic al culturii politice, iar cel de

al doilea şi al treilea aspectele practice. Toate aceste elemente pot forma cu
desăvîrşire cultura politică a unui jurist, însă nu vor putea fi asimilate fără
alte trei etape ce formează structura culturii politice a juristului:
a) acumularea cunoştinţelor despre politică, o informare largă despre
viaţa politică a societăţii, ideile şi valorile ei, legităţile de funcţionare a
sistemului poilitic, drepturile şi obligaţiile politice ale cetăţenilor, strategia
şi tactica dezvoltării politice a statului, programelor politice ale partidelor şi
mişcărilor de bază. La acestea am putea adăuga: cunoştinţele politice nu
trebuie acumulate doar în cadrul studierii cursului de politologie la
facultatea de drept, ele trebuie permanent perfecţionate în corespundere cu
evenimentele ce au loc în viaţa politică a statului Republica Moldova;
b) abilitatea de a transpune informaţia politică într-o variantă proprie
de cultură politică, care concreşte cu regimul politic şi cultura societăţii,
formarea atitudinii faţă de structurile statale, stat, puterea publică şi
guvernare, conştientizarea valorilor politice, elaborarea unor direcţii
politice ferme. Dacă acestea se vor realiza, convingerile politice nu vor
putea fi destrămate sau impuse de alţii, iar în cazul unor convingeri
durabile vei putea să transmiţi şi celor cu care comunici o cultură politică
sănătoasă.
Transpunerea direcţiilor trasate prin participare politică sub diferite
forme şi comportament politic la sisteme concrete de relaţii politice, prin
capacitatea de a prevedea cosecinţele participării juristului la activitatea
politică. Referitor la comportamentul şi cultura politică ale juristului, putem
face o specificare. Juristul rămîne în limitele profesiei sale atunci cînd
asigură bazele constituţionale ale ordinii publice şi legislaţiei în vigoare.
Are dreptul să critice neajunsurile şi încălcările doar de pe poziţia legii,
folosind posibilităţi şi mijloace juridice. Poate să declare criminale statul şi
societatea, să discute crizele existente, caracterul antisocial al puterii şi alte
cazuri admise într-o societate democratică. Insă acestea poate să le expună
doar în limitele activităţii sale de politician, şi nu în cadrul activităţii
profesionale ca jurist.
Un jurist nu poate activa fără convingeri civile, el trebuie să fie un
patriot, să slujească societăţii, călăuzindu-se de lege, să fie convins de
necesitatea şi scopul comun al principiilor democratice ale statului de drept.

53
 Fiecare jurist este purtătorul unei culturi politice individuale. Din
punct de vedere formal juristul poate fi obligat să se plaseze în afara
proceselor şi instituţiilor politice75. Astfel, Legea RM cu privire la statutul
judecătorului prevede în art. 8: „judecătorul nu poate să facă parte din
partide şi alte organizaţii social-politice sau să desfăşoare activităţi cu
caracter politic..."; Legea cu privire la poliţie 76 în art.20 dispune „...în cadrul
poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor asociaţii
social-politice ale cetăţenilor"; Legea serviciului în organele vamale 77 în
art.6, p.3, prevede: "In organele vamale este inadmisibilă crearea de
structuri ale partidelor, ale asociaţiilor obşteşti, inclusiv religioase, cu
excepţia sindicatelor."
însă ar fi nedemocratic să forţăm juristul să renunţe la concepţiile
politice şi părtinire politică în general, să nu participe la procesul politic sau
să nu transpună în fapte viziunea sa politică.
Juriştii practicieni sunt creatorii politicii naţionale şi nu observatori
indiferenţi. Nimeni nu poate nega participarea juriştilor (deşi minimală) la
dezbaterea proiectelor de legi, care implică anumită atitudine politică.
Discutarea Constituţiei este şi ea un eveniment politic, deoarece
consfinţeşte norme ce reglementează nemijlocit raporturi de conducere
politică. Desemnarea unui sau altui partid prin vot este un indicator al unei
simpatii politice determinate. Toate acţiunile politice ale juriştilor trebuie să
fie legale, adică să corespundă legii. In procesul creaţiei politice juriştii sunt
implicaţi, împreună cu statul, prin organele sale legislative, executive şi
judecătoreşti. Statul stabileşte parametrii culturii politice a juriştilor,
elaborează norme, le determină comportamentul politic, formele şi nivelul
de participare la viaţa politică, formele şi nivelul interdependenţei cu
instituţiile societăţii civile, alţi subiecţi ai procesului politic. Statul stabileşte
şi adoptă simbolurile politice naţionale, care sunt valori politice şi pe care
juriştii sunt obligaţi să le apere de orice tentativă de discreditare sau
profanare.
Juriştii trebuie să se folosească cu pricepere de toate valorile politice
mondiale, principiile şi normele ce au găsit o reglementare în stat:
democraţia, pluralismul politic, transparenţa, drepturile şi libertăţile
politice. Ele sunt instrumentariul politic al lor. Juristul este în drept să
folosească toate formele şi instituţiile democraţiei - să participe la
conducerea treburilor de stat, nemijlocit sau prin reprezentanţi (la
referendum, alegeri, discutarea proiectelor de legi), la formarea sistemului
de organe centrale şi locale ale statului (fără a recurge la abuz de putere), la
protecţia şi garantarea drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor
consfinţite în Constituţie.

75 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ru\ 117-119 din 15.08.2002.

76 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17-19 din 31.01.2002
77 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 106-108 din 24.08.2000
54
 Capacitatea juristului de a se folosi de principiul transparenţei înseamnă
nu doar realizarea drepturilor constituţionale ale cetăţeanului, ci şi a
obligaţiei, ca persoana cu funcţie de răspundere să contribuie la stabilirea
deplină a schimbului informaţional dintre stat şi societatea civilă.
In concluzie, menţionăm că cultura politică individuală este
condiţionată de posibilităţile profesionale, fixate în legi, şi de factorii sociali,
istorici şi personali.

§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului este un fenomen alcătuit din mai multe

componente, deoarece credem că ar fi incorect să reducem cultura politică a
lui exlusiv la atitudinea juristului faţă de stat, partide, mişcări social politice,
metode de conducere. Acestea sunt:
a) reprezentările despre lumea înconjurătoare;
b) atitudinea faţă de putere;
c) atitudinea faţă de fenomenele politice.
Reprezentările conceptuale despre lume sunt determinate de alegerea
poziţiei politice, reieşind din valorile preferate - individuale sau colective,
religioase sau ateiste, naţionale sau internaţionale, conflictuale sau
consensuale, practice sau idealiste. Fără îndoială, acest component al culturii
depinde de cultura generală a juristului şi cultura generală a societăţii. Poţi fi
un individualist sau idealist, un naţionalist sau internaţionalist, totul
depinde de nivelul de educaţie, instruire şi mediului social în care vieţuieşti.
Juristul trebuie să adopte o poziţie sau alta astfel încît să nu încalce obligaţiile
profesionale, el trebuie în mod practic să urmărească indicaţiile legii, să
apere reprezentanţii oricăror partide şi mişcări politice cu aceeaşi atitudine78.
Atitudinea juristului faţă de putere ca faţă de centrul de conducere are
specificul său, dictat de cunoştinţele sale profesional juridice şi de poziţia de
serviciu. Spre deosebire de lucrătorul sferei nejuridice, juristul îşi formează
concepţia proprie despre putere, capacităţile şi limitele ei în elaborarea
legilor, aplicarea lor în baza unor cunoştinţe mai vaste decît primul. Apoi în
această bază profesional juridică, el îşi elaborează o atitudine faţă de putere
ca simplu cetăţean. Ca cetăţean el devine subiect cu drepturi depline al
politicii care poate să activeze după preferinţele proprii.

78 OfcycoB A.C., yM3.con., c.108. 55

I
 Este important de subliniat că pentru jurist, inclusiv în viaţa politică,
principial devine faptul formării în conştiinţa sa a atitudinii faţă de
conceptul „stat - persoană"82.
Ea poate să ia o atitudine umană, cînd reuşita unui stat este legată de
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi cetăţeanului sau una
statală, atunci cînd este reflectat monopolul intereselor statului, prioritatea
lor faţă de interesele persoanei.
Această atitudine conceptuală devine cu atît mai importantă, cu cît
prevalează mai mult simpatiile partinice sau politice de grup ale juristului.
Ea determină atitudinea faţă de stat, legi, drept, putere, programe de partid
şi de alte fenomene politice. Juristul trebuie să se conducă de principiul
parităţii, echilibrului, coordonării intereselor statului cu cele ale persoanei
în activitatea sa practică. Fiind reprezentantul oficial al statului, juristul
practician, pe de o parte, este adeptul intereselor lui, iar pe de altă parte,
apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanei. în cazul unui profesionist,
pe prim plan sunt puse obligaţiile profesionale.
Uneori, însă, atitudinea faţă de putere intră în conflict cu obligaţiile
profesionale de serviciu. în acest caz trebuie să facă alegere între cariera
politică şi cea de serviciu. Prima poate fi aleasă doar atunci cînd juristul are
un activism politic dezvoltat.
Atitudinea juristului faţă de diferite fenomene politice: politica statală,
legăturile interstatale, atitudinea faţă de sine ca subiect al puterii politice.
Aceasta presupune includerea reală a juristului în toate treburile obşteşti şi
publice, depăşirea conflictului dintre interesele generale şi cele personale,
ridicarea activismului în toate sferele vieţii sociale.
Cu toate acestea, juristul nu are teamă pentru schimbarea politicii
statului. Conducîndu-se după legi, el este obligat să ia o atitudine tolerantă
faţă de orice politică statală.
La fiecare dintre aceste niveluri ale culturii politice a juristului se
formează anumite orientări de valoare, ce influenţează formele şi
diversitatea comportamentului politic al său. El poate fi conservator sau
progresiv. Important rămîne faptul că cultura politică a juristului să fie
orientată asupra valorii personalităţii, inviolabilitatea şi garantarea
drepturilor ei civile, iar formele de activitate politică, care-i reflectă
reprezentările, să fie legale.
Cultura politică a juriştilor practicieni este capabilă să cimenteze
cultura societăţii, să influenţeze stabilitatea politică în stat, să cimenteze
puterea, ordinea şi condiţiile de adoptare şi realizare a deciziilor,
legitimitatea sistemului, măsura legală de aplicare a forţei din partea unui
aparat de stat represiv.
82 CKaKvn O.O., yKas.coM.,
c.290. 56
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea profesională a
juristului

Pluralismul politic reprezintă concurenţa liberă şi diversă a ideilor

politice, gîndirii, partidelor, care exlude monopolizarea puterii de stat, cu
ajutorul diferitelor tipuri de contragreutăţi.
Conform acestui principiu, consfinţit în Constituţia Republicii
Moldova, „democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile
pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul.
Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului" (art. 5)
sau: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii
social-politice. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri"(art.41).
Mişcările, partidele, grupările de opoziţie sunt recunoscute drept o
componentă indispensabilă a societăţii democratice, a statului de drept, însă,
în lupta pentru putere, ele nu trebuie să folosească forme agresive, procedee
de provocare politică. Este necesar ca în această concurenţă, prin
compromisuri şi înţelegeri, să se ajungă la un echilibru.
In politică se deosebesc două stiluri de interacţiune politică: de
confruntare şi de toleranţă.
Confruntarea se manifestă prin aplicarea unor mijloace şi acţiuni
extreme, ignorarea altor poziţii, păreri, hotărîri, instigarea la conflict şi
altele.
Toleranţa, dimpotrivă, pune accent pe calea spre armonizarea
intereselor, adoptă o atitudine îngăduitoare faţă de poziţiile, părerile şi
hotărîrile opuse, recunoaşte primatul intereselor sociale, promovează
politica de compromis pentru înţelegerea în societate.
juristul trebuie să se conducă în activitatea sa de ultimul principiu.
Aceasta presupune căutarea consensului, compromisurilor, respectarea
legii, a drepturilor omului, a principiilor democratice. Un lucrător din sfera
juridică nu poate refuza serviciile unui client din convingeri politice, să fie
părtinitor, din motivul că nu împărtăşeşte aceeaşi poziţie politică.
juristul, ca şi ceilalţi cetăţeni, indiferent de sfera de activitate şi funcţia
deţinută, este firesc să susţină anumite concepţii politice, să fie adeptul
platformei politice a oricărui partid sau mişcare, dar aceasta nu trebuie să
prezinte impedimente în exercitarea onestă a funcţiilor sale.
Partidul politic este o reuniune benevolă a persoanelor care exprimă
voinţa unui grup social, tinde să dobîndească puterea publică sau s-o

57
deţină prin mijloace constituţionale, activează permanent şi influenţează
politica statului în conformitate cu programul şi statutul său 79. Mijlocul de
bază al activităţii politice a partidului este participarea la alegerile în
organele legislative ale statului. Juriştii trebuie să cunoască platformele
politice ale partidelor de bază, pot să facă agitaţie pentru alegerea
reprezentantului lor, să participe la alegeri, să fie ales.
Juristul nu trebuie, din cauza activităţii sale profesionale, să fie lipsit de
libertatea de exprimare, dreptul de a se uni în asociaţii, şi în special, trebuie
să aibă dreptul: de a participa la dezbaterea problemelor legate de
organizarea şi reorganizarea sistemului judiciar; să fie membru şi să formeze
organizaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale; să propună şi să
explice proiectele elaborate ale reformelor juridice în interesul societăţii şi
informarea societăţii asupra acestor probleme.
Orice limitare a drepturilor şi posibilităţilor juristului în acumularea
experienţei şi practicii sociale reduce rolul culturii politice a lui atît în
comportamentul individual, cît şi în viaţa politică a societăţii.
Concluzia pe care o facem este că juristul, ca cetăţean al Republicii
Moldova, are dreptul în mod liber de a se reuni în partide politice şi
organizaţii obşteşti pentru executarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor
sale, satisfacerea intereselor politice şi de altă natură.
Excepţia de la această regulă ţine de limitările existente, stabilite de
lege, în interesul securităţii naţionale şi a ordinii de drept, protecţiei vieţii şi
sănătăţii populaţiei, precum şi apărării drepturilor şi libertăţilor altor
persoane. Respectiv, ca persoană care se află în exerciţiu! statului, juristului i
se impun anumite limitări. Anumitor categorii (poliţie, procurori, judecători,
colabaratori vamali, securitatea naţională) legislaţia le interzice să participe la
acţiuni politice, să facă parte din organizaţii social politice, consfinţind
principiul neutralităţii politice, în numele funcţionării normale a statului
democratic. Anume acest principiu imprimă specific activităţii juriştilor ca
funcţionari publici, lucrători ai organelor de drept şi judiciare. Pentru ca
procesul să nu se transforme în arenă de confruntări politice, juriştii trebuie
să fie neutri politic şi să nu încalce normele profesionale care prevăd
interzicerea activităţii politice.
Principiul neutralităţii politice în activitatea juridică este stipulat în
Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, art.8:
„Judecătorul nu poate să facă parte din partide şi alte organizaţii social
politice sau să desfăşoare alte activităţi cu caracter politic". Neutralitatea
politică a judecătorului cere imparţialitate politică: lipsa de sprijin material
anumitor partide politice, neparticiparea la demonstraţii

79Хрестоматия по юридической деонтологии, указ.соч., с.13; Стандарты независимости

юридической профессии/ Советская юстиция, 1991, №23-24, с.19-20.
58
politice, la propunerea candidaţilor pentru alegerile în diferite organe. El nu
poate fi deputat în Parlament şi nici consilier în autoritatea administraşiei
publice locale. Pentru păstrarea independenţei judecătorii nu trebuie să ia
parte la discuţii politice, care se desfăşoară în sistemul politic al oricărei
societăţi.
Această interdicţie este inclusă şi în actele altor state, de exemplu,
Codul de etică judiciară al SUA, în regula 7, prevede: „Judecătorul trebuie
să se abţină de la activitatea politică"80.
Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, în art.20, menţionează:
„In cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor
asociaţii social-politice ale cetăţenilor".
Procurorii nu pot fi membri ai organelor elective, a căror activitate o
supraveghează, stipulează art.3 din Legea Republicii Moldova cu privire la
procuratură81. Acelaşi articol, p.3, susţine: „Nu se admite crearea de partide
şi de alte organizaţii social-politice şi nici activitatea acestora în organele
Procuraturii. Procurorii şi anchetatorii nu pot fi membri ai nici unui partid,
ai altor organizaţii şi mişcări social-politice şi în exercitarea atribuţiilor de
serviciu se supun numai legii".
îngrădirea drepturilor lucrătorului organelor de mai sus de a fi
membru al unui partid politic în mod automat îl lipseşte de dreptul de a fi
ales în Parlamentul Republicii Moldova conform listei de partid. în
documentele internaţionale aceste interdicţii de asemenea sunt prevăzute,
însă cercul de persoane este limitat la poliţie şi forţele armate. Acest fapt
este confirmat şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, adoptat la Adunarea Generală a ONU din 1966, art.22. Legislaţia
Republicii Moldova a extins cercul juriştilor practicieni cărora le este
interzisă participarea la reuniuni politice.
In afară de juriştii practicieni care activează în judecătorie, procuratură,
poliţie, securitate, există şi alţi jurişti, care nu fac parte din aceste organe, iar
acdvitatea lor politică poate să decurgă sub două forme:
1) participarea politică la: alegeri, referendumuri, controlul liderilor
politici, mitinguri şi adunări, manifestaţii, difuzarea informaţiei politice, la
partide politice şi mişcări, asociaţii obşteşti. Acestea toate fac dovada că
juristul poate să se angajeze în toate mişcările politice din domeniul politic,
să înfăptuiască un şir de măsuri în scopul exprimării intereselor, cerinţelor
şi reprezentărilor complicilor săi. Participarea politică poate fi la nivel
naţional, local, statal sau internaţional, fiind favorizate de democraţie,
transparentă şi statul de drept;

80 Дж. Марович, За хрупкий приз, который зовется репутацией/Российская юстиция,

2001, №6, с.43-46.
81 Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 81-83 din 20.07.2001.

59
 2) funcţionalitatea politică presupune administrarea activităţii
instituţiilor politice, liderism politic, ocuparea funcţiilor de răspundere în
aparatul de conducere, determinarea mecanismului de adoptare a
hotărîrilor, alegerea cadrelor, controlul asupra îndeplinirii lucrului.
Regula generală referitor la aceste activităţi este că de trebuie, să
decurgă în afara instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor de stat.

§ 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului

Asociaţiile obşteşti create de jurişti joacă un rol esenţial în susţinerea

standardelor profesionale şi a normelor etice, în apararea membrilor lor de
încălcări şi interdicţii nejustificate, în asigurarea cu asistenţă juridică a
tuturor solicitanţilor, precum şi legătura cu instituţiile guvernamentale şi
alte instituţii în numele înfăptuirii justiţiei.
Principiile de bază ale activităţii profesionale a juriştilor permit
participarea lor în uniuni obşteşti şi de binefacere, care consolidează
realizările democraţiei, drepturile şi modalităţile constituţionale de apărare
a lor. Formarea şi activitatea asociaţiilor obşteşti devine o barieră împotriva
dependenţei totale a fiecăruia şi a tuturor faţă de stat. Societatea civilă,
creînd asociaţii neguvemamentale (ale tineretului, veteranilor, jurnaliştilor,
actorilor), împiedică elita de guvernămînt să uzurpeze puterea sau s-o
folosească împotriva poporului.
Asociaţiile juriştilor colaborează strîns cu structurile guvernamentale,
fapt care contribuie la funcţionarea eficientă a întregii comunităţi.
Activitatea acestor organizaţii este autonomă, chiar dacă regulile de
funcţionare sunt stabilite prin lege86.
In Republica Moldova activează următoarele asociaţii obşteşti ale
juriştilor:
Uniunea Juriştilor din Moldova (creată în anul 2001) este o organizaţie
neguvernamentală, constituită prin liberul consimţămînt al persoanelor
asociate, în vederea realizării scopurilor determinate de statut. Ca
organizaţie obştească, are drept scop contribuirea la realizarea conceptului
statului de drept în Republica Moldova, precum şi promovarea în societate
a profesiei de jurist şi a ştiinţei juridice.
Obiectivele Uniunii Juriştilor din Moldova sunt:
— să militeze consecvent pentru recunoaşterea, aplicarea şi respectarea
deplină a drepturilor omului conform legislaţiei naţionale şi normelor de
drept internaţional;

S6Vezi:Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837 din 17.05.96 , publicată în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.6 din 23.01.1997.
60
 — să lupte pentru promovarea intereselor profesionale legitime ale
diferitelor categorii de jurişti;
— să contribuie la reorganizarea instituţiilor de drept şi formarea unui
mecanism juridic eficient, în conformitate cu Constituţia Republicii
Moldova, alte acte juridice naţionale şi internaţionale la care statul nostru a
aderat, inclusiv pregătirea cadrelor din aceste organe conform noilor
cerinţe;
— să contribuie la excluderea oricăror imixtiuni în activitatea poliţiei,
anchetei penale, procuraturii, judecătoriilor, precum şi a altor instituţii de
stat în vederea exercitării depline de către acestea a obligaţiilor profesionale,
ceea ce va permite implementatarea principiului supremaţiei legii în toate
cazurile, principiu fără de care este de neconceput un stat de drept;
— să impulsioneze prin publicare de lucrări ştiinţifice, cercetări
ştiinţifice în domeniu, organizarea de congrese, simpozioane şi alte
manifestări sociale cu caracter ştiinţific formarea doctrinei jurisprudenţei,
sporirea profesionismului juriştilor;
— să se preocupe în permanenţă de îmbunătăţirea culturii generale şi
a sănătăţii fizice şi spirituale a juriştilor, organizînd expoziţii, călătorii în
ţară şi în străinătate, manifestări sportive şi culturale;
— să stimuleze propagarea cunoştinţelor juridice şi ideilor
reformatoare prin intermediul publicităţii, întrunirilor şi cluburilor juridice,
desfăşurării în instituţiile de învăţământ a unor concursuri cu tematică
juridică.
Uniunea Juriştilor din Moldova activează în interesul public, în condiţii
de transparenţă.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova (creată în anul 1999) este o
asociaţie profesională obştească, neguvernamentală, apolitică, benevolă,
autonomă, care activează pe întreg teritoriul Republicii Moldova şi care este
deschisă aderării tuturor judecătorilor Republicii Moldova, precum şi altor
persoane.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova funcţionează în baza
Constituţiei Republicii Moldova şi altor legi ale Republicii Moldova.
Scopul principal al Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova este
consolidarea eforturilor judecătorilor pentru apărarea drepturilor şi
intereselor lor, apărarea drepturilor şi intereselor familiilor acestora,
perfecţionarea sistemului justiţiei şi a profesionismului judecătorilor,
garantarea şi asigurarea reală de către stat a independenţei judecătoreşti pe
principiile de bază ale independenţei organelor de justiţie.
Obiectivele Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova sunt:
— să contribuie la garantarea prin Constituţie şi în baza principiilor
internaţionale de drept independenţa judecătorilor;

61
 _ să apere drepturile, interesele legitime şi demnitatea judecătorilor şi a
membrilor familiilor lor;
— să asigure prin orice mijloace principiile de inamovibilitate şi
irevocabiiitate a judecătorilor de pe teritoriul Republicii Moldova;
— să reprezinte judecătorii Republicii Moldova în faţa Guvernului
Republicii Moldova, precum şi în relaţiile internaţionale;
— să promoveze asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului de către instanţele de judecată independente şi
imparţiale în Republica Moldova;
— să promoveze o instruire optimă a judecătorilor din Republica
Moldova;
— să promoveze studierea academică a chestiunilor legate de
administrarea justiţiei, atît în interiorul cît şi în afara Republicii Moldova.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova este accesibilă pentru
toţi judecătorii din Republica Moldova aleşi în mod constituţional.
Asociaţia Poliţiştilor din Republica Moldova (creată în anul 1999) este o
organizaţie obştească, independentă, neguvemamentală, nonprofit, care
reuneşte pe baza liberului consimţământ şi fără distincţie de grad, sex, rasă
sau religie membrii serviciilor de poliţie, activi sau pensionaţi din corpul
atestat, în vederea creării între ei şi membrii lor de familii a unor legături de
prietenie şi colaborare. Deviza asociaţiei este: „Servicii făcute prin
prietenie".
Asociaţia se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în vederea realizării
următoarelor scopuri fundamentale:
— colaborarea internaţională şi întărirea înţelegerii reciproce pentru
probleme profesionale;
— favorizarea întâlnirilor personale prin schimbul de persoane şi
grupuri de persoane, prin vizite reciproce, prin călătorii în grup, precum şi
prin corespondenţe, care să conducă la stabilirea, menţinerea şi dezvoltarea
unui climat de prietenie între toţi membrii Asociaţiei, atît pe plan intern cît
şi internaţional;
— dezvoltarea unor activităţi sociale şi culturale favorizînd schimbul
de experienţe profesionale prin organizarea de conferinţe, sesiuni de lucru,
schimburi de reviste sau diverse lucrări, vizite de studiu la instituţiile
similare şi altele;
— promovarea în toate serviciile de poliţie a respectului faţă de lege,
ordine şi drepturile omului;
— creşterea prestigiului poliţiei în cadrul asociaţiei şi îmbunătăţirea
relaţiilor dintre poliţie şi populaţie;
— promovarea publicaţiilor internaţionale şi editarea unei bibliografii
a lucrărilor de poliţie şi în măsura posibilităţilor a oricăror publicaţii de
natură legală şi juridică.
 în vederea atingerii scopurilor propuse, Asociaţia are următoarele
atribuţii:
— organizarea de cursuri, conferinţe, dezbateri, simpozioane, mese
rotunde, schimburi bilaterale în scop de documentare;
— cooperarea cu alte secţii şi societăţi din alte ţări, ale căror scopuri
sunt similare.
Liga avocaţilor din Republica Moldova este o asociaţie obştească
republicană, de sine stătătoare, benevolă a cetăţenilor, apolitică,
nonguvemamentală instituită prin libera voinţă a persoanelor asociate,
profesională a avocaţilor.
Liga avocaţilor din Republica Moldova are drept scop:
— asigurarea înaltului profesionism în apărarea drepturilor şi
intereselor persoanelor fizice şi juridice;
— asigurarea condiţiilor pentru realizarea mai perfectă a potenţialului
profesional al membrilor Ligii;
— reprezentarea şi apărarea intereselor membrilor Ligii în structurile
statale.
în vederea realizării scopurilor, Liga îşi propune următoarele sarcini:
— participarea activă în viaţa obştească a Republicii Moldova;
— contribuirea la realizarea reformei judiciare şi de drept;
— propagarea ştiinţei juridice;
— participarea la educarea cetăţenilor Republicii Moldova în spiritul
stimei faţă de lege, de drepturile omului, de principiile statului de drept.
Liga foloseşte în activitate următoarele metode:
— colaborarea cu organele de stat, judecătoreşti şi de drept în probleme
juridice şi executarea legislaţiei în vigoare;
— colaborarea cu instituţiile ştiinţifico-consultative şi cu firmele în
problemele dezvoltării ştiinţei şi practicii juridice;
— colaborarea cu organele internaţionale a juriştilor, de drept şi cu alte
formaţiuni obşteşti;
— organizarea meselor rotunde în probleme de drept.
Uniunea Notarilor din Republica Moldova (creată în anul 2003) este o
organizaţie obştească a notarilor pe principii profesionale de nivel
republican, cu termen nelimitat de activitate.
Uniunea este organizaţie obştească pe principii profesionale care
urmăreşte beneficiul public şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
legislaţia în vigoare a Republicii Moldova şi a Statului său. Scopurile şi
sarcinile Uniunii sînt:

63
[

— Uniunea contribuie la dezvoltarea şi consolidarea sistemului

notarial în Republica Moldova prin asigurarea securităţii şi stabilităţii
circuitului civil, contribuie la promovarea şi asigurarea respectării şi
ocrotirii drepturilor persoanelor;
— popularizarea cadrului legal al modului de dobîndire şi exercitare a
drepturilor civile patrimoniale ale persoanelor prin mijloacele mass-media
şi prin seminarele de instruire şi simpozioanele organizate;
— supravegherea respectării regulilor deontologice în activitatea
profesională a membrilor săi şi contribuie la asigurarea cadrului
corespunzător pentru perfecţionarea nivelului lor profesional;
— consolidarea notariatului de tip latin în Republica Moldova şi
extinderea relaţiilor de colaborare cu notariatele statelor străine;
— reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale şi sociale ale
membrilor săi şi acţionează pentru asigurarea prestigiului şi a autorităţii
funcţiei de notar.
Pentru realizarea scopurilor propuse, Uniunea aplică următoarele
metode de realizare:
— analiza şi unificarea practicii notariale, documentarea membrilor
asupra novaţiilor din sfera dreptului şi a jurisprudenţei cu aplicaţii în
materie notarială;
— facilitarea introducerii şi însuşirii tehnologiilor modeme în
activitatea notarială;
— asigurarea notarilor cu registrele notariale, alte forme de procedură
şi evidenţă statistică şi contabilă, cu sigilii şi ştampile, blanchete de
protecţie, utilizate în activitatea notarială, aprobate de către Ministerul
Justiţiei;
— organizarea de reuniuni, simpozioane şi seminare, schimburi de
experienţă între notari, precum şi prin alte forme de instruire, cu
participarea reprezentanţilor instituţiilor şi organizaţiilor din ţară şi
străinătate;
— editarea unor publicaţii proprii privind activitatea notarială,
precum şi participarea la alte publicaţii ştiinţifice şi de specialitate;
— propune Ministerului Justiţiei întocmirea proiectelor de acte
normative în materie notarială, sesizează ministerul în toate celelalte
probleme, legate de desfăşurarea eficientă a activităţii notariale şi a
unificării practicii notariale;
— asigurarea protecţiei drepturilor profesionale ale notarilor şi celor
sociale, inclusiv prin crearea fondurilor de asistenţă socială nestatale, în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi organizarea de fonduri de ajutorare,
în baza Regulamentului aprobat de Adunarea Generală;
64
 — reprezentarea intereselor Uniunii în organizaţiile internaţionale.
Agenţia pentru susţinerea învăţămîntului juridic şi a organelor de
drept „EX LEGE" (creată la 26 ianuarie 2000) este o organizaţie obştească
nonprofit, neguvemamentală, apolitică, constituită prin libera manifestare a
persoanelor asociate în vederea realizării în comun a scopurilor determinate
de statut.
Scopurile Agenţiei „EX LEGE" sunt:
— favorizarea şi contribuirea la dezvoltarea învăţămîntului juridic şi a
activităţii organelor de drept în Republica Moldova;
— promovarea şi susţinerea prin diverse mijloace a învăţămîntului
juridic, a cercetărilor ştiinţifice şi a publicaţiilor în domeniul dreptului;
— realizarea şi elaborarea programelor de instruire şi educaţie
juridică a populaţiei;
— protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
— promovarea şi susţinerea reformelor în organele de drept şi în
învăţământul juridic, ridicarea nivelului profesional al judecătorilor,
procurorilor, poliţiştilor, colaboratorilor CCCEC şi avocaţilor.
In perioada 2000-2004 Agenţia a realizat un şir de proiecte în vederea
susţinerii organelor de drept şi învăţământului juridic, a organizat seminare
interactive de instruire pentru jurişti şi seminare metodice pentru profesorii
facultăţilor de drept, a organizat conferinţe ştiinţifice naţionale şi
internaţionale, a publicat literatură de specialitate şi o revistă ştiinţifică 82.
Centnd de Studiu, Asistenţă şi Protecţie Juridică „ARTEX" (creată în anul
2003) fondat cu scopul de a promova conceptele privind evaluarea nivelului
culturii juridice în societate;
— implementarea noilor metode de asistenţă juridică şi protecţie a
drepturilor omului; studierea, promovarea şi implementarea tehnologiilor
de prosperare şi asigurare a succesului;
— acordarea asistenţei juridice permanente şi protejarea drepturilor şi
intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice în faţa autorităţilor
naţionale şi internaţionale.
Asociaţia obştească „Clinica Juridică" (creată în anul 1999) este o
organizaţie neguvemamentală, nonprofit, constituită sub formă
organizaţională de instituţie obştească, ce îşi desfăşoară activitatea pe întreg
teritoriu] Republicii Moldova. Clinica Juridică îşi propune drept scop:
— implementarea metodelor alternative în învăţământul juridic
superior;

82 Curier „EX LEGE" Nr.l, 2000.

65
 — acordarea asistenţei juridice cu titlu gratuit reprezentanţilor
paturilor social vulnerabile din Republica Moldova.
Pentru atingerea scopului, Clinica Juridică va efectua următoarele
acţiuni.
— consultarea clienţilor în cazuri civile, administrative, penale
privind drepturile omului;
— reprezentarea în instanţele judecătoreşti a intereselor clienţilor;
— organizarea tematică a seminarelor, conferinţelor, meselor
rotunde; elaborarea unor noi programe de studiu.

Tema 5.
CULTURA ETICĂ A JURISTULUI
§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului § 2. Codul etic
profesional al juristului § 3. Secretul profesional al
juristului § 4. Jurămîntul juristului
§ 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului.

§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului

Cultura etică ocupă un loc central în cultura personală a juristului.

Acest fapt este condiţionat de caracterul activităţii sale, ea fiind legată de
asigurarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, îndeplinirea obligaţiilor ei în
faţa societăţii, statului, care la rîndul lor înaintează faţă de jurişti cerinţe
etico-moral înalte. Cu atît mai importantă este cultura etică în condiţiile
transformărilor democratice în ţară, în forţele armate, în organele de ocrotire
a normelor de drept. Fiecare jurist, individual trebuie să aleagă căile de
formare a culturii sale etice.
Etica profesională prezintă totalitatea principiilor, cerinţelor şi normelor
morale, calităţi personale, reflectări ale conştiinţei morale, specifice relaţiilor
dintre oamenii ce practică un anumit tip de activitate şi importante pentru
exercitarea funcţiilor profesionale, transformîndu-se într-un fel de cod moral
de comportament88. Astfel, cultura etică devine parte componentă a eticii
profesionale şi se atribuie la o grupă de persoane ce desfăşoară aceeaşi
activitate profesională, în cazul nostru - grupul juriştilor. Pornind de la
aceasta, constatăm că pentru un politician, pe primul loc, stă cultura politică,
pentru un economist - cea economică, 88 Окусов А.П., Юридическая деонтология или
профессиональная несостоятельность безнравственного юриста/ Учебное пособие, Ростов-на-Дону,
2001, с.153; Алексеев С.С., Введение в юридическую специальность, Юридическая литература,
Москва, 1976, с.160.
66
pentru jurist - cea juridică. Dar, fără îndoială, pentru toţi, elementul esenţial
al culturii profesionale şi generale îl formează cultura etică.
Cultura etică caracterizează personalitatea omului din punctul de
vedere al dezvoltării lui morale integrale, a conştiinţei şi conduitei, precum
şi totalitatea calităţilor morale, atribuite unei societăţi, clase, profesiuni ce
determină nivelul lor de conştiinţă şi conduită morală 83 . Ea include
cunoştinţe, senzaţii şi convingeri morale, necesităţi, calităţi şi deprinderi de
conduită morale, norme de etică, toate fiind manifestate în relaţiile cu alţi
oameni. Spre deosebire de cultura politică prin care persoana îşi manifestă
atitudinea faţă de organizarea statală, partide, mişcări sau cultura estetică
care se distinge prin atitudinea faţă de natură, societate, om, artă din
punctul de vedere al frumosului, cultura etică se realizează doar în relaţiile
cu alţi oameni, în comunicarea cotidiană, ba/.îndu-se pe aşa valori morale
ca: binele, datoria, cinstea, conştiinţa, dreptatea.
Analizînd cele expuse mai sus, deducem că cultura etică a juristului
prezintă un sistem de calităţi morale (exprimate în norme şi principii), care
s-au format ca rezultat al cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor
juristului, reflectînd în conduita sa morală armonia dintre convingerile
interne şi manifestările externe84.
Cultura etică a juristului are următorul conţinut:
a) conştiinţa morală, care include cunoştinţe etice, reprezentări şi
idealuri, principii şi norme, necesităţi morale. Acest element se formează
atît cu ajutorul instituţiilor corespunzătoare de stat sau obşteşti (grădiniţă,
şcoală, facultate, colectiv de lucru) cît şi prin propriile străduinţe.
Conştiinţa morală poate controla şi orienta, stăpîni emoţiile şi sentimentele
morale ale persoanei.
Cunoştinţele etice reprezintă informaţii despre morală, conţinutul şi
structura ei. Principiile şi reprezentările sunt rezultatul conştientizării
noţiunilor de bine şi rău, datorie, cinste şi demnitate. Idealul moral se
manifestă prin personificarea de către jurist a unei stări, activizînd toate
sentimentele morale. Necesităţile morale se formează în urma activităţii
gîndirii şi inimii, transformîndu-se într-un mecanism de trecere de la
conştient la comportament. Necesitatea exprimă tendinţa permanentă a
juristului de a-şi face conştiincios şi fără profit datoria obştească şi de
serviciu, respectînd cerinţele moralei obşteşti şi ale eticii profesionale. Cu
cît nivelul necesităţilor morale este mai înalt, cu atît este mai înalt nivelul
calităţilor morale. Toate acestea ţin de aspectul teoretic sau raţional. Insă
conştiinţa morală impune şi un aspect psihologic sau sentimental. El

59 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.298.

84 Скакун О.Ф.,, указ.соч., с.312.
67
 I

include

68
 I

un spectru larg de emoţii, sentimente, simpatii, antipatii, reprezentări

despre moral şi imoral, obiceiuri, norme morale. Acestea se formează şi se
consolidează în procesul experienţei de viaţă. Cultura emoţiilor vorbeşte
despre educaţia morală a persoanei. în literatura de specialitate 85 există mai
multe clasificări ale sentimentelor, însă pentru un jurist au valoare cu
preponderenţă sentimentele moral-politice, ele fiind cele mai durabile şi
rezistente la influenţa factorilor externi. Acestea simt: patriotismul,
solidaritatea, demnitatea şi mîndria naţională, internaţionalismul. Ultima
calitate reclamă din partea unui jurist respectul faţă de alte popoare,
toleranţă faţă de diferitele etnii şi naţionalităţi. Aşadar, în baza celor
menţionate distingem calităţile inerente unui jurist:
— atitudinea faţă de patrie, popor, cultură şi limbă (patriotismul, mîndria
naţională, internaţionalismul);
— calităţi morale propriu-zise (onestitate, corectitudine, modestie, simţul
demnităţii, comportamentul;
— calităţile manifestate în situaţii de limită: curaj, bărbăţie, vigilenţă,
disciplină, cumpătare. Activitatea juridică este imposibilă fără aceste calităţi;
— cultura comunicării atît la serviciu, cît şi în afara acestuia. Faţă de
jurişti societatea înaintează cele mai dure cerinţe. Tot ce se poate ierta mult
sau mai puţin oricărei alte profesii, niciodată nu i se va ierta unui jurist.
b) relaţiile morale. Esenţa relaţiilor morale o formează legătura specifică
dintre conştiinţa morală şi conduita morală. Iniţial acestea nasc în conştiinţă,
manifestîndu-se apoi în comportament. Toate relaţiile morale pot fi
clasificate după conţinut, formă şi tipul de legătură dintre oameni86.
După conţinut, există relaţii morale stabilite în procesul activităţii
economice, juridice, politice, profesionale ş.a. în toate cazurile ele reflectă
latura morală a relaţiei - cinstea, onoarea, demnitatea profesională ş.a.
După formă, relaţiile morale se manifestă în funcţie de caracterul cerinţei
morale înaintate faţă de jurist - generală sau concretă. Ca răspuns acesta ia
atitudinea respectivă: de datorie, de mîndrie, de onoare sau invers.
In funcţie de tipul de legătură dintre oameni, relaţia morală presupune
minimum o legătură bilaterală (deşi în realitate ele pot fi mai multe).
Activitatea juridică presupune relaţia: jurist - client, jurist - bănuit, jurist -
pătimit, jurist - martor, jurist - coleg.

85 Афанасьев О.В., Пищелко А.В.,, указ.соч., с.63; Красникова Е.А., указ.соч., с.167;
Этика сотрудников правоохранительных органов,, указ.соч., с.302.
86 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.312. 69
 I

c) conduita morală, ca indicator obiectiv al calităţilor morale, a chipului

moral al unei personalităţi. Ea se manifestă prin semnificaţia morală a
faptelor săvîrşite.
Interdependenţa acestor elemente justifică numirea juristului ca
purtător al unei culturi etice înalte. Cultura etică presupune atît respectarea
normelor şi principiilor morale în procesul îndeplinirii obligaţiilor
profesionale, cît şi implementarea lor în practică, evitarea greşelilor şi a
deformărilor profesional-morale87. Un jurist va încerca satisfacţia morală
din activitatea sa numai atunci cînd va acţiona profesionist, în conformitate
cu principiile şi normele morale.
In practică, nu putem vorbi despre principii şi norme moral specifice
doar unei anumite profesii sau specialităţi: ale judecătorilor, procurorilor,
ofiţerilor de urmărire penală, avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici
etc. Cînd într-un stat sunt elaborate şi adoptate coduri deontologice care
conţin norme de comportament al avocaţilor, judecătorilor, anchetatorilor,
notarilor, atunci conţinutul prescripţiilor generale şi profesionale se referă la
cultura lor etică. Referindu-ne la Republica Moldova, considerăm că
normele noastre deontologice trebuie conformate standardelor deontologice
internaţionale, fără a fi neglijate particularităţile sistemului naţional al
statului.
Generalizînd materialul cercetat, aducem pe scurt structura culturii
etice a juristului88:
1) prezenţa cunoştinţelor etice, sentimente, necesităţi;
2) transformarea cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor etice în
convingeri morale, deprinderi de a aprecia moralitatea conduitei străine;
3) buna pregătire de a acţiona conform cunoştinţelor şi convingerilor
etice, adică de a acţiona moral.
De nivelul culturii etice a juristului depinde îndeplinirea calitativă şi
eficientă a obligaţiilor, respectînd demnitatea, onoarea, reputaţia de serviciu
a persoanei, căreia i se acordă ajutor juridic; autoritatea juristului şi a
colegilor, precum şi a profesiei juridice la general. Regula etică de bază este:
faci pentru client tot ce nu interzice legea, tot ce ar fi putut să facă el însuşi
pentru sine, dacă ar fi avut cunoştinţele necesare şi capacităţile, specifice
unui jurist specialist.
Cultura etică a juristului se manifestă atît în atitudinea lui faţă de
activitatea sa profesională şi rezultatele obţinute, cît şi în atitudinea faţă de
colegii de lucru, un loc aparte revenind relaţiilor cu clientul,

87 Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и проблемы правовой

этики, Тверь, 2000, с.36.
88 Скакун О.Ф., указ.соч.,
70 с.314.
inculpatul, bănuitul, pătimitul, martorul şi cu alte persoane în cazul unui
proces juridic. Ultimii se află într-o situaţie de subordonare faţă de jurist,
de aceea atitudinea trebuie să fie binevoitoare şi corectă.
încălcarea normelor etice în activitatea juristului atrage după sine
răspunderea prevăzută în codurile deontologice. Cu părere de rău,
Republica Moldova a mers pe calea reglementării şi pedepsirii lucrătorilor
sferei juridice prin legi şi alte acte normative. însă ar fi mult mai eficient de
stabilit un mecanism de tragere la răspundere a juriştilor în baza unui cod
deontologic. Acest cod va sancţiona doar încălcările normelor etice, apelînd
la conştiinţa morală. Dacă la acest nivel se va stabili o ordine, atunci la nivel
normativ nu vor apărea devieri.
Şi, în sfîrşit, concluzionăm că totalitatea cerinţelor ce caracterizează
cultura etică a juriştilor trebuie cu siguranţă să fie aplicate în practica
profesională. Un jurist în general trebuie să întruchipeze bunătatea,
dreptatea, legalitatea şi alte calităţi omeneşti de valoare.

§ 2. Codul etic profesional al juristului

In literatură ştiinţifică din domeniu se menţionează că deontologia face

lanţul dintre domeniul dreptului şi cel al eticului, adică, pe de o parte, ea
cuprinde o serie de reguli şi principii cerute de exercitarea unei anumite
profesii—domenii dreptului, iar pe de altă parte, aceste principii şi norme
simt puternic impregnate moral— domeniul eticului95.
O astfel de colaborare cu „juridicul" înlesneşte înţelegerea elaborării
unor coduri deontologice în limitele acestora. Acesta poate funcţiona
alături de alte acte normative interne şi reglementări internaţionale. Dar,
după cum am mai spus, intr-un cod deontologic normativitatea nu ţine
exclusiv de domeniul juridicului, ci şi al eticului, adică include şi criteriul
modelului a ceea ce este demn de ales, de urmat, de făptuit. Reieşind din
aceasta, specificul codului etic ţine de faptul că acesta trebuie să cuprindă
doar nome etice, morale, ce nu sînt cuprinse de actele normative.
Aprobarea lor de către asociaţiile de jurişti conferă acestora o norma tivita
te, adică orice abatere de la normele codului trebuie pedepsită. Pedepsele şi
mecanismul de aplicare a lor vor fi stabilite în cod. La moment se propime
ca mecanismul de punere în aplicare a codurilor etice să fie făcut de un
oficiu naţional sau un consilier al eticii96. Acesta ar putea fi un colaborator
al departamentului de cadre, oferind îndrumări şi explicaţii pe probleme
de etică, ar putea conduce o

95 Carmen Cozma, op.cit., p.140.

96 Achiziţiile publice şi etica publică: Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy
International - Moldova, Chişinău, 2000, p.136.
70
[
I <
investigaţie independentă în privinţa unei încălcări a normelor etice. In
I această privinţă Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova a stabilit Comisia
pentru etică şi disciplină, care este aleasa în componenţa a cel puţin 15
avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani.
Comisia pentru etica şi disciplină: examinează cazurile de încălcare de
către avocaţi a normelor Codului deontologic al avocatului; intentează
procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi adoptă deciziile
corespunzătoare; înaintează demersuri privind retragerea licenţei pentru
exercitarea profesiei de avocat.
într-un cod de deontologie datoria se află în strînsă legătură cu virtutea,
înţelepciunea, autocontrolul, colaborarea, recunoştinţa, loialitatea,
principiul bunăvoinţei, respectul de sine şi reciproc, principiul dreptăţii,
justiţiei, solidarităţii, consensului, echilibrului. Toate acestea orientează
comportamentul, implicînd în aceasta conştiinţa morală.
Prescripţiile deontologice influenţează convingerile, deciziile, conştiinţa
pentru binele activităţii desfăşurate, pentru asigurarea funcţionării
armonioase a interesului de serviciu cu cel personal, a eficacităţii
economice, a respectului faţă de valorile umane89.
Un cod de deontologie cuprinde atît reglementări juridice cît şi etice,
principiu de bază rămînînd grija pentru persoana umană, pentru
demnitatea ei. Cu referire la profesiunea juridică, normele profesionale
cuprinse într-un cod deontologic au menirea de a servi la:
— orientarea juriştilor;
— realizarea unui ghid de evaluare;
— îndrumarea activităţii;
— constituirea unui sistem pentru ridicarea nivelului profesional.
Concluzionînd, menţionăm că prin cod deontologic al juriştilor se
înţelege ansamblul principiilor morale care îndrumează conduita juriştilor,
stau la baza activităţii lui şi servesc drept orientare metodologică. Nu putem
aduce o caracterizare exhaustivă a tuturor principiilor morale ale juristului,
mai ales că fiecare personalitate este unică şi le poate întruni într-o măsură
mai mare sau mai mică. Ln general, codul deontologic conţine următoarele
principii:
1) Respectarea principiului supremaţiei legii şi a dreptului. Aceasta
înseamnă că juristul conştientizează misiunea sa de a sluji dreptului şi legii.
El este obligat să se călăuzească de concepţiile în conformitate cu care legea
în stat este dreaptă, justă şi necesită să fie executată, chiar dacă ea nu
corespunde, după părerea lui, ideilor statului

89Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy

International - Moldova, op.cit., p.141.
 ( I

I
de drept. Prin executare, juristul combate anarhia, nihilismul, devenind
apărător al legii. Astfel, art.5 din Legea pricind organizarea judecătorească 90
prevede, „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele
judecătoreşti". Respectiv, acest principiu şi-a găsit reflectarea şi în Codul
eticii profesionale a judecătorului. Regula doi: „Judecătorul respectă şi
aplică corect legea, întotdeauna acţionează în aşa mod ca să nu încalce
principiile de înfăptuire a justiţiei"91.
2) Atitudinea umană faţă de om, adică atitudinea faţă de viaţă şi sănătate,
onoare şi demnitate ca valori sociale supreme. Conştientizarea de către
jurist a rolului său de reprezentant al statului, care asigură condiţii de
înfăptuire reală a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale
cetăţeanului şi persoanei. Diploma şi atestarea nu sunt suficiente pentru
autorealizarea în sfera juridică. Munca cu oamenii antrenează şi o atitudine
grijulie faţă de ei, o comunicare ce să inspire încredere, astfel încît oamenii
să aprecieze nu doar un executor al rolului profesional, ci şi persoana cu
calităţile pozitive şi negative. Fiecare subiect care comunică cu procurorul,
ofiţerul de urmărire penală, judecătorul, avocatul aşteaptă de la aceştia atît o
îndeplinire calificată a îndatoririlor, cît şi o atitudine respectuoasă: fie
infractor, fie un martor. Juristul nu trebuie să-şi piardă nici cumpătul. Doar
în asemenea condiţii apare respectul reciproc, se formează o atmosferă de
încredere în societate, care asigură reuşita lucrului juridic. Gîndirea
birocratică a unor jurişti provoacă o daună considerabilă relaţiei jurist
—client. Se formează piedici artificiale în calea realizării drepturilor
persoanei. De exemplu, în cazul poliţiei aceasta se manifestă prin refuzul de
a înregistra infracţiunile, chiar dacă sînt aduse motive foarte întemeiate din
partea reclamanţilor, iar în cazul judecătorilor - prin tărăgănarea examinării
cazurilor, făcînd trimiteri la nişte circumstanţe neprincipiale. Eliminarea
acestor momente negative se poate face doar prin restabilirea situaţiei
iniţiale - organele de drept sunt garanţii siguri ai dreptăţii. Omul sfinţeşte
locul. Cu referinţă la practica Republicii Moldova, Codul de etică
profesională a judecătorilor, în regula 18, prevede: „Judecătorul,
exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va leza onoarea, demnitatea şi drepturile
omului..."92. Aici se cuvine să subliniem primatul responsabilităţii faţă de
persoanele cu care intră în contact, prin fiece activitate promovînd
conceptul omului şi respectarea principiului umanismilui.
3) Corectitudinea este principiul care indică nivelul înalt ce însoţeşte
îndeplinirea tribuţiilor profesionale. Ea se manifestă prin toate

90Publicată în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova nr. 58 din 19.10.1995.

91 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.
92 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.

72
mijloacele care nu contravin moralei şi dreptului folosite de către jurist în
activitatea sa. Judecătorul trebuie, de exemplu, să se abţină de la
comentarii publice asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra
cauzei care se află pe rol (regula 22 din Codul judecătorilor). Judecătorul
se comportă amabil şi corect cu toţi (regula 29). Acest principiu se bazează
pe alte calităţi ale persoanei, cum sînt: încrederea, compătimirea, onoarea
şi sinceritatea93.
4) încrederea înseamnă atitudinea persoanei faţă de acţiunile altei
persoane, faţă de sine şi se bazează pe dreptate, bunăvoinţă, sinceritate,
încrederea dintre colegi conduce la rezultate pozitive în serviciu, la
sporirea eficacităţii lucrului colectiv.
5) Compătimirea presupune înţelegerea trăirilor altei persoane. Se
manifestă prin acordarea susţinerii morale şi dispunerea de a o ajuta. Cu
toate că legea obligă juristul să acţioneze raţional, morala îl sileşte să fie
atent cu bunurile, în cazul percheziţiei, să compătimească bănuitul pentru
a dobîndi informaţia respectivă, să nu fie agresiv, grosolan, impulsiv sau
să constrîngă clientul. Aceasta îl va ajuta să aleagă mai uşor măsura de
pedeapsă, prescrisă de lege. De exemplu, „Procurorul exercitînd
atribuţiile, trebuie să fie calm, oficial, politicos şi tolerant" (regula 15) -
regulă prevăzută în Codul deontologic al procurorilor.
6) Onoarea presupune principialitate, încredere în obligaţiile asumate,
convingerea subiectivă în justeţea muncii efectuate, sinceritate faţă de sine
şi de alţii, recunoaşterea drepturilor altor persoane. Această calitate
determină comportamentul juristului în toate cazurile de comunicare cu
clientul: asigurînd securitatea sa şi a familiei sale, creînd tuturor condiţii
pentru apărare, ducînd lucrul pînă la capăt. Onoarea în mod normal este
legată de sinceritate - calitate intrinsecă juristului, care se manifestă prin a
spune adevărul, a nu ascunde realitatea obiectivă, a nu leza interesele
cetăţeanului şi ale statului. Specificăm la acest capitol că există anumite
tipuri de activitate juridică care necesită anumite exerciţii în cadrul acestui
principiu - justificate şi permise: dezinformarea infractorului, a altor
participanţi, tăinuirea informaţiei în scopul rezolvării cazului.
Aşadar, onoarea profesională a juristului presupune:
— desăvîrşire profesională;
— promovarea stimei;
— respectarea persoanei ca valoare fundamentală;
— comportament de deschidere, de comunicare;
— respectarea adevărului;
— corectitudinea modalităţilor şi acurateţea mijloacelor de acţiune;

93 Carmen Cozma, op.cit., p.147.

73
 — păstrarea secretului profesional;
— desfăşurarea activităţii bazate pe înţelegere şi nu pe constrângere.
7) îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor este o calitate ce
presupune nu doar competenţă, ci şi consacrarea deplină a forţelor şi
capacităţilor, concentrarea tuturor puterilor pentru îndeplinirea datoriei
profesionale în termene foarte scurte. Punctualitatea este o calitate
prevăzută în toate codurile deontologice prezente pînă la moment în
Republica Moldova94.
Cu referire la Republica Moldova putem menţiona că, la moment, s-a
adoptat Codul de etică profesională a judecătorilor, care stabileşte în 30 de
reguli doar standarde generale privind comportamentul judecătorilor în
executarea atribuţiilor de serviciu, comportamentul lor în afara exercitării
atribuţiilor de serviciu, precum şi asigurarea independenţei lor. Principiile
etice şi reglementarea fundamentală a conduitei profesionale, condiţiile de
angajare şi sancţiunile sunt prevăzute în legislaţie.
Procurorii au un cod deontologic care reglementează prea general şi
vag conduita lor. Nu putem spune că legislaţia în vigoare este mai
desăvîrşită la acest capitol. Cu atît mai mult cu cît codurile deontologice
sunt aprobate de toţi reprezentanţii profesiei de comun acord şi nu prin
Hotărîrea Colegiului Procuraturii.
Notariatul, în virtutea acordării serviciilor publice, au un cod
deontologic care prevede principiile de bază şi standardele directoare de
conduită în relaţiile cu alţi notari, cu structurile lor organizaţionale, cu
autorităţile statelor şi persoanele juridice. Legea cu privire la notariat, pe
lîngă răspunderea morală, stipulează şi sancţiunile disciplinare.
Pentru avocaţi, la Congresul Avocaţilor, s-a stabilit un Cod deontologic
al avocaţilor Baroului din Republica Moldova, care reglementează în
exclusivitate latura morală a activităţii avocatului. Codul dat corespunde
standardelor internaţionale şi este un exemplu pentru celelalte domenii ale
sferei juridice.
Pentru alte oficialităţi publice, inclusiv administraţia vamală, fiscală,
securitatea naţională, poliţia, actele normative servesc material îndrumător
fundamenta] privind conduita profesională. Dacă există documente de uz
intern, ele sunt incomplete, ineficiente sau aplicate în măsură limitată. în
concluzie, menţionăm că sectorul juridic din Moldova are urgent nevoie de
coduri de conduită, ca documente completând cadrul legal în materie.
Codurile de conduită trebuie să fie disponibile imediat la recrutarea
noului personal şi incluse în programele iniţiale de instruire, mai multe
îndrumare şi explicaţii trebuie să fie furnizate asupra modului de aplicare a
lor în practică.

94 Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy

International - Moldova; op. cit., p.136.
74
 în ceea ce priveşte practica internaţională, o bogată experienţă au
acumulat SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Austria, Polonia,
Belgia, Danemarca: Codul de etică a judecătorilor din SUA, Etica poliţistului
Germaniei, Codul deontologic al poliţiei naţionale a Franţei, Instrucţiunea cu
privire la principiile etice ale serviciului poliţiei Marii Britanii.

§ 3. Secretul profesional al juristului

Constituţia Republicii Moldova şi legislaţia garantează neamestecul în

viaţa personală şi familială, ocrotind următoarele valori personale 95:
— Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.
— Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile*. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămîne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără
consimţămîntul acesteia (excepţie sunt cazurile prevăzute de lege, cînd
aceasta se face în scopul securităţii).
—Statul asigură secretul scrisorilor, telegramelor, altor trimiteri
poştale, convorbirilor telefonice şi celorlaltor mijloace legate de
comunicare.
— Dreptul la informaţie nu tTebuie să prejudicieze măsurile de
protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Alte aspecte sunt
reglementate de legislaţie96.
Reieşind din aceasta, menţionăm că dreptul la secret este dreptul
absolut, intransmisibil al persoanei de a tăinui de terţele persoane
informaţii care au legătură cu autodeterminarea persoanei în societate, fie
că acestea sunt secrete asigurate de lege, fie că persoana ia toate măsurile
ca această informaţie să nu fie divulgată. Secretele pot fi personale şi
profesionale.
La secretul personal ne-am referit mai sus. Secretul profesional este o
informaţie ce nu trebuie divulgată în virtutea datoriei profesionale, fiind
una dintre condiţiile de desfăşurare cu succes a activităţii juristului,
informaţia tăinuită se poate afla în posesia, folosinţa sau dispoziţia unor
persoane fizice sau juridice, urmînd să fie dezvăluită la propria lor
dorinţă, în conformitate cu condiţiile prevăzute de aceştia97.

95 Constituţia Republicii Moldova, din 29 iulie 1994, publicată în M.O. nr.l din 12.08.1994;
Modificări prin Legea nr.344-XV din 25.07.2003.
’ „Secretul" şi „inviolabilitatea" sunt două noţiuni ce caracterizează natura instituţiei de viaţă
privată.
96 Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie, nr. 982-XIV din 11.05.2000,

publicată în M.O. nr.88-90 din 28.07.2000.

97 Семин Ария, Об адвокатской тайне! Российская юстиция, 1997, пг.2, с.19.

75
 în legislaţia Republicii Moldova nu există o definiţie strict stabilită a
secretului profesional, deşi sunt prevăzute diferite tipuri ale lui: secretul
înfierii, secretul medical, secretul comercial, secretul bancar, secretul
urmăririi penale, secretul profesional al avocaţilor, notarilor ş.a. Se susţine
că secretul aflat în timpul exercitării funcţiei este recunoscut profesional.
Secretul profesinal, în funcţie de purtător, poate fi:
a) secret de stat - informaţii protejate de stat din domeniul militar,
economic, tehnico-ştiinţific, politic, de recunoaştere, de contrainformaţie şi
operativ de investigaţie a căror răspîndire, divulgare, pierdere sau
distrugere poate periclita securitatea Republicii Moldova (art.2 din Legea
cu privire la secretul de stat)98.
b) secretul comercial - informaţii ce nu constituie secret de stat, care
ţin de producţie, tehnologie, administrare, de activitate financiară şi de altă
activitate a agentului economic, a căror divulgare (transmitere, scurgere)
poate să aducă atingere intereselor lui (art.l din Legea cu privire la secretul
comercial)99.
Juristul munceşte atît în structurile de stat, cît şi private, fiind obligat să
păstreze atît secretul de stat, cît şi cel comercial. Analizînd codurile
deontologice, observăm că datoria de a ocroti un secret comercial este un
principiu etic important. El constă din două elemente: nedivulgarea
secretului profesional persoanelor străine şi nedivulgarea secretului
profesional colegilor, ce nu au atingere cu cazul examinat.
Această regulă este generală pentru toţi juriştii din toate ţările,
confidenţialitatea caracterizînd în special practica avocaţilor. Astfel, în
actul normativ al Regulilor eticii avocaţilor al Uniunii Internaţionale a
Avocaţilor, în regula 1.5, prevede: „Avocatul este obligat să respecte
secretul profesional, al cărui obiect îl formează însuşi faptul adresării
clientului, informaţiile cu privire la conţinutul discuţiilor cu clientul şi altă
informaţie, ce se referă la acordarea ajutorului juridic. Avocatul este obligat
să păstreze secretul chiar după ce relaţiile cu clientul au luat sfîrşit".
Juristul păstreză secretul tuturor clienţilor fără excepţie, indiferent de
faptul dacă aceştia sunt permanenţi ori s-au adresat după ajutor o singură
dată. Această regulă acţionează şi după încetarea relaţiilor cu clientul, chiar
dacă au încetat ca rezultat al unor neînţelegeri sau conflicte. Asupra
obligaţiei respectării confidenţialităţii nu se extinde acţiunea termenului de
prescripţie (regulile 2.3.2 —2.3.4 din Codul general al regulilor avocaţilor
din ţările Uniunii Europene)100. în scopul

98 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 10 din 25.08.1994.

99 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 13 din 10.11.1994
100 Барщевский M., Адвокатская этика, Москва, 2001, c.139.

76
respectării acestor cerinţe, juristul trebuie să evite discuţiile cu soţul (soţia)
şi cu alţi membri ai familiei despre afacerile clientului şi să înceteze orice
discuţie la această temă, chiar dacă numele clientului nu este pronunţat.
Discutarea problemelor profesionale cu colegii de asemenea nu-i de
dorit, îndeosebi cu referire la nume şi cazuri concrete. Se interzice
discutarea acestor probleme în prezenţa unor terţe persoane, faptul avînd
repercusiuni negative asupra relaţiilor cu clientul pe de o parte, şi
producînd asupra terţilor o impresie proastă despre jurisprudenţă, pe de
altă parte.
Colaboratorul organului de urmărire penală trebuie să ocrotească taina
de persoanele care pot să pună piedici justiţiei, să tăinuiască datele despre
locul de trai al martorilor, iar judecătorul să convoace şedinţe judiciare
închise în cazurile cînd trebuie asigurată viaţa persoanelor; să ia depoziţiile
martorilor în lipsa inculpaţilor.
Informaţia poate fi divulgată doar în cazurile prevăzute de lege ori cu
acordul clientului. Aceasta se face în interesul clientului sau al
moştenitorilor săi. Divulgarea informaţiei confidenţiale poate avea loc în
următoarele cazuri:
1) dacă este permisă de lege sau de procedura judiciară, dar în acest
caz juristul trebuie să aibă grijă să nu prezinte mai multe informaţii decît se
cer;
2) dacă divulgarea informaţiei este necesară pentru prevenirea unei
infracţiuni, în cazul în care juristul ştie cu certitudine că astfel infracţiunea
va fi evitată;
3) dacă divulgarea va proteja juristul şi colegii lui de unele învinuiri de
acţiuni ilegale, comportament nejustificat sau de luare de mită.
Respectarea secretului profesional în cadrul diferitelor profesii juridice:
Păstrarea secretului profesional de titre avocaţi, conform art.47 din Legea
cu privire la avocatură, se stabileşte pentru înfăptuirea normală a justiţiei şi
asigurarea confidenţialităţii relaţiilor dintre avocat şi client.
Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale ce i-au
fost comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, precum şi să
transmită, fără acordul clientului, unor terţi documentele legate de
exercitarea delegaţiei. La acest capitol, Codul deontologic al avocaţilor mai
stipulează că secret profesional reprezintă şi chestiunile cu care o persoană
s-a adresat după asistenţă juridică, esenţa consultaţiilor oferite de avocat,
procedeele de strategie şi tactică ale apărării sau reprezentării, datele
privind persoana care s-a adresat după asistenţă şi alte împrejurări care
rezultă din activitatea profesională a avocatului.

77
 Informaţia aflată de avocat în procesului cercetării penale
poate fi divulgată doar cu acordul ofiţerului de urmărire penală.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor activităţilor avocatului.
Nici o presiune a unei autorităţi publice sau de altă natură nu-1 poate
determina pe avocat să divulge secretul profesional. Aceasta poate fi făcută doar
în cazurile prevăzute de lege sau pentru a intenta o acţiune, sau pentru a
asigura apărarea în cadrul unui litigiu declanşat între avocat şi client.
In fine, subliniem că păstrarea secretului profesional de către avocat
este un drept şi o datorie fundamentală a avocatului nelimitată în
timp.
Păstrarea secretului profesional de către notar. Această dispoziţie
normează activitatea notarială în vederea asigurării confidenţialităţii
dintre client şi notar. Astfel, în art.9 din Legea cu privire la notariat
stabileşte că „persoana care desfăşoară activitate notarială are obligaţia să
păstreze secretul cu privire la actele îndeplinite şi la faptele care i-au
devenit cunoscute în timpul activităţii sale". în continuare, Legea enumeră
cazurile cînd informaţia poate fi deconspirată:
1) Informaţia cu privire la actele notariale îndeplinite se eliberează
numai persoanelor fizice şi juridice în numele sau din împuternicirile cărora au
fost perfectate.
2) Aceeaşi informaţie se eliberează la cererea instanţei de judecată,
procuraturii, organelor de urmărire penală în legătură cu cauzele penale,
civile sau administrative aflate în curs de examinare.
Obligaţia de a păstra secretul actelor notariale rămîne în vigoare şi după
încetarea atribuţiilor notarului.
Pentru încălcarea acestei obligaţii, persoanele în cauză poartă răspundere în
conformitate cu legislaţia.
Păstrarea secretului profesional de către judecători. Prin art.14 din
Legea cu privire la statutul judecătorilor se stabileşte că judecătorii
nu au dreptul să divulge secretul deliberării şi informaţiile obţinute
în şedinţa închisă, iar judecătorul de instrucţie nu are dreptul să
divulge datele urmăririi penale. Această dispoziţie, credem, ar
putea fi completată cu menţiunea privind nedivulgarea secretului
bancar, comercial, de stat, militar, de serviciu din partea
judecătorului, secrete ce i-au devenit cunoscute în cadrul activităţii.
Colaboratorii procuraturii nu au dreptul, fără permisiunea
procurorului şi a ofiţerului de urmărire penală, să comunice datele
controlului, ale cercetării penale prealabile efectuate de organele
procuraturii. Această normă este pusă în acţiune prin Codul
deontologic al Procurorilor, regula 12: „Procurorul nu dezvăluie
informaţia dobîndită, obţinută confidenţial în cadrul cercetării penale şi

78
examinării cauzei...".

79
 (

Păstrarea secretului profesional de către colaboratorii organelor afacerilor

interne. Aceştia, de asemenea, nu au dreptul să destăinuie informaţiile:
— ce constituie secret de stat şi de serviciu, secret comercial al
organizaţiilor şi persoanelor;
— despre persoanele care au participat la depistarea, prevenirea,
curmarea, cercetarea şi descoperirea crimelor, la examinarea judiciară a
dosarelor penale şi organizarea măsurilor de protecţie de stat a acestor
persoane;
— a căror divulgare ar complica descoperirea infracţiunilor ori ar
contribui la săvîrşirea lor;
— ce denigrează onoarea şi demnitatea unui cetăţean sau
prejudiciază interesele lui legitime (art. 3, 4 din Legea cu privire la
poliţie)101, dacă exercitarea atribuţiilor nu cer contrariul.
în activitatea ofiţerilor de urmărire penală o mare importanţă are
secretul decurgerii urmăririi penale şi în procesul examinării cazurilor.
Aceştia permanent întreprind anumite acţiuni, culegînd informaţii despre
infracţiune, despre persoana ce a săvîrşit-o, despre partea vătămată şi
martori; ofiţerii de urmărire penală, conform legii, au dreptul să asculte
convorbirile telefonice private, să ridice corespondenţa, însă toate aceste
informaţii nu pot fi folosite decît în scopul descoperirii infracţiunii.
Organele securităţii statului la fel au obligaţia să păstreze secretul
profesional, interzicîndu-li-se să facă publice informaţiile ce constituie
secret de stat, militar, de serviciu ori comercial, a căror divulgare ar putea
prejudicia securitatea statului, onoarea şi demnitatea persoanei sau ar
putea leza drepturile şi libertăţile acesteia, cu excepţia cazurilor prevăzute
de legislaţie în interesul justiţiei (art.6 din Legea Republicii Moldova
privind organele securităţii statului)102.
Serviciul de Informaţii şi Securitate a Republicii Moldova nu poate
face publice informaţiile ce constituie secret de stat, militar, de serviciu şi
comercial, precum nici informaţiile cu caracter confidenţial, a căror
divulgare ar putea prejudicia securitatea de stat, onoarea şi demnitatea
pesoanei sau ar putea leza drepturile şi libertăţile acesteia, cu excepţia
cazurilor prevăzute de legislaţie în interesul justiţiei (art.5 din Legea
privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova).

101Publicată în Monitorul Oficial nr. 17-19 din 31.01.2002

'“Publicată în Monitorul Oficial nr. 10-11 din 13.02.1997.
80
 Aceeaşi Lege, în art.14, stabileşte că colaboratorii Serviciului sunt
obligaţi să păstreze cu stricteţe secretul de stat şi de serviciu chiar după
abandonarea serviciului, indiferent de motiv. Divulgarea datelor şi
informaţiilor care le-au devenit cunoscute pe parcursul activităţii de
serviciu, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie, este interzisă şi
se pedepseşte conform legii. Aceeaşi obligaţie o are şi Serviciul de
Protecţie şi Pază de Stat.
în concluzie, menţionăm că secretul profesional este un
instrument de executare eficientă a obligaţiilor profesionale şi a datorie
profesională.

§4. Jurămîntul juristului

Jurămîntul este o formulă şi un act solemn prin care o persoană se

obliga să-şi facă datoria faţă de ţară şi de popor. Avocaţii, notarii,
judecătorii, procurorii, poliţiştii, intrînd în exerciţiul funcţiunii, depun
jurămîntul prin care jură să îndeplinească conştiincios obligaţiile
profesionale şi să păstreze secretul profesional. Astfel, prin jurămînt
un jurist:
— îşi asumă obligaţia moral juridică în faţa profesiei, societăţii şi
statului;
— recunoaşte legătura obiectivă politico-juridică exsitentă
dintre activitatea profesională şi o societate şi un stat concret;
— apreciază subiectiv apartenenţa sa faţă de acest stat şi
munca profesională în cadrul lui.
Depunerea jurămîntului este un moment deosebit în devenirea
unui colaborator tînăr ca membru al unui colectiv determinat şi a
comunităţii de jurişti în ansamblu. Jurămîntul se depune după un
anumit termen, cînd juristul a luat cunoştinţă de profesia dată, a
conştientizat destinaţia sa şi ataşamentul faţă de viitoarea activitate
profesională.
înainte de acest act, tînărului specialist trebuie să i se explice
conţinutul jurămîntului, importanţa actului, responsabilitatea
morală pentru respectarea cerinţelor lui. Mesajul jurămîntului
trebuie să fie interpretat ca o cerinţă morală, apoi juridică faţă de
profesia dată, cerinţă care trebuie să fie urmată permanent şi
neclintit.
Jurămîntul se depune personal, iar în cazul cînd o fac mai multe
persoane, în primul rînd depun jurămîntul persoanele mai în vîrstă,
după care toţi semnează textul. După jurămînt se interpretează
imnul Republicii Moldova. Acest act se anexează la dosarul personal
al fiecărei persoane, făcîndu-se şi o însemnare în carnetul de muncă.
Jurămîntul se depune o singură dată pe toată durata activităţii. După
81
(

depunerea jurămîntului se eliberează legitimaţia.

82
 De regulă, depunerea jurămîntului este un act solemn care decurge în
prezenţa conducătorilor organelor centrale ale puterii, ale ministerelor,
departamentelor, veteranilor muncii, reprezentanţilor administraţiei
publice locale, altor oficialităţi. De exemplu:
Jurămîntul judecătorilor Curţii Constituţionale: „jur să îndeplinesc cinstit
şi conştiincios obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale, să apăr
orînduirea constituţională a Republicii Moldova, să mă supun în
exercitarea funcţiei numai şi numai Constituţiei". Acest jurămînt se depune
în faţa Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Consiliului
Superior al Magistraturii. Judecătorul îşi exercită funcţia de la data
depunerii jurămîntului (art.12 din Legea cu privire la Curtea
Constituţională)103.
Jurămîntul judecătorilor din instanţele judecătoreşti: „Jur să respect
Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului, să-mi îndeplinesc
cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin". Se depune în
termen de 10 zile de la numirea în funcţie, în şedinţă solemnă, în faţa
Consiliului Superior al Magistraturii, după actul de numire. Despre
depunerea jurămîntului se întocmeşte un proces-verbal semnat de
preşedintele şedinţei Consiliului Superior al Magistraturii şi de către
persoanele care au depus jurămîntul (art. 12 din Legea cu privire la statutul
judecătorului)104.
Jurămîntul procurorului cu următorul conţinut se depune de către
persoanele desemnate pentru prima dată în funcţia de procuror: „Jur să
respect cu stricteţe Constituţia, legile Republicii Moldova, să apăr ordinea
de drept, drepturile şi libertăţile omului, interesele generale ale societăţii,
să îndeplinesc conştiincios obligaţiile ce-mi revin". Jurămîntul se depune în
şedinţă solemnă, în faţa Colegiului Procuraturii după citirea ordinului de
numire. Depunerea jurămîntului se consemnează într-un proces-verbal
(art. 22 alin. 3. 4 din Legea cu privire la procuratură)105. Acelaşi jurămînt îl
depune şi Procurorul General în faţa Parlamentului (art. 16 al. 6 din aceeaşi
lege).
Jurămîntul avocatului se depune în faţa ministrului justiţiei la primirea
licenţei. Are următorul conţinut: „Eu, avocatul (numele, prenumele), jur
să-mi aduc aportul la apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale omului, să-mi îndeplinesc conştiincios şi onest îndatoririle de
avocat, să păstrez secretul profesional şi să nu compromit onoarea
profesională a avocatului"(art. 23 din Legea Republicii Moldova cu

103 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 7.02.1995.

1,2Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-119 din 15.08.2002
105 Publicată in Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73-75 din 18.04.2003.

83
 privire la avocatură)106. Textul jurămîntului este semnat de avocat şi se
păstrează în dosarul personal al avocatului la Consiliul Baroului.
Jurămîntul notarului se depune solemn în faţa Comisiei de Licenţiere a
activităţii notariale, în prezenţa ministrului justiţiei: „Eu, notarul (numele,
prenumele), jur să fiu devotat Republicii Moldova, să respect Constituţia
şi legile ei, să fiu onest şi să îndeplinesc conştiincios obligaţiile de notar".
Textul jurămîntului se semnează de notar şi se păstrează în dosarul său
personal la Ministerul Justiţiei (art.14 din Legea cu privire la notariat)107.
jurămîntul efectivului de trupă, corpului de comandă al poliţiei şi al altor
subunităţi ale organelor de interne ale Republicii Moldova are următorul
conţinut: „Eu, (numele, prenumele), încadrîndu-mă în serviciul organelor
de interne, jur solemn să fiu devotat poporului şi RM, să fiu onest,
disciplinat, vigilent şi curajos, să păstrez secretele de stat şi cele de
serviciu, să păstrez cu stricteţe legile Republicii Moldova.
Jur să îndeplinesc în mod conştiincios şi cu exactitate obligaţiile
încredinţate, ordinele şi prevederile statutelor, să respect şi să ocrotesc
drepturile cetăţenilor, proprietatea lor, să apăr ordinea de drept şi
patrimoniul Republicii Moldova.
Jur să nu-mi cruţ puterile, iar în caz de necesitate nici viaţa pentru a
apăra integritatea teritorială şi independenţa Republicii Moldova.
Dacă voi încălca acest jurămînt să fiu pedepsit cu toată asprimea,
conform legilor Republicii Moldova"108.
jurămîntul colaboratorilor Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii
Moldova. Jurămîntul este stabilit doar pentru persoanele din conducerea
organului. La data numirii în funcţie, directorul Serviciului depune în faţa
Parlamentului, în prezenţa Preşedintelui Republicii Moldova, jurămîntul
cu următorul conţinut: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea
propăşirii Republicii Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr
democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova". Textul este semnat de către director, păstrîndu-se în
dosarul său personal (art. 13 p.2 din Legea Republicii Moldova privind
Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova)109.

106 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126-127 din 12.12.2002.
107Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002
n6 Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind aprobarea textului Jurămîntului

efectivului de trupă, corpul de comandă al poliţiei şi al altor subunităţi ale organelor de interne
ale Republicii Moldova şi a Regulamentului privind modul de depunere a jurămîntului nr.654,
X1I-22.07.1991.
n7Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 156 din 31.12.1999.

82
 Juriştii-funcţionari publici, încadraţi pentru prima dată în serviciul
public, depun jurămîntul stabilit prin Legea serviciului public (art.15
alin.l)110:
"Conştient de responsabilitatea ce-mi revine în serviciul public în
calitate de persoană cu funcţie de răspundere, jur solemn să servesc cu
credinţă statul şi poporul Republicii Moldova, să respect Constituţia şi
legile ţării, să apăr interesele şi autoritatea statului, drepturile, libertăţile şi
interesele legitime ale cetăţenilor, să port cu demnitate titlul de funcţionar
public, să-mi exercit în mod conştiincios obligaţiile. Dacă voi încălca acest
jurămînt, sînt gata să port răspundere cu toată rigoarea legii". Jurămîntul
se depune o singură dată, în prezenţa colectivului unităţii respective a
autorităţii publice, în faţa simbolurilor de stat, la cel mult 10 zile de la
ocuparea funcţiei. Persoana cu funcţie de răspundere semnează jurămîntul
care se anexează la dosarul său personal. La trecerea în serviciul unei alte
autorităţi publice, indiferent de motiv, persoana cu funcţie de răspundere
nu mai depune jurămînt.

§5. Deformarea morală a juristului

Intre moral şi imoral există un hotar, uneori, destul de vulnerabil.

Experienţa activităţii lucrătorilor sferei juridice demonstrează că disciplina
nesatisfăcătoare, încălcări şi chiar infracţiuni săvîrşite de către aceştia, sunt
nu doar o manifestare a profesionismului scăzut, ci mai mult o lipsă de
cultură etică, adică o moralitate deformată. Conştiinţa civică dezvoltată
lipseşte atît societăţii în general, cît şi grupurilor profesionale. Fiind vorba
de jurişti, putem menţiona că nici aceştia nu prea fac surplus de această
calitate. Ca rezultat, într-un colectiv format de jurişti, apar diferite încălcări
ale datoriei de serviciu, divulgarea secretului profesional, încălcarea
jurămîntului, formalism în perfectarea actelor, îndeplinirea superficială a
ordinelor, răspîndirea bîrfelor ş.a. în literatura de specialitate se disting
două categorii de factori: pozitivi - indicatori ai unui climat psihologic
favorabil, ce caracterizează o cultură etică şi un potenţial moral înalt, şi
factori negativi, ce implică respectivele consecinţe111.
La prima categorie sunt atribuite:
— starea psihologică şi fizică bună a personalului;
— conducere raţională şi control;
— nivelul ridicat al pregătirii profesionale;
— simţul colectivităţii şi ajutorul reciproc;
— aprobarea publică a reuşitelor personalului şi a îndeplinirii
conştiinciose a atribuţiilor de serviciu;

n8Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 61 din 02.11.1995.

111 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.220.
83
 [

Cea de a doua categorie presupune:

- critica condiţiilor de muncă, discutarea indicaţiilor;
- îndeplinirea inadecvată a indicaţiilor;
- întreruperi nemotivate în timpul lucrului;
- întârzieri şi lipsă nemotivată de la locul de muncă;
- încălcarea regulamentului de ordine interioară;
- atitudine neglijentă faţă de mijloacele tehnice etc.
Dacă în colectiv apar primele simptome ale acestor situaţii, faptul
trebuie să pună în gardă conducătorul colectivului şi pe cei mai
conştiincioşi membri ai lui.
Dacă nu se iau măsurile respective în colectiv începe decăderea
morală, iniţial a unor membri apoi a întregului colectiv, care se
manifestă prin
următoarele:
- abuz de putere;
- aplicarea metodelor birocratice de conducere;
- atitudine tolerantă faţă de încălcările disciplinei de muncă;
- atitudine negligentă faţă de obligaţiile de serviciu;
- întocmirea sumară a documentelor;
- încălcări ale codurilor procesuale;
- dispersarea colectivului în favoriţi şi antipatici;
- lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor;
- atmosferă conflictuală în colectiv etc.
Aceşti factori demonstreză o deformare moral-profesională şi
necesită o schimbare urgentă. Această situaţie duce la scăderea
capacităţii de muncă, mărirea numărului de reclamaţii, gîlceavă între
colaboratori şi, în fine, la schimbarea conducerii şi pierderea pe o durată
îndelungată a autorităţii.
Factorii instituţiei numiţi mai sus trebuie cunoscuţi şi luaţi în
consideraţie în primul rînd de conducătorul colectivului, apoi de
lucrătorii responsabili de cadre şi de munca educativă în colectiv.
Deformarea morală a juriştilor îşi află rădăcinile, pe de o parte, în
viata socială, acestea fiind numite motive externe, şi pe de altă parte, în
caracterul specific al muncii profesionale, acestea fiind numite motive
interne.
La motivele externe putem atribui:
- instabilitatea socială şi inconsistenţa stimulării materiale;
- lipsa idealului în dezvoltarea societăţii;
- corupţia în sectorul public;
- dezordine în sistemul de drept, interpretări discordante ale

84
 legilor, neexecutarea lor, imperfecţiunea legislaţiei;
- asigurarea insuficientă a drepturilor şi libertăţilor persoanei,
neachitarea pensiilor şi a salariilor;
— apărarea necorespunzătoare social-juridică şi economică a
colaboratorilor organelor de drept;
— lipsa de autoritate scăzută a organelor de drept etc.
Degradarea morală a juriştilor este influenţată în mare măsură de
deformarea morală a societăţii.
în societate oamenii, iar juriştii sunt aceiaşi membri ai societăţii, nu
mai deosebesc dreptatea de nedreptate, binele de rău. Luînd în
consideraţie că fizionomia morală a omului şi comportamentul său se
formează pe tot parcursul vieţii, instituţiile de învăţămînt speciale trebuie
să ţină cont de acest fapt şi să atenţioneze în special asupra porniri spre
deformarea morală pentru a le înlătura în etapa iniţială.
In instituţia de învăţămînt superior se vor analiza toate calităţile
viitorilor jurişti, luînd ca bază soluţionarea echitabilă a neînţelegerilor
morale, cultivarea unei atitudini umane faţă de oameni, simţul
responsabilităţii sporite, intoleranţă faţă de greşelile din practica juridică.'
Motive interne de degradare morală a juriştilor practicieni pot fi:
— volumul supraîncărcat de lucru şi lipsa controlului asupra
executării;
— nivelul scăzut al educaţiei morale în colectiv şi al culturii juridice;
— nivelul scăzut al calificării şi necorespunderea postului ocupat;
— remunerarea necorespunzătoare muncii depuse, lipsa altor forme
de stimulare materială, condiţiile de muncă nesatisfăcătoare;
— soluţionarea cazurilor juridice după principiul: cine plăteşte mai
mult, acela are dreptate;
— incapacitatea de a opune rezistenţă influenţei negative din partea
mediului criminal.
Analizînd cele expuse mai sus, putem evidenţia trei etape de
deformare profesional morală a juristului, în literatură din domeniu mai
numită şi „scară de cădere"112 113:
1) substituirea normelor generale ale eticii profesionale cu principii
antimorale;
2) substituirea cerinţelor datoriei de serviciu cu interese personale de
profit;
3) formarea înclinaţiilor spre săvîrşirea încălcărilor.

' Cu părere de rău, în practica de instruire, am înfilnit foarte mulţi studenţi porniţi pe calea
deformării morale: stimularea materială pe primul loc, nu sunt oneşti, nu cunosc reguli
elementare de comportament, au ales ca model demn de urmat: lipsa de omenie, conflictul,
egoismul, atitudine neserioasă faţă de procesul de instruire.
113 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЮ.

85
 La acestea mai putem adăuga o etapă, şi anume - deformarea morală a
conştiinţei juristului. De regulă, aceasta duce la deformarea morală a
personalităţii. Acesta se constată în cazul în care un procuror, judecător,
ofiţer de urmărire penală cu experienţă cunoaşte normele, principiile de
conduită morală, însă conştient şi grav Ie încalcă. în situaţia dată, societatea
nu mai are de la cine învăţă, lua exemplu, iar activitatea ei se transformă
într-un lanţ continuu de săvîrşire a nelegiuirilor.
In aceste cazuri apare întrebarea: cum răspund juriştii pentru aceste
efecte negative ale comportamentului lor? în mod general, confom
legislaţiei, apare un anumit tip de răspundere. în cazul deontologiei juridice
interesează răspunderea morală.
Răspunderea morală reflectă capacitatea persoanei de a conduce în
mod individual activitatea sa şi a răspunde pentru faptele săvîrşite121. Cu cît
persoana efectuează conştient şi benevol o activitate mai serioasă, cu atît
sporeşte răspunderea morală a lui. Cu cît persoana avansează pe scara de
serviciu, cu atît devine mai dură atît răspunderea morală, cît şi socială.
Foarte puţin interesează cum conlocuiesc vecinii într-un oraş, însă
tuturora le este interesant cum trăieşte şi se comportă şeful statului. Ca
persoană fizică, omul este responsabil în mediul social, în familie, în locurile
publice, ca membru al colectivului răspunde pentru faptele sale în faţa
colectivului, uneori nu doar pentru sine, dar şi pentru activitatea întregului
colectiv.
Cu cît influenţa pe care o are o persoană asupra societăţii este mai mare,
cu atît sporeşte răspunderea morală.
Răspunderea morală a juristului înseamnă obligaţia acestuia de a-şi da
seama de acţiunile, faptele, conduita, relaţiile sale în procesul activităţii
juridice practice. Deoarece majoritatea juriştilor se află sub controlul special
al societăţii, mai ales în condiţiile societăţii democratice, oamenii nu vor
ezita să critice public acţiunile unui jurist-funcţionar, dacă acestea nu apără
interesele sociale. în acest caz juristul, care încalcă normele morale, trebuie
să poarte răspundere morală faţă de colegi şi de societate în ansamblu. Acest
tip de răspundere trebuie să fie prevăzut de codurile deontologice.
Probleme apar atunci cînd un jurist începător, conştiincios, angajat
într-un colectiv cu cultură etică joasă, începe confruntările cu colectivul
pentru afirmarea principiilor sale morale. în această situaţie el trebuie să
aleagă: impunerea cu dîrzenie a principiilor sale morale ori să se deformeze
moral. Prin urmare, colectivul de lucru devine principalul factor în formarea
sau deformarea morală a persoanei. Rolul său constă

ui A<ţ>aHacbeBa O.B., nmue/iKO A.B., yKa3.coM.,

c.178. 86

t
în respectarea principiilor morale unde persoana ar putea să lucreze, să se
realizaze, să acţioneze conform legii. In caz contrar, vor apărea conflicte
moral-psihologice, însă întrucît activitatea juriştilor se bazează, de cele mai
dese ori, pe lucrul colectiv, responsabilitatea pentru încălcări (chiar săvîrşite
de un jurist aparte) va fi pusă în seama întregului colectiv şi a
conducătorului.
Acest principiu are menirea să asigure o moralitate înaltă şi respectarea
legalităţii în procesul exercitării funcţiilor profesionale.

Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI
§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a
juristului § 2. Formele de manifestare a culturii
estetice a juristului § 3. Forma exterioară a juristului
§ 4. Estetica organizării locului de muncă
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor
juridice § 6.Eticheta de serviciu a juristului

§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului

Estetica este ştiinţa care studiază legităţile şi categoriile artei,

considerată ca forma cea mai înaltă de creare a frumosului, în estetică se
deosebesc două curente:
1) filozofia frumosului - aprecierea şi înţelegerea frumosului sub toate
formele lui de exprimare;
2) filozofia creaţiei - activitatea oamenilor în domeniul artistic.
Atît filozofia frumosului, cît şi cea a creaţiei îşi au aplicare în activitatea
profesională a juriştilor.
Activitatea juridică este întotdeauna la vedere. Societatea se orientează
la ea ca la un mijloc de realizare a justiţiei, libertăţii şi garantarea
răspunderii tuturor cetăţenilor pentru faptele lor.
Din considerentul că publicul este destul de sensibil faţă de autorităţile
publice, acţiunile juristului trebuie să fie estetice, adică să corespundă
cerinţelor înaintate de valorile societăţii contemporane. Ele vor fi în general
aprobate sau recunoscute doar în cazul în care se vor apropia la maximum
de ideal.
Fără îndoială, orice fenomen din practica juridică trebuie să
corespundă anumitor standarde profesionale, elaborate de înşişi juriştii,
însă pe lîngă faptul că acţiunile juristului trebuie să corespundă

87
 I

cerinţelor politice, etice, juridice, psihologice, mai trebuie ca ele să fie

realizate după legile frumosului.
O decizie sau faptă „urîtă" este inadmisibilă, chiar din punct de
vedere funcţional.
în literatura de specialitate se distingă trei categorii estetice care au
legătură nemijlocită cu activitatea juriştilor, şi anume: categoria
frumosului, sublimului, eroicului114.
Frumosul în practica juridică presupune armonie, proporţionalitate,
simetrie, care contribuie la stabilirea ordinii sociale, a bunăstării ca
valoari sociale importante. S-ar părea că acţiunile legale sunt şi estetice,
însă nu este chiar aşa. Atît norma juridică, cit şi cea estetică necesită
executare în mod creativ, cu rezultat eficient, de către un subiect concret.
Dacă acesta din urmă nu are simţul estetic dezvoltat, rezultatul activităţii
sale va fi formal, dogmatic.
Astfel frumosul în activitatea juridică se prezintă ca rezultat al
creaţiei, al culturii omeneşti înalte, al unei sinteze dintre morală şi normă
juridică.
Sublimul este categoria estetică care reflectă calităţile realităţii,
caracterizîndu-i importanţa socială pozitivă (sublimul tinde să ajungă la
un grad suprem de perfecţionare).
Activitatea juridică şi normele juridice, după natura lor, sunt
atribuite la fenomenele sublime. Sublimul este mîndria omului, care a
depăşit frica în faţa înfrîngerii, obţinînd credinţa în survenirea
rezultatului pozitiv al cazului. Procurorul care susţine învinuirea în
numele statului, avocatul care apără vinovaţii întotdeauna luptă pentru
dreptate. în acest caz sublimul, nobilul îi ajută în acţiuni, conducîndu-se
de idealuri şi sentimente sociale. Sublimul în instituirea dreptăţii ajută
juristul să depăşească frica în situaţii periculoase, care sunt multiple în
activitatea de ocrotire a normelor de drept.
Eroismul este criteriul ce presupune valoarea estetică a perfecţiunii,
reflectată în lupta pentru idealuri social importante.
Pentru activitatea juridică, cazurile de eroism nu sunt rarităţi,
infractorul este întotdeauna agresiv şi merge pînă la capăt, devenind un
pericol atît pentru societate, cît şi pentru colaboratorul organului de
drept.
însă eroismul presupune nu doar lupta cu infractorii, ci şi lupta
permanentă cu reprezentanţii puterii, care constrîng juriştii să încalce
legea. Trebuie să ai destul curaj, reţinere şi forţe morale, devotament faţă
de lucru, simţul înalt al colectivismului şi responsabilităţi pentru
eventualele consecinţe, pentru a lupta cu „presiunile efectuate prin

114OKVCOB A. ti., yKa3.e0M.,

c.174. 88
 I

telefon"115. Eroismul şi curajul profesiei juridice la moment dobîndesc alte

dimensiuni prin tentativa de a se opune mafiei şi criminalităţii organizate.
Toate aceste categorii formează cultura estetică a juristului, care
cuprinde un sistem de sentimente, cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi
estetice, reflectînd nivelul perceperii şi asimilării frumosului în procesul
îndeplinirii atribuţiilor profesionale. Conţinutul culturii estetice
presupune:
— cunoştinţe estetice care se manifestă prin idei, orientări, sentimente,
gusturi estetice. Aceasta devine factorul principal în formarea educaţiei
estetice a unui jurist care acţionează în mod individual, iar acţiunile poartă
un caracter uman, binevoitor, manierele şi forma exterioară fiind dictate de
un gust estetic fin;
— relaţiile estetice reprezintă conflictul, autoritatea, reputaţia,
interdependenţa estetică, acestea fiind prezente în activitatea juristului şi
reflectînd estetismul ideilor şi orientărilor sale, fapt ce-i conferă un statut
separat de ceilalţi colegi;
— comportamentul estetic prevede faptele estetice, consecinţele
suportate, practica estetică acumulată. Astfel se manifestă şi
comportamentul concret al fiecărui jurist legat de frumos, creaţie şi artă.
Cultura estetică presupune o anumită structură:
1) primul pas în formarea culturii estetice este acumularea
cunoştinţelor estetice despre cultură, poezie, artă, pictură, despre frumosul
fenomenelor din natură şi al evenimentelor din viaţă şi activitatea
profesională;
2) următorul pas necesită transformarea cunoştinţelor acumulate în
convingeri estetice, în capacitatea de a asimila şi a aprecia estetic operele de
artă, datoria profesională. A.P. Ocusov menţionează: "Pentru un jurist este
foarte importantă cunoaşterea, înţelegerea şi aprecierea operelor de artă
pentru a le putea deosebi de cele falsificate, deoarece aceasta i-ar permite
să-şi exercite eficient funcţiile"116.
3) ultimul pas îl constituie pregătirea juristului pentru a lua parte la
crearea frumosului, capacitatea de a-şi putea organiza „frumos" lucrul, de a
comunica cu colegii şi clienţii în conformitate cu cunoştinţele şi
convingerile estetice acumulate (eticheta conduitei, a vorbirii, a
vestimentaţiei, a cabinetului de lucru, a documentelor perfectate s.a.).
Cultura estetică a juristului este rezultatul educaţiei sale moral
estetice, chemată să asigure: îmbogăţirea lumii spirituale a lui,

115 OKVCOB A. n., yKa3.coM., c.177.

116 OKycoB A. n, ym3.coM., c.179.
89
dezvoltarea simţului frumosului, ce ar ajuta la îndeplinirea normelor
deontologiei juridice. Cultura estetică îşi află ecou în atitudinea juristului
faţa de sine, profesie, colegi şi clienţi.
în aşa fel cultura estetică denotă capacitatea juristului de a simţi
armonia relaţiilor sociale, de a aprecia valorile, de a alege cea mai corectă
soluţie practică, întru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei.
In manifestările concrete, cultura estetică devine o trăsătură
indispensabilă a întregului proces de ocrotire a normelor de drept,
aflîndu-şi exprimare în diferite sfere ale esteticii juridice.
Cultura estetică are două laturi: externă şi internă.
Latura internă reprezintă universul lăuntric al omului, ce
caracterizează juristul ca persoană (de exemplu, gustul).
Latura externă cuprinde formele de manifestare exterioare.

§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului

Formele de manifestare a culturii estetice a juristului se constituie din
elementele exterioare ale culturii condiţionate de simţul estetic al juristului,
ce se exprimă prin următoarele forme exterioare:
1) maniera de comportament;
2) cultura vorbirii;
3) cultura convorbirilor telefonice;
4) cultura aspectului exterior;
5) cultura organizării locului de lucru;
6) cultura juridică a întocmirii documentelor.
Maniera de comportament joacă un Toi important în aprecierea culturii
estetice a juristului. Aceasta ţine de specificul psihofiziologic al
personalităţii şi este o formă neverbală de comunicare. Limbajul
comunicării este o componentă vitală a contactului ce are loc între oameni.
Mesajele neverbale le amplifică pe cele verbale ori le contrazic.
Cînd comunicarea verbală şi cea neverbală se află în contradicţie, este
mai bine să luăm în consideraţie conţinutul mesajului neverbal, deoarece
oamenii pot ţine sub control ceea ce spun „neverbal"125. Comunicăm
neverbal chiar prin simpla prezenţă (cum arătăm) sau prin lucrurile din
jurul nostru (cum le alegem şi cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără să
vrem sau să ne dăm seama, de aceea este imposibil să blocăm comunicarea
neverbală. în general, cercetările demonstrează că 7% din mesaj este redat
prin cuvinte, 38% prin manipularea vocii (cum spunem), accentuare, 55%
prin gesturi, poziţia corpului, alţi factori126.
Comunicarea neverbală are loc prin următoarele mijloace:
— voce (timbru, intonaţie);
— mişcări (manieră, gesturi, mers);

125Virginia Verdinaş, Elemente de protocol, Bucureşti, Lumina Lex, 2000, p. 120.

Angela Cojocaru, Viorica Mocanu, Strategii comportamentale şi de comunicare pentru un şef de
succes, Chişinău, 2001, p.62.

90
(
 — audiere (capacitate de a auzi şi de a asculta);
— vedere (privire).
Vocea ne furnizează informaţii privind starea emotivă, intenţiile,
atitudinea şi diversele caracteristici ale persoanei. Timbrul dă culoare
vocii, ea poate fi armonioasă, agreabilă sau, dimpotrivă, metalică, seacă,
spartă. După intonaţia vocii putem afla dacă persoana este energică sau
obosită şi epuisată. Ritmul vorbirii exprimă anumite caracteristici ale
personalităţii: nervozitatea accelerează ritmul vorbirii, în timp ce calmul o
încetineşte. într- o convorbire juristul trebuie să fie foarte sensibil la
muzica vocii, fie pentru a-şi modifica propriile intervenţii, fie pentru a-şi
cunoaşte mai bine interlocutorul. El trebuie să urmărească modificările
tonului, intonaţia, accentele puse pe anumite cuvinte sau pe o anumită
frază şi să încerce să se conformeze la conţinutul mesajului şi la contextul
comunicării.
Astfel mesajele vocale privesc atît juristul, cît şi interlocutorul. Primul
trebuie să creeze o impresie bună, mai ales că în majoritatea cazurilor
obiectul activităţii lui îl formează elementele negative ale societăţii.
Alegerea corectă a intonaţiei îi va conferi încredere în sine şi îl va ajuta la
examinarea cazului sau, dimpotrivă, îi va cauza emoţii negative, ce vor
complica activitatea.
In procesul examinării cazurilor juridice, este important sesizarea
tuturor trăsăturilor clientului, gusturile şi preferinţele lui, stările
dominante ale psihicului (mimica, gesturile, mişcările corpului). Datorită
acestora, juristul poate să-şi creeze un tablou clar despre convorbitor,
despre acţiunile posibile ce urmează să le întreprindă, hotărîrile şi tactica
ce o va adopta în relaţia concretă şi să nu uităm că acelaşi lucru îl face în
mintea sa şi clientul în legătură cu juristul.
Limbajul mimicii, al gesturilor îi permit vorbitorului să-şi expună
sentimentele, indicînd cît de bine părţile sunt stăpîne pe situaţie şi care
este în realitate atitudinea unuia faţă de altul.
Există fizionomii care atrag şi inspiră încredere, altele pe care nu mai
dorim să le revedem vreodată. Există feţe nervoase, crispate, flegmatice,
senzuale, volitive. Starea de linişte şi seninătatea luminează faţa, în timp
ce tristeţea şi teama o împietresc. Contracţiile convulsive ale muşchilor
feţei sunt buni indicatori ai trăirilor emoţionale: persoana tristă are fruntea
încreţită, colţurile gurii căzute, cea mînioasă are o privire „neagră", buzele
strînse, maxilarele contractate.
Pentru a evita erorile, juristul, la interpretarea acestor semne, trebuie
să ia în vedere contextul în care apar. Deseori, microexpresiile care apar pe

91
parcursul conversaţiei sunt cele mai bune coduri pentru o analiză validă: o
uşoară tensiune în privire, o ridicare a sprîncenelor, o grimasă etc.
(

O trăsătură facială importantă este zîmbetul. Deşi, în general,

zîmbetul este solul atitudinii prietenoase şi încurajează pe ceilalţi la
comunicare, atragem atenţia că zîmbetul fără rost sau atunci cînd clienţii
vorbesc despre probleme serioase, ar putea fi interpretat în defavoarea
noastră.
Gesturile însoţesc, subliniază şi pun accentele în mesajul juristului. Ele
exprimă maniera lui de a gîndi, de a simţi lucrurile: ele developează
realitatea profundă, o fac vizibilă unui client atent şi avizat. Gesturile pot fi
categorisite în cîteva tipuri. în literatura de specialitate sunt cunoscute: 127
— gesturi, simboluri, substituind anumite cuvinte (de exemplu,
degetele în V sunt simbolul victoriei). Gesturile - simboluri pot demonstra
o limită: mişcarea tăioasă a mîinii înseamnă „nimeni nu a ştiut", „nu veţi
găsi niciodată", „este clar", o intensitate; mîna strînsă în pumn înseamnă
„este un încăpăţînat", „este insistent", „cît activism şi cîtă stăpînire de sine";
un refuz poate fi exprimat mişcînd mîna înainte sau ambele mîini; cu
palmele în sus „nu este nevoie", „nu sunt de acord"; o comparaţie - mîna
arată semnul „acolo" şi „aici"; o separare - palmele se desfac în diferite
părţi, însemnînd „sunt două lucruri diferite", „acesta trebuie deosebit"; o
sumare cînd palmele mîinii se unesc: „putem împreună să lucrăm", „ei au
conlucrat eficient", „ei se potrivesc". Aceste gesturi sunt legate de o
abstracţie. Ele sunt clare doar unei naţiuni sau unui grup, colectiv. Noi, în
semn de acord, mişcăm capul în sus în jos, iar bulgarii mişcă capul din
stînga spre dreapta. Cunoaşterea acestor particularităţi prezintă un rol
esenţial pentru orientarea în situaţie;
— gesturile ilustratorii acompaniază vorbirea şi sunt folosite cînd
naratorului nu-i ajung cuvinte pentru a descrie un fenomen, eveniment;
uneori cuvintele nu sunt suficiente din anumite motive (emotivitate,
nestăpînire de sine, iritare, neîncredere); pentru a intensifica impresiile şi a
sensibiliza ascultătorul. Aceste gesturi pot fi folosite, însă fără abuz,
evitînd folosirea gesturilor în locul cuvintelor;
— gesturi regulatorii, care subliniază, încetinesc sau intensifică
intonaţia în general monotorizînd fluxul conversaţiei. De obicei, oamenii
arată cu mîna la diferite părţi ale capului cînd accentuează ceva. în vorbire
ne calmăm prin diferite moduri: îndoind degetele, mestecînd gumă,
fumînd, mişcînd creionul dintr-o mînă în alta. în procesul de evaluare şi
bărbaţii şi femeile scarpină bărbia;
— gesturile adaptatorii scapă controlului conştient şi nu au în general
un scop comunicativ. Acestea arată contextul emoţional în care se

127 BBeneHCKaa ILA., yKio.coH., C.36.

92
realizează comunicarea. Oamenii scarpină nasul atunci cînd nu sunt

93
 {

sinceri. Stresarea implică multe gesturi. Atingerea diferitelor părţi ale

corpului denotă nerăbdare. încrucişarea mîinilor este un gest de protecţie.
Gesturile de disperare sunt cele „lasă-mă în pace", deschiderea palmelor şi
ridicarea umerilor. Poli Soner în lucrarea Основы искусство речи deosebeşte
şi gesturi de imitare, care înviorează nararea. Cînd povestitorul se străduie
să preia imaginea persoanei despre care vorbeşte, asemeni unui actor, îşi
schimbă vocea şi manierele.
Juriştii, comunicînd cu oamenii, trebuie să poată descifra mimica şi
gesturile, acestea aducînd multe informaţii despre caracterul persoanei,
gîndurile şi emoţiile ei.
Ţinuta corpului de asemenea spune multe despre starea interioară a
omului. Chiar de la primul contact ne dăm seama de atitudinea deschisă,
cordială sau, dimpotrivă, o atitudine ostilă, de dispreţ sau supunere. Fiind
în bună măsură conştiente, manifestările posturale ne oferă informaţii
preţioase. Ele se modifică în funcţie de dinamica situaţiei comunicative.
Cînd situaţia este stabilă, ele exprimă trăiri fundamentale: depresivul are
corpul aplecat, capul căzut, umerii încovoiaţi, cel mulţumit de sine ţine
capul drept, mersul este apăsat. Cei ce şed pe partea din faţă a scaunului
etalează o atitudine pozitivă faţă de cele auzite; cei ce stau în spatele
scaunului arată o atitudine neutră, negativă. Strînsul mîinii cu hotărîre
denotă fermitatea persoanei respective, încredere.
Starea fizică a corpului de asemenea furnizează informaţii despre
interlocutor. Se disting trei tipuri de fizic: ectomorf (fragil, subţire, înalt),
endomorf (gras, rotund, scurt) şi mezomorf (musculos, atletic, înalt)117.
Pe lîngă aceasta, pentru un observator ager ţinuta persoanei nu este
mai puţin importantă: vestimentaţia, miroznele, bijuteriile.
Datorită condiţiilor sociale, învăţăm la ce să ne aşteptăm de la oameni.
Astfel tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi,
suspicioşi, tensionaţi şi nervoşi; pe endomorfi îi percepem ca fiind
bătrîncioşi, demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet,
agreabili, prietenoşi; pe mezomorfi îi vedem încăpăţînaţi, puternici,
aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, întotdeauna
învingători. O persoană care arată bine este asociată cu una ce are succes
social şi, invers, endomorfii pot avea probleme fiind mai lenţi şi cerînd mai
multe comodităţi.
în procesul de comunicare a juristului o mare importanţă are capacitatea
de a asculta atent, care îndeosebi într-o situaţie complicată, este garanţia
înţelegerii şi fără de care cazul riscă să nu fie soluţionat.

127 BBeneHCKaa ILA., yKio.coH., C.36.

94

117 Viorica Mocanu, Angela Cojocaru, op.cit., p.65.

Momentul dat necesită concentrare asupra celor relatate, evidenţierea şi
tălmăcirea celor mai importante mesaje, compararea informaţiei obţinute
cu cea existentă.
în cazul cînd juristul ascultă, chiar dacă nu-şi expune părerea, trebuie
să fie activ, pune anumite întrebări, precizează anumite elemente.
în cazul unei convorbiri, trebuie menţinut contactul vizual cu
persoana, poziţia corpului şi gesturile demonstrînd interesul pentru cele
relatate. Trebuie reţinut că persoana aflată în condiţii extreme, adresîndu-se
colaboratorului organelor de drept, doreşte să găsească în persoana lui un
interlocutor atent, viu nu un individ cu faţa împietrită, lipsită de interes şi
plictisită. în cazul cînd colaboratorul este preocupat de alte probleme, mai
bine să lase discuţia pentru altă dată.
în timp ce clientul vorbeşte, trebuie suspendată orice sursă ce ar putea
să întrerupă discuţia. Dacă intervine o neclaritate, gîndul trebuie ascultat
pînă la capăt, apoi se va reveni cu întrebări de precizare. Ascultând un
interlocutor emotiv, colaboratorul riscă să cadă sub influenţa emoţiilor şi
să-i scape esenţa informaţiei. Ascultarea presupune sesizare, conştientizare
şi înţelegere. înţelegerea va fi greşită în cazul cînd pe parcursul unor
discuţii cu formulări complicate colaboratorul consideră că totul este
limpede. Precizările ce urmează dovedesc contrariul, iar interlocutorul îşi
dă seama că a fost înţeles greşit.
înţelegerea se bazează pe interesare internă, disciplină în gîndire şi
cunoaşterea regulilor de comunicare.
Din păcate, nu toţi colaboratorii organelor de drept pot asculta. în
literatura de specialitate se menţionează cîteva reguli etice în ascultare: 118
— uită părerile personale despre interlocutor;
— nu te grăbi cu întrebările şi concluziile;
— separă faptele de gînduri;
— urmăreşte ca propria vorbire să fie clară şi precisă;
— fii nepărtinitor în aprecierea celor auzite;
— nu te preface că asculţi.
De cele mai dese ori nu ascultăm clientul din lipsă de răbdare, ne
irităm şi credem că noi am fi vorbit altfel. Această poziţie este incorectă şi
lipsită de eficienţă. Juristul care nu are răbdare, de regulă, nu-şi
concentrează atenţia, respectiv, nu ascultă raţional. Dacă la sfîrşitul
convorbirii puteţi presupune ce acţiuni vor urma, înseamnă că aţi ascultat
convorbitorul, l-aţi înţeles şi aţi auzit totul ce a spus. Capacitatea juristului
de a asculta va avea drept rezultat o informaţie deplină şi certă. De
exemplu, în şedinţa judiciară (în timpul susţinerilor verbale sau a ultimului
cuvînt al inculpatului) judecătorul nu trebuie să înceapă a scrie

118 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗО. 94

sentinţa sau a răsfoi dosarul în căutarea unor înscrisuri. Faptul dat dă motiv
pentru cei prezenţi să creadă că judecătorul a soluţionat deja cazul, iar etapa
finală a şedinţei de judecată este o formalitate.
Privirea ajută persoana să stabilească contactul cu vorbitorul. A-l
accepta pe celălalt înseamnă a-i accepta privirea, a vedea şi a fi văzut - toate
sunt acţiuni primordiale într-o relaţie conversaţională. Cu ajutorul privirii
transmitem cele mai subtile nuanţe ale emoţiilor şi gîndurilor noastre.
Privirea poate fi veselă, directă, încrezătoare, ipocrită şi goală. De altfel, se
spune uneori: „ochii sunt oglinda sufletului". Un contact vizual minim
semnalizează un interes scăzut pentru mesajul transmis de interlocutor, în
timp ce un contact vizual insistent poate induce acestuia sentimente de
disconfort, ideea că celălalt doreşte să-l controleze, să-l evalueze, să-l
domine.
Contactul vizual este influenţat şi de alţi factori: distanţa spaţială,
mimică, postură, conţinutul verbal, contextul. în general, privim mai mult
atunci cînd ascultăm decît atunci cînd vorbim. Juristul prin privire poate
încuraja sau descuraja o persoană în abordarea unor probleme.
Toate aceste manifestări sunt o urmare a sistemelor simpatic şi
parasimpatic, care inhibă sau activează corpul. Cel care sesizează un anumit
dezacord între mesajele verbale şi neverbale, trăieşte o stare difuză de
disconfort, şi cu cît mai mult încearcă să-şi controleze comportamentul său,
cu atăt creşte probabilitatea diminuării controlului şi a altor acţiuni. Astfel,
el face mai vizibil ceea ce ar fi dorit să rămînă invizibil, subtilitate care va
ajuta la ridicarea eficacităţii lucrului unui jurist.
Cultura vorbirii înseamnă în primul rînd relevare clară a gîndurilor.
Un gînd expus corect şi laconic înlesneşte comunicarea. Pentru jurişti
cultura vorbirii devine mijlocul de influenţă asupra oamenilor, iar de unii
autori este considerată „înlocuitoarea cătuşelor", insuflînd necesitate în
îndeplinirea acţiunilor cerute119. Posedînd o vorbire corectă, poţi convinge
martorul să dea depoziţii, impune infractorul să renunţe la intenţiile sale,
convinge orice persoană să-şi dea concursul la descoperirea faptei. în acest
caz însă este important să imprimăm vorbirii bunăvoinţă, deoarece aceasta o
va face mai plină de încredere.
Se evidenţiază cîteva cerinţe înaintate faţă de limbajul juristului: 120
— normative - referitoare la corectitudinea exprimării;
— comunicative - referitoare la claritatea vorbirii;
— etice - referitoare la concizia şi legitimitatea celor expuse.
Spre regret, în grupul profesionist al juriştilor adesea se strecoară
persoane care neglijează cultura vorbirii. Acest lucru se întîmplă din

119 Окусов А.П., указ.соч., c.182.

120 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗЗ.
95

I
 I I

cauza că publicul, ştiindu-se dependent de acestea, indiferent de conţinutul

şi forma exprimării, se simte obligat să le asculte, neglijînd estetica
exprimării. Treptat, acest fapt se consolidează în deprindere, iar ca rezultat
intervine lipsa de respect faţă de astfel de colaboratori.
Cultura vorbirii reflectă în general nivelul de cultură al juristului,
pentru a scrie şi a vorbi corect, trebuie în primul rînd să ai o gîndire lucidă,
cunoştinţe profunde şi să acţionezi raţional. Exprimarea confuză dovedeşte
o gîndire vagă, nebuloasă, prin urmare şi convingeri la fel de superficiale,
lipsă de cultură generală, a cunoştinţelor temeinice şi erudiţiei.
Să examinăm unele cerinţe înaintate faţă de modul de exprimare a
juristului.
Vorbirea trebuie să fie precisă. Acesta înseamnă folosirea corectă a
cuvintelor, fapt ce reclamă erudiţie, gîndire logică, vocabular bogat,
cunoaşterea regulilor limbii romîne, convingere şi probitate.
Erudiţia, cunoştinţele profunde sub toate aspectele, competenţa în
domeniu, ordonează gîndirea, deci şi exprimarea. Cuvintele puţine care
spun multe denotă o cultură a gîndirii şi vorbirii.
Logica conferă exprimării coerenţă, fluenţă, cuvintele se cimentează
într-un singur gînd. Juristul îndeosebi poartă răspundere pentru fiece cuvînt
pronunţat, de aceea adesea procurorul, avocatul sunt datori să acorde
atenţie deosebită semanticii cuvîntului, să precizeze sensul, să contrapună,
să compare înţelesul diferitelor cuvinte.
Concludenţii presupune că faptele expuse simt veridice şi motivate, adică
dovedesc interlocutorului că toate constatările există în realitatea obiectivă.
Convingerea este capacitatea de a influenţa conştiinţa ascultătorilor şi
atragerea lor de partea celui ce vorbeşte, fiind scopul final al unei prelegeri,
discuţii, polemici, prin expunerea unor informaţii corecte. Pentru a convinge
pe cineva că ai dreptate, trebuie să fii însuşi sigur de cele relatate, că
dreptatea este de partea ta. O persoană cu convingeri nestrămutate
întotdeauna îşi face drum mai uşor spre inima şi spiritul oamenilor.
Cunoaşterea regulilor ce ţin de corectitudinea examinării este obligatorie
atît pentru vorbirea orală, cît şi cea scrisă.
In concluzie, constatăm că la acest capitol colaboratorii organelor de
drept trebuie să înveţe mult, dovadă fiind susţinerile verbale seci ale
avocaţilor şi procurorilor şi exprimarea primitivă a colaboratorilor organelor
de interne.
Vorbirea trebuie să fie bine înţeleasă, adică să fie utilizate cuvinte şi
termeni, înţeleşi de convorbitor. Mai mult decît atît, colaboratorul trebuie să
se convingă că acestea au fost sesizate în acelaşi sens. Atunci cînd vorbirea
juristului este formată din propoziţii simple, curgătoare, martorul, bănuitul,
partea vătămată, reclamantul vor înţelege cu uşurinţă chiar şi unii termeni

96
 juridici.
Ironia în vorbire trebuie folosită corect, de altfel rişti să nu fie înţeles
din cauza circumspecţiei în virtutea situaţiei de dependenţă şi din cauza
fricii.
Vorbirea înţeleasă presupune folosirea corectă a profesionalismelor,
jargoanelor, expresiilor străine, însă, folosindu-le, vorbitorul trebuie să fie
convins că ele sunt înţelese de ascultător, la necesitate făcînd o explicaţie.
în procesul interogării ofiţerul de urmărire penală are sarcina de a
proba faptele, nu de a obţine recunoaşterea vinei. în acest sens în loc de
cuvintele „omor", „viol", „furt", el trebuie să folosească unele sinonime care
atenuează gravitatea vorbirii.
Vorbirea trebuie să fie curată de elemente străine şi indecente.
Acestea pot fi:
— vulgarisme, obscenităţi, cuvinte ce înjosesc onoarea şi demnitatea
persoanei;
— cuvinte parazite, care diminuează esenţa mesajului prin repetare
abuzivă - „deci", „nu", „înţelegi", „respectiv", „cum ar fi";
— interjecţii - „aha", „îhî" şi sunete nedorite „ă-ă-ă", „m-m-m", „î-î-î";
— cuvinte necunoscute;
— cuvinte de birou, folosite doar în afaceri, în vorbirea cotidiană
neavînd răspîndire.
Vorbirea trebuie să fie echilibrată. în acest sens intonaţia trebuie să fie
liniştită, reţinută, moderată. O vorbire repezită este greu înţeleasă, iar una
încetinită irită. Fiecare cuvînt, silabă sau sunet trebuie pronunţate
corespunzător. Un adevăr, o opinie nu pot fi apărate printr-un ton ridicat al
vocii, ori cît de motivate ar fi ele. în practica juridică apar situaţii care
trebuie apărate cu orice preţ, însă chiar în asemenea cazuri intonaţia calmă
şi atitudinea binevoitoare sunt obligatorii pentru juristul profesionist.
Puterea probei nu consistă în puterea vocii, ci în puterea probaţiunii. Mai
mult decît atît, aceasta dovedeşte inteligenţă şi intelect trezind părţii opuse
tot respectul. Uneori, ordonarea care comportă în sine un caracter categoric
trebuie făcută liniştit, cu ton uniform, dar ferm. O atenţie deosebită juristul
trebuie să acorde formelor corecte de adresare, conform normelor de
politeţe.
O condiţie obligatorie a unei înalte culturi a vorbirii este stăpînirea de
sine, neadmiterea expresiilor ce înjosesc onoarea şi demnitatea. La
ascultarea clientului trebuie manifestată atenţie, chiar dacă cele auzite îţi
trezesc dezacord. Tăcerea este arma cea mai eficientă împotriva brutalităţii,
invidiei, fricii, ticăloşeniei.

97
 Intonaţia corectă a vorbirii este garanţia succesului unui jurist, este un
mijloc puternic de influenţă emoţională şi volitivă asupra interlocutorului,
deoarece ea poate înjosi, răni, incomoda sau, din contra, poate produce o
impresie de respect, dorinţa de a comunica, înţelege şi accepta
argumentele.
Vorbirea trebuie să fie vie laconică, curgătoare, emotivă şi expresivă.
Expresivitatea presupune folosirea comparaţiilor, epitetelor, metaforelor,
aforismelor, fără a face abuz de acestea.
Juristul trebuie să-şi perfecţioneze permanent limbajul, să citească
mult, să asculte prezentatori de televiziune şi radiou, actori, lectori, să-şi
îmbogăţească vocabularul, perfecţionîndu-şi dicţia, expresivitatea şi
claritatea exprimării.
Cultura convorbirilor telefonice. Dacă lăsăm la o parte toate minunile
tehnologiei, telefonul rămîne cea mai sigură metodă pe care o putem folosi
pentru a comunica unul cu altul. Indiferent de ceea ce simţim, amărăciune,
fericire, tristeţe, bucurie, deprimare, toate se vor reflecta în vocea juristului
de îndată ce pune mîna pe receptor şi începe să vorbească cu cineva.
Vorbind la telefon, chiar dacă interlocutorul nu vede gestica, mimica,
trăirile sunt sesizate imediat prin intonaţie, timbrul vocii, viteza vorbirii şi
chiar prin cuvintele folosite. Ori de cîte ori vorbim la telefon, un mesaj
poate sugera încîntarea noastră, dorinţa de a continua conversaţia sau,
invers, exprimă plictiseală, lipsă de interes şi nerăbdarea de a închide
telefonul.
Ar putea să pară amuzant, însă la telefon ne vom descurca mult mai
bine dacă vom zîmbi şi vom reuşi să transmitem zîmbetul pînă la celălalt
capăt al firului. De aceea, cînd vorbim la telefon, vocea de asemenea trebuie
să exprime însufleţire şi energie.
Şi în practica juridică, convorbirile telefonice sunt un mijloc de a
eficientiza şi uşura activitatea. Din acest considerent convorbirile telefonice
trebuie pregătite din timp. De cîte ori un jurist urmează să dea un telefon,
trebuie mai întîi să-şi pună următoarele întrebări:
— cu ce scop vreau să telefonez?
— de ce informaţie am nevoie?
— ce informaţie trebuie să ofer?
— ce fac dacă interlocutorul nu este şi răspunde altă persoană?
Dacă convorbirea telefonică este importantă sau dificilă şi nu suntem
sigur de ceea ce trebuie să spunem sau cum s-o spunem, ne ordonăm
gîndurile pe hîrtie, însă în nici un caz nu citim de pe foaie. Un jurist îşi ia la
îndemînă toate dosarele, documentele, numerele de telefon, adresele, adică
toată informaţia necesară în timpul convorbirii, precum şi hîrtie şi stilouri.
Telefoanele la domiciliu pot fi făcute doar pe problemele ce nu

98
suferă amînare şi nu mai tîrziu de ora 22 00. Dacă interlocutorul lipseşte şi
răspunde altă persoană, sunt necuviincioase întrebările de timp: „unde-
i?"- In cazul cînd sunăm la serviciu, ne putem permite orice întrebare, mai
ales dacă conducătorul caută subalternul.
In situaţiile în care cel solicitat nu este la locul de muncă, sunt
acceptate formulele: „Mă scuzaţi, cînd aş putea reveni cu un sunet?" Este
nepoliticos să lăsăm numărul de telefon pentru ca persoana solicitată să ne
sune, dacă nu ni s-a propus acest lucru. La începutul discuţiei telefonice
juristul se prezintă, în felul acesta nu-1 pune pe interlocutor în situaţia să-i
ghicească numele. Dacă cel apelat este necunoscut, se va folosi formula:
„Mă scuzaţi, vă rog, cum vă numiţi?"
In cazul cînd primiţi un telefon, sunt stabilite alte reguli. S-ar putea ca
apelul telefonic să vă surprindă în timpul unei discuţii cu o persoană şi
deci e cazul să cereţi scuze, apoi iniţiaţi convorbirea telefonică. în cazuri
operative răspundem apelului şi rugăm să revină peste un anumit timp.
Dacă subiectul necesită o abordare mai amplă, notăm numărul de telefon,
pentru a reveni mai tîrziu. Este nerespectuos ca faţă de cei aflaţi în birou să
ne angajăm în discuţii de lungă durată, mai ales dacă acestea poartă un
caracter personal. în cazul cînd ni se cer informaţii ce fin de competenţa
altor subdiviziuni, propunem amabil numărul de telefon respectiv.
Nimeni nu trebuie lăsat să aştepte la telefon mai mult de 20 de sec., dacă
este imposibil (avem de verificat sau de căutat o informaţie), rugaţi
apelantul să revină. Dacă se întîmplă că cineva a greşit numărul, cu voce
liniştită întrebăm ce număr a format, încercînd să-l ajutăm să se descurce în
situaţia creată. Un jurist trebuie să-şi stăpînească vocea cînd vorbeşte la
telefon. în discuţie trecem imediat la subiect, excluzînd, pălăvrăgeala. Nu
rămînem tăcut în timp ce interlocutorul vorbeşte, îl susţinem prin „da",
„sunt de acord" etc.
Arta de a întreţine o discuţie de lucru la telefon este nu doar un schimb
de păreri şi informaţie operativă, ci şi scopul de a atinge un rezultat
determinat. Se cere ca într-un timp foarte scurt să se facă schimb de
informaţii. Atenţionăm că la telefon nu se discută secretele de stat sau
profesional. Competenţa, tactul şi bunăvoinţa, posedarea unor procedee de
discuţie, tendinţa de a rezolva problema sau de a ajuta la rezolvarea ei
operativă şi eficientă, vor lăsa o impresie bună interlocutorului şi vor
favoriza atingerea scopului, care a devenit motiv de sunet.
în organele de ocrotire a normelor de drept sună persoane ce
informează despre accidente, infracţiuni, fiind în stare agitată sau stresată.
Ei nu se pot concentra, vorbesc agitat, omit esenţialul, repetă una şi aceeaşi
ş.a. în acest caz colaboratorul organului de drept, tacticos

99
 (

trebuie să îndrepte discuţia la temă, punînd întrebări de precizare,

întrebările trebuie să fie scurte, iar frazele simple. Atenţia, amabilitatea,
echilibrul şi interesul în voce vor ajuta la obţinerea unui maximum de
informaţii. Aceste relaţii solicită o deosebită răbdare. Colaboratorul nu
întrerupe persoana la mijlocul cuvîntului, nu-1 probozeşte şi nu-1
condamnă pentru vorbirea precipitată. Agresivitatea reciprocă este
infertilă.
Convorbirea telefonică se va încheia folosind frazele: „A fost plăcut să
discut cu dumneavoastră", „Mulţumesc că m-aţi informat". Să nu uităm că
discuţiile telefonice pentru o mare parte de oameni sunt unica sursă pentru
a-şi face o impresie despre noi şi mediul în care muncim.
în concluzie menţionăm că mimica, manierele, vorbirea, ţinuta,
intonaţia juristului într-o situaţie concretă de comunicare au o importanţă
decisivă pentru eficienţa practicii juridice. Mai simplu spus, acestea
formează temelia etichetei de serviciu a juristului.

§ 3. Forma exterioră a juristului

Vestimentaţia este un element nu mai puţin semnificativ decît

comportamentul. Ea are acelaşi rol ca şi cadrul pentru tablou: hainele nu
trebuie să sustragă atenţia asupra lor, ci asupra individului care le poartă.
De aceea îmbrăcămintea trebuie să fie curată, călcată pe măsură şi să nu
ofenseze prin extravagantă. Cea mai potrivită ţinută este cea clasică.
Aspectul exterior al procurorului, judecătorului, ofiţerului de urmărire
penală influenţează esenţial atitudinea cetăţenilor faţă de ei.
Adesea avocatului, ofiţerului de urmărire penală, poliţistului, le vine
greu să stabilească contactul cu persoana anume din cauza antipatiei
provocate de aspectul exterior al acestora: o îmbrăcăminte neglijentă sau
care nu corespunde situaţiei de serviciu.
După aspectul exterior, juristul poate fi apreciat în mod pozitiv sau
negativ, de aceea el trebuie să se îmbrace cu gust.
îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri
personale, poartă amprenta personalităţii individului, comunică informaţii
despre om. Ea poate influenţa comportamentul celor din jur. Prin
îmbrăcăminte se marchează statutul social sau cel pretins al persoanei.
Juristul, în vestimentaţie, dă preferinţă stilului clasic. Pentru bărbaţi
costumul simplu şi elegant şi servieta, de altfel ca şi pentru femei - costum
sobru din două piese şi servieta.
îmbrăcămintea nonconformistă demonstrează că purtătorul este un
original, răzvrătit social, un posibil creator de probleme sau un artist. 121

121 Angela Cojocarii, op. cit., p.65.

100
îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general cu lenea, apatia, lipsa de
respect şi foarte rar cînd se camuflează o valoare veritabilă a individului.
In contactul cu clienţii, cu colegii este important totul: expresia feţei,
pieptănătura, îmbrăcămintea, ţinuta. Igiena personală de asemenea este un
factor elocvent: parfumul puternic, chiar de calitate, atrage atenţia într-un
mod deosebit, sugerîndu-ne prostul gust sau anumite intenţii. O impresie
negativă produce juristul care s-a prezentat la serviciu în sacou descheiat
sau fără acesta, cu cămaşa şifonată, cravata în vînt, neras, meşterind gumă.
Apare întrebarea: este aceasta o lipsă de cultură sau lipsă de respect pentru
colegi, sau, după părerea lui O. V. Afanasieva, este o "estetică sălbatică",
sau o joacă intenţionată de-a „băieţii noştri" 122 . In societatea noastră,
juristul comunică cu persoane care au posibilităţi materiale diferite, însă el
trebuie să producă o impresie bună asupra tuturor. Important este ca
aceştia să vadă în persoana lui apărătorul dreptăţii şi al legii.
Aşadar, faţă de persoanele ce-şi desfăşoară activitatea în serviciul
statului putem distinge următoarele cerinţe faţă de ţinută, dictate atît de
regulile generale ale etichietei, cît şi de specificul condiţiilor de lucru în
autoritatea publică:
— vestimentaţia juriştilor trebuie să corespundă menirii activităţii lor,
să fie funcţional-raţională, comodă, să nu distragă atenţia de la lucru nici a
propriei persoane, nici a celor din jur. Sobrietatea, eleganţa şi acurateţea
trebuie să simbolizeze stabilitatea, siguranţa, importanţa şi cultura în
serviciul statului123;
— juristul, întotdeauna trebuie să ia în considerare destinaţia
funcţională a îmbrăcămintei în fiecare situaţie concretă: serviciu, recepţie,
întrunire colegială;
— la alegerea îmbrăcămintei se va ţine cont de vîrsta şi constituţia fizică;
— destinaţia îmbrăcămintei determină stilul, ţesătura, croiala,
culoarea (după cum am menţionat, juriştii care lucrează în sfera publică
preferă „stilul conservator", care produce impresia de stabilitate,
preocupare, temeinicie). Psihologii au demonstrat că femeile care ştiu să se
îmbrace „foarte delicat şi fin" rar sunt promovate în funcţie, şi dimpotrivă,
cele care respectă în îmbrăcăminte stilul sobru, conservator (tradiţional),
fără cochetări şi nepretenţios, sunt plătite mai bine124;
— nu este recomandabil stilul extravagant. îmbrăcămintea trebuie să
fie comodă, simplă şi să nu concentreze atenţia;

122 Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.208.

123 Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет/ Под ред. Охотского Е.
В., Москва, 1999, с.83.
124 Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста, Москва, 2000, с.102.

101
 — pentru imaginea juristului este important coraportul dintre datele
personale şi cele exterioare. Pentru ca stilul să fie apreciat, cultura interioară
trebuie să se reflecte în trăsăturile exterioare, astfel îmbrăcămintea,
încălţămintea, pieptănătura şi manierele vor demonstra calităţile
intelectuale, profesionale şi de lucru, nivelul educaţiei şi cultura lui.
Tradiţional, simţul măsurii în îmbrăcăminte şi maniere redau senzaţia de
siguranţă şi seriozitate136;
— costumul nu poate fi frumos pentru toate cazurile, el trebuie să fie
anume pentru dvs., să se încadreze în timp şi circumstanţe. Aceasta
imprimă eleganţă şi siguranţă în orice situaţie. Stilul profesionist nu trebuie
să copie moda de ultima oră;
— la alegerea îmbrăcămintei trebuie respectate regulile stabilite de
instituţia unde îşi desfăşoară activitatea juristul.
Pentru unele grupuri profesionale de jurişti este stabilită uniformă.
Astfel, judecătorii Curţii Constituţionale la şedinţe poartă robă, al cărei
model este stabilit de Curtea Constituţională (art. 38 p.2 din Legea cu
privire la Curtea Constutiţionala).137
Aceeaşi uniformă este stabilită şi judecătorilor Curţii Supreme de
justiţie şi judecătorilor asistenţi: în şedinţele procesuale ei se îmbracă în
mantii de culoare bordo şi, respectiv, neagră şi poartă insigne cu imaginea
Stemei de Stat. Acestea se eliberează gratuit. Modelul ţinutei vestimentare
se aprobă de Plenul Curţii (art. 28 din Legea cu privire la Curtea Supremă
de Justiţie).138
Ţinuta vestimentară a procurorilor este prevăzută de Legea Republicii
Moldova privind gTadele de calificare şi gradele militare ale lucrătorilor
din procuratură. Persoanele cărora li s-au conferit grade de calificare şi
grade militare, aflîndu-se în exerciţiul funcţiei poartă uniformă cu
însemnele gradelor respective, dispoziţie valabilă pentru forţele armate
(art. 12)139.
Uniforma poliţiei este stabilită prin Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova cu privire la uniforma şi normele de echipare a colaboratorilor
poliţiei şi serviciului intern ale Ministerului Afacerilor Interne 140 (anexa nr.
1 la Hotărîre).
îmbrăcămintea prescrisă purtată de categoriile de mai sus subliniază
caracterul public al activităţilor. Ea este chemată să contribuie la ridicarea

136 CrwiapeHKO A.M.,

yKa3.coM., c.102.
137 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 07.02.1995.
138 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 196-199 din 12.09.2003.
139 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66 din 10.10.1996.
140 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75-76 din 29.06.2000.

102
S
oficialităţii în comunicarea profesională: la percheziţii, la examinarea la
faţa locului săvîrşirii infracţiunii sau a accidentului, la interogarea
martorilor ş.a.
Fiecare jurist profesionist care poartă îmbrăcăminte strict stabilită
trebuie s-o poarte cu onoare şi demnitate, să manifeste grijă faţă de
aspectul exterior, în permanenţă fiind ordonat şi îngrijit.

§ 4. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor juridice

Eficacitatea lucrului unui jurist depinde în mare măsură de aspectul

exterior al clădirii, cabinetului, locului personal de lucru. în legătură cu
aceasta a apărut o ştiinţă nouă - ergonomia, care are obiect de studiu
condiţiile şi metodele de muncă, interacţiunea dintre om, maşină şi mediul
de muncă în diferite tipuri de sisteme industriale în vederea normalizării
raţionale a acestora, a îmbunătăţirii posibilităţilor de a folosi maşina. 125
Această ştiinţă foloseşte datele ştiinţelor tehnice, anatomia, fiziologia,
igiena, biofizica, pentru a crea condiţii optime de lucru, care l-ar face
productiv, ar asigura lucrătorului comodităţi necesare, ar păstra forţele lui,
sănătatea şi capacitatea de lucru. Ca rezultat aceste comodităţi acţionează
pozitiv nu doar asupra persoanelor de la locul de muncă, ci şi asupra celor
care trec zi de zi prin instituţiile juridice - poliţişti, procurori, judecători,
avocaţi.
In literatura de specialitate şi-a aflat expresie încă un termen nou,
referitor la amenajarea încăperilor de serviciu - designai - o activitate de
creaţie întru organizarea estetică funcţională a unui teren, întreprinderi, loc
de muncă. Designerul este specialistul care cunoaşte materia, tehnologia şi
calitatea construcţiilor create, a mobilei, a tehnicii după destinaţia
funcţională şi folosirea cotidiană. Specialiştii în înzestrarea şi amenajarea
instituţiilor juridice prin aranjament trebuie să asigure o aplicare la
maximum a capacităţilor juristului, să fie un factor în prevenirea acţiunilor
ilegale şi socializarea infractorilor. în timpul construirii şi amenajării
instituţiilor juridice - judecătorii, procuraturi, instituţii penitenciare,
sectoare de poliţie - trebuie luată în considerare destinaţia lor şi atitudinea
emoţională faţă de acestea. Constatăm cu regret că la moment instituţiile
noastre juridice se află într-o stare nesatisfăcătoare, amenajarea fiind
complet neglijată. Ca rezultat, alături de alte motive, birouri incomode,
mobilier vechi, avem o activitate ineficientă, generatoare de oboseală şi o
totală lipsă de încredere în instituţia juridică.

125 Dicţionar enciclopedic ilustrat,Cartier, Chişinău, 1999.

103
 I

Aşadar, pe lîngă aspectul estetic, designul încăperilor de lucru trebuie

să-şi dea concursul la ridicarea nivelului de deservire a populaţiei, la
respectarea legislaţiei în timpul executării obligaţiilor profesionale şi de
serviciu. La acest capitol colaboratorii organelor de drept au un şir de
probleme. La ele se atribuie problemele unui design „urît" al încăperilor,
fiind vopsite în culori otrăvitoare, sălile sunt amenajate cu mese şi scaune
demodate şi ieşite din uz, încăperile sunt înspăimîntătoare (înguste, mici,
neîncăpătoare), birourile de lucru sunt îmbîcsite cu dosare şi hîrtii, iar în
unghere poţi găsi probe materiale. O problemă aparte este fumatul în astfel
de încăperi, care instalează o atmosferă respingătoare de casă părăsită şi de
disperare. Chiar de la prima vedere se creează impresia că slujitorii legii
sunt ocupaţi şi neprietenoşi. In realitate, cam aşa şi este: forma
caracterizează conţinutul. Lipsa de exigenţă pentru aspectul locului de
lucru, pentru condiţiile de muncă denotă şi o lipsă de interes faţă de
procesul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu.
Pentru a dezvălui standardele estetice care trebuie să domine
instituţiile juridice, vom analiza unele aspecte.
Deoarece o mare parte a muncii juristului decurge în birou, acesta
trebuie să fie amenajat în aşa fel încît să creeze o atmosferă de lucru activă
şi de confort.
Cerinţele generale înaintate faţă de cabinetul de lucru:
— dimensiunea încăperii (pentru un ofiţer de urmărire penală, de
exemplu, se recomandă o încăpere dreptunghiulară, separată, nu mai mică
de 12 m2, după posibilităţi nu mai sus de etajul doi al clădirii);
— iluminarea optimală, asocierea corectă a culorii pereţilor cu mobila.
Pentru iluminarea corectă a locului de lucru sursa de lumină trebuie să fie
amenajată în stînga, iar pentru munca la aparatele tehnice (computer,
maşini de dactilografiat) - sub un unghi de 45°. Este inadmisibil becul
transparent, care orbeşte ochii. Nu mai puţin importantă este alegerea
culorilor în încăperile de lucru, fiind admise culorile calde (verde-deschis,
roz, alb, bej) şi interzise cele aprinse (roşu, oranj, verde-închis, maro);
— posibilitatea de reglare a microclimei: umiditatea, temperatura,
puritatea aerului din încăpere;
— dotarea cu pază şi semnalizare antiincendiară, invizibilă pentru
vizitatori;
— diminuarea gălăgiei, în acest scop uşile se acoperă cu material
special pentru amortizarea sunetelor, uneori la posibilitate se instalează uşi
duble;
— aranjarea comoda a mobilei, computerului şi altei tehnici.

104
 Întrucît majoritatea juriştilor îşi petrec timpul de lucru la masa de
scris, locul de muncă trebuie amenajat individual.
Masa de lucru a judecătorului (procurorului) trebuie să stea la perete
central al cabinetului, astfel încît vizitatorul să-l vadă imediat, dar deoarece
adesea într-un cabinet stau 2,3 persoane, amplasarea meselor trebuie
făcută conform specificului funcţiei. Restul mobilei se aranjează de-a
lungul pereţilor, în aşa fel ca centrul cabinetului să rămînă liber. Este de
dorit ca vorbitorul să stea în partea opusă a lucrătorului, iar lumina să cadă
asupra lui, pentru a-i vedea ochii, mimica, gesturile ş. a.
Atît în cabinetele ofiţerilor de urmărire penală, cît şi ale judecătorilor
(procurorilor) nu trebuie stocate materiale, iar pe mese nu trebuie să fie
rechizite de birou din metal (foarfece, cuţite pentru deschiderea plicului).
Oficiul notarului trebuie să aibă 2 camere, să fie asigurat cu seif pentru
ştampile, documente şi un dulap metalic pentru arhivă. în condiţiile
noastre la ferestre trebuie instalate gratii, iar biroul conectat la mijloace de
semnalizare.
Sala de judecată la fel trebuie amenajată conform ordinii stabilite. în
centrul încăperii la peretele central stă masa şi scaunul judecătorului (de
obicei, de dimensiuni impunătoare). în spatele său, pe perete, atîrnă
drapelul Republicii Moldova, în dreapta este plasată masa procurorului,
iar în stînga a avocatului. Masa grefierului este instalată cît se poate de
aproape de cea a judecătorului. în mod obligatoriu, în sală trebuie să fie un
seif pentru dosare şi probe materiale şi un loc amenajat special pentru
inculpat, astfel încît la necesitate să fie bine păzit.
în cabinetele avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici nu trebuie să
fie prezente obiecte pretinse de lux (statuete, tablouri) care, adesea, sunt
nişte copii proaste, fapt ce ar putea deteriora imaginea colaboratorului,
demolînd încrederea clientului faţă de jurist.

§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice

Activitatea juristului este greu de închipuit fără lucrul cu

documentele. Specialiştii au constatat că pentru întocmirea documentelor
de serviciu, unele categorii de jurişti consumă 30% - 70% din timpul de
lucru. Aceasta ne duce la gîndul că întocmirea documentelor tinde spre
formalizare în detrimentul muncii reale126. în acest context se conturează
două probleme. Prima - cît de corect şi concis este formulat documentul,
importanţă prezentînd absolut totul: acurateţea, precizia, standardele de
întocmire şi chiar semnătura executorului.

126 OKVCOB A. FI, xjYias.coH., c.187.

105
 A doua-computerizarea maximală a muncii juristului, implementarea
tehnicii de lucru, multiplicarea xerox a documentelor şi blanchetelor,
formarea arhivei de legi şi acte subordonate legilor.
In cazul soluţionării acestor probleme activitatea de perfectare a
documentelor decurge normal şi nu va ocupa cea mai mare parte a
timpului de muncă a lucrătorului.
Documentul juridic reprezintă forma materială prevăzută de lege a
dobîndirii, păstrării, folosirii şi răspîndirii informaţiei juridice pe calea
fixării ei pe hîrtie, peliculă magnetică video, foto, sau pe alt purtător.
In literatura de specialitate se menţionează că prin document juridic
trebuie înţeles documentul oficial scris, care produce anumite consecinţe,
creează anumite posibilităţi juridice şi este îndreptat spre reglementarea
unor relaţii.127
Documentele juridice (stricte) pot fi grupate în:
— acte normativ-juridice (legi, hotărîri, decrete, instrucţiuni);
— acte executorii (hotărîrea judecăţii, protestul procurorului,
ordonanţa de numire a expertizei);
— contracte (vînzare - cumpărare, de muncă, matrimoniale,
donaţie);
— alte acte (cereri, procese-verbale, încheieri, citaţii, demersuri,
obligaţii, telegrame, plîngeri, procuri, dispoziţii).
Fiecare document este întocmit de o anumită persoană, de aceea în
activitatea juristului există cerinţe stricte în privinţa întocmirii
documentelor de serviciu şi a scrisorilor, care alcătuiesc eticheta de
afaceri. Reuşita cazului, relaţiile bune în colectiv şi cu cetăţenii,
autoritatea organelor de drept, respectarea legii în mare parte depind de
un ordin, încheiere, hotărîre, scrisoare şi alte documente întocmite corect.
După cum am menţionat deja, activitatea juristului este inundată de o
sumedenie de documente de serviciu care pot fi împărţite în mai multe
categorii128:
— instructiv-dispozitive (instrucţiuni, hotîrîri, ordine, dispoziţii);
— informative (dări de seamă, acte, procese-verbale, borderouri);
— de solicitare (cereri);
— operative (scrisori, telefonograme, însemnări);
— organizatorice (statute, regulamente, instrucţiuni).
Acestea sunt documente clasificate după obiect şi scop, însă există un
şir de documente clasificate după modul de întocmire:

127 Профессиональные навыки юриста, указ.соч., с.ЗЗО; Мугрино Е.С., Техника юридического
письма, Москва, 2000, с. 63 - 64.
128 Этика сотрудников правоохраните-гъных органов, указ.соч., с.353; Mihai Platon şi alţii,

Funcţionarul public: principii şi norme comportamentale, V. I, Chişinău 1995, p.50.

106
 — documente tipizate - documente întocmite pe formulare-tip cu text,
de regulă, tipărit (procese-verbale, acte de sare civilă, citaţii, revendicări);
— documente netipizate - se întocmesc în mod liber, cu respectarea
regulilor de redactare. Acestea se folosesc pentru diferite operaţii,
adeverinţe, ordine, contestaţii, sesizări, reclamaţii.
După natura şi destinaţia exemplarelor;
— originalul - deţine informaţia primară;
— copia: simplă identică cu originalul scrisă cu indigo. Se menţionează
„copie" cu cerneală şi se semnează pe verso;
— duplicatul - se eliberează numai în cazurile prevăzute de lege,
pentru originalul pierdut. în acest caz pierderea se anunţă instituţiei ce a
eliberat actul şi apoi se declară în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
sau în alte publicaţii. Noul act eliberat va cuprinde menţiunea „duplicat",
acesta avînd acelaşi efect juridic ca şi originalul;
— copia de pe original - conţine acelaşi text de pe original; se scrie
„copie". La rîndul ei, poate fi certificată, adică confirmată ca autentică,
sigură, adevărată, exactă şi valabilă. Aceasta se semnează de secretariatul
unităţii emitente, pentru a putea fi utilizată într-o altă unitate ce solicită
asemenea act sau cetăţean (copia sentinţei, rechizitoriului). Această copie în
mod obligatoriu poartă semnătură (de exemplu: a judecătorului) şi ştampila;
— copia legalizata - este eliberată de notariat în cazul cînd legea cere
copiile legalizate;
— fotocopia - are valoare numai dacă este legalizată de notariat, pe
baza verificări şi confruntării cu actul original;
— extrasul - copia unei părţi dintr-un act cu dimensiuni mai mari.
Valabilitate va avea numai după certificare.
Toate documentele trebuie să corespundă cerinţelor generale înaintate
faţă de orice act individual juridic.
Ele trebuie să fie legale, motivate, întocmite corect şi estetic.
Perfectarea estetică uşurează înţelegerea acestora, iar întocmirea incorectă
diminuează autoritatea organelor procuraturii, de urmărire penală,
judecătorilor. încălcarea normelor de întocmire a unui act privind conţinutul
şi forma, lipseşte actul de forţă juridică.
Un jurist, la alcătuirea documentului juridic trebuie să aleagă corect
forma, stilul şi limbajul. Cerinţa elementară este perfectarea în limba de stat,
expunerea competentă a faptelor, argumentarea, luarea hotărîrii, dacă
acestea ţin de competenţa sa. Astfel, la întocmirea unui document juridic
trebuie respectate:

107
 1. Particularităţile lexicale. Unul dintre principalele elemente care vizează
acest aspect este vocabularul folosit la redactarea documentelor juridice.
Fiind elementul cel mai dinamic al limbii vocabularul se diversifică, se
modifică şi se îmbogăţeşte datorită dezvoltării vieţii social- economice,
sociale, a culturii şi civilizaţiei naţionale şi mondiale. Evoluţia limbajului a
dus la diferenţierea limbajelor de specialitate, care se deosebesc între ele
printr-o terminologie specifică. Din această cauză, juristul trebuie să
folosească atît expresii şi cuvinte aparţinînd limbajului general, cît şi
expresii şi cuvinte de specialitate, din practica lucrătorilor de birou. Astfel,
trebuie să alegem un vocabular adecvat situaţiei. Acesta va cuprinde
noţiuni, idei, fapte, termeni corespunzători subiectului sau problemelor
tratate. Un text juridic trebuie să se deosebească de alt text ştiinţific sau
obişnuit prin folosirea terminologiei de specialitate din domeniu] respectiv.
Această regulă ne ajută să redăm în mod corect, concis, logic şi coerent
situaţiile şi ideile tratate. Trebuie să ţinem seama că, în limbajul obişnuit
unele cuvinte, dar şi unele expresii au sensuri generalizatoare de aceea
folosirea lor în documentele juridice pot naşte confuzii cu consecinţele
imprevizibile.
In special, ne referim la paronime cuvinte asemănătoare ca sonoritate
cu alt cuvinte,dar deosebite ca sens şi ca etimiologie, de exemplu, „alocaţie"
şi „alocuţiune", primul indică un ajutor în bani, cel de- al doilea - o scurtă
cuvîntare.
Altă grijă trebuie să avem pentru sinonime, cuvinte cu acelaşi sens,
fiind diferite ca formă. Astfel cuvîntul „înlesnire" = „avantaj", „privilegiu",
„scutire"; „contestare"- „contrazicere", „dezminţire", „negare", „respingere",
„tăgăduinţă".
Acestea au diferenţe semantice sensibile, însă permit unui cunoscător al
limbii să le folosească pentru a exprima sensuri exacte.
Cu multă grijă trebuie folosite şi neologismele, ele fiind utilizate atunci
cînd acestea nu au echivalent în limba noastră (franchising, marketing,
design).
Pleonasmele şi tautologia sunt capcane frecvente, în care cad unii jurişti
ce folosesc cu uşurinţă cuvinte ale căror sensuri nu le cunosc suficient.
Pleonasmul ca şi tautologia constă în folosirea alăturată a unor cuvinte cu
acelaşi sens: de exemplu: ne vom revedea din nou.
In fine trebuie să fim atenţi la cuvintele polisemantice, adică cuvinte cu
mai multe sensuri. De exemplu, cuvîntul „adresă" are două sensuri,
indicaţie pe scrisori, colete cu date de identificare a domiciliului
destinatarului şi comunicare oficială în scris, făcută de o persoană juridică;
cuvîntul "amendare"poate fi folosit drept: acţiunea de aplicare o amendă
sau acţiunea de a modifica, cu scopul de a îmbunătăţi, prin amendamente
un text mai ales o lege.
Astfel juristul trebuie să deţină o cultură generală bogată, iar în caz că

108
stă la îndoială, să apeleze la lucrări de specialitate, surse explicative:
dicţionare lingvistice, tehnice, juridice, îndrumare ortografice.
In sfîrşit, în documentul juridic cu desăvîrşire este interzisă utilizarea
arhaismelor, popularismele, regionalismelor, argourilor.
2. Particularităţi de formă gramaticală, adică norme prevăzute de
gramatica limbii române. Specificul constă în folosirea unor forme
gramaticale particulare. Folosim, bunăoară, pluralul în loc de singularul
persoanei I şi a Il-a (vă rugăm, vă expediem, atenţionăm). In stilistică acest
plural se numeşte „plural de politeţe".
Folosirea corectă a prepoziţiilor, de exemplu folosirea prepoziţiei
"datorită" în locul locuţiunii prepoziţionale "din cauza". Substituirea este
greşită, întrucît datorită presupune un rezultat pozitiv al acţiunii, iar din
cauza —unul negativ: „datorită bolii nu s-a prezentat la serviciu", corect
„din cauza bolii."
3. Particularităţi de construcţie sintactică. Documentele juridice reclamă
folosirea stilului oficial de redactare pentru care este specific: concluzia,
precizia formulărilor şi claritatea gîndului expres, logica şi argumentarea
expunerii, lipsa de emotivitate, expresivitate, plasticitate şi trăsături
individuale*.
Regulile stabilite de sintaxa limbii române definesc următoarele
particularităţi:
— elaborarea şi folosirea propoziţiilor şi frazelor scurte;
— evitarea la maximum a subordonatelor, astfel textul va deveni mai
concis;
— evitarea construcţiilor ce exprimă generalizare sau eventualitate.
Cea mai valoroasă particularitate a stilului oficial este concizia. în
documentele juridice trebuie omise orice cuvinte sau expresii de prisos.
Propoziţiile şi frazele trebuie să fie scurte, să conţină terminologia de
specialitate, fără explicaţii inutile. Un document juridic trebuie să
întrunească toate elementele ce-i întregesc conţinutul.
Precizia se asigură prin utilizarea terminologiei de specialitate, a
unităţilor de măsură oficiale (cînd e cazul), prin exprimarea şi în litere, pe
lîngă cifre, a semnelor, cantităţilor. Terminologia de specialitate se împarte
în două categorii: cea folosită în practica lucrărilor de secretariat şi
corespondenţă şi cea din diferite domenii de specialitate (în cazul nostru,
cel juridic). Este inevitabilă folosirea corectă a noţiunilor: ’ La acest capitol ţinem
să menţionăm că în susţinerile verbale pot fi folosite toate formele de expresivitate a vorbirii,
ceea ce nu se permite la redactarea documentelor (vezi Введенская Л. А., Павлова Л.Г.,
Риторика для юристов, указ.соч., с.122).

109
 „bănuit", „învinuit", „inculpat", „furt", „jaf", „tîlhărie". Nu se permite, de
exemplu, ca într-un raport de expertiză să fie descrise anumite fapte,
fenomene, lucruri, în mod artistic, folosind metafore şi epitete. Acesta
trebuie să conţină formulări precise, referitoare la obiectul cercetat, fiind
descrise amănunţit toate laturile lui. De aici rezultă o altă condiţie a
documentelor juridice-claritatea.
Astfel, în contextul acestora sunt menţionate fapte, fenomene,
situaţii, drepturi, obligaţii, îndatorii şi răspunderi care, dacă nu sunt
prezentate clar, pot produce prejudicii. Prejudiciu poate produce şi
nerespectarea corectitudinii ca o condiţie a expunerii. Aceasta
presupune respectarea întocmai a formelor şi regulilor gramaticale,
ortografice, de fonetică, de punctuaţie. Respectarea acestor reguli va
conferi documentelor o valoare în plus, dovedind astfel respect pentru
calitate şi persoana care le întocmeşte. Neglijarea regulilor ortografice şi
de punctuaţie poate schimba întregul sens al unei fraze sau propoziţii.
Experienţa demonstrează că plasarea incorectă doar a unei singure
virgule generează interpretări diferite.
Estetica documentelor este întregită de alegerea hîrtiei, caracterelor,
cernelii. Pentru siguranţă hîrtia trebuie să fie de culoare albă, se va evita
folosirea hîtriei subţiri şi transparente, iar cerneala să fie neagră sau de
altă culoare închisă. în documentele juridice se interzic corectările şi
ştersăturile, scrisul să fie citeţ, acurat, rîndurile drepte.
Documentele juridice tTebuie să conţină anumite elemente standard
întărite de stat sau la nivel de instituţie. Lipsa unora dintre acestea duce
la anularea documentului.
De regulă, pentru întocmirea documentelor juridice sunt folosite
formularele-tip, cu text tipărit. Acestea se eliberează de servicii special
împuternicite pentru fiecare organ din sfera juridică.
Fiecare element al documentului impune o anumită valoare estetică.
Toate documentele au titlu, care scurt şi clar indică conţinutul lui (de
exemplu, „Sentinţă în numele legii", „Proces-verbal de cercetare la faţa
locului", „Decizie cu privire la aplicarea sancţiunii administrative",
„Proces-verbal de audiere a martorului", „Mandat de arest", etc).
Titlul poate fi plasat sus, în centrul foii sau în stînga acesteia. Pe
unele documente ca element obligatoriu este aplicată stema de stat a
Republicii Moldova.
Alt element al documentului juridic este denumirea organului care
1- a emis. Denumirea poate fi desfăşurată sau prescurtată, tipărită sau
aplicată cu o ştampilă specială. Acest element include, în afară de
denumirea instituţiei, postura şi numele persoanei, care a emis
documentul.

110

I 1
 Documentele se confirmă în două moduri, avînd faţă identică:
a) sintagma aprobării are următoarele elemente: cuvîntul „aprob",
funcţia, semnătura şi numele persoanei ce a aprobat documentul, data
aprobării. Unul dintre înscrisurile care se face pe documente este înscrisul
confidenţialităţii. Acest înscris este aplicat obligatoriu de purtătorul
material de informaţie, conţinînd date despre gradul de confidenţialitate al
acesteia („strict secret", „secret"), termenul confidenţialităţii şi persoana
care a efectuat înscrisul;
b) semnătura este un alt element al confirmării documentului. De
semnătură depinde forţa juridică a documentului juridic. Prin semnătură
se identifică autorul documentului şi se autentifică sau se aprobă
conţinutul documentului şi se confirmă responsabilitatea celui ce a
întocmit documentul pentru informaţia conţinută.
Documentele juridice în mod obligatoriu poartă semnătura persoanei
cu funcţie de răspundere. Dacă documentul iese din cadrul organului care
l-a întocmit, el trebuie ştampilat.
Elementul „semnătura" include: denumirea funcţiei, gradul (titlul,
rangul), numele persoanei ce a semnat documentul. Dacă documentul este
întocmit pe formular, în denumirea funcţiei persoanei nu se indică
organul. Semnătura va fi plasată la nivelul ultimului rînd al inscripţiei
funcţiei. Dacă documentul este semnat de mai multe persoane cu aceeaşi
funcţie, toţi semnează de sus în jos.
Ştampila este ultimul element al documentelor juridice. Legislaţia
stabileşte documentele pe care se aplică ştampila cu stema de stat, acestea
pot fi: statute, contracte, certificate, hotărîri, sentinţe etc. Ştampila poate fi
şi fără imaginea stemei de stat, conţinînd doar denumirea organului
respectiv cu inscripţia „Pentru documente". Ea se aplică pe diferite
certificate, eliberate de instituţie sau organizaţie. în mod obligatoriu pe
această ştampilă se indică denumirea organului, locul înregistrării sau
numărul de înregistrare.
Amprenta ştampilei se aplică pe partea stingă a documentului în aşa
fel încît să cuprindă o parte din denumirea funcţiei persoanei, ce a semnat
documentul. Amprenta ştampilei nu trebuie să conţină corectări sau
modificări de text, să fie clară, deoarece o ştampilă ştearsă, în toate cazurile
va reda documentului un aspect neglijent, iar uneori va crea dubii în
privinţa veridicităţii conţinutului documentului.
Ultima categorie o prezintă ştampilele simple (mai numite şi
triunghiulare sau dreptunghiulare), care, de regulă, necesită înscrisuri
adăugătoare, de exemplu, numărul documentului, data eliberării ş. a.

111
 Documentele juridice, de obicei, sunt întocmite pe formulare tip
A 4 şi se tipăresc la intervalul dintre rînduri de 1,5 cm. Toate
paginile documentului trebuie numerotate, cu excepţia primei unde
„1" nu se pune. Data în documente poate fi înscrisă sub diferite
forme: 20.10.97, 20.10.1997 ori 20 octombrie 1998. A se reţine că după
cifrele ce indică anul punctul nu se pune. Dacă documentul este
destinat pentru colegi din ţări străine, se va ţine cont de înscrierea
netradiţională a acestor date: de exemplu, în SUA pe primul loc se
scrie luna, apoi ziua, apoi anul—12/10/97=10.12.1997.
Dacă în text sunt folosite numere formate din mai multe cifre,
scrierea lor trebuie simplificată, de exemplu: „18000" în document
va fi tratat prin „18 mii". „Unu" se scrie cu litere nu cu cifre, restul
pot fi scrise cu cifre, cu excepţia cînd acestea se află la începutul
propoziţiei.
Eticheta de afaceri cere ca documentele oficiale să fie obiective,
convingătoare, autentice şi probante. Chiar dacă sunt scrise într-o
manieră neutră, întreg stilul de expunere trebuie să fie oficial, sobru,
simplu şi natural să nu uităm de politeţe şi demnitate.
Respectînd aceste cerinţe, vom da dovadă de ţinută estetică
înaltă, competenţă şi cultură generală.

§ 6. Eticheta de serviciu a juristului

Eticheta (din franceză etiquette - etichetă) este ansamblul de

reguli de comportare politicoasă întrebuinţate în relaţiile dintre
membrii unei clase, ai unei societăţii. 129 Iniţial acest termen
desemna o totalitate de reguli riguros stabilite la curţile
monarhilor. Astfel, eticheta începe de la Ludovic al XlV-lea care, la
una dintre recepţii, a folosit cartele speciale în care erau formulate
reguli de conduită la curte, fiind înmînate tuturor oaspeţilor.
Această ordine capătă o importanţă şi în societatea noastră atunci
cînd este reglementată o ceremonie, unde formele oficiale de
comportament al persoanelor cu funcţie de răspundere nu trebuie
să depăşească limitele strict stabilite. Neîndeplinirea cerinţelor
etichetei din cauza necunoaşterii sau a lipsei de respect faţă de ele
sunt considerate drept ofensă a demnităţii personale şi adesea
devine motivul conflictelor sau, în cel mai bun caz, provoacă o
dezaprobare justificată.
Eticheta contemporană presupune maniere de comportament,
ordonarea relaţiilor dintre oameni, dezvoltarea lor în spiritul
cordialităţii şi omeniei, susţinerii şi atragerii respectului reciproc şi
bunăvoinţei. Această necesitate este simţită la moment, deoarece

129 Dicţionar enciclopedic ilustrat,Cartier, Chişinău, 1999.

societatea este penetrată de egoism şi disperare, altruismul
devenind un privilegiu al trecutului130.
Eticheta Ia moment se manifestă sub diferite forme, condiţionate
de

130 Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет,

указ.соч., с.28- 29. 112
specificul situaţiilor de viaţă, al unor sfere de activitate a societăţii, de
trăsăturile specifice profesionale ale unor grupuri sociale. Astfel, există
etichetă de serviciu, de afaceri, ştiinţifică, medicală, diplomatică etc.
Deoarece activitatea juriştilor este complexă şi controversată, putem
vorbi despre eticheta juriştilor ca funcţionari publici.
Eticheta de serviciu a juriştilor reprezintă o totalitate de reguli, care
reglementează latura exterioară a relaţiilor dintre jurişti în procesul
activităţii profesionale, în toată diversitatea formelor de comunicare la
serviciu.
O.F. Scacun menţionează că eticheta de serviciu 131 a juriştilor
semnifică ordinea stabilită de conduită ce reflectă forma exterioară a
principiilor morale şi constă din reguli corespunzătoare şi politicoase de
comportament atît în societate cît şi în colectivul de muncă. Respectarea
strictă a etichetei de serviciu este condiţia esenţială a culturii estetice a
juristului.
Activitatea profesională a juriştilor este reglementată de lege. Cu toate
acestea, există un şir de trăsături specifice care condiţionează necesitatea
de a stabili anumite reguli de etichetă pentru această activitate. Acestea
sunt:
— caracterul activităţii juristului, care în legislaţie este specificat doar
în linii generale;
— actele normative subordonate legii ce reglementează activitatea
juriştilor nu conţin toate prescripţiile privind comportamentul lor;
— activitatea practică a juriştilor este legată de necesitatea
comunicării cu oamenii departe de a fi cu morala înaltă, fapt ce poate
provoca deformarea profesională a lor;
— în activitatea profesională însăşi pot apărea diferite controverse
între scopul (lupta cu criminalitatea) şi mijloacele de atingere a lui;
— activitatea juriştilor are un caracter public bine pronunţat şi
cuprinde o mare parte a populaţiei. Aceasta din urmă se adresează
juriştilor cu diferite întrebări, solicită consultări în anumite probleme,
perfectarea documentelor, căutarea persoanelor apropiate şi rudelor,
ajutorul în cazul infracţiunilor ş.a.
Această activitate pune în sarcina fiecărui jurist o responsabilitate
deosebită pentru hotărîrile şi acţiunile lor. Fiecare nemulţumire a
cetăţenilor duce la diminuarea autorităţii organelor de ocrotire a normelor
de drept.
Reieşind din aceasta, putem menţiona că specificul activităţii juriştilor
lasă asupra caracterului comunicării juriştilor o amprentă

131
C'KaKVH O. <!>., 1JKO3.COM., c.354.
113
moral-psihologică deosebită, care la rîndul ei se manifestă prin

114
respectarea principiului moral etichetei generale, conform căruia
onoarea şi demnitatea persoanei este valoarea supremă. Teoria
menţionează importanţa funcţiilor etichetei de serviciu 148 care
îndeplineşte următoarele funcţii:
— informativă;
- stabilirea unor modele de comportament individual şi de grup;
- controlul social şi influenţa socială;
— formarea confortului psihologic.
Normele etichetei informează despre faptul cum trebuie să se
comporte juristul în anumite situaţii concrete de serviciu şi care va fi
reacţia colegilor, şefului sau a subordonaţilor.
Stabilind anumite standarde de comportament al fiecărui membru al
colectivului, eticheta îi ajută să aleagă comportamentul în corespundere
cu situaţia reală şi cu aşteptările celor din jur, fără riscul de a cădea într-o
situaţie neplăcută sau a se certa cu cineva. Respectarea regulilor stabilite
insuflă încredere în corectitudinea acţiunilor proprii, dă naştere
autorespectului şi a confortului psihologic149. Datorită faptului că
activitatea juristului este diversă, s-au format diferite tipuri de etichetă:
zilnică, situaţională (legată de o situaţie concretă), oficială, diplomatică.
Pentru fiecare dintre acestea s-au statornicit reguli de conduită nescrise,
care includ specificul salutării, prezentării şi adresării, deducerea unei
convorbiri, şedinţe, negocieri, convorbiri telefonice, organizarea
recepţiilor şi întîlnirilor de afaceri, manierele de comportament, aspectul
exterior şi cultura vorbirii. Baza etichetei juristului o formează principiile
generale ale etichetei contemporane care, la moment, sunt respectate în
întreaga lume: corectitudinea, amabilitatea, tactul, cumpătarea,
modestia, punctualitatea, autoorganizarea, delicateţea. în activitatea
juridică trebuie să fim corecţi. Aceasta presupune un comportament ce
nu-i permite juristului să pună întrebări ce vor incomoda interlocutorul,
să se comporte destoinic în cele mai complicate situaţii, să manifeste
respect şi bunăvoinţă faţă de colegi, să nu insulte persoanele cu care
comunică.
Amabilitatea este recomandată în fiecare situaţie din activitatea
juristului. în relaţiile de serviciu politeţia serveşte mijloc sigur de apărare
a demnităţii subordonatului şi autoritatea conducătorului. Astfel, un
jurist inteligent îi salută pe cei din jur cu un „Bună ziua", „Bună
dimineaţa" corect pronunţat şi răspunde politicos la bineţele acestora, iar
salutînd un om mai în vârstă sau o doamnă, duce mîna la pălărie
(căciulă) de parcă ar vrea s-o scoată. în local pălăria se scoate, deoarece

143AcţanacteBa O. B„ rtnme/iKO A. B., yKa3.con.,

c.203. 149 Ibidem, c.204.

115
un jurist care se respectă nu-şi permite să stea cu capul acoperit într-o
încăpere, această regulă vizează viitorii jurişti (studenţii).
Dacă salutul este însoţit de o strîngere de mîini, juristul o va face cu toţi
bărbaţii întîlniţi pînă a veni în birou. Doamnelor li se întinde mîna pentru
salut numai în birou, cînd ele au venit în misiuni speciale, în rest ele sunt
cele care manifestă iniţiativa. Sărutul mîinii unei femei presupune un grad
respectiv de cunoaştere. Dacă dînsa a primit strîngerea de mîini, atunci nu
mai e necesar să i se sărute mîna. Este acceptat sărutul mîinii femeilor
necunoscute dacă ele sunt reprezentante ale profesiilor artistice sau cînd o
doamnă este omagiată. Formulele de adresare în cadrul activităţii juridice
sunt „domnul," „doamnă" (numele) sau domnul (postul), spre exemplu,
„domnul Creţu", „domnule director".
Sunt inadmisibile adresările de tipul „naşule", „cumetre", „băiete",
„fetiţă". Fiecare persoană trebuie tratată cu mult respect şi ca mărturie în
acest sens este memorizarea numelui acesteia.
Amabilitatea (politeţea) în relaţiile de serviciu nu este un scop în sine,
ci un mijloc de a crea şi păstra în colectiv un climat moral- psihologic.
Amabilitatea se manifestă şi prin capacitatea de a fi sensibil la problemele
altora, de a acorda ajutor, de a arăta o predispunere sufletească şi o
bunăvoinţă faţă de toţi concetăţenii.
Amabilitatea întotdeauna este însoţită de tact —stare emotivă de
compasiune cu întreg colectivul şi cu fiecare dintre membrii lui, atitudine
grijulie faţă de personalitatea clientului, simţul măsurii în exprimări şi
fapte, cumpătare şi prudenţă. Tactul îi permite juristului să găsească precis
hotarul dintre ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate. Tactul previne
situaţiile de jenă. Dacă eşti şef, niciodată nu critica un coleg sau un supus
în faţa celorlalţi colegi, nu răspîndi informaţii despre situaţia personală; nu
fi insistent dacă persoana are probleme şi nu doreşte să le destăinuie; nu
cere informaţii primite în ordine confidenţială.
O persoană tacticoasă întotdeauna va cerceta informaţia, luînd în
considerare specificul vârstei, sexului, situaţiei de serviciu, locul şi
circumstanţele în care are loc discuţia, prezenţa sau lipsa persoanelor
străine. Simţul tactului depinde de regulile specifice de comportare
profesională. De exemplu, în activitatea profesională operativă de
investigaţie colaboratorii trebuie să respecte următoarele reguli:
— nu trebuie să manifeste interes faţă de acţiunile colegilor,
documentele întocmite, faptele cercetate, precum şi faţă de persoanele cu
care aceştia contactează;
— nu trebuie, fără necesitate, să discuţi cu colegii locul, timpul şi
scopul activităţilor operative sau cine sunt executorii acestora;

116

I
 — fiecare colaborator, angajat în înfăptuirea activităţilor operative de
investigaţie, este pus la curent doar cu acea parte a acţiunii în care este
implicat, care l-ar ajuta la îndeplinirea acestora.
Aceste reguli în alt colectiv ar fi amorale, însă în cazul urmăririi penale
ele sunt „reguli de joc", care normalizează tensiunea morală în colectiv,
exclude apariţia bănuielii.132
Lipsa de tact mărturiseşte lipsa de cultură. Este important de reţinut că
manifestarea tactului este nu doar un element obligatoriu al comunicării,
ci şi o parte indispensabilă a culturii spirituale a persoanei, condiţie pentru
obţinerea rezultatelor pozitive şi sporirea autorităţii organelor de ocrotire
a normelor de drept.
Modestia este o altă cerinţă a etichetei de serviciu. Un jurist modest
este în primul rînd cumpătat şi moderat în cerinţele sale, nu se consideră
superior celorlalţi, nu este pretenţios. Opusul acestuia ar fi unul
încăpăţînat, indiscret, înfumurat, ambiţios, arogant, obraznic. Cu regret,
modestia a dispărut în ultimul timp din conştiinţa socială, de aceea
întîlnim mai des persoane arogante şi obraznice decît modeste şi
nepretenţioase.
Un jurist care se respectă este inteligent şi educat, niciodată nu va
ridica vocea la colegi sau la clienţi, întotdeauna îşi va asuma răspundere
pentru faptele săvîrşite, chiar dacă poartă vină parţială, poate să asculte şi
să ia în vedere părerile colegilor. Concluzia pe care o facem este că ar fi
sănătos un colectiv format anume din astfel de membri.
Cumpătarea, sau stăpînirea de sine, se manifestă alături de amabilitate
prin stăpînirea emoţiilor, a acţiunilor şi exprimărilor în situaţiile de criză.
Luînd în considerare specificul activităţii, menţionăm că juristul are nevoie
de multă discreţie în relaţia cu clienţii „negativi" pentru a avea rezultate
pozitive şi eficienţă. în aceste cazuri nu trebuie acţionat de pe poziţii de
forţă (trîntitul cu pumnul în masă, ridicarea excesivă a vocii, ameninţările)
şi insistenţă exagerată.
Punctualitatea presupune atît autodisciplină, cît şi precizie. în
activitatea juridică trebuie să lucrezi cu abnegaţie, în permanenţă să
planifici toate acţiunile şi să le îndeplineşti în termene rezonabile. Dacă ai
promis sau ai programat o acţiune, trebuie să te ţii de cuvînt. Dacă întîrzii,
trebuie să-ţi ceri scuze de la colegi. Un aspect delicat al obligaţiilor este
echitatea lor, adică e corect ca toate sarcinile să fie repartizate între
subalterni sau colegi în funcţie de situaţia lor ierarhică.
Astfel, eficacitatea activităţii profesionale a juriştilor este determinată
nu doar de nivelul instruirii, nu doar de respectarea principiilor etice ale

Профессиональная этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.254-

132

255.
116
legalităţii justiţiei, umanismului, responsabilităţii şi imparţialităţii, dar şi de
capacitatea de a transpune aceste principii în forme corespunzătoare de
comportament exterior, baza căruia o formează respectul faţă de om şi de
demnitatea lui, amabilitate, tact, modestie, maniere bune şi atractive estetic.
O persoană educată nu este acea care gîndeşte mult înainte de a proceda
corect, ci acea care pur şi simplu nu ar fi putut proceda altfel.

Tema 7
DEONTOLOGIA ASPECTULUI SOCIAL-PSIHOLOGIC
AL ACTIVITĂŢII JURISTULUI

§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a

juristului § 2. Modelarea social-psihologica a
personalităţii juristului § 3. Noţiunea şi structura
psihicului personalităţii juristului § 4. Temperamentul
juristului § 5. Caracterul şi capacităţile juristului

§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea psihicului, cu

legităţile proceselor psihice şi particularităţile psihice individuale. Altfel
spus, psihologia este ştiinţa despre legităţile de funcţionare a psihicului
omului în procesul activităţii vitale133. Psihologia are două compartimente,
unul general, ce studiază legităţile generale ale activităţii psihice a omului şi
altul aplicativ, ce studiază legităţile activităţii psihice a omului în condiţii
concrete de activitate. Ramurile aplicative ale psihologiei sunt diverse:
pedagogică, inginerească, medicală, a administrării, socială, a muncii şi
sportului. Una dintre direcţiile de cercetare a psihologiei sociale este
psihologia juridică.
Psihologia juridică studiază legităţile de manifestare şi aplicare în
practică a psihicului persoanelor incluse în sfera relaţiilor sociale,
reglementate de drept. în centrul investigaţiilor psihologie juridice se află
nu doar psihicul persoanelor incluse în activitatea juridică, ci şi psihicul
infractorilor şi contravenienţilor. Bineînţeles, caracterul şi starea psihică a
martorului, părţii vătămate, infractorului decurg din legităţile psihologiei şi
fiziologiei generale. însă specificul psihologiei juridice constă în

133 A.Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996, p.13.

117
 studierea importanţei juridice a acestor legităţi în procesul stabilirii adevărului,
în căutarea metodelor de reducere a numărului încălcărilor de drept, prin
corectarea acestora din punct de vedere psihologic, precum şi a calităţilor
personalităţii infractorilor.
Ofiţerul de urmărire penală, înfăptuind urmărirea penală, sau judecătorul,
examinînd în şedinţă cazul, elucidează problemele relaţiilor dintre oameni,
calităţile psihice, uneori inexplicabile ale oamenilor, motivele care i-au
determinat la săvîrşirea infracţiunii. Examinînd dosare despre furturi, jafuri,
omoruri, leziuni corporale, de fapt se examinează psihologia motivelor: profit,
răzbunare, perfidie, cruzime, gelozie şi altele. In acest caz judecătorul,
procurorul, ofiţerul de urmărire penală contactează nu doar cu infractori, ci şi
cu diferite persoane care figurează în calitate de martori, victime, experţi,
specialişti. Personalitatea fiecăruia s-a format în anumite condiţii ale vieţii
sociale, fiecare posedă diferite forme de gîndire, au caractere şi atitudini
diferite faţă de propria persoană şi lumea ce-i înconjoară. Din aceste motive
juriştii (procuror, judecător, ofiţer de urmărire penală, colaborator al
instituţiei penitenciare) trebuie să fie înarmaţi cu cunoştinţe psihologice ce le-ar
permite să se orienteze corect în diferite relaţii şi conflicte.
Psihologia juridică are ca sarcină principlă desăvîrşirea activităţii
practice a organelor de drept, pentru ca acestea din urmă să soluţioneze în
mod obiectiv şi calificat diferite probleme ce formează sensul, esenţa activităţii
lor. Specificul profesiei juridice constă în faptul că treptat în domeniu s-au
acumulat anumite cunoştinţe despre manifestarea psihicului omului în
anumite situaţii, cunoştinţe absolut necesare pentru o activitate
prodigioasă, dar şi pentru întregirea culturii generale. Important este ca
permanentul contact cu anumiţi indivizi şi fenomene negative din societate, în
virtutea exercitării funcţiilor de serviciu, să nu influenţeze integritatea
juriştilor.
Juriştii trebuie să-şi repartizeze raţional puterile şi activităţile sale, pentru a
păstra capacitatea de a munci toată ziua. Pe lîngă calităţile psihice născute, juristul
trebuie să-şi formeze calităţii profesionale: flexibilitatea gîndirii şi
caracterului, spiritul de observaţie pătrunzător, gîndire coordonată,
stăpînire de sine, principialitate şi sentimentul de echitate, disciplinare şi
individualism. Toate aceste calităţi sunt indispensabile pentru înlesnirea
activităţii, eficientizarea muncii, elaborarea unor tactici de lucru, crearea
portretului psihologic al altor participanţi la procesul juridic.
Analizînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că psihologia juridică are
în vizor personalitatea juristului, acesta devenind obiectul prioritar de studiu.
Astfel putem spune că psihologia juridică stabileşte

118
cultura psihologică a juristului profesionist, devenind parte a cunoştinţelor
deontologice, avînd tangenţă cu deontologia juridică.
Cultura psihologică a juristului cuprinde calităţile psihologice ale
personalităţii juristului formate ca rezultat al cerinţelor înaintate de
profesia sa134. Cultura psihologică a juristului include calităţi specifice unor
specialităţi juridice, structura personalităţii, deprinderi şi procedee de
comunicare, de rezolvare a unor conflicte, competenţă profesională, factori
psihologici ce determină potenţialul personal al juristului.
Judecătorul şi procurorul, ofiţerul de urmărire penală şi avocatul,
notarul şi consultantul juridic, poliţistul şi colaboratorii instituţiilor
penitenciare trebuie să cunoască cum să depăşească barierele psihologice
în comunicarea cu clientul, să ţină situaţia sub control, să studieze
psihologia infractorilor, clienţilor şi altor participanţi la proces, să
înfăptuiască un test psihologic, să aplice atribuţiile de conducere corect din
punctul de vedere al legităţilor psihologice.
La descoperirea şi examinarea infracţiunilor cunoştinţele psihologice
despre diversele procese psihice (gîndire, memorie, emoţie, voinţă) şi
calităţile personalităţii (temperament, caracter) au un rol esenţial.
Cultura psihologică a juristului are următorul conţinut:
— conştiinţa psihologică ce se exprimă prin intelect, gîndire, memorie,
raţiune ş.a. Fiecare jurist posedă un anumit nivel de intelect, tip de
memorare, gîndire şi raţiune. Toate acestea sunt formate la nivel de
conştiinţă şi se manifestă în cazuri concrete;
— relaţii psihologice - raporturile care implică aplicarea legităţilor
psihicului şi care se pot manifesta în conflict psihologic, interdependenţă
psihologică, neconcordanţă şi influenţă psihologică. Relaţiile psihologice
reprezintă o legătură specifică între conştiinţa şi conduita psihologică;
— conduita psihologică se exprimă prin manifestarea obiectivă a
acţiunilor persoanei. Ea se reflectă în orientări, reacţii şi consecinţe
psihologice.
Cultura psihologică o putem determina, de exemplu, după modul de
gîndire (primul element), care, aplicat într-o relaţie psihologică de conflict
(acesta fiind al doilea element), a dat anumite rezultate, în cazul nostru
anumite orientări psihologice (al treilea element).
Formarea culturii psihologice a juristului parcurge mai multe stadii, în
primul rînd, are loc acumularea cunoştinţelor psihologice generale

134Основные виды деятельности и психологическая пригодность к службе в системе органов

внутренних дел: Справочное, пособие / Под ред. Бовина Б.Г., Мягких Н.И., Сафронова
А.Д., Москва, 1997, с.85.

119
 f

despre psihic, caracter, temperament, comunicare ş.a. în al doilea rînd,

cunoştinţele acumulate se sedimentează şi se transformă în convingerea că
informaţia psihologică este necesară pentru o activitate profesională
înaltă. Juriştii trebuie să se pătrundă de faptul că psihicul deviant al
infractorilor nu va putea fi controlat fără o cunoaştere a legităţilor
psihologiei. în al treilea rînd, cultura psihologică presupune şi capacitatea
de a putea folosi în procesul comunicării psihanaliza, psihdiagnostica*,
dezvăluirea stărilor psihice ale diferiţilor subiecţi în situaţii concrete, a
caracterului şi temperamentului lor.
Ţinem să subliniem: cultura psihologică a juristului are anumite
particularităţi în funcţie de profesie - judecător, procuror, avocat, notar,
legate de specificul atribuţiilor şi destinaţia activităţii juridice.
Cultura psihologică dă posibilitate juristului să stabilească contacte
psihologice cu oamenii, să fie acceptat, să influenţeze persoana prin
sentimente şi emoţii, fără a abuza de procedee şi mijloace.
Cultura psihologică a juristului se manifestă în comunicarea cu:
— persoane implicate în procesul de examinare a cazurilor juridice
(reclamant, pîrît, inculpat, martor, expert, victimă, client ş.a);
— colegii de lucru.
în primul caz este importantă cunoaşterea propriilor capacităţi şi
posibilităţi psihice, apoi cunoaşterea posibilităţilor celor cu care comunici.
Aceste circumstanţe reclamă capacitatea de dezvăluire a trăsăturilor
psihicului pentru examinarea cazurilor. Acestea devin evidente, de
exemplu, la declararea unei persoane ca iresponsabilă. Doar cunoaşterea
modului de manifestare a dereglărilor psihice poate ajuta juristul să ia o
hotărîre justă. Un alt exemplu poate servi eliberarea referinţelor de către
colaboratorii organelor de drept pentru anumite persoane. Fiecare
referinţă trebuie să evidenţieze calităţile individuale ale persoanei, să
dezvăluie trăsăturile lui psihice. în acest sens va fi importantă cunoaşterea
noţiunilor de personalitate, caracter,
temperament, capacitate. Cunoaşterea acestor elemente demonstrează o
cultură psihologică înaltă a juristului.
In ceea ce priveşte comunicarea cu colegii, aceasta poate fi prezentă
sub două aspecte. în primul caz, cînd juristul este persoană cu funcţie de
răspundere - conducător. Pentru a alege forma corectă de conducere este
necesară cunoaşterea calităţilor psihice ale subalternilor. Poziţia autoritară
' Psihodiagnostica este o direcţie nouă în psihologie, care examinează omul cu ajutorul testelor
şi al impulsurilor slabe pe care acesta le demonstreză societăţii: alegerea îmbrăcămintei,
scrisul, mersul, maniera de a strînge mîna şi de a prefera o anumită culoare. Ea ajută persoanei
să răspundă la diferite întrebări: cine sunt? ce doresc? ce pot
face?
120
faţă de subalterni este condamnabilă ca ineficientă. Uneori conducătorul se
implică în diferite probleme depăşind limitele competenţei sale, dă indicaţii
cu un ton de comandă, nu ţine cont de părerile colaboratorilor, urmărind
fără rost toate acţiunile acestora. Ca rezultat, colaboratorii renunţă la
iniţiativă, pierd interesul şi dorinţa de a munci.
In cadrul unei atmosfere colegiale (democratice) de muncă relaţiile
dintre conducător şi subalterni se construiesc pe încredere reciprocă,
colaborare, constatarea şi corectarea greşelilor. Acest stil de colaborare
stabileşte un climat psihologic sănătos, fapt ce înlesneşte activitatea
întregului colectiv. Cel de-al doilea aspect al comunicării are loc la nivelul
dintre colegi („jurist - jurist"). In acest caz pentru înţelegerea reciprocă şi
colaborarea eficientă are importanţă luarea în considerare a necesităţilor şi
intereselor celor din jur. Realizarea acestui scop depinde de trăsăturile
moral psihologice ale colegilor, de temperamentul, caracterul şi capacităţile
lor.
Cultura psihologică are o mare importanţă pentru jurist, deoarece ea
ordonează gîndirea şi formele ei de exprimare; îl orientează spre un
comportament exigent faţă de activitatea sa, consolidează şi activizează
intelectul, voinţa şi sentimentele; ridică responsabilitatea pentru atribuţiile
ce i-au fost acordate.

§ 2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului

Pentru început definim că personalitatea este înfăţişarea social-

psihologică a omului, care se manifestă într-o combinare stabilă a calităţilor
social-importante şi a trăsăturilor psihice individuale153. Altfel spus,
personalitatea este individul care deţine o totalitate de calităţi şi trăsături
psihice, ce se formează în cadrul unor activităţi sociale importante.
Reieşind din aceasta, separăm cîteva noţiuni care necesită explicaţie.
în primul rînd, avem noţiunea „om", „individ", „personalitate”.
Adesea acestea se folosesc într-un singur sens, deşi ele se deosebesc prin
esenţă.
Cea mai largă este noţiunea de „om" (fiinţă vie, social-organizată ce
aparţine genului uman), care, la rîndul ei, cuprinde noţiunea de „individ"
(om înzestrat cu trăsături specifice, unicale), aceasta cuprinzînd noţiunea
de „personalitate". Transformarea individului în personalitate are loc doar
în condiţii sociale concrete. Normele societăţii determină modelul de
conduită al individului, criteriile de apreciere al acestei conduite. Se
menţionează că personalitatea este calitatea socială a
153 M.Şelaru, D.Donciu, Polivalenţa conduitei umane. Structuri temperamentale, Iaşi, 1999, p.8.
121
 individului inclus în sfera relaţiilor sociale, manifestă un activism şi deţine
o anumită poziţie de viaţă154. Iniţial individul este înzestrat cu anumite
calităţi înnăscute care, în procesul comunicării, dobîndesc o anumită
valoare socială, individul capătă un statut personal şi individual,
totodată individul dobîndeşte şi anumite drepturi şi îndatoriri.
Individualitatea reprezintă interacţiunea dintre calităţile înnăscute şi cele
acumulate ce caracterizează o personalitate originală deosebită.
Individualitatea personalităţii cumulează irepetabil aşa trăsături psihice ca
temperamentul, caracterul, interesele, motivele şi năzuinţele.
Nu orice individ este personalitate (de exemplu, nou-născutul).
Personalitatea a fost definită în cele mai diverse moduri, atît în
psihologie cît şi în filozofie. Cele mai răspîndite definiţii sunt:
- personalitate este individul înzestrat cu conştiinţă înaltă 155;
- personalitate este omul ce participă conştient la activităţile
sociale, ca subiect al relaţiilor sociale156;
- personalitatea cuprinde un sistem stabil de trăsături social importante, ce
caracterizează individul ca membru al societăţii157;
- personalitate este un membru capabil al societăţii care conştientizează
rolul său în această societate158.
Astfel, spre deosebire de individ (de la naştere înzestrat cu un cod
genetic determinat şi un complet de instincte şi capacităţi), personalitatea se
formează şi se dezvoltă în sistemul relaţiilor sociale, dobîndeşte
autoconştiinţă, voinţa de libertate, independenţă, gîndire logică,
responsabilitate pentru acţiunile înfăptuite. Personalitatea se află în
permanentă stare de autoperfecţionare şi auto-realizere, comportă un simţ
dezvoltat al dreptăţii, onoarei şi demnităţii. Este hotărîtă şi insistentă în
atingerea scopurilor importante, este capabilă să-şi corecteze conduita, iar în caz
de nereuşită este în stare să-şi asume răspunderea sau să suporte riscul.
în general, psihologia deosebeşte mai multe tipuri de
personalităţi:159
a) socializate, care s-au acomodat la condiţiile sociale şi au un interes
social util;

1Я M.Şelaru, D.Donciu, op.cit., p.9.

155 Красникова E.A., Этика и психология профессиональной деятельности, Москва, 2003,
С.135.
156 Шиханцев Г.Г., Юридическая психология, Москва, 2000, с.108.
157 Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.21.
158 Васильев В. Л„ указ.соч., с.273.
159 Albert Ogien, Sociologia devianfei, Polirom, Iaşi, 1999, p.47.

122
 b) nesocializate, care deviază de la cerinţele sociale, iar interesul lor
social este periculos;
c) deviante psihic - persoane cu psihicul slab dezvoltat, la care
interesul social lipseşte (psihopaţi, nevrotici).
Un jurist trebuie să cunoască specificul acestora pentru a alege
conduita optimă, în special în situaţiile de criză.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea elementelor structurale
psihologice ale personalităţii. Acestea se împart în două categorii:
—biologice, care se referă la calităţile individuale ale persoanei sau la
sistemul psihonervos al organismului uman (temperament, necesităţi,
emoţii, sentimente, gîndire, voinţă, memorie, caracter);
— sociale, care determină nivelul experienţei sociale acumulat în
procesul activităţii sociale a persoanei (cunoştinţe, abilităţi, deprinderi,
capacităţi) prin învăţare.
Modelul social psihologic al personalităţii juristului este determinat de
rolul social şi acele funcţii pe care trebuie să le îndeplinească, reieşind din
corelarea activismului obştesc şi specializarea profesională (procuror,
judecător, notar, avocat). Pentru o activitate eficientă juristul trebuie să fie
dotat cu un şir de trăsături psihologice: amabilitatea, atenţia, bunăvoinţa,
competenţa, responsabilitatea şi creativitatea. Pentru depistarea acestor
calităţi, în prezent se aplică metoda testărilor psihologice care constată
caracteristicile funcţionale ale persoanei ce doreşte să se dedice activităţii
juridice. Acestea accentuează experienţa, orientările şi stilul individual de
acţiune al persoanei.
Un alt aspect al testării este determinarea manifestărilor productive ale
personalităţii: ingeniozitatea persoanei cînd este pusă în situaţia să aleagă
între motive, poziţii şi roluri, în procesul căutării procedeelor de atragere a
individului de partea sa. în acest caz este importantă şi capacitatea de a
aplica diverse mecanisme de apărare a propriei poziţii.
Profesia juristului este specifică prin faptul că reprezentanţii ei apără
legea, de aceea aceştia sunt chemaţi să promoveze conduita şi activitatea
oamenilor dinainte reglementate; să atingă rezultate strict stabilite (de
exemplu, să descopere infracţiunea); în activitatea sa să ţină cont de
modificări; să fie o personalitate creatoare şi cu spirit de iniţiativă.
în psihologia juridică se evidenţiază cîteva trăsături specifice
personalităţii juristului, care formează portretul psihologic al lui.
V.L.Vasiliev a elaborat „profesiograma", în care pune accentul pe trei
elemente135:

135
BacwjibeB BJL, yKa3.coH., c.205.
123
 — gîndirea creativă, care presupune îngemănarea eficientă a diferitelor
mijloace, măsuri, căile de rezolvare a unei situaţii fiind atît stabilirea
ordinii, cit şi descoperirea infracţiunii sau cercetarea circumstanţelor,
măsura vinovăţiei sau răspunderii învinuitului;
— comunicabilitatea juristului, care permite deschiderea accesului la
informaţia deţinută de alte persoane, găsirea limbajului comun cu
reprezentanţi ai diferitelor categorii, grupuri, asociaţii de oameni etc.
— capacităţile organizatorice care dau posibilitatea de a interesa grupuri
de oameni să acţioneze în direcţia dorită şi a-i convinge de importanţa unei
astfel de conduite, de a-i determina să te urmeze.
Este clar că această profesiogramă conţine procedee strict psihologice a
căror folosire individuală nu va da rezultatele dorite. însă nici neglijarea
acestora nu va asigura o reuşită. De aceea pentru o activitate profesională
productivă în condiţiile statului de drept este necesară folosirea
procedeelor elaborate de cultura psihologică.

§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului

Personalitatea, pe parcursul activităţii, se formează şi se manifestă doar

cînd omul simte, asimilează, memorizează, gîndeşte, doreşte şi îşi
imaginează. Toate acestea sunt procese care se desfăşoară în psihicul
persoanei.
Psihicul este calitatea creierului de reflectare a realităţii, proprie omului
şi animalelor superioare, produs al activităţii sistemului nervos. 151
Psihologia defineşte psihicul drept formă pe care o îmbracă succesiunea
proceselor nervoase din creier.136 137
Personalitatea juristului (judecătorului, avocatului, procurorului,
notarului) se deosebeşte prin complexitate şi varietate. Aceasta se formează
în urma multor factori, însă cel determinant este persoana, ce a ales o
specialitate anume ca unul dintre scopurile sale importante ale vieţii.
Psihicul personalităţii juristului, ca şi al fiecărei persoane, este format
din procesele psihice, calităţile psihice şi stările psihice.
Calităţile psihice sunt elementele de bază ce determină conţinutul lumii
interne a persoanei şi modul individual de viaţă, activitate şi conduită. La
acestea se referă caracterul, temperamentul şi capacităţile.
Stările psihice reprezintă concentrarea funcţională a psihicului pentru un
anumit moment de viaţă sau activitate. Acestea simt interesul insistent,
îndoiala, apatia, creativitatea etc.

A<ţ>anacbeBa O. B., numejiKO A. B., yKa3.c0M., c. 36.

136

A. Cosmovici, op.cit., p. 21.

137

124
 Procesele psihice sunt mijloacele de reflectare a realităţii. Ele asigură
legătura persoanei cu lumea exterioară, formează conştiinţa persoanei,
dezvoltă capacităţile şi intelectul. Procesele pot fi: de cunoaştere - vorbirea,
gîndirea, memoria, imaginaţia, atenţia; emoţionale - sentimentele,
emoţiile, dispoziţia; volitive (gradul de participare a persoanei în procesul
activităţii - iniţiativa, hotărîrea, insistenţa ş. a.).
Căile de cunoaştere sunt:
- senzaţia - proces psihic de reflectare în conştiinţa omului a unor
însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor, în
momentul când ele acţionează asupra organelor de simţ;
- percepţia - proces psihic de sinteză prin care obiectele şi fenomenele
care acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ sunt reflectate în
conştiinţă ca un tot întreg;
- memoria - proces psihic care constă în întipărirea, păstrarea,
recunoaşterea şi reproducerea cunoştinţelor, împrejurărilor, mişcărilor,
trăirilor psihice, senzaţiilor care constituie o experienţă individuală.
Memoria poate fi de scurtă durată şi de lungă durată, episodică şi
semantică, intenţionată şi arbitrară. Juristul practic, în activitatea sa,
trebuie să folosească toate formele de gîndire. Pentru un ofiţer de urmărire
penală are importanţă memoria semantică (a sensului), voluntară şi
asemenea trăsături ale ei ca volumul şi precizia.
Pentru avocat cunoaşterea particularităţilor memoriei uşurează
aplicarea influenţelor tactice asupra omului pentru a-i aminti cele uitate.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie în special să cunoască manifestările
memoriei pentru a dobîndi informaţia de la martori, bănuit, victimă.
Fiecare dintre aceştia posedă diferite tipuri de memorie, în funcţie de
valorile ce-i interesează. Astfel, unul memorizează doar aspectul pozitiv al
situaţiei, altul doar negativul;
- imaginaţia este procesul psihic al cărui rezultat îl constituie
obţinerea unor reprezentări, idei noi pe baza percepţiilor, reprezentărilor
sau ideilor acumulate anterior.
Importanţa imaginaţiei constă în faptul că ea permite închipuirea
procesului muncii de la început şi pînă la sfîrşit. Astfel, ea ne permite să
luăm hotărîri, chiar dacă lipseşte volumul de cunoştinţe necesare pentru
îndeplinirea sarcinii. Pentru ca juristul să reuşească în examinarea
cazurilor (respectînd principiul dreptăţii), trebuie să-şi imagineze propria
persoană în locul celei cu care comunică;
- gândirea - facultate superioară a creierului omenesc, care reflectă în
mod nemijlocit şi generalizat, abstract, realitatea prin noţiuni, judecăţi,
teorii;

125
 - atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice
cognitive asupra unui obiect sau fenomen, care la moment şi în situaţia
dată, sunt importante pentru subiect. Capacitatea de a concentra atenţia, de
a o transfera de la un obiect la altul este o calitate personală, profesională
importantă pentru jurist. Trăsăturile atenţiei ce se manifestă în activitatea
profesională a juristului sunt: concentrarea, selectivitatea, volumul,
stabilitatea, distribuţia. Acestea fiind cultivate în procesul activităţii, devin
însuşiri ale caracterului juristului.
Procesele emoţionale sunt formele de trăire de către om a atitudinii faţă
de obiecte.
Sentimentele sunt procese afective specifice umane, mai durabile şi mai
complexe decît emoţiile, care exprimă atitudinea omului faţă de realitate
(iubire, ură, admiraţie, dispreţ). Sentimentele sunt precedate de formarea
unor dorinţe, atitudini şi emoţii, iar odată constituite, devin puternice
motive de activitate. Sentimentele pot fi inferioare (strict personale);
superioare (aspiraţii colective, sociale); morale (dragoste de om, de muncă,
sentimentul dreptăţii, patriotismul); estetice (legate de trăirea frumosului);
intelectuale (aspiraţia spre cunoaştere).
Emoţiile sunt reacţii afective complexe, în general apărute brusc şi
însoţite de tulburări fiziologice, care oglindesc atitudinea individului faţă
de realitate. Emoţiile pot favoriza sau împiedica înfăptuirea activităţii (de
exemplu: frică, furie), atingerea unor rezultate în activitate (bucurie,
tristeţe). In conformitate cu aceasta se deosebesc emoţii negative şi
pozitive.163 Pentru activitatea juridică nu sunt dorite nici unul dintre aceste
tipuri, deoarece emotivitatea sporită poate genera unele imagini departe de
hotărîrile luate de jurişti fiind doar cele dorite, dar inadecvate. Emoţia
prezintă anumiţi indicatori, ca:
- dispoziţia este o stare emotivă situativă care intensifică sau slăbeşte
activitatea psihică pe o durată determinată de timp.
Dispoziţia mai mult ca oricare altă emoţie influenţează activitatea şi
rezultatele ei. Buna dispoziţie stimulează activitatea lucrătorului şi se
răsfrînge binefăcător asupra celorlalţi. Indispoziţia împiedică activitatea,
însă ea poate fi controlată prin efort volitiv. în asemenea cazuri se poate
trece la o activitate mai captivantă.
- stresul este o stare emoţională tensionată, provocată de influenţa
factorilor de mediu (traumatism, frig, căldură, curent electrict,
medicamente, emoţii), care produce reacţii defavorabile organismului
uman. Latura pozitivă a stresului este mobilizarea forţelor pentru a găsi
ieşire din situaţia extremă, periculoasă (de exemplu, în cazul atacului unui
infractor înarmat);

163A. Cosmovici, op.cit., p.224.

126

I
 - afectul este o stare emotivă violentă, provocată de o situaţie
impetuoasă de conflict care tulbură temporar conştiinţa şi intensifică
acţiunile impulsive. în cazul afectului procesele volitive scapă de sub
control şi persoana poate să săvîrşească acţiuni necugetate. Juristul trebuie
să cunoască specificul afectului pentru a califica adecvat unele acţiuni ale
persoanei;
- frica este reacţia reflexă a organismului la pericol şi se manifestă
prin schimbarea bruscă a activităţii organismului. Frica este provocată de
apariţia neaşteptată a unui mare pericol sau poate apărea în condiţii
obişnuite cu o intensitate mijlocie. Frica poate să influenţeze neordinar
procesul de comunicare a juristului cu clientul. în unele cazuri
evenimentele povestite juristului pot fi interpretate exagerat, greşit; în
altele, în general, nu sunt înţelese sau sunt subapreciate; dar pot fi
interpretate şi obiectiv, corect. Adevărul se descoperă mai rapid în cazul
unor discuţii (interogări) repetate.
Procesele volitive. Voinţa este capacitatea omului de a acţiona în
vederea realizării unui scop trasat conştient, înfruntînd anumite bariere
interne şi externe. Actul de voinţă este un act dinamic. Dacă o persoană
doreşte să înfăptuiască ceva şi o face cu desăvîrşire, acesta reprezintă un
act volitiv extern, iar dacă vrea să săvîrşească o acţiune, dar în virtutea
unor circumstanţe se abţine, acest act volitiv se numeşte intern. Actele
volitive sunt simple şi complexe.
Actele volitive simple se realizează aproape mecanic, adică voinţa se
transformă imediat în acţiune (dorinţa de a bea, a mînca, a scoate haina).
în cazul cînd faţă de persoană este înaintată o anumită problemă,
atunci el analizează, compară, alege, decide pînă cînd, în sfîrşit, rezolvă
problema. Ln această situaţie ea are de săvîrşit un act de voinţă complex.
Pentru actul de voinţă complicat sunt necesare: prevederea consecinţelor,
conştientizarea motivelor, luarea deciziilor, intenţa de a-I înfăptui, trasarea
unui plan de realizare. Ţinem să menţionăm că în activitatea juriştilor sunt
prezente destule acte de voinţă complicate cînd se conturează o
confruntare de interese, un pericol sporit real pentru viaţă şi sănătate, o
situaţie vagă, dificit de timp şi informaţie pentru a lua hotărîri, riscul de a
da greş, ce ar atrage răspundere sporită ş. a.
Aceste acte volitive încununate cu unele rezultate bune, vorbesc
despre o voinţă de fier, pe care trebuie s-o posede colaboratorii organelor
de ocrotire a normelor de drept.
Calităţile voinţei sunt:
- iniţiativa — un imbold intern care se manifestă prin trasarea
scopurilor noi şi elaborarea căilor de atingere a lor;

127
 - hotărârea — mobilizarea spre alegerea imediată şi motivată a
scopurilor şi căilor de atingere a lor. Hotărârea apare ca rezultat al
activismului emoţional şi intelectual. De obicei, sunt indecise persoanele ce
nu deţin suficiente informaţii despre caz, le lipsesc deprinderile şi
priceperile;
- consecvenţa — facultatea de a planifica şi executa succesiv anumite
acţiuni;
- perseverenţa — capacitatea de a înfrunta greutăţi o durată
îndelungată de timp şi de a manifesta flexibilitate în alegerea căilor de
dobîndire a rezultatelor. Antipodul este inerţia care duce la conservatism,
agravarea relaţiilor cu colectivul;
- cumpătarea (stăpînire de sine) — frînarea emoţiilor impulsive într- o
situaţie nedorită. Stăpînirea emoţiilor în mod conştient fac dovada unei
voinţe dezvoltate.
Prezenţa voinţei în activitate şi în viaţă este manifestarea unui caracter
puternic.
Activitatea juristului reclamă voinţă puternică, deoarece este plină de
situaţii imprevizibile: conflicte, incidente, oboseală. Fără depăşirea acestor
impedimente (atît interne, cît şi externe) activitatea nu poate fi reuşită.
în concluzie menţionăm că pentru un jurist este important să-şi
stăpînească şi să-şi dirijeze starea psihică, în permanenţă să răspundă
cerinţelor activităţii pe care o înfăptuieşte. Pentru aceasta trebuie să-şi
antreneze intelectul, sentimentele şi voinţa.

§ 4. Temperamentul juristului

Temperamentul face parte din sistemul trăsăturilor psihice. Noţiunea

de temperament, provine din latinescul temperamentum, ceea ce înseamnă
ansamblul trăsăturilor neurofiziologice ale unei persoane, care determină
diferenţieri psihice individuale privind capacitatea energetică şi dinamica
comportamentului (capacitate de lucru ridicată sau scăzută, vioiciune sau
încetineală, stăpînire de sine sau impulsivitate). Hippocrate (sec. V î. Hr.) a
făcut o clasificare a temperamentelor (coleric, sangvinic flegmatic,
melancolic,) corespunzătoare tipurilor: bilios, limfatic, nervos, sangvin şi
mixt164.
Temperamentul este trăsătura individual-psihologică a personalităţii
care se manifestă prin:
— activismul psihologic general (viteza şi energia decurgerii
proceselor psihice);
— motorică (viteza şi expresivitatea mişcărilor, mimicii, gesturilor);

164M. Şalaru, D. Donciu, op. cit., p.40.

128
 — emotivitate (gradul de excitare emoţională şi trăsăturile
schimbului de dispoziţie).
în psihologie se disting patru tipuri de temperament.165
Juristul sangvinic este „viu" - puternic, echilibrat, abil. Este plin de
viaţă, uşor trece de la un tip de activitate la altul. Uşor îşi controlează
emoţiile, uşor se adaptează la noi condiţii. Activ intră în contact cu
oamenii, este optimist.
Un jurist sangvinic este foarte productiv în activitate, este abil şi
descurcăreţ, rezistent, calm şi curajos, energic. Este în stare să
îndeplinească acţiuni responsabile şi împuterniciri, la fel poate să
îndeplinească în acelaşi timp mai multe acţiuni. Nu creează situaţii de
conflict, deoarece are stăpânire de sine. Cu uşurinţă poate realiza acţiuni
juridice. Este plin de încredere în forţele proprii. Adesea propune idei
rezonabile pe care ţine să le realizeze cu orice preţ. în situaţiile complicate
(descoperirea unei infracţiuni) se poate mobiliza, acţionînd consecvent,
concentrat, cu simţul umorului.
De obicei, sangvinicul jurist rezolvă probleme de tactică, însă aceasta
nu exclude şi calităţile sale de strateg.
Cu toate calităţile pozitive, sangvinicul se poate manifesta şi în mod
negativ. Optimismul şi veselia riscă să se transforme în predispunere faţă
de distracţii. Tendinţa spre liderism ameninţă să treacă în necesitatea de a
suprima persoanele mai slabe din punct de vedere psihologic. Dar calitatea
ce îl salvează de aceste tentaţii este echilibrul, care îl ajută să lupte cu
propriile neajunsuri.
Manifestările negative ale unui sangvinic pot fi:
— poate lăsa lucrul neterminat;
— uneori poate lua decizii pripite;
— îi lipseşte răbdarea, atenţia este instabilă, poate lucra „superficial",
ocoleşte greutăţile;
— dacă lucrul nu-1 pasionează, devine pasiv, molatic, trist şi
somnoros;
— adesea promite, dar nu întotdeauna se ţine de cuvînt;
— este binevoitor, însă pentru a ajuta colegii întotdeauna cere
amînare.
Toate aceste calităţi se vor manifesta în condiţii neprielnice, cînd
lipseşte sistematicul şi consecvenţa în atingerea unui scop. De aceea fată de
unii sangvinici trebuie să se aplice: stricteţe, exigenţă, control asupra
calităţii lucrului îndeplinit. I se recomandă activităţi ce necesită activism
intens şi condiţii schimbătoare care angajează cele mai diverse capacităţi.
Lucrul organizatoric este cel mai potrivit pentru un sangvinic.

165 Ibidem, p.121.

129
 Juristul coleric este „nestăpînit" - puternic, dezechilibrat, abil. Se
evidenţiază prin capacitate înaltă de lucru, activism şi energie excesivă.
Persoanele cu acest tip de temperament pot lucra din toate puterile, pot să
treacă repede de la o activitate la alta, prind informaţia „din zbor", repede
memorizează, chiar dacă nu au conştientizat aceasta. Au spirit de iniţiativă,
sunt nerăbdători, iar dacă activitatea îi pasionează, nu-i poţi opri. Situaţiile
complicate nu-i dezorientează, pot depăşi orice greutate.
Colericul se încinge repede şi are o emotivitate puternică, care îl
domină plenar. Este predispus spre liderism, avînd capacitatea de a
influenţa lumea din jur, de a o transforma. Supărarea este trecătoare,
neplăcerile le uită repede. Poate depăşi greutăţile activităţii operative de
investigaţie şi poate îndeplini misiuni juridico-organizaţionale de înaltă
complexitate.
Cu toate acestea, colericul deţine un şir de calităţi care îi încurcă în
activitatea juridică, în stabilirea unor relaţii de lucru bune cu colegii şi
clienţii:
— este un tip instabil;
— foarte repede îşi schimbă dispoziţia;
— este rapid, impulsiv, violent, uneori poate fi agresiv;
— adesea se grăbeşte, adoptînd hotărîri nechibzuite;
— în tendinţe de a obţine rezultatul activităţii cât mai repede, începe să
se agite;
— este prea încrezut în sine, iar ideile interesante nu le
conştientizează pînă la capăt;
— aşteptarea şi eşecul îl scot din sărite (acţionînd intensiv, adesea cade
în apatie).
Cu toate acestea, colericul poate învăţa să devină echilibrat, din care
motiv i se recomandă activităţi diverse. La fel nu suportă glumele plate,
atitudinea neglijentă şi incorectă faţă de sine.
Juristul flegmatic este calm, puternic, echilibrat, puţin mobil. în activitate
se deosebeşte prin practicism, dispoziţie stabilă, conştientizare manifestată
pe deplin. în comunicarea de serviciu este liniştit, în măsură comunicabil,
reţinut, cumpănit.
Este un lucrător insistent şi încăpăţînat, la îndeplinirea diferitelor
activităţi îşi repartizează forţele pe o durată îndelungată de timp. Este un
strateg şi în permanenţă verifică acţiunile cu perspectiva lor.
Flegmaticul este întreprinzător, cu toate că o idee nouă o lansează doar
după ce o zămisleşte îndelung; poate aştepta. Emoţiile şi dispoziţia, de
obicei, se caracterizează prin stabilitate. Foarte rar încalcă disciplina de
lucru, nu este predispus spre a-şi schimba locul de lucru, nu suportă
însărcinări neînsemnate. Emotivitatea este stabilă, iar această stare o poate
zgudui doar o influenţă externă puternică.

130
 Ca şi celelalte tipuri de temperament, flegmaticul are manifestări
negative:
— foarte greu se adaptează la condiţii noi, este măcinat de îndoieli cînd
trebuie să adopte hotărîre, însă o face fără ajutorul cuiva;
— predispus spre pasivitate, indiferenţă, poate fi molatic, inert;
— uneori este lipsit de sensibilitate.
în funcţie de condiţiile de lucru însă juristul flegmatic poate fi un
luptător cu scop bine stabilit sau, dimpotrivă, un inert, pasiv, molatic şi
lenos.
De aceea i se recomandă activităţi care necesită reţinere şi stăpînire de
sine, atenţie stabilă şi mare răbdare.
Juristului melancolic îi sunt caracteristice toate trăsăturile omului de tip
melancolic, conform clasificării lui Hippocrate: stări depresive, tristeţe,
amărăciune, melancolie. Se simte stăpîn pe sine şi lucrează productiv în
colectivile echilibrate, întotdeauna e gata să sară în ajutor prietenului, este
fidel în prietenie, credincios simţului datoriei, e foarte emotiv şi uşor
influenţabil. Reacţionează neadecvat, cu suspiciune la observaţiile şi
propunerile şefului sau colegilor. Poate fi descumpănit de o privire a
şefului. Respectă normele şi ordinele autorităţilor.
Uneori hotărîrile juridice pe care le adoptă poară amprenta emoţiilor,
de aceea ele nu sunt înţelese nici colegilor, nici persoanei în privinţa căreia
s-a dat. In general, sunt persoane fine, delicate, tacticoase, atente şi
compătimitoare.
Manifestările negative sunt:
— nivelul scăzut al activismului psihic, mişcări încetinite, oboseşte
repede;
— indecizie, necomunicabil;
— se adaptează greu la condiţii noi, cu greu suportă dificultăţile
activităţii profesionale, uşor îşi pierde capul şi se simte neajutorat - în aceste
cazuri are nevoie de susţinerea colegilor;
— poate suporta doar efort de scurtă durată, reacţionează dureros la
observaţii critice;
— cu greu acumulează cunoştinţe noi, pe care le uită repede;
— nu are încredere în propriile forţe;
— pasivitate şi nesiguranţă, permanent este tulburat. îngrijorarea are şi
aspecte pozitive, deoarece îl face pe melancolic prevăzător şi atent.
Melancolicul este neliniştit cu şi fără motiv, cu greu intră în contact cu
persoane necunoscute. Ceea ce va şterge din calea sa holericul, nu va
observa flegmaticul, va ocoli sangvinicul, va deveni obstacol pentru
melancolic. Din acest considerent, melancolicul trebuie să-şi cunoască
capcanele propriului temperament şi să le evite. îi sunt contraindicate

131
activităţile care cer o concentrare a forţelor de lungă durată. Acest neajuns
se depăşeşte de un avantaj important - sensibilitate înaltă a sistemului
nervos.
Melancolicul poate îndeplini activităţi monotone. Atitudinea faţă de el
trebuie să fie binevoitoare, se exclude absolut urgenţă, observaţiile trebuie
făcute atent, lejer, de preferinţă între patru ochi. In colectivul de lucru se
recomandă cît mai multă încurajare, susţinerea autorităţii lui, în acelaşi
timp învăţîndu-1 să lucreze.
Cu toate acestea trebuie să reţinem că deţinând orice tip de
temperament, poţi dezvolta în conduită atât reacţii emotive, trăsături
pozitive, cât şi negative.
Temperamentul întruneşte o totalitate de trăsături specifice pentru
anumite grupuri de persoane, caracterizează dinamismul (mobilitatea)
personalităţii, însă în nici un caz nu determină convingerile, orientările,
interesele ei, nu este indicatorul valorii personalităţii, nu denotă
posibilităţile ei. Persoanele cu cel mai divers tip de temperament pot
obţine succese frumoase în unul şi acelaşi tip de activitate.
Trebuie avut în vedere că temperamentul este calitatea înnăscută a
persoanei, iar trăsăturile temperamentului pot influenţa atât pozitiv, cât şi
negativ formarea unor calităţi ale personalităţii.
Juristul trebuie să cunoască specificul tipului de temperament al
persoanelor cu care contactează în procesul activităţii, cu atît mai mult cu
cît se ciocneşte cu aceste persoane mai mult în situaţii de conflict, cînd
caracterul se manifestă mult mai pronunţat. Juristul de asemenea trebuie
să cunoască şi specificul propriului temperament, să ţină cont de aceasta în
relaţiile cu colegii, subalternii şi conducătorii (şefii).
Este ştiut că aceeaşi influenţă asupra colaboratorilor cu diferit
temperament poate provoca reacţii diferite. De exemplu, o observaţie
critică va produce iritare holericului, îl va mobiliza pe sangvinic, îl va lăsa
indiferent pe flegmatic şi-l va dezorganiza pe melancolic. în comunicarea
cu holericul şi melancolicul trebuie manifestat cumpătare şi tact maximal,
aceasta va trezi reacţie negativă pentru holeric şi-l va răni pe melancolic.
La fel nu are rost să încredinţezi melancolicului lucrul operativ şi
comunicarea cu oamenii, iar cel ce necesită reţinere, tact şi răbdare,
holericului.
Pornind de la cele menţionate, deducem că la alegerea cadrelor pentru
activitatea juridică, neapărat se va ţine cont de tipul de temperament.

132
 I

§ 5. Caracterul şi capacităţile juristului

Activitatea profesională a juristului reclamă cerinţe determinate şi

destul de rigide faţă de caracterul persoanei, plasînd pe primul loc
trăsăturile volitive. Se poate întâmpla ca acesta să manifeste interes şi
capacităţi faţă de activitate, dar lucrează neproductiv din cauza lipsei de
caracter. Insă aceste definiri nu sunt corecte: fiecare persoană are caracter -
un complex de trăsături, ce o deosebeşte de alte persoane.
In traducere din greacă charackter înseamnă trăsătură distinctivă,
indiciu, şi se defineşte drept ansamblu de însuşiri psihice şi morale, de
motivaţii, atitudini, comportamente care caracterizează personalitatea
unui individ.
Caracterul reprezintă corelarea individuală a trăsăturilor psihologice
stabile, care condiţionează comportamentul tipic al persoanei date în
anumite circumstanţe şi situaţii determinate de viaţă.138
Caracterul este calitatea generală a personalităţii, de manifestarea lui
depinde procesul de desfăşurare a activităţii şi conduitei ei în diferite
situaţii de viaţă. Caracterul mai este denumit „veşmîntul" persoanei. 139
Dacă persoana are caracter puternic pronunţat, se-poate prognoza mai
uşor comportamentul într-o anumită situaţie.
O fire blîndă poate fi influenţată uşor de alte persoane, de
circumstanţe, de păreri, iar acţiunile ei adesea depind de întâmplări.
Trăsăturile de caracter sunt importante pentru activitatea profesională,
deoarece fiecare jurist trebuie să fie educat, organizat şi consecvent.
Caracterul persoanei reflectă cele mai tipice şi esenţiale trăsături ale
persoanei, care se manifestă prin:
— fapte şi acţiuni (conştiente şi intenţionate);
— aspectul exterior (mimica, poziţia, mersul, gesturile);
— indiciile vorbirii (tare sau liniştit, temp repezit sau încetinit,
sociabil sau retras, emotiv sau rece).
Din acest punct de vedere se deosebesc caractere integre şi
contradictorii.140
Integre sunt caracterele lipsite de contradicţii interne. O astfel de
persoană se deosebeşte prin unitatea gîndirii, sentimentelor şi conduitei.
Caracterele contradictorii se deosebesc prin scopuri şi motive vitale care se
contrazic, cu divergenţe între convingeri şi comportament, provocînd

138 Афанасьева О. В., Пищелко А. В., указ.соч., c.46.

139 Скакун О. Ф., указ.соч., c.159.
140 Афанасьева О. В., Пищелко А. В., указ.соч., c.47.

133
conflicte interne. Un jurist trebuie să-şi formeze un caracter integru, acest
fapt ajutîndu-1 în activitatea complexă şi deosebită pe care o desfăşoară.
Trăsăturile de caracter sunt strîns legate între ele şi se manifestă în
diferite genuri de activitate. Trăsăturile de caracter se disting în funcţie de
orientarea persoanei şi de atitudinea ei faţă de muncă, de oameni şi faţă de
sine însăşi. Orientarea persoanei include sistemul de impulsuri care
presupune direcţionarea activităţii psihice în recepţionarea unui stimul
nou, determină activismul, alegerea relaţiilor. Elementele orientării
persoanei sunt scopul, necesitatea, motivul, interesul, directiva,
convingerea, priceperea, obişnuinţa, deprinderea.
Scopul reprezintă imaginea conştientizată a rezultatului presupus al
activităţii. Dacă scopul este real, succesul este garantat. Nu are rost să-ţi
propui un scop, a cărui realizare depăşeşte forţele proprii. Pentru realizarea
fiecărui scop trebuie în mod raţional să foloseşti puterile. în activitatea
juristului persistă un scop sigur - realizarea legalităţii, ordinii de drept şi a
drepturilor persoanei prin soluţionarea justă a cazurilor juridice.
Necesitatea exprimă trebuinţa absolută a persoanei a cărei satisfacere
este importantă pentru existenţă, dezvoltare şi perfecţionare. Omul este
activ datorită necesităţilor care, la rîndul lor, pot fi diverse: materiale
(hrană, îmbrăcăminte, casă) şi spirituale (cărţi, opere de artă etc.).
Necesităţile determină raţiunea, voinţa, sentimentele. Sistemul necesităţilor
poate fi încălcat prin prevalarea unora asupra celorlalte. Acest lucru poate
duce la deformarea persoanei, fapt inadmisibil în caracterul unui jurist.
Pentru practica juridică nomenclatorul intereselor de bază ajută la
evidenţierea parametrilor psihologici de bază în activitatea grupurilor,
organizaţiilor criminale, a legităţilor de formare a orientărilor sociale ale
infractorului. Cunoscînd interesele iniţiale, juristul poate crea tabloul
psihologic al scopurilor şi tendinţelor unor indivizi luaţi în parte sau în
grupuri. Nesatisfacerea necesităţii, mai devreme sau mai tîrziu, va împinge
individul, grupul să caute mijloace de satisfacere a lui. Astfel, dacă
mijloacele legale de satisfacere a interesului sunt blocate, acestea se vor
satisface prin infracţiuni.
Interesul este atitudinea selectivă faţă de obiecte sau fenomene. Un obiect
prezintă interes doar după ce ai înţeles importanţa lui, iar un fenomen,
după ce ai suportat emoţional o anumită situaţie. Interesele pot fi materiale
şi spirituale, limitate şi profunde, stabile şi accidentale, vii şi lipsite de
interes, directe şi indirecte. Un jurist practic poate da caracteristica unei
persoane determinînd cercul ei de interese. Juristul practic trebuie să
cunoască atît necesităţile indivizilor cît şi interesele lor, pentru a le ţine sub
control comportamentul şi pentru a preveni

134

I
încălcările de drept. Analizînd aceste componente psihologice, putem să ne
apropiem de instrumentul principal de descoperire a infracţiunii.
Motivul reprezintă imboldul persoanei faţă de o anumită acţiune sau
conduită.141 Acesta este legat de realizarea necesităţilor dominante, fiind
conştient sau inconştient. îndemnurile conştiente sunt realizate după ce au
fost minuţios analizate. Cele inconştiente se realizează mecanic, în baza
experienţei trecute. Motivul dictează acţiunile, acordînd posibilitatea de a
alege. Omul face ceea ce-i dictează la moment motivul. Acest imperativ
este calitatea indispensabilă a reacţiilor
comportamentale. în special multă bătaie de cap juriştilor - judecător,
procuror, ofiţeri de urmărire penală - le oferă motivele ascunse, camuflate.
La descoperirea acestora trebuie descifrate un şir de elemente ale psihicului
persoanei.
Directiva este pregătirea de a acţiona într-o situaţie corespunzătoare,
într-un mod determinat, în baza experienţei acumulate. Uneori produce
inerţie şi dificultăţi în procesul adaptării la noua situaţie. De exemplu,
directiva ofiţerului de urmărire penală asupra vinovăţiei învinuitului duce
la acumularea probelor de învinuire, plasînd pe planul secund probele de
achitare.
Convingerea presupune starea psihică volitivă, care se manifestă prin
aşteptarea rezultatului planificat al activităţii. Probabilitatea că acest
rezultat va surveni este foarte înaltă. Convingerea se bazează pe aprecierea
obiectivă a circumstanţelor, pe deţinerea materialelor de atingere a
scopului - cunoştinţe, deprinderi, abilităţi, capacităţi şi posibilităţi fizice.
Convingerea este importantă în activitatea unui judecător, procuror, ofiţer
de urmărire penală.
Priceperea este capacitatea de a face ceva, datorită cunoştinţelor şi
experienţei. Fiecare jurist trebuie să dobîndească priceperea de a-şi exercita
funcţiile profesionist, calificat, fapt ce presupune nu doar volumul de
cunoştinţe şi experienţă, ci şi orientarea psihologică. Perceperea se
formează doar în procesul autoperfecţionării permanente.
Deprinderea este o însuşire formată în urma exersării, experienţei şi
adusă la un anumit nivel de perfecţiune. Această capacitate permite
îndeplinirea rapidă a activităţii, fără efort suplimentar, eficient şi econom.
Deprinderile se consolidează în creierul juristului obţinînd un caracter
reflex (deprinderea juristului de a analiza în gînd mersul examinării
cazului); în sentimente (deprinderea judecătorului de a nu reacţiona la
spontaneitatea emoţiilor, dispoziţiei, închipuirilor

141 A. Cosmovici, op. cit., p.198.

135
participanţilor la proces); în voinţă (deprinderea judecătorului de a
influenţa procesul volitiv al participanţilor la proces interzicînd sau
permiţînd acţiunile lor).142
Obişnuinţa cuprinde conduita persoanei, ce se manifestă prin înclinaţia
faţă de acţiuni, care au devenit permanente şi se formează de regulă
spontan.
La început obişnuinţa este iniţiată de anumite deprinderi, însă în
continuare ele se săvîrşesc mecanic, în funcţie de necesitate. Obişnuinţa
este un stereotip psihologic vechi, care lasă amprente asupra persoanei.
Obişnuinţa poate fi pozitivă şi negativă. De exemplu, nu putem numi
pozitivă obişnuinţa unor judecători de a amîna examinarea unui caz civil,
în temeiul neprezentării părţilor (în practica internaţională există o regulă
conform căreia neprezentarea părţilor demonstrează poziţia lor: pentru
reclamant - renunţarea la cerere, pentru pîrît - recunoaşterea ei, pentru
participanţi - insultarea instanţei de judecată, avînd consecinţe juridice).
In funcţie de orientarea generală, caracterul persoanei poate fi
caracterizat prin:
- atitudinea faţă de muncă, care se poate manifesta prin iniţiativă,
dragoste faţă de lucru, responsabilitate, creativitate şi sîrguinţă sau, invers,
inerţie, lene, iresponsabilitate, superficialitate, conservatism. Astfel un
jurist, reieşind din aceste trăsături, poate fi calificat harnic sau
apatic;
- atitudinea faţă de oameni manifestată prin comunicabilitate,
bunăvoinţă, sinceritate, amabilitate, sensibilitate sau, din contra,
nesociabilitate, grosolănie, răutate, egoism, indiferenţă. în funcţie de
acestea putem caracteriza un jurist ca fiind uman sau inuman;
- atitudinea faţă de sine - în sens pozitiv aceasta se manifestă prin
simţul propriei demnităţi, autocritică, modestie, mîndrie, autodisciplină,
în sens negativ - aroganţă, autoadmiraţie, autoînjosire, egoism şi
îngîmfare.
în această situaţie autoaprecierea adecvată devine una dintre condiţiile
perfecţionării personalităţii. Extremităţile în autoapreciere (şi
supraaprecierea şi subaprecierea propriilor calităţi) sunt la fel de
condamnabile.
Caracterul persoanei se manifestă în sentimentele şi emoţiile pe care le
trăieşte, în reacţiile impulsive, orientări şi neînduplecări, iar capacitatea de
a-şi stăpîni propriile emoţii vizavi de persoanele din jur demonstrează o
cultură psihologică înaltă.

142
CxaKyH O. <£>., yK03.coM., c.
166. 136
 Aşadar, trăsăturile pregnante ale caracterului sunt:143
-volitive - caracterizează o personalitate conştientă, cu trăsături
individuale stabile şi cu conduita bine pusă la punct. O astfel de
personalitate este hotărîtă, independentă, insistentă, curajoasă, cumpătată,
disciplinată. în jurisprudenţă îndeosebi sunt importante trăsăturile volitive
ale caracterului, deoarece reflectă dirijarea conştientă de către persoană a
propriei conduite şi activităţi;
- emoţionale - trăsături individuale stabile ale caracterului, conduită
reglementată strict, gradul de impresionabilitate, emotivitate şi expresivitate
sporită;
— intelectuale - trăsături specifice stabile individuale ale capacităţilor
mintale, care cuprind cunoştinţe teoretice sau practice, mod de gîndire
rapidă, independenţă în rezolvarea problemelor.
Orice jurist trebuie să fie liber de subiectivism în aprecierea
caracterelor persoanelor. în fiecare caz trebuie să-şi formeze o opinie
proprie, renunţînd la clişee şi etichetări.
Caracterul are importanţă la avansarea în funcţie a lucrătorului. S-a
observat că persoana cu caracter viu, optimist, permanent satisfăcut de
lucru, mai uşor înaintează în funcţie.
în mod normal, cel nesociabil, mofturos, chiar dacă posedă capacităţi
deosebite, mai greu îşi face carieră.
Caracterul este trăsătura individuală a personalităţii. Nu există două
persoane care ar avea caractere similare, deşi multe calităţi ale unui caracter,
pot fi tipice pentru o grupă de persoane, o stare socială, o profesie.
în cazul nostru, pentru jurişti sunt importante aşa calităţi ca
sentimentul echităţii, comunicabilitatea, onoarea, ajutorul reciproc etc.
Caracterul se află în raport de interdependenţă cu temperamentul şi
capacităţile. în unele cazuri caracterul depinde de temperament, astfel
insistenţa holericului se reflectă în activitatea lui productivă, iar a
flegmaticului în activitatea lui modestă. La fel şi sîrguinţa: holericul lucrează
energic, cu pasiune, iar flegmaticul metodic, fără grabă. Se poate întîmpla ca
temperamentul să se modifice sub influenţa caracterului: persoana cu
caracter puternic poate depăşi manifestările negative ale temperamentului,
controlîndu-le.
Nivelul înalt al capacităţilor se asociază cu aşa trăsături de caracter,
cum ar fi: exigenţă faţă de sine, atitudine critică faţă de propria activitate,
priceperea de a învinge greutăţile, de a lucra organizat, de a manifesta
iniţiativă.

143 CxaKyH O. <t>., yxa3.coM., c.160.

137
 Capacităţile sunt trăsături individual-psihologice (înnăscute sau
acumulate), care determină posibilităţile fizice şi intelectuale ale persoanei
în înfăptuirea cu succes a unei activităţi concrete. Aprecierea reală,
obiectivă a propriilor capacităţi contribuie la alegerea corectă a profesiei, la
realizarea „eului". Capacităţile sunt individuale, de ele depinde succesul
realizării cerinţelor înaintate de activitate. A spune despre o persoană că
este capabilĂ, înseamnă a nu spune nimic.
Se deosebesc capacităţi generale, care se manifestă în reflectările de
bază ale activităţii (intelect, memorie, capacitate de lucru, de vorbire) şi
capacităţi speciale, care sunt necesare într-un anumit gen de activitate
profesională: organizatorice, pedagogice, muzicale. La capacităţile speciale
se atribuie, de exemplu, imaginaţia constructivă, necesară pentru
activitatea constructorului, spiritul de observaţie, mobilitate în mişcări,
memorie logică, gîndire individuală, putere volitivă pentru jurist. Putem
menţiona că unele capacităţi sunt un imperativ al profesiei, de exemplu,
spiritul de observaţie al juristului.
Capacităţile se formează şi sunt pretinse doar în procesul activităţii, în
afara acesteia prezenţa sau absenţa capacităţilor nu poate fi apreciată.
Capacităţile sunt legate de înclinaţiile necesare în anumite genuri de
activitate, pasiunea faţă de ea. De capacităţile persoanei depinde uşurinţa
şi rapiditatea cu care pot fi asimilate cunoştinţele, abilităţile, deprinderile.
Acestea la rîndul lor contribuie la dezvoltarea în continuare a capacităţilor.

138
 Tema 8.
ASPECTE MODERNE PRIVIND PREGĂTIREA JURIŞTILOR
PENTRU ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică § 2. Cerinţe

deontologice înaintate de domeniul ecologic § 3. Cerinţe deontologice înaintate de
sistemul informaţional

§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică

Odată cu trecerea la economia de piaţă, în Republica Moldova încep să

se stabilizeze noi relaţii, care înaintează faţă de subiecţii lor anumite cerinţe.
Economia, reformele economice pretind temeinice cunoştinţe economice şi
modificarea reprezentărilor cetăţenilor. Afacerile economice insistent cer de
la conducătorii acestora un anumit nivel de competenţă. Nu rămân în afara
ariei de influenţă nici juriştii care sunt chemaţi să ia o poziţie socială activă,
să se descurce în cazurile economice, contribuind astfel la ridicarea nivelului
economic al ţării.
In activitatea juridică este importantă cunoaşterea categoriilor
economice ale calităţii - „interese", „binefacere", „echitate" şi cele ale
cantităţii - „preţuri,", "venituri", „cheltuieli", „volumul producţiei", „tempou
de creştere economică", „productivitate", folosite în ştiinţa economiei.
Pentru a înţelege care este legătura economiei cu activitatea juridică,
putem apela la interdependenţa economie - drept.
Economia influenţează asupra dreptului, atît nemijlocit cît şi indirect,
prin stat, politică, conştiinţă. Influenţa reciprocă se manifestă prin dreptul
statului de a dispune de mijloacele de producţie aflate în proprietatea sa, iar
indirect prin stabilirea cuantumului impozitelor, salariului minim, regulilor
securităţii tehnice ş.a.
Dreptul influenţează asupra economiei prin următoarele mijloace:
— dreptul fixează relaţiile economice, garantează stabilitatea lor;
— dreptul stimulează formarea şi dezvoltarea noilor relaţii sociale, dacă
sunt condiţiile necesare;
— dreptul susţine şi protejează relaţiile economice.
Rolul dreptului în domeniul economic este primordial: reglementează
activitatea subiecţilor economici — înregistrarea lor, politica în domeniul
economiei, asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ş.a.
Stimularea dezvoltării relaţiilor economice se manifestă prin scoaterea
interdicţiilor, acordarea privilegiilor, determinarea cercului de subiecţii ai
diferitelor raporturi. în Republica Moldova dreptul

139
 'I

promovează asigurarea unei economii libere, dezvoltarea proprietăţii

private, asigurarea tuturor formelor de proprietate, protecţia micului
business.
în calitate de ocrotitor, dreptul interzice anumite acţiuni ale subiecţilor
în comerţ şi afaceri, aplică sancţiuni în cazul folosirii abuzive a reclamei,
mărcilor, iar în cazul provocării unor daune, dreptul restabileşte ordinea
încălcată atît în plan material (în primul rînd), cît şi moral.
Cunoaşterea acestor funcţii devine baza şi esenţa culturii juridice şi
economice a unui jurist. Cultura economică este o noţiune relativ nouă în
literatura de specialitate, 144 dar ea reflectă în modul cel mai desăvîrşit
personalitatea juristului - activist al unei economii de piaţă.
Cultura economică cuprinde sistemul cunoştinţelor, capacităţilor,
deprinderilor economice, care permit realizarea drepturilor economice şi
înfăptuirea motivată a obligaţiilor profesionale din punct de vedere
economic145.
Cu alte cuvinte, cultura economică este o cunoaştere a bazelor
economiei, a categoriilor economice; capacitatea de a adopta în mod
profesional hotărîri juridice în domeniul economic şi a preveni încălcările în
sfera economică*.
Cultura economică a juristului vine să mobilizeze eforturile tuturor
profesioniştilor în ridicarea economiei ţării şi susţinerea producătorului
autohton. Ea presupune :
1) acumularea cunoştinţelor despre teoria economică şi legislaţia în
domeniul economiei, cunoaşterea vieţii economice a societăţii, legităţilor ei,
drepturilor şi obligaţiilor economice ale cetăţenilor;
2) convingerea în necesitatea unor reforme economice, în ridicarea
nivelului de dezvoltare economic al statului, eliberarea economiei de
structuri dubioase, ocrotirea drepturilor economice ale cetăţenilor;
3) participarea la contracararea abuzurilor şi încălcărilor în relaţiile
economice.
Juristul trebuie să cunoască mecanismul de realizare a drepturilor
economice. Aceasta însă nu este posibil fără cunoaşterea structurii
economice: legi, norme, reguli de conduită, politică fiscală, contracte
colective, acorduri interguvernamentale.

144Скакун О.Ф., указ.соч., c.386.

145Ibidem, p. 386.
In practică se susţine că din cauza lipsei de cultură economică, multe încălcări din domeniul
economic rămîn nesancţionate, colaboratorii poliţiei şi ofiţerii de urmărire penală nu cunosc
modalitatea de cercetare a cazurilor, însă, chiar dacă sunt aduse pînâ la judecată, ele sunt clasate
din lipsa sau inconsistenţa dovezilor.
140
I

La fel trebuie cunoscută teoria economică, ea asigurîndu-i

profesionism în rezolvarea cazurilor juridice din domeniul economic
(cazuri examinate de judecătoria economică). Un jurist profesionist trebuie
să se descurce în noţiuni economice (bani, preţuri, producţie, consum) şi
poate să deosebească realitatea de probabilitate.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea noţiunilor de
„microeconomie" — starea economică a unei persoane, a familiei, firmei,
întreprinderii — şi „macroeconomie" — un sistem unitar de procese de
producţie, repartizare şi consum al bunurilor şi serviciilor la nivel de
regiune, stat, întreaga lume.
Juristul de orice specializare trebuie să cunoască aspectul teoretic al
domeniului economic, iar cel ce rezolvă anumite cazuri din sfera relaţiilor
economice (juristul unei bănci, colaboratorul ce luptă cu infracţiunile
economice, ofiţerul de urmărire penală de la Centrul pentru Combatere a
Crimelor Economice şi Corupţiei, executorul judiciar, judecătorii
Judecătoriei economice), trebuie să cunoască aspectul practic al domeniului
economic. Aceasta le permite să soluţioneze just anumite cazuri economice,
să motiveze acţiunile profesionale din punct de vedere economic. Astfel,
juristul băncii, de exemplu, trebui.e să cunoască bine circulaţia bănească,
sistemul bancar, piaţa hîrtiilor de valoare, juristul întreprinderii - economia
afacerilor, juristul inspectoratului fiscal - sistemul de impozite şi impozitări
ş.a.
Cultura economică cuprinde şi convingerea juristului de a
consolida securitatea economică a statului. Astfel, juristul nu va tolera
activitatea criminală a unor structuri economice, grupuri sociale, fiind sigur
că operaţiunile ilegale în economie (falimentul intenţionat) influenţează
procesul de producţie, paralizează dezvoltarea economiei de piaţă a
statului.
Cînd este abilitat, juristul, înarmat cu cunoştinţele necesare, poate să
îndeplinească anumite operaţiuni, de exemplu, să efectueze controlul
asupra respectării legislaţiei fiscale, să ajute cetăţenii şi întreprinderile să
respecte disciplina fiscală, să descopere cauzele obiective de neplată a
impozitelor de către aceştia.
în domeniul economiei activitatea juridică practică mai presupune:
— preîntîmpinarea şi contracararea încălcării disciplinei financiare de
către cetăţeni şi funcţionari;
— curmarea abuzurilor financiare în stat;
— contribuirea activă la transformarea economiei tenebre în una
statală, legală;
— susţinerea antreprenoriatului cinstit şi lupta cu escrocheriile.

141
 în concluzie, generalizăm că un jurist profesionist în activitatea
sa, nu doar înfăptuieşte un control asupra sferei economice a vieţii sociale,
ci şi asigură securitatea economică a statului.

§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic

Istoria omenirii dovedeşte că persoana nu poate să se dezvolte în afara

naturii, mediu armonios cu care omul interacţionează. însă odată cu progresul
tehnico - ştiinţific coexistenţa devine tot mai contradictorie. Lipsa unei
convingeri relativ la ocrotirea naturii a provocat efecte dezastruoase. Se
menţionează că forţele naturii adesea cedează după distrugeri în faţa forţelor
omeneşti, a lipsei de cultură ecologică146 .
Modificarea naturii implicit duce la modificarea omului, de aceea
ocrotirea naturii este problema omenirii din secolul al XXI-lea, problemă legată
atît de irosirea resurselor naturale, cit şi de distrugerea mediului înconjurător.
Termenul ecologie (grec. oykos - loc, locaş adăpost, casa şi logos- ştiinţă)
pentru prima dată a fost utilizat de către biologul german Emst Haekel în 1866 în
lucrarea sa Morfologia organismelor, în care studiază relaţiile dintre animale şi
mediul lor organic.
In accepţiunea contemporană, ecologica este trasată ca o ştiinţă
ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi mediul lor de
existenţă 147 . Ecologia socială studiază interacţiunea dintre om şi
mediul lui de existenţă.
Ecologia socială include capacităţi ecologice, necesităţi, activităţi,
relaţii şi instituţii. Toate acestea formează o structură ecologică, pe care
societatea trebuie s-o stăpînească pentru a stopa distrugerea naturii . Fiecare
persoană în legătura sa cu natura trebuie să respecte un imperativ moral
important: „Dauna adusă naturii este egală cu dauna adusă generaţiei
viitoare"148.
Organele competente ale statului stabilesc standardele calităţii
mediului, a căror neglijare creează pericol pentru omenire şi
persoană, pentru mediul ce-1 înconjoară. La fel statul reglementează
prin acte normative domeniul apelor, solului, regnului animal şi
vegetal. Aceste acte sunt aprobate în conformitate cu standardele
internaţionale.
în aceste acte este stabilită politica ecologică a statului în domeniul
ocrotirii mediului:

146 Шмоткин O.B. Юридична деонтологгя, Киев, 1995, c.220.

147 P. Zamfir, I.Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 1998, p.8.
148 Скакун О.Ф., укю.соч., c.394.
142
 — respectarea legislaţiei cu privire la protecţia mediului;
— prognozarea crizelor, accidentelor şi cataclismelor ecologice;
— evaluarea impactului asupra mediului;
— efectuarea recensamîntului resurselor naturale;
— stabilirea limitelor de folosire a resurselor naturale;
— coordonarea activităţii de ocrotire a monumentelor naturii de
importanţă ştiinţifică;
— organizarea şi coordonarea cercetărilor ştiinţifice în problemele
ecologice.
Sistemul organizaţional de protecţie a mediului este constituit din
ansamblul de subiecte împuternicite naţionale şi internaţionale se realizeze
activităţile şi procedurile prevăzute de legislaţie.
Astfel, totalitatea organelor şi reglementărilor trebuie să devină bază în
formarea culturii ecologice a societăţii şi a juristului.
Cultura ecologică a juristului se exprimă prin totalitatea cunoştinţelor
ecologice, priceperi şi deprinderi, care permit realizarea drepturilor şi
obligaţiilor ecologice în calitate de ocrotitor al mediului înconjurător.
Cultura ecologică reprezintă sfera preferenţială în sistemul tuturor
celorlalte culturi, deoarece de fapt ea decide soarta existenţei omenirii sau a
modului sănătos de viaţă.
Sub acest aspect, juristului îi revine un rol esenţial, deoarece specificul
culturii ecologice este de a conştientiza valoarea sistemului ecologic cu
elementul sau de bază - mediul natural înconjurător.
Cultura ecologică mai presupune convingerea că unele drepturi
ecologice reprezintă drepturi naturale, indispensabile de activitatea
cetăţenilor. Aceste drepturi (indiferent dacă sunt reglementate) se
realizează ca necesitate obiectivă; dreptul la un mediu înconjurător
favorabil, dreptul la ocrotirea vieţii şi sănătăţii de influenţa dăunătoare a
stării ecologice, dreptul la restituirea pagubei adusă sănătăţii prin
contravenţiile ecologice.
Astfel, art. 37 din Constituţia Republicii Moldova se reglementează
dreptul la un mediu înconjurător sănătos: „Fiecare om are dreptul la un
mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viaţă
şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic
inofensive La fel „persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele
pricinuite sănătăţii şi avutului unei persoane, ca urmare a unor
contranvenţii ecologice".
Realizarea acestor drepturi este imposibilă fără angajamente ecologice:
ocrotirea mediului înconjurător, răspunderea pentru încălcarea normelor
ecologice, folosirea raţională a apelor, solului, pădurilor, regnului animal
ş.a.

143

I
 I

Obligaţiile ecologice surit prevăzute exhaustiv în legislaţia ce

reglementează domeniile speciale ale mediului.
Evident, un rol aparte în realizarea drepturilor şi îndatoririlor revine
activităţii juridice, care este menită să aplice normele juridice ecologice, cu
atit mai mult cu cît vicierea mediului este o consecinţă a activităţii umane.
Juristului, ca cetăţean şi ca persoană cu funcţie de răspundere, îi revine
sarcina de a respecta normele Constituţiei, ale actelor normative ecologice .
In activitatea practică, juristul este obligat să asigure toate condiţiile de
realizare a drepturilor şi obligaţiilor, trebuie să cunoască că fiecărui drept îi
revine o obligaţie, anume din partea organelor de stat. Aceste organe sunt
obligate să instituie un set de măsuri în vederea revitalizării mediului,
prevenirii şi anihilării consecinţelor periculoase pentru om şi mediul ce-1
înconjoară.
In acest scop juriştii (funcţionari de stat) sunt obligaţi să se înarmeze cu
temeinice cunoştinţe ecologice, care prevăd:
— conştiinţă ecologică - formată în baza cercetării ideilor, concepţiilor,
orientărilor şi sistemului de valori ecologice;
— relaţiile ecologice - apărute în procesul exploatării mediului, infracţiuni,
conflicte din domeniul „om-natură";
— soluţionarea cazurilor intentate în baza încălcării legislaţiei ecologice.
Asigurarea securităţii ecologice este una dintre direcţiile de bază ale
politicii statului în domeniul ecologic .
Cunoştinţele ecologice ale juristului sunt în special orientate spre
cunoaşterea nivelului nepericulos al mediului, a expertizei ecologice care
reprezintă informaţii veridice despre starea mediului; participărea activă la
activităţi şi relaţii ecologice concrete, prognozarea consecinţelor acestor
activităţi.
Totodată juristul are dreptul să participe la elaborarea măsurilor de
protecţie a mediului, de folosire raţională a resurselor naturale; să participe
la elaborarea proiectelor de legi, a materialelor ce prevăd construcţia şi
reconstrucţia obiectelor care influenţează negativ mediul natural. Pe lîngă
faptul că persoana trebuie să respecte normele ecologice, el explică
cetăţenilor că încălcarea integrităţii mediului atrage după sine răspundere.
Juristul asigură dreptul cetăţeanului la informaţie veridică privitoare la
starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
Tăinuirea acestei informaţii este interzisă prin lege. Dacă vor fi
respectate aceste drepturi din partea statului, faptul se va răsfrânge pozitiv
asupra culturii ecologice a societăţii în ansamblu. Juristul -

144
 I

colaborator al organelor ecologice—cere de la cetăţeni exploatarea raţională

a bogăţiilor naturale, păstrarea şi ocrotirea lor, respectarea regulilor
securităţii ecologice antiincendiare, ocrotirea pădurilor, folosirea raţională a
terenurilor de pământ.
Specificul protecţiei mediului de către jurist se manifestă nu atît prin
reprimarea braconajului, ci prin pedepsirea persoanelor responsabile
(conducător de întreprinderi, organizaţii) de poluarea mediului. Juristul
trebuie să ţină cont de faptul că mediul înconjurător are nevoie de protecţie
şi orice încălcare trebuie pedepsită, iar dauna recuperată.

§ 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul informaţional

Unul dintre domeniile novatoare ale vieţii sociale este domeniul

informaticii. Informatica devine principalul mijloc de dezvoltare stabilă a
societăţii. In Republica Moldova informatica a început să se dezvolte după
proclamarea independenţei. în instituţiile de învăţământ a apărut un obiect
de studiu nou, iar statul a elaborat un şir de legi în reglementarea acestui
domeniu.149
Informatica este ştiinţa care studiază calităţile generale şi structura
informaţiei ştiinţifice, legităţile şi principiile de creare, transformare,
acumulare, răspîndire şi folosire cu ajutorul sistemelor automate de calcul
în diferite sfere ale activităţii omului. Informaţia este definită drept
comunicări documentate şi pronunţate public despre fenomene şi
evenimente, care se produc în societate, stat, lume. Informaţiile ridică
nivelul de cunoştinţe profesionale.
In general, o societate care funcţionează în regim normal economic,
politic şi cultural, nu poate exista fără a fi informatizată: doar astfel
persoanele manifestă activism social, publicitatea informaţiilor vor apropia
cetăţenii de putere, vor garanta o încredere în politica dusă de ea, vor
aprecia corect experienţa naţională şi pe cea internaţională. Informatizarea
are loc prin folosirea sistemelor informaţionale,

149Legea audiovizualului din 03.10.95, nr. 603-X1II, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 70 14.12.95; Legea RM cu privire la publicitate din 27.06.97, nr. 1227- XIII, publicată
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-68 dinl6.10.97; Legea RM cu privire la secretul
de stat, nr.106- XIII din 17.05.1994, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
25.08.1994; Legea privind fondul Arhivistic al Republicii Moldova din 22.01.92, nr. 880-XI1I,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova N 1 din 30.01.92; Legea privind drepturile
de autor şi drepturile conexe din23.11.94, nr. 293-XIII, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 13 din 02.03.95; Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie
nr.982-XIV din 11.05.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-90 din
28.07.2000. 145
resurselor, tehnologiilor - toate create în baza tehnicii automate de calcul.
Astfel statul are sarcina de a informa cetăţenii, de a crea condiţii de
creare, păstrare, acumulare, sistematizare şi protejare a resurselor
informaţionale, adică de a construi o societate informată. In acest context
Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie stabileşte că: „Statul
are drept obiectiv eficientizarea procesului de informare a populaţiei şi a
controlului efectuat de către cetăţeni asupra autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice". în asemenea condiţii, cum am menţionat mai sus, are
loc „stimularea formării opiniilor şi participării active a populaţiei la
procesul de luare a deciziilor în spirit democratic" (Legea Republicii
Moldova privind accesul la informaţie nr.982-XIV din 11.05.2000, art.2)!78
într-o societate informată este prezentă şi o cultură informaţională, în
care eficacitatea activităţii este dictată de folosirea tehnologiilor
informaţionale. In asemenea societate economia, politica, cultura se
dezvoltă normal. Informaţia este parte a domeniilor de activitate: în
economie este considerată marfă, în tehnică se manifestă prin
implementarea tehnologiilor avansate în producţie, învăţămînt, afaceri ş.a.,
în sfera socială este mijlocul de schimbare a calităţii vieţii, în politică implică
dezvoltarea democraţiei, în cea juridică aceasta înseamnă asigurarea
juridică a relaţiilor informaţionale.
Juristul are menirea de a transforma această asigurare într-o realitate
obiectivă. în acest context de la el se cere ca să cunoască tehnologiile
informaţionale, să cunoască baze de date (de exemplu, în MAI privind
evidenţa antecedentelor penale), să posede priceperi de lucru cu ele, în
general să ştie cum să găsească o lege într-un sistem electronic (mai ales că
toate organele de drept folosesc o singură bază de date oficiale „Juristul" în
care este inclusă în formă electronică toată legislaţia Republicii Moldova).
Dacă un jurist cunoaşte aceste momente, putem spune că el posedă o
cultură informaţională - sistemul de cunoştinţe, priceperi, deprinderi -
condiţionate de nivelul de dezvoltare ale societăţii informatizate.
Cultura informaţională cuprinde două aspecte: cel de cunoaştere a
informaţiei tehnologizate (cunoaşterea reţelelor computerizate naţionale şi
globale) şi cel informaţional juridic (despre legi şi alte acte normative), care
trebuie să devină tărîmul de activitate al juriştilor din Moldova. în prezent
un imperativ al timpului este că viitorii jurişti, în formarea abilităţilor
practice, sunt obligaţi să cunoască computerul, să ştie cum să

178 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-90 din 28.07.2000. 146
se folosească de anumite programe.150 în aceeaşi ordine de idei se propune
studierea cursurilor opţionale de tipul Internet Law care dezvăluie esenţa,
conţinutul şi capacităţile de lucru cu reţeaua globală de informaţie Internet.
In lucrările de specialitate se propune formarea unei culturi a comunicării
prin Internet, care are drept instrument principal arta de a găsi informaţia
necesară.151
Reţeaua globală Internet influenţează evident dezvoltarea dreptului, în
special a dreptului internaţional privat. în viitorul apropiat se prognozează
o creştere rapidă a „comerţului electronic". Juristul specialist este chemat să
asigure protecţia unor astfel de relaţii. Statul nu a rezolvat pe deplin această
problemă. Pînă la moment în legislaţie nu este prevăzută definiţia
infracţiunii în domeniul informaticii, nu este creat un organ special ce ar
putea urmări încălcările în domeniul informaticii, crearea unei legislaţii
susceptibile să garanteze eficienţa relaţiilor sociale în domeniul folosirii
reţelelor computerizate.
O.F. Scacun, deontolog ucrainean, propune crearea unei „poliţii
computerizate" ce ar fi garantul securităţii sociale.152
Aceasta se datorează creşterii infracţiunilor în domeniul informaticii,
iar odată ce statul foloseşte sistemele de informare începînd cu transportul
aerian şi cel auto, bănci, firme, instituţii de stat, departamente şi terminînd
cu securitatea naţională, el depinde tot mai mult de computerizare şi în
acest sens computerizarea trebuie protejată.
Deontologia juridică informaţională în mod principial propune
instruirea lucrătorilor din sfera juridică în domeniul informaţiei şi
informaticii. Această pregătire presupune acumularea cunoştinţelor juridice
în domeniul informaticii şi al legislaţiei respective, despre drepturile şi
obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile
informaţionale; convingerea în necesitatea folosirii mijloacelor tehnice şi
tehnologiilor informaţionale pentru binele societăţii, asigurarea securităţii
informaţionale a societăţii, apărarea standardelor informaţionale de stat.
Specificul culturii informaţionale a juristului se manifestă prin
capacitatea juristului nu doar de a se putea folosi de serviciile
informaţionale, ci şi de a informa clienţii solicitanţi.
Juristul trebuie să cunoască terminologia specifică din domeniu:
„sistem informaţional", „regim informaţional", „activitate
informaţională", „fond informaţional" ş.a., precum şi conţinutul

150 Профессиональные навыки юриста, указ.соч., с.24.

151 Скакун О.Ф., указ.соч., с.352.
152 Скакун О.Ф., Овчаренко И.Н., Юридическая деонтология, Харьков, 1997, с.108.

147
drepturilor şi obligaţiilor informaţionale, mecanismul de realizare a lor,
tipurile de informaţii (oficiale, neoficiale, statistică, ştiinţifică, cu acces
limitat ş. a.).
La nivel aplicativ, juristul posedă capacităţi şi deprinderi de a lucra cu
orice informaţie, de a o dobîndi, prelucra, păstra şi aplica în orice scop
(excepţie face informaţia confidenţială). în cursul activităţii, juristul poate
obţine informaţii de la orice organ de stat sau privat, în volum complet şi
veridic. Un jurist profesionist trebuie să participe la toate activităţile
informaţionale: să caute, să folosească, să răspîndească şi să păstreze
informaţia. Priceperea informaţională permite alegerea informaţiei precise
şi corecte, primirea acesteia la timp, folosirea eficientă a ei, păstrarea,
evitarea dezinformării. Juristul poate să folosească sistemele informaţionale
automatizate ale MAI.

Tema 9
DEONTOLOGIA SPECIALITĂŢILOR JURIDICE
§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialzărilor juridice § 2. Deontologia
judecătorului § 3. Deontologia procurorului § 4. Deontologia avocatului § 5.
Deontologia colaboratorului poliţiei § 6. Deontologia notarului

§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialităţilor juridice

Deontologia juridică, convenţional, se împarte în două părţi: una

generală, care exprimă aspectele şi calităţile comune tuturor juriştilor şi alta
specială, care dezvăluie cerinţele şi particularităţile fiecărei specialităţi
(profesii) în parte.
Astfel, Concepţia politicii de cadre juridice, adoptată de Guvernul
Republicii Moldova, dispune ca în procesul de instruire a juriştilor să fie
stabilite unele criterii stricte pentru fiecare dintre domeniile concrete de
activitate, cărora juriştii trebuie să corespundă. La fel juriştii trebuie să
cunoască deontologia fiecărei funcţii ce ţine de specialitatea de jurist, să
cunoască responsabilităţile de bază, cerinţele înaintate pentru desemnare,
promovare şi destituire din funcţie, reglementate de lege şi de regulile de
conduită profesională (codul deontologic).
Toate aceste cerinţe urmează a fi stipulate în codurile deontologice ale
judecătorului, procurorului, avocatului, notarului, colaboratorului de

148
 1

poliţie, altor funcţionari unde este necesară specialitatea de jurist.

în literatura de specialitate 153 această problemă se cumulează sub
noţiunea „model ideal" al juristului profesionist, adică este vorba de
alcătuirea unei profesiograme' care include enumerarea cunoştinţelor,
capacităţilor, calităţilor, reprezentărilor de valoare, cărora juristul trebuie să
corespundă. Fără aceasta este foarte dificil de organizat activitatea
profesională. Problema ţine de stabilirea „modelului ideal" al juristului,
însă, în primul rînd, este imposibil să fie stabilit un model din simplul motiv
că aceasta necesită studii complexe în domeniu, pe cînd societatea se află în
continuă transformare, se schimbă structura, sistemul valorilor şi relaţiile
dintre ele şi, respectiv, se schimbă şi rolul juristului cu cerinţele înaintate
faţă de el. în al doilea rînd, profesia juridică are un şir de direcţii, specialităţi
(numite în general profesii) care fac imposibilă stabilirea unor modele a
capacităţilor, deprinderilor şi cunoştinţelor judecătorului, procurorului,
avocatului, notarului ş.a. Cu toate acestea, sigur este faptul că în construirea
modelului juristului va prevala opinia socială, care consideră una sau altă
specialitate (totalitatea trăsăturilor care pot face ideală orice specialitate)
drept întruchipare a „juristului ideal". Se menţionează că în sistemul
anglo-saxon juristul ideal este avocatul, iar în cel continental - judecătorul.154
Cerinţele înaintate faţă de profesie se referă la cunoştinţe, capacităţi,
calităţi, care se manifestă numai în ansamblu. Posedarea doar a unui
element nu presupune rezultate pozitive. Poţi cunoaşte la perfecţie
legislaţia, însă fără o atitudine respectuoasă şi dorinţă de a acorda ajutor
juridic profesional nu vei putea comunica cu clientul şi nici nu vei obţine
informaţia necesară.
Aşadar, cine înaintează cerinţele profesionale faţă de jurişti?
In primul rînd, acest lucru îl stabileşte statul prin legi, standarde de
instruire, instrucţii ş.a.
în al doilea rînd, asociaţiile profesionale consfinţesc cerinţe în statute şi
coduri deontologice.

153 Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/ Под ред. Воскобитова
Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина Е.С., Дело, Москва, 2001, с. 15; Скакун О.Ф., Юридическая
деонтология/ Учебник для вузов, Эспада, Харьков, 2002, с. 416; Васильев В.А., Юридическая
психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург, 2002.
Atenţionăm că termenul „profesiogramă" este relativ nou prin care înţelegem „reprezentarea
cronologică detaliată a caracteristicilor unei activităţi profesionale, sub aspectul solicitărilor
fizice, psihice şi al repaosului într-o zi unică"(Vezi Dicţionar enciclopedic, Chişinău 1999).
154 Профессиональные навыки юриста; указ.соч., стр. 15.

149
 în al treilea rinei, la formarea profesiogramelor trebuie luate în
considerare părerile savanţilor, profesioniştilor, experienţa străină,
cerinţele şi recomandările documentelor internaţionale.
în general, juristul trebuie:
— să interpreteze şi să aplice legile şi alte acte normative;
— să asigure respectarea legislaţiei în activitatea organelor de stat,
persoanelor fizice şi juridice;
— să califice corect din punct de vedere juridic faptele şi
circumstanţele;
— să elaboreze documente juridice;
— să acorde asistenţă juridică cetăţenilor;
— să adopte hotărîri juridice;
— să depisteze şi să stabilească faptul săvîrşirii infracţiunii;
— să determine măsura răspunderii şi a pedepsei vinovaţilor, măsuri
în restabilirea drepturilor;
— să-şi ridice sistematic calificarea profesională, să studieze legislaţia
şi practica de aplicare a ei, să se orienteze în literatura de specialitate.
Aceste capacităţi şi deprinderi se reflectă în activitatea de zi cu zi a
juristului în diferite sfere profesionale, în diferite funcţii.
Totalitatea capacităţilor şi calităţilor se prezintă sub următoarele
aspecte:
— social: adoptarea hotărîrilor social importante, interpretarea şi
realizarea normelor în interesul societăţii, apărarea drepturilor şi
intereselor cetăţenilor, contracararea încălcărilor de drept, profilactica lor,
propaganda în rîndul populaţiei, reeducarea infractorilor;
— reconstituitiv: analiza informaţiei acumulate pentru elaborarea
versiunii situaţiei ce a avut loc sau a modelului ideal al cazului;
— de cercetare: culegerea informaţiei, examinarea cazurilor, studierea
dovezilor, controlul actelor, cercetarea documentelor, căutarea normelor şi
aprecierea posibilităţilor de aplicare, consultarea, elaborarea strategiilor;
— comunicativ: planificarea întîlnirilor, argumentarea părerilor,
punerea întrebărilor, ducerea de prelegeri, lucrul la computer şi internet,
stabilirea contactului cu clienţii, folosirea limbajului şi tehnicii de
comunicare, lucrul cu parteneri dificili;
— organizatoric: planificarea lucrului, a timpului, locului de lucru, a
oficiului, organizarea lucrărilor de secretariat, conducerea şi controlul
asupra îndeplinirii hotărîrilor, planificarea şi căutarea resurselor, susţinerea
legăturilor obşteşti;

150

I
 — de perfectare: întocmirea documentelor juridice: hotărîri, procese
verbale sentinţe, ordonanţe ş.a.
Subliniem că aceste aspecte caracterizează activitatea profesională a
oricărui jurist, însă conţinutul şi importanţa depinde de specialitatea
juridică concretă.
In funcţie de profesia deţinută, ele se manifestă cu intensitate diferită,
fiind dependente de calităţile personale ale juristului.
In continuare vom examina profesiogramele profesiilor juridice care în
ansamblu luate formează deontologia profesiei date.

§ 2. Deontologia judecătorului

Judecătorul este funcţionarul de stat aparţinînd puterii judecătoreşti,

împuternicit cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei şi îndeplinire a obligaţiilor
pe bază profesională. Se menţionează că în orice sens s-ar folosi acest
termen în faţă ne apare chipul unei persoane care simbolizează adevărul şi
dreptatea.155 Judecătorul este înfăptuitorul justiţiei, pledează dreptatea şi
adevărul în baza înţelepciunii legilor. Astfel, în antichitate Zeiţa justiţiei -
Femida reprezenta o femeie magnifică cu ochii legaţi, reprezentînd
imparţialitatea, avînd în mînă o balanţă, cu ajutorul căreia cîntărea
adevărul şi minciuna.
In lege judecătorul este denumit persoana învestită constituţional cu
atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le execută pe bază profesională
(art.l din Legea privind statutul judecătorului).
Funcţiile judecătorului sunt:
— garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei prin
rezolvarea cazurilor civile (desfacerea căsătoriei, restabilirea în serviciu,
dobîndirea moştenirii, a spaţiului locativ);
— determinarea subiecţilor vinovaţi de săvîrşirea infracţiunii,
stabilirea pedepselor pentru aceştia, garantarea dreptului la libertatea
individuală şi siguranţa persoanei prin eliberarea motivată a mandatelor de
arestare;
— controlul asupra executării hotărîrilor şi sentinţelor.
Prin realizarea acestor funcţii judecătorul înfăptuieşte justiţia, din acest
motiv profesia judecătorului fiind considerată măreaţă. Doar judecătorul
poate cel mai meticulos să examineze cazuri civile şi penale, să caute
adevărul, să judece dreptul, să învinovăţească şi să acuze persoane, să
rezolve probleme de familie. Putem spune că în mîinile

AaeKceeB C. C., yiaU.COH., C . 121.

151
judecătorului se află starea materială şi psihică a celei mai de preţ valori
sociale - omul. Prin aceasta se exprimă măreţia muncii judecătorului. în
general, se susţine că un judecător trebuie să fie pregătit pentru această
funcţie. Pregătirea include: activitatea în calitate de consultant juridic în
judecată, apoi specialist în organele justiţiei, stagierea în organele
procuraturii, după care trece ca ajutor de avocat, astfel ca în etapa a cincea
să susţină examenul de calificare pentru funcţia de judecător. 156
în literatura de specialitate se susţine că totalitatea calităţilor unui
judecător, îndreptate spre rezolvarea corectă şi optimă a problemelor
înaintate faţă de el într-un proces de judecată, formează cultura judiciară.157
La fel cultura judiciară trebuie privită ca nivel de perfecţiune în înfăptuirea
activităţii judiciare, respectând atât normele legale cît şi morale. Reieşind
din aceste definiţii, putem determina că profesiograma judecătorului
cumulează cultura judiciară, din care considerent în continuare vom folosi
noţiunea de profesiogramă.
Profesiograma judecătorului include următoarele aspecte:
Aspectul social, care se manifestă nu doar prin examinarea şi
soluţionarea corectă, în conformitate cu legea, a cazurilor civile sau penale,
ci şi în folosirea la maximum a procesului judiciar, practicii judiciare şi
diverselor materiale pentru prevenirea acţiunilor infracţionale şi a altor
încălcări de lege. în acest sens se desfăşoară procese publice la locul de trai
al infractorilor, se propagă legile în rîndurile populaţiei, se duce o activitate
de profilaxie. Din cauză că judecătorul este factorul de decizie într-un
proces, el trebuie să dea încheieri motivate, să emită sentinţe juste (care
sunt începutul rezolvării conflictului dintre persoană şi societate), să fie
responsabil în faţa societăţii pentru dezvoltarea de mai departe a
personalităţii inculpatului.
Aceste acţiuni cer de la judecător următoarele calităţi: spiritul dreptăţii;
intolerarea încălcărilor sub orice formă; tendinţa de a stabili adevărul;
principialitate; responsabilitate pentru păstrarea încrederii societăţii faţă de
sistemul judiciar; mîndrie profesională; demnitate; imparţialitate şi
cumpătare.
Se susţine că judecătorul la fel trebuie să fie educator, deoarece, prin
activitatea sa, aplică mijloace de educaţie asupra participanţilor la proces,
precum şi asupra tuturor cetăţenilor.158
Aspectul de cercetare se manifestă în procesul examinării prealabile a
cazurilor, după care dosarele sunt înaintate spre examinare, colectarea şi

156Дементьев А. Д., Как стать судьей/ Российская Юстиция, № 8,1994, с. 10-11.

157Леоненко В.В., Профессиональная этика участников уголовного судопроизводства,
Киев 1981, с. 95.
158Алексеев С. С., указ.соч., с.123.

152
cercetarea dovezilor, controlul şi evaluarea tuturor probelor, ascultarea
părţilor, examinarea acelor dovezi ce au legătură cu cazul, dobîndirea
informaţiei, stabilirea expertizei etc.
Aceste acţiuni reclamă judecătorului deţinerea următoarelor calităţi:
prudenţă sporită în acţiuni; responsabilitate înaltă pentru hotărîrile luate;
capacitatea de a prognoza consecinţele hotărîrilor luate; sinceritate cu sine
însuşi; gîndire critică şi precisă; măiestrie profesională înaltă.
Pentru a face faţă acestor exigenţe, judecătorul trebuie să posede un
intelect profund şi erudiţie profesională.
Aspectul reconstitutiv se compune din analiza informaţiei acumulate pe
dosar, verificarea şi confruntarea ei, formarea versiunii proprii. Nu mai
puţin importantă este organizarea informaţiei şi depoziţiilor martorilor,
inculpatului, victimei, raportului de expertiză într-un sistem logic şi
reconstituirea faptului săvîrşirii infracţiunii.
Reconstituirea mai presupune pregătirea şi emiterea hotărîrii, care este
legată, motivată, bazată pe acele probe ce au fost examinate în şedinţa
judiciară.
Activitatea de reconstituire pretinde: memorie dezvoltată;
imaginaţie; gîndire logică şi analitică; independenţă - exluderea diferitelor
influenţe asupra activităţii profesionale; obiectivitate şi imparţialitate, adică
judecătorul examinează circumstanţele reale ale cazului, adoptînd o poziţie
egală faţă de toţi; acţionează doar în interesul dreptăţii şi al adevărului în
baza legii; orizont larg; intuiţie.
Acest aspect este inseparabil de cel de cercetare, deoarece în ambele
cazuri accentul se pune pe capacitatea judecătorului de a gîndi obiectiv,
concret, decis şi multiaspectual.
Aspectul comunicativ se reflectă în comunicarea judecătorului cu
avocatul şi procurorul, cu colegii şi judecătorii ierarhic superiori, cu părţile
participante la proces, cum se spune judecătorul este arbitru în organizarea
comunicării în proces, deoarece el poate acorda ajutor într-o situaţie de
conflict, să concilieze contrariile, să influenţeze părerile celor ce nu au
dreptate.159
Este important ca judecătorul să aplice procedeele de interogare
pornind trăsăturile individuale ale persoanei. Nu trebuie neglijată
atmosfera emoţională pozitivă, aceasta favorizînd examinarea justă a
cazului.
Nervozitatea care apare în procesul examinării cazului, incapacitatea
judecătorilor de a anihila această stare diminuează calitatea lucrului şi poate
produce greşeli grave. Nu se cuvine să intimidăm sau să insistăm ca
făptuitorul să recunoască vina.

3aKOMJiMCTOB A. O., Cydeduan 3muxa, CaHKT-neTep6ypr, 2002, c. 168.

153
 Comunicarea corectă necesită din partea judecătorului răbdare,
amabilitate, tact, stabilitate emoţională, sensibilitate, capacitatea de a asculta
şi a vorbi, toleranţă faţă de orice părere sau punct de vedere, lipsa aroganţei,
cultură înaltă a vorbirii.
Menţionăm că în comunicare judecătorului îi va ajuta cultura
psihologică înaltă şi talentul de orator. Doar astfel vom exclude teama,
iritarea, pierderea cumpătului, neîndemînarea (fapt la care ne-am referit la
Tema VIII), provocînd interlocutorul la sinceritate.
Aspectul organizatoric constă în faptul că preşedintele şedinţei de
judecată conduce examinarea judiciară a cazului în limitele legii procesuale.
Se deosebesc două laturi ale organizării: 160 în primul rînd, planificarea
corectă a lucrului, organizarea estetică a locului de muncă, autoorganizarea
în pregătirea pentru proces, convocarea şedinţei judiciare la timpul stabilit'
şi în al doilea rînd, organizarea tuturor participanţilor ia proces. Aceasta
presupune înştiinţarea din timp despre ora examinării şi obligativitatea lor
de a se prezenta la ora stabilită în sala de şedinţe; ridicarea asistenţei cînd
începe şedinţa prin cuvintele solemne: „Ridicaţi-vă, intră instanţa de
judecată" şi cînd se adresează instanţei de judecată, asigurarea cu locuri
comode a procurorului şi avocatului.
Deoarece părţile participante la proces nu se subordonează
judecătorului, dirijarea lor este limitată de legea procesuală. Judecătorul
trebuie să fie un bun organizator, lider, manifestînd iniţiativă şi •
prognozînd acţiunile eventuale ale persoanelor ce doresc să influenţeze
hotărîrea sa, la fel trebuie să intuiască comportamentul martorilor, părţii
vătămate.
In procesul de organizare se realizează aşa calităţi personale ale
judecătorului cum sunt: voinţa, consecvenţa, insistenţa, concentrarea,
stăpînirea de sine, punctualitatea, autodisciplina.
Organizarea corectă şi complexă a lucrului permite examinarea rapidă
şi în termene rezonabile a dosarului. Organizarea tactică mai presupune
eficienţă şi rezultate pozitive.
Aspectul perfectării încheie profesiograma judecătorului şi presupune
transpunerea întregii informaţii acumulate în cursul procesului judiciar în
forme speciale: sentinţă, hotărîre, ordonanţă,

160 Васильев В. Л., указ.соч., с. 338.

‘ Cu regret, şedinţele de judecată nu încep la timpul stabilit, în mare parte din cauza nu-
meroaselor cazuri ce trebuie examinate, fapt care dezorganizează activitatea judecătorului,
procurorului, avocatului şi a altor participanţi la proces. Un martor care aşteaptă mai mult de
o oră, sub uşă, pe viitor nu se va prezenta la şedinţă. Aceasta va duce ori la examinarea
necalitativă a cazului, ori la imposibilitatea examinării.
154

(
încheiere, decizie, mandat de arestare ş.a. în acest caz se manifestă
capacităţile profesionale, cultura specială şi generală de întocmire a unui
document juridic.
Calităţile necesare pentru întocmirea documentelor sunt: cunoaşterea
limbii de stat şi a altor limbi de circulaţie în Republica Moldova; cultură
generală şi specială în domeniul limbajului scris; cunoaşterea lucrului de
secretariat; capacitatea de a motiva o hotărîre; capacitatea de a formula
gândurile clar şi precis, structurat şi logic; capacitatea de a folosi mijloace
tehnice şi grafice de scriere.
Cert rămîne faptul că profesia judecătorului este una foarte grea şi
responsabilă. Din această cauză la postul dat se admit persoane care
întrunesc anumite cerinţe legale (prevăzute de art. 9, 11 din Legea cu privire
la statutul judecătorului), precum şi etice, morale, politice şi psihologice.
Astfel, studenţii care au hotărît să devină judecători, trebuie să-şi dea
bine seama că lucrul acestuia necesită o experienţă social-politică bogată,
cunoaşterea vieţii, o pregătire multilaterală.

§ 3. Deontologia procurorului

Procuror (din latină "procuro"- a se îngriji, a asigura, a preveni) este

funcţionarul de stat care îndeplineşte funcţiile procuraturii legate de
conducerea şi exercitarea urmăririi penale, prezentarea rechizitoriului în
instanţele judecătoreşti, examinarea şi soluţionarea cererilor şi reclamaţiilor
cetăţenilor, reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea
ordinii de drept (art. 24 alin. 1 Constituţia Republicii Moldova).
Pornind de la această definiţie putem spune că activitatea procurorului
este lipsită de caracterul impunător al activităţii judecătorului şi de
romantismul ofiţerului de urmărire penală. Procurorul este privit ca un
învinuitor sever, participant nemijlocit la evenimentele tragice, accidente şi
este spaima tuturor conducătorilor neglijenţi.161
în general, esenţa activităţii procurorului constă în responsabilitatea în
faţa statului pentru starea legalităţii şi contracararea încălcărilor de drept.
Prin întreaga sa activitate procurorul contribuie la aplicarea justă şi unitară a
legii, la prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte de încălcare a
ordinii de drept, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi
regulilor de convieţuire socială162.

161 Алексеев С. С, указ.соч., c. 130.

162 Леоненко В.В., указ.соч., с.117.
155
 {

Atunci cînd susţine învinuirea în instanţa de judecată, procurorul

participă prin prezentarea de noi probe sau cereri de a administra noi probe;
îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbaterilor,
precum şi referitor la aplicarea legii penale şi a pedepsei faţă de inculpat. în
cauzele civile procurorul poate porni acţiunea în apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime la cererea persoanei.
în cazul cînd conduce şi exercită urmărirea penală (art. 52 din Codul de
procedură penală al Republicii Moldova), procurorul urmăreşte ca orice
infractor să fie tras la răspundere penală şi nici o persoană să nu fie urmărită
penal fără temei. La fel procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie
reţinută, decît în condiţiile prevăzute de lege şi doar în baza hotărîrii
judecătorului. Pentru asigurarea legalităţii procesului penal, procurorul
porneşte procesul penal sau refuză pornirea lui, încetează sau suspendează
urmărirea penală, întocmeşte rechizitoriul, transmite materialele instanţei
de judecată.
La exercitarea supravegherii generale (art.18 din Legea cu privire la
procuratură), procurorul poate să ceară conducătorilor şi altor factori de
decizie prezentarea documentelor, materialelor, datelor statistice,
organizarea controlului şi reviziei activităţii agenţilor economici aflaţi în
subordinea şi sub controlul lor, factorilor de decizie, subordonaţi lor,
precum şi să solicite, concursul specialiştilor pentru elucidarea unor
probleme de specialitate apărute pe parcursul exercitării supravegherii,
efectuarea unor expertize, verificarea unor materiale, informaţii, comunicări
sosite la procuratură, să oblige persoanele abilitate să prezinte rezultatele
controlurilor; să citeze factori de decizie şi cetăţeni şi să le ceară explicaţii
orale sau scrise privitor la încălcările legii, să audieze comunicările şi
explicaţiile conducătorilor organelor administraţiei publice, agenţilor
economici şi ale altor persoane juridice privind starea legalităţii din
organizaţiile care se află în subordinea şi sub controlul lor.
Astfel, activitatea procurorului atinge toate tipurile activităţii juridice,
prin aceasta devenind foarte importantă. în cadrul ei se manifestă atît
calităţile organizatorice, de cercetare şi reconstitutive, cît şi comunicative şi
de perfectare a actelor juridice.
Aspectul social al activităţii procurorului constă în analiza socială a
infracţiunii săvîrşite, evidenţierea motivelor şi cauzelor, condiţiilor care au
favorizat înfăptuirea infracţiunii. La fel se analizează motivele, condiţiile de
apariţie şi funcţionare a grupurilor criminale organizate.

156
 Pentru asigurarea unei reuşite în acest domeniu, procurorul trebuie să
cunoască criminologia, sociologia, pedagogia, psihologia etc. Procurorul,
susţinînd învinuirea în numele statului, reprezintă majoritatea socială.
Aceasta necesită o analiză meticuloasă a probelor, concluzii ireproşabile,
capacitatea de a formula cerinţele juste, înţelese pentru întreaga masă a
societăţii pe care o reprezintă.
Pentru asigurarea legalităţii, procurorul este responsabil de
consolidarea, confirmarea legalităţii, avînd drept rezultat o atmosferă
normală a vieţii juridice în societate, relaţii sociale reglementate, prescripţii
legale întocmite corect şi complet. Actele emise de procuror în aceste
condiţii devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, persoane cu funcţii de
răspundere, întreprinderi şi organizaţii.
Pentru reuşita legăturii cu societatea procurorul are nevoie de
independenţă şi să se supună doar legii, să fie obiectiv, imparţial şi
principial*; intolerant faţă de încălcarea legilor.
Subliniem că procurorul activează în numele societăţii şi în interesul
public, de aceea în asigurarea legalităţii este responsabil în faţa ei.
Un aspect nu mai puţin important al activităţii procurorului este cel de
cercetare. Aceasta se manifestă prin analiza tuturor materialelor, dosarelor
aflate pe rol, analiza actului de pregătire şi săvîrşire a infracţiunii, analiza
probelor în procesul examinării unor cazuri complicate, cu multe episoade,
în special a celor din sfera crimelor organizate.
Importanţă prezintă analiza personalităţii inculpatului - căutînd nu
numai calităţi negative, ci şi pozitive.
Momentul cercetării este prezent în cazul controlului documentelor şi
materialelor agenţilor economici, persoanelor fizice, organelor de stat,
unităţilor militare, locurilor de recluziune, precum şi a materialelor primite
în baza cererii scrise. La fel se cercetează instrucţiunile, dispoziţiile, ordinele
persoanelor cu funcţii de răspundere şi se cer lămuriri scrise sau verbale de
la acestea privind încălcarea legii.
în vederea susţinerii învinuirii, procurorul prezintă probe, ia
cunoştinţă de materialele dosarului, formulează cereri, dă explicaţii.
Activitatea de cercetare reclamă procurorului anumite calităţi: gîndire
critică, flexibilă, promptă, independentă, mobilă, consecventă,
pătrunzătoare şi cu orizont larg; capacitatea de a prognoza consecinţele
hotărîrii sale; reacţii rapide în aprecierea circumstanţelor şi luarea măsurilor
necesare; abnegaţie; capacitatea de a sesiza caracterul ' Principialitatea în acest
sens este calitatea ce presupune credinţa într-o idee determinată şi convingerea în transpunerea
ei în practică (Vezi: Леоненко В.В., указ.соч., с.117).

157
denaturat al informaţiilor şi faptelor; constructivitatea prezintă o importanţă
deosibită în activitatea procurorului şi constă în capacitatea de a sintetiza
toată informaţia acumulată pe dosar, pentru a forma concepţia învinuirii în
procesul penal; capacitatea de a descoperi motivele fenomenelor cercetate şi
reacţionarea la timp în ordinea stabilită de lege.
Activitatea de cercetare reprezintă un proces dinamic de căutare şi
instalare a adevărului.163
Odată cu cercetarea materialelor dosarului procurorul îşi îndreaptă
activitatea la reconstituirea evenimentului infracţiunii, care a avut loc în
trecut. Aspectul reconstitutiv caracterizează întreaga activitate a procurorului.
în cazul activităţii de control al legalităţii, procurorul îşi mobilizează
gîndirea în situaţii complicate, pătrunde în esenţa faptelor, cuprinde o sferă
largă de fenomene şi probleme care cer a fi controlate, audiază persoane,
verifică legalitatea actelor, dă anumite indicaţii organelor de urmărire
penală, anulează ordonanţe ilegale.
La susţinerea învinuirii în instanţa de judecată aspectul reconstitutiv se
manifestă în capacitatea de a elucida faptele în felul în care au fost stabilite
în urma examinării judiciare, de a interpreta îndoielile în folosul
inculpatului, a analiza probele examinate în şedinţă şi a motiva concluzia
despre învinuire sau lipsa ei, de a argumenta calificarea juridică a acţiunilor
inculpatului.
Acest aspect presupune prezenţa următoarelor calităţi pentru
procurori: potenţial intelectual general şi special - adică să fie specialist atât
în controlul legalităţii, cît şi în urmărire penală, învinuire în instanţă, în
literatura de specialitate această calitate mai este numită universalism 164 ;
gîndire logică; cunoaşterea legislaţiei; independenţă în scopuri şi sarcini;
memorie operativă de lungă durată; intuiţie şi imaginaţie.
Dacă despre judecător se spune că este arbitrul procesului, despre
procuror se spune că este un jurist „dublu", nu doar din cauza diversităţii
activităţii pe care o înfăptuieşte, dar şi din cauza responsabilităţii pe care o
poartă pentru asigurarea legalităţii în faţa statului.165
Un element esenţial în structura activităţii procurorului devine aspectul
organizatoric, în care se realizează calităţile volitive ale personalităţii
acestuia.

163 Васильев В. Л., указ.соч., с. 344.

164 Алексеев С. С„ указ.соч., с. 134.
165 Ibidem, с. 138.

158

I
 Astfel, procurorul trebuie să poată planifica strict ziua de lucru:
primirea cetăţenilor; organizarea dezbaterilor, susţinerea învinuirii,
studierea la timp a dosarului, în care trebuie susţinută învinuirea,
pregătirea materialelor; antrenarea colegilor în rezolvarea anumitor
probleme.
Procurorul planifică independent modalitatea de control (revizie sau
expertiză, planificat sau inopinat, general sau tematic) a agenţilor
economici, persoane fizice sau organe de stat. Datorită calităţilor
organizatorice, procurorul poate ridica eficacitatea lucrului. în general
procurorul trebuie să fie un model al disciplinei.
Aspectul organizatoric demonstrează prezenţa la procurori a voinţei,
concentrării forţelor şi gîndurilor, consecvenţei şi hotărîrii, autodisciplinei,
iniţiativei, insistenţei şi cumpătării, tactului, calităţii de lider.
în concluzie, menţionăm că aspectul organizatoric al activităţii
procurorului presupune şi capacităţi de organizare a lucrului cu oamenii:
pentru a susţine învinuirea pe un caz ce necesită cunoştinţe speciale, el
trebuie să consulte anumiţi specialişti - medici, psihologi, criminalişti,
economişti, contabili etc.
O importanţă deosebită în activitatea profesională a procurorului o
prezintă latura comunicativă. Contactînd diferite persoane, începînd cu
colegii, cetăţenii, alte persoane din diferite sfere sociale şi finisînd cu
interogarea inculpatului, martorilor, victimei, procurorul trebuie să fie un
meşter iscusit la întreţinerea unei discuţii, un polemist cu experienţă şi un
orator strălucit.
Principalul indicator al calităţilor de orator ale procurorului este
susţinerea învinuirii în instanţa de judecată.
La interogharea unui inculpat este importantă prezenţa culturii
psihologice care să provoace inculpatul la discuţie, mărturie, dezvăluirea
adevărului.166 Este importantă apelarea la starea emoţională a inculpatului.
în general, în comunicarea cu persoanele procurorul ascultă atent, întreţine
discuţia, controlează limbajul nonverbal. La primirea cetăţenilor şi
examinarea plîngerilor lor este importantă nu numai strategia, dar şi tactica.
în discuţie trebuie separate gîndurile principale, analizînd imediat
informaţia obţinută. Manifestînd înţelegere, un procuror va fi înţeles mai
uşor. Nu se cuvine să se pună întrebări camuflate, deoarece astfel nu se
obţin răspunsuri obiective, doar întrebările directe provoacă interlocutorul
la destăinuiri amănunţite.
Referitor la susţinerea învinuirii, aspectul comunicativ implică

166 Романов В., В прокуратуру через психологический отбор, Росийская юстиция, № 8, 1995,
с. 50-51.
159
procurorul în pregătirea unui discurs bine gîndit care ar putea forma o

160
 I f

conştiinţă juridică la cetăţeni, ridica nivelul de cultură juridică, educa

respectul faţă de lege şi stricta ei respectare. In prelegerea procurorului se
dă apreciere juridică infracţiunii săvîrşite, se elucidează cauzele ei, se
descrie personalitatea infractorului şi calea ce l-a adus pe banca acuzării. O
cuvîntare cu conţinut profund, argumentat, emotiv va influenţa conştiinţa
ascultătorilor, va fi mai înţeles prin forţa sa de convingere.
Procurorul trebuie să respecte toate cerinţele înaintate faţă de structura
comunicării, astfel prin introducere se stabileşte contactul cu auditoriul, se
creează o microclimă favorabilă, se caracterizează pericolul social al
infracţiunii, se subliniază importanţa socială a cazului; în conţinutul
propriu-zis se trece la redarea circumstanţelor infracţiunii, trasarea
sarcinilor ce doreşte să le rezolve, analiza şi aprecierea probelor, motivarea
calificării, caracterizarea inculpatului, motivarea măsurilor de pedeapsă,
analiza circumstanţelor ce au condiţionat săvârşirea infracţiunii; şi
încheierea cuprinde: atitudinea procurorului faţă de justiţia sentinţei, căile
de dobîndire a adevărului, lecţia dată de acest proces.167 Dacă procurorul
renunţă la învinuire, discursul său va conţine motivele care au dus la
adoptarea acestei decizii şi o va expune astfel încât participanţii să
înţeleagă că judecata nu doar învinuieşte, ci şi achită pe cei nevinovaţi. Se
menţionează că renunţarea la învinuire este pentru procuror o datorie
profesională şi morală.168
Respectarea acestor cerinţe denotă capacitatea procurorului de a
prezenta un discurs - elementul cel mai important în activitatea sa practică.
Generalizînd cele expuse, credem că sub aspect comunicativ, procurorul
trebuie să posede următoarele calităţi de: orator înnăscut; stabilitate
emotivă; claritate şi expresivitate în vorbire; argumentare; devotament;
comunicabilitate; respectare a persoanei; expunere logică, concisă şi simplă.
Putem spune că elementul comunicării dă valoare personalităţii
procurorului, chiar dacă acesta are misiunea de a învinui. în acest sens
credem că cel mai sever procuror obţine încrederea inculpatului dacă se
manifestă ca un bun profesionist.
In susţinerea învinuirii se dezvăluie practic toate aspectele necesare
unui discurs de învinuire: prin latura reconstructivă judecata obţine o
analiză exhaustivă a probelor pe dosarul dat şi concluziile ce confirmă
gradul vinovăţiei; comunicarea asigură stabilirea contactului cu toţi
participanţii procesului; organizarea atinge consecvenţa, concentrarea ce
favorizează depăşirea dificultăţilor ce apar în procesul învinuirii; latura
socială determină formele etice şi juridice, în care se înfăptuieşte învinuirea
de stat.

19<|Мельников И. И.,. Мельников И. И, указ.соч., с. 53 - 82.

168Леоненко В.В., указ.соч., с.118.
160
 Astfel, cu cît este mai înalt nivelul de cultură psihologică, juridică,
etică, estetică şi ecologică* cu atît mai armonioasă este personalitatea
procurorului. Respectiv sporeşte şi nivelul profesionismului în susţinerea
învinuirii.
Perfectarea actelor juridice de către procuror necesită aceleaşi dexterităţi
ca şi ale judecătorului, doar că actele întocmite de procuror sunt de altă
natură: recurs, sesizare, ordonanţă, acţiune civilă. Acest aspect cere de la
procuror capacitatea de a întocmi corect documentele în conformitate cu
normele materiale şi procesuale, cunoaşterea limbii de stat, acurateţe,
precizie, claritate etc.
Studenţii care doresc să lucreze în procuratură trebuie să-şi formeze
asemenea calităţi, să fie gata pentru a lucra atît în urmărirea penală, cît şi în
exercitarea supravegherii, susţinerea învinuirii.

§ 4. Deontologia avocatului

Avocatul (din latină „advocatio" - a chema în ajutor) este persoana,

datoria profesională a căruia este de a acorda ajutor juridic cetăţenilor şi
organizaţiilor198.
Din alt punct de vedere199 avocatul este juristul care acordă ajutor
cetăţenilor şi organizaţiilor şi susţine interesele prin consultare, apărare
judiciară şi reprezentare.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, avocatul este persoana care a
obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la
ancheta penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în
numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în
domeniul dreptului (art. 8 din Legea cu privire la avocatură).
Reieşind din aceste definiţii putem spune că avocatura este o profesie
autonomă. Avocatul nu este funcţionar, el este persoană cu profesie liberă.
Dacă procurorul şi judecătorul acţionează în numele legii, atunci avocatul
acţionează în numele său, al conştiinţei, talentului şi în conformitate cu
legea.200

Procuratura Generală are în structura sa Direcţia studii, documentare, ecologie şi analiză

statistică (înfiinţată prin Regulamentul aprobat de Ordinul Procurorului General din 08.10.1999
(nr. 974 - P). Una dintre funcţiile principale este controlul respectării legislaţiei ecologice şi
asigurării dreptului la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru
viaţă şi sănătate. Astfel cultura ecologică se manifestă şi în activitatea procurorului.
E. Martîncic, Avocatul: racursiu istoric, umanismul profesiei, Legea şi viata, nr. 1996, nr.
4, p. 23.
199 Скакун О. Ф., указ.соч., c. 438.

200 Любит И.А., Адвокатура в России/Учебник, Москва, 2001, с. 12.

161
 Activitatea avocatului se desfăşoară în instituţia avocaturii. Despre
avocatură se menţionează că este creată nu pentru satisfacţia celor ce fac
parte din ea, ci pentru slujirea socială, slujire grea, severă şi serioasă. 201
Funcţiile avocatului în Republica Moldova sunt:
— oferă consultaţii şi explicaţii;
— întocmeşte documente cu caracter juridic;
— reprezintă interesele persoanei fizice şi juridice în instanţele de
judecată, în autorităţile administraţiei publice;
— reprezintă interesele persoanelor fizice şi juridice în materie juridică
în relaţii cu alte persoane;
— participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele
penale în calitate de apărător sau reprezentant al victimei, al părţii civile, al
părţii civilmente responsabile şi al martorilor.
Pentru exercitarea acestor funcţii avocatul trebuie să fie înzestrat cu
capacităţi profesionale.
Sub aspect social activitatea avocatului este caracterizată prin umanism
determinat de societate. în această ordine de idei avocatul trebuie să deţină
capacitatea de a imprimă importanţă socială apărării atunci cînd susţine un
interes privat;202 capacitatea de a inspira încredere societăţii; de a menţine şi
consolida autoritatea şi prestigiul avocaturii în general; capacitatea de a
desfăşura munca de educaţie juridică a populaţiei prin consultaţii,
interpretînd acte normative, fapt care influenţează conştiinţa juridică,
favorizează preîntîmpinarea infracţiunilor; capacitatea de a păstra secretul
profesional pentru a nu distruge încrederea în relaţia avocat — client, astfel
diminuînd prestigiul avocaturii; capacitatea de a înfăptui apărarea juridică a
bănuitului, învinuitului şi inculpatului, pentru a rezolva conflictul dintre
persoană şi societate, în strictă corespundere cu principiul prezumţiei
nevinovăţiei; capacitatea de a fi competent în problemele care interesează
cetăţenii, fapt care trebuie asigurat în mod profesionist.203
Aşadar, pentru realizarea aspectului social al activităţii, avocatul
trebuie să fie înzestrat cu următoarele calităţi: umanismul; încredere în
oameni, reflectată în prognozarea unei conduite social-utile a infractorului;
spiritul dreptăţii; respectarea legalităţii; nivel înalt al calificării profesionale;
comportament ireproşabil în societate; atitudine respectuoasă faţă de
oameni. 169 170

11икар Э., Об адвокате (парадокс), Москва, 2000, с. 13.

Пойков А. Д„ Этика профессиональной защиты по уголовным делам, Москва,. 1978, с.
25.
170Барщевский М., Адвокатская этика, Москва, 2001, с. 41.
162

■— ШIIIII
 Posedînd asemenea aptitudini, avocatul va putea păstra uşor legătura
cu societatea, asigurîndu-şi reputaţie ireproşabilă profesională.
Putem suţine cu toată certitudinea că în ziua în care majoritatea
avocaţilor vor avea grijă doar de satisfacerea intereselor personale, de starea
lor materială, în acel moment avocatura va dispărea ca instituţie
social-importantă.
Deoarece statul controlează mai puţin activitatea avocaţilor,
controlorul lor principal rămîne societatea. în faţa acesteia avocaţii sunt
responsabili pentru îmbunătăţirea situaţiei ei, pentru ridicarea culturii
juridice a cetăţenilor, respectarea legilor şi a drepturilor altor persoane. 171 172
însă aceasta nu este suficient, în activitatea avocatului un loc aparte
deţine aspectul de cercetare care presupune: capacitatea de a găsi dintr-un
număr mare de probe doar pe acele care îl vor achita pe inculpat sau vor
micşora vina lui (de aceasta depinde reuşita activităţii avocatului);
capacitatea de a aprecia probele şi de a acorda un ajutor corect şi calificat;
selectarea normelor juridice şi aplicarea adecvată a lor; folosirea tuturor
mijloacelor legale de apărare; urmărirea schimbărilor din legislaţie;
cunoaşterea practicii juridice, doctrinei pentru a se putea descurca cu
uşurinţă în situaţiile complicate.
Acest aspect cere de la avocat: gîndire profundă, conştiinciozitate,
cunoaşterea legislaţiei, principialitate, dezinteres personal.
Renumitul avocat român M. I. Manolescu aduce şi alte calităţi, legate
de aspectul de căutare, de cercetare: imaginaţie şi darul invenţiei, pentru a
descoperi noi argumente şi a memora aspectul procesului; spirit de sinteză,
pentru a scoate în relief punctele esenţiale ale procesului; spirit critic, pentru
a putea combate argumentele adversarului; simţ psihologic, necesar pentru
a percepe reacţiile auditoriului; ascuţime intelectuală şi perceperea de a se
mlădia după împrejurări.205
în activitatea avocatului persistă şi aspectul reconstructiv care poate fi
realizat în trei trepte:
— formularea concepţiei generale despre apărare, generalizarea
informaţiei, elaborarea propriei păreri şi construirea liniei de apărare. Cel
mai mare pericol pentru avocat este lipsa părerii proprii despre starea
cazului şi modalitatea de rezolvare a lui. în aceste cazuri se manifestă
incapacitatea avocatului de a-şi promova convingerile, el poate fi uşor
influenţat, pasiv, inert, iar apărarea este ineficientă.

171 Профессиональная этика юриста. Адвокатская этикя:/Учеб.-метод. пособие /

Составители: Е.Л.Богданова, А.Б.Гутников, Н.М.Кипнис, М.Н.Трофимов, Санкт-
Петербург, 2002, с.46.
172 Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, Bucureşti, 1998, p. 117.

163
( I

La această etapă avocatul trebuie:

a) să-şi imagineze clar ce eveniment a avut loc;
b) să delimiteze circumstanţele dovedite de cele bănuite sau
necunoscute;
c) să nu se limiteze la declaraţiile participanţilor;
d) să intuiască legătura lăuntrică justă a evenimentelor;173
— elaborarea tacticii de apărare: pregătirea mijloacelor de apărare,
întocmirea cererilor şi demersurilor, pornind de la complexitatea şi
specificul sarcinii puse, experienţa anterioară acumulată în astfel de dosare,
posibilitatea de a examina suplimentar unele probleme confuze, consultarea
altor colegi pentru rezolvarea problemelor clientului. Toate materialele
dosarului avocatul le examinează în primul rînd din punctul de vedere al
clientului, şi în mersul examinării cauzei nu poate schimba poziţia apărării
fără acordul acestuia;
— efectuarea apărării. La realizarea acestui aspect sunt necesare aşa
calităţi ca: independenţă174, memorie, gîndire critică, imaginaţie, atenţie la
subtilităţi şi detalii, corectitudine faţă de colegi, sinceritate, competenţă
specială ca reflectare nemijlocită a deontologiei profesionale 175.
Aspectul reconstitutiv permite avocatului să realizeze sarcina principală,
pusă în faţa sa, şi anume: apărarea prin orice mijloace a clientului,
manifestînd o inteligenţă deosebită şi respect.
Renumitul savant în etica judiciară A. F. Coni menţionează: după cum
în activitatea practică a medicului nu pot fi oameni răi şi oameni buni, boli
meritate şi nemeritate, ci există doar bolnavi şi suferinţe ce trebuie uşurate,
la fel şi pentru avocat nu există cazuri (dosare) curate şi murdare, drepte şi
nedrepte, ci doar temeiul dat de învinuire ce presupune contrazicerea
dovezilor procurorului prin toată puterea şi subtilitatea dialecticii, apărarea
intereselor clientului, fără a privi orizontul îndepărtat al binelui obştesc.176
Un rol aparte în asigurarea reuşitei activităţii avocatului îl are aspectul
organizatoric, care se manifestă în pregătirea către proces: alcătuirea
planului, studierea personalităţii clientului, motivele infracţiunii, condiţiile
ce au favorizat săvîrşirea ei, înlăturarea neclarităţilor şi impreciziilor.

173 Iu. Mărgineanu, L. Osoian, op. cit., p. 16.

'07 Муллерат P., Независимость - основной принцип юридической деятельности,
Адвокат, № 11,1996, с. 33.
11К Бойков А. Д., указ.соч., с. 105.

7117 Кони А. Ф., Нравственные начала в уголовном процессе (общие черты судебной этики),

Москва, 1967, с.48.

' Punctualitatea avocaţilor cere de dorit, fiindcă la ziua de azi şedinţele de judecată se amină sau
se întrerup din cauza neprezenţei avocaţilor. Din diferite motive aceştia nu prezintă respect
pentru timp, fapt care devine o problemă delicată în desfăşurarea procesului.
I
I
(

Sunt chibzuite amănunţit toate problemele care trebuie clarificate în

faza de pregătire a şedinţei de judecată, precum şi a celor din faza de
desfăşurare a ei. Organizarea presupune şi încheierea acordului privind
cuantumul onorariului. Acesta se stabileşte prin acordul părţilor şi nu poate
fi schimbat de autorităţile publice sau de instanţa de judecată. în cazul cînd
participă din oficiu la apărare, cheltuielile sunt suportate de Ministerul
Justiţiei.
în sfîrşit, organizarea mai presupune prezentarea la timpul stabilit în
proces şi prezentarea materialelor necesare examinării cazului.
Pentru aspectul organizatoric avocatul are nevoie de aşa calităţi ca:
autodisciplină; voinţă puternică; insistenţă; individualitate; hotărîre;
punctualitate;' supunerea faţă de ordinea stabilită în biroul dat de avocaţi.
în sumarea celor redate, menţionăm că un avocat educat niciodată nu
va merge la proces cu întîrziere, nu va alege o formă de îmbrăcăminte
extravagantă, nu va refuza participarea la apărarea din oficiu (fiindcă în
ziua respectivă nu are timp sau nu este de serviciu).
Sub aspect comunicativ activitatea avocatului se manifestă prin
capacitatea de a stabili relaţii cu clienţii, în materie civilă, cu inculpatul încă
în faza de urmărire penală; cu colegii; cu instanţa de judecată şi cu alţi
participanţi la proces şi în cazul cînd se realizează calitatea de orator iscusit.
în ceea ce priveşte comunicarea cu clientul, avocatul trebuie să fie
cinstit şi corect în discutarea problemelor, să cîştige încrederea acestuia,
manifestînd înţelegere, confidenţialitate. în acest caz avocatul trebuie să
separe cu precizie doleanţele clientului. Autorul rus M. Barşevschii susţine:
„Nu fă o favoare clientului, ci lucrează cu toată dăruinţa pentru el". 177
în cazul în care acordă consultaţie, avocatul o face în mod calificat,
convingîndu-se că a fost înţeles, pentru aceasta el trebuie să se exprime
corect, clar şi complet. Dacă nu este competent într-o anumită problemă,
avocatul recunoaşte acest fapt şi-i spune clientului că va consulta colegii. La
realizarea relaţiei cu clientul avocatul trebuie să depună efort, folosind căile
cele mai simple şi scurte (fără a întinde examinarea problemei) de acordare
a asistenţei juridice.
în relaţia cu inculpatul avocatul trebuie să studieze bine personalitatea
inculpatului, motivele şi cauzele care au dus la săvîrşirea infracţiunii.

165

177 Барщевский M, указ, соч., с. 58.

 Nn va avea rezultate dacă cere achitarea inculpatului doar pe motiv că
pericolul social al faptei este neînsemnat sau dacă acesta renunţă la apărare.
Problema care apare în această relaţie este armonizarea convingerii
lăuntrice cu obligaţia profesională de a-1 ajuta pe infractor şi care ar fi calea
de apărare cînd infracţiunea este pe deplin dovedită sau atunci cînd în
discuţia cu avocatul criminalul îşi recunoaşte fapta, iar în instanţă neagă
săvîrşirea infracţiunii. Rolul avocatului este să-l îndrumeze pe inculpat că
este mai bine şi în interesul său să recunoască vina. Capacitatea de a sfătui,
de a recomanda, explica situaţia juridică reală şi perspectivele rezolvării
cazului vor asigura o reuşită în comunicarea cu inculpatul. In acest context
este reuşită fraza lui E. Picar: „Nimic nu poate dăuna atît de mult
procesului, cît constatarea lui ca cîştigător".178
In cazul cînd inculpatul se află sub strajă, avocatul trebuie să manifeste
o atenţie sporită, deoarece el este izolat şi suferă atît fizic cît şi moral.
în rezolvarea acestor probleme avocatul trebuie să restabilească
legătura morală dintre judecător şi inculpat, să demonstreze că cel mai
imoral infractor are calităţi omeneşti, cerînd pentru acesta micşorarea
pedepsei.
în relaţia cu colegii, avocatul trebuie să păstreze un climat psihologic
sănătos, echilibrat, să ajute colegii oferindu-le consultaţii, în special colegilor
tineri. Este respectuos şi corect, evitînd replicile şi insultele, critica. Cu
avocatul, oponenţii adoptă o conduită corectă, pentru a nu dăuna
examinării cauzei. Relaţia avocat - coleg în general se bazează pe o
concurenţă civilizată.
în contactul cu instanţa de judecată şi alţi participanţi la proces,
avocatul este obligat să apere conştiincios şi cu folos interesele clientului
fără a depăşi limitele legale (Codul general de reguli pentru avocaţii ţărilor
Uniunii Europene, nr. 27). Astfel instanţa trebuie stimată, nu minţită,
acesteia trebuie să te supui. Se interzice falsificarea circumstanţelor şi
datelor pentru obţinerea rezultatelor, relaţii ce se întemeiază pe o
obiectivitate maximală, nu se admit insulte în adresa instanţei sau a celorlaţi
participanţi la proces. în şedinţă trebuie respectată ordinea stabilită, acelaşi
lucru se cere şi de la clienţi.
în relaţia cu martorii avocatul trebuie să fie politicos, să nu facă abuz
de poziţia personală, să nu indice clientului ce trebuie să vorbească.
Ultimul aspect al comunicării revine pledoariei avocatului. Acesta este
momentul culminant în particparea avocatului la proces. în pledoarie se
face un rezumat asupra anchetei judiciare, demonstrînd poziţia apărării şi
calităţile oratorice sau arta de a vorbi în public.179

178 Пикар Э., указ, соч., с. 17.

179 Соболева А., Образ русского судебного оратора, Российская юстиция, пг. 3,2002, с. 67 166

1
 Pledoaria avocatului trebuie să fie concisă, clară şi expresivă. O
pledoarie neconvingătoare şi nemotivată nu va aduce folos nici inculpatului,
nici instanţei în aprecierea probelor. Ca şi în cazul cuvîntării procurorului
pledoaria are mai multe părţi.
Partea introductivă, de regulă, susţine o propunere prin care se trezeşte
interesul pentru cauză şi cel care vorbeşte, încearcă să stabilească o legătură
între sine şi ceilalţi participanţi.
După introducere este expus succint subiectul, apoi începe analiza şi
aprecierea probelor semnificative. Este importantă demonstarea punctului
de vedere propriu şi aducerea rezultatelor, concluziilor.
In sfîrşit, avocatul rezumă cele expuse, făcînd o încheiere de ordin
general. Este foarte elegantă pledoaria în care avocatul se întoarce la starea
de spirit de la care a plecat, dar îmbogăţită cu tot ce a expus între timp. 180
Astfel, pledoaria trebuie să corespundă anumitor reguli:
— planul discursului şi logică aranjării argumentelor;
— avocatul trebuie să se exprime într-o limbă literară, folosind diferite
mijloace artistice: epitete, comparaţii, metafore;
— discursul trebuie întemeiat cu grijă, să nu fie schimonosite faptele,
să se distingă prin claritate;
— intonaţie potrivită, calmă, normală;
— gesturile să fie naturale.
Dacă se vor respecta aceste reguli, pledoaria îşi va realiza scopul unic
pe care îl are - convingerea instanţei şi participanţilor la proces de adevărul
celor spuse.
în baza celor menţionate, aducem următoarele calităţi ale comunicării:
orator iscusit; cultura vorbirii; convingere; laconicitate; confidenţialitate;
demnitate; forţă de persuasiune.181 182
în teorie sunt prezente un şir de lucrări care dezvăluie trăsăturile
pledoariei avocatului.213
Astfel conchidem că avocatul trebuie să fie un vir bonus, dicendi peritus
(bărbat bun, experimentat în vorbire), care este înarmat cu cunoştinţe şi
sinceritate profundă, moderat în aplicarea mijloacelor, independent în
convingeri şi stabil în solidaritatea sa cu colegii.183
Activitatea de perfectare a actelor de către avocat constă în întocmirea
corectă şi la timp a documentelor, necesare în cadrul acordării asistenţei
juridice sau cînd susţine apărarea şi reprezentarea în instanţa

180 М. I. Manolescu, op. cit., p. 170.

181 Ibidem, p. 180.
182 vezi: Мельников И. И., указ, соч; М. I. Manolescu, op.cit.; Сергеич П., Искусство речи на

суде; Н. А. Введенская, Павлова Л. Г., Риторика для юристов.

183 Кони А. Ф., указ, соч; с. 50.

167
de judecată (cereri, plîngeri, fişe de evidenţă, etc.). Documentul cel mai des
întocmit de avocat este cererea de chemare în judecată în cauzele civile,
plîngerea şi cererea simplă în cazul celor administrative.
Acest aspect cere de la avocat posedarea următoarelor calităţi:
acurateţe; cunoaşterea limbii de stat; facultatea de a fi laconic în exprimare.
Calităţile expuse mai sus şi prezenţa lor formează deontologia sau
profesiograma avocatului va permite acestuia să-şi exercite funcţia de
apărare şi să fie excluşi din categoria juriştilor „fără popularitate".184

§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei

Termenul „poliţist" desemnează reprezentantul legii, numit sau ales,

care exercită atribuţii poliţieneşti, în special puterea de a aresta şi a reţine.
Definiţia dată este conţinută în Codul de conduită pentru poliţişti, adoptat
prin Rezoluţia nr. 14169 din 17.12.1979 a Adunării Generale a ONU (art. 1,
Comentariu). In prezentul capitol prin noţiunea poliţist înţelegem toţi
colaboratorii MAI şi ai altor organe de asigurare a securităţii statului,
inspectori de sector, inspectori de supraveghere şi asigurare a securităţii
rutiere, inspectori pentru minori, colaboratori ai Serviciului de Informaţii şi
Securitate, colaboratori ai Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat.
Conform Legii cu privire la poliţie (art. 12), poliţia exercită următoarele
atribuţii:
— ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi
averii cetăţenilor;
— controlează respectarea ordinii publice pe străzi;
— efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor flagrante;
— instituie măsuri de protecţie de stat;
— ia măsuri de investigare operativă;
— efectuează paza obiectivelor stabilite de guvern;
— efectuează controlurile necesare.
La realizarea acestor funcţii poliţistul trebuie să deţină anumite
capacităţi şi calităţi. Ca şi în cazul profesiilor menţionate mai sus, vom
pomi de la aspectul social al activităţii poliţistului. în acest context putem
menţiona că numai aprecierea socială imprimă calificativul de personalitate
unui poliţist. Numai ecoul social al acţiunilor şi comportamentului
poliţistului conferă acestuia acea aură publică de natură să atragă după sine
aprecierea că are personalitate.185

184 Алексеев С. С, указ.соч., c. 150.

"I8 Constantin Cândea, Etica poliţienească şi relaţia cu publicul. Bucureşti, 1995, p.24. 168
 I

Sub aspect social un poliţist trebuie să deţină aptitudinea de a lucra cu

oamenii, adică să aprecieze corect faptele lor, să pătrundă în firea oamenilor
şi în subtilităţile problemelor personale;186 aptitudinea de a cunoaşte raza
criminalităţii în sectorul dat; capacitatea de a crea o atmosferă ce ar preveni
săvîrşirea infracţiunilor, de a asigura un climat de moralitate sănătos în
interiorul grupurilor sociale şi al societăţii în general; poliţistul la fel are grijă
permanentă pentru viaţa şi libertatea oamenilor, în permanenţă veghează şi
luptă pentru contracararea faptelor ce prezintă pericol pentru societate,
depistează şi trage la răspundere pe cei care prin acţiunile lor sfidează legea.
Pentru a cîştiga respectul populaţiei, nu este suficient să se acţioneze în
conformitate cu legea, ci legea trebuie aplicată cu integritate şi respectînd
bunul simţ187.
Pentru realizarea acestor aptitudini poliţistul are nevoie de: cinste,
sinceritate, sociabilitate, încredere în oameni, umanism, patriotism, răbdare,
interes, stabilitate emoţională, consecvenţă, netolerare de încălcări sub orice
formă de manifestare.
Astfel, aspectul social are ca scop principal asigurarea unei reputaţii
ireproşabile profesiei poliţistului.
Un alt aspect îl prezintă cel de cercetare care presupune depistarea
infracţiunii, dobîndirea informaţiilor pentru crearea portretului infractorului
care dau posibilitate de a identifica persoana; în cazul inspectorului
securităţii rutiere este importantă efectuarea reviziei tehnice a mijloacelor de
transport, prevenirea situaţiilor de accident; în cazul inspectorului de sector
- colectarea informaţiilor ce ar contribui la aflarea adevărului despre
infracţiuni şi infractori.
Este importantă aptitudinea poliţistului de a învăţa, întrucât persoana
care doreşte să devină poliţist trebuie să studieze, să acumuleze cunoştinţe
specifice domeniului, să-şi formeze deprinderile şi priceperile necesare.
Un poliţist trebuie să poată aprecia corect faptele şi împrejurările, să le
memoreze cu uşurinţă. în cazul poliţistului accentul cade pe memoria
vizuală a formelor, figurilor, cifrelor, culorilor, tipurilor de autovehicule,
memoria trebuie să fie rapidă şi trainică, pentru a putea reda situaţia cu „lux
de amănunte", fără a exclude exactităţile188.

'19 Adevăratul tragism pentru un poliţist apare atunci cînd, deformîndu-se profesional, începe să
vadă în fiecare individ un potenţial infractor, cînd începe să-şi piardă încrederea în simpatia şi
colaborarea oamenilor pentru prinderea răufăcătorilor (vezi Булденко К. А., Профессиональная
этика сотрудников милиции, Хабаровск, 1991).
187 Ş. Stamatin, С. Creangă, Ghidul deontologiei poliţieneşti, Chişinău, 2004, p.144.
"2I C. Cândea, op.cit., p. 29.
169
 în sfîrşit, capacitatea de a efectua diferite acţiuni operative şi tactice,
percheziţii, interogări, ridicări şi reţineri este o permanenţă în activitatea
poliţistului.
Aceste aptitudini nu se vor manifesta fără posedarea următoarelor
calităţi: atenţie sporită, reţinere, insistenţă, memorie, consecvenţă, tactică
şi tehnică criminalistică, operativitate, agerime, inteligenţă, calităţi de
cercetaş, folosirea armei şi a deprinderilor de luptă corporală, spirit de
observaţie profesionist189, confidenţialitate.
Aspectul de cercetare formează baza activităţii poliţistului, de aceea
în acţiunile de cercetare şi depistare a încălcărilor trebuie să folosească în
mod profesionist toate procedeele şi mijloacele cunoscute.
In activitatea poliţistului mai puţin important este aspectul de
reconstruire a evenimentului produs, despre care, de regulă, iniţial există
date incomplete, dispersate; capacitatea de a lua hotărîri corecte în
aplicarea măsurilor necesare; capacitatea de a constata şi descoperi
infracţiuni prin elaborarea unui plan tactic bine chibzuit, formarea unei
imagini reale despre evenimentul produs, aprecierea informaţiei şi
căutarea altor dovezi în rezolvarea cazului. Aspectul reconstructiv se
bazează pe aptitudinea de a prevedea şi a deduce în baza unei imaginaţii
bogate faptele, evenimentele, împrejurările comiterii lor, precum şi pe
capacitatea analitico-sintetică evidenţiată prin promptitudinea în
emiterea unor soluţii, decizii ferme, raţionale şi juste, care să nu dea
naştere la interpretări, confuzii sau care să genereze reacţii nedorite,
violente, periculoase pentru ordinea publică.
Aspectul reconstitutiv al faptei cere poliţistului următoarele calităţi:
gîndire constructivă, operativitate, cumpătare, stăpînire de sine,
independenţă în luarea hotărârilor, imparţialitate, logică juridică,
imaginaţie, calitatea de a prevedea perspectiva cazului în faza de
urmărire penală şi anchetă judiciară, rezistenţă psihologică, atenţie la
detalii.
Aceste calităţi caracterizează atît activitatea inspectorilor de sector, de
securitate a circulaţiei, colaboratorilor MAI, cît şi ai SIS-ului, ai
Serviciului de Protecţie şi Paza de Stat. Indiscutabil că acestea nu
formează lista exhaustivă a aptitudinilor, însă acestea fiind prezente, ele
vor favoriza exercitarea cu succes a aspectului reconstructiv în activitatea
poliţiei.
Aspectid comunicativ al poliţistului este unul dintre cele mai
importante în activitatea lui şi se manifestă prin capacitatea de a întreţine
relaţii cu ceilalţi membri ai societăţii, de a comunica permanent cu ei, de a

лгВасильев В. Л., указ.соч., с. 263.

170

I
se ataşa de ei, de a colabora, de a trăi împreună succesele şi insuccesele.
Mai mult decît oricare profesie, mai mult decît oricare persoană, poliţistul
trebuie să fie sociabil, să se apropie fără dificultate de alte persoane chiar

I
necunoscute. Cheia succesului se găseşte tocmai în capacitatea de a se
apropia de oameni, de a le cîştiga încrederea, prietenia, respectul, de a le
stimula dorinţa de comunicare cu poliţistul, pe care nu-1 consideră străin, ci
unul de-al lor, ce acţionează spre binele lor.
Pentru aceasta poliţistul trebuie să fie permanent cu sufletul deschis, să
aibă încredere în cei cu care vine în contact, să fie volubil, să fie interesat de
problemele acestora, să fie binevoitor.
O altă capacitate este forţa de convingere prin aducerea argumentelor.
Aceasta prezintă o importanţă deosebită pentru profilarea personalităţii
poliţistului în conştiinţa oamenilor. Numai printr-o capacitate persuasivă,
prin raţionament logic, prin argumente în conformitate cu actele normative
în vigoare poliţistul poate dobândi respect şi admiraţie din partea semenilor.
Pentru aceasta trebuie să posede arta conversaţiei şi a tehnicilor de
convingere190. Puterea de influenţare a celor din jur se realizează nu numai
printr-o conduită faptică, ci şi printr-o conduită verbală corespunzătoare.
în comunicare poliţistul trebuie să aibă capacitatea de a pune întrebări
atît pentru sine, cît şi pentru alţii. întrebările vizează o paletă extrem de largă
de domenii şi situaţii, plecînd de la o întrebare aparent banală: „Fiţi, amabil,
cum vă numiţi", pînă la cele de genul: „Cum aţi reacţionat cînd răufăcătorul
a scos arma?" etc. întrebarea adresată trebuie să scoată adevărul la lumină.
Deosebit de importantă este maniera în care sunt adresate întrebările.
Se menţionează că o însuşire ce trebuie să caracterizeze personalitatea
poliţistului este capacitatea de a se transpune în psihologia altei persoane, de
a „intra în pielea" infractorului, martorului, învinuitului sau a victimei, de a
pătrunde cognitiv şi afectiv în cadrul intern de referinţă al partenerului. 191
Transpunerea psihologică pe structura celuilalt face poliţistul să gîndească
sau să simtă ca acea persoană, reuşind s-o înţeleagă mai
bine, să-i anticipeze
comportamentul, să-i fixeze o strategie corespunzătoare de acţiuni faţă de el.
Nevoia de empatie se manifestă în munca poliţistului, întrucît oferă
posibilitatea de a înţelege mai bine de ce o anumită persoană, într-o situaţie
dată, a comis o faptă antisocială, de ce un martor nu spune tot ce ştie, de ce
victima devine indulgentă sau nu cu agresorul său.192
Comunicarea cu colegii de lucru este o capacitate ce presupune
corelarea intereselor întru rezolvarea sarcinilor comune. Tactul, stima

190 C. Crăciun, op. cit., p. 28-34.

191 C. Cândea, op. cit., p. 27.
192 Ibidem, p.27.
171

I
reciprocă, întotdeauna fiind gata de a sări în ajutor, vor ajuta poliţiştii să
reuşească în misiunea lor. Reieşind din specificul muncii, unele activităţi
cer implicarea altor organe şi servicii. Pentru aceste cazuri este importantă
întreţinerea anumitr relaţii, coordonarea acţiunilor ce urmează a fi
efectuate, îndrumarea colegului în caz de necesitate. Comunicarea cu
colegii nu presupune discuţii inutile, pauze de fumat, îndeplinirea
chestiunilor personale în timpul orelor de lucru, convorbiri interminabile
la telefon, indiferent de anturaj, ci un respect faţă de colegi, capacitatea de
a insista în probleme principiale şi de a ceda, aplanarea situaţiilor de
conflict, de a aprecia interesele lor, a manifesta grijă şi a acorda anumite
servicii. Activitatea poliţistului este legată de îndeplinirea unor acţiuni
complicate şi riscante, 193 fapt care necesită unire de forţe, de păreri şi
interese, relaţii de prietenie. Această unitate înlesneşte îndeplinirea
acţiunilor.
Un loc aparte revine rolului poliţistului în situaţii extreme (epidemii,
tulburări în masă, cataclisme naturale ş.a.)194. în aceste condiţii poliţiştii
sunt impuşi să aplice forme şi metode de lucru netradiţionale. Sarcina de
bază este de a stabiliza starea emoţională a victimelor, de a-i organiza şi
a-i proteja. In acest scop poliţistul trebuie să vorbească desluşit, tare,
folosind propoziţii scurte şi clare. Argumentele trebuie să fie
convingătoare, atitudinea plină de înţelegere, compasiune şi interes.
Un moment principial în acest tip de comunicare este de a demonstra
interlocutorului sensul activităţii colaboratorilor ce doresc să soluţioneze
problemele. Pentru aceasta trebuie instalată o atmosferă şi nişte relaţii
între oameni cordiale, corecte şi echilibrate. Numai unindu-şi eforturile,
oamenii pot depăşi situaţia creată.
La fel este nevoie ca poliţistul să studieze în asemenea situaţii
trăsăturile psihologice ale indivizilor şi conduita lor (de exemplu,
depistarea persoanelor instabile, agitate, emotive sau cu care în momentul
situaţiei nu are legătură vizuală - se află sub ruine, au de depăşit un
obstacol, sunt ostatici ş.a.). în primul caz, pentru a preveni un act violent
nu se admit mişcări rapide, este acceptat punctul de vedere al subiectului
descumpănit. în cel de-al doilea caz e importantă stabilizarea stării
emotive a acestora prin bunăvoinţă, atenţie, grijă şi compătimire.

Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с. 339-369.

193

"~7 în activitatea poliţiei persistă „risc operativ" sau „risc profesional" - acţiuni operative,
îndreptate spre obţinerea unui rezultat pozitiv final în lupta cu criminalitatea, însă realizarea
acestuia este însoţită de posibilitatea survenirii unor consecinţe nedorite, atît pentru
colaborator, cît şi pentru alte persoane, de aceea sunt admise în cazuri excepţionale sau cu
respectarea unor condiţii. Vezi: Деятельность сотрудника ОВД в экстремальных условиях:
социально-политические аспекты, Ростов-на-Дону, 1995, с. 19. 172
 Se menţionează că în cazurile de forţă majoră tipul de bază a
comunicării este negocierea, tratativele - acestea fiind cea mai complicată
activitate psihologică a colaboratorului poliţiei.195 Cunoaşterea specificului
şi modalităţilor tratativelor îi va ajuta acestuia să rezolve situaţia, să ajute
oamenii.
Generalizînd cele expuse, putem evidenţia următoarele trăsături de
caracter ale poliţistului: insistenţă, consecvenţă, concentrare, calitatea de a
convinge şi constrînge în limitele normelor de drept, empatia, stăpînire de
sine, capacitatea de a-şi exprima clar şi corect gînd urile, sociabilitate,
bunăvoinţă, capacitatea de a atrage interlocutorul de partea sa,
compătimire, spirit de observaţie, calitatea de a face compromisuri.
Aspectul organizaţional se manifestă prin autodisciplină, folosire
raţională a timpului de lucru, organizarea acţiunilor pe durata zilei de lucru
a persoanelor ce sunt implicate benevol în realizarea acestor acţiuni,
organizarea ordinii la trafic, folosirea eficientă a mijloacelor tehnice.
Organizarea mai presupune muncă şi efort pentru binele colectivităţii,
care solicită devotament şi fidelitate exemplară, respectare a cerinţelor
regulamentelor, ordinelor şi instrucţiunilor de linie.
Poliţistul disciplinat nu este numai punctual- în activitate, ci se
preocupă în continuare de ridicarea calificaţiei sale, observă cu atenţie ceea
ce este nou în domeniu, învaţă din experienţa colegilor.
Pe lîngă promptitudine şi o bună pregătire, disciplina cere, în condiţiile
actuale, spirit de organizare riguroasă a muncii, spirit de răspundere, spirit
de echipă, conştiinciozitate şi o deosebită dragoste pentru profesie. Mai
mult decît în alte domenii, în poliţie, disciplina liber consimţită şi riguros
respectată trebuie să devină moment de autodirijare interioară a fiecăruia,
plecând de la faptul că numai astfel se pot obţine rezultatele scontate.
Poliţistul trebuie să fie convins că pentru a fi un factor al ordinii
publice, întîi de toate el trebuie să fie disciplinat şi ordonat, să nu confunde
libertatea cu libertinajul, democraţia cu anarhia, mai ales că el este chemat
să muncească nesupravegheat de şefi şi superiori.
Un poliţist trebuie să fie dornic de a învăţa tehnici de investigaţie şi
cercetare, pentru a strînge informaţii şi pentru a disocia adevărul de
minciună. Astfel, prin hărnicie acumulează experienţă, dobândeşte
cunoştinţe şi deprinderi necesare profesiei, îşi fortifică voinţa şi dezvoltă
personalitatea.
Poliţistul conştiincios de munca sa, îşi planifică raţional activitatea
zilnică, săptămînală, anuală şi nu lasă nimic neterminat din ceea ce şi-a

8 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с. 364.

173
propus să înfăptuiască. Pentru a îndeplini la timp volumul mare de lucru, el
caută şi adoptă cele mai adecvate metode de muncă.
Calităţile înaintate de aspectul organizatoric sunt: responsabilitatea,
conştiinciozitatea, atenţia şi concentrarea, capacitatea de a se orienta în situaţie,
punctualitatea şi autodisciplina, voinţa puternică, dragostea faţă de muncă,
îndeplinirea la timp a sarcinilor funcţionale, alegerea mijloacelor optimale,
flexibilitate în acţiuni, precizie şi operativitate în acţiuni, autoritate şi
menţinerea ei.
Capacităţile organizatorice ale poliţistului îi permit să realizeze cu
succes atribuţiile, executînd fiecare acţiune la timpul propus.
în sfîrşit, ultimul aspect al activităţii poliţistului este cel de perfectare a
documentelor: explicaţii, încheieri, procese-verbale, citaţii, ordonanţe, certificate,
acte de examinare şi cercetare, rapoarte ş.a. Este important de specificat că
toate aceste documente sunt transmise apoi organelor de urmărire penală,
procuraturii, instanţei judecătoreşti şi altor organe publice ale statului. Din
acest motiv, este nevoie să fie respectate cu toată stricteţea cerinţele înaintate
faţă de întocmirea documentelor juridice. In felul acesta organele ce au de
lucrat cu aceste acte nu vor avea de „descifrat cu mare greu" semnele şi
formulările întortocheate întocmite de poliţişti. Problema care persistă în
acest domeniu poate fi motivată prin agramatism şi modul de exprimare
inadecvat care uneori fac imposibilă înţelegerea sensului celor redate,
diminuînd eficienţa şi corectitudinea aplicării dreptului.
Pentru a evita aceste neajunsuri, din partea multor poliţişti se cere
perfecţionarea următoarelor deprinderi şi calităţi: acurateţe, cunoaşterea
specificului şi principiilor lucrărilor de secretariat, capacităţi de a transpune
vorbirea orală într-o formă desluşită scrisă, capacitatea de a lucra cu tehnica de
scris, capacitatea de a întocmi documente procesuale, operative de
investigaţie şi confidenţiale, de a argumenta juridic concluziile, fixarea şi
păstrarea probelor materiale, însuşirea limbii populaţiei din sectorul unde
lucrează, claritate şi precizie în formulare, cunoaşterea terminologiei de
specialitate (este corect ca o lămurire să fie întocmită după spusele
martorului, însă în cazul în care exprimarea acestuia depăşeşte orice limită
admisă, poliţistul transpune această vorbire în una corectă din punct de
vedere lingvistic şi juridic; în unele cazuri se păstrează şi originalul şi
traducerea corectă de către colaborator), corectitudinea gramaticală,
capacitatea de a desena scheme grafice, mai ales în cazul inspectorului
de securitate a circulaţiei.
Perfectarea corectă a unui act dă posibilitate ca textul fixat să fie
înţeles şi de către alte persoane, să fie apreciat şi interpretat în modul
corespunzător.

174
 Din lista aptitudinilor poliţistului fac parte şi însuşirea şi aplicarea
mijloacelor tehnice ca:
1) tehnică specială de cercetare;
2) mijloace de transport, utilaje;
3) arme;
4) raţie;
5) dispozitive pentru determinarea vitezei la distanţă;
6) instrumente care îi ajută să-şi îndeplinească atribuţiile în anumite
situaţii.
Reieşind din natura şi condiţiile în care se desfăşoară munca
poliţistului, celui care îmbrăţişează această profesie i se solicită, în afara
aptitudinilor indicate mai sus, şi unele ce vizează fizicul şi sănătatea. Aşa, de
exemplu, patrularea sau pînda, supravegherea şi dirijarea circulaţiei într-o
intersecţie sunt acţiuni ce se desfăşoară, de obicei, stând în picioare, în
condiţii de mediu şi timp uneori nefavorabile, îi cer poliţistului sănătate şi
robusteţe, să fie rezistent la eforturi fizice prelungite. Pe lîngă acestea, îi mai
sunt necesare aptitudini senzorial- perceptive pentru a putea aprecia cît mai
precis şi mai rapid evenimentele ce se derulează în raza postului şi- a reţine
operativ pe cele care interesează munca de poliţie. Aptitudinile legate de
percepţie sunt cu atît mai necesare cu cît poliţistul este un factor de decizie
ce acţionează intr-un sistem cu o structură modificabilă în timp şi spaţiu, în
care se perindă continuu persoane şi mijloace de transport cu calităţi şi
caracteristici diferite. Perceperea corectă şi rapidă a mărimii, formelor,
distanţelor, timpului şi mişcării (vitezei de deplasare) prezintă importanţă
deosebită nu doar pentru succesul muncii, ci şi pentru prestigiul şi onoarea
poliţistului.
La fel au importanţă senzaţiile auditive, vederea ascuţită şi capacitatea
de adaptare la întuneric. Toate acestea îi vor permite să-şi poată îndeplini
munca, să inspire încredere, simpatie şi chiar admiraţie din partea
cetăţenilor cu care vine în contact şi care să-i ofere o colaborare firească,
voluntară, sinceră.
Toate aceste aspecte, luate împreună, formează profesiograma sau
deontologia poliţistului. Cineva ne-ar putea reproşa chipul exagerat al
poliţistului, însă insistăm asupra acestor calităţi importante pentru reuşita
activităţii poliţieneşti în speranţa că viitorii poliţişti (educaţi şi instruiţi în
spiritul deontologiei) vor deveni adevăraţi apărători ai ordinii de drept.

175
 (

§ 6. Deontologia notarului.

Notar (din latină notarius- cel ce ia notiţe) este funcţionarul public

învestit cu atribuţia de a redacta şi legaliza acte juridice, de a legaliza
semnăturile, de a elibera copii legalizate, certificate. Activitatea notarilor se
deosebeşte de cea a altor jurişti prin faptul că activează doar în sfera unor
anumite ramuri de drept: civil, comercial, procesual civil, cuprinde unele
raporturi juridice civile sau comerciale nelitigioase, cu largi atribuţii în
certificarea unor împrejurări de fapt, precum şi alte operaţiuni specifice ca:
— perfectarea, la solicitarea părţilor, a actelor cu conţinut juridic;
— autentificarea actelor;
— procedura succesorală notarială;
— certificarea unor fapte prevăzute de lege;
— legalizarea semnăturilor pe documente;
— certificarea datei de prezentare a actelor;
— primirea documentelor pentru păstrare;
— legalizarea copiilor de pe documente;
— efectuarea şi legalizarea traducerilor;
— eliberarea din registrul actelor notariale a extraselor din actele
întocmite sau depuse formal în arhivele sale la păstrare sau anexate la alte
acte;
— acordarea consultaţiilor juridice notariale (art. 35 din Legea cu
privire la notariat)196.
Astfel, activitatea notarului are un caracter complex, motiv care,
neîndoielnic, imprimă importanţa muncii lor. în literatură de specialitate se
menţionează următoarele trăsături specifice ale activităţii notarului:197
în primul rînd, acţiunile notariale dau forţă juridică actelor ce le
autentifică, redactează, completează. De exemplu, autentificarea unui
contract de donaţie dă forţă juridică acestui document, în caz contrar acesta
ar fi considerat o simplă convenţie, care nu implică consecinţe juridice;
copiile documentelor în urma acţiunilor notariale devin documente juridice
autentice, avînd forţă juridică egală cu cea a originalului.
în al doilea rînd, în unele cazuri acţiunile notariale au un caracter
nemijlocit de protecţie, deoarece ele protejează moştenirea testamentară,
înstrăinarea caselor de locuit ş. a.

Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002. i3°
196

Алексеев С. С., указ.сон., с. 147.

176
 Astfel, acţiunile notariale comportă un caracter profund juridic, de ele
depinde în mod evident survenirea consecinţelor juridice. Statul impune
notarului obligaţia de a controla legalitatea documentelor şi acţiunilor
juridice şi ocroteşte prin aceasta drepturile şi interesele cetăţenilor şi
organizaţiilor, preîntîmpină încălcările.
Aşadar, munca notarului este o activitate adevărată, autentică, juridică,
căreia îi sunt specifice toate calităţile lucrului juridic în general.
Ca şi în cazul celorlalte profesii juridice, activitatea notarială impune
realizarea aspectului social, care presupune: acordarea asistenţei juridice
persoanelor fizice şi juridice, ce se adresează notarului pentru efectuarea
acţiunilor notariale, protecţia drepturilor lor de încălcări; protecţia părţilor
convenţiilor de risc. Notarul apără nu doar drepturile şi interesele
persoanelor, în numele cărora autentifică convenţiile, ci şi persoanele, ale
căror drepturi pot fi încălcate prin aceste convenţii. Notarul este consilierul
juridic al ambelor părţi (spre deosebire de avocat care tradiţional apără
interesele doar ale unui client într-un proces), stând de strajă intereselor
tuturor persoanelor interesate în convenţia respectivă pemtru prevenirea
încălcărilor.
Astfel, aspectul social al activităţii notarului reclamă următoarele
calităţi: răbdare, corectitudine, onestitate şi sinceritate, veridicitate în acţiune,
siguranţă în acţiuni, atitudine egală faţă de părţile oponente, umanism.
Modul de exercitare a activităţii notariale are semnificaţie socială şi sub
aspectul garantării securităţii operaţiilor juridice efectuate de notar, în
această ordine de idei se menţionează că activitatea notarială este organizată
în vederea realizării unui serviciu public de o deosebită valoare
cetăţenească198.
Activitatea notarului presupune şi aspectul de cercetare, care se manifestă
prin studierea profesională a documentelor ce i se prezintă: adunarea,
studierea şi aprecierea documentelor, stabilirea autenticităţii lor; verificarea
conformităţii cerinţelor cetăţeanului cu normele dreptului, în acest caz
notarul nu se limitează la partea formală, ci pătrunde în conţinutul
documentului ce urmează a fi identificat şi determină legalitatea cerinţelor
cetăţeanului; în cazul constatării traducerii se atestă doar îndeplinirea ei de
către traducător, respectarea cerinţelor legale de ordin procedural.
Notarul nu are în atribuţiile sale controlul cauzei săvîrşirii unei sau altei
acţiuni, de exemplu corectitudinea hotărîrii, în baza căreia clientului i-au fost
eliberate actele ce necesită a fi autentificate.
Aspectul de cercetare cere de la notar următoarele calităţi: cunoştinţe

D. Roman, T. Vâzdoagă..., op. cit., p. 200.

177
speciale, îndeosebi în domeniul dreptului civil şi procedural civil. La fel un
notar profesionist trebuie să cunoască datele actuale ştiinţifice cu privire la
dreptul penal şi criminalistică, ce se referă la falsificarea documentelor,
abuzurilor în domeniul relaţiilor patrimoniale, în care sunt implicaţi cetăţeni;
atenţie sporită în analiza documentelor clientului (de exemplu, la
autentificarea unui contract de vînzare-cumpărare a unei case unde locuieşte
o familie notarul identifică persoana şi capacitatea juridică a ei, apartenenţa
patrimoniului, stabileşte dacă nu se încalcă dreptul uneia dintre părţi, dacă
averea este dobândită în timpul căsătoriei, drepturile copiilor minori sau
proprietarilor comuni, verificările se efectuează în baza
documentelor autentice);
conştiinciozitate - notarul este obligat să ajute persoanele fizice şi juridice în
realizarea drepturilor lor şi protecţia intereselor legale.
Acest ajutor se manifestă prin faptul că notarul explică ce drepturi şi
obligaţii au cetăţenii, esenţa şi importanţa actului prezentat şi îi
preîntîmpinîndu-i despre consecinţele acţiunilor notariale. Pentru efectuarea
acestei munci, notarul trebuie să fie: imparţial, adică capabil să facă o
apreciere justă a faptelor; să nu admită acţiuni ce ar pune la îndoială
obiectivitatea activităţii notariale, în interese personale sau străine; să nu
compromită onoarea şi demnitatea profesiei de notar; interesele clienţilor să
prevaleze asupra intereselor personale ale notarului; independent - orice
influenţă asupra activităţii notarului este interzisă; responsabil - notarul
poartă răspundere personală pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale;
exigent, corect, perspicace.
Referitor la aspectul de comunicare a notarului, acesta se dezvăluie prin:
capacitatea de a stabili contact psihologic cu toate persoanele ce se adresează
lui după ajutor; preîntîmpinarea conflictelor prin explicarea consecinţelor
juridice ale actelor efectuate de către părţi; păstrarea secretului profesional,
în virtutea funcţiei notarului îi devin cunoscute unele fapte şi împrejurări, pe
care părţile nu doresc să le facă publice. De aceea notarul este obligat să
respecte confidenţialitatea lucrărilor întocmite şi să nu divulge datele sau
informaţiile ce i-au fost încredinţate (art.6 din Legea cu privire la notariat);
acordarea consultaţiilor juridice cetăţenilor; în contactul cu oamenii
inadmiterea lipsei de respect, grosolăniei, impulsivităţii, culturii joase a
vorbirii profesionale şi personale, atitudinii antiumane, dezinteresului faţă
de interesele acestora; cumpătare şi demnitate personală în cercul de
persoane cu care comunică; construirea relaţiilor cu colegii în baza
respectului reciproc, ajutorului şi înţelegerii reciproce, colaborării,
corectitudinii şi cumpătării, creării unui climat moral-psihologic pozitiv în
biroul de muncă;

178
curmarea deprinderilor proaste şi comportamentului care să denigreze
onoarea şi demnitatea persoanei.
în cazul activităţii de comunicare se cere: calitatea de a auzi şi a înţelege
interlocutorul, tact, bunăvoinţă, confidenţialitate, respect.
Aspectul comunicativ denotă capacitatea notarului de a lucra cu
oamenii, de a le insufla încredere şi a acorda înţelegere.
Aspectul organizatoric al notarului presupune stabilirea unei ordini
stricte de primire a cetăţenilor, autoorganizare la efectuarea fiecărei acţiuni
notariale; respectarea procedurii de certificare prevăzută de lege (de
exemplu, procedura succesorală are mai multe etape: înştiinţarea
moştenitorilor despre deschiderea succesiunii, primirea pretenţiilor de la
creditorii defunctului; luarea măsurilor de conservare a bunurilor rămase,
citarea moştenitorilor; efectuarea activităţilor repede şi eficient).
în realizarea aspectului organizatoric se cere: iniţiativă, gîndire
constructivă, autodisciplină, concentrare, punctualitate.
în sfîrşit, poate cel mai important fapt în activitatea notarului este
aspectul de perfectare, ce se manifestă prin redactarea şi completarea, la
solicitarea părţilor, a actelor cu conţinut juridic; autentificarea actelor,
certificarea unor fapte prevăzute de lege, certificarea datei de prezentare a
actelor, legalizarea semnăturilor pe documente, legalizarea copiilor de pe
documente, întocmirea actelor de protest al cambiilor, legalizarea
traducerilor.
Textele documentelor notariale vor fi scrise citeţ, datele, termenele şi
sumele care se referă la conţinutul documentelor vor fi scrise cu litere, cel
puţin o singură dată, iar denumirile persoanelor juridice fără prescurtări,
indicîndu-se sediul lor, certificatul de înregistrare şi codul fiscal (Legea cu
privire la notariat, art. 45). Legea menţionează şi alte cerinţe, a căror
respectare va face veridică şi legală activitatea de certificare a notarilor.
Aspectul dat presupune următoarele calităţi: cunoaşterea legislaţiei
respective, cunoaşterea limbii de stat, cunoaşterea cu desăvîrşire a lucrărilor
de secretariat şi a cerinţelor înaintate faţă de structură, datele despre
persoane, ordinea de folosire a mijloacelor tehnice, a formularelor, precizie
în evidenţa documentelor, responsabilitate pentru păstrarea documentelor,
acurateţe şi concizie.
Astfel, prin acest aspect se apreciază nivelul de posedare de către notar
a capacităţilor de certificare şi legalizare a actelor, fapt care
formează esenţa activităţii notariale.
//
în concluzie, putem deduce că activitatea notarului cere un şir de
capacităţi şi calităţi profesionale a cărora stăpînire asigură eficienţă şi
importanţă activităţii notarului.

179
 CODURI DEONTOLOGICE NAŢIONALE
CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCAŢILOR BAROULUI DIN REPUBLICA
MOLDOVA
Adoptat la Congresul Avocaţilor din 20 decembrie 2002, Chişinău

In Republica Moldova avocatul îndeplineşte un rol eminent în

protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie acordarea de
asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.
In executarea profesiei avocatul este obligat să acţioneze pentru
asigurarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, să
acţioneze prin toate mijloacele legale pentru a proteja profesia, demnitatea
şi onoarea corpului de avocaţi.
Libertatea şi independenţa profesiei de avocat sunt atribute exclusive
ale persoanei ce exercită profesia în temeiul legii şi al prezentului Cod.
Normele de deontologie profesională din prezentul Cod sunt destinate
să garanteze buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale pentru buna
funcţionare a justiţiei şi realizarea drepturilor juridice.
Jurământul avocatului constituie esenţa juridico-morală de exercitare a
profesiei. Nerespectarea jurământului şi a normelor prezentului Cod va
constitui temei pentru intentarea unei proceduri de răspundere disciplinară
a avocatului.
In exercitarea dreptului său de a asista şi a reprezenta clientul în faţa
tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor avocatul este în drept să
aplice orice mijloace de exercitare a dreptului de apărare prevăzute de lege.
1. Independenţa
Exercitând profesia de avocat, fiecare este obligat să întreprindă măsuri
corespunzătoare pentru a asigura independenţa şi libertatea de exercitare a
profesiei. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune din
partea acestuia o independenţă absolută, liberă de orice influenţă, chiar şi
de influenţa derivată din propriile sale interese sau datorită influenţelor din
partea terţelor persoane.
Astfel, avocatul trebuie să evite orice prejudecare a independenţei sale
şi să vegheze de a nu neglija etica sa profesională.
2. încrederea şi integritatea morală
Relaţiile dintre avocat şi client sunt bazate pe onestitate, probitate,
echitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. Responsabilitatea
avocatului include în sine atât comportamentul acestuia în exercitarea
profesiei cît şi în afara ei.

180
 3. Confidenţialitatea
Natura misiunii avocatului este prezumată de a fi depozitarul sec-
retelor clienţilor săi şi al comunicărilor confidenţiale, fiind un drept şi o
datorie fundamentală a avocatului.
Obligaţia de a păstra secretul profesional îl constituie chestiunile cu
care o persoană s-a adresat după asistenţă juridică, esenţa consultaţiilor
oferite de avocat, procedeele de strategie şi tactică ale apărării sau
reprezentării, datele privind persoana, care s-a adresat după asistenţă şi alte
împrejurări care rezultă din activitatea profesională a avocatului.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor activităţilor avo-
catului şi asociaţilor biroului. Nici o presiune a unei autorităţi publice sau de
altă natură nu-1 poate obliga pe avocat să divulge secretul profesional, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege sau pentru a intenta o acţiune,
ori pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre avocat şi client.
4. Incompatibilităţi
Profesia de avocat în Republica Moldova este incompatibilă cu:
a) orice funcţie retribuită, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea
ştiinţifică şi didactică, precum şi de activitatea în calitate de arbitru
al judecăţii arbitrale (arbitrajul);
b) activitatea de întreprinzător;
c) activitatea de notar.
5. Publicitatea personală
1. Avocatului i se interzice să facă publicitate, direct sau indirect,
activităţii sale profesionale.
2. Interdicţia specificată nu se aplică în cazul când în publicaţiile
informaţionale, în formularele oficiale, pe plicuri, pe cărţile de vizită şi pe
internet se conţin date despre avocat.
3. Oficiul avocatului nu poate fi amplasat în incinta clădirilor în care
funcţionează organele de anchetă, procuratură, instanţele de judecată,
precum şi la domiciliul acestuia.
6. Interesul clientului
1. In conformitate cu legea şi cu normele de deontologie, avocatul are
obligaţia de a apăra interesele clientului său, chiar în raport cu propriile sale
interese, cu interesele altui avocat sau interesele statului.
7. Relaţiile cu clienţii
1. Avocatul acţionează doar atunci când este împuternicit de clientul
său, potrivit contractului cu acesta ori în cazul când este numit din oficiu, la
cererea organului de urmărire penală sau judecată, sau acordă la solicitare
asistenţă juridică gratuită.

181
 2. Avocatul îşi consultă clientul în mod conştiincios şi cu diligentă,
informează clientul cu privire la evoluţia cauzei ce i-a fost încredinţată.
3. Avocatul nu este în drept să accepte o cauză atunci când cunoaşte
cu certitudine că nu are competenţa necesară pentru a se ocupa de această
cauză, exceptând cazul în care cooperează cu un alt avocat, care are
competenţa necesară.
4. Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când datorită altor
obligaţii se află în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu promptitudine
sau de a consulta corect clientul.
5. în cazul în care avocatul se află în imposibilitatea de a-şi exercita
atribuţiile, trebuie să se asigure ca respectivul client să-şi poată găsi un
timp util un alt avocat care să-i ofere asistenţă juridică, pentru a se evita
prejudicierea clientului.
6. Relaţiile cu clientul trebuie să fie oficiale, bazate pe respect
reciproc.
7. Avocatul nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă şi
este dator să acţioneze în conformitate cu legea.
8. Conflictul de interese
1. Avocatul nu este în drept să consulte, să reprezinte ori să apere mai
mult de un client în una şi aceeaşi cauză, atunci când interesele acestora
sunt conflictuale sau când există realmente riscul de a apăra astfel de
conflicte de interese.
2. Avocatul trebuie să se abţină să se ocupe de cauzele tuturor
clienţilor implicaţi, atunci când intervine un conflict de interese ale
acestora, când secretul profesional riscă să fie violat sau când
independenţa sa riscă să fie pusă la îndoială.
3. Avocatul nu este în drept să accepte o cauză a unui nou client, dacă
secretul informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie divulgate
şi atunci când cunoaşterea de către avocat a cauzelor vechiului său client
îl favorizează pe noul client în mod nejustificat.
9. Stabilirea onorariilor
1. Avocatul trebuie să-şi informeze clientul privitor la onorariu, iar
valoarea onorariilor trebuie să fie echitabilă şi justificată.
2. Cînd avocatul solicită deschiderea unui cont cu titlul de avans
asupra cheltuielilor şi/sau a onorariului, acesta nu trebuie să depăşească
o estimare rezonabilă a onorariului şi a cheltuielilor probabile în cauză, în
cazurile patrimoniale onorariul nu poate depăşi 30% din acţiuni.
3. în cazul neachitării avansului solicitat, avocatul este în drept să
renunţe de a se mai ocupa de cauză sau se poate retrage din ea,
respectând dispoziţiile pct. 7 alin. 6 al prezentului Cod.
10. împărţirea onorariului cu o persoană care nu este avocat
1. Avocatului îi este interzis să împartă onorariul cu o persoană care
nu este avocat.

182
 2. Prevederea menţionată nu se aplică sumelor sau compensaţiilor
predispuse de către avocat moştenitorilor unui avocat decedat sau unui alt
avocat care şi-a dat demisia pentru a se prezenta ca succesor al clientelei
acestuia.
11. Relaţiile cu organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi
autorităţile publice
1. In raporturile cu organele de urmărire penală, instanţele judecătoreşti
şi autorităţile publice, avocatul este dator să aibă un comportament
respectuos şi loial. Trebuie să respecte în şedinţe solemnitatea şi caracterul
contradictorial al dezbaterilor. Apără şi reprezintă clientul în mod
conştiincios, fără a ţine cont de propriile sale interese sau ale terţei persoane
şi nici de alte circumstanţe ce l-ar putea influenţa.
2. Avocatul nu este în drept să furnizeze judecătorului, cu bunăştiinţă, o
informaţie falsă ori de altă natură, să-l inducă pe acesta în eroare.
3. Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre avocat şi judecător se
aplică în egală măsură şi în cadrul relaţiilor avocatului cu reprezentanţii
organelor de urmărire penală sau ai autorităţilor publice.
12 Raporturile dintre avocaţi
1. Colegialitatea:
a) colegialitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe
încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile, cît
şi orice compartiment succesibil să afecteze reputaţia profesiei;
b) colegialitatea nu poate fi în contradicţie cu interesele avocaţilor şi
interesele clienţilor;
c) avocatul este obligat să manifeste faţă de orice coleg avocat un
comportament colegial şi loial;
d) adresându-se către un alt coleg avocat sau vorbind despre acesta,
avocatul este obligat, înainte de a-i pronunţa numele şi prenumele acestuia,
să utilizeze cuvintele "domnul avocat", "doamna avocat", iar în adresare către
membrii Consiliului Baroului, membrii Comisiei de licenţiere a profesiei de
avocat, membrii Comisiei pentru etică şi disciplină şi către şeful biroului de
avocaţi să utilizeze cuvântul "maestre".
2 Cooperarea dintre avocaţii altor state:
a) este de datoria oricărui avocat ca la solicitarea unui avocat dintr-un
alt stat, să se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa
necesară; pentru astfel de situaţii, el trebuie să-şi ajute colegul să intre în
contact cu un alt avocat, care să fie în măsură să-i ofere serviciul cerut;
b) atunci când avocaţii din două state diferite lucrează împreună,
amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între
sistemele lor de drept, barourile lor, competenţele şi obligaţiile lor
profesionale.

183
 3. Corespondenţa între avocaţi:
a) avocatul, care adresează altui avocat printr-o comunicare prin care
doreşte să i se confere informaţie cu caracter confidenţial, va trebui să
precizeze acest lucru din momentul expedierii respectivei comunicări;
b) în cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să-i
confere acestuia un caracter confidenţial, el va trebui s-o returneze
expeditorului fără a cunoaşte conţinutul acestuia.
4. Onorariile pentru recomandare:
a) avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea altui
avocat sau din partea unui terţ un onorariu, un comision, sau vreo altă
compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau a
trimis un client la un avocat;
b) avocatul nu poate transmite nimănui un onorariu, un comision şi
nici o altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost prezentat un
client.
5. Comunicarea cu partea adversă:
Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire 1a.
o anumită cauză, atunci când ştie că această persoană este reprezentată
sau este asistată de un alt avocat, exceptând cazul în care el are acordul
colegului său şi se angajează să-l ţină pe acesta la curent.
6. Schimbarea avocatului:
a) un avocat nu poate succeda altui avocat apărarea intereselor unui
client, într-o cauză determinată, decât cu condiţia, ca în prealabil să- şi fi
anunţat colegul şi să se fi asigurat că au fost luate măsurile necesare în
vederea cheltuielilor şi a onorariilor datorate acestuia. Totuşi, această
îndatorire nu-1 face pe avocat personal răspunzător de plata clienţilor şi a
onorariilor datorate predecesorului său;
b) în cazul în care, spre interesul clientului, se impune luarea unor
măsuri urgente, înainte de a putea fi îndeplinite condiţiile stabilite în
alineatul de mai sus, avocatul poate lua în consideraţie aceste măsuri cu
condiţia de a-1 informa neîntârziat pe predecesorul său.
7. Pregătirea tinerilor avocaţi
Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţi spre interesul
bineînţeles al clienţilor, este necesar să fie încurajată dobândirea unei mai
bune cunoaşteri a legilor şi a normelor procedurale aplicabile. în acest
scop, avocatul este obligat să ia atitudine cu toată diligenţa în pregătirea
la nivel avansat a tinerilor avocaţi.
în calitate de îndrumător al unui stagiar poate fi avocatul, recomandat
de Consiliul Baroului, care întruneşte înalte calităţi morale şi
profesionale, exercită profesia nu mai puţin de 5 ani şi dispune de
condiţii suficiente (masă, scaun, literatură etc.) pentru a asigura stagiul.

184
 8. Litigiile dintre avocaţi:
a) atunci când un avocat este de părere că un coleg avocat a încălcat o
normă deontologică, el trebuie să-i atenţioneze acest lucru;
b) atunci când între avocaţi apare un diferend personal, de natură
profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l soluţioneze pe cale
amiabilă;
c) înainte de a porni o procedură împotriva unui coleg, pe tema unui
conflict de interese, avocatul trebuie să informeze Baroul pentru a-i permite
să-şi dea concursul.

CODUL DEONTOLOGIC AL NOTARILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Adoptat la Adunarea generală a notarilor din 24-25 septembrie 1999
CUVÎNT:
Dispunem de patru principii ale moralei.
1 Cel filozofic: fă binele de dragul binelui, din respect faţă de lege.
2. Cel religios: fă-1 pentru că este voinţa lui Dumnezeu, din
dragoste faţă de Dumnezeu.
3. Cel uman: fă-1 pentru că bunăstarea ta o cere, din dragoste faţă de
tine.
4. Cel politic: fă-1 pentru că o cere prosperitatea societăţii din care faci
parte, din dragoste faţă de societate şi din consideraţie faţă de sine însuţi.

Capitolul I.
Deontologia notarială. Principii
Art.I Normele de conduită morală şi profesională care sînt cuprinse în
acest cod apreciază: «Notarul este acela a cărui voinţă nu cunoaşte
arbitrarul. El crede în realitate - aceasta înseamnă: el crede în legătura reală a
dualităţii reale a lui Eu şi Tu. El crede în destinul său, el crede că acesta are
nevoie de el».
Unica libertate care merită acest nume de notar este aceea de a căuta
propriu] nostru bine, pe propriul nostru drum, aşa încît să nu-i lipsim pe
ceilalţi de binele care li se cuvine sau să-i împiedicăm să se străduiască
pentru a-1 obţine.
Astfel confirmînd adeziunea la Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi la alte documente juridice internaţionale cu privire la drepturile
omului, adoptăm prezentul Cod cu respectarea în întreaga activitate a
următoarelor principii:

185
 a) echidistanţei şi imparţialităţii faţă de solicitanţii actului notarial;
b) adevărului, echităţii şi bunei credinţe, ca sens şi scop al căutării, prin
cunoaştere şi înţelepciune a notarului;
c) legalităţii actului şi procedurilor notariale;
d) confidenţialităţii activităţii desfăşurată de notar;
e) principiul libertăţii contractuale şi bunelor moravuri.
Art.2 Una din îndatoririle cele mai de seamă ale notarului este aceea de
a-şi îmbogăţi în permanenţă cunoaşterea, în acelaşi dinamism cu realităţile
complexe ale vieţii însăşi, pentru a-şi putea asigura astfel instrumentele
necesare îndeplinirii cu bună credinţă a actului notarial, în condiţii de
siguranţă pentru părţi.
Art.3 De apreciat că nerespectarea şi nesocotirea unor valori
fundamentale ca: binele, adevărul, echitatea, libertatea, morala şi bunele
moravuri, atrage starea de litigiu.
Art.4 Binele reprezintă concordanţa dintre starea de fapt şi regulile
eticii sociale, este cel spre care aspiră toate. Adevărul reprezintă
concordanţa dintre cunoştinţele reflectate de conştiinţa subiectivă şi
realitatea obiectivă.Actul notarial trebuie să aibă la temelie adevărul,
notarul avînd îndatorirea sacră de a pune adevărul mai presus de orice.
Art.5 Echitatea, semnificînd dreptate şi nepărtinire, trebuie să fie
maxima grijă a notarului de a-şi păstra prin imparţialitate incoruptibilitatea.
Neutralitatea notarului nu înseamnă o atitudine indiferentă, ci una
activă, de autoritate investită de stat să constate raporturile juridice civile şi
corner dale nelitigioase, precum şi ocrotirea intereselor în conformitate cu
legea.
întreaga conduită a notarului trebuie să fie un exemplu de cinste şi
omenie pentru semeni.
Sfatul notarului va fi dat solicitanţilor actului notarial şi beneficiarilor
oricăror proceduri notariale numai sub semnul dreptăţii şi nepărtinirii.
Art.6 Libertatea reprezintă posibilitatea acţiunii conştiente a oamenilor
în condiţiile cunoaşterii legii.
In activitatea notarială libertatea înseamnă accesul egal la actul notarial
al tuturor subiecţilor de drept.
Ca valoare protejată de societate, libertatea este expresia posibilităţii
încheierii actului notarial în orice situaţie particulară sau excepţională, de o
varietate şi complexitate determinate doar de respectarea ordinii pozitive
de drept şi bunelor moravuri.
Alegerea de către părţi a unei libertăţi peste lege, ca şi acceptarea sau
asumarea de către notar a unei asemenea libertăţi, atrag nevaliditatea
actului şi răspunderea notarului.

186
 Art.7 Notarul este dator să respecte şi să impună şi părţilor, în actul
întocmit, o atitudine de neabatere de la preceptele morale şi de la bunele
moravuri.
Nerespectarea acestei îndatoriri de către notar atinge onoarea
instituţiei pe care o reprezintă.
Capitolul II.
Conduita notarului. Raporturile între notari şi între aceştea şi
structurile organelor de lucru ale organizaţiei profesionale
Secţiunea 1. Conduita notarului
Art.8 întreaga activitate a notarului trebuie să se întemeieze pe
respectarea următoarelor principii:
1. Onorează-ţi funcţia pe care o îndeplineşti.
2. Dacă ai cea mai mică îndoială cu privire la ceiea ce faci, abtine-te.
3. Aşează adevărul mai presus de orice.
4. Lucrează cu prudenţă.
5. Studiază cu pasiune.
6. Consiliază cu bună-credinţă.
7. lnspiră-te din principiul echităţii.
8. Condu-te după lege.
9. Exercită-ţi profesiunea cu demnitate.
10. Aminteşte-ţi că misiunea ta este aceea de a evita litigiile dintre
oameni.
Art.9 Conduita notarului trebuie să fie călăuzită de o conştiinţă mereu
trează şi stăpînă pe sine. Notarul trebuie să-şi dezvolte virtuţile prin studiu
necontenit şi să-şi întărească prin experienţa de viaţă bunele deprinderi.
Art.10 Curajul, cumpătarea, altruismul şi justiţia sînt virtuţi cardinale
pentru exercitarea profesiei de notar.
Art.ll Comportarea curajoasă a notarului este dovedită şi de puterea lui
de a aprecia în orice împrejurare binele de rău şi de a urmări numai
realizarea binelui, adevărului, echităţii, rezistînd oricărei tentaţii de
convingere sau acţiuni de şantaj realizate asupra lui.
Notarul îşi va elibera conştiinţa pentru a putea în orice situaţie să
rostească sau să facă posibilă rostirea adevărului, să stabilească soluţia
legală în actele îndeplinite de el şi să nu se abată de la lege.
Art.12 Prin cumpătare, notarul va evita prezenţa sa în acele momente şi
împrejurări care îi pot aduce o proastă reputaţie.
Viaţa sa trebuie să fie închinată îndeplinirii îndatoririi pentru care este
menit dînd dovadă deplină a unui exemplu în societate, prin:
- modestie, politeţe, simplitate, stăpînirea firii, evitarea oricăror excese
şi anturaj defavorabile, care aduc atingere onoarei de notar.
Art.13 Altruismul trebuie să fie de dragul frumosului moral ştiind să
fie, totodată, şi judicios. Altruismul notarului priveşte îndeosebi:

187
 a) bunăvoinţa, fără descriminare pe considerente de rasă,
naţionalitate, credinţe religioase, sex, vîrstă etc.;
b) darul de a fi un fin şi bun ascultător al oamenilor;
c) arta de a aprecia împrejurările şi condiţiile îndeplinirii actului
notarial, printr-o: «sine ira et studio» («fără mînie şi pasiune»);
d) deschiderea sinceră, lipsită de aroganţă şi egoism atît faţă de
semeni cît şi în exerciţiul profesiei de notar;
e) dorinţa neascunsă a notarului de a dărui din experienţa şi
cunoştinţele sale noilor notari.
Art.14 în întreaga sa activitate, notarul va fi nepărtinitor şi îşi va
îndeplini cu imparţialitate atribuţiile ce ţin de exercitarea profesiei.
Raporturile între notari nu sînt un scop în sine, ci prin perfecţionarea
lor se stabilesc modalităţile şi mijloacele de întărire a instituţiei notarului.
Art.15 Raporturile între notari se întemeiază pe altruism, loialitate,
seriozitate, sinceritate şi corectitudine, fără manifestări de orgoliu,
egoism, nesince-ritate, concurenţă neprincipială.
Art.16 Notarul răspunde numai în faţa legii. El nu ia în seamă
partidele politice sau grupele de presiune. El îşi realizează îndatoririle
profesionale independent de orice influenţă externă şi fără o întrerupere
necuvenită, este dator să pună în comun toate eforturile pentru sporirea
prestigiului instituţiei căreia îi aparţine.
Art.17 Exercitarea profesiei de către notar este o îndatorire sacră, iar
calitatea îndeplinirii ei trebuie să aibă suportul în cunoaştere.
Pregătirea notarului trebuie să fie una dintre grijile principale ale
acestuia, întrucît de ea ţine calitatea actelor îndeplinite.
Art.18 Constituie o îndatorire colegială atenţionarea respectuoasă şi
confidenţială făcută acelui notar care, prin modul de instrumentare a
actelor, aduce atingere probităţii profesionale şi lezează interesele părţilor.
Art.19 Profesia de notar se exercită în condiţii de concurenţă, pe
criterii exclusiv de competenţă şi probitate profesională, recunoscute şi
unanim acceptate ca principii de întărire a prestigiului instituţiei notarului.
Se interzice notarului orice manifestare de concurenţă neloială în
exercitarea serviciului sau în legătură cu serviciul său.
Art.20 Sînt manifestări de concurenţă neloială:
a) aprecierile publice dezavuante cu privire la alţi colegi notari;
b) critici aduse colegilor notari cu privire la pregătirea şi calitatea
muncii lor;
c) nerespectarea interdicţiei legale de a-şi face reclamă prin orice
mijloace, cu excepţia firmei biroului notarial executată după modelul
adoptat de Adunarea generală a notarilor din Republica Moldova şi a
anunţurilor referitoare la adresa biroului notarial, programul de lucru şi
conţinutul activităţii numai în sensul precizării domeniului notarial;

188
 d) nerespectarea dispoziţiilor stabilite de Uniunea Notarilor privind
dimensiunile şi forma în care este realizată firma biroului notarial;
e) atitudinea notarului care după îndeplinirea actului notarial
subliniază părţilor avantajele pe care le au din faptul că au încheiat actul la
biroul său notarial şi solicitarea ori sugerarea, adresată părţilor, ca pe viitor
actele notariale să le realizeze prin intermediul biroului său notarial;
f) orice alte practici de convingere săvîrşite de notar asupra
solicitanţilor actului notarial, făcute cu scopul de a-i atrage ca viitori clienţi
ai biroului notarial;
g) folosirea unor onorarii sub nivelul minim stabilit, precum şi
reclama acordării în condiţiile permise, a celor mai substanţiale reduceri de
onorarii;
h) determinarea de către notar a părţilor să solicite strămutarea către
biroul său a dosarului succesoral sau al altor acte şi proceduri aflate pe rol
sau în desfăşurare după caz la biroul altui notar, fără ca această hotărîre să
fie expresia doar a voinţei părţilor implicate în act sau procedură notarială;
i) refuzul sau sustragerea de la încheierea actului notarial care
trebuie realizat prin deplasare în afara sediului biroului notarial sau în
situaţii de urgenţă şi îndrumarea părţilor la alt notar;
j) deschiderea biroului notarial în imediata vecinătate a altui birou
notarial în funcţiune, fără o prealabilă înştiinţare a notarului ce funcţionează
în biroul deschis iniţial, precum şi practicile de a alege actele a căror
încheiere o constată după caracterul oneros al onorariului, îndrumînd
solicitanţii actelor notariale cu onorarii modice sau gratuite la notarul vecin;
k) culegerea de informaţii prin diverse mijloace despre activitatea
notarilor din aceeaşi circumscripţie, pentru a cunoaşte ponderea şi
cuantumul veniturilor şi clienţii birourilor notariale despre care se culeg
respectivele informaţii;
l) racolarea personalului instruit şi format la un alt birou notarial;
m) orice acţiune, gesturi, atitudini şi alte forme de manifestare ale
notarului, personal sau prin interpuşi, prin care se urmăreşte sporirea
clientelei şi a veniturilor biroului său notarial în detrimentul altor notari,
precum şi orice acţiune a notarului care îşi păstrează sau îşi măreşte clientela
prin aceea că adaugă la comportamentul corect de notar în exerciţiul
funcţiunii orice acte comportamentale în beneficiul biroului său notarial.
Art.21 Notarii vor stabili obligatoriu între ei raporturi bazate pe
solidaritate profesională şi respect reciproc.

' 189
a

Art.22 Onoarea notarului este rezultatul unei conduite ascendente,

întemeiată pe modestie, echilibru, înţelepciune şi cutezanţă răzbătătoare în
înfruntarea oricărei atitudini sau stări viciante aduse în faţa sa.
In raporturile dintre notari, onoarea este semnul de nobleţe în virtutea
căruia toţi îşi resimt egal şi plenar coexistenţa în profesie, ea fiind chezăşia
ce permite colaborarea şi întărirea prestigiului profesiei.
Art.23 Dispreţuieşte şi lezează onoarea şi prestigiul profesiei de notar
orice manifestare care iese din tiparul unui comportament echilibrat.
Secţiunea 2. Raporturile între notar şi structurile organelor de lucru ale
organizaţiei profesionale
Art.24 In calitate de membri ai Uniunii Notarilor din Republica
Moldova notarii îşi aleg prin votul lor organele reprezentative, în condiţiile
prevăzute de lege, regulament şi statut.
Criteriile în baza cărora notarul va fi desemnat pentru ocuparea unei
funcţii în organele reprezentative vor privi calităţile acestuia de bun
organizator şi, cumulativ, valoarea sa de om care a probat prin exemplul său
că pune mai presus de interesele sale interesele comune şi cauza tuturor
notarilor, neurmînd să profite sau să-şi creeze din deţinerea unei funcţii
elective în cadrul organelor de lucru ale organizaţiei profesionale o situaţie
de avantaj personal.
Se interzice orice încercare de creare în cadrul structurilor organelor de
lucru ale organizaţiei profesionale a unor grupuri de presiune, a unor reţele
oculte de control, de sondare a opiniei notarilor sau alte practici
diversioniste de manevrare a opţiunilor notarilor, metode care deturnează
instituţia notarului de la scopul ei stabilit, acestea fiind ingerinţe care aduc
atingere prestigiului instituţiei notarului.
Reprezentanţii desemnaţi din rîndurile notarilor îşi vor dovedi
valoarea nu atât prin exercitarea drepturilor şi prerogativelor conferite prin
alegere, cît prin măsura în care se pot indentifica cu interesele acestora
manifestîndu- se în sens pozitiv, constructiv, creator, nu distructiv.
Art.25 Se interzice publicarea în revistele de specialitate ale Uniunii sau
în alte publicaţii a actului de control, în integralitatea lui, inclusiv
caracteristicile particulare de individualizare ale biroului notarial, a
notarului, a numărului actului notarial defectuos, precum şi a oricăror alte
elemente, care prin competenţa lor nu sînt menite să fie utile îmbunătăţirii
activităţii notariale.
Ceea ce se va putea publica în aceste reviste, relativ la actele de control
vor fi informări complete, analitice care vor enumera greşelile descoperite
cu ocazia controalelor, ponderea lor, în ce constă greşeala notarului, care
sînt consecinţele imediate şi mediate ale
acestor greşeli, precum şi care este

190
I
1
procedeul corect de urmat de către notar, pentru a evita aceste greşeli
indicîndu-se totodată sursele bibliografice pentru aprofundarea studiului
de caz.
Art.26 Răspunderea morală a notarului priveşte acele abateri săvîrşite
de acesta prin care se lezează relaţiile sociale a căror atingere atrage
oprobiul, deoarece privesc valori sociale care se respectă de membrii
societăţii din convingere, întrucît au rădăcini adinei în istoria, credinţa,
cultura şi civilizaţia poporului.
Efectele răspunderii morale asupra notarului se manifestă prin:
a) scăderea respectului colectivităţii faţă de persoana notarului în
cauză;
b) slăbirea încrederii în probitatea profesională şi onoarea notarului;
c) renumele rău sub care este cunoscut notarul, care prin activitatea sa
impresionează negativ şi perpetuu memoria colectivităţii cu consecinţe
păgubitoare asupra prestigiului instituţiei notarii lui;
d) sancţiunile disciplinare ale răspunderii morale vor fi aplicate
conform cerinţelor legii cu privire la notariat. Nici un notar nu poate fi tras
la răspundere civilă în ceea ce priveşte realizarea îndatoririlor sale
profesionale.
Art.27 Notarul va urmări păstrarea şi colaborarea cu organele de
justiţie, instituţiile statale, administrarea publică locală, precum şi alte
persoane juridice şi se va baza pe principiile corecte de performanţă ale
serviciului notarial, eliminîndu-se orice manifestări de colaborări
exclusiviste, fără tendinţe monopoliste.

Capitolul III.
Dispoziţii finale
Art.28 Codul Deontologic al notarilor se aprobă de Adunarea generală
a notarilor din Republica Moldova. Orice modificare a Codului va fi supusă
aprobării de către Adunarea generală.
Art.29 De la data adoptării de către Adunarea generală Codul
Deontologic devine normă de conduită morală obligatorie pentru toţi
notarii din Republica Moldova.
După adoptare, prezentul Cod va fi publicat în revista «Buletinul
Notarilor».

191
 (

CODUL DE ETICĂ PROFESIONALĂ AL JUDECĂTORULUI

Aprobat la Conferinţa judecătorilor din 4 februarie 2000

Autoritatea judecătorească în Republica Moldova este parte

componentă a puterii de stat. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai
de către instanţele judecătoreşti.
Dreptul de a înfăptui justiţia îi aparţine judecătorului, care este obligat
să examineze, conform legii, cauzele civile, administrative şi penale, să
îndeplinească această funcţie, respectînd principiile independenţei şi
imparţialităţii, evitînd în activitatea sa tot ce ar trezi îndoială asupra
obiectivităţii şi incoruptibilităţii sale.
Judecătorii, fiind conştienţi de responsabilităţile ce le revin la
înfăptuirea justiţiei, vor respecta legea, demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui fundamentale, ca valori supreme în societate, păstrînd în
acestă activitate exigenţele etice de conduită, onoarea şi demnitatea
instanţelor judecătoreşti prin respectarea următoarelor reguli.

Capitolul I. Asigurarea independenţei judecătorului

Regula nr. 1. Judecătorul, înfăptuind justiţia, respectă independenţa ce
îi este oferită prin Constituţia Republicii Moldova.
Regula nr. 2. Judecătorul respectă şi aplică corect legea, întotdeauna
procedează în aşa mod ca să nu se încalce principiile de înfăptuire a justiţiei
Regula nr.3. Judecătorul, examinîd cauzele civile, administrative şi
penale, este dator să nu se lase influenţat de careva instituţii ale puterii sau
administraţiei, de opinia publică, organele de informare în masă sau de
careva alte persoane.
Regula nr.4. Judecătorul ia hotărîri independent, în baza propriilor
convingeii ce nu depind de opiniile altor judecători, care nu sînt expuse în
ordinea stabilită prin legislaţia in vigoare.
Regula nr.5. Orice influenţă asupra judecătorilor la soluţionarea
cauzelor concrete sau darea unor indicaţii din partea preşedintelui instanţei,
a locţiitorului său ori a judecătorilor din alte instanţe, la adoptarea
hotărîrilor constituie un amestec grav in înfăptuirea justiţiei.
Regula nr.6. Judecătorul respectă cu sfinţenie onoarea şi prestigiul
profesiei sale.
Regula nr.7. Judecătorii sînt solidari în apărarea colegilor săi de critica
neîntemeiată, indiferent de unde vine ea — din interiorul sau din exteriorul
autorităţii judecătoreşti.
Capitolul II.Comportamentul judecătorului

192
 în executarea atribuţiilor de serviciu
Regula nr.8. Judecătorul işi perfecţionează permanent calificarea sa
profesională.
Regula nr.9. Judecătorul nu răspîndeşte informaţia primită confidenţial
în cadrul examinării cauzei.
Regula nr.10. Judecătorul, examinînd cauza, pătrunde în esenţa ei, evită
graba şi superficialitatea, dar fără a tergiversa procesul judiciar.
Regula nr.ll. Judecătorul acordă atenţie culturii desfăşurării procesului
judiciar şi limbajului său, este corect şi punctual.
Regula nr.12. în şedinţa de judecată judecătorul trebuie să fie oficial,
sobru, politicos şi să nu jignească onoarea şi demnitatea participanţilor la
proces.
Regula nr.13. La desfăşurarea şedinţei judiciare, judecătorul va
manifesta calmitate, toleranţă şi va evita orice acţiuni sau gesturi ce ar crea
impresia că este părtinitor.
Regula nr.14. Judecătorul ascultă cu atenţie participanţii la proces în
ordinea şi modul prevăzut de lege şi este exigent faţă de orice persoană care
încalcă regulile de comportare în proces.
Regula nr.15. Judecătorul întocmeşte actele procesuale în strictă
conformitate cu legea, utilizînd cuvinte şi noţiuni ce corespund cerinţelor
limbii de stat şi sînt accesibile pentru toţi.
Regula nr.16. în afara şedinţei de judecată, judecătorul va evita orice
discuţie cu participanţii la proces sau cu alte persoane despre cauza pusă pe
rol.
Regula nr.17. Judecătorul trebuie să reacţioneze la încălcarea legilor şi a
normelor de etică de către alţi judecători, de către procurori sau avocaţi.
Regula nr.18. Judecătorul, exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va leza
onoarea, demnitatea şi drepturile omului, nu-şi va manifesta în nici un caz şi
în nici un fel atitudinea sa privind chestiunile cu caracter religios, rasial,
sexual, stării sociale sau alte chestiuni.
Regula nr.19. Judecătorul, prin comportamentul său, disciplină, cultură
şi comunicare va fi exemplu pentru colaboratorii instanţelor judecătoreşti.
Capitolul III. Comportamentul judecătorului în afara executării
atribuţiilor de serviciu
Regula nr.20. Exercitarea de către judecător a unor activităţi
neprevăzute de statut nu trebuie să împiedice executarea atribuţiilor directe
de serviciu.

193
 Regula nr.21. Judecătorul nu oferă consultaţii scrise sau verbale în
probleme litigioase, cu excepţia cauzelor părinţilor, soţului (soţiei), copiilor,
precum şi ale persoanelor aflate sub tutela sau curatela sa.
Regula nr.22. Judecătorul se abţine de a face comentarii publice asupra
hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra cauzei care se află pe rol.
Venind în contact cu opinia publică, cu jurnaliştii, judecătorul se va abţine de
a-şi expune părerea personală asupra cauzelor concrete.
Regula nr.23. Judecătorul nu participă în activitatea financiară şi
comercială, folosind situaţia de serviciu.
Regula nr.24. Judecătorul nu reprezintă interesele sale sau ale
membrilor familiei sale în instanţa judecătorească în care activează.
Regula nr.25. Judecătorul nu se pronunţă public asupra problemelor
curente de politică internă şi nu se ocupă cu agitaţia, cu excepţia cazurilor
prevăzute de legislaţia în vigoare, abţinîndu-se de la activităţi care ar trezi
suspiciuni că este influenţat de vreo ideologie politică.
Regula nr.26. în afara timpului de serviciu, judecătorul va avea un
asemenea comportament ce nu va defăima titlul de judecător.
Regula nr.27. Judecătorul se va comporta în aşa fel ca relaţiile sale
familiale, sociale şi de altă natură să nu aducă prejudicii funcţiei. El nu poate
să-şi apere interesele personale, profitînd de situaţia de serviciu.
Regula nr.28. Judecătorul nu poate să primească cadouri şi alte daruri
în semn de recunoştinţă, să beneficieze de credite sau de alte servicii, dacă
acest lucru se face cu scopul de a influenţa soluţionarea cauzei aflate în
examinare.
Regula nr.29. Judecătorul se comportă amabil şi corect cu toţii.
Regula nr.30. Codul de Etică al Judecătorului se aplică începlnd cu ziua
adoptării, 4 februarie 2000.

194
 CODUL DEONTOLOGIC AL PROCURORILOR Aprobat prin
Hotărirea Colegiului Procuraturii Generale Nr 2 din 07. 04.
2000

Capitolul I. Noţiuni generale

Constituţia Republicii Moldova determină Procuratura, ca parte
componentă a autorităţii judecătoreşti.
Procurorii, în exercitarea atribuţiilor lor, reprezintă interesele generale
ale societăţii, apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Atribuţiile Procuraturii şi modul de exercitare a lor sînt reglementate
de Legea cu privire la procuratură şi codurile de procedură.
Pentru ca activitatea procurorilor să se desfăşoare în conformitate cu
scopurile şi principiile stabilite de lege, ei sînt obligaţi să se supună
normelor legale şi regulilor de conduită profesională.
Regulile de conduită a procurorilor în relaţiile acestora cu judecătorii,
cu justiţiabilii, cu celelalte autorităţi publice şi cu cetăţenii sînt următoarele:
Prima regulă: Procurorii trebuie să apere supremaţia legii.
A doua regulă: Procurorii trebuie să contribuie la asigurarea
independenţei puterii judecătoreşti, respingînd prin întreaga lor conduită,
orice imixtiune în activitate judiciară.
A treia regulă: Procurorii în întreaga lor activitate trebuie să promoveze
imparţialitatea.
A patra regulă: Procurorii trebuie să asigure egalitatea cetăţenilor în
faţa legii.
A cincea regulă: Procurorii trebuie să apere demnitatea persoanelor
implicate în procedurile judiciare, după competenţă.
A şasea regulă: Procurorii trebuie să asigure exercitarea dreptului la
apărare a persoanelor implicate în procedurile judiciare, după competenţă.
A şaptea regulă: Procurorii trebuie să asigure respectarea prezumţiei de
nevinovăţie a persoanelor acuzate.
A opta regulă: Procurorii trebuie să promoveze echitabilitatea şi
legalitatea măsurilor privative sau restrictive de drepturi, pe care le au în
virtutea legii.
A noua regulă: Procurorii respectă şi aplică corect legea, întotdeauna
procedează în aşa mod ca să nu încalce principiile de înfăptuire a justiţiei.

195
 (
f

A zecea regulă: Procurorii respectă cu sfinţenie onoarea şi prestigiul

profesiei sale.
Capitolul II. Comportamentul procurorului în executarea
obligaţiunilor de serviciu
A unsprezecea regulă: Procurorul desfăşoară un proces de
autoinstruire continuu, perfecţionăndu-şi calificarea profesională.
A douăsprezecea regulă: Procurorul nu dezvăluie informaţia primită
confidenţial în cadrul anchetării şi examinării cauzei, nu face careva
promisiuni în folosul unei părţi în procesul anchetării şi examinării în
judecată a cauzei penale sau civile.
A treisprezecea regulă: Procurorul, Ia anchetarea şi examinarea
cauzelor, pătrunde în esenţa lor, evitînd superficialitatea şi
tergiversarea.
A paisprezecea regulă: Procurorul, în activitatea sa, acordă atenţie
culturii vorbirii, tactului, este corect şi punctual.
A cincisprezecea regulă: Procurorul, exercitînd atribuţiile, trebuie să
fie calm, oficial, politicos şi tolerant.
A şaisprezecea regulă: Procurorul, participînd la procesul de anchetă şi
şedinţa judiciară, nu va manifesta iritare (enervare), mînie (răutate), va
evita ridicarea vocii şi orice acţiuni, care pot crea impresia că este
părtinitor.
A şaptesprezecea regulă: Procurorul întocmeşte actele procesuale în
strictă conformitate cu legea, le argumentează, utilizînd fraze şi noţiuni
accesibile pentru toţi şi care corespund cerinţelor legislaţiei lingvistice.
A optsprezecea regulă: Procurorul, în afara şedinţei de judecată, va evita
discuţiile cu alţi participanţi la proces despre cauza în care participă.
A nouăsprezecea regulă: Procurorul trebuie să reacţioneze la încălcarea
legilor şi a normelor de etică de către orice persoană.
A douăzecea regulă: Procurorul, exercitîndu-şi funcţiile, nu va leza
drepturile, onoarea şi demnitatea persoanei, în nici un caz şi în nici un fel
nu-şi va exprima atitudinea sa privind chestiunile cu caracter religios,
rasial, sexual, stare socială sau alte chestiuni.
A douăzeci şi una regulă: Procurorul, prin comportamentul său,
disciplină, cultură şi comunicare, va fi exemplu pentru colaboratorii
organelor procuraturii.
Capitolul III. Comportamentul procurorului în afara executării
obligaţiunilor de serviciu
A douăzeci şi doua regulă: Procurorul nu poate exercita activităţi ce nu
ţin de direcţiile activităţii Procuraturii, cu excepţia activităţii didactice şi
ştiinţifice. Exercitarea acestora nu trebuie să împiedice executarea
atribuţiilor directe de serviciu.

196
 A douăzeci şi treia regulă: Procurorul nu dă consultaţii scrise sau orale în
probleme litigioase, cu excepţia cauzelor părinţilor, soţiei (soţului),
copiilor, precum şi persoanelor aflate sub tutela sau curatela sa.
A douăzeci şi patra regulă: Procuroul se abţine de a face comentarii
publice referitoare la hotărîrile judecătoreşti definitive, precum şi asupra
cauzelor (materiale, petiţii, procese penale sau civile) examinate de el sau
cu participarea lui, pe care n-au fost emise sau pronunţate hotărîri.
A douăzeci şi cincea regulă: Procurorul nu reprezintă interesele sale sau
ale membrilor familiei sale în instanţa judecătorească pe lingă care
activează.
A douăzeci şi şasea regulă: Procurorul nu se pronunţă public asupra
problemelor curente de politică internă şi nu se ocupă cu agitaţia,
abţinîndu- se de la activitatea care ar trezi suspiciuni că este influenţat de
vreo ideologie politică, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în
vigoare.
A douăzeci şi şaptea regulă: Procurorul, în afara timpului de serviciu, va
avea un comportament demn pentru a nu compromite titlul de procuror, se
va comporta corespunzător pentru ca relaţiile sale familiale, sociale şi de
altă natură să nu aducă prejudiciu familiei. El nu poate să-şi apere
interesele personale, profitînd de situaţia de serviciu.
A douăzeci şi opta regulă: Procuroul nu poate primi cadouri şi alte daruri
în semn de recunoştinţă, beneficia de credite sau alte servicii, dacă acest
lucru se face cu scopul de a influenţa soluţionarea cauzelor aflate în
examinare.
A douăzeci şi noua regulă: Procurorul se comportă corect cu toţi cetăţenii
şi întemeiază relaţiile colegiale pe principiile de bună credinţă, respect şi
sprijin reciproc, evită cazurile de ofensă şi umilinţă.

CODULUI POLIŢIENESC AL REPUBLICII MOLDOVA

Aprobat prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 2 din 09
ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codidui Poliţienesc al Republicii
Moldova"

DOMENIUL DE APLICARE
Respectarea prezentului Cod este obligatorie pentru toţi angajaţii
atestaţi ai organelor afacerilor interne ale Republicii Moldova care au drept
sarcini de bază asigurarea ordinii publice şi combaterea criminalităţii şi care
sunt autorizate de către stat să exercite forţa şi competenţe speciale pentru
îndeplinirea acestor sarcini.
I. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII POLIŢIEI Republica Moldova este o
ţară democratică, guvernată conform principiului supremaţiei dreptului.
197
Acest principiu se află şi la baza

198
activităţii organelor de poliţie ale Republicii Moldova în ansamblu, precum
şi a fiecărui angajat al poliţiei în particular.
în toate acţiunile sale fiecare angajat al poliţiei este obligat să respecte
întru totul drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, în
corespundere cu Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Constituţia Republicii Moldova şi
alte acte normative în vigoare. Orice deviere de la acest principiu în
acţiunile angajatului poliţiei faţă de o anumită persoană nu poate fi tolerată
decât în cazurile în care:
— însăşi persoana dată prejudiciază drepturile şi libertăţile similare
ale altei persoane;
— numai astfel pot fi apărate drepturile şi libertăţile similare ale
acestor persoane.
In asemenea cazuri angajatul poliţiei va avea grijă ca măsura în care
acţiunile sale lezează drepturile şi libertăţile persoanei date să fie minimă.
II. OBIECTIVELE POLIŢIEI
1. Asigurarea respectării legii, menţinerii liniştii şi ordinii publice în
societate.
2 Depistarea şi descoperirea crimelor.
3. Reducerea şi prevenirea criminalităţii.
4. Acordarea asistenţei şi serviciilor populaţiei în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
HL BAZELE JURIDICE ALE POLIŢIEI
5. Poliţia Republicii Moldova este un organ public, stabilit prin Legea
cu privire la poliţie.
6. Personalul poliţiei este în general supus aceloraşi legi ca şi cetăţenii
ordinari, puţinele excepţii de la acest principiu fiind justificate de scopul
asigurării bunei desfăşurări a sarcinilor poliţiei într-o societate democratică.
VL POLIŢIA ŞI SISTEMUL JUSTIŢIEI PENALE
7. între activitatea poliţiei şi a sistemului judiciar, procuraturii şi
sistemului penitenciar există o distincţie clară: poliţia nu are nici o putere de
control asupra acestor organe.
8. Poliţia va respecta cu stricteţe independenţa şi imparţialitatea
judecătorilor, în special, ea nu va înainta obiecţii asupra deciziilor judiciare
legitime şi nici nu va împiedica exercitarea acestora.
9. Pentru atingerea obiectivelor de bază ale activităţii sale, poliţia este
investită cu un număr limitat de competenţe judiciare, prevăzute de
legislaţia în vigoare, în caz de dezacord cu anumite decizii judiciare ale
poliţiei, persoanele fizice şi juridice sunt în drept să conteste aceste decizii în
judecată.

(
199
 10. Poliţia nu va fi implicată în executarea măsurilor penitenciare, în
afara cazurilor de urgenţă.
V. ORGANIZAREA POLIŢIEI
Principii de bază
11. In îndeplinirea sarcinilor sale specifice, poliţia beneficiază de o
independenţă operaţională suficientă faţă de alte organe ale statului.
12. La necesitate, poliţia va promova o cooperare strânsă cu alte
organizaţii: organe ale statului, organizaţii non-
guvernamentale, organizaţii obşteşti etc.
13. Fiecare angajat al poliţiei este obligat să se comporte astfel încât să
fie demn de respectul populaţiei. De asemenea, el trebuie să promoveze
bunele relaţii dintre poliţie şi societate, în măsura şi în modul pe care i-o
poate permite locul acestuia în ierarhia organizatorică a poliţiei.
14. In scopurile garantării integrităţii fiecărui angajat al poliţiei şi
desfăşurării activităţii în strictă corespundere cu normele şi obiectivele
stabilite prin prezentul Cod, organele poliţiei vor planifica şi executa măsuri
speciale eficace, inclusiv controale interne închise. Aceste măsuri vor viza în
special prevenirea şi contracararea corupţiei la toate nivelurile serviciilor
poliţiei, precum şi a devierilor de la respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei, afirmate în actele normative internaţionale.
15. Serviciile poliţiei trebuie să fie gata să furnizeze cetăţenilor
informaţii obiective privind activitatea lor, fără însă a divulga informaţiile
confidenţiale. Pentru a evita divulgarea acestor informaţii în raporturile cu
cetăţenii, inclusiv cu organele mass-media, fiecare angajat al poliţiei se va
comporta conform limitelor competenţei sale. în cazurile când un angajat al
poliţiei nu va fi sigur de faptul dacă o anumită informaţie este confidenţială
sau nu, el nu va furniza informaţia dată fără acordul superiorului său.
VI. CALIFICĂRILE, ANGAJAREA ŞI DEVOTAMENTUL PERSONALULUI POLIŢIEI
16. Fiecare angajat al poliţiei trebuie să fie încadrat în serviciu în baza
unei competenţe şi experienţe profesionale, ce ar corespunde atât
obiectivelor poliţiei, cât şi funcţiei concrete.
17. Pentru serviciu în poliţie vor fi selectate numai persoane demne de
respectul populaţiei. Selecţia se va face pe bază de concurs, drept criteriu de
apreciere servind patriotismul simţul datoriei şi răspunderii, bărbăţia şi
dorinţa de a lucra pentru atingerea obiectivelor specifice ale poliţiei,
profesionalismul, inteligenţa, dezvoltarea fizică, precum şi alte calităţi
umane necesare pentru lucrul în cadrul poliţiei.
18. Personalul poliţei trebuie să dea dovadă de un nivel al capacităţii
de a comunica cu populaţia, ce ar fi suficient de înalt pentru îndeplinirea

200
 (

sarcinilor de serviciu în dependenţă de funcţia deţinută şi, dacă e cazul,

de aptitudini de a dirija şi de a organiza, în afară de aceasta, e necesar ca
el să aibă o bună înţelegere a problemelor sociale şi culturale,
caracteristice Republicii Moldova în ansamblu, precum şi a problemelor
comunitare existente în teritoriul deservit.
19. Persoanele care au comis crime trebuie să fie descalificate din
lucrul poliţienesc. La fel se va proceda şi în cazul contravenţiilor, dacă
acestea au fost comise în mod repetat sau într-un mod ce discretizează
organele de poliţie.
20. Procedura de angajare trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi
nediscriminatorii şi să prevadă un examen metodic al candidaţilor.
VII. PREGĂTIREA PERSONALULUI POLIŢIEI
21. Pregătirea personalului poliţiei se va efectua în funcţie de
obiectivele poliţiei. Ea trebuie să se bazeze pe principiile fundamentale,
cum ar fi pluralismul democratic, statul de drept şi protecţia drepturilor
omului.
22. Pregătirea generală a personalului va fi pe cât posibil de deschisă
în ceea ce priveşte societatea.
23. Pregătirea iniţială trebuie să fie urmată de perioade regulate de
pregătire continuă şi de pregătire specializată.
24. Angajatul poliţiei beneficiază, în principiu, de aceleaşi drepturi
civile şi politice, ca şi alţi cetăţeni, în particular, ei se bucură de dreptul de
a se reuni în sindicate, dreptul de a primi o remunerare adecvată, dreptul
de a avea o acoperire socială, în plus, ei beneficiază de măsurile specifice
de protecţie a sănătăţii şi a securităţii, ţinând cont de lucrul specific al
poliţiei.
25. Orice sancţiune disciplinară ce vizează un angajat al poliţiei, la
cererea acestuia sau chiar în lipsa cererii sale, poate fi supusă unui
control din partea instanţei judecătoreşti competente sau altui organ
independent abilitat.
26. Lucrătorii poliţiei trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi
orice alt cetăţean în faţa instanţelor judecătoreşti, precum şi în faţa unei
eventuale condamnări.
27. Tinându-se cont de atitudinea deosebit de duşmănoasă a multor
reprezentanţi ai lumii criminale faţă de angajaţii poliţiei (inclusiv faţă de
foştii angajaţi), este necesar ca în cazul condamnării lor la privare de
libertate aceştia să fie amplasaţi separat de alte categorii de condamnaţi.
VIII. PRINCIPII DIRECTORII PRIVIND ACŢIUNEA/INTERVENŢIA POLIŢIEI
Principii de bază
28. Poliţia trebuie să asigure în permanenţă legalitatea intervenţiilor
sale.
29. Fiecare angajat al poliţiei, oricare ar fi nivelul funcţiei sale în
ierarhia organului de poliţie este personal responsabil de acţiunile şi
inacţiunile sale, precum şi de ordinile date subalternilor.
201
 30. în cadrul organelor de-politie trebuie să existe o ierarhie exactă de
şefi şi subalterni. Trebuie ca în fiecare caz concret să fie posibilă
determinarea superiorului responsabil în ultimă instanţă de acţiunile sau
inacţiunile oricărui lucrător de poliţie.
31. Fiecare angajat al poliţiei este obligat să execute ordinele date de
superiorul său, însă are dreptul şi este obligat să se abţină de executarea
ordinelor despre care el (ea) ştie sau ar trebui să ştie că sunt evident de
ilegale.
32. Poliţia trebuie să ducă la bun sfârşit misiunile sale într-un mod just
şi imparţial, fără vreo discriminare după orice criteriu (sex, rasă, culoare a
pielii, limbă, religie, naţionalitate, origine etnică, etc.). în toate situaţiile
acţiunile poliţiei trebuie să aibă motive obiective şi rezonabile care să le
justifice.
33. In toate intervenţiile sale poliţia trebuie să respecte dreptul absolut
la viaţă al persoanelor. Se va face excepţie de la această cerinţă numai în
situaţiile speciale, prevăzute de Lege cu privire la politie şi numai în modul
indicat de Legea nominalizată.
34. Indiferent de circumstanţe, poliţia nu va aplica, nu va încuraja şi nu
va tolera nici un act de tortură, nici un tratament sau pedeapsă inumană sau
degradantă.
35. Poliţia va recurge la forţă numai în cazurile de necesitate şi numai
într-o măsură suficientă pentru realizarea unui obiectiv legitim.
36. Angajaţii poliţiei trebuie să se opună tuturor formelor de corupţie,
fie că este vorba de ei înşişi sau de colegii lor. Din acest punct de vedere el
trebuie să beneficieze de susţinere, atunci când îşi informează superiorii şi
alte organe competente despre orice caz de corupţie în cadrul politiei.
37. Indeplinindu-se misiunile de serviciu, angajaţii poliţiei trebuie să
acţioneze cu integritate şi respect faţă de populaţie, ţinând în special cont de
necesităţile grupurilor vulnerabile ale populaţiei.
IX. SITUAŢII SPECIFICE
A. Anchetele poliţiei
38. Anchetele efectuate de poliţie trebuie să fie bazate cel puţin pe
învinuiri legitime că o infracţiune a fost comisă sau va fi comisă.
39. Poliţia trebuie să respecte principiul prezumţiei nevinovăţiei, în
conformitate cu care orice persoană acuzată de un delict penal trebuie să fie
considerată nevinovată până când va fi declarată vinovată de către instanţa
de judecată şi să beneficieze de minimul de drepturi, în special de dreptul
: 5de a fi informată în timpul cel mai scurt despre acuzaţiile formulate
împotriva sa şi dreptul de a-şi pregăti apărarea (fie personală, fie prin
intermediul unui avocat la alegerea sa).

202
 ii
J

j
40. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile, în
procesul de anchetare se va ţine cont de particularităţile persoanelor
anchetate (dacă aceasta face parte din anumite grupuri specifice:
adolescenţi, membri ai minorităţilor, persoanele vulnerabile etc.) şi se va
acţiona în modul corespunzător.
41. Interogarea persoanelor se va face într-un mod echitabil, adică
persoanele interogate vor fi informate şi conştiente de motivele
interogatorului, de locul şi de durata acestuia, de persoanele care sunt
prezente etc.
42. Desfăşurarea interogatoriului trebuie să fie întotdeauna
înregistrată.
43. Angajaţii poliţiei trebuie să fie conştienţi de necesităţile specifice ale
martorilor şi să respecte anumite reguli privind protecţia şi asistenţa de care
aceştia pot avea nevoie şi care trebuie să le fie asigurate în timpul anchetei,
în special dacă aceasta ţine de crima organizată, violenţa în familie sau în
alte situaţii în care există riscul de intimidare a martorilor.
44. Poliţia va acorda, în măsura necesară, susţinere, asistenţă şi
informaţie victimelor criminalităţii.
45. Poliţia trebuie să fie capabilă să acorde serviciile de interpretare,
traducere necesare pe toată durata anchetei poliţieneşti.
B. Arestarea/privarea de libertate de către poliţie
46. Privarea de libertate a persoanelor trebuie să fie, pe cât e posibil,
limitată şi aplicată, ţinându-se cont de vulnerabilitatea şi necesităţile
personale ale fiecărui deţinut. Pentru fiecare deţinut se va întocmi un
registru de arestare.
47. Orice persoană arestată sau reţinută ar trebui să fie informată
într-un timp cât mai scurt, într-o limbă pe care persoana respectivă o
înţelege, desfăşoară temeiul juridic al privaţiunii de libertate, acuzaţiile
înaintate, drepturile sale, procedura ce va fi aplicată.
48. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor puse sub arest
preventiv, asigurându-le în măsura necesară supravegherea stării sănătăţii,
condiţiile de igienă şi necesităţile de alimentare, încăperile poliţiei
prevăzute în acest scop trebuie să fie de o mărime rezonabilă, să aibă
iluminarea, ventilarea necesară şi să ofere condiţiile necesare de odihnă.
49. Poliţia trebuie să asigure persoanelor private de libertate

203
 posibilitatea de a informa terţele persoane, de a beneficia de dreptul la un
avocat şi a putea fi examinate de un medic.
50. Este recomandabil ca persoanele care sunt deţinute în localurile
poliţiei pentru alte motive decât acel de a fi suspectat de săvârşirea unei
crime, să fie separate de persoanele deţinute anume pentru un astfel de
motiv.

:5

204
 C. Respectarea vieţii private şi alte drepturi
51. Poliţia nu trebuie să prejudicieze drepturile fiecărei persoane Ia
viaţa privată şi familiară, la domiciliu şi la corespondenţă, în afară de cazul
când aceasta este justificat de motive specifice legitime, însă chiar şi în
aceste cazuri nu se vor depăşi limitele minime necesare.
52. Colectarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de către poliţie
trebuie să fie limitate numai la aceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor specifice legitime. Poliţia va respecta întotdeauna dreptul
fiecărei persoane la libertatea de gândire, de conştiinţă, de exprimare, de
reuniune paşnică, de circulaţie şi folosire a bunurilor sale. Aceste drepturi
nu se vor prejudicia, cu excepţia circumstanţelor specifice legitime
prevăzute de Convenţia Europeană şi Apărarea Drepturilor Omului.

205
 (

CODURI DEONTOLOGICE STRĂINE

CODUL DE CONDUITĂ AL JUDECĂTORILOR DIN SUA

Regula \. Judecătorul, ca reprezentant al comunităţii judecătoreşti,

trebuie să fie cinstit şi independent.
Regula 2. Judecătorul trebuie să evite intact şi incorectitudine în
comportament în toate tipurile de activitate.
Regula 3. Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile sale
imparţial şi cu sârguinţa respectivă.
Regula 4. Judecătorul poate participa şi în activităţi în afara serviciului
în scopul perfecţionării legislaţiei, a sistemului de drept şi înfăptuirii
justiţiei.
Regula 5. Judecătorul trebuie să-şi desfăşoare activitatea în afara
serviciului astfel încât să reducă la minimum posibilitatea de contrazicere
cu obligaţiile profesionale.
Regula 6. Judecătorul trebuie în mod sistematic să raporteze despre
veniturile încasat pentru desfăşurarea unei anumite activităţi juridice sau
în afara serviciului.
Regula 7. Judecătorul trebuie să se abţină de la activitatea politică.

ETICA POLIŢISTULUI REPUBLICII FEDERATIVE GERMANE

1. Obligaţia principală a poliţiei este de a proteja drepturile, onoarea şi

demnitatea persoanei.
2. Pluralismul existent în societate îngreunează considerabil
elaborarea principiilor etice. însă există un minimum determinat, care este
obligatoriu. Aceste prescripţii sunt consfinţite în Constituţia RFG.
3. în etica poliţienească trebuie să persiste simţul amical. Normele ei
reprezintă o interpretare corespunzătoare a normelor etice unanim
recunoscute. Ea nu poate fi o culegere de prescripţii instructive, normele ei
trebuie să acorde posibilitatea unei interpretări libere a textului
4. în activitatea poliţienească trebuie să domine o abordare creativă:
nu o executare mecanică a ordinelor, ci o fundamentare pe valorile morale.
Această cerinţă are următoarea motivaţie: poliţistul este împuternicit să se
implice în viaţa privată a cetăţeanului, însă cu toate acestea el este obligat
să ţină cont de specificul serviciului său: respectul şi protecţia drepturilor şi
demnităţii persoanei.

206
 1

5. Serviciul în poliţie se bazează pe principiul devotamentului faţă de

stat, inclusiv faţă de valorile morale şi juridice ale acestuia.
6. Poliţistul are sarcina să califice fapta ca infracţiune, de aceea trebuie
să fie atent, imparţial, incoruptibil ş. a.
7. Folosirea armei de foc întotdeauna este însoţită de o cercetare de
serviciu, de aceea aceasta este determinată de convingerile etice ale
colaboratorului poliţiei.
8. Etica poliţienească joacă un rol esenţial în pregătirea poliţistului,
deoarece ea este prezentă în toate sferele activităţii sale de serviciu şi fiecare
comportă un anumit specific. De aceea ea trebuie să fie predată ca un capitol
special al fiecărei discipline şi să se reflecte în fiecare funcţie de serviciu.
9. Cercetările sociologice şi demografice arată următorul sistem de
valori al serviciului poliţienesc (părerea cetăţenilor):
Valori
— corectitudine - 50%
— aptitudinea de a acorda ajutor - 50%
— bunăvoinţă - 38%
— atenţie - 37%
— capacitatea de a insufla încredere - 32%
— dreptatea - 26%
— aspectul exterior - 26%
— capacitate creativă -17%
— răbdare -15%
Antivalori
— duritatea - 37%
— birocratism - 34%
— lipsa simţului umorului - 25%
— aroganţă - 24%
— coruptibilitate - 7%
— violenţă -11%
— parţialitate - 20%
— neatenţie -12%
Elemente negative ale activităţii poliţiei (părerea poliţiştilor):
V comandamentul nu acordă suficient timp colaboratorilor;
V nu ascultă părerile lor;
^ intolerant faţă de critică;
■S subapreciază colaboratorii;
S nu apără interesele colaboratorilor;
V mai mult se gândeşte la propria carieră decât la avansarea în
serviciu a colaboratorilor.

207
 10. Colaboratorul nu trebuie să fie corect doar în aparenţă.
El este obligat să fie credincios, în esenţă, valorilor morale şi principiilor
statului. Colaboratorul în primul rând trebuie:
• să fie punctual;
• să aibă grijă de sănătatea sa;
• să aibă grijă de securitatea sa;
• permanent să se autoinstruiască şi să se autoperfecţioneze.
11. Colaboratorul obţine dreptul la o remunerare
suplimentară doar cu permisiunea şefului, luînd în considerare
următoarele:
populaţia nu trebuie să socoată serviciul în poliţie uşor, care îi
acordă colaboratorului mult timp liber;
- el primeşte salariu şi nu trebuie să mai ocupe încă o funcţie;
- serviciul suplimentar poate să influenţeze asupra îndeplinirii cu
conştiinciozitate a obligaţiilor de bază;
poate avea loc conflictul de interese între serviciul poliţienesc şi
cel al funcţiei suplimentare.
11. Calităţile importante ale poliţistului sunt:
a) simţul prieteniei - calitate importantă a colaboratorului, care nu
trebuie să depăşească limitele şi să se transforme în cumetrism; prietenia
înţeleasă greşit poate duce la ascunderea, nedivulgarea unor cazuri şi
metode inacceptabile, transmiterea împuternicirilor de la un coleg la
altul. Prietenia se termină acolo unde încetează legalitatea şi legea. în
acest caz susţinerea prietenească trebuie să cedeze locul criticii;
b) un mod de viaţă sănătos - alcoolismul dăunează sănătăţii,
înrăutăţeşte calitatea activităţii de lucru, înrăutăţeşte atmosfera moral-
psihologică în colectiv, favorizează crearea prietenilor în false prietenii.
(Teze de lecţii, citite la Academia MAI a Rusiei, 10 februarie 1994, de
doctorul în drept Zigmunt Franke - decanul facultăţii Academiei de Poliţie RFC,
oraşul Münster).

208
 CODUL EUROPEAN DE ETICĂ AL POLIŢIEI Recomandarea
Rec(2001)10 adoptata de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, 19
septembrie 2001
Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15b al statutului Consiliului
Europei:
Reamintind că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai
strânsă între membrii săi;
Conştient că unul dintre obiectivele Consiliului Europei este deopotrivă
favorizarea Statului de Drept, care este baza unei democraţii adevărate;
Considerând că sistemul de justiţie penală joacă un rol determinant în
protejarea Statului de Drept şi că poliţia are un rol esenţial în cadrul acestui
sistem;
Conştient de necesitatea, comună tuturor Statelor membre, de a duce o
luptă eficace contra criminalităţii, la nivel naţional, cât şi pe plan
internaţional;
Considerând că activităţile poliţiei sunt întreprinse într-o largă măsură,
în raport strâns cu populaţia şi că eficienţa lor depinde de susţinerea acesteia
din urmă;
Recunoscând că majoritatea serviciilor de poliţie europene - în afara
faptului ca veghează la respectarea legilor - joacă un rol social şi asigură un
anumit număr de servicii în cadrul societăţii;
Convins că încrederea populaţiei în poliţie este în mod riguros legată de
atitudinea şi comportamentul poliţiei vis-a-vis de populaţie şi, în particular,
de respectul demnităţii umane, libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale
persoanei, care sunt consacrate îndeosebi în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Considerând că principiile formulate în Codul de conduită al Naţiunilor
Unite pentru cei responsabili de aplicarea legilor şi Rezoluţiei Adunării
parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declaraţia despre poliţie;
Păstrând în memorie principiile şi regulile enunţate în textele referitoare
la poliţie - în spiritul dreptului penal, civil şi public şi al drepturilor omului,
astfel adoptate de Comitetul de Miniştri, precum şi în deciziile şi hotărârile
Curţii Europene pentru Drepturile Omului şi în principiile adoptate de
Comitetul pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante;
Recunoscând diversitatea structurilor de poliţie şi a mijloacelor de
organizare a acţiunii poliţiei în Europa;
Considerând necesitatea de definire a orientărilor şi principiilor
europene comune, în cadrul obiectivelor generale, funcţionării şi
207
 reponsabilii poliţiei, în scopul asigurării securităţii şi respectării
drepturilor persoanei în societăţile democratice, funcţionând pe baza
principiului preeminenţei dreptului,
Recomandă guvernelor Statelor membre de a se inspira, în legislaţia şi
practicile interne ale acestora şi în codurile lor de conduită în materie de
poliţie, de la principiile enunţate în "Codul european de etică al poliţiei", ce
figurează în anexa prezentei Recomandări, în vederea aplicării lor
progresive şi asigurării unei difuzări cât mai ample a acestui text.
Definirea câmpului de aplicare
Prezentul cod se aplică forţelor sau serviciilor de poliţie publice
tradiţionale sau altor organe autorizate şi/sau controlate de puterile
publice, al căror prim obiectiv constă în a asigura menţinerea ordinii într- o
societate civilă şi care sunt autorizate prin Stat să aplice forţa şi/sau puteri
speciale pentru a atinge acest obiectiv.
I. Obiectivele poliţiei
1. Principalele scopuri ale poliţiei constă, într-o societate democratică
condusă de principiul preeminenţei dreptul, în următoarele sarcini:
— de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii şi ordinii în
cadrul societăţii;
— de a proteja şi respecta libertăţile şi drepturile fundamentale ale
individului care sunt consacrate, îndeosebi, de către Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului;
— de a preveni şi de a combate criminalitatea;
— de a depista criminalitatea;
— de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei.
II. Bazele juridice ale poliţiei
2. Poliţia este un organ public, care trebuie instituit prin lege.
3. Operaţiunile poliţiei trebuie să fie întotdeauna îndeplinite conform
dreptului intern şi normelor internaţionale acceptate de ţări.
4. Legislaţia de organizare a poliţiei trebuie să fie accesibilă
cetăţenilor şi suficient de clară şi precisă; în cazul contrar aceasta trebuie
completată prin regulamente de asemenea accesibile cetăţenilor şi clare.
5. Personalul poliţiei este supus aceleiaşi legislaţii ca şi cetăţenii
obişnuiţi, singurele excepţii de la acest principiu nu pot fi justificate, decât
în vederea asigurării unei bune desfăşurări a sarcinilor poliţiei, într-o
societate democrată.
III. Poliţia şi sistemul de justiţie penală
6. O distincţie netă trebuie stabilită între rolul poliţiei şi cel al
sistemului judiciar, al parchetului şi al sistemului penitenciar; poliţia nu
trebuie să aibă nici o putere de control asupra acestor organe.
7. Poliţia trebuie să respecte, cu stricteţe, independenţa şi

208
imparţialitatea judecătorilor; poliţia nu trebuie nici să ridice obiecţii faţă
de hotărârile judecătoreşti sau deciziile judiciare legitime, nici să
împiedice executarea lor.
8. Poliţia nu trebuie, în principiu, să exercite funcţiuni judiciare. Orice
delegare de putere judiciară trebuie să fie limitată şi prevăzută prin lege.
Trebuie ca întotdeauna să fie posibilă contestarea în faţa unui organ judiciar a
tuturor actelor, deciziilor sau omisiunilor poliţiei privind drepturile
indivizilor.
9. Este cazul să se asigure o cooperare funcţională şi corespunzătoare
între poliţie şi ministerul public. în ţările unde poliţia se află sub autoritatea
ministerului public sau judecătorilor de instrucţie, ea trebuie să primească
instrucţiuni clare, atât în privinţa priorităţilor care
determină politica anchetelor criminale precum şi la desfăşurarea diferitelor
anchete criminale. Poliţia trebuie să informeze judecătorii de instrucţie sau
ministerul public de modul în care instrucţiunile lor sunt aplicate şi, mai ales,
trebuie să îi ţină la curent cu evoluţia cazurilor penale.
10. Poliţia trebuie să respecte rolul avocaţilor apărării în procesele de
justiţie penală şi, dacă este necesar, să contribuie la asigurarea dreptului
efectiv de a avea acces la asistentă juridică, în mod deosebit, pentru
persoanele private de libertate.
11. Poliţia nu trebuie să se substituie personalului penitenciar, cu
excepţia cazurilor de urgenţă.
IV. Organizarea structurilor poliţiei
A. Generalităţi
12. Poliţia trebuie să fie organizată în aşa fel încât membrii săi să
beneficieze de respectul populaţiei, atât ca profesionişti însărcinaţi cu
aplicarea legii, cât şi ca prestatori de servicii.
13. Serviciile de poliţie trebuie să-şi exercite misiunile de poliţie, într- o
societate civilă sub responsabilitatea autorităţilor civile.
14. Poliţia şi personalul în uniformă trebuie în mod normal să fie
recunoscuţi cu uşurinţă.
15. Serviciul de poliţie trebuie să beneficieze de o independenţă
operaţională suficientă, vis-a-vis de alte organe ale Statului, în îndeplinirea
sarcinilor de poliţie care-i revin şi de care trebuie să fie pe deplin responsabil.
16. Cadrele poliţiei trebuie să fie, la toate nivelele ierarhice, personal
responsabile de actele lor, de neglijenţele sau de ordinele date subordonaţilor
lor.

209
 17. Organizarea poliţiei trebuie să cuprindă o reţea de comandă clar
definită. Trebuie să fie posibilă, în toate cazurile, determinarea superiorului
responsabil de actele de neglijenţă ale unui membru din personalul de
poliţie.
18. Poliţia trebuie să fie organizată astfel încât să promoveze bunele
raporturi între poliţie şi populaţie şi, eventual, o cooperare efectivă cu
celelalte organisme, asociaţii locale, organizaţii nonguvemamentale şi alţi
reprezentanţi ai populaţiei, cuprinzând grupurile etnice minoritare.
19. Serviciile de poliţie trebuie să fie pregătite să furnizeze cetăţenilor
informaţii obiective despre activităţile lor, fără însă a dezvălui informaţii
confidenţiale. Trebuie elaborate liniile directoare profesionale, care
guvernează raporturile cu mass-media.
20. Organizarea serviciilor de poliţie trebuie să cuprindă măsuri
eficace, pentru a garanta integritatea personalului de poliţie şi
comportamentul adecvat al acestuia, în executarea misiunilor, în special,
respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, în mod
particular, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
21. Măsuri eficiente pentru prevenirea şi lupta împotriva corupţiei
trebuie aplicate la toate nivelele serviciilor de poliţie.
B. Calificative, recrutări şi fidelitatea personalului de poliţie
22. Personalul de poliţie, oricare ar fi nivelul la care se angajează,
trebuie să fie recrutat pe baza competenţei şi experienţei personale, care
trebuie adaptate obiectivelor poliţiei.
23. Personalul de poliţie ar trebui să fie în măsură să dea dovadă de
discernământ, de deschidere intelectuala, de maturitate, de simţ justiţiar, de
capacităţi de comunicare şi, dacă este cazul, de aptitudini de conducere şi
organizare. Ei trebuie să aibă şi o bună putere de înţelegere a problemelor
sociale, culturale şi comunitare.
24. Persoanele care au fost recunoscute vinovate de infracţiuni grave
nu trebuie să aibă funcţii în poliţie.
25. Procedurile de recrutare trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi
nediscriminatorii şi să se facă conform unui examen obligatoriu al
candidaturilor. Trebuie, în plus, aplicată o politică prin care să se recruteze
bărbaţi şi femei, reprezentând diverse categorii ale societăţii, printre care
grupurile etnice minoritare, obiectivul ultim fiind ca personalul de poliţie
să reflecte societatea în serviciul căreia se găseşte.
C. Formarea personalului de poliţie
26. Formarea personalului de poliţie care se bazează pe principiile
fundamentale, cum ar fi democraţia, Statul de drept şi protecţia drepturilor
omului, trebuie să se realizeze în funcţie de obiectivele poliţiei.

210

1
 27. Formarea generală a personalului de poliţie trebuie să fie cât mai
deschisă pentru societate.
28. Formarea generală iniţială ar trebui, de preferinţă, să fie urmată de
perioade regulate de formare continuă şi de formare specializată şi, dacă
este cazul, de formare pentru sarcini speciale şi de gestiune.
29. O formare practică privind aplicarea forţei şi limitele sale
referitoare la principiile stabilite în materie de drepturi ale omului, şi mai
ales a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei
corespondente, trebuie integrată în formarea poliţiştilor la toate nivelele.
30. Formarea personalului de politie trebuie să integreze pe deplin
necesitatea de a combate rasismul si xenofobia.
D. Drepturile personalului din poliţie
31. Personalul din poliţie trebuie, în reguli generale, să beneficieze de
aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi ceilalţi cetăţeni. Restricţiile privind
aceste drepturi nu sunt posibile, decât dacă ele sunt necesare în exercitarea
funcţiunilor poliţiei, într-o societate democrată, în conformitate cu legea şi
cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
32. Personalul de poliţie trebuie să beneficieze, în calitate de
funcţionari, de o gamă de drepturi sociale şi economice cât mai mare posibil.
Trebuie să beneficieze, în special, de dreptul sindical sau de a participa în
instanţe, de dreptul de percepere a unei remuneraţii corespunzătoare, de
dreptul la o acoperire socială şi de măsuri specifice de protecţie a sănătăţii şi
securităţii, ţinând cont de caracterul particular al muncii poliţiei.
33. Orice măsură disciplinară luată împotriva unui membru al poliţiei
trebuie să fie supusă controlului unui organ independent sau tribunalului.
34. Autoritatea publică trebuie să susţină personalul de poliţie, pus în
cauză într-un mod nejustificat, în exercitarea funcţiunilor sale.
V. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei
A. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei: principii
generale
35. Poliţia şi toate intervenţiile poliţiei trebuie să respecte dreptul
oricărei persoane la viaţă.
36. Poliţia nu trebuie să aplice, să încurajeze sau să tolereze acte de
tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante, în orice
circumstanţă s-ar afla.
37. Poliţia nu poate recurge la forţă decât în caz de necesitate absolută
şi numai în măsura necesară atingerii unui obiectiv legitim.
38. Poliţia trebuie să verifice, în mod sistematic, legalitatea
operaţiunilor pe care şi le-a propus să le execute.

211
 {

39. Personalul de poliţie trebuie să execute ordinele date în mod

regulamentar de superiori, dar au datoria de a se abţine de la executarea
celor care sunt evident ilegale şi de a face raport privind acest subiect, fără
a se teme de eventuale sancţiuni în astfel de situaţii.
40. Poliţia trebuie să-şi îndeplinească misiunile, într-o manieră
echitabila, inspirându-se, în special, din principiul de imparţialitate şi de
nediscriminare.
41. Poliţia nu trebuie să lezeze dreptul fiecăruia la viaţa sa privată,
decât în caz de necesitate absolută şi numai în măsura necesară pentru
realizarea obiectivului legitim.
42. Adunarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de către poliţie
trebuie să fie în conformitate cu principiile internaţionale privind protecţia
datelor şi, în special, să se limiteze la ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor legale, legitime şi specifice.
43. în îndeplinirea misiunii sale, poliţia trebuie întotdeauna să
vegheze la spiritul drepturilor fundamentale ale fiecăruia, precum şi la
libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie, de exprimare, de reuniune
pacifistă, de circulaţie şi dreptul asupra bunurilor sale.
44. Personalul de poliţie trebuie să acţioneze cu integritate şi respect
faţă de populaţie, ţinând în mod special cont de situaţia indivizilor care fac
parte din grupuri vulnerabile.
45. Personalul de poliţie trebuie în mod normal, în timpul
intervenţiilor lor, să fie în măsură să ateste calitatea sa de membru al
poliţiei şi identitatea sa profesională.
46. Personalul de poliţie trebuie să se opună tuturor formelor de
corupţie din poliţie. Trebuie să-şi informeze superiorii şi celelalte organe
competente de toate cazurile de corupţie din politie.
B. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei: situaţii
specifice
1. Anchete de poliţie
47. Anchetele de poliţie trebuie, cel puţin, să fie fondate pe supoziţii
rezonabile că a fost sau va fi comisa o infracţiune.
48. Poliţia trebuie să respecte principiile, conform cărora, oricine este
acuzat de un delict penal trebuie presupus a fi nevinovat, până ce acesta
va fi găsit vinovat de un tribunal şi trebuie să beneficieze de anumite
drepturi, în special de acela de a fi informat, în cel mai scurt timp, de
acuzaţia formulată împotriva sa şi de a pregăti apărarea sa, fie personal,
fie prin intermediu] unui avocat ales de el.
49. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile. Ele
trebuie să ţină cont de nevoile specifice ale persoanelor, cum ar fi copiii,
212
 (

adolescenţii, femeile, membrii minorităţilor cuprinzând minorităţile etnice

sau persoanele vulnerabile, şi să se adapteze în consecinţă.
50. Se vor stabili, ţinând cont de principiile enunţate în articolul 48 de
mai sus, liniile directoare cu privire la conduita interogatoriilor de poliţie. In
special, este vorba de a se asigura că aceste interogatorii să se desfăşoare
într-un mod echitabil, aceasta însemnând ca cei interesaţi să fie informaţi de
motivele interogatoriului şi de alte fapte pertinente. Conţinutul
interogatoriilor de poliţie trebuie să fie, în mod sistematic, consemnat.
51. Poliţia trebuie să fie conştientă de necesităţile specifice martorilor şi
trebuie să respecte anumite reguli, inclusiv protecţia şi asistenţa care le pot fi
asigurate în timpul anchetei, mai ales când există riscul de intimidare a
martorilor.
52. Poliţia trebuie să asigure victimelor criminalităţii susţinerea,
asistenţa şi informarea de care acestea au nevoie, fara discriminare.
53. Poliţia ar trebui să fie în măsură să ofere servicii de interpretare/
traducere necesare pe toată durata anchetei de poliţie.
2. Arestarea/Privarea de libertate de către poliţie
54. Privarea de libertate trebuie să fie pe cât posibil limitată şi aplicată,
ţinând cont de demnitatea, de vulnerabilitatea şi de necesităţile individuale
ale fiecărei persoane deţinute. Plasările în detenţie trebuie să fie, în mod
sistematic, consemnate într-un registru.
55. Poliţia trebuie, în măsura în care este posibil conform legii
naţionale, să informeze rapid orice persoană privată de libertatea sa asupra
motivelor acestei privaţiuni şi asupra acuzaţiilor ce i se aduc şi, totodată, să o
informeze fără întârziere despre procedura aplicabilă în cazul său.
56. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor deţinute, să
vegheze la starea lor de sănătate, să le asigure condiţiile satisfăcătoare de
igienă şi o alimentaţie adecvată. Celulele de poliţie prevăzute în acest scop
trebuie să aibă dimensiuni rezonabile, să dispună de iluminat şi ventilaţie
corespunzătoare şi să fie dotate astfel încât să permită odihna.
57. Persoanele private de libertate de către poliţie trebuie să aibă
dreptul ca mandatul lor de reţinere să fie notificat unei terţe persoane, aleasă
de ele, să beneficieze de un avocat şi să poată fi examinată de un medic, în
măsura în care este posibil şi în conformitate cu opţiunea lor.
59. Poliţia trebuie, pe cât e posibil, să separe persoanele, reţinute în
incintele poliţiei, suspectate de fi comis infracţiuni penale de persoanele
reţinute din alt motiv. în mod normal bărbaţii trebuie separaţi de femei,
precum şi persoanele majore de persoanele minore, private de libertate.

213
 VI. Responsabilitatea şi controlul poliţiei
59. Poliţia trebuie să fie responsabilă în faţa Statului, cetăţenilor şi
reprezentanţilor acestora. Ea trebuie să reprezinte obiectul unui control
extern, eficient.
60. Controlul poliţiei de către Stat trebuie repartizat între puterile
legislativă, executivă şi judiciară.
61. Puterile publice trebuie să aplice procedurile efective şi imparţiale
de recurs împotriva poliţiei.
62. Ar trebui să se încurajeze crearea unor mecanisme care să
determine responsabilitatea poliţiei şi care se bazează pe comunicare şi
comprehensiune mutuală între populaţie şi poliţie.
63. Statele membre, supervizate de organele în drept, trebuie să
elaboreze coduri de deontologie ale poliţiei, care se bazează pe principiile
enunţate în prezenta Recomandare.
VII. Cercetarea şi cooperarea internaţională
64. Statele membre trebuie să favorizeze şi să încurajeze activităţile de
cercetare în privinţa poliţiei, efectuate de poliţia însăşi sau de instituţiile din
exterior.
65. Ar trebui să se promoveze cooperarea internaţională în privinţa
problemelor de etică a poliţiei şi aspectelor acţiunilor sale privitoare la
drepturile omului.
66. Mijloacele de promovare a principiilor enunţate în prezenta
Recomandare şi aplicarea lor ar trebui să constituie obiectul unei atente
examinări din partea Consiliului Europei.

REGULAMENTUL CU PRIVIRE LA PRINCIPIILE ETICE ALE

SERVICIULUI POLIŢIENESC AL MARII BRITANII
Fiind colaborator al serviciului poliţienesc eu tind întotdeauna:
1. Să acţionez cu dreptate, să îndeplinesc obligaţiile de serviciu cinstit
şi nepărtinitor.
2. Să-mi îndeplinesc datoria de serviciu cu sârguinţă şi precauţia
respectivă.
3. Să manifest autocontrol, răbdare, înţelegere şi amabilitate în
conformitate cu circumstanţele în contactul cu oamenii - atât cei ce se află în
serviciul poliţienesc, cât şi cei din afara lui.
4. Să contribui la respectarea drepturilor omului, conform cărora
fiecare persoană este unică şi irepetabilă şi să manifest compătimire şi
respect pentru ea.

214
 5. Să acord susţinere tuturor colegilor mei în îndeplinirea de către
aceştia a datoriei, determinată de limitele legii, în mod activ să reacţionez la
fiece încălcare din partea oricărei persoane.
6. întotdeauna să ţin minte că marea parte a informaţiei o obţin pe cale
confidenţială şi o pot divulga doar în cazul când mă obligă s-o fac în
interesul serviciului.
7. Să folosesc forţa doar în cazuri necesare, în limite minimale,
suficiente pentru atingerea scopului legal şi a instruirii ordinii.
8. Să acţionez doar în limitele legii, înţelegînd faptul că nici o
circumstanţă nu mă poate determina să le depăşesc şi nimeni nu-mi poate
cere să fac aceasta.
9. Mijloacele aflate la dispoziţia mea trebuie să le aplic pentru
atingerea bunăstării maximale obşteşti.
10. Să răspund pentru autoinstruirea proprie, în permanenţă îmi
perfecţionez metodele şi formele care mă ajută să slujesc societatea.
11. Să răspund personal pentru acţiunile şi greşelile mele.
(Джеймс A., Colegiul personalului poliţienesc, Bramehill, Marea
Britanie)

CODUL ETICO-MORAL AL POLIŢISTULUI STATELOR UNITE ALE

AMERICA I
Ca ofiţer de poliţie, consider că datoria de bază a mea este de a sluji
omului: să protejez viaţa şi proprietatea cetăţenilor mei, să-i apăr pe cei
creduli de înşelăciune, pe cei slabi de asuprire şi înfricoşare, pe cetăţenii
paşnici de tortură şi dezordine, să respect drepturile constituţionale ale
tuturor persoanelor la libertate, egalitate şi justiţie.
în viaţa privată eu promit să fiu exemplu pentru alţii: voi fi curajos şi
liniştit în faţa pericolului, mă voi strădui să fiu reţinut în manifestarea
emoţiilor şi în permanenţă voi avea grijă de bunăstarea altora.
Fiind cinstit în gânduri şi în fapte, în chestiuni personale şi de serviciu,
eu voi îndeplini fără ezitare legile ţării mele şi instrucţiunile de serviciu.
Toată informaţia cu caracter confidenţial, cu care mă voi confrunta sau
care îmi va fi transmisă pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, o voi
ţine în taină până la sfârşitul zilelor, dacă dezvăluirea acestor informaţii nu
va fi necesară pe parcursul serviciului. Promit să nu mă amestec în treburi
străine şi niciodată nu voi permite simpatiilor personale, emoţiilor negative
sau prieteneşti, prejudecăţilor să influenţeze asupra hotărârilor mele.

215
 Fiind necompromiţător faţă de infracţiuni şi insistent în urmărirea
infractorilor, eu voi îndeplini obligaţiile conştiincios şi amabil, fără
banalizări şi părtiniri, ură sau alte intenţii, neapelând niciodată la forţă
nefolositoare şi niciodată să nu iau mită .
Eu primesc semnul distinctiv al conducerii mele ca simbol al încrederii
obşteşti, de care mă voi folosi atâta timp, cât mă voi călăuzi de etica
serviciului poliţienesc. în permanenţă mă voi strădui să ating aceste scopuri
şi idealuri, dedicându-mă profesiei alese - serviciului în poliţie.

CODUL DEONTOLOGIC AL POLIŢIEI NAŢIONALE A FRANŢEI

(Decret N 86592)
Partea introductivă
Art. 1. Poliţia naţională serveşte asigurării pe întreg teritoriul ţării a
garanţiei libertăţilor şi protecţia instituţiilor republicane, menţinerea liniştii
şi ordinii obşteşti, paza cetăţenilor şi a patrimoniului.
Art. 2. îndeplinind misiunea, poliţia naţională îşi desfăşoară activitatea
sa în conformitate cu Declaraţia universală a drepturilor omului şi
cetăţeanului, Constituţia, tratatele internaţionale şi legea.
Art. 3. Poliţia naţională este gata să slujească tuturor cetăţenilor ce
respectă dreptul.
Art. 4. Poliţia naţională se organizează după principiul ierarhiei,
respectând prescripţiile ce sunt prezente în codul procesual penal în partea
ce se referă la activitatea poliţiei juridice, ea fiind supusă Ministerului
Afacerilor Interne.
Art. 5. Prezentul cod deontologic este obligatoriu pentru colaboratorii
poliţiei naţionale şi pentru acei care participă la îndeplinirea funcţiilor
poliţieneşti.
Art. 6. Orice neîndeplinire a prescripţiilor, fixate în prezentul cod, se
pedepseşte cu sancţiune disciplinară şi nu influenţează măsura pedepsei în
acel caz când acţiunile înfăptuite sunt calificate drept ilegale de codul penal.

Capitolul I. Obligaţiile generale ale colaboratorilor poliţiei

naţionale
Art. 7. Colaboratorul poliţiei naţionale este obligat să fie credincios
instituţiilor republicane. Este onest, incoruptibil şi imparţial. El nici într-o
circumstanţă nu cedează cu demnitate. Fiind chemat să slujească societăţii,
colaboratorul poliţiei trebuie să devină model de comportament. El trebuie
să aibă o atitudine respectuoasă faţă de oricare cetăţean, indiferent de
originea etnică şi naţionalitate, statut social, convingeri politice, religioase şi
despre lume.

216
f

Art. 8. Colaboratorul poliţiei naţionale este obligat, chiar în cazurile

când nu-şi îndeplineşte obligaţiile de serviciu, din proprie iniţiativă să
acorde ajutor fiecărui cetăţean, care se află în pericol, pentru a preîntâmpina
şi a contracara orice acţiune ce încalcă ordinea obştească şi să protejeze
cetăţeanul sau colectivul de atentate asupra persoanei sau proprietăţii.
Art. 9. în acele cazuri când colaboratorul poliţiei este obligat să aplice
forţa, în bază legală şi în special să folosească arma, el trebuie s-o facă doar
de extremă necesitate şi în strictă corespundere cu situaţia creată.
Art. 10. Oricare cetăţean reţinut se află sub protecţia poliţiei care poartă
pentru el răspundere; el nu trebuie să suporte din partea poliţiei sau altor
persoane nici un fel de tortură, tratare inumană sau înjosirea demnităţii.
Colaboratorul poliţiei, care este martorul acţiunilor menţionate mai sus şi
care nu a întreprins măsuri pentru preîntâmpinarea lor sau nu a înştiinţat
conducătorii respectivi, poartă răspundere disciplinară.
Colaboratorul poliţiei, în paza căruia se află un reţinut care are nevoie
de asistenţă medicală, este obligat să sesizeze lucrătorul medical, iar în
cazurile necesare să întreprindă măsuri pentru păstrarea vieţii şi sănătăţii ei.
Art. 11. Colaboratorul poliţiei poate în mod liber să acorde informaţie,
cu excepţia cazurilor legate de executarea de către el a obligaţiilor de
serviciu, ce necesită păstrarea secretelor profesionale şi tainei de serviciu.
Art. 12 . Ministerul Afacerilor Interne apără colaboratorii poliţiei
naţionale de ameninţări, violenţă, samovolnicie, nedreptate, insultă,
calomnie, victimele cărora ei devin în timpul exercitării obligaţiilor de
serviciu sau în procesul activităţii de lucru.

Capitolul II. Drepturile şi obligaţiile reciproce ale colaboratorilor

poliţiei şi ale conducătorilor lor
Art. 13. Conducătorul, abilitat cu putere, execută funcţii de comandă, în
această calitate el adoptă hotărâri şi cere executarea lor; el le exprimă sub
forme de ordine, care trebuie să fie precise şi să conţină indicaţii clare pentru
îndeplinirea lor cu succes.
Art. 14. Conducătorul este responsabil pentru ordinele emise, pentru
îndeplinirea şi consecinţele lor. în cazul în care, acesta încredinţează unii
subalterni să acţioneze în numele său, responsabilitatea lui se menţine în
totalitate; acest fapt se referă şi la acţiunile pe care subalternul le
îndeplineşte permanent în limitele funcţiilor sale şi a ordinelor primite.

217
 Colaboratorul politiei este obligat să îndeplinească strict ordinele date
de conducător. El poartă răspundere pentru executarea lor sau pentru
consecinţele neexecutării.
Art. 15. Conducătorul dă ordine subalternilor nemijlociţi. Dacă o
necesitate urgentă nu-i permite să urmeze aceste ordine, conducătorii
subdiviziunilor inferioare trebuie informate imediat despre acest fapt.
Art. 16. Cu excepţia cazurilor când în îndeplinirea funcţiilor
poliţieneşti sunt implicaţi militari sau autorităţile publice, nici un
conducător nu are dreptul să ordoneze colaboratorului de poliţie, sfera de
acţiune a căruia se află în afara competenţei lui, dacă aceasta nu este dictată
de necesitate prevăzută de regulile generale disciplinare.
Art. 17. Subalternul este obligat să îndeplinească toate dispoziţiile
conducătorului, în afară de cazurile când dispoziţia dată în mod evident
poartă un caracter ilegal şi poate provoca o daună considerabilă intereselor
obşteşti. Dacă subalternul consideră că ordinul poartă caracter ilegal, este
obligat să-şi exprime pretenţiile conducătorului ce a emis ordinul, indicând
clar şi determinat esenţa ilegalităţii prezentă în ordin. Dacă ordinul este
menţinut, indiferent de explicaţiile şi analiza prezentată de subaltern,
conducătorul insistă asupra executării, subalternul se adresează
conducătorului ierarhic superior, celui ce a emis ordinul, care este obligat să
examineze argumentarea opoziţiei lui.
Oricare refuz de executare a ordinelor, ce nu corespunde condiţiilor de
mai sus este, urmat de tragerea la răspundere a colaboratorului pentru
neexecutare.
Art. 18. Fiecare colaborator al poliţiei este obligat să raporteze
conducerii îndeplinirea ordinelor primite sau, în cazurile necesare,
motivele care au împiedicat executarea lor.

Capitolul III. Despre controlul poliţiei

Art. 19. Alături de procuratura care controlează activitatea
colaboratorilor poliţiei naţionale şi a conducerii administrative m cazurile
când aceştia îndeplinesc funcţia poliţiei judiciare, personalul poliţiei
naţionale şi conducătorii lui sunt supuşi controlului ierarhic şi controlului
inspecţiei generale şi, în ceea ce priveşte personalul poliţiei naţionale, de
către inspecţia generală a poliţiei naţionale.
Art. 20. Ministrul Afacerilor Interne şi al regiunilor este obligat să
asigure executarea prezentului decret, care este publicat în Revista
Naţională a Republicii Franceze.
Paris, 18 martie, 1986.

218
 BIBLIOGRAFIE:

Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.l din 12.08.1994.
2. Legea Republicii Moldova privind combaterea corupţiei şi
protecţionismului nr.900 din 27.06.96, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.56
din 22.08.1996.
3. Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova nr.753-XIV din 23.12.99, Monitorul Oficial
al R.Moldova nr.156 din 31.12.1999.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837 din
17.05.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.6 din 23.01.1997.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională
nr.317-XIII din 13.12.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.8 din
07.02.1995.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII din
8.12.1990, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 17-19 din 31.01.2002.
7. Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie nr.982- XIV
din 11.05.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.88-90 din 28.07.2000.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260-XV din
19.07.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 126-127 din 12.09.2002.
9. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al
Magistraturii nr. 947-XIII din 19.07.1996, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.
186-188 din 22.08.2003.
10. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie
nr. 789-XIII din 26.03.1996, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 196-199 din
12.09.2003.
11. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească
nr.514-XIII din 06.07.95,Monitorul Oficial al R.Moldova nr.58 din
19.10.1995.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr. 118-XV din
14.03.2003, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 73-75 din 18.04.2003.
13. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului nr.
544-XIII din 20.07.1995, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 117-119 din
15.08.2002,
14. Legea Republicii Moldova cu privire la notariat nr. 1453-XV din
8.11.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002.
15. Legea audiovizualului nr.603-XIII din 03.10.95, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.70 din 14.12.1995.

219
 16. Legea serviciului în organele vamale nr.ll50-XIV din
20.07.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.106-108 din 24.08.2000.
17. Legea Republicii Moldova despre Regulamentul de
conferire a gradelor de calificare funcţionarilor publici nr,1263-XIII din
17.07.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.63 din 25.09.1997.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la publicitate
nr.l227-XIII din 27.06.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.67-68 din
16.10.1997, republicată în Monitorul Oficial nr.57-58 din 18 mai 2000.
19. Legea privind fondul Arhivistic al Republicii Moldova
din 22.01.92 nr. 880-XIII, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 1 din 30.01.92.
20. Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe nr.
293- XIII din 23.11.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 13 din 02.03.95.
21. Legea Republicii Moldova despre statutul deputatului in
Parlament nr.39-XIII din 07.04.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.4 din
30.04.1994.
22. Legea serviciului public nr.443-XIII din 04.05.95,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.61 din 02.11.1995.
23. Legea Republicii Moldova privind gradele de clasificare şi
gradele militare ale lucratorilor din Procuratura Republicii Moldova
nr.920-XIII din 11.07.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.65-66 din
10.10.1996.
24. Hotărîrea Parlamentului RM cu privire la declararea
sărbătorii profesionale a colaboratorilor afacerilor interne Ziua Poliţiei nr.
12-13, XII din 01.12.92, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 12 din 30.12.92.
25. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
uniforma colaboratorilor organelor afacerilor interne din Republica
Moldova nr.298 din 18.03.98, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.36-37 din
23.04.1998.
26. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la uniforma
şi normele de echipare a colaboratorilor poliţiei şi serviciului intern ale
Ministerului Afacerilor Interne nr.596 din 20.06.2000, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.75-76 din 29.06.2000.
27. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la structura
organizatorică, limita efectivului şi Regulamentul Ministerului Afacerilor
Interne nr.844 din 30.07.98, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.75-76 din
13.08.1998.
28. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova privind Concepţia
pregătirii cadrelor de jurişti în instituţiile de invaţămînt ale Ministerului
Afacerilor Interne nr.325 din 22.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.34
din 22.06.1995.

220
I

29. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea

Concepţiei politicii de cadre juridice nr.1385 din 30.10.2002, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.149-150 din 07.11.2002.
30. Decretul Preşedintelui RM privind instituirea sărbătorii
profesionale-Ziua Juristului-19 octombrie, din 11.10.2000, Monitorul Oficial
al R.Moldova nr.130-132 din 19.10.2000.
31. Decretul Preşedintelui RM privind instituirea Zilei lucrătorilor
procuraturii nr.ll din 26.01.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.8-9 din
08.02.1996

Manuale şi monografii
1. A.Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996.
2. Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei,
Transparecy International - Moldova, Chişinău, 2000.
3. Albert Ogien, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 1999.
4. Angela Cojocaru, Viorica Mocanu, Strategii comportamentale şi de
comunicare pentru un şef de succes, Chişinău, 2001.
5. Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
6. Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza", Iaşi 1997.
7. Constantin Cândea, Etica poliţienească şi relaţia cu publicul, Bucureşti,
1995.
8. C. Leonardescu, Etică şi conduită civică, Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
9. D.Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxsie, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1993.
10. Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.
11. Dicţionar enciclopedic, Cartier, Chişinău, 1999.
12. E. Martîncic, Avocatul: racursiu istoric, umanismul profesiei, Legea şi
viaţa, 1996, nr. 4.
13. E.Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Universul, Bucureşti 1993.
14. I.Grigoraş, Datoria etică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
15. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii
materiale, Bucureşti, 1997.
16. Iu. Mărgineanu, L.Osoian, Avocatura în Republica Moldova, Chişinău,
2003.
17. Marius Profiroiu, Anton Parlagi, Eugen Crai, Etică şi corupţie în
administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

221
 18. M.Şelaru, D.Donciu, Polivalenţa conduitei umane. Structuri
temperamentale, Iaşi, 1999.
19. Martîncic E. Авторитет советского суда, Ştiinţa, Chişinău, 1991.
20. Mihai Platon şi alţii, Funcţionarul public: principii şi norme
comportamentale, V. I, Chişinău, 1995.
21. Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, Bucureşti, 1998.
22. P. Zamfir, I.Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 1998.
23. Platon, Opere V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
24. Ş. Stamatin, C. Creangă, Ghidul deontologiei poliţieneşti,
Chişinău, 2004.
25. S. R. Covey, Etica liderului eficient sau conducerea bazată pe
principii, ALLFA, Bucureşti, 2000
26. Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/Instituţiile democraţiei şi
cultura civică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.
27.Tatiana Vîzdoagă, Doina Ganea, Rodica Iordanov, Victor Orîndaş,
Ion Căpăţînă, Victor Zaharia, Instruire în clinica juridică, Chişinău, 2004.
28. Tatiana Mocreac, Necesitatea deontologiei juridice în statul de
drept/ Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice, în
culegerea: Edificarea statului de drept, Chişinău, 26-27 septembrie 2003.
29.Tatiana Mocreac, Deontologia juridică: originea tennemdui şi
determinarea obiectului de studiu, USM, Analele ştiinţifice, Ştiinţe juridice,
nr.7, Chişinău, 2004.
30. Tatiana Mocreac, Esenţa şi specificul deontologiei colaboratorilor
organelor de drept, Analele ştiinţifice ale USM, Seria „Ştiinţe
socioumanistice", Volumul I, Chişinău, 2004.
31. Valeriu Capcelea, Etica juridică, Chişinău, 2004.
32. Virginia Verdinaş, Elemente de protocol, Bucureşti, Lumina Lex,
2000.
33. Алексеев C.C., Введение в юридическую специальность,
Юридическая Литература, Москва, 1976.
34. Алексеев С.С., Теория права, Москва, 1997.
35. Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология
профессиональной деятельности юриста, Москва, 2001.
36. Барщевский М., Адвокатская этика, Москва, 2001.
37. Бентам И., Введение в основании нравственности и
законодательства, Москва, 1971.
38. Бойков А. Д., Этика профессиональной защиты по уголовным
делам, Москва, 1978.

222
 39. Болотина Г.К., Этика профессионального успеха/ Учеб.-метод.
пособие для преподавателей и студентов высших и средних учебных
заведений, ТюмГНГУ, Тюмень, 1998.
40. Букреев В.И., Римская И.Н., Этика права, Москва, 1999.
41. Булденко К. А., Профессиональная этика сотрудников милиции,
Хабаровск, 1991.
42. Васильев В.А., Юридическая психология, Питер, Санкт-
Петербург, 2002.
43. Введение в юридическую специальность/ Под ред. Корнеева А. П.,
Москва, 2001.
44. Введенская Л.А., Павлова Л.Г., Риторика для юристов, Феникс,
Ростов-на-Дону, 2002.
45. Горшенев В.М., Бенедик И.В., Юридическая деонтология/ Учебное
пособие, Киев, 1988.
46. Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет
/Под ред. Охотского Е. В., Москва, 1999.
47. Гришин А.А., Моральный фактор в деятельности органов
внутренних дел/ Монография, Моек. юрид. ин-т, Москва, 1995.
48. Громов А.П., Врачебная деонтология' и ответственность
медицинских работников, Москва, 1989.
49. Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридична деонтолог1я, Кгав,
2000.
50. Дементьев А. Д., Как стать судьей, Российская Юстиция, пг. 8,
1994.
51. Деятельность сотрудника ОВД в экстремальных условиях:
социально-политические аспекты, Ростов-на-Дону, 1995.
52. Дж. Марович, За хрупкий приз, который зовется репутацией,
Российская юстиция, 2001.
53. Жалинский А.Е., Профессиональная деятельность юриста, БЕК,
Москва, 1997.
54. Закомлистов А. Ф., Судебная этика, Санкт-Петербург, 2002.
55. Зеленкова И.А., Беляева Е.В., Этика, Минск, 1997.
56. Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва, 1983.
57. Кобликов А.С., Юридическая этика/ Учебник для вузов, Норма,
Москва, 1999.
58. Кокорев Л.Д., Этика уголовного процесса/ Учебное пособие,
Изд-во Воронеж, ун-та, Воронеж, 1993.
59. Кони А. Ф., Нравственные начала в уголовном процессе (общие
черты судебной этики), Москва, 1967.

223
 60. Красникова Е.А., Этика и психология профессиональной
деятельности, Форум-ИНФРА-М, Москва, 2003.
61. Кукушкин В.М., Полицейская деонтология/ Социол. анализ
зарубеж. концепций, Акад. МВД России, Москва, 1994.
62. Кукушкин В.М., Твоя профессиональная этика, Изд-во МП
"Кодекс", Москва, 1994.
63. Леоненко В.В., Профессиональная этика участников уголовного
судопроизводства, Киев, 1981.
64. Лукашева Е.А., Право, мораль, личность, Москва, 1986.
65. Любащиц В.Я., Мордовец А.Ю., Тимощенко И.В., Теория
государства и право, Ростов-на-Дону, 2002.
66. Любиив И.В., Адвокатура в России/Учебник, Москва, 2001.
67. Медников И.И., Мельников И.И., Судебная речь, Москва, 2003.
68. Мугрино Е.С., Техника юридического письма, Москва, 2000.
69. Муллерат Р., Независимость - основной принцип юридической
деятельности, Адвокат, № 11,1996.
70. Нено-Неновки, Право и ценности, Москва, Прогресс, 1987.
71. Нравственные и эстетические основы совершенствования
профессиональной культуры руководителей органов внутренних дел/ Под
ред. Дубов Г. В., Акад. МВД СССР, Москва, 1990.
72. Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная
несостоятельность безнравственного юриста/Учебное пособие, Ростов-
на-Дону, 2001.
73. Основные виды деятельности и психологическая пригодность к
службе в системе органов внутренних дел: Справочное, пособие/ Под ред.
Бовина Б.Г., Мягких Н.И., Сафронова А.Д., Москва, 1997.
74. Пикар Э., Об адвокате (парадокс), Москва, 2000.
75. Пашинский А.Э., Юридическая деонтология/Автореферат
диссертации на соискание степени кандидата юридических наук, Москва,
1995.
76. Профессиональная этика юриста. Адвокатская этика /Учеб.-
метод. Пособие, Составители: ЕЛ.Богданова, А.Б.Гутников,
Н.М.Кипнис, М.Н.Трофимов, Санкт-Петербург 2002 .
77. Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/
Под ред. Воскобитова Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина
Е.С., Дело, Москва, 2001.
78. Романов В., В прокуратуру через психологический отбор,
Российская юстиция, пт. 8,1995.
79. Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002.
80. Салернский кодекс здоровья, Минск, 1994.

224
 81. Сальников В.П., Правовая культура /Актуальные проблемы
теории права, Уфа, 1995.
82. Семин Ария, Об адвокатской тайне, Российская юстиция, пг.2,
1997.
83. Скакун О.Ф., Овчаренко И.Н., Юридическая деонтология,
Харьков, 1997.
84. Скакун О.Ф., Хрестоматия по юридической деонтологии, Эспада,
Харьков, 2002.
85. Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для вузов,
Эспада, Харьков, 2002.
86. Сливка С.С., Юридична деонтолог1я, Лъв1в, 1996.
87. Соболева А., Образ русского судебного оратора, Российская
юстиция, № 3,2002.
88. Стандарты независимости юридической профессии, Советская
юстиция, 1991.
89. Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста, Москва,
2000.
90. Теория государства и права/ Под ред. Матузова Н.И., Малько
А.В., Москва, 1995.
91. Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и
проблемы правовой этики, Тверь, 2000.
92. Упоров И.В., Профессия юрист, Ростов-на-Дону, 1999.
93. Цицерон М.Т., Три трактата об ораторском искусстве, Москва,
1972.
94. Шиханцев Г.Г., Юридическая психология, Москва, 2000.
95. Шмоткин О.В., Юридическая деонтология, Киев, МНТу, 1995.
96. Этика сотрудников правоохранительных органов/ Под ред.
Дубова Г.В., Москва, 2001.

225
 Cuprins
Tema 1.
DEONTOLOGIA JURIDICĂ- INTRODUCERE ÎN STUDIU ........................................ 3
§ 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă ............................................................................. 3
§ 2. Noţiunea şi caracteristica generală a deontologiei juridice ............................... 6
§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei........................................................................ 9
§ 4. Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei
juridice ca disciplină de studiu ........................................................................... 11
§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice ....................................................... 14

Tema 2.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII JURIDICE ................................... 18
§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale ................................................... 18
§ 2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice ................................................ 21
§ 3. Conţinutul activităţii juridice ................................................................................ 24
§ 4. Profesia - jurist ......................................................................................................... 27
§ 5. Autoritatea profesiei juridice .................................................................................. 32

Tema 3.
CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI ........................................................ 34
§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei ............................................................ 34
§ 2. Cultura profesional juridică a juristului ...................... ....................................... 37
§ 3. Gîndirea profesională a juristului......................................................................... 41
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei
profesionale a juristului .......................................................................................... 43
§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei .................................................. 46

Tema 4.
CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI .................................................................................... 50
§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei ....................................................................... 50
§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului .................................................. 52
§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului ..................................................................... 55
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică
în activitatea profesională a juristului ................................................................... 57
§ 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului............................................................................... 60

Tema 5.
CULTURA ETICĂ A JURISTULUI ............................................................................................ 66
§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului ............................................................................ 66
§ 2. Codul etic profesional al juristului ........................................................................... 70
§ 3. Secretul profesional al juristului............................................................................... 75
§ 4. Jurămîntul juristului .................................................................................................... 80
§ 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului ........................................ 83
Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI .................................................................................. 87
§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului .............................................. 87
§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului......................................... 90
§ 3. Forma exterioară a juristului .................................................................................... 100
§ 4. Estetica organizării locului de muncă..................................................................... 103
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea
documentelor juridice .................................................................................... .... .. 105
§ 6.Eticheta de serviciu a juristului ............................................................................... 112

Tema 7
DEONTOLOGIA ASPECTULUI SOCIAL-PSIHOLOGIC
AL ACTIVITĂŢII JURISTULUI .............................................................................................. 117
§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului ................................... 117
§ 2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului ..................................... 121
§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului ................................... 124
§ 4. Temperamentul juristului ....................................................................................... 128
§ 5. Caracterul şi capacităţile juristului ......................................................................... 133

Tema 8.
ASPECTE MODERNE PRIVIND PREGĂTIREA JURIŞTILOR
PENTRU ACTIVITATEA PROFESIONALĂ ........................................................................ 139
§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică .................................... 139
§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic ......................................... 142
§ 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul informaţional ................................. 145

Tema 9
DEONTOLOGIA SPECIALITĂŢILOR JURIDICE .............................................................. 148
§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialzărilor juridice ... 148
§ 2. Deontologia judecătorului ......................................................................................... 151
§ 3. Deontologia procurorului .......................................................................................... 155
§ 4. Deontologia avocatului ............................................................................................... 161
§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei ........................................................................ 168
§ 6. Deontologia notarului................................................................................................. 176

CODURI DEONTOLOGICE NAŢIONALE .......................................................................... 180

CODURI DEONTOLOGICE STRĂINE ................................................................................. 204

BIBLIOGRAFIE 219
13 Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная
несостоятельность безнравственного юриста/Учебное пособие, Ростов-на-Дону,
2001, с.16.
36 Алексеев C.C., указ.соч., c.86.
37 Скакун О.Ф., указ.соч., с. 63.

164