O ANALIZĂ DESPRE PERICOLUL

SUPRAPUNERII SEMANTICE : TERORISTUL

ȘI REFUGIATUL
E o chestiune destul de banală să spui că dacă privești același lucru din perspective diferite , ceea ce o să
obții o să fie o imagine diferită. E la fel de banal să justifici diferențele de percepție prin diferențierea
punctului din care percepi.

Dacă mă uit la un monument închinat soldaților germani căzuți la Stalingrad din perspectiva unuia care a
trăit evenimentele, probabil o să am o senzație diferită de ceea ce ar simți un tânăr care vede acel
memorial în treacăt. Dimensiunea pe care o percepem este într-adevat condiționată de unghiul din care
privim, nimic mai clar, acest fenomen este cunoscut în fizică și în filosofia postmodernă că paralaxă.

Ce însă nu mai e așa ușor de înțeles e antiteza acestui fenomen: se poate întâmpla oare să privim două
lucruri diferite din același punct, să le identificăm pe fiecare în parte iar apoi, din puncte diferite, să ni se
pară ca cele două converg spre același lucru?

Răspunsul pe care oamenii ni-l oferă la criza refugiaților este unul afirmativ și pentru a înțelege de ce
spun asta trebuie doar să ne oprim pentru un moment și să înțelegem extrapolările care au dominat
spațiul mediatic în ultimele luni în ceea ce privește această problemă cu care se confruntă Europa.
Realitatea este că răspunsurile pe care le oferim atunci când discutăm soluționarea unei probleme spun
mai degrabă lucruri despre noi decât despre problemă, ne oferă o imagine mai clară asupra unghiurilor
din care diverse grupuri acționează.

Pe de-o parte, am avut clasica reacție ultra-conservatoare, cea care dintr-o frică destul de nejustificată
(cel puțin din punct de vedere al statisticilor și a capacitătii actuale a serviciilor de informații, dar și al
antecedentelor istorice ) a creat o isterie care s-a autopropagat, dând naștere unei noi dimensiuni a fricii
cotidiene, exploatată ulterior tot de acești conservatori ca fiind “realitatea pe care noi o descoperiserăm
de mult”. Mă refer aici la acea atitudine încărcată de superioritate , atitudine renăscută odată cu apariția
unui alt eveniment terorist, moment în care reacția acestor grupuri nu era una de analiză a situației , ci
mai degrabă una moralizatoare, care accentua aura de premoniție pe care retorica conservatoare de
care vorbesc și-o însușește.

Slavoj Zizek, un filosof contemporan și critic al societății actuale, explică fenomenul acesta, al panicii
masive care se propagă prin sine însăși, făcând referire la un film devenit astăzi un clasic, Jaws al lui
Spielberg. Zizek explică cum motivul pentru care un simplu film despre pericolul unui rechin a captat
atenția atâtor oameni e simplu: oamenii știau că nu putea să fie vorba de un simplu rechin, nu într-un
film cu așa un buget, așa că îi asociau diverse valori care în ochii lor ar fi putut justifica efortul cinematic.
Rechinul putea, după ei, să fie întruchiparea unei arme nucleare, a amenințării comunismului, a
Războiului Rece, a Rusiei, a Cubei, orice le trecea prin cap, cel mai important era că puteau să
naturalizeze aceste temeri într-un animal, ceva ce nu putea să fie controlat. E o concluzie interesantă pe
care interpretarea lui Jaws ne-o oferă.
Oamenii sunt ușurați atunci când pot să preia frici reale și sistemice și să le atribuie unui factor natural,
scăpand astfel de responsabilitate: dacă acel ceva e de fapt natural, nu e vina noastră că s-a ajuns aici,
natura nu e responsabilitatea noastră. Fugă de responsabilitatea acțiunilor noastre și negarea rolului
nostru, chiar dacă minim, în formarea cadrului de pericol e un element antopologic demn de luat în
seamă.Astfel, naturalizarea temerilor devine un laitmotiv istoric care poate fi evidențiat în numeroase
societăți, cu urmări incredibil de grave.Burghezul opresiv existent în cadrul Uniunii Sovietice a lui Lenin,
evreul depravat din Germania nazistă,comunistul incognito din America anilor 50, problemele
structurale ale unei societăți sunt transfigurate sub forma unei tipologii umane naturale care poate să
fie pusă la zid , scutindu-ne de asumarea unei vine, a unei responsabilități.

Tind să cred că la fel a fost și cu valul actual de refugiați. Frica față de ISIL și de terorism e o frică
normală, o frică necesară, însă oamenilor le-a fost mult mai ușor să se dezică de rolul lor în această criză
prin transpunerea fricii într-un element natural: omul care fuge de război, refugiatul. Ideea de război nu
era un fenomen bun de acuzat pentru că era tot o cauză structurală, imperialismul American la fel. Însă
când am putut găsi omul care să se muleze pe nevoia noastră de a arunca vina, acel om nu a mai scăpat
de retorica aceasta. De aici s-au creat numeroase prezumții: cu siguranță sunt și teroriști infiltrați, cu
siguranță e un plan de Islamizare și multe alte certitudini ancorate în existența unor oameni în carne și
oase. Marea problemă cu o astfel de viziune este că nu va fi niciodată pur falsă. Mereu vor exista părți
veridice, chiar dacă minore, părți ale căror adevăruri vor justifica expansiunea acestui tip nefast de
retorică, care reduce orice parte practică din motivațiile refugiaților la un stadiu natural.

Dar să nu ne oprim aici, pentru că extremele se întind pe întregul spectru al gândirii. Dincolo de reacția
născută din frică, am avut și reacția născută dintr-un sentiment profund de rușine si vinovăție. Aici mă
refer în special la valurile de oameni care dădeau vina pe incapacitatea noastră de a preveni,
incapacitatea noastră de a gestiona, incapacitatea noastră de a soluționa. Nu vreau în niciun punct să
neg problemele noastre în ceea ce privește lupta cu terorismul sau modul prin care diverse acțiuni
vestice au destabilizat Orientul Mijlociu. Ce vreau să fac e să arăt că deși viziunea aceasta, care îi
tranformă pe refugiați în pionii unui joc pierdut demult de statele din Vest care acum trebuie să se
revanșeze, e de fapt o viziune la fel de periculoasă și extremă ca prima despre care am vorbit.

Până acum am acuzat grupurile conservatoare, am vorbit despre cum transpunerea fricii în elemente
naturale e ceva fundamental uman, dar totodată ceva inerent greșit,ce distorsionează realitatea. Acum
voi încerca să exprim un concept la fel de definitoriu, practicat de grupuri aflate în antiteză –grupurile
neoliberale a căror unică contribuție la aplanarea acestei probleme a fost asumarea unei vinovații
primordiale lipsite de orice ancorare în realitate.

Transpunerea puterii în aerul patronal, în sentimentul de tutelă. Motivul pentru care refugiații sunt
bineveniți de către grupurile acestea (numeroase în rândurile celor care susțin deschiderea granițelor)
nu este o analiză la rece a faptelor din care să rezulte o concluzie a necesității, nici o politică publică
generată de o empatie instinctuală. E pur și simplu o formă de milă asociată cu capacitatea noastră de a
decide ce se întâmplă de fapt în viețile lor. Refugiatul este arhetipizat, devine purtătorul unei contra-
stigmate, unde stigma evident o purtăm noi, și deci un element necesar în procesul nostru de
redempțiune.

Motivul pentru care vrem să îi ajutăm pe sirieni nu este pentru că ei au nevoie de ajutor, ci pentru că noi
avem nevoie să fim împăcați cu faptul că am “dres” la final o serie de acțiuni care le-au distrus viețile.
Partea interesantă apare când înțelegem că oamenii care gândesc așa consideră că singurii care au
puterea, deci autoritatea și legitimitatea, să facă o schimbare în lume suntem noi, cei din Vest, iar cei
care locuiesc în Orient suferă de pe urma acțiunilor sau lipsei noastre de acțiuni. Nu sunt niciodată
oameni în adevăratul sens, nu sunt deținătorii unei suveranități asupra destinelor lor, sunt elemente ale
narațiunii noastre, iar noi suntem personajele pozitive care “salvează”.

Știu că asta poate suna extrem, asta pentru că există oameni care într-adevăr reacționează din empatie.
Dar semantica și retorica multora îmi susține punctul de vedere. “Trebuie să îi ajutăm pentu că tot noi
am distrus Siria.” Ăsta nu e un citat, dar ar putea să fie, și de fapt e foarte probabil să fie. Această
dominație a persoanei I în discursurile publice ne arată clar că elementul care contează suntem noi, iar
refugiații sunt doar instrumente în atingerea unui scop de ispășire. Marea problemă cu o astfel de
viziune este capacitatea ei de a transforma refugiatul din om în instrument.

Dar ca să mă întorc la partea inițială, la opusul paralaxei. Daca am fi întrebat acum zece ani care e opinia
oamenilor despre refugiații fugiți din calea războiului, aceasta ar fi fost una destul de unitară, destul de
omogenă. Probabil și pentru că majoritatea popoarelor au trecut la un moment dat printr-o criză ce a
dus la valuri masive de refugiați, dar asta nu contează, cert e că putem spune că opinia maselor ar fi fost
una nu neapărat pozitivă, dar una neutră. Oamenii ar fi inteles necesitatea si urgenta momentului, nu ar
fi exagerat prea mult impactul evenimentelor, dar nici nu ar fi tratat primirea refugiatilor ca pe un act
mesianic. Oamenii nu s-ar fi pus problema ca printre numeroasele valuri de refugiati fugiti din RDG se
aflau agenti Stasi, chiar daca probabilitatea teoretica exista. Ar fi fost ceva normal; rău, dar normal.

Dacă am fi întrebat opinia oamenilor despre terorism, ar fi fost la fel de coezivă, o opinie care ar fi
condamnat acest fenomen extrem, posibil din cauza unor evenimente teroriste interne, posibil din alte
cauze, cert e că putem spune fără vreo reținere că terorismul ar fi generat o temere în spațiul public, dar
una rezonabilă, reală, ce ar trebui să existe în societate. Ar fi fost ceva normal; rău, dar normal.

Interesantă e paradigma anului 2016, an în care punctul de vedere asupra celor două devine mobil, ne
uităm la un fenomen prin perspectiva celuilalt, an în care terorismul devine vizibil datorită valului masiv
de refugiați pe care îl generează, iar refugiații devin vizibili din cauza atentatelor teroriste și a războiului
terorii de care fug. Punctele de vedere, punctele din care percep acești termeni nu mai sunt statice, nu
mai percepem terorismul ca terorism și refugiatul ca refugiat, ci ajungem să suprapunem cei doi termeni
tocmai din cauza volatilității de percepție.

Jacques Lacan, unul dintre cei mai relevanți pshihanaliști moderni, ne vorbește de conceptul numit objet
petit a, prin care descria obiectul imposibil de obținut al dorinței. În cazul fiecărui termen există un astfel
de objet petit a care stârnește nevoia de înțelegere a acelui termen, dar temperează dorința atunci când
realizăm că nu o să avem niciodată o înțelegere completă a acelui fenomen. Dar când doi termeni, cu
două obiecte ale dorinței, se suprapun, se suprapun și simbolurile lor, se suprapun însăși dorințele
noastre de a le înțelege. Când terorismul se suprapune cu refugiul, ies la iveală dorințele noastre de a
putea exprima printr-o singură viziune două concepte pe care le percepem diferit. Și nu vom putea face
asta niciodată, nu fără a submina un termen în defavoarea altuia.

Asta e problema anului 2016. Că deși e evident că avem de-a face cu două probleme diferite, cu legături
reale, dar intrinsec diferite, mobilitatea percepției noastre și lipsa de înțelegere comprehensivă au dus la
îmbinarea greșită a două simboluri pe care dorim a le înțelege din motive fundamental diferite.

O astfel de îmbinare extremizează toate viziunile și nu poate construi nicio soluție reală.